2 TESALONICENI

Aşa cum am arătat deja, cele nouă „Epistole ale Bisericii Creştine” sînt aşezate într-o succesiune de trei grupe de 4 epistole, 3 epistole şi respectiv 2 epistole.

Primele patru vorbesc despre CRUCE ca esenţă a doctrinei despre mîntuire, următoarele trei vorbesc despre BISERICĂ ca trup spiritual armonios, compus din cei care au crezut în Cristos, iar ultimele două, aşezate pereche, prezintă VENIREA DOMNULUI ca eveniment sigur şi sursă de motivaţie pentru perseverenţa sfinţilor.

În primele patru, credinţa priveşte înapoi la Cruce şi este întărită. În cele trei de la mijloc, dragostea priveşte sus la Mirele ceresc şi creste în devotament. În ultimele două, cele scrise tesalonicenilor, nădejdea priveşte înainte spre sfîrşitul care se apropie şi se aprinde de dor.

Titlul:

În originalul grec, cartea poartă numele de „Pros Tessalonikeis B” – „Către tesaloniceni B”.

Autorul:

Pavel scrie această epistolă ca o revenire asupra unor probleme care fuseseră deja discutate (2 Tes. 2:5), dar fuseseră între timp denaturate de interpretări mincinoase.

Data:

Probabil tot în jurul anului 51 d.Cr. la un anumit interval de timp după scrierea primei epistole.

Contextul scrierii:

Pentru circumstanţele istorice, recitiţi ceea ce a fost scris în introducerea făcută primei epistole. Din punct de vedere spiritual, această a doua scrisoare s-a născut datorită unui „fals” viclean prin care „cineva” alterase învăţătura despre ziua revenirii Domnului.

Conţinutul cărţii:

Cea de-a doua epistolă către Tesaloniceni, este o urmare firească a celei dintîi, în care Pavel le prezentase credincioşilor adevărul despre venirea zilei Domnului (1 Tes. 5:1-11). La scurtă vreme după citirea acelei epistole, în Biserica din Tesalonic se întîmplase însă ceva neprevăzut. Profitînd de faptul că Pavel nu-şi scria el însuşi corespondenţa din cauza bolii lui de ochi, ci o dicta altora (Rom. 16:22; 1 Cor. 16:21), „cineva” s-a găsit să scrie o „epistolă” pastorală plină de erezii despre venirea zilei Domnului. Din cauză că nu-i cunoşteau scrisul de mînă, pentru o vreme falsul a trecut neobservat. Cînd Pavel a aflat, s-a grăbit să le scrie cea de a doua epistolă. Aşa a apărut 2 Tesaloniceni.

„Cît priveşte venirea Domnului nostru Isus Cristos şi strîngerea noastră laolaltă cu El, vă rugăm, fraţilor, să nu vă lăsaţi clătinaţi aşa de repede în mintea voastră, şi să nu vă tulburaţi de vreun duh, nici de vreo vorbă, nici de vreo epistolă, ca venind de la noi, ca şi cum ziua Domnului ar fi venit chiar. Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip…” (2 Tesal. 2:1-3).

Pentru ca lucrarea de rătăcire să nu se mai repete, Pavel vrea să-i înarmeze pe tesaloniceni cu un semn de recunoaştere şi de verificare a epistolelor sale:

„Urarea de sănătate este scrisă cu mîna mea: Pavel. Acesta este semnul în fiecare epistolă; aşa scriu eu” (3:17).

Erezia adusă de scrisoarea „apocrifă” era aceea că „ziua Domnului ar fi şi venit chiar”.

Sensul era că Domnul nu se va întoarce vizibil şi trupeşte, ci ar fi vorba despre o reîntoarcere „în Duhul”, ca ceea petrecută la Rusalii, în această interpretare, „ziua Domnului” nu ar mai trebui aşteptată ca un eveniment glorios aşezat în viitor, ci ea ar trebui înţeleasă ca o vreme de har, o perioadă de „o zi” în calendarul lui Dumnezeu în care „o zi este ca o mie de ani şi o mie de ani sînt ca o zi”. Din această perspectivă, ziua Domnului era interpretată ca fiind vremea Bisericii.

Dacă veţi asculta cu atenţie în jur, eroarea aceasta mai persistă şi în zilele noastre.

Corecţia făcută de Pavel este energică şi imediată. El spune că „ziua Domnului”, ca eveniment unic în planul lui Dumnezeu, nu va veni decît după ce pămîntul va cunoaşte două evenimente catrastrofice:

a. „lepădarea de credinţă” (2:3), înţeleasă ca un refuz mondial al ofertelor lui Dumnezeu de rezolvare a problemelor lumii, ca o totală apostazie în care umanitatea îi va întoarce spatele lui Dumnezeu şi

b. „descoperirea omului fărădelegii” numit şi, „fiul pierzării, potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte „Dumnezeu”, sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dîndu-se drept Dumnezeu” (2:3).

Într-un sens foarte vag, omenirea trăia încă din vremea lui Pavel evenimente pregătitoare acestei apariţii mondiale:

„Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze; trebuie numai ca cel ce o opreşte acum, să fie luat din drumul ei” (2 Tes. 2:7)

Totuşi, nimic din ceea ce s-a petrecut atunci sau din ceea ce se petrece acum nu se poate compara cu ce va fi atunci cînd: „…se va arăta acel Nelegiut…” (2 Tes. 2:8)

„Arătarea lui se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi de puteri mincinoase, şi cu toate amăgirile nelegiuirii pentru cei cesîntpe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mîntuiţi” (2:9-10).

Lucrarea acestui „Anticrist” va fi îngăduită de Dumnezeu ca o pedeapsă trimeasă asupra lumii care L-a refuzat pe Cristos. Dumnezeu le va da ceea ce au cerut de-a lungul secolelor, o lume fără Cuvîntul lui Dumnezeu, fără opreliştile prezenţei Duhului lui Dumnezeu; o lume cufundată în părtăşia celui care însumează toate realizările „separării şi împotrivirii faţă de Dumnezeu”: Satan însuşi.

Domnia lui Anticrist va fi pregătirea decorului pentru scena finală a istoriei omenirii, cînd Dumnezeu va aduce pedeapsa divină asupra lumii păcătoase. Lui Satan îi va fi îngăduit să păşească în arenă pe faţă, identificîndu-se cu lumea înşelată de el, conducînd-o şi însufleţind-o într-o ultimă zvîrcolire împotriva dumnezeirii.

„Din această pricină, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună; pentru ca toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcerea în nelegiuire, să fie osîndiţi” (2 Tes. 2:11-12)

Dumnezeu nu va lăsa nimănui sarcina de a-L confrunta pe „potrivnicul” Său. Înfruntarea finală va fi între Diavol şi Domnul Isus însuşi, iar victoria Domnului va fi deplină: „pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale, şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale” (2 Tes. 2:8).

O altă greşală a celor din Tesalonica a fost „trăirea în neorînduială”. Bazaţi pe faptul că venirea Domnului este aproape, cei ce aveau înclinaţii spre „lene” au găsit pretext pentru părăsirea ocupaţiilor zilnice şi pentru începerea unui trai „de pe o zi pe alta”. Astfel de oameni deveniseră o povară pentru adunare şi o proastă mărturie faţă de cei de afară. Nu este de mirare că Pavel i-a mustrat cu asprime: „Cine nu vrea să muncească, nici să nu mănînce” (2 Tes. 3:6-15). Venirea Domnului nu este o scuză pentru leneşi. Creştinul trebuie să-şi slujească Domnul pînă în cea din urmă clipă a existenţei sale.

Cuvinte cheie şi teme caracteristice:

Una dintre cele mai interesante remarci ale lui Pavel este aceea din 2 Tes. 2:7: „Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze; trebuie numai ca cel ce o opreşte acum, să fie luat din drumul ei”.

Pe cine prezintă apostolul cu aceste cuvinte? Cea mai probabilă interpretare este aceea că Pavel a vorbit aici despre prezenţa şi lucrarea Duhului Sfînt în dispensaţia Bisericii. Se cuvine să-i mulţumim împreună lui Dumnezeu pentru că în vremea de acum a pus o „piedică” în calea Diavolului. Slavă Domnului că Satan nu poate face tot ceea ce voieşte!

În timpul Mileniului, Satan va fi legat „completamente”, scos din activitate şi ţinut pentru o vreme în „abis”, dar, pînă atunci, la sfîrşitul perioadei de har în care ne aflăm „cel ce o opreşte acum” îi va fi luat din cale. Libertatea de lucrare a Diavolului va creşte şi va fi: „Vai de voi, pămînt şi mare! Căci Diavolul s-a pogorît la voi, cuprins de o mînie mare, fiindcă ştie că are puţină vreme” (Apoc.l2:12).

Abia atunci îşi va da el pe faţă întreaga răutate şi putere de distrugere, căci nu va mai fi limitat să caute să-i înşele pe sfinţi prefăcîndu-se într-un „înger de lumină” (2 Cor.11:14), ci se va putea manifesta în toată cruzimea lui: „ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită” (1 Petru 5:8).

Atunci, el va apare ca: „fiara ieşită din mare” şi ca „fiara ieşită din pămînt” cu chipul omului identificat sub taina numărului 666 (Apoc. 13). Întrupat în această fiinţă umană împuternicită cu resurse nemaivăzute în istoria lumii, Diavolul va uimi întîi lumea înşelînd-o, pentru ca apoi să o stăpînească chinuind-o.

De ce „trebuiesc” să se întîmple toate acestea? Pentru că numai în felul acesta omenirea, care L-a refuzat pe Cristos, va învăţa pe propria ei piele ce groaznică este vieţuirea fără prezenţa Domnului, într-o ultimă şi culminantă lecţie, Dumnezeu va arăta tuturor ce înseamnă să te răscoli „împotriva Domnului şi împotriva Unsului Său” (Ps. 2 lămurit în Fapte 4:25-28).

Dar chiar atunci cînd se va părea că 666 a învins toată creaţia, se va arăta din cer desăvârşitul „7” al Dumnezeirii. Mîntuitorul lumii se va coborî în slavă, vizibil „ca fulgerul care răsare de la răsărit şi se vede pînă la apus”, şi-l va nimici pe Diavol „cu suflarea gurii Sale şi cu arătarea venirii Sale” (2 Tesal. 2:8).

SCHIŢA CĂRŢII

„Aşteptînd, veghind şi lucrînd cu răbdare”

Cuvînt de salut (1:1, 2)

I. ALINARE – în nădejdea revenirii Lui (cap. 1) 
Odihni într-o viaţă de încercări (3-7)
Răsplăti în viitor la venirea Lui (8-12)

II. AVERTIZARE – în privinţa timpului venirii Lui (cap. 2)
Cînd şi cum va veni (1-12)
De ce şi cum să aşteptăm (13-17)

III. ANGRENARE – în pregătire pentru venirea Lui (cap. 3) 
Încurajare pentru ce este bun (1-5)
Mustrare pentru ce este rău (6-15)
Benedicţie şi semnătură (3:16-18)

+++

Comentariu aplicativ:

Pavel – asaltat, dar neclintit în învățăturile sale

Se spune că ,,lucrurile se pot schimba peste noapte“. În Tesalonic au fost necesare doar câteva luni. Cea de a doua epistolă a lui Pavel este total diferită de cea dintâi în ton, în conținut și în atitudine. Apostolul este mai rece, parcă mai distant și foarte nemulțumit pentru ceea ce se întâmplase acolo. Veștile primite l-au determinat să le mai scrie odată despre lucruri pe care le credea deja limpezi. A doua epistolă este o revenire asupra unor probleme care fuseseră deja discutate (2 Tes. 2:5), dar care fuseseră între timp denaturate de interpretări tendențioase mincinoase.

Pentru circumstanțele istorice în care au fost scrise aceste două epistole către cei din Tesalonic recitiți ceea ce a fost scris în introducerea făcută primei epistole. Din punct de vedere spiritual, această a doua scrisoare s-a născut datorită unui „fals“ viclean prin care „cineva“ alterase învățătura despre nădejdea creștină, alterând ceea ce le spusese Pavel despre ziua revenirii Domnului.

Nu încape îndoială că apostolul Pavel a fost trist și dezamăgit atunci când s-a văzut silit să le scrie creștinilor din Tesalonic această a doua epistolă. Eu însă, și alături de mine o sumedenie de alți creștini, suntem sunt bucuroși că o putem citi. Vedeți, dacă nu erau greșelile tesalonicenilor, așa cum a fost la vremea ei și greșeala lui Toma, noi n-am fi avut la îndemână azi un îndreptar pentru greșelile noastre.

Deci, la scurtă vreme după citirea primei epistole a lui Pavel, în Biserica din Tesalonic se întâmplase ceva neprevăzut. Profitând de faptul că Pavel nu-și scria el însuși corespondența din cauza bolii lui de ochi, ci o dicta altora (Rom. 16:22; 1 Cor. 16:21), „cineva“ s- a găsit să scrie o altă „epistolă“ pastorală plină de erezii despre venirea zilei Domnului. Din cauză că nu-i cunoșteau scrisul de mână, pentru o vreme falsul a trecut neobservat. Când Pavel a aflat, s-a grăbit să le scrie cea de a doua epistolă. Așa a apărut 2 Tesaloniceni.

„Cât privește venirea Domnului nostru Isus Hristos și strângerea noastră laolaltă cu El, vă rugăm, fraților, să nu vă lăsați clătinați așa de repede în mintea voastră, și să nu vă tulburați de vreun duh, nici de vreo vorbă, nici de vreo epistolă, ca venind de la noi, ca și cum ziua Domnului ar fi venit chiar. Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip; …“ (2 Tesal. 2:1-3).

Pentru ca lucrarea de rătăcire să nu se mai repete, Pavel vrea să-i înarmeze pe tesaloniceni cu un semn de recunoaștere și de verificare a epistolelor sale:

„Urarea de sănătate este scrisă cu mâna mea: Pavel. Acesta este semnul în fiecare epistolă; așa scriu eu“ (3:17).

Erezia adusă de scrisoarea „apocrifă“ era că „Ziua Domnului ar fi și venit chiar“. Ea comprima succesiunea de evenimente viitoare, dând naștere la confuzie în înțelegerea Scripturii și neorânduială în viața practică.

Conținutul celei de a doua epistole a fost împărțit pe trei capitole care ar putea purta titlurile: încurajare, corectare și avertizare. Avem nevoie de fiecare dintre ele.

1. Încurajare – capitolul 1

Cum să-i încurajezi pe cei care persecutați dinafară și tulburați dinăuntru? Salutul apostolic din debutul scrisorii este plină de semnificații duhovnicești. Apostolul le vorbește despre „poziția“ lor în raport cu Dumnezeu:

„Pavel, Silvan şi Timotei, către Biserica Tesalonicenilor, care este în Dumnezeu, Tatăl nostru, şi în Domnul Isus Hristos: Har şi pace dela Dumnezeu, Tatăl nostru, şi dela Domnul Isus Hristos! “ (12 Tes. 1:1-2).

Formularea obișnuită folosită în celelalte epistole este: „Către Bisrica lui Dumnezeu care este în cutare localitate“ este însă abandonată. În mod intenționat, apostolul Pavel răstoarnă această formulare în debutul ambelor scrisori către tesalonicenilor. El vrea să fixeze temelia statorniciei lor și statornicia umblării lor de fiecare zi. Pavel le aduce aminte că Biserica nu este plasată doar într-un anumit context social-religios, ci are statut de „extrateritorialitate“ și de eternitate „în Dumnezeu și în Domnul Isus Christos“. Este foarte important să știm cine suntem, ai cui suntem și spre ce ne îndreptăm în viață.

În al doilea rând, apostolul Pavel le scrie ca să-I încurajeze în încercările lor și să-i … laude puțin în raport cu celelalte biserici:

„Trebuie să mulţămim totdeauna lui Dumnezeu pentru voi, fraţilor, cum se şi cuvine, pentrucă credinţa voastră merge mereu crescînd, şi dragostea fiecăruia din voi toţi faţă de ceilalţi se măreşte tot mai mult. De aceea ne lăudăm cu voi în Bisericile lui Dumnezeu, pentru statornicia şi credinţa voastră în toate prigonirile şi necazurile, pe cari le suferiţi“ (2 Tes. 1:3-4).

În această evaluare a bisericii din Tesalonic, deosebim foarte repede că sunt citate clar primele două capitole din teologia lui Pave: „credința“ și „dragostea“. Lipsește însă cea de a treia, „nădejdea“, pentru că acolo era problema tesalonicenilor și ea este motivul pentru care s-a grăbit Pavel să le scrie.

Pavel le scrie apoi despre poziția lor în raport cu „lumea“. Tesalonicenii treceau printr-o cumplită stare de persecuție. Suferința impinge în mod normal spre autocompătimire, iar tesalonicienii erau tentați să-și plângă de milă. Ca unul care a trecut prin focul persecuției de multe ori înaintea lor, Pavel vrea să le împrumute felul lui de gândire. Pentru Pavel, persecuția este o veste bună! Ea certifică ieșirea noastră din lumea și apartenența noastră la civilizația cerului! Persecuția certifică pașaportul nostrum ceresc! Mai mult, persecuția este o ocazie să vedem vinovăția celor care i se împotrivesc lui Dumnezeu. Soarta lor finală va fi groaznică! Ar trebui să începem încă de pea cum să le plângem de milă.

În mintea lui Pavel, persecuția este dovada că Biserica nu este din lumea aceasta și este normal ca cei din afara Bisericii, supuși încă lui Satan, dușmanul de moarte al lui Dumnezeu, să o dușmănească. Ura lumii este inevitabilă. Asta n-ar trebui să ne mire și nici să ne îngrijoreze. Lumea nu va reuși însă să distrugă vreodată ceea ce este etern în noi. Ura lor este cununa noastră. Dușmănia lor este doar certificarea faptului că drumul pe care mergem noi e bun!

„Aceasta este o dovadă lămurită despre dreapta judecată a lui Dumnezeu, întrucît veţi fi găsiţi vrednici de Împărăţia lui Dumnezeu, pentru care şi suferiţi. Fiindcă Dumnezeu găseşte că este drept să dea întristare celorce vă întristează, şi să vă dea odihnă atît vouă, cari sînteţi întristaţi, cît şi nouă, la descoperirea Domnului Isus din cer, cu îngerii puterii Lui, într’o flacără de foc, ca să pedepsească pe cei ce nu cunosc pe Dumnezeu şi pe cei ce nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos. Ei vor avea ca pedeapsă o perzare vecinică, dela faţa Domnului şi dela slava puterii Lui, cînd va veni, în ziua aceea, ca să fie proslăvit în sfinţii Săi, şi privit cu uimire în toţi ceice vor fi crezut; căci voi aţi crezut mărturisirea făcută de noi înaintea voastră“ (2 Tes. 1:5-10).

Apostolul Pavel face o a doua răsturnare de logică și-i îndeamnă pe persecutați să le plângă de milă celor care-I persecute! Urându-ne, cei din lume nu fac altceva decât să-și dea pe față dușmănia față de ceva ce-i aparține lui Dumnezeu, iar pentru asta îi așteaptă o cumplită pedeapsă. Tesalonicenii credincioși au încăput pe mâna oamenilor răi, dar aceștia vor încăpea la rândul lor pe mâna lui Dumnezeu. Suferințele lor eterne vor fi cu mult mai cumplite decât suferințele noastre „ușoare, de o clipă“ (2 Cor. 4:17). Apostolul ilustrează pedeapsa finală a celor necredincioși prin termenii: judecată, întristare, pedeapsă și pierzare veșnică. Biblia spune: „Cine se atinge de voi se atinge de lumina ochilor Mei“.După ce le-a scris despre poziția lor în raport cu Dumnezeu, cu celelalte biserici și cu lumea, Pavelîncheie prin a le descrie poziția lor în perspectiva revenirii Domnului Isus. Pavel plasează Biserica Tesalonicenilor în contextul luptei dintre Dumnezeu și diavol, dintre bine și rău, subliniind responsabilitatea creștinilor-soldați aflați în această încleștare:

„De aceea ne rugăm necurmat pentru voi, ca Dumnezeul nostru să vă găsească vrednici de chemarea Lui, şi să împlinească în voi, cu putere, orice dorinţă de bunătate, şi orice lucrare izvorîtă din credinţă, pentruca Numele Domnului nostru Isus Hristos să fie proslăvit în voi, şi voi în El, potrivit cu harul Dumnezeului nostru şi al Domnului Isus Hristos“ (2 Tes. 1:11-12).

Armele cu care ne luptăm noi nu sunt supuse firii pământești. Mânia omului nu poate împlini neprihănirea lui Dumnezeu. Printr-o a treia răsturnare de logică, apostolul Pavel scrie că cei credincioși sunt o prelungire în timp a vieții Domnului Isus Christos și trebuie să se „lupte“, fără dușmănie. Pavel le spune că Dumnezeu urmărește „să împlinească în voi, cu putere, orice dorinţă de bunătate, și orice lucrare izvorâtă din credință, pentru ca Numele Domnului nostru Isus Christos să fie proslăvit în voi“. Luptătorii lui Christos sunt într-o ofensivă a dreagostei. Ei sunt o reflectare a felului de viață, de luptă și de moarte a Domnului lor.

Dintr-o simplă întoarcere de condei, în doar câteva paragrafe, apostolul Pavel îi transformă pe tesaloniceni din victime, în purători de victorie, din oameni care pătimesc, în oameni care știu să compătimească și din oameni subordonați și subjugați structurilor administrative ale societății în cetățeni ai cerului, oameni din casa atotputernicului Dumnezeu.

2. Corectare – capitolul 2

Adevărul este unul singur; minciunile sunt de toate felurile! Nu există limite în ceea ce privește măsura în care oamenii (și diavolul) distorsionează și falsifică adevărurile lui Dumnezeu! Mai ales în Grecia (de unde vine și mistica ortodoxă de la noi), învățăturile creștine au fost supuse unui adevărat baraj de artilerie din partea filosofiei și a idolatriei. Acest lucru nu s-a întâmplat doar în Tesalonic, ci și în celelalte cetăți în care apostolul a pus bazele unor biserici locale. Iată un extras din sfaturile pe care marele apostol i le dă mai tânărului Timotei, pe care-l pregătește pentru înfruntările cu ereticii:

,,Fereşte-te de vorbăriile goale şi lumeşti; căci cei ce le ţin, vor înainta tot mai mult în necinstirea lui Dumnezeu. Şi cuvîntul lor va roade ca gangrena. Din numărul acestora sînt Imeneu şi Filet, cari s’au abătut dela adevăr. Ei zic că a şi venit învierea, şi răstoarnă credinţa unora. Totuş temelia tare a lui Dumnezeu stă nezguduită, avînd pecetea aceasta: ,,Domnul cunoaşte pe ceice sînt ai Lui“ şi: ,,Oricine rosteşte Numele Domnului, să se depărteze de fărădelege!“ (2 Tim. 2:16-19).

Ca și romanii, grecii au vrut să „înădușe“ adevărul, sufocând creștinismul în haina gnosticismului lor iluminat. Adepții scolilor păgâne de inițiere pretindeau că sunt în posesia unor ,,cunoștințe tainice“ care-i făcea părtași cu divinitatea. Pentru ei, revelațiile ,,iluminatului“ Isus din Nazaret au fost doar o adăugire la procesul de revărsare a vieții divine care se întâmpla deja și în sistemele lor de filosofie idolatră. Plato ne spune, de exemplu, că Socrate era ,,divin“, la fel cum erau venerați și alți exponenți ai sistemelor de gândire grecești. Confruntat cu aceste pretenții ridicole, apostolul Pavel nu intră în panică, dar caută să fie foarte categoric, considerându-le ,,vorbării goale și lumești“, și avertizând că ,,cei ce le ţin, vor înainta tot mai mult în necinstirea lui Dumnezeu“, fiind ca un cancer în trupul Bisericii lui Christos.

La nedumeririle lui Timotei, care nu știa cum să recunoască pe cei adevărați din mijlocul celor mincinoși, apostolul alează pentru Timotei și pentru noi temelia unui dublu postulat. Unul este pe verticală, subliniind limitările noastre în această problemă: ,,(numai) Domnul cunoaște pe cei ce sunt ai Lui“, iar celălalt pe orizontală, care arată un semn vizibil al celor cu adevărat mântuiți (,,oricine rostește Numele Domnului, să se depărteze de fărădelege“). Asupra acestei lupte cu întunerecul și învățătorii mincinoși putem citi mult mai multe detalii în cea dintâi epistolă a lui Ioan.

De la o extremă la alta!

În cea de a doua epistolă scrisă tesalonicenilor, după încurajarea din capitolul întâi, Pavel trece repede la două probleme despre care le scrisese și în prima sa epistolă, numai că, de data aceasta, le ia în ordine inversă: întâi venirea Domnului și apoi atitudinea creștină față de muncă.

„Cît priveşte venirea Domnului nostru Isus Hristos şi strîngerea noastră laolaltă cu El, vă rugăm, fraţilor, să nu vă lăsaţi clătinaţi aşa de repede în mintea voastră, şi să nu vă tulburaţi de vreun duh, nici de vreo vorbă, nici de vreo epistolă, ca venind dela noi, ca şi cum ziua Domnului ar fi şi venit chiar“ (2 Tes. 2:1-2).

Unul din semnele caracteristice ale ereziei este extremismul. De la lipsa de nădejde pentru viitor, tesalonicenii trecuseră la o nădejde exacerbată și … greșită! Unii dintre ei credeau că venirea Domnului s-a și produs sau se va produce peste foarte puțină vreme și își părăsiseră îndeletnicirile într-o exaltare paralizantă.

Așa cum am spus deja, atitudinea lor a fost în parte rezultatul primirii unei epistole apocrife trimisă de dușmanii lui Pavel. Spiritualizările forțate și exagerate din ea ne fac să bănuim că autorii ai adevărați au fost din partida gnosticilor greci. De fapt, ei sunt responsabili pentru majoritatea ereziilor „mistico-religioase“ care dăinuiesc până astăzi în anumite ramuri ale Bisericii.

Pavel este indignat de amnezia voluntară a tesalonicenilor, care primeau acum foarte repede învățături contrare cu cele pe care li le dăduse el când era la ei. Această ridică înaintea noastră un principiu fundamental în hermeneutică, metoda de interpretare a diferitelor informații din Biblie: Scriptura nu se contrazice și trebuie să rămânem credincioși la revelației primare a canonului, în detrimentul oricărei „tradiții“ venite ulterior spre noi din surse dubioase.

Printre izvoarele ereziilor amintite de Pavel sunt:

(1) o interpretare defectuoasă („clătinați în mintea voastră“ ),
(2) un duh de rătăcire („tulburați de vreun duh“),
(3) scrieri apocrife (o vorbă sau o epistolă ca venind de la noi“) și
(4) apariții de îngeri („un înger“ – Gal. 1:8).

Cine se uită cu atenție în jur vede că majoritatea rătăcirilor psudo-creștine au la bază tocmai astfel de izvoare (îngerul Muroni – la mormoni, duhul care inducea o stare de transă la islamul lui Mahomed, revelații superioare la Elena White a adventiștilor, etc.).

Scrierile apocrife

Cât de cinstiți erau cei ce-i tulburaseră pe tesaloniceni se vede din faptul că, dându-se drept Pavel, au făcut recurs la o minciună ca să-și răspândească …„adevărul“! Metoda a fost destul de răspândită de-a lungul secolelor, producând tot felul de scrieri „gnostice“ pseudo-apostolice. S-a vorbit astfel despre o presupusă evanghelie a lui Toma și de o alta scrisă de Matei. Conținutul acestor scrieri le dă însă repede de gol. Textul lor vine în directă contradicție cu textul celorlalte scrieri ale Noului Testament. Pseudo-teologi de astăzi, „însemnați cu fierul roțu în cugetul lor“ (marcați cu semnul de proprietate al diavolului), le tot „descoperă“ și ni le prezintă drept „dovezi“ despre falsitatea creștinismului biblic pe care-l propovăduim în adunările noastre. Pedeapsa unor astfel de oameni va fi teribilă. Lor le-ar fi mai de folos să-și agațe o piatră de oară de gât și să arunce în mare (Luca 17:2).

Apostolul Pavel prezintă atacul venit asupra tesalonicenilor drept o „amăgire“. Diavolul știe că-i poate deturna pe creștini de la anticiparea bucuroasă a venirii Domnului fie printr-o exaltare nesănătoasă, fie printr-o ignorare apatică. El o produce deobicei pe prima ca să ajungă în final la cea din urmă.

Replica apostolului Pavel este rapidă, decisivă și necruțătoare. El operează ca un chirurg cu mâna sigură, neafectat de sentimentalisme ieftine.

„Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip; căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă, şi de a se descoperi omul fărădelegii (sau: omul păcatului), fiul pierzării, protivnicul, care se înalţă mai pe sus de tot ce se numeşte ,,Dumnezeu„, sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dîndu-se drept Dumnezeu. Nu vă aduceţi aminte cum vă spuneam lucrurile acestea, cînd eram încă la voi?“ (2 Tes. 2:3-5).

Sintagma „Nu vă aduceţi aminte cum vă spuneam lucrurile acestea, cînd eram încă la voi?“ implică două lucruri: primul, că tesaloniceni fuseseră prinși ca niște elevi neatenți la lecția pe care le-o predase învățătorul, iar a doua, că învățătura despre venirea Domnului nu trebuie păstrată doar pentru cei avansați în credință, retrânși la un număr mic de „cunoscători“, ci este destinată convertiților, ca parte integrantă a Evanghelia pe care trebuie s-o primească.

Răpirea nu este totuna cu cea de a doua venire!

Mesajul principal al pasajului citat mai sus este că cea de a doua venirea Domnului pe pământ nu are un caracter iminent, ca „răpirea“. Răpirea este venirea Dommnului „pe nori“, pentru a-i lua la Sine pe cei credincioși. Cea de a doua venire a Domnului nostru pe pământ este pentru declanșarea evenimentelor legate de instaurarea împărăției Lui. Spre deosebire de Răpire, care are un character imminent, venirea Domnului pe pământ este condiționată de împlinirea a două evenimente istorice care o preced: lepădarea de credință și arătarea omului fărădelegii, numit și „omul păcatului“, „potrivnicul“, „cel care se va da drept Dumnezeu“. Cum acest „antichrist“ nu venise încă, apostolul le scrie tesalonicenilor că nici cea de a doua venire nu se produsese încă. Poziția lui Pavel despre aceste evenimente istorice ne ajută să vedem diferența dintre perspectiva Noului Testamentală asupra istoriei și perspectiva altor sisteme filosofice.

Perspectiva Noului Testament este liniară, trecând prin evenimente singulare spre un sfârșit definitiv și foarte bine precizat. Perspectiva sistemelor filosofice este cicliclică, cu reveniri rotitoare eterne. Nu este de mirare că sistemele filosofice au născut învățătura despre reîncarnare, în timp ce învățătura creștină duce spre Judecata finală, în care fiecare va fi răsplătit după faptele lui.

Două semne care preced cea de a doua venire

Există referințe la discuții anterioare între Pavel și tesaloniceni care crează curiozitate și impas. Oare ce a vrut să le amintească apostolul când s-a bazat pe ceva ce le spusese anterior?

„Şi acum ştiţi bine ce-l opreşte ca să nu se descopere decît la vremea lui. Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze; trebuie numai ca cel ce o opreşte acum, să fie luat din drumul ei“ (2 Tes. 2:6).

Cum n-am fost de față, nu ne rămâne decât să încercăm să presupunem. Pavel spune că, în secvența de evenimente, arătarea Antichristului este deocamdată împiedicată de „cineva“. Identitatea acestui „cineva“ a rămas până astăzi un prilej de speculații.

Majoritatea comentatorilor spun că ar fi vorba despre „Duhul Sfânt“ prezent în viața Bisericii. Bineînțeles că Duhul Sfânt va continua să lucreze pe pământ și în vremea de după dispariția Bisericii, dar activitatea lui nu va fi la fel de intense ca acum. Duhul Sfânt în Biserică este invincibil!

Tatăl meu, Vasile Brânzei, a împărtășit această convingere. M-am dus odată să-l vizitez când era ieșit la pensie și l-am întrebat ce face. Mi-a răspuns: „Împiedic venirea Antichritului!“ Când mi-a văzut ochii mirați, a continuat: „Mă umplu de Duhul Sfânt, că până Duhul este în noi, Antichristul nu poate să vină!“

A doua informație pe care ne-o dă Pavel în versetul citat mai sus este că lucrarea Antichristului, la scară mai mică, a și început în lume. Expresia „taina fărădelegii a și început să lucreze“ este o aluzie la societățile secrete de atunci și de atunci încoace. Ele au „cursuri de inițiere esoterică“, o cunoaștere tainică și inaccesibilă pentru restul oamenilor. Aceste organizații secrete urmăresc să modeleze din umbră societatea, făcând-o să fie după chipul și asemănarea lor, pentru ca atunci să iasă și ei din umbră.

Urmăriți manipulările pe care o mică minoritate le produce pestea voinței majorității și veți observa singuri această realitate. Cum altfel s-ar putea explica „secularizarea“ Americii, scoaterea Bisericii din arena publică, exilarea credinței creștine între zidurile clădirilor de biserici și în casele private, plus extraordinara ascendență a homosexualilor ? Când majoritatea populației din țările lumii va fi „drogată“ cu astfel de învățături, Biserica va pleca la cer și se va da pe față Antichristul:

„Şi atunci se va arăta acel Nelegiuit, pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale, şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale. Arătarea lui se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase, şi cu toate amăgirile nelegiuirii pentru ceice sînt pe calea pierzării, pentrucă n’au primit dragostea adevărului ca să fie mîntuiţi. Din această pricină, Dumnezeu le trimete o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună: pentruca toţi cei ce n’au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să fie osîndiţi“ (2 Tes. 2:8-12).

Aleșii la mântuire nu sunt aleși la mânie!

Cei ce au crezut adevărul vor pleca cu Cel adevărat. Cei care au preferat să creadă o minciună vor rămâne cu cel mincinos. Cei credincioși nu trebuie să se teamă de arătarea Antichristului pentru că ei vor pleca înainte de vremea lui! Apariția Antichristului împreună cu toate grozăviile făcute de el și cu toate plăgile trimise de Dumnezeu pentru cei care-l slujesc sunt pedepsele mâniei lui Dumnezeu pentru lumea necredincioasă:

„Noi însă, fraţi prea iubiţi de Domnul, trebuie să mulţămim totdeauna lui Dumnezeu pentru voi, căci dela început Dumnezeu v-a ales pentru mîntuire, în sfinţirea Duhului şi credinţa adevărului. Iată la ce v’a chemat El, prin Evanghelia noastră, ca să căpătaţi slava Domnului nostru Isus Hristos“ (2 Tes. 2:13-14).

Pavel își încheie această corectare a învățăturii despre venirea Domnului cu un apel la statornicie și veghere. Singura pază pe care ne-a lăsat-o Dumnezeu împotriva ereziilor este Cuvântul viu și adevărat:

„Aşa dar, fraţilor, rămîneţi tari, şi ţineţi învăţăturile, pe cari le-aţi primit fie prin viu grai, fie prin epistola noastră. Şi însuş Domnul nostru Isus Hristos, şi Dumnezeu, Tatăl nostru, care ne -a iubit şi ne-a dat, prin harul Său, o mîngîiere vecinică şi o bună nădejde, să vă mîngîie inimile, şi să vă întărească în orice lucru şi cuvînt bun!“ (2 Tes. 2:15-17).

Pentru cei ce doresc o privire panoramică asupra deosebirilor dintre Răpire și cea de adoua venire a Domnului, iată un tabel cu astfel de date:

RĂPIRE	A DOUA VENIRE
Christos vine DUPĂ‚ ai Săi 1Tes. 4:13-18	Christos vine CU ai Săi Apoc. 19:14
Credincioșii sunt duși în casa Tatălui Ioan 14:3	Credincioșii vin pe pământ Mat. 24:30
Văzut doar de credincioși 1 Cor. 15:52	Orice ochi Îl va vedea Apoc. 1:7: 19:11-6, Mat. 24:30
Nici o referire la Satan	Satan va fi legat Apoc. 20:1-3
Pământul nu este judecat	Pământul este judecat Apoc. 20:4-5
Este o „taină“ 1 Cor. 15:51	Vestită în Vechiul Testament Dan. 12:1-3; Zah. 12:10; 14:4

 

3. Avertizare – capitolul 3

Fiecare doctrină creștină coboară din viața lui Dumnezeu și trebuie să atingă viața fiecăruia dintre noi. O doctrină greșită va duce iremediabil la o viață greșită. În Tesalonic, învățătura greșită despre Ziua Domnului s-a tradus în practică printr-o neglijentă atitudine față de muncă. Am putea numi boala din Tesalonic: „spiritualitatea puturoasă“, sau „râvnă teoretică, lene practică“. Să urmărim împreună cum a tratat-o apostolul Pavel. După ce, credincios obiceiului său, Pavel le spune câteva lucruri „de bine“ și-i încurajează, apostolul face apel la deplina lui autoritate ca să le „poruncească“ câteva lucruri.

a. Primatul Cuvântului lui Dumnezeu

„Încolo, fraţilor, rugaţi-vă pentru noi ca, Cuvântul Domnului să se răspândească şi să fie proslăvit cum este la voi, şi să fim izbăviţi de oamenii nechibzuiţi şi răi; căci nu toţi au credinţa. Credincios este Domnul: El vă va întări şi vă va păzi de cel rău“ (2 Tes. 3:1-3).

În Biserică, totul se ridică sau coboară, se clădește sau se dărâmă în funcție de atitudinea pe care o avem față de Biblie, Cuvântul etern al lui Dumnezeu. Când Pavel scrie: „căci nu toți au credința“, el face aluzie la sistemul său teologic, în care „credința“ este înrădăcinarea noastră în revelația Vechiului și Noului Testament.

Îndepărtarea de revelația divină ne lasă pradă fanteziilor mistice ale propovăduitorilor care își predică propriile lor păreri. Însă nu tot ce zboară se mănâncă și nu oricine știe să vorbească despre credință este un adevărat credincios. Și atunci și acum, unii dintre cei mai buni „vorbitori“ despre credință sunt oameni „nechibzuiți și răi“. Ei știu să dea sfaturi tuturor, dar trăiesc alandala. Afirmațiile lui Pavel nasc un postulat creștin. Nu oricine își spune creștin chiar este un creștin veritabil. Practica din trecut, făptuirile noastre de fiecare zi, sunt validarea poziției noastre din viitor!

Este tare greu să dialoghezi cu învățătorii mincinoși; este foarte dificil să te apropii de cei care dau cuvântul lor drept cuvântul lui Dumnezeu. Sunt oameni arțăgoși și plini de ei înșiși. Când sunt confruntați, priceperea lor plesnește ca o fiere amară, plină de puroiul răutății. În lupta cu minciuna, cel mai de nădejde apărător este Dumnezeu. Slavă Domnului că El s-a angajat să-i păzească pe cei care-și pun nădejdea în El.

b. Prioritatea ascultării de rânduielile apostolice

„Cu privire la voi, avem încredere în Domnul că faceţi şi veţi face ce vă poruncim. Domnul să vă îndrepte inimile spre dragostea lui Dumnezeu şi spre răbdarea lui Hristos!“ (2 Tes. 3:4-5).

Pe vremea când această scrisoare era trimisă tesalonicenilor, Noul Testament nu exista încă în forma de culegere de cărți pe care o avem astăzi. El se scria „din mers“ prin mărturia vie a apostolilor. Sfaturile și învățăturile date de Pavel convertiților din Tesalonic, de exemplu, trebuiau luate nu ca simple opinii, ci aveau autoritatea unor veritabile „porunci“. Noile cunoștințe teologice teoretice pe care le dobândiseră tesalonicienii trebuiau urmate de o schimbare corespunzătoare a vieții de fiecare zi.

Așa cum știm, „credința“ se referă la trecut, „nădejdea“ la viitor, iar „dragostea“ la prezent. Apostolul Pavel vrea să le îndrepte atenția celor din Tesalonic la „dragostea lui Dumnezeu“, care este oglindirea frumuseții lui Dumnezeu în viețuirea creștină. Este clar că Pavel îi pregătea pe tesaloniceni pentru o mustrare aspră. Greci fiind, înclinați deci către filosofie, unii din Tesalonic își schimbaseră religia, dar nu și obiceiurile!

Mai mult, ei găsiseră în „scrisoarea otrăvită“ care circula printre ei o scuză pentru a fugi de muncă și de responsabilitate. Pretinzând că venirea Zilei Domnului face orice îndeletnicire lipsită de sens și de viitor, acești oameni trăiau într-un „dolce far niente“, steril și degradant, având pe deasupra și pretenția să fie susținuți de ceilalți din Biserică. Așa ceva era intolerabil. Pavel se năpustește asupra lor cu toată puterea și autoritatea apostolică, recomandând aplicarea neîntârziată a disciplinei bisericești.

c. Prioritatea separării de păcat

„În Numele Domnului nostru Isus Hristos, vă poruncim, fraţilor, să vă depărtaţi de orice frate, care trăieşte în neorînduială, şi nu după învăţăturile, pe cari le-aţi primit dela noi. Voi înşivă ştiţi ce trebuie să faceţi ca să ne urmaţi; căci noi n-am trăit în neorînduială, între voi. N-am mâncat de pomană pâinea nimănui; ci, lucrând şi ostenindu-ne, am muncit zi şi noapte, ca să nu fim povară nimănui dintre voi. Nu că n-am fi avut dreptul acesta, dar am vrut să vă dăm în noi înşine o pildă vrednică de urmat. Căci, când eram la voi, vă spuneam lămurit: ,,Cine nu vrea să lucreze, nici să nu mănânce.“
Auzim însă că unii dintre voi trăiesc în neorînduială, nu lucrează nimic, ci se ţin de nimicuri. Îndemnăm pe oamenii aceştia şi-i sfătuim, în Domnul nostru Isus Hristos, să-şi mănânce pâinea lucrând în linişte“ (2 Tes. 3:6-12).

Exagerări escatologice au avut loc periodic în toată istoria Bisericii. Mai ales în preajma anilor rotunzi, 1.000 și 2.000, mulți neastâmpărați interesanți au propovăduit venirea iminentă a Domnului Isus și au dat peste cap viața multora.

Caraghioslâcuri asemănătoare s-au petrecut și în 1848 și 1948 când „profeți“ fără chemare și fără stăpân au smintit mințile marilor mulțimi de credincioși naivi. Mii de oameni și-au vândut averile, au dat banii la săraci, s-au îmbrăcat în haine albe și s-au urcat pe munți ca să fie „mai aproape“ de cer la venirea Domnului. Când evenimentul mult trâmbițat n-a avut loc, a urmat dezamăgirea, disperarea și, nu în puține cazuri, sinuciderile. Un om din Canada a avut curiozitatea să adune astfel de „date sigure“ pe care unii le-au fixat pentru venirea Domnului și a colecționat nu mai puțin de 200 ! (Le dăm la finalul acestui articol, dar le puteți găsi la adresa: http://www.bible.ca/pre-date-setters.htm).

d. Prioritatea slujirii

Mentalitatea greacă era predispusă la speculații teoretice, gândirea evreiască era predominant practică. Apostolul Pavel are dificultăți să-i facă pe greci să ia în serios Evanghelia. Munca ostenește. Flecăreala este soră bună cu lenea. Iată de ce le scrie Pavel:

„Voi, fraților, să nu osteniți în facerea binelui“ (2 Tes. 3:13).

Apostolul Pavel n-a vrut să-i facă pe cei din Tesalonic să nu mai fie preocupați de venirea Domnului. Dimpotrivă! Pavel a vrut ca tesalonicienii să facă din venirea Domnului o motivație serioasă pentru râvna și slujirea lor. Cuvintele lui s-au străduit să-i învețe cum să aștepte „activ“.

Pavel îi îndeamnă pe vorbăreții din Tesalonic să tacă și să treacă la treabă! „Cine nu vrea să muncească n-are dreptul nici să mănânce!“

Afirmația lui Pavel a fost interpretată greșit de-a lungul vremii. Oamenii au tradus-o prin; „Cine nu muncește, nici să nu mănânce!“ Pavel a spus însă „Cine nu vrea să muncească …“ Există o sumedenie de oameni care, deși vor, nu pot sau n-au unde să lucreze. Aceștia nu intră sub incidența mâniei apostolice, ci sunt obiectul ajutorării Bisericii. De osândit sunt doar aceia care „se țin de nimicuri“ făcând doar ceea ce le place lor, nu însă și ceea ce trebuie. Puturoșenia nu este semn de spiritualitate. Venirea Domnului nu este motiv de pasivitate, ci de intensificarea lucrării. Un mare om al lui Dumnezeu din secolul trecut a spus: „Dacă aș ști că vine Domnul mâine, azi încă aș mai sădi un pom. Vreau să mă găsească în activitate“. Vai de cel ce nu-și pune talantul în negoț! Mare va fi supărarea stăpânului său când se va întoarce!

(O scurtă paranteză despre ziua de odihnă:

Mărturisesc că mă pune pe gânduri disputa dintre cei care vor să aibă ziua de odihnă în Sabat și cei care susțin neapărat că ea trebuie să fie duminica. Oare numai atât putem noi pătrunde în învățătura Domnului Isus despre odihnă și muncă?

Ziua de odihnă este menționată prima dată în Biblie în cartea Genezei:

„Și a  văzut că toate erau bune.  … Astfel au fost sfârşite cerurile şi pământul, şi toată oştirea lor.  În ziua a şaptea Dumnezeu Şi-a sfârşit lucrarea, pe care o făcuse; şi în ziua a şaptea S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o făcuse. Dumnezeu a binecuvântat ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că în ziua aceasta S-a odihnit de toată lucrarea Lui, pe care o zidise şi o făcuse“ (Gen. 1:21-2:3).

Odihna lui Dumnezeu a sărbătorit desăvârșirea lucrurilor realizate prin creație. Desăvârșirea creației a durat însă foarte puțină vreme …  Când a venit pe pământ, Domnul Isus a fost iritat că fariseii Îl făceau prizonier al Sabatului. El le-a spus atunci o taină:

,,Dar Isus le-a răspuns: ,,Tatăl Meu lucrează până acum; şi Eu de asemenea lucrez!“ (Ioan 5:17)

De la căderea omului în păcat, Dumnezeu nu se mai odihnește! Nici Fiul nu se poate odihni atâta vreme cât lucrurile și-au pierdut perfecțiunea dintru-nceput și la fel este și cu Duhul Sfânt.

Dumnezeirea este angajată în realizarea unui plan de reparații capitale în universul căruia îi aparține omul. Fiul n-a venit pe pământ să se odihnească. El n-a avut o piatră pe care să-și poată pleca capul! Isus Christos a venit să muncească, să ostenească și să agonizeze până ce broboanele de sudoare se vor transforma în picături de sânge. Când va sfârși lucrarea pe care a venit să o facă, Fiul ,,va vedea rodul muncii sufletului Său“ și se va înviora. Urzitorul mântuirii noastre a exclamat la Calvar: „S-a sfârșit!“

Care trebuie deci să fie atitudinea creștinilor față de o zi anumită de odihnă? Cine citește tot ce a scris apostolul Pavel vede repede că atitudinea lui în problema aceasta a fost ambivalentă:

„Unul socoteşte o zi mai pe sus decât alta; pentru altul, toate zilele sunt la fel. Fiecare să fie deplin încredinţat în mintea lui. Cine face deosebire între zile, pentru Domnul o face. Cine nu face deosebire între zile, pentru Domnul n-o face“ (Rom. 14:5-6).

În mod absolut însă, creștinii ar trebui să intre în lucrarea desăvârșită de mântuire săvârșită de Isus Christos la Cruce. Asta spune autorul epistolei către Evrei când vorbește despre  „o odihnă ca de Sabat“. Ea nu este o zi, ci o sărbătoare a mântuirii săvârșite de Christos, o stare anumită care permează toate zilele săptămânii. Este „starea de har“ a celor care știu că nu mai pot adăuga nimic la desăvârșirea lucrării lui Dumnezeu. Asta nu înseamnă însă că trebuie să nu mai facem nimic în toate zilele, ci, dimpotrivă, că trebuie să lucrăm în toate zilele săptămânii pentru Dumnezeu.

Nu-i rău să punem deoparte o zi a săptămânii pentru odihna trupului și pentru cultivarea sufletului, dar este categoric rău să facem din ținerea unei astfel de zi un articol meritoriu pentru mântuire. Ținerea unei zile de odihnă este un privilegiu, nu o poruncă. Ca semn distinctive, Sabatul nu este pomenit nicăieri în Geneza, ci apare în Legea mozaică doar ca un element distinctive al relației evreilor cu Iehova. Avraam nu a ținut Sabatul și nici unul din copiii lui spirituali din Biserică nu are obligația aceasta.)

e. Prioritatea disciplinării

„Dacă ceea ce numești tu credință nu te schimbă, schimb-o tu pe ea!“ se spune adesea. O astfel de expresie este izvorâtă din atitudinea categorică a lui Pavel. El face din atitudinea față de muncă un articol de credință sancționat de disciplinarea Bisericii:

„Şi dacă n-ascultă cineva ce spunem noi în această epistolă, însemnaţi-vi-l, şi să n-aveţi nici un fel de legături cu el, ca să-i fie ruşine. Să nu-l socotiţi ca pe un vrăjmaş, ci să-l mustraţi ca pe un frate“ (2 Tes. 3:14-15).

Oare ce înseamnă pentru Pavel „să nu-l socotiţi ca pe un vrăjmaş, ci să-l mustraţi ca pe un frate“? Disciplina creștină trebuie aplicată ca o disciplină de familie. Este una să-l pui pe un copil la colț sau să-l trimiți să stea un timp în camera lui și cu totul altceva să pedepsești un răufăcător care ți-a spart casa.

Disciplina are și ea gradele ei de intensitate, proporționale cu vinovăția pe care o corectează. Iată cum ne ajută W.W. Wiersbe să identificăm ce ne spune Biblia despre arii diferite în care trebue să aplicăm disciplina:

1. O greșeală personală (Mat. 18:15-17).

Dacă un frate sau o soră mi-a greșit (cu știință sau fără știință), trebuie să mă duc la el/ea personal și să caut să rezolvăm neînțelegerea între noi fără să o aducem în public. Dacă nu vrea să mă asculte, am datoria să mai iau cu mine încă un frate/soră și să căutăm să nu aducem problema spre rezolvare în adunare decât dacă nu se poate rezolva pe nici o altă cale.

„Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi el singur. Dacă te ascultă, ai câştigat pe fratele tău. Dar, dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi inşi, pentru ca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori. Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l Bisericii; şi, dacă nu vrea să asculte nici de Biserică, să fie pentru tine ca un păgân şi ca un vameş“ (Mat. 18:15-17).

În activitatea mea pastorală am observat că una din cele mai mari greșeli pe care le fac oamenii este să nu se ducă direct la persoana care le-a greșit, ci să vorbească despre ce a făcut această persoană cu păstorul sau cu alte persoane. Cu cât știu mai mulți oameni despre un conflict cu atât mai greu se rezolvă și cu atât mai greu se uită. O altă greșeală este că oamenii caută să câștige o ceartă în loc să caute, așa cum spune textul citat, să câștige un frate. „Dragostea acoperă o sumedenie de păcate“. Dacă nu este vorba despre un principiu de credință, câștigi uneori pierzând și cucerești mult mai ușor cu smerenia, decât cu orgoliul.

Greșelile marchează de regulă accidente spirituale într-un un proces de creștere. Într-o oarecare măsură ele sunt inevitabile și ar trebui să fim pregătiți pentru ele. O mamă care-și învață fetița să spele vasele știe că riscă spargerea unor farfurii și știrbirea unor pahare, dar asta pălește din importanță în perspectiva hărniciei pe care ea vrea să o întipărească în caracterul fetei ei.

Se spune că un vecin l-a văzut pe un tată jucându-se fotbal cu copiii săi pe peluza din fața casei și i-a zis: „Încă un meci ca ăsta și nu mai crește iarbă pe-aici!“ Înțeleptul tată i-a replicat: „Eu îmi cresc copiii, vecine, nu iarba“. Întotdeauna preocupat cu creșterea noilor convertiți, apostolul Pavel le dă și el un astfel de sfat celor din Galatia:

„Fraţilor, chiar dacă un om ar cădea deodată în vreo greşală, voi, cari sunteţi duhovniceşti, să-l ridicaţi cu duhul blândeţei. Şi ia seama la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu. Purtaţi-vă sarcinile unii altora, şi veţi împlini astfel Legea lui Christos“ (Gal. 6:1-2).

2. O greșeală doctrinară

Majoritatea acestor conflicte se nasc din ignoranță. Caută mai întâi să vezi dacă persoana respectivă caută sincer adevărul. Dacă este așa, propune-i să faceți amândoi un studiu biblic:

„Fereşte-te de întrebările nebune şi nefolositoare, căci ştii că dau naştere la certuri. Şi robul Domnului nu trebuie să se certe; ci să fie blând cu toţi, în stare să înveţe pe toţi, plin de îngăduinţă răbdătoare, să îndrepte cu blândeţă pe potrivnici, în nădejdea că Dumnezeu le va da pocăinţa, ca să ajungă la cunoştinţa adevărului; şi, venindu-şi în fire, să se desprindă din cursa diavolului, de care au fost prinşi ca să-i facă voia“ (2 Tim. 2:23-26).

Dacă persistă și este răuvoitor, mustră-l, cum l-a mustrat și Pavel pe Petru:

„În adevăr, mai ales printre cei tăiaţi împrejur, sunt mulţi nesupuşi, flecari şi amăgitori, cărora trebuie să li se astupe gura. Ei buimăcesc familii întregi, învăţând pe oameni, pentru un câştig urât, lucruri, pe cari nu trebuie să le înveţe. Unul dintre ei, chiar prooroc al lor, a zis: ,,Cretanii sunt totdeauna nişte mincinoşi, nişte fiare rele, nişte pântece leneşe.“ Mărturia aceasta este adevărată. De aceea mustră-i aspru, ca să fie sănătoşi în credinţă, şi să nu se ţină de basme evreeşti, şi de porunci date de oameni, cari se întorc dela adevăr“ (Tit 1:10-14).

„Dar când a venit Chifa în Antiohia, i-am stătut împotrivă în faţă, căci era de osândit. În adevăr, înainte de venirea unora dela Iacov, el mânca împreună cu Neamurile; dar când au venit ei, s-a ferit şi a stat deoparte, de teama celor tăiaţi împrejur. Împreună cu el au început să se prefacă şi ceilalţi Iudei, aşa că până şi Barnaba a fost prins în laţul făţărniciei lor. Când i-am văzut eu că nu umblă drept după adevărul Evangheliei, am spus lui Chifa în faţa tuturor: ,,Dacă tu, care eşti Iudeu, trăieşti ca Neamurile, şi nu ca Iudeii, cum sileşti pe Neamuri să trăiască în felul Iudeilor?“ (Gal. 2:11-14).

Dacă ai de a face cu un om care face partide și dezbină adunarea, izolează-l și identifică-l public înaintea tuturor:

„Vă îndemn, fraţilor, să vă feriţi de ceice fac desbinări şi tulburare împotriva învăţăturii, pe care aţi primit-o. Depărtaţi-vă de ei. Căci astfel de oameni nu slujesc lui Christos, Domnul nostru, ci pântecelui lor; şi, prin vorbiri dulci şi amăgitoare, ei înşală inimile celor lesne crezători“ (Rom. 16:17-18).

„După întâia şi a doua mustrare, depărtează-te de cel ce aduce dezbinări, căci ştim că un astfel de om este un stricat şi păcătuieşte, dela sine fiind osândit“ (Tit 3:10).

Tatăl meu, Vasile Brânzei, avea o vorbă: „Chiar dacă mergem pe aceași stradă și chiar în aceiași direcție cu unii, nimeni nu ne silește să mergem pe același trotuar!“ Rupe părtășia cu cei care refuză mustrarea. Pentru cei porniți pe ceartă, două mustrări sunt suficiente. Dacă nu cedează, dacă sunt încăpățânați în pornirea lor furibundă, nu trebuie să li se acorde o a treia șansă.

Nu există biserică locală în care să nu existe oameni pro și contra, indiferent dacă este vorba de păstor, de program, de muzica aleasă la serviciile divine sau de … coloarea vopselii de pe perete. „Înțelepciunea care vine de sus, spune apostolul Ioan, este curată și ușor de înduplecat“. Când ai de-a face cu cineva care este încăpățânat este semn că ai de-a face cu un om a cărui înțelepciune vine din altă parte. Dacă la mustrare ți se răspunde cu crize de nervi, cu părăsiri intempestive ale adunării, fii intransigent. Cine părăsește adunarea nu mai are dreptul să vină înapoi, decât dacă pocăința lui este la fel de mare ca și furia arătată anterior. Trebuie să rupi orice legătură cu cei care nu se îndreaptă „după întâia și a doua mustrare“.

„Oricine o ia înainte, şi nu rămâne în învăţătura lui Christos, n-are pe Dumnezeu. Cine rămâne în învăţătura aceasta, are pe Tatăl şi pe Fiul. Dacă vine cineva la voi, şi nu vă aduce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în casă, şi să nu-i ziceţi: ,,Bun venit! “ Căci cine-i zice: ,,Bun venit! “ se face părtaş faptelor lui rele“ (2 Ioan 9-11).

Sfatul lui Ioan se aplică mai ales când avem de a face cu cei care răspândesc „noutăți“ fără suport în textul Noului Testament. Într-una din vizitele mele în România, cineva mi-a luat un interviu și căuta să mă atragă spre încurajarea unor ciudățenii harismatice care începuseră să aibă popularitate printre „râvnitorii fără pricepere“. Când am refuzat să recomand astfel de manifestări, interlocutorul meu s-a mâhnit puțin. A trebuit să-mi amintesc de alegerea pe care trebuie să o facem fiecare dintre noi: Să căutăm să placem lui Dumnezeu sau să căutăm să le fim pe plac oamenilor. Apostolul Pavel a fost categoric cu aceia care treceau așa de lesne peste „ceea ce este scris“:

„Mă mir că treceţi aşa de repede dela Cel ce v-a chemat prin harul lui Christos, la o altă Evanghelie. Nu doar că este o altă Evanghelie; dar sunt unii oameni cari vă tulbură, şi voiesc să răstoarne Evanghelia lui Christos. Dar chiar dacă noi înşine sau un înger din cer ar veni să vă propovăduiască o Evanghelie, deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema! Cum am mai spus, o spun şi acum: dacă vă propovăduieşte cineva o Evanghelie, deosebită de aceea pe care aţi primit-o, să fie anatema! Caut eu oare, în clipa aceasta, să capăt bunăvoinţa oamenilor, sau bunăvoinţa lui Dumnezeu? Sau caut să plac oamenilor? Dacă aş mai căuta să plac oamenilor, n-aş fi robul lui Christos“ (Gal. 1:6-10).

3. O cădere în păcat

Fiecare dintre noi știe că avem de luptat cu un dușman puternic care nu obosește și nu ia pauze. „Păcatul care ne înconjoară așa de lesne“, spune omul lui Dumnezeu. Până și apostolul Petru s-a lepădat de Domnul, iar David a luat nevasta unuia dintre cei mai credincioși ostași ai lui, pe care a trebuit apoi să-l ucidă ca să-și ascundă păcatul. În războiul sfânt avem mulți răniți în tabără. Cineva observa cu tristețe că „Biserica este singura armată care-și omoară răniții“. N-ar trebui să fie așa. Biblia vorbește despre un duh al blândeții care trebuie să se manifeste în toate infirmeriile în care ne îngrijim răniții:

„Fraţilor, chiar dacă un om ar cădea deodată în vreo greşală, voi, cari sunteţi duhovniceşti, să-l ridicaţi cu duhul blândeţei. Şi ia seama la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu. Purtaţi-vă sarcinile unii altora, şi veţi împlini astfel Legea lui Christos. Dacă vreunul crede că este ceva, măcar că nu este nimic, se înşală singur“ (Gal. 6:1-3).

4. O trăire continuă în păcat

Biserica trebuie să-și îngrijească răniții, dar nu trebue să tolereze „trădătorii“. Cine trăiește în păcat, cine persistă în păcătuire, a trecut de partea dușmanului și luptă pentru distrugerea bisericii. Un astfel de om s-a despărțit de Christos; este „mort“ ca relație cu El. Apostolul Pavel a avut un astfel de caz în adunarea din Corint. El se miră că cei de acolo nu au început „bocetul“ și nu simt damful morții:

„Din toate părţile se spune că între voi este curvie; şi încă o curvie de acelea, cari nici chiar la păgâni nu se pomenesc; până acolo că unul din voi trăieşte cu nevasta tatălui său. Şi voi v-aţi fălit! Şi nu v-aţi mâhnit mai degrabă, pentru ca cel ce a săvârşit fapta aceasta, să fi fost dat afară din mijlocul vostru!“ (1 Cor. 5:1-2).

Un cadavru trebuie scos cât mai repede din casă, altfel putrefacția lui răspândește infecții printre cei din jur.

În cazul „puturoșilor duhovnicești“ din Tesalonic, Pavel recomandă aplicarea disciplinei într-un proces progresiv: „îndemnăm pe oamenii aceștia și-i sfătuim“ (2 Tes. 3:12), „Și dacă n-ascultă cineva ce spunem … însemnați-vi-l și să n-aveți nici un fel de legături cu el, ca să-i fie rușine“ (2 Tes. 3:14). Precizarea apostolică „să nu-l socotiți ca pe un vrăjmaș, ci să-l mustrați ca pe un frate“ (2 Tes. 3:15) nu poate fi extrapolată la toate procesele de disciplinare. Ea are valabilitate doar în cazul de acolo și de atunci, când viața dezordonată a unora nu era o abandonare premeditată a neprihănirii, ci doar o proastă înțelegere a așteptării lui Christos, care punea în pericol buna mărturie creștină înaintea celor din jur.

Încheiere: O urare cu tâlc – 2 Tes. 3:16-18

Încrederea creștină nu se sprijină nici pe priceperea lucrătorilor, nici pe destoinicia ucenicilor, ci numai și numai pe Domnul Isus Christos. Am fost uimit deja de viteza cu care a luat ființă adunarea creștină din Tesalonic și am asistat la zbaterile apostolului Pavel care i-a pus bazele. Silit să plece repede din mijlocul lor, marele misionar s-a perpelit de grija lor, a mijlocit în rugăciuni fierbinți și le-a scris două epistole foarte clare și competente. Acum, la finalul celei de a doua epistole, apostolul Pavel îi încredințează în mâna Celui care-i poate duce mai departe. Citite cu atenție, aceste ultime versete ne dau cheia încrederii apostolice, secretul reușitelor fulminante cu care s-a răspândit creștinismul în veacul întâi:

„Însuş Domnul păcii să vă dea totdeauna pacea în orice fel. Domnul să fie cu voi cu toţi! Urarea de sănătate este scrisă cu mâna mea: Pavel. Acesta este semnul în fiecare epistolă; aşa scriu eu. Harul Domnului nostru Isus Christos să fie cu voi cu toţi! Amin“ (2 Tes. 3:16-18).

Răspândirea și supraviețuirea creștinismului de-a lungul secolelor nu pot fi explicate în termeni umani. Dumnezeu a făcut-o, prin Christos! Oamenii au fost doar instrumentele prin care a lucrat Dumnezeu:

„Şi Eu îţi spun: tu eşti Petru (Greceşte: Petros.), şi pe această piatră (Greceşte: petra.) voi zidi Biserica Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui“ (Mat. 16:18).

Biserica este a Lui, nu a noastră. Iar Cel care o zidește este El, câteodată prin noi, alteori printre noi și, vai, nu de puține ori „în ciuda noastră“. „Iată ce va face râvna Domnului oștirilor“ este o promisiune a cărei împlinire se poate vedea în mod repetat în toate locurile în care a încolțit Evanghelia. Fie că este vorba de o adunare uriașă dintr-o mare metropolă, fie că este vorba despre o adunare de câțiva bătrâni părăsiți dintr-un sat uitat de lume de pe o coamă de munte, viața și propășirea Bisericii se explică doar prin lucrarea suverană supranaturală a lui Dumnezeu, pentru Christos și prin Duhul Sfânt.

M-am întrebat mereu: În mâna cui l-a încredințat Filip pe famenul etiopian după botez? Cum avea să supraviețuiască noua lui viață spirituală de după botez, fără caticheză, fără suportul părtășiei unui grup local de frați și surori, fără posibilitatea de a asculta predici puternice și fără un proces de discipolizare?

Filip l-a încredințat pe famen Aceluia care l-a adus la Ierusalim. Domnul l-a adus și tot cu Domnul a plecat înapoi spre țara lui. Mirele este în stare să-și poarte de grijă de mireasa Lui. Christos este singurul strict necesar și singurul absolut suficient pentru creștinism. El este sursa, suportul și scopul tuturor lucrurilor.

„Însuş Domnul păcii să vă dea totdeauna pacea în orice fel“. Nădejdea apostolului Pavel este ancorată în acest „însuși Domnul“ care este Emanuel (Dumnezeu este cu noi) pentru toți aceia care-L cheamă dintr-o inimă curată.

„Însuși Domnul“ subliniază contactul personal direct pe care Isus Christos vrea să-l aibă cu fiecare dintre cei care sunt „ai Lui“. Mirele își iubește Mireasa și vrea să stea în părtășie cu ea.

„Domnul păcii să vă dea pacea în orice fel“. El poate da pacea în orice situație; pe timp de liniște, dar și sub persecuție. Apropierea Lui ne este suficientă. Pacea Lui întrece orice pricepere. Toate cărțile lumii n-ar putea explica-o și nici un altul nu ne-o poate da. Când alții caută să ne înșele și să ne tulbure, Domnul păcii poate să intervină de-ndată cu lumina și adevărul Său. Mâna lui Pavel, scrisul lui, alături de mâinile străpunse pentru noi vor reuși întotdeauna să respingă orice atac vrăjmaș și să ne păstreze pe cale.

„Harul Domnului nostru Isus Christos să fie cu voi cu toţi! Amin.“ Pavel știe că nu va putea merge curând în Tesalonic, dar asta nu contează prea mult. Contează că este acolo Acela care are har sufficient pentru fiecare credincios din Biserică. Harul este mult mai mult decât o atitudine binevoitoare. Așa cum spunea Bill Gothard: „Harul este voința și puterea de a face voia lui Dumnezeu cu bucurie!“ Harul este voia lui Dumnezeu turnată în inimile noastre. Harul este energia de sfințenie care biruiește firea pământească și o supune voinței lui Dumnezeu. Harul este viața vieții noastre spirituale. Harul acesta a fost arătat în Christos și de-atunci îi modelează după chipul lui Christos pe toți acei care sunt „ai Lui“:

„Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi oamenii, a fost arătat, şi ne învaţă s-o rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti, şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie, aşteptând fericita noastră nădejde şi arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Christos. El S-a dat pe Sine însuş pentru noi, ca să ne răscumpere din orice fărădelege, şi să-Şi curăţească un norod care să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune“ (Tit 2:11-14).

Pentru pregătire miresei este importantă și preocuparea celor din casa ei, dar cea mai importantă este pregătirea pe care și-o trăiește ea din cauzadragostei pe care i-o poartă viitorului mire. În cazul particular al relației dintre Mirele-Isus Christos și Mireasa-Biserică, iubirea ne determină să ne sfințim pentru El, dar cea mai importantă nu este pasiunea noastră pentru El, ci preocuparea Lui pentru noi. Iar aceasta este și ea, de la un capăt până la celălalt, o lucrare a harului:

,,Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele cum a iubit şi Christos Biserica şi S’a dat pe Sine pentru ea, ca s’o sfinţească, după ce a curăţit -o prin botezul cu apă prin Cuvînt,  ca să înfăţişeze înaintea Lui această Biserică, slăvită, fără pată fără sbîrcitură sau altceva de felul acesta, ci sfîntă şi fără prihană“ – Efeseni 5:25-27