Adam (Adamah = „Om”) este singura numire pe care bărbatul o împarte cu femeia. Nu putem spune că „bărbatul este „om”, iar femeia este „oamă”! Amândoi sunt oameni cu drepturi, privilegii și responsabilități identice înaintea Creatorului lor. Împărtășim aceleași dimenisuni ale creației cu partenerele noastre de existență. Celelalte numiri biblice pentru bărbat sunt: Zakar (mascul), Ghibor (războinic), Enoș (suferind), Iș (bărbat) și Zaken (înțelept).

Adam – puțină semantică

,,Adam“ este termenul fundamental pentru „om”. El reprezintă procesul de creație și a devenit numirea generică pentru această creatură așezată de Dumnezeu în grădina Edenului:

„Apoi Dumnezeu a zis: „Să facem om (Adamah) după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peștii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul și peste toate târâtoarele care se mișcă pe pământ” (Gen. 1:26).

Ce înseamnă însă „Adamah”? Cum se traduce această numire în limbajul nostru contemporan?

Din felul în care a fost folosit termenul în străvechiul Orient Mijlociu reiese că „Adam” cuprinde în sine noțiunea de „pământ roșiatic și sânge”. În limba acadiană au existat doi termeni cu sonoritate asemănătoare: „adamatu”, care înseamnă pământ de culoarea roșu-închis și „adamu” care înseamnă „sângeriu” (Theological Dictionary of The Old Testament, vol. I, G. Johannes Botteryick și Helmer Ringgren), editura Eerdmans).

Idea de om ca produs al lucrării altcuiva presupune subordonarea lui la planurile Celui care l-a adus la viață. Profetul Ieremia declară:

„Știu, Doamne, că soarta omului nu este în puterea lui; nici nu stă în puterea omului, când umblă, să-și îndrepte pașii spre țintă” … „Așa vorbește Domnul: blestemat să fie omul care se încrede în om, care se sprijinește pe un muritor și își abate inima de la Domnul!” (Ieremia 10:23; 17:5).

Suntem făcuți de Dumnezeu și destinați să avem o anumită relație cu El. Suntem dependenți de El și nu ne putem împlini potențialul deplin doar în lumea materială:

„Astfel, te-a smerit, te-a lăsat să suferi de foame, și te-a hrănit cu mană, pe care nici tu n-o cunoșteai, nici părinții tăi n-o cunoscuseră, ca să te învețe că omul nu trăiește numai cu pâine, ci cu orice lucru care iese din gura Domnului trăiește omul” (Deut. 8:3).

Suntem făcuți de Dumnezeu și destinați să-L reprezentăm în creația actuală. Biblia ne precizează că am fost făcuți „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu”. Oare de ce a vrut Dumnezeu să riște imaginea Lui în lume prin evoluția noastră? În spatele acestei întrebări sunt răspunsuri adânci care aruncă o lumină extraordinară asupra a ceea ce am fost, ceea ce suntem și mai ales asupra a ceea ce vom fi împreună cu Christos în noua creație!

Suntem făcuți de Dumnezeu pe planeta pământ să ilustrăm grija pe care o are El față de creație. Stăpânirea care i-a fost încredințată omului asupra tuturor viețuitoarelor (Gen. 1:28) implică o relație de responsabilitate manifestată prin muncă și grijă („Ca s-o lucreze și s-o păzească” (Gen. 2:15).

Deși am fost făcuți „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu”, suntem alcătuiți din țărâna acestei planete păcătoase. Dualitatea aceasta ne face în stare de înfăptuiri divine, dar și de înfăptuiri dictate de „carnea și sângele” care nu poate moșteni împărăția lui Dumnezeu (Ioan 3:5-6; 6:36; 1 Corinteni 15:50).

„Adam” cuprinde în sine mesajul neputințelor noastre:

„Ce este omul, se cunoaște după numele care i s-a dat de mult: se știe că este din pământ, și nu poate să se judece cu cel ce este mai tare decât el” (Eclesiastul 6:10).

Apartenența la lumea „țărânei” ne poate face oricând în stare de cele mai urâte și decadente porniri. Biblia ne vorbește despre „Adam” în contextul căderii, explicând handicapurile prezente prin abaterea omului de la ascultarea și părtășia binefăcătoare cu Dumnezeu-Creatorul său. Omul „Adam” s-a sălbăticit ajungând o făptură dominată de propriile ambiții, pasiuni și pofte. Concomitent, în om se manifestă și melancolia după Dumnezeu și încăpățânarea de a rămâne departe de divinitate într-o iluzorie și luciferică „independență”.

Margaret Meade, un antropolog plecat să studieze triburile izolate din Polinezia și Micronezia, a fost prima care a fasonat expresia „sălbatic nobil”. Cuvintele care o compun sunt contrare și se exclud reciproc, dar apropierea lor a fost necesasră pentru a descrie impresia pe care i-au făcut-o oamenii locului. Departe de a fi „animalici și feroce”, baștinașii trăiau în structuri familiale și sociale stabile, cu reguli bine stabilite și cu un sistem de valori apropiat de cel activ în lumea civilizată. Istoria Europei și Americii arată că și reversul este posibil. Au existat destui „nobili sălbatici”, iar ultimii canibali n-au apărut prin satele Africii, ci prin marile metropole moderne.

Adamul la superlativ, Solomon

Omul „Adam” este o creatură complexă, capabilă de cele mai înalte, dar și de cele mai josnice înfăptuiri. Cel mai potrivit portret din Biblie pentru a-l ilustra pe „Adam” ca și creatură cu potențial mare este Solomon, creatura care a avut din partea lui Dumnezeu tot ce și-ar fi putut dori un muritor, dar care a eșuat jalnic în experimentarea pornirilor lui cele mai decadente. Înțelept și nebun în același timp, bogat în afară și sărac înăuntru, sofisticat și simplist, temător de Dumnezeu și sfidător față de Dumnezeu, constructor ul marelui templu, dar și altor numeroase temple păgâne, rege neîntrecut și rege despotic, capabil de iubirea la superlativ și incapabil de o iubire statornică, dorit și urât, om al păcii și militarist pasionat, Solomon ilustrează cum nu se poate mai bine și mai evident dimensiunile contradictorii ale acestei creaturi numite „om”.

Probabil că în Solomon, Dumnezeu ne-a arătat ceva din ,,înțelepciunea“ pe care a pierdut-o omenirea după căderea lui Adam, ceva din extraordinara capacitate a lui Adam din Eden, cel care nu numai că a numit toate viețuitoarele pe care Dumnezeu le-a trecut prin fața lui, dar a avut și memoria fenomenală de a le ține apoi minte ca-ntr-o exaustivă enciclopedie. Memoria lui fantastică n-a fost decât o latură a înțelepciunii extraordinare cu care l-a înzestrat Dumnezeu.

Ce știm despre această înțelepciune deosebită a lui Solomon? Aș vrea să vă atrag atenția la alte două caracteristici. În primul rând, înțelepciunea lui n-a fost rațională, ca a noastră, a tuturor, ci revelațională. Este una să ai o înțelepciune „dobândită”, și cu totul alta să ai una „dăruită” de Dumnezeu. În al doilea rând, înțelepciunea lui a fost un caz unic în care un bărbat, limitat de obicei la domeniul gândirii deductive, a trecut granița spre cunoașterea intuitivă, mai degrabă specifică sexului … feminin.

Dați-mi voie să mă explic.

Cunoașterea noastră este limitată în mod normal de cantitatea și calitatea „informațiilor” pe care ni le pun la dispoziție simțurile noastre. Mintea nu poate „prelucra” decât datele care i-au fost furnizate pe calea experienței. Ca și cu un calculator, și cu noi este valabil postulatul „Garbage in, garbage out!” („daca pui înăuntru gunoi, tot gunoi va ieși afară”). De exemplu, dacă vă voi spune că am văzut un „crocodozaur”, această informație nu vă folosește l-a nimic. În „memoria dumneavoastră de date”, nu există nimic sub numele acesta. Dacă voi adăuga: „Crocodozaurul este ca un elefant”, asemănarea aceasta vă va ajuta să mergeți repede în „banca de date” , să scoateți de acolo imaginea unui elefant și să o așezați pe ecranul imaginației. „Dar acest crocodozaur are și aripi” …” Veți merge imediat în banca de date la categoria „aripi” și veți aștepta instrucțiuni. Ce fel de aripi? „… aripi ca de vultur”. Imediat, din banca experienței personale acumulate veți scoate imaginea aripilor de vultur și le veți atașa imaginii elefantului de pe ecranul imaginației. „Are și ghiare”. Mintea dumneavoastră va apela din nou la banca de date a memoriei furnizată de experiențele acumulate de-a lungul anilor … și așa mai departe. Nu putem cunoaște decât bazați pe experiența personală dobândită prin cele cinci simțuri pe care le are ființa noastră. Acesta este motivul pentru care și apostolul Pavel ne spune că ar putea să ne vorbească despre „lucrurile văzute” de el în cel de al treilea cer, dar … n-are cum. El știe „intraductibil” pentru limbajul rațiunii noastre:

„Lucruri, pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit și la inima omului nu s-au suit, așa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc” (1 Corinteni 2:9).

Se pare că Dumnezeu i-a dat lui Solomon acces la o cale de cunoaștere străină nouă, la cunoașterea intuitivă, prin revelație. Fără să meargă la școală și fără să experimenteze în mod personal, Solomon a fost în stare să vorbească celor din jur despre lucruri nemaiînțelese până la el și a adus Ierusalimul la un nivel de cultură și inovații nemaiauzite în celelalte împărății:

„Solomon mai stăpânea și toate împărățiile de la Râu până în țara Filistenilor și până la hotarul Egiptului. Ei îi aduceau daruri și au fost supuși lui Solomon tot timpul vieții lui. În fiecare zi Solomon mânca: treizeci de cori de floare de făină, și șaizeci de cori de altă făină; zece boi grași, douăzeci de boi de păscut, și o sută de oi, afară de cerbi, căprioare, ciute și păsări îngrășate. Stăpânea peste toată țara de dincoace de Râu, de la Tifsah până la Gaza, peste toți împărații de dincoace de Râu. Și avea pace pretutindeni de jur împrejur. Iuda și Israel, de la Dan până la Beer-Șeba, au locuit în liniște fiecare sub via lui și sub smochinul lui, în tot timpul lui Solomon. Solomon avea patruzeci de mii de iesle pentru caii de la carăle lui și douăsprezece mii de călăreți. Îngrijitorii îngrijeau de hrana împăratului Solomon și a tuturor celor ce se apropiau de masa lui, fiecare în luna lui; și nu lăsau să fie vreo lipsă. Aduceau și orz și paie pentru armăsari și fugari, în locul unde se afla împăratul, fiecare după poruncile pe care le primise.

Dumnezeu a dat lui Solomon înțelepciune, foarte mare pricepere, și cunoștințe multe ca nisipul de pe țărmul mării. Înțelepciunea lui Solomon întrecea înțelepciunea tuturor fiilor Răsăritului și toată înțelepciunea Egiptenilor. El era mai înțelept decât orice om, mai mult decât Etan Ezrahitul, mai mult decât Heman, Calcol și Darda, fiii lui Mahol; și faima lui se răspândise printre toate neamurile, de primprejur. A rostit trei mii de pilde, și a alcătuit o mie cinci cântări. A vorbit despre copaci, de la cedrul din Liban până la isopul care crește pe zid, a vorbit de asemenea despre dobitoace, despre păsări, despre târâtoare și despre pești. Veneau oameni din toate popoarele să asculte înțelepciunea lui Solomon, din partea tuturor împăraților pământului care auziseră vorbindu-se de înțelepciunea lui” (1 Regi 4:20-34).

Fară să aibă o experiență personală care să-i explice cunoștiințele, Solomon a putut vorbi cu elocvență „despre copaci, de la cedrul din Liban până la isopul care crește pe zid, a vorbit de asemenea despre dobitoace, despre păsări, despre târâtoare și despre pești”! N-a fost vorba despre o înțelepciune „dobândită”, ci de una „dăruită” în mod supranatural de Dumnezeu. Cei care-i puneau întrebări, primeau răspunsuri ca pe vremea când trăia Ahitofel, „ca și când ar fi întrebat chiar pe Dumnezeu”.

Aceasta este ceea ce ni se spune în rezumat la sfârșitul cărții Eclesiastul:

„Pe lângă că Eclesiastul a fost înțelept, el a mai învățat și știința pe popor, a cercetat, a adâncit și a întocmit un mare număr de zicători” (Eclesiastul 12:9).

Înțelepciunea cuiva nu iese la iveală decât atunci când este pusă la încercare! Ceea ce este semnificativ în cazul lui Solomon este că cele două „încercări” date ca exemple de manifestare ale unei înțelepciuni ieșite din comun sunt amândouă confruntări cu probleme ridicate de … femei. Și în cazul judecății între cele două femei curve (1 Regi 3:16-28) și în cazul întâlnirii cu împărăteasa din Seba (1 Împărați 10:1-13), înțelepciunea lui Solomon este socotită „deosebită” pentru că poate răspunde vicleniei și curiozității unor femei.

„Împărăteasa din Seba a auzit de faima lui Solomon, în ce privește slava Domnului, și a venit să-l încerce prin întrebări grele. … Solomon i-a răspuns la toate întrebările, și n-a fost nimic pe care împăratul să nu fi știut să i-l lămurească. Împărăteasa din Seba a văzut toată înțelepciunea lui Solomon, și casa pe care o zidise și bucatele de la masa lui, și locuința slujitorilor lui, și slujbele și hainele celor ce-i slujeau, și paharnicii lui și arderile de tot pe care le aducea în Casa Domnului. Uimită, a zis împăratului:

„Deci era adevărat ce am auzit în țara mea despre faptele și înțelepciunea ta! Dar nu credeam, până n-am venit și n-am văzut cu ochii mei. Și iată că nici pe jumătate nu mi s-a spus. Tu ai mai multă înțelepciune și propășire decât am auzit mergându-ți faima. Ferice de oamenii tăi, ferice de slujitorii tăi, care sunt necurmat înaintea ta, care aud înțelepciunea ta! Binecuvântat să fie Domnul, Dumnezeul tău, care a binevoit să te pună pe scaunul de domnie al lui Israel! Pentru că Domnul iubește pentru totdeauna pe Israel, de aceea te-a pus împărat, ca să judeci și să faci dreptate” (1 Împărați 10:1-9).

Faima înțelepciunii lui Solomon s-a răspândit în toate țările dimprejur:

„Hiram, împăratul Tirului, a răspuns astfel, printr-o scrisoare, pe care a trimis-o lui Solomon: „Pentru că Domnul iubește pe poporul Său, de aceea te-a pus împărat peste ei”. Hiram a mai zis: „Binecuvântat să fie Domnul, Dumnezeul lui Israel, care a făcut cerurile și pământul, că a dat împăratului David un fiu înțelept, priceput și cuminte, care va zidi o casă Domnului și o casă împărătească pentru el!” (2 Cronici 2:11-12).

„Împăratul Solomon a întrecut toți împărații pământului prin bogățiile și înțelepciunea lui. Toți împărații pământului căutau să vadă pe Solomon, ca să audă înțelepciunea pe care o pusese Dumnezeu în inima lui. Și fiecare din ei își aducea darul lui, lucruri de argint și lucruri de aur, haine, arme, mirodenii, cai și catâri; așa era în fiecare an. Solomon avea patru mii de iesle pentru caii de la carăle lui, și douăsprezece mii de călăreți pe care i-a așezat în cetățile unde își ținea carăle și la Ierusalim lângă împărat. El stăpânea peste toți împărații de la Râu până la țara Filistenilor și până la hotarul Egiptului. Împăratul a făcut argintul așa de obișnuit la Ierusalim ca pietrele, și cedrii tot atât de mulți ca smochinii sălbatici, care cresc pe câmpie” (2 Cronici 9:22-27).

Cum se poate explica eșecul lui Solomon pe termen lung și decadența lui socială și spirituală? Providențial, cazul lui Solomon trebuie privit ca o demonstrație a faptului că până și cel mai strălucit exemplar al lui ,,Adam“, al întregii rasei umane, nu rezistă la tensiunile și tentațiile pe care poziția de suveran absolut le implică. Singurul în stare să reziste la asemenea presiuni ale păcatului este un alt „Adam“, numit de apostolul Pavel ,,Al doilea Adam“ venit să repare ceea ce a stricat Adamul dintâi. Primul Adam a adus lumea dintr-o grădină a vieții într-un pustiu al vieții, într-un cimitir al creației.

,,Totuşi moartea a domnit, de la Adam până la Moise, chiar peste cei ce nu păcătuiseră printr-o călcare de lege asemănătoare cu a lui Adam, care este o icoană preînchipuitoare a Celui ce avea să vină“ (Romani 5:14)

Primăvara sfințeniei pe care o trăim acum vestește venirea marii transformări, când Adamul dintâi va dispare și vom fi integrați deplin în natura celui de al doilea Adam:

,,Trupul este semănat în putrezire şi învie în neputrezire;
este semănat în ocară şi învie în slavă;
este semănat în neputinţă şi învie în putere.
Este semănat trup firesc şi învie trup duhovnicesc.

Dacă este un trup firesc, este şi un trup duhovnicesc. De aceea este scris: „Omul dintâi Adam a fost făcut un suflet viu”. Al doilea Adam a fost făcut un duh dătător de viaţă.

Dar întâi vine nu ce este duhovnicesc, ci ce este firesc; ce este duhovnicesc vine pe urmă. Omul dintâi este din pământ, pământesc; omul al doilea este dincer.

Cum este cel pământesc, aşa sunt şi cei pământeşti; cum este Cel ceresc, aşa sunt şi cei cereşti. Şi după cum am purtat chipul celui pământesc, tot aşa vom purta şi chipul Celui ceresc.

Ce spun eu, fraţilor, este că nu pot carnea şi sângele să moştenească Împărăţia lui Dumnezeu, şi că putrezirea nu poate moşteni neputrezirea.

Iată, vă spun o taină: nu vom adormi toţi, dar toţi vom fi schimbaţi, 52 într-o clipă, într-o clipeală din ochi, la cea din urmă trâmbiţă. Trâmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi putrezirii şi noi vom fi schimbaţi. Căci trebuie ca trupul acesta supus putrezirii să se îmbrace în neputrezire şi trupul acesta muritor să se îmbrace în nemurire.

Când trupul acesta supus putrezirii se va îmbrăca în neputrezire şi trupul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci se va împlini cuvântul care este scris:

„Moartea a fost înghiţită de biruinţă. Unde îţi este biruinţa, moarte? Unde îţi este boldul, moarte?”

Boldul morţii este păcatul şi puterea păcatului este Legea. Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruinţa prin Domnul nostru Isus Hristos! De aceea, preaiubiţii mei fraţi, fiţi tari, neclintiţi, sporiţi totdeauna în lucrul Domnului, căci ştiţi că osteneala voastră în Domnul nu este zadarnică“ (1 Cor. 15:42-57)

,,Eu socotesc că suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi. De asemenea, şi firea aşteaptă cu o dorinţă înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu. Căci firea a fost supusă deşertăciunii – nu de voie, ci din pricina celui ce a supus-o – cu nădejdea însă că şi ea va fi izbăvită din robia stricăciunii, ca să aibă parte de slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu. Dar ştim că, până în ziua de azi, toată firea suspină şi suferă durerile naşterii. Şi nu numai ea, dar şi noi, care avem cele dintâi roade ale Duhului, suspinăm în noi şi aşteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru“ (Rom. 8:18-23).

Vă propun un studiu despre acest personaj tragic. marcat de nevrednicie.

I. Nevrednic de numele purtat

Biblia ne prezintă perechi de personaje care, deși au purtat același nume, au avut comportamente diamental opuse. Iuda a  fost al patrulea fiu al patriarhului Iacov, iar numele lui înseamnă în traducere ,,Laudat fie Domnul“, dar Iuda din Noul Testament a compromis pentru totdeauna acest nume … Ana a fost numele purtat de gingașa și foarte credincoasa mamă a lui Samuel, dar Ana, Marele Preot a murdărit și el acest nume. În traducere, ,,Ana“ înseamnă ,,harul lui Iehova“.  Te-ai fi așteptat ca atunci când ,,harul lui Iehova“ ajunge Mare Preot să asisti la manifestări de dragoste, de milă și de bunătate. Evoluția acestui personaj malefic a fost departe însă de astfel de sentimente. Acest om pervers n-a împlinit nimic din așteptările cu care tatăl său, Seth, i-a dat un nume atât de frumos.

II. Nevrednic de poziția ocupată

A fost nevrednic pentru că nu a avut un caracter corespunzător seminției lui Levi, dar și pentru că nu s-a achitat corespunzător de obligațiile acestei poziții.

Pe vremea Domnului Isus, Marele Preot era așezat în slujbă de guvernatorii romani. Marele Preot Ana a fost ,,numit“ pe post de Quirinius, guvernatorul roman imprial al Siriei. A funcționat ca mare Preot între anii 6 și 15 d.Ch. dar a fost puterea malefică din umbră care a dominat preoția pe toată durata vieții sale. El a fost obligat de alt guvernator roman, Valerius Gratus, procuror al Iudeii la începutul domniei lui Tibeiu, să cedeze poziția de Mare Preot lui Ismael. După Ismael a urmat Eleazar, fiul lui Ana, apoi Simon și după el, Caiafa, ginerele lui (Ioan 18:13).

Deși fusese înlăturat ca Mare Preot, Ana a avut trecere înaintea romanilor. Nu mai puțin de (mai mult…)

Uneori, pozițiile în care ne așează Dumnezeu par umilitoare, dar sunt mai importante decât pretențiile noastre. Noi nu vedem însă asta și de aici se nasc nemulțumirea, cârtirea și amărăciunea.

Baruc, secretarul profetului Ieremia s-a aflat într-o astfel de criză. Doar aparent neînsemnată, poziția lui a devenit un subiect de dialog între el și Dumnezeu. De unde știm? Din faptul că Baruc s-a pocăit și, ca și Iona, ne-a spus-o … el însuși.

Se spune că un om sărac s-a săturat să mai fie sărac și a plecat să colinde lumea în căutarea comorilor. N-a găsit însă nimic. Sau le-au găsit alții înaintea lui sau n-a știut el unde să le caute. Reîntors acasă, omul s-a apucat resemnat să sape grădina și să planteze ceva pentru de-ale gurii. Sapa lui a lovit însă de ceva tare. Când a făcu o groapă, a scos din ea un vas mare cu monezi de aur. Reușise în afârșit să caute acolo unde trebuia.

În cartea lui Ieremia, există un capitol foarte scurt, probabil cel mai scurt din Biblie, care n-at ava nici un rost dacă n-ar fi pus acolo pentru învățătura noastră:

,,Cuvântul pe care l-a spus prorocul Ieremia către Baruc, fiul lui Neriia, când a scris într-o carte cuvintele acestea, după spusele lui Ieremia, în al patrulea an al lui Ioiachim, fiul lui Iosia, împăratul lui Iuda, sună astfel:

„Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeul lui Israel, despre tine, Baruc: ,,Tu zici: ,,Vai de mine! Căci Domnul a adus întristare peste durerea mea; îmi sleiesc puterile suspinând şi nu găsesc odihnă!“

Spune-i: ,,Aşa vorbeşte Domnul: ,,Iată că ce am zidit voi dărâma; ce am sădit voi smulge, şi anume ţara aceasta. Şi tu umbli după lucruri mari? Nu umbla după ele! Căci iată, voi aduce nenorocirea peste orice făptură, zice Domnul, dar ţie îţi voi da ca pradă de război viaţa ta în toate locurile unde vei merge.” (Ieremia 45:1-5)

Acest pasaj scurt descrie starea sufletească a lui Baruc, după ce a trebuit să scrie a doua oară scrisoarea lui Ieremia pentru că Ioiachim arsese originalul (cap. 36). Îmbufnat, Bauc își punea o mie de întrebări ca acestea: Ce rost avea să mai scrie aceeași carte care va avea probabil aceeași soartă ca și cea dintâi? Ce rost avea să așeze în scris cuvintele unuia pe care nimeni din țară nu dorea să-l asculte? Cui avea să folosească o asemenea carte?

Baruc era convins că osteneala lui este zadarnică și că decizia de a se face slujitorul profetului Ieremia a fost cea mai mare greșeală a vieții lui și nu i-a adus decât pagubă și suferință.

Sursa nemulțumirii lui Baruc?

Seraia, fratele lui Baruc era ofițer la curtea regală (Ier. 32:12: 51:59) și i-ar fi putut aranja și lui o carieră strălucită acolo. Dacă vom pune cap la cap două versete din cartea lui Ieremia vom vedea foarte clar lucrul acesta:

,, .. şi am dat zapisul de cumpărare lui Baruc, fiul lui Neriia, fiul lui Mahseia, în faţa lui Hanameel, fiul unchiului meu, în faţa martorilor care iscăliseră zapisul de cumpărare şi în faţa tuturor iudeilor care se aflau în curtea temniţei“ (Ier. 32:12).

,,Iată porunca dată de prorocul Ieremia lui Seraia, fiul lui Neriia, fiul lui Mahseia, când s-a dus la Babilon cu Zedechia, împăratul lui Iuda, în al patrulea an al domniei lui Zedechia. Seraia era cel mai mare cămăraş“ (Ier. 51:59).

Baruc și Seraia au fost frați, amândoi fii lui Neria, fiul lui Mahseia. Seraia era însă ,,cel mai mare cămăraș“, adică administratorul șef de la curte, în timp ce Ieremia era ,,un nimeni în drum“, secretarul/scrib al unui profet disprețuit în țară. Nu-i de mirare că, prin comparație cu fratele său, Baruc s-a văzut ,,nerealizat în viață“. În loc să ajungă la curtea împărătească, Dumnezeu a avut alte planuri pentru Baruc, unele care i-au părut mult mai neînsemnate și mai lipsite de răsplată. Din tot ce se vedea atunci, Baruc reușise doar să ajungă slujitorul unui slujitor al lui Dumnezeu !

Care este răspunsul lui Dumnezeu pentru Baruc?

Din comunicarea lui Dumnezeu cu Baruc înțelegem câteva răspunsuri concrete pe care i le-a dat Dumnezeu la frământările lui:

Primul răspuns este pentru Baruc este o asigurare că nu este uitat. Baruc se afla în atenția directă a lui Dumnezeu. Acesta este de fapt motivul pentru care Dumnezeu îi vorbește. Obscuritatea unui secretar/scrib nu pare atrăgătoare … Dumnezeu îl asigură însă că nimeni nu este trecut cu vederea și că fiecare om se bucură de ,,toată“ atenția divină, de parcă el ar fi singura ființă de pe fața pământului. Pentru Dumnezeu nu există ,,obscuritate“ ! Indiferent ce te-a pus să faci, Dumnezeu știe totul despre tine și despre lucrarea ta!

Al doilea răspuns are conținut ,,terapeutic“: Dumnezeu știe despre încercările tale, Baruc.

Pe vremea aceea, Ieremia nu era popular în Israel. Dimpotrivă! Să fii secretarul unui om renumit ar fi fost un privilegiu, dar să fii secretarul unui om disprețuit de toți, al unui om batjocorit și mereu în primejdie de moarte nu a fost pentru Baruc decât o sarcină ingrată, lipsită de orice formă de strălucire. Dumnezeu l-a făcut părtaș la problemele unui profet, iar asta i-a adus numai bătăi de cap.

Al treilea răspuns din mesajul divin a fost că: Dumnezeu știe ce spui. Deși putea să n-o facă, Domnul a ales să-i aducă aminte lui Baruc de cuvintele rostite de el atunci când credea că nu-l aude nimeni: ,,Tu zici: ,,Vai de mine! Căci Domnul a adus întristare peste durerea mea; îmi sleiesc puterile suspinând şi nu găsesc odihnă!“  Într-un sens foarte real, nu există ,,vorbe rostite în vânt“. Toate cuvintele noastre sunt auzite și păstrate de Dumnezeu în evidența Sa. Într-o bună zi, fiecare vom da socoteală de cuvintele folositoare sau nefolositoare pe care le-am rostit. Nu suntem singuri nici măcar atunci când vorbim cu noi înșine în fața oglinzii! Domnul este acolo și ne aude. Pentru Baruc, această asigurare divină a fost o mângăiere și o încurajare, la fel cum a fost și pentru psalmistul  David, în peripețiile lui  :

,,Tu numeri paşii vieţii mele de pribeag;
pune-mi lacrimile în burduful Tău.
Nu sunt ele scrise în cartea Ta?“ (Psalm 56:8)

Al patrulea răspuns practic dat frământărilor lui Baruc a fost acesta: Dumnezeu are o răsplată pentru tine, chiar și atunci când ți se pare că ceea ce faci n-are nici un rost. Pentru că împăratul Ioiachim a ,,tăiat cu briceagul logofătului și a aruncat-o în jăratecul de cărbuni unde a fost arsă de tot“ (Ier. 36:23) cartea scrisă de Baruc după dictarea lui Ieremia, secretarul/scrib a trebuit scrisă încă o dată:

,,Ieremia a luat o altă carte şi a dat-o lui Baruc, fiul lui Neriia, logofătul. Baruc a scris în ea, după spusele lui Ieremia, toate cuvintele din cartea pe care o arsese în foc Ioiachim, împăratul lui Iuda. Multe alte cuvinte de felul acesta au mai fost adăugate la ea“ (Ier. 36:32).

Vremurile speciale au nevoie de oameni speciali, care să asculte poruncile lui Dumnezeu și să facă lucrarea Lui chiar și atunci când li se pare inutilă și lipsită de orice fel de rezultat. Vremurile lui Baruc au fost vremuri rele și grele, iar Baruc suspina după măcar puțină bucurie și împlinire personală.

,,Aşa vorbeşte Domnul: ,,Iată că ce am zidit voi dărâma; ce am sădit voi smulge, şi anume ţara aceasta. Şi tu umbli după lucruri mari? Nu umbla după ele! Căci iată, voi aduce nenorocirea peste orice făptură, zice Domnul, dar ţie îţi voi da ca pradă de război viaţa ta în toate locurile unde vei merge“.

,,Viața ca o pradă“ a devenit titlul unui roman scris de Marin Preda în perioada comunistă. Se pare că omul știa și el de necazurile lui Baruc.

Care este mesajul cazului lui Baruc pentru noi?

Unele pierderi aparente sunt în realitate câștiguri și numai Dumnezeu știe care este soarta fiecăreia din strădaniile noastre. Promisiunile lui Dumnezeu sunt întotdeauna ,,Da“ și ,,Amin“ pentru cei ce se încred în ele.

A fost cartea scrisă de Baruc o pierdere de timp? Categoric că nu! În secvența aceea de timp, se părea că Seraia ,,se realizase“, iar Baruc n-avea nici o răsplată. Din perspectiva veacurilor însă, cine a fost mai important și mai realizat? Cartea scrisă de Baruc, după dictarea lui Ieremia, este citită azi în toată luma, fiind tradusă în aproape toate limbile pământului.

A fost condamnat Baruc la obscuritate și uitare? Nicidecum! Astăzi, toți știm cine este Baruc! Nu toți știm despre Seraia și n-am fi știut nimic despre ,,slava sa“ dacă nu l-ar fi menționat, în trecere, Baruc.

A rămas Baruc păgubit din slujirea sa? Niciodată. Bogații lumii și bogățile lor s-au transformat în praf și cenușă. Faima lui Baruc s-a răspândit pe tot pământul. Asta ca să nu mai vorbim despre perspectiva eternității, unde răsplătirea lui Baruc va fi infinit mai mare decât averea lui Seraia și mai de .. invidiat.

Deci …

Fii atent la ambițiile tale din afara planului lui Dumnezeu. Ele te pot face să ai succes în lucrurile deșerte și să pierzi … slava pe care a pregătit-o El pentru tine !!!

Mai toți ,,ucenici“ Marelui Stăpân n-au fost prețuiți la vremea lor. Isaia s-a simțit și el mic și neînsemnat, dar perspectiva veșniciei l-a ajutat să stea mereu în picioare:

,,Şi Eu Mă gândeam: ,,Degeaba am muncit, în zadar şi fără folos Mi-am istovit puterea“. Dar dreptul Meu este la Domnul, şi răsplata Mea la Dumnezeul Meu“ (Isaia 49:4).

Dacă te frămânți și ești dezamăgit ca Baruc și ca Isaia, stai liniștit! Ești într-o companie strălucită! Ai răbdare și păstrează-ți credința! Slujește în lucrurile mici și doar aparent neînsemnate. Cea mai buna metodă de a fi “cineva” este să fi tu însuți și să faci ceea ce ți-a dat Dumnezeu să faci. Nicio indeletnicire nu este plicticoasa daca vedem un scop al lui Dumnezeu in ea. El știe întotdeauna ce face cu tine.

.

„Dacă vrei să afli caracterului cuiva, cere-i părerea despre un altul.“

Întâlnirea cu Saul nu s-a produs într-una din cele mei fericite zile din viața lui Samuel. Asta nu l-a împiedicat însă pe Samuel să noteze cu obiectivitate marile calități pe care le-a avut acest tânăr.

Saul a avut nevoie de un „văzător“, dar nu și-a închipuit că Samuel va vedea așa de adânc în inima lui și va fi în stare să dea pe față atâtea lucruri ascunse.

Ceea ce scrie Samuel despre Saul poate fi considerat un studiu psihologic, o analiză de personalitate, un portret personal pedagogic, ale cărui lumini și umbre ne sugerează mesaje cu o foarte înaltă valoare spirituală.

Primul mesaj de felul acesta este că până și cele mai reușite exemplare umane sunt insuficiente în ochii lui Dumnezeu. Ca să poată face lucrarea lui Dumnezeu, chiar și celui mai strălucit dintre noi îi trebuie … schimbată inima.

Sigur, Saul nu poate fi un exemplu care să ilustreze nașterea din  (mai mult…)

Solomon – predicatorul

În original, cartea Eclesiastul s-a numit „Kohelet“. Acesta este un termen rar al limbii ebraice, folosit în Biblie numai în cartea Eclesiastul (1:1,2,12; 7:27; 12:8-10). Termenul este un derivat al lui „kahal“ – a convoca o adunare ca să-i spui ceva, a aduna o colecție. Sensul titlului este deci dublu: „cel ce se adresează unei adunări, cel ce are ceva de spus, predicatorul“, dar și „cel ce adună, colecţionarul, cercetătorul“.

Solomon putea să aleagă un alt termen, mai familiar sistemului religios evreiesc. Nu o face. El a intenţionat să-și grupeze materialul într-o lucrare al cărei titlu, parafrazând, ar putea fi „Gâlceava înţeleptului cu lumea“!

Traducerea greacă Septuaginta folosește titlul: Ecclesiaites, un derivat de la cuvântul folosit pentru „adunare“ și prin extensie, pentru „Biserică“. Numirea românească este de fapt o „transliterare“. Dacă s-ar fi preferat o traducere, ea ar fi trebuit să fie: „Cel ce vorbește adunării“.

Eu aș rămâne însă la cea de a doua nuanţă a traducerii și l-aș numi pe Solomon: „Cercetătorul, colecţionarul de experienţe personale pornit conștient să adune într-o carte toate răspunsurile posibile la întrebarea: «Ce este viaţa și pentru ce se merită să trăiești?»“ Ori de câte ori veţi întâlni în acest comentariu termenul „Kohelet“, vă rog să vă gândiţi la această semnificaţie.

„Eu, Eclesiastul (Kohelet),… mi-am pus inima să cercetez și să adâncesc cu înţelepciune tot ce se întâmplă sub ceruri … mi-am pus inima să cunosc înţelepciunea și să cunosc prostia și nebunia … apoi când m-am uitat cu băgare de seamă la toate lucrurile … m-am uitat apoi la toate … m-am apucat și am cercetat toate lucrurile … și am găsit … iată ce am găsit… Da, mi-am pus inima în căutarea tuturor acestor lucruri, am cercetat toate aceste lucruri și amvăzut…ammaivăzut.“(Eclesiastul1:12-13,17;7:25;9:1, 11, 13; 10:7)

Solomon – fiul lui David

Cel ce scrie cartea se prezintă ca: „Fiul lui David“, prin urmare, fiul unui tată de excepţie. David a fost, de departe, cel mai strălucit, în adevăratul sens al cuvântului, împărat al lui Israel. Înaintea lui, Saul n-a fost un împărat adevărat. Fără capitală, fără sfetnici, fără tron, fără nici o structură administrativă cât de cât funcţională, Saul a fost mai mult un comandant militar chemat să mobilizeze oamenii în timp de război. Când trecea războiul, Saul se întorcea la viaţa obișnuită.

David a fost geniul care a transformat Israelul dintr-o confederazie de triburi într-o naţiune adevărată. El și numai el a fost geniul administrativ care a alcătuit structuri statale, rânduieli financiare și unităţi militare temute de toate ţările din jur.

Solomon a preluat de la David toate aceste moșteniri și le-a propulsat la un și mai înalt nivel, făcând astfel din Israel obiectul invidiei generale din lumea de atunci. Acest “fiu special al lui David“ a fost preferat tuturor celorlalţi și închinat Domnului imediat după naștere.

“David a mângâiat pe nevastă-sa Bat-Şeba, și a intrat la ea și s-a culcat cu ea. Ea a născut un u, pe care l-a numit Solomon, și care a fost iubit de Domnul. El l-a încredinţat în mâinile proorocului Natan și Natan i-a pus numele Iedidia (iubitul Domnului), pentru Domnul“ (2 Samuel 12:24-25)

David știa că cei din familia mamei lui nu-l vor primi cu bunăvoinţă și că nu va fi acceptat (mai mult…)