Explicații la Biblie

Acasă » Uncategorized

Arhive categorie: Uncategorized

Cap. XVII – Conflict pe patul morții – Moartea lui Adonia

Lecția practică: Păcatul vostru vă va ajunge! Chiar și pe patul morții!
Textul: 1 Împărați 1— 2

David se afla pe patul morții. Credea că a scăpat și va muri înainte ca să-i moară ca pedeapsă cel de al patrulea copil. Va trebui însă doar numele celui ce avea să moară: Adonia sau … Solomon.

Din toată bărbăția lui David viață storsese aproape tot. Marele împărat rămăsese doar o umbră. Nu mai ieșea în public. Zăcea mai mult în pat.

„Împăratul David era bătrân, înaintat în vârstă; îl acopereau cu haine şi nu se putea încălzi. Slujitorii lui i-au zis: „Să se caute pentru domnul împăratul o fată fecioară; ea să stea înaintea împăratului, să-l îngrijească şi să se culce la sânul tău, şi domnul meu împăratul se va încălzi.”
Au căutat în tot ţinutul lui Israel o fată tânără şi frumoasă şi au găsit pe Abişag, Sunamita, pe care au adus-o la împărat. Această fată era foarte frumoasă. Ea a îngrijit pe împărat şi i-a slujit, dar împăratul nu s-a împreunat cu ea“ (1 Împărați 1:1-4).

Pomenirea acestei fete, Abișag, Sunamita, n-ar avea nici o noimă dacă ea n-ar fi devenit mai târziu „motivul“ morții celui de al patrulea fiu al lui David (1 Împărați 2:13–23). În aceste prime capitole din cartea 1 Împărați asistăm, împreună cu Warren W. Wiersbe din care vom traduce, la un apus și la un răsărit. David apune, iar fiul său Solomon răsare. Între cele două însă, așa cum este și în natură, trebuie să trecem printr-o noapte, printr-o teribilă vreme de întunecime în Israel.

Criza succesiunii la tron

O criză nu formează un om; ea doar dă pe față din ce este alcătuit el. Cu alte cuvinte, „Ce ți se întâmplă în viață depinde de ceea ce găsește viața în tine“. Același soare care întărește noroiul, topește ceara. În aceste capitole vom vedea cum diferite persoane reacționează diferit la aceeași crize.

Adonia nerăbdătorul (1 Împărați 1:5-10).

Pe fondul inactivității lui David, împărăția lui Israel se pune în mișcare. Adonia nu are răbdare să aștepte moartea lui tatălui său și vrea să ia tronul. E clar că nu-l respectă pe tatăl său și n-are de gând să aștepte înmormântarea. E la fel de clar că nu-L respectă pe Dumnezeu. Nu se așteaptă să primească tronul de la El, ci-l socotește drept un lucru de apucat. El n-are nevoie de ungerea cu untdelemn de la nimeni. Bătrânul David nu stătea pe tronul împărăției, iar Adonia se crede cel mai îndreptățit să-l ocupe. Semeția lui Adonia produce nedumerire în țară. Cine va fi succesorul împăratului? Aceasta era întrebarea de pe buzele tuturor.

Un lider veritabil se uită la o situație de criză și se întreabă: „Ce să fac ca să-i ajut mai bine pe oameni?“ Un oportunist privește și el, dar întrebarea lui este: „Cum pot folosi această criză în folosul meu și spre propria mea ascensiune.“ Un oportunist vine neinvitat, atrage privirile tuturor spre el însuși și, în loc să ajute, adâncește și mai mult criza“. Așa s-a întâmplat cu Adonia.

În familia regală, Adonia era cel mai mare dintre fiii pe care-i mai avea David și ajunsese probabil pe la vârsta de 35 de ani. Amnon, întâiul născut fusese omorât de Absalom, al doilea născut, Chileab (sau Daniel), se pare că a murit tânăr pentru că nu ni se spune mai nimic despre el, iar cel de al treilea născut, Absalom, fusese ucis de Ioab (1 Cronici 3:1-2).

Ca cel mai mare dintre cei rămași, Adonia a socotit că i se cuvine să fie împărat în locul tatălui său. N-a avut însă răbdare să aștepte moartea lui David, ci a pus la cale o lovitură de stat. El a subestimat însă capacitatea tatălui său și asta l-a costat viața.

Urmând exemplul nefericit al fratelui său Absalom, a început o campanie deșănțată de publicitate:

„Adonia, fiul Haghitei, s-a sumeţit până acolo încât a zis: „Eu voi fi împărat!” Şi şi-a pregătit care şi călăreţi şi cincizeci de oameni care alergau înaintea lui“ (1 Împărați 1:5).

Adonia este un „necioplit“ pentru că David nu l-a cioplit niciodată. Un copil nemustrat la vreme ajunge ca un tufiș nefolositor, ca un câmp plin de buruieni. Cei ce cred în „pozitive reiforcement“ să făcă bine catastrofele care s-au produs prin această metodă de educare a copiilor!

(Positive reinforcement – Încurajarea pozitivă înseamnă lăudarea copiilor atunci când fac ceva bine, fără să-i critice atunci când fac rău, în credința că răsplătirea binelui îl va face pe copil să abandoneze el însuși înclinațiile spre rele.)

„Tatăl său nu-l mustrase niciodată în viaţa lui zicând: „Pentru ce faci aşa?” Adonia, de altfel, era foarte frumos la chip şi se născuse după Absalom“ (1 Împărați 1:6).

Menționarea lui Absalom aici este mai mult decât sugestivă. Am face bine să recitim 2 Samuel 12 și 13 ca să ne dăm seama cine a fost sursa de inspirație al acestui frate mai mic.

Ca și Absalom, Adonia s-a asigurat că are de partea lui armata și preoția. În miopia lor, a găsit susținători dispuși să se asigure de un loc cald în viitoarea curte împărătească, dar oamenii de adevărată valoare i- au văzut nevrednicia și obrăznicia și au rămas credincioși lui David.

„El a vorbit cu Ioab, fiul Ţeruiei, şi cu preotul Abiatar, şi aceştia au trecut de partea lui. Dar preotul Ţadoc, Benaia, fiul lui Iehoiada, prorocul Natan, Şimei, Rei şi vitejii lui David n-au fost cu Adonia“ (1 Împărați 1:7-8). 

Ca să nu piardă timp și să riște o reacție din partea lui David, Adonia s-a grăbit să-i pună pe toți ceilalți din familia regală în fața unui fapt împlinit, să-i facă să accepte noua realitate. Ca și altădată Absalom, Adonia s-a grăbit să dea o masă mare:

„Adonia a tăiat oi, boi şi viţei graşi lângă piatra lui Zohelet, care este lângă En-Roguel, şi a poftit pe toţi fraţii lui, fiii împăratului, şi pe toţi bărbaţii lui Iuda din slujba împăratului. Dar n-a poftit pe prorocul Natan, nici pe Benaia, nici pe viteji, nici pe fratele său Solomon“ (1 Împărați 1:9-10).

Ca și ceilalți de la curte, Adonia știa că David se jurase că Solomon va fi succesorul lui la tron (1 Împărați 1:17). Aceasta fusese o hotărâre dumnezeiască și nu se putea schimba (Psalm 33:11). Fiul necăjitei Bat-Șeba, fiul păcii, fusese ales constructor al viitorului Templu:

„Împăratul David s-a sculat în picioare şi a zis: „Ascultaţi-mă, fraţilor şi poporul meu! Aveam de gând să zidesc o casă de odihnă pentru chivotul legământului Domnului şi pentru aşternutul picioarelor Dumnezeului nostru şi mă pregăteam s-o zidesc. Dar Dumnezeu mi-a zis: ‘Să nu zideşti o casă Numelui Meu, căci eşti un om de război şi ai vărsat sânge.’ Domnul, Dumnezeul lui Israel, m-a ales din toată casa tatălui meu pentru ca să fiu împărat al lui Israel pe vecie, căci pe Iuda l-a ales căpetenie, casa tatălui meu a ales-o din casa lui Iuda şi dintre fiii tatălui meu pe mine m-a pus să domnesc peste tot Israelul.
Dintre toţi fiii mei – căci Domnul mi-a dat mulţi fii – a ales pe fiul meu Solomon ca să-l pună pe scaunul de domnie al Împărăţiei Domnului peste Israel.
El mi-a zis: ‘Fiul tău Solomon Îmi va zidi casa şi curţile, căci l-am ales ca fiu al Meu, şi-i voi fi Tată. Îi voi întări împărăţia pe vecie, dacă se va ţine, ca astăzi, de împlinirea poruncilor şi rânduielilor Mele.’ (1 Cornici 28:2-8).

Toți cei prezenți la masa dată de Adonia au observat lipsa oamenilor importanți din împărăție. Mai ales absența profetului Natan ar fi trebuit să le sugereze că evenimentul nu avea binecuvântarea lui Dumnezeu.

Ioab – omul care-și așează ploile (1 Împărați 1:7; 2:35)

Ioab s-a crezut un strateg deosebit și, în mare parte, a avut dreptate. Prea multă înțelepciune omenească însă strică, pentru că ea nu se atârnă de voia lui Dumnezeu, ci caută mereu să se descurce singură. Este surprinzător să-l găsim pe Ioab în tabăra lui Adonia, fără să se fi consulte mai întâi cu David, împăratul său, sau cu Dumnezeu, suveranul său. Ioab pășește după un instinct animalic care-l ajută să se păstreze și să propășească. Adonia l-a mirosit repede și n-a avut nici o dificultate să îndrăznească să-l facă complice la un act de înaltă trădare.

Până la urmă, așa cum vom vedea, însă i s-a înfundat. Când va auzi că Solomon l-a omorât pe Adonia, iar pe preotul Abiatar l-a scos din slujbă (1 Împărați 2:26-27), Ioab va încercat să mai scape o dată, de data asta printr-o „religioasă“: s-a dus și s-a agățat de coarnele altarului. El văzuse că așa scăpase inițial Amnon (1 Împărați 1:50-53). Gestul acesta semnifica „o cerere de audiență“, o suspendare a pedepsei până la o întrevedere în care cel învinovățit să se poată justifica. Era însă prea târziu pentru așa ceva. De data aceasta, Ioab nu mai avea de a face cu David, ci cu Solomon, iar Solomon știa câte rele făcuse Ioab și câtă suferință îi adusese tatălui său:

„Vestea aceasta a ajuns până la Ioab, care luase partea lui Adonia, măcar că nu luase partea lui Absalom. Şi Ioab a fugit la cortul Domnului şi s-a apucat de coarnele altarului.
Au dat de ştire împăratului Solomon că Ioab a fugit la cortul Domnului şi că este la altar. Şi Solomon a trimis pe Benaia, fiul lui Iehoiada, zicându-i: „Du-te şi loveşte-l!”
Benaia a ajuns la cortul Domnului şi a zis lui Ioab: „Ieşi, căci aşa porunceşte împăratul!” Dar el a răspuns: „Nu! Vreau să mor aici.” Benaia a spus lucrul acesta împăratului, zicând: „Aşa a vorbit Ioab şi aşa mi-a răspuns”.
Împăratul a zis lui Benaia: „Fă cum a zis, loveşte-l şi îngroapă-l, şi ia astfel de peste mine şi de peste casa tatălui meu sângele pe care l-a vărsat Ioab fără temei. Domnul va face ca sângele lui să cadă asupra capului lui, pentru că a lovit pe doi bărbaţi mai drepţi şi mai buni decât el şi i-a ucis cu sabia, fără să fi ştiut tatăl meu David: pe Abner, fiul lui Ner, căpetenia oştirii lui Israel, şi pe Amasa, fiul lui Ieter, căpetenia oştirii lui Iuda. Sângele lor să cadă peste capul lui Ioab şi peste capul urmaşilor lui pentru totdeauna, dar David, sămânţa lui, casa lui şi scaunul lui de domnie să aibă parte de pace pe vecie din partea Domnului.”
Benaia, fiul lui Iehoiada, s-a suit, a lovit pe Ioab şi l-a omorât. El a fost îngropat în casa lui, în pustie.
Împăratul a pus în fruntea oştirii pe Benaia, fiul lui Iehoiada, în locul lui Ioab, iar în locul lui Abiatar a pus pe preotul Ţadoc“ (1 Împărați 2:28-35).

După alți trei ani, Solomon l-a omorât și pe Șimei, blestemătorul din Beniamin (1 Împărați 2:36-46). Domnia lui Solomon, împăratul păcii, a început astfel, paradoxal, cu trei execuții. Neînțelese și nepătrunse sunt căile Domnului!

Natan – glasul Domnului (1:11–53)

Profetul acesta a fost loial lui David până la capăt. El a vegheat ca să se împlinească voia lui Dumnezeu. David l-a. văzut ca pe o a doua conștiință, ca pe glasul lui Dumnezeu din viața sa. Probabil că Natan a avut și ceva talent muzical pentru că este scris că l-a ajutat pe David și la rânduiala cântăreților de la Casa Domnului (2 Cronici 29:25–26).

Natan l-a luat pe Solomon să-l crească și i-a dat numele „Iedidia“, iubitul Domnului (2 Samuel 12:24–25). Cel ce a fost „gura lui Dumnezeu“ pentru David a devenit acum „mâna lui Dumnezeu“ care a pus în mișcare evenimentele. Nu este de mirare deci că acest om al lui Dumnezeu a reacționat imediat la lovitura de stat și a trimis-o pe mama lui Solomon la David:

„Atunci, Natan a zis Bat-Şebei, mama lui Solomon: „N-ai auzit că Adonia, fiul Haghitei, s-a făcut împărat, fără să ştie domnul nostru David? Vino dar acum şi-ţi voi da un sfat, ca să-ţi scapi viaţa ta şi viaţa fiului tău Solomon. Du-te, intră la împăratul David şi spune-i:
‘Împărate, domnul meu, n-ai jurat tu roabei tale zicând: «Fiul tău Solomon va împărăţi după mine şi va şedea pe scaunul meu de domnie?» Pentru ce dar împărăţeşte Adonia?’
Şi, în timp ce tu vei vorbi cu împăratul, eu însumi voi intra după tine şi-ţi voi întări cuvintele.” (1 Împărați 1:11-14).

Bat-Șeba s-a dus la David și i-a spus întocmai (1 Împărați 1:15-21). Femeia aceasta și-a zidit pledoaria pe legământul făcut cu jurământ de David prin care Solomon a fost proclamat succesor la domnie (1 Împărați 1:13, 17, 30). În esență, Bat-Șba i-a spus lui David că va trebui să aleagă între un vinovat cu vnă și doi vinovați fără vină, între voia unui amțibios fără Dumnezeu și profețiile clare primite de la Domnul:

„Şi când împăratul, domnul meu, va fi culcat împreună cu părinţii săi, se va întâmpla că eu şi fiul meu Solomon vom fi priviţi ca nişte vinovaţi” (1 Împărați 1:21).

Natan a venit apoi și a întărit vorbele Bat-Șebei: Conform protocolului de la curte, când a intrat Natan la David, Bat-Șeba a ieșit afară:

„Au dat de ştire împăratului şi au zis: „Iată că a venit prorocul Natan!” El a intrat înaintea împăratului şi s-a închinat înaintea împăratului cu faţa până la pământ.  Şi Natan a zis: „Împărate, domnul meu, oare tu ai zis: ‘Adonia va împărăţi după mine şi va şedea pe scaunul meu de domnie?’ Căci el s-a pogorât astăzi, a tăiat boi, viţei graşi şi oi în mare număr şi a poftit pe toţi fiii împăratului, pe căpeteniile oştirii şi pe preotul Abiatar. Şi ei mănâncă şi beau înaintea lui şi zic: ‘Trăiască împăratul Adonia!’ Dar nu m-a poftit nici pe mine, care sunt robul tău, nici pe preotul Ţadoc, nici pe Benaia, fiul lui Iehoiada, nici pe robul tău Solomon.
… Oare din porunca domnului meu, împăratul, are loc lucrul acesta şi fără să fi făcut cunoscut robului tău cine are să se suie pe scaunul de domnie al împăratului, domnului meu, după el?” (1 Împărați 1:23-27).

Ca un asterix pentru ceea ce va urma, ni se spune:

„Abișag, Sunamita a auzit și ea toate cuvintele acestea“ (1 Împărăți 1:15).

Reacția lui David a fost rapidă și radicală. Era în joc liniștea și pacea din împărăție. David mai trecuse printr-un război civil din cauza lui Absalom, iar perspectiva ca acum Adonia și Solomon să intre într-un alt conflict național l-a umplut de groază.

„Împăratul David a răspuns: „Chemaţi-mi pe Bat-Şeba.”
Ea a intrat şi s-a înfăţişat înaintea împăratului. Şi împăratul a jurat şi a zis: „Viu este Domnul, care m-a izbăvit din toate necazurile, că, aşa cum am jurat pe Domnul, Dumnezeul lui Israel, zicând: ‘Fiul tău Solomon va împărăţi după mine şi va şedea pe scaunul meu de domnie în locul meu’, aşa voi face azi.”
Bat-Şeba s-a plecat cu faţa la pământ şi s-a închinat înaintea împăratului. Şi a zis: „Trăiască pe vecie domnul meu, împăratul David!” (1 Împărați 1:28-31).

Soluția lui David a fost să-l declare imediat pe Solomon „co-regent“. În felul acesta, tranziția de la unul la celălalt s-a făcut în fața întregului popor, iar Solomon a avut autoritatea lui David să clădească mai târziu Templul:

„Împăratul David a zis: „Chemaţi-mi pe preotul Ţadoc, pe prorocul Natan şi pe Benaia, fiul lui Iehoiada.” Ei au intrat şi s-au înfăţişat înaintea împăratului. Şi împăratul le-a zis:
„Luaţi cu voi pe slujitorii stăpânului vostru, puneţi pe fiul meu Solomon călare pe catârul meu şi pogorâţi-l la Ghihon. Acolo, preotul Ţadoc şi prorocul Natan să-l ungă împărat peste Israel. Să sunaţi din trâmbiţă şi să ziceţi: ‘Trăiască împăratul Solomon!’ Să vă suiţi apoi după el, ca să vină să se aşeze pe scaunul meu de domnie şi să împărăţească în locul meu. Căci porunca mea este ca el să fie căpetenia lui Israel şi Iuda”.
Benaia, fiul lui Iehoiada, a răspuns împăratului: „Amin! Aşa să vrea Domnul, Dumnezeul domnului meu, împăratul. Domnul să fie cu Solomon cum a fost cu domnul meu, împăratul, ca să-şi înalţe scaunul de domnie mai presus de scaunul de domnie al domnului meu, împăratul David!”
Atunci, preotul Ţadoc s-a pogorât împreună cu prorocul Natan, cu Benaia, fiul lui Iehoiada, cu cheretiţii şi peletiţii; au pus pe Solomon călare pe catârul împăratului David şi l-au dus la Ghihon. Preotul Ţadoc a luat cornul cu untdelemn din cort şi a uns pe Solomon. Au sunat din trâmbiţă, şi tot poporul a zis: „Trăiască împăratul Solomon!” 
Tot poporul s-a suit după el şi poporul cânta din fluier şi se desfăta cu mare bucurie; se clătina pământul de strigătele lor.

Ghihonul a fost ales intenționat ca loc de încoronare pentru că En-Roguel, unde erau la masă invitații lui Adonia era la mai puțin de doi kilometri. Astfel, strigătele „Trăiască împăratul Adonia (1:25) au fost înecate de ecoul strigătelor „Trăiască împăratul Solomon!“ de pe coama dealului, iar musafirilor lui Adonia le-a rămas mâncarea în gât:

„Toţi cei poftiţi de Adonia s-au umplut de spaimă; s-au sculat şi au plecat care încotro.
Adonia s-a temut de Solomon; s-a sculat şi el, a plecat şi s-a apucat de coarnele altarului. Au venit şi au spus lui Solomon:
„Iată că Adonia se teme de împăratul Solomon şi s-a apucat de coarnele altarului zicând: ‘Să-mi jure împăratul Solomon azi că nu va omorî pe robul său cu sabia!’ ”
Solomon a zis: „Dacă va fi om cinstit, un păr din cap nu-i va cădea la pământ, dar, dacă se va găsi răutate în el, va muri.”
Şi împăratul Solomon a trimis nişte oameni care l-au pogorât de pe altar. El a venit şi s-a închinat înaintea împăratului Solomon, şi Solomon i-a zis: „Du-te acasă.” (1 Împărați 1:49-53).

Adonia „s-a închinat înaintea lui Solomon“, dar inima lui nu s-a plecat nici înaintea lui și nici înanitea lui Dumnezeu. În înțelepciunea lui, Solomon l-a supus la un fel de „arest la domiciliu“, unde putea foarte ușor să fie supravegheat de demnitarii împăratului.

David – realistul (1 Împărați 2:1-11; 1 Cronici 29:26-30).

Duhul lui Dumnezeu ne spune că David „a slujit celor din vremea lui, după planul lui Dumnezeu“ (Fapte 13:36), dar s-a îngrijit și de generațiile viitoare.

El n-a vrut ca noul împărat să moștenească vechile lui probleme și i-a spus ce să facă cu Ioab, mult prea independentul egoist (1 Împărați 2:5-6) și cu Șimei, blestemătorul din Beniamin (1 Împărați 2:8-9). Singura „povară“ pe care i-a transmis-o a fost să aibă bunăvoiunță față de fiii lui Barzilai, Galaaditul și să continue să-i hrănească la masa regală (1 Împărați 2:7).

David a fost sentimental, dar nu sentimentalist. Sentințele la moarte pe care le-a sugerat pentru Ioab și Șimei („să nu lași ca perii lui cei albi să se pogoare în pace în locuința morților“ și „să-i pogori perii albi însângerați în locuința morților“) s-au născut din dorința de a-l proteja pe plăpândul Solomon la începutul domniei. David l-a vrut liber și netulburat ca să poată să-și dedice în întregime timpul pentru zidirea Casei Domnului.

Cuvintele rostite de cineva pe patul de moarte, cuvintele unui testament personal, ne spun foarte mult despre cel care le rostește. David i-a dat lui Solomon treia sfaturi:

  • Pune-l pe Dumnezeu pe locul întâi în viata ta (1 Împărați 2:1–3).
  • Propășirea ta va depinde de ascultarea ta de voia Domnului (1 Împărați 2:4)
  • Păzește-te de oamenii răi și înconjoară-te cu oamenii buni (1 Împărați 2:5-9).

Pentru ca Solomon să aibă pace, Adonia trebuia să dispară și el, dar asta nu s-a întâmplat din cauza lui David, ci din cauza lui însuși.

Moartea lui Adonia

Răutatea și viclenia lui Adonia au înflorit iar în inima lui și i-au adus pieirea. Planul său a fost să-l umilească pe Solomon înaintea întregului popor și să se propună ca singurul care poate continua domnia lui David. În scopul acesta, Adonia a abordat-o pe Bat-Șeba și a trimis-o la Solomon să-i ceară un favor, pe Abișai Sunamita, care fusese a lui David până în ultimele lui clipe. Era un fel de a spune: „Dă-mi mie mașina lui tata, pentru că tu ești prea tânăr și nu știi ce să faci cu ea!“

Femeie simplă, Bat-Șeba n-a citit șarada din cerera lui Adonia, dar Solomon a priceput-o imediat:

„Adonia, fiul Haghitei, s-a dus la Bat-Şeba, mama lui Solomon. Ea i-a zis: „Vii cu gânduri paşnice?” El a răspuns: „Da.” Şi a adăugat: „Am să-ţi spun o vorbă.” Ea a zis: „Vorbeşte!”
Şi el a zis: „Ştii că împărăţia era a mea şi că tot Israelul îşi îndrepta privirile spre mine ca să fiu împărat. Dar împărăţia s-a întors şi a căzut fratelui meu, pentru că Domnul i-a dat-o. Acum îţi cer un lucru: nu-ţi întoarce faţa!”
Ea i-a răspuns: „Vorbeşte!”
Şi el a zis: „Spune, te rog, împăratului Solomon – căci nu se poate să nu te asculte – să-mi dea de nevastă pe Abişag, Sunamita.”
Bat-Şeba a zis: „Bine! Voi vorbi împăratului pentru tine.”
Bat-Şeba s-a dus la împăratul Solomon să-i vorbească pentru Adonia. Împăratul s-a sculat s-o întâmpine, s-a închinat înaintea ei şi a şezut pe scaunul său de domnie. Au pus un scaun pentru mama împăratului şi ea a şezut la dreapta lui. Apoi a zis: „Am să-ţi fac o mică rugăminte: să mă asculţi!”
Şi împăratul i-a zis: „Cere, mamă, căci te voi asculta.”
Ea a zis: „Abişag, Sunamita, să fie dată de nevastă fratelui tău Adonia.”
Împăratul Solomon a răspuns mamei sale: „Pentru ce ceri numai pe Abişag, Sunamita, pentru Adonia? Cere şi împărăţia pentru el, căci este fratele meu mai mare decât mine – pentru el, pentru preotul Abiatar şi pentru Ioab, fiul Ţeruiei.”


Atunci, împăratul a jurat pe Domnul zicând: „Să mă pedepsească Dumnezeu cu toată asprimea, dacă nu-l vor costa viaţa pe Adonia cuvintele acestea!
Acum, viu este Domnul, care m-a întărit şi m-a suit pe scaunul de domnie al tatălui meu David şi care mi-a făcut o casă după făgăduinţa Lui, că astăzi va muri Adonia!”
Şi împăratul Solomon a trimis pe Benaia, fiul lui Iehoiada, care l-a lovit, şi Adonia a murit“ (1 Împărați 1:13-25).

Adonia a murit după ce „a adormit“ tatăl său David (1 Împărați 2:10-11). Fiul acesta, cel de al patrulea miel, cu care și-a ispășit David vinovăția, a vrut neapărat să-l urmeze pe David și a reușit. Nu însă l-a tron, ci în locuința morților. Unele păcate ne fugăresc toată viața și nu se lasă până ce le plătim prețul întreg, chiar și pe patul morții.

Nouă nu ne mai rămâne decât să tragem câteva concluzii finale, întrebându-ne de ce au fost ales, din toate extraordinarei domnii a lui David, tocmai acestea pline de conflicte și să aruncăm o privire printre și dincolo de ele ca să învățăm și alte lucruri de la David. Urmează deci câteva considerații finale.

Cap. XIV – Conflict cu consecințele păcatului – moartea lui Amnon

Lecția practică: Este o mare diferență între pofta păcatului și pasiunea iubirii curate.
Text: 2 Samuel 13

Am vorbit odată tinerilor din San Francisco din acest text și le-am spus să fie foarte atenți la calitatea prietenilor pe care și-i fac. Despre Amnon, un fiu al lui David s-ar putea spune că a murit, iar pe piatra funerară i s-ar fi putut scrie: „Amnon avea un prieten …“ (2 Samuel 13:3). Aceasta a fost cauza care i-a adus moartea.

În realitate, Amnon și Ionadab, prietenul care l-a nenorocit au fost verișori primari: „Ionadab, fiul lui Șimea, fratele lui David“. Și ni se mai spune încă ceva despre tânărul acesta: „Și Ionadab era un om foarte șiret“ (2 Samuel 13:3).

(mai mult…)

Cap. XIII – Conflict cu consecințele păcatului – moartea copilului Bat-Șebei

Lecția practică: Iubește-i pe ai tăi necondiționat și până la capăt!
Text: 2 Samuel 12:1-25

A fost David un tată bun? Nu vă grăbiți să răspundeți. Hai să stăm puțin de vorbă și să vedem. Știu că sunt unii care spun că „David a fost un împărat colosal, dar un tată catastrofal“. Au însă dreptate?

Dacă l-am întreba pe fiul său, pe Solomon, probabil că el ne-ar răspunde: „Nu există părinți ideali, pentru că nu există oameni perfecți. Nu există familii ideale. Nu există tați ideali și nu există copii ideali“. Ca întotdeauna, Solomon ar avea dreptate și de data aceasta. Ce ne spune Biblia despre David?

A fost David un tată care s-a temut de Dumnezeu? Bineînțeles. Am văzut deja lucrul acesta.

(mai mult…)

Cap. XI – Conflict cu Amoniții și cu popoarele din jur

Lecția practică: Nu te mira că ai dușmani! Nu sunt ai tăi. Sunt dușmanii Domnului. Poartă războaiele Domnului și luptă-te lupta cea bună!
Text: 2 Samuel 10

David a fost omul unui destin special. Cântărețul suav și sentimental din harpă a știut să se și mânie, să fie violent și să lupte cu lupul și cu leul care veneau să-i fure mieii din turmă (1 Samuel 17:34-35). Goliat a simțit mânia lui David și tot așa au simțit-o și dușmanii poporului lui Dumnezeu. Pentru cei care vor să simtă mânia din inima lui David față de dușmanii săi și ai Domnului vă rog să citiți psalmii de răzbunare. Ei nu sunt nici blânzi și nici puțini la număr (Psalmii 5, 10, 17, 35, 58, 59, 69, 70, 79, 83, 109, 129, 137, 140). Asta ca să nu mai pomenim despre izbucnirea de ură care apare în altfel destul de cumpătatul psalm pe care-l spun fetele în adunările creștinilor:

(mai mult…)

Cap. IX – Conflict cu … Dumnezeu

Lecția: Ideile bune nu sunt întotdeauna după voia lui Dunezeu.
Textul: 2 Samuel 5

Sfârșitul tristeții nu înseamnă sfârșitul problemelor. Câteodată, bucuria este mult mai periculoasă, iar entuziasmul ne expune la extreme periculoase.

Inaugurăm o pagină nouă în viața lui David: este împărat! Până acum „credea“ că va ajunge împărat, nu știa „când“ va ajunge împărat. Până acum abia aștepta să ajungă împărat. Până acum ajunsese aproape să se îndoiască de posibilitatea de a ajunge împărat. De astăzi începem să spunem: „David este împărat!“ Îl vedem cum începe să-și organizeze împărăția.

Din punct de vedere al spiritului de organizator, David este un cu totul altfel de împărat decât Saul. Iată doar câteva exemple: Saul n-a avut armată permanentă, n-a avut capitală, n-a avut centru religios. Saul a avut doar numele de împărat, dar de fapt el a fost un fel de conducător național. Împărăția lui n-a existat decât dominată de filisteni. Când dușmanii făceau ceva, încropea și el o oaste și făcea ce putea. David, pe de altă parte, este un geniu organizatoric.

Lăudându-l pe David Îl lăudăm indirect pe Dumnezeul care l-a făcut pe David să fie așa cum a fost. Principiul lui Dumnezeu este „omul potrivit la locul potrivit“ și veți vedea cum peste tânărul acesta cu înzestrări native vor veni binecuvântările lui Dumnezeu, care-l vor ajuta să transforme o împărăție care exista numai în principiu, într-o împărăția extraordinară. Pe vremea lui David și Solomon, împărăția lui Israel și-a cunoscut punctul ei de maxim, supranumit „epoca de aur“ a evreilor. Cu standardul acesta vor fi apoi comparați toți ceilalți regi din poporul lui Dumnezeu.

Cine este omul acesta care ia o împărăție fărâmițată, un popor făcut țăndări după treisprezece ani de frământări lăuntrice din cauza existenței a doi lideri care le-au acaparat simpatiile, un popor fărâmițat deci și-l duce spre idealul unei împărății glorioase cu comportament de imperiu regional? Care este comportamentul lui?

Spre surprinderea voastră, în acest capitol vom începe caracterizarea acestui om prin a spune că este unul care „s-a certat cu Dumnezeu“! Nu, de data aceasta nu este vorba de cârtirea de care au fost ei și suntem noi vinovați peste tot și aproape întotdeauna. De data aceasta este vorba despre nemulțumirea lui David pentru că Dumnezeu n-a vrut să aprecieze niște inițiative bune pe care le-a avut el. David a primit din partea lui Dumnezeu două răspunsuri negative la propunerile lui. Ambele l-au năucit.

În cadrul inițiativelor de transformare a națiunii într-o împărăție, David face o sumedenie de lucruri necesare. Între acestea are două la care nu numai că Dumnezeu îi spune nu, ci parcă îi și dă peste mână. Prima se găsește în 2 Samuel 6, când David vrea să ridice chivotul de unde-l lăsase Saul în paragină și părăsire și să-l aducă la Ierusalim, pentru ca orașul acela să devină un centru politic, social, dar mai ales religios. David vrea să arate public că aceasta este împărăția lui Dumnezeu. Chivotul trebuie să stea în capitală!

David merge deci să ia chivotul de acolo și să-l aducă, dar … în cadrul procesiunii, Dumnezeu îl pocnește peste mână violent și spune: „Nu așa!“

David se sperie și se supără pe Dumnezeu. Realmente, el nu știe ce trebuie să facă. În loc să meargă să stea de vorbă cu Dumnezeu, el preferă să lase totul baltă.

A doua împrejurare în care Dumnezeu îi spune „nu“ se găsește în 2 Samuel 7 și este legată tot de chivot și de închinare. Când s-a gândit să mute chivotul în Ierusalim, David s-a uitat în jur și a văzut că orașul are și el maghernițele lui, dar are și case frumoase. Dintre toate „casa lui David“ avea să fie cea mai importantă și se va înălța deasupra celorlalte în dimensiuni, frumusețe și lux, cu etaje, cu porticuri (balcoane), cu scări interioare, cu scări exterioare și cu terase spațioase (2 Samuel 5:11-25).

David a simțit că ceva nu este bine și s-a gândit să așeze chivotul într-o „casă a lui Dumnezeu“ mai frumoasă și mai minunată ca toate celelalte. Dumnezeu i-a spus însă: „Nu!“

De ce oare și cum s-au petrecut aceste lucruri?

I. Mutarea chivotului la Ierusalim

David fusese uns împărat de trei ori: prima dată de Samuel în casa lui Isai (1 Samuel 16:13), a doua oară de seminția lui Iuda la Hebron (2 Samuel 2:4) și a treia oară de toate semințiile lui Israel tot la Hebron (2 Samuel 5:1). Este o simetrie perfectă cu ungerea Fiului lui Dumnezeu ca „Mesia“: prima dată în casa Tatălui, a doua oară la crucificare (doar pentru biserică) și a treia oară la cea de a doua Lui venire.

David n-a făcut capitala la Hebron, oraș din Iuda, dar la extremitatea sudică a țării, ci s-a dus să cucerească Ierusalimul, așezat în partea centrală a țării și apărat de ținutul muntos din jur (2 Samuel 5:6-10). Alegerea Ierusalimului ca viitoare capitală a fost un gest genial de strategie. Pentru că țara fusese divizată în conflictele dintre semințiile lui Iuda și Beniamin, David a așezat capitala în acest oraș așezat exact pe granița dintre aceste două seminții, declarându-se astfel public împărat al tuturor.

La Hebron a domnit peste casa lui Iuda 7 ași jumătate, iar apoi a domnit la Ierusalim 30 de ani.

Capacitatea de lider fusese remarcată de mult din cei din jurul Israelului așa că Hiran, împăratului Tirului, s-a oferit imediat să-l ajute pe David să-și înalțe în Ierusalim o casă împărătească (2 Samuel 5:11-16).

„David a cunoscut că Domnul îl întărea ca împărat al lui Israel şi că-i ridica împărăţia din pricina poporului Său, Israel“ (2 Samuel 5:12).

Este un semn că providența lui Dumnezeu va lucra în circumstanțele internaționale. Într-adevăr pe vremea lui David și apoi pe vremea lui Solomon, Egiptul și Babilonul au intrat într-o eclipsă de putere și au fost mult prea slabe ca să prezinte un pericol pentru Israel.

David s-a decis deci să mute chivotul la Ierusalim. Ca un strateg desăvârșit, el face din această procesiune o sărbătoare națională. Poporul trebuia învățat „să se suie la Ierusalim“. Suspect și curios însă, David nu-l întreabă pe Dumnezeu despre această idee „bună“ a sa. Extuziasmul general părea să facă inutilă o asemenea întrebare. Totul a început frumos și cu un mare entuziasm:

„David a strâns iarăşi pe toţi aleşii lui Israel în număr de treizeci de mii de oameni. Şi David, cu tot poporul care era cu el, a pornit de la Baale-Iuda ca să suie de acolo chivotul lui Dumnezeu, înaintea căruia este chemat Numele Domnului oştirilor, care stă între heruvimi, deasupra chivotului. Au pus chivotul lui Dumnezeu într-un car nou şi l-au ridicat din casa lui Abinadab, de pe deal; Uza şi Ahio, fiul lui Abinadab, cârmuiau carul cel nou. L-au luat dar din casa lui Abinadab, de pe deal; Uza mergea alături de chivotul lui Dumnezeu şi Ahio mergea înaintea chivotului. David şi toată casa lui Israel cântau înaintea Domnului cu tot felul de instrumente de lemn de chiparos, cu harpe, cu lăute, cu timpane, cu fluiere şi cu ţimbale“ (2 Samuel 6:1-5).

Plimbarea chivotului „într-un car nou“, nemaintrebuințat pentru nimic altceva, a părut atunci o idee bună. dar n-a fost … Chivotul trebuia purtat pe umeri de oameni consacrați, nu de boi … Boii pot foarte ușor să-l răstoarne:

„Când au ajuns la aria lui Nacon, Uza a întins mâna spre chivotul lui Dumnezeu şi l-a apucat, pentru că erau să-l răstoarne boii. Domnul S-a aprins de mânie împotriva lui Uza şi Dumnezeu l-a lovit pe loc pentru păcatul lui şi a murit acolo, lângă chivotul lui Dumnezeu“ (2 Samuel 7:6-7).

Întâmplarea a șocat tot Israelul. Locul acela și evenimentul acela a rămas de pomină. Poporul s-a speriat, David s-a întristat și întreaga sărbătoare s-a prefăcut într-o, ați ghicit, înmormântare. De data aceasta David nu scrie o cântare de jale, dar se supără pe Dumnezeu și vrea să stea cât mai departe de El:

„David s-a întristat că Dumnezeu lovise pe Uza cu o astfel de pedeapsă, rupându-l pe loc. Şi locul acesta a fost numit până în ziua de azi Pereţ-Uza (Ruperea lui Uza).
David s-a temut de Domnul în ziua aceea şi a zis: „Cum să intre chivotul Domnului la mine?” N-a vrut să aducă chivotul Domnului la el, în cetatea lui David, şi l-a dus în casa lui Obed-Edom din Gat“ (2 Samuel 6:9-11).

A fost o analiză corectă cu o concluzie greșită.

De unde i-a venit lui David ideea cu carul? Poate că David și-a adus aminte pățania evreilor descrisă în 1 Samuel capitolul 4. Cei de atunci au crezut că prezența chivotului pe câmpul de luptă cu filistenii le va aduce automat biruința. N-a fost așa! Și asta nu din cauză că atunci chivotul n-a mai fost ceea ce era, ci pentru că ei nu erau cum trebuia să fie. Atitudinea lor a fost greșită și așa s-a făcut că au pierdut și lupta și chivotul. Ceea ce s-a întâmplat însă după aceea, când chivotul a semănat groaza printre filistenii care-l luaseră captiv a dovedit cu prisosință că Dumnezeu era Cel Atotputernic! Dacă vă aduceți aminte, proba filistenilor, dovada că Dumnezeul evreilor îi lovea prin chivotul legământului a fost să-l pună într-un … car:

„Acum, faceţi un car nou de tot şi luaţi două vaci tinere, care dau ţâţă şi care n-au tras la jug; înjugaţi vacile la car şi mânaţi înapoi acasă viţeii lor care se ţin după ele. Să luaţi chivotul Domnului şi să-l puneţi în car; să puneţi alături de el, într-o ladă, lucrurile de aur pe care le daţi Domnului ca dar pentru vină, apoi să-l trimiteţi, şi va pleca. Să-l urmăriţi cu privirea, şi, dacă se va sui pe drumul hotarului său spre Bet-Şemeş, Domnul ne-a făcut acest mare rău; dacă nu, vom şti că nu mâna Lui ne-a lovit, ci lucrul acesta a venit peste noi din întâmplare.”
Oamenii au făcut aşa. Au luat două vaci care alăptau, le-au înjugat la car şi le-au închis viţeii acasă. Au pus în car chivotul Domnului şi lada cu şoarecii de aur şi chipurile umflăturilor lor.
Vacile au apucat drept pe drumul spre Bet-Şemeş; au ţinut mereu acelaşi drum, mugind, şi nu s-au abătut nici la dreapta, nici la stânga. Domnitorii filistenilor au mers după ele până la hotarul Bet-Şemeşului“ (1 Samuel 6:7-12).

Ceea ce a tolerat Dumnezeu la niște păgâni, care n-aveau Legea preoțească din Leviticul, n-a tolerat când a fost vorba de copiii Săi. Evreii ar fi trebuit să știe mai bine ce scrie în Lege despre purtarea chivotului. Timpul i-a arătat și lui David că nu chivotul a fost de vină pentru ruperea lui Uza, ci metoda folosită de cei din jurul lui:

„Chivotul Domnului a rămas trei luni în casa lui Obed-Edom din Gat şi Domnul a binecuvântat pe Obed-Edom şi toată casa lui“ (2 Samuel 6:11).

Autorul cărții Cronici ne arată că David și-a înțeles greșeala:

Atunci, David a zis: „Chivotul lui Dumnezeu nu trebuie purtat decât de leviţi, căci pe ei i-a ales Domnul să ducă chivotul lui Dumnezeu şi să-I slujească pe vecie.” Şi David a strâns tot Israelul la Ierusalim ca să suie chivotul Domnului la locul pe care i-l pregătise. …
David a chemat pe preoţii Ţadoc şi Abiatar şi pe leviţii Uriel, Asaia, Ioel, Şemaia, Eliel şi Aminadab. Şi le-a zis: „Voi sunteţi capii de familie ai leviţilor, sfinţiţi-vă voi şi fraţii voştri şi suiţi chivotul Domnului, Dumnezeului lui Israel, la locul pe care i l-am pregătit. Pentru că n-aţi fost întâiaşi dată, de aceea ne-a lovit Domnul, Dumnezeul nostru, căci nu L-am căutat după lege.”
Preoţii şi leviţii s-au sfinţit ca să suie chivotul Domnului, Dumnezeului lui Israel. Fiii leviţilor au dus chivotul lui Dumnezeu pe umeri cu nişte drugi, cum poruncise Moise, după cuvântul Domnului“ (1 Cronici 15:1-3, 11-15). 

După cele trei luni de nedumerită supărare, David a repetat procesinea sărbătorească, de data aceasta respectând prevederile Legii și punându-i pe cei desemnați special pentru aceasta să poarte chivotul pe umeri:

„Au venit şi au spus împăratului David: „Domnul a binecuvântat casa lui Obed-Edom şi tot ce avea din pricina chivotului lui Dumnezeu.” Atunci, David a pornit şi a suit chivotul lui Dumnezeu din casa lui Obed-Edom în cetatea lui David, în mijlocul veseliei. Când cei ce duceau chivotul Domnului au făcut şase paşi, au jertfit un bou şi un viţel gras. David juca din răsputeri înaintea Domnului şi era încins cu efodul de in subţire. Astfel au suit David şi toată casa lui Israel chivotul Domnului în strigăte de bucurie şi în sunet de trâmbiţe“ (2 Samuel 6:12-15). 

Drumul pe care au purtat leviții chivotul pe umeri a fost de aproximativ 15 km. A fost o oboseală pentru Domnul și s-a meritat.

David a învățat că nu toate ideile bune sunt în voia lui Dumnezeu. Ele trebuiesc comparate, confruntate și corectate cu Scriptura, pentru că „ascultarea face mult mai mult decât jertfa“.

În anii când studiam la școala condusă de John MacArthur și am participat la o mulțime din activitățile lor m-au desprins cu o testare a tuturor inițiativelor. Invariabil, când cineva propunea o acțiune sau avea o anumită părere, ceilalți îl întrebau: „Ce bază bibică ai pentru aceasta?“ Obiceiul mi s-a imprimat în conștiința mea și, trebuie s-o spun, m-a ferit de foarte multe greșeli datorate … ideilor bune.

Construirea Casei Domnului

Atunci când casa împăratului a fost gata, David a zis:

„Iată! Eu locuiesc într-o casă de cedru, şi chivotul lui Dumnezeu locuieşte într-un cort” (2 Samuel 7:2).

O astfel de situație nu putea fi tolerată! Încurajat de profetul Natan, care și el s-a grăbit să vorbească înainte de a-L întreba pe Dumnezeu, David era gata să se apuce de treabă:

„Natan a răspuns împăratului: „Du-te şi fă tot ce ai în inimă, căci Domnul este cu tine” (2 Samuel 7:3).

Intențiile bune nu sunt suficiente. Entuziasmul nu este suficient! Și David și Natan au fost potoliți foarte repede de Dumnezeu:

„În noaptea următoare, Cuvântul Domnului a vorbit lui Natan: „Du-te şi spune robului meu David:
,,Aşa vorbeşte Domnul: ,,Oare tu Îmi vei zidi o casă ca să locuiesc în ea? Dar Eu n-am locuit într-o casă din ziua când am scos pe copiii lui Israel din Egipt până în ziua aceasta, ci am călătorit într-un cort drept locuinţă. Pretutindeni pe unde am mers cu toţi copiii lui Israel, am spus Eu oare vreo vorbă vreuneia din seminţiile lui Israel, căreia îi poruncisem să pască pe poporul Meu, Israel, zicând: ,,Pentru ce nu-Mi zidiţi o casă de cedru?“’
Acum să spui robului Meu David: ,,Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: ,,Te-am luat de la păşune, de la oi, ca să fii căpetenie peste poporul Meu, peste Israel; am fost cu tine pretutindeni pe unde ai mers, am nimicit pe toţi vrăjmaşii tăi dinaintea ta şi ţi-am făcut numele mare, ca numele celor mari de pe pământ; am dat un loc poporului Meu, lui Israel, şi l-am sădit ca să locuiască în el şi să nu mai fie tulburat, ca să nu-l mai apese cei răi ca mai înainte şi ca pe vremea când pusesem judecători peste poporul Meu, Israel. Ţi-am dat odihnă izbăvindu-te de toţi vrăjmaşii tăi.
Şi Domnul îţi vesteşte că-ţi va zidi o casă. Când ţi se vor împlini zilele şi vei fi culcat cu părinţii tăi, Eu îţi voi ridica un urmaş după tine, care va ieşi din trupul tău, şi-i voi întări împărăţia. El va zidi Numelui Meu o casă şi voi întări pe vecie scaunul de domnie al împărăţiei lui. Eu îi voi fi Tată şi el Îmi va fi fiu. Dacă va face răul, îl voi pedepsi cu o nuia omenească şi cu lovituri omeneşti; dar harul Meu nu se va depărta de la el, cum l-am depărtat de la Saul, pe care l-am îndepărtat dinaintea ta. Ci casa ta şi împărăţia ta vor dăinui veşnic înaintea Mea şi scaunul tău de domnie va fi întărit pe vecie“. (2 Samuel 7:4-16).

Aducându-și aminte de acest eveniment, David i-a dat lui Solomon și motivația refuzului pe care l-a primit de la Dumnezeu:

„David a zis lui Solomon: „Fiul meu, aveam de gând să zidesc o casă Numelui Domnului, Dumnezeului meu. Dar cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel: ,,Tu ai vărsat mult sânge şi ai făcut mari războaie, de aceea nu vei zidi o casă Numelui Meu, căci ai vărsat înaintea Mea mult sânge pe pământ. Iată că ţi se va naşte un fiu, care va fi un om al odihnei şi căruia îi voi da odihnă, izbăvindu-l din mâna tuturor vrăjmaşilor lui de jur împrejur, căci numele lui va fi Solomon (Pace), şi voi aduce peste Israel pacea şi liniştea în timpul vieţii lui“ (1 Cronici 22:7-9).

Dincolo de Solomon, promisiunea făcută de Dumnezeu lui David a fost că îi va instaura o dinastie eternă din care se va naște Fiul Său care va zidi adevărata și eterna „casă a lui Dumnezeu“!

David a învățat atunci o altă lecție importantă: Nu toate lucrurile bune trebuiesc făcute de tine! Pe unele, Dumnezeu vrea să le lași să le facă alții. Orice rânvă care trece peste acest principiu n-are valoare. Se va vedea clar dacă vrei să faci lucrarea lui Dumnezeu sau lucrarea ta. Dacă vrei să faci lucrarea Domnului, atunci trebuie să treci peste ideile tale bune și s-o faci când îți spune Domnul, cât îți spune Domnul și cum îți spune Domnul.

Cap. VII – Conflict cu necredința

Lecția practică: Cel mai mare dușman al nostru nu locuiește departe sau aproape, ci chiar în noi înșine!

Text: 1 Samuel 26-30

Care este limita răbdării tale? Vă aduc aminte că David, ca noi toți de altfel, se afla în atelierul în care Dumnezeu își desăvârșește fiii, iar la începutul acestui studiu am amintit care îi este motto-ul:

„Fraţii mei, să priviţi ca o mare bucurie când treceţi prin felurite încercări, ca unii care ştiţi că încercarea credinţei voastre lucrează răbdare. Dar răbdarea trebuie să-şi facă desăvârşit lucrarea, pentru ca să fiţi desăvârşiţi, întregi şi să nu duceţi lipsă de nimic“ (Iacov 1:2-4).

În episodul anterior am văzut un David cu răbdarea ajunsă la capăt, un David pripit gata să-l omoare pe Nabal și pe toți bărbații din casa lui. Accesul acela de furie a fost stăvilit doar de intervenția înțeleaptă a Abigailei.

Am văzut deja când am vorbit despre conflictul cu incertitudinea că Dumnezeu l-a întârit pe David prin „semnul“ cerut în noaptea în care a riscat totul ducându-se în tabăra lui Saul. El gândise atunci: „Nu se mai poate! Vreau să știu care pe care. Ori eu ori Saul. În noaptea aceasta vreau să aflu! Sunt gata să mor, dar vreau să aflu. Nu vreau să mai moară alții pentru problemea aceasta. Nu vreau să mă lupt cu Saul. Vreau ca Dumnezeu să-mi arate clar pe cine l-a ales El!“

Cruțându-l pe Saul și luând doar ulciorul și sulița de la capul împăratului, David a provocat o „lămurire“ și Dumnezeu i-a dat-o chiar prin gura lui Saul. Semnul din noaptea aceea a fost clar ca lumina zilei! L-a priceput până și întunecatul Saul:

„Saul a zis: „Am păcătuit; întoarce-te, fiul meu David, căci nu-ţi voi mai face rău, fiindcă în ziua aceasta viaţa mea a fost scumpă înaintea ta. Am lucrat ca un nebun şi am făcut o mare greşeală.”
David a răspuns: „Iată suliţa împăratului; să vină unul din oamenii tăi s-o ia. Domnul va răsplăti fiecăruia după dreptatea lui şi după credincioşia lui, căci Domnul te dăduse azi în mâinile mele, şi eu n-am vrut să pun mâna pe unsul Domnului. Şi după cum azi viaţa ta a avut un mare preţ înaintea mea, tot aşa şi viaţa mea va avea un mare preţ înaintea Domnului şi El mă va izbăvi din orice necaz.”
Saul a zis lui David: „Fii binecuvântat, fiul meu David! Tu vei face lucruri mari şi vei birui.” David şi-a văzut de drum, şi Saul s-a întors acasă“ (1 Samuel 26:21-25).

Textul ne spune că „David și-a văzut de drum“, dar calea pe care se afla el era una alunecoasă și în ciuda unui semn așa de mare, David stăruiește în necredință. Una vorbește cu gura și alta face cu fapta. Tocmai oftase dramatic:

„Dacă Domnul este Cel ce te aţâţă împotriva mea, să primească mirosul unui dar de mâncare de la noi, dar dacă oamenii te atâţă, blestemaţi să fie înaintea Domnului, fiindcă ei mă izgonesc azi ca să mă dezlipească de moştenirea Domnului, zicându-mi: ,,Du-te de slujeşte unor dumnezei străini!“ Oh, să nu-mi cadă sângele pe pământ departe de Faţa Domnului!“ (1 Samuel 26:19-20).

Dar minunea făcută de Dumnezeu n-a omorât viermele necredinței din inimă. Suntem înclinați să credem nu ceea ce este adevărat,
ci ceea ce ne place. Oboseala și depresia nu sunt niciodată potrivite pentru decizii majore:

„David şi-a zis în sine: „Voi pieri într-o zi ucis de mâna lui Saul; nu este nimic mai bine pentru mine decât să fug în ţara filistenilor, pentru ca Saul să înceteze să mă mai caute în tot ţinutul lui Israel; aşa voi scăpa de mâna lui.” Şi David s-a sculat, el şi cei şase sute de oameni care erau împreună cu el, şi au trecut la Achiş, fiul lui Maoc, împăratul Gatului“ (1 Samuel 27:1-2).

Este încă o dovadă că semnele și minunile nu sunt suficiente pentru inimile răzvrătite ale oamenilor. Ceea ce credem determină cum ne comportăm,
iar amândouă împreună determină ce devenim.

Care a fost marea greșeală făcută de David aici? La suprafață a fost plecarea lui la Achiș, locul de siguranță pe care-l experimentase deja. Dar nu aceasta este greșeala, aceasta este înclinația firii lui într-un ceas de epuizare nervoasă. Marea greșeală a fost că … nu L-a întrebat pe Domnul înaintea unei acțiuni atât de categorice! Știa s-o facă, dar n-a făcut-o! Obișnuia s-o facă, dar n-a făcut-o!

„Dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare, şi ea îi va fi dată“ (Iacov 1:5).

Plecând la Achiș, David a alunecat departe de Domnul. Calea aceasta l-a dus inevitabil la o viață de minciună și de compromis.

Achiș i-a dat Țicladul ca reședință și un an și patru luni David a trăit în minciună:

„Timpul cât a locuit David în ţara filistenilor a fost de un an şi patru luni. David şi oamenii lui se suiau şi năvăleau asupra gheşuriţilor, ghirziţilor şi amaleciţilor, căci neamurile acestea locuiau din vremuri vechi în ţinutul acela până la Şur şi până în ţara Egiptului. David pustia ţinutul acesta; nu lăsa cu viaţă nici bărbat, nici femeie, le lua oile, boii, măgarii, cămilele, hainele şi apoi se întorcea şi se ducea la Achiş.
Achiş zicea: „Unde aţi năvălit azi?” Şi David răspundea: „Spre miazăzi de Iuda, spre miazăzi de ierahmeeliţi şi spre miazăzi de cheniţi.”
David nu lăsa cu viaţă nici bărbat, nici femeie ca să vină la Gat, „căci”, se gândea el, „ei ar putea să vorbească împotriva noastră şi să zică: ,,Aşa a făcut David.” Şi acesta a fost felul lui de purtare în tot timpul cât a locuit în ţara filistenilor.
Achiş se încredea în David şi zicea: „S-a făcut urât poporului său Israel şi va rămâne în slujba mea pe vecie” (1 Samuel 27:7-12).

Achiș a crezut că David a încetat să se mai considere evreu, că s-a păgânizat. Prin urmare l-a considerat „unul dintr-ai noștri“ și l-a făcut părtaș la lupta filistenilor cu … Israel. Un rău mic aduce întotdeauna după sine un rău mai mare și David s-a trezit în fața unei alternative de neimaginat altădată. Va merge sau nu va merge împreună cu filistenii să lupte împotriva fraților lui evrei? Ajunsese deja prea departe și i-a fost cu neputință să dea înapoi:

„Pe vremea aceea, filistenii şi-au strâns taberele şi au făcut o oştire ca să pornească cu război împotriva lui Israel. Achiş a zis lui David: „Să ştii că vei veni cu mine la oştire, tu şi oamenii tăi.”
David a răspuns lui Achiş: „Ei bine, vei vedea ce va face robul tău.”
Şi Achiş a zis lui David: „De aceea te voi pune păzitorul capului meu în tot timpul” (1 Samuel 28:1-2).

Generalul lui Saul a ajuns astfel „bodyguard-“-ul lui Achiș. Grozavă ispravă. Calea necredinței naște monștri!

Momentul nu este grozav nici pentru Saul. Necredința lui îl transformă în „monstrul“ care cheamă morții la En-Dor (1 Samuel 28:5-25). De dincolo de viața aceasta, Samuel îl anunță pe Saul că a doua zi va muri:

„Samuel a zis: „Pentru ce mă întrebi pe mine, când Domnul S-a depărtat de tine şi S-a făcut vrăjmaşul tău? Domnul îţi face aşa cum îţi vestisem din partea Lui; Domnul a rupt împărăţia din mâinile tale şi a dat-o altuia, lui David. N-ai ascultat de glasul Domnului şi n-ai făcut pe Amalec să simtă aprinderea mâniei Lui, de aceea îţi face Domnul aşa astăzi. Şi chiar Domnul va da pe Israel împreună cu tine în mâinile filistenilor. Mâine, tu şi fiii tăi veţi fi împreună cu mine şi Domnul va da tabăra lui Israel în mâinile filistenilor” (1 Samuel 28:16-19).

Va muri Saul ucis de „filisteanul“ David? Nămoloase sunt căile necredinței noastre!

Cum trebuie să fi privit David de dincolo de dealul Afecului spre tabăra fraților lui din Israel? Ce trebuie să fi fost în mintea și în inima lui? Nu putem avea încredere în cuvintele lui pentru că era un om care trăia în minciună. Aparent, el este plin de râvnă pentru filisteni și indignat când i se pune la îndoială loialitatea …

„Filistenii îşi strânseseră toate oştile la Afec, şi Israel tăbărâse la fântâna lui Izreel. Domnii filistenilor au înaintat cu sutele şi miile lor, şi David şi oamenii lui mergeau mai la coadă, cu Achiş.
Domnii filistenilor au zis: „Ce caută evreii aceştia aici?” Şi Achiş a răspuns domnitorilor filistenilor: „Acesta este David, slujitorul lui Saul, împăratul lui Israel. De mult este cu mine şi n-am găsit nici cel mai mic lucru de care să-l învinuiesc, de la venirea lui şi până în ziua de azi.”
Dar domnitorii filistenilor s-au mâniat pe Achiş şi i-au zis: „Trimite înapoi pe omul acesta, ca să se întoarcă în locul unde l-ai aşezat, să nu se pogoare cu noi pe câmpul de bătaie, ca să nu ne fie vrăjmaş în timpul luptei. Şi cum ar putea să se facă omul acesta plăcut stăpânului său decât cu capetele oamenilor noştri? Nu este acesta David pentru care cântau jucând:

„Saul şi-a bătut miile lui,
Iar David, zecile lui de mii!”?

Achiş a chemat pe David şi i-a zis: „Viu este Domnul că eşti un om curat la suflet şi-mi place să te văd mergând şi venind cu mine în tabără, căci n-am găsit nimic rău în tine, de la venirea ta la mine până în ziua de azi, dar nu eşti pe placul domnitorilor. Întoarce-te dar şi mergi în pace, ca să nu faci nimic neplăcut înaintea domnitorilor filistenilor.”
David a zis lui Achiş: „Dar ce am făcut şi ce ai găsit în robul tău, de când sunt la tine până în ziua de azi, ca să nu merg să lupt împotriva vrăjmaşilor domnului meu, împăratul?”
Achiş a răspuns lui David: „Ştiu că eşti plăcut înaintea mea ca un înger al lui Dumnezeu, dar domnitorii filistenilor au zis: ,,Să nu se suie cu noi la luptă.“ Astfel, scoală-te dis-de-dimineaţă, tu şi slujitorii stăpânului tău care au venit cu tine; sculaţi-vă dis-de-dimineaţă şi plecaţi de îndată ce se va lumina.”
David şi oamenii lui s-au sculat din noapte de tot, ca să plece dimineaţa şi să se întoarcă în ţara filistenilor. Şi filistenii s-au suit la Izreel“ (1 Samuel 29:11).

Slăvit să fie Dumnezeu pentru izbăvirile Sale! Lăudat să fie că El rămâne credincios chiar și atunci când noi îi suntem necredincioși!

Intervenția divină prin refuzul domnitorilor filistenilor a tăiat nodul gordian al impasului imposibil în care intrase David. Providența lui Dumnezeu este stăpână pe istorie. El poate întoarce evenimentele ca să anuleze prin har consecințele tragice ale neascultăriilor noastre. A făcut-o, o face și o va mai face. Aduceți-vă aminte ce i-a făcut lui Abimelec din Gherar când minciuna necredinței lui Avraam era cât pe ce să blocheze planul mesianic (Geneza 20:1-18).

Providența divină l-a izbăvit pe David, dar nu fără o lecție amară. Necredința trebuia înlocuită cu credința și Dumnezeu a creat o împrejurare numai potrivită pentru aceasta. Întors la Țiclad, David și-a găsit casa pustie …

„Când a ajuns David cu oamenii lui a treia zi la Ţiclag, amaleciţii năvăliseră în partea de miazăzi şi în Ţiclag. Ei nimiciseră şi arseseră Ţiclagul după ce luaseră prinşi pe femei şi pe toţi cei ce se aflau acolo, mici şi mari. Nu omorâseră pe nimeni, dar luaseră totul şi plecaseră. David şi oamenii lui au ajuns în cetate şi iată că era arsă; şi nevestele, fiii şi fiicele lor fuseseră luaţi prinşi. Atunci, David şi poporul care era cu el au ridicat glasul şi au plâns până n-au mai putut plânge. Cele două neveste ale lui David: Ahinoam din Izreel şi Abigail din Carmel, nevasta lui Nabal, fuseseră luate şi ele“ (1 Samuel 30:5).

Autorul scrierii se grăbește aici să precizeze că paguba a fost doar temporară și superficială, sugerându-ne că totul a fost de fapt o lecție care l-a forțat pe David la pocăință. „Eroul națiunii“, binefăcătorul fraților lui a ajuns aproape să fie linșat de cei din armata lui. Cei care au acumulat nemulțumiri când au fost duși de David să lupte alături de filisteni au izbucnit acum într-o justificată mânie:

„David a fost în mare strâmtorare, căci poporul vorbea să-l ucidă cu pietre, pentru că toţi erau amărâţi în suflet, fiecare din pricina fiilor şi fetelor lui. Dar David s-a îmbărbătat, sprijinindu-se pe Domnul, Dumnezeul lui“ (1 Samuel 30:6).

 Din neascultare se poate ieși doar pe calea strâmtă a ascultării. Forțat de circumstanțe, David și-a adus aminte de Domnul. Expresia „David s-a îmbărbătat, sprijinindu-se pe Domnul, Dumnezeul lui“ este pivotul în care David se întoarce la calea cea bună. Ca un trăznet și-a adus aminte de ceea ce făcuse altădată și uitase să mai facă. David a întrebat pe Domnul:

„El a zis preotului Abiatar, fiul lui Ahimelec: „Adu-mi efodul!” Abiatar a adus efodul la David. Şi David a întrebat pe Domnul: „Să urmăresc oastea aceasta? O voi ajunge?”
Domnul i-a răspuns: „Urmăreşte-o, căci o vei ajunge şi vei izbăvi totul” (1 Samuel 30:7-8).

Restul a venit de la sine. Dumnezeu i-a scos în cale un tânăr egiptean abandonat să moară de stăpânul său amalecit care i-a arătat calea spre tabăra jefuitorilor. Se cade să subliniem aici că aceștia erau „amaleciți“, neamul de oameni pe care îi cruțase Saul în neascultarea lui. Vorba aceea: „Pe cine nu lași să moară nu te lasă să trăiești!“ Însuși Saul va muri ucis de un amalecit! Nu se poate să nu remarcăm ironia acestei situații.

„El (tânărul egiptean) i-a slujit astfel de călăuză. Şi amaleciţii erau risipiţi pe tot ţinutul, mâncând, bând şi jucând de bucuria prăzii celei mari pe care o luaseră din ţara filistenilor şi din ţara lui Iuda. David i-a bătut din zorii zilei până a doua zi seara şi n-a scăpat niciunul din ei, afară de patru sute de tineri, care au încălecat pe cămile şi au fugit. David a scăpat astfel tot ce luaseră amaleciţii şi a scăpat şi pe cele două neveste ale lui. Nu le-a lipsit nimeni, de la mic până la mare, nici fiu, nici fiică, nici un lucru din pradă, nimic din ce li se luase; David a adus înapoi totul“ (1 Samuel 30:16-19).

Am putea spune ca William Shakespeare: „Totul este bine când se sfârșește cu bine!“ Dar asta n-ar fi decât o privire de suprafață. Lecția practică adâncă din acest episod este că „cel mai mare dușman al nostru nu locuiește departe sau aproape, ci chiar în noi înșine!“ Nu împrejurările ne nenorocesc, ci necredința noastră!

Dumnezeu amână uneori ajutorul Său ca să ne încerce credinţa şi să învioreze rugăciunile noastre. Corabia noastră poate fi azvârlită de valuri în timp ce El continuă să doarmă, dar El Se va trezi înainte ca ea să se scufunde. El doarme, dar niciodată mai mult decât trebuie, pentru că El nu întârzie niciodată.

Pricepeți voi lucrul acesta ?

Cap. IV – Conflict între împărați

Lecția practică: Poartă-te cu demnitate. Nu poți alege încercările care vin, dar poți alege atitudinea cu care treci prin ele!
Text: 1 Samuel 18-31

Iată un conflict care a început de la un cântec:

„Pe când veneau ei, la întoarcerea lui David de la omorârea filisteanului, femeile au ieşit din toate cetăţile lui Israel înaintea împăratului Saul, cântând şi jucând, în sunetul timpanelor şi alăutelor, şi scoţând strigăte de bucurie. Femeile care cântau îşi răspundeau unele altora şi ziceau:

„Saul a bătut miile lui,
iar David, zecile lui de mii.”

Saul s-a mâniat foarte tare şi nu i-a plăcut vorba aceasta. El a zis: „lui David îi dau zece mii şi mie-mi dau mii! Nu-i mai lipseşte decât împărăţia.”
Şi, din ziua aceea, Saul a privit cu ochi răi pe David. A doua zi, duhul cel rău, trimis de Dumnezeu, a apucat pe Saul, care s-a înfuriat în mijlocul casei. David cânta, ca şi în celelalte zile, şi Saul era cu suliţa în mână. Saul a ridicat suliţa, zicându-şi în sine: „Voi pironi pe David de perete”. Dar David s-a ferit de el de două ori. 

Saul se temea de David, pentru că Domnul era cu David şi se depărtase de la el. L-a îndepărtat de lângă el şi l-a pus mai-mare peste o mie de oameni. David ieşea şi intra în fruntea poporului; izbutea în tot ce făcea şi Domnul era cu el. Saul, văzând că izbutea totdeauna, se temea de el, dar tot Israelul şi Iuda iubeau pe David, pentru că ieşea şi intra în fruntea lor“ (1 Samuel 18:6-16).

Israel îi datora totul lui David, fiindcă filistenii voiau nu numai să pună mâna pe țară și pe bogățiile ei, ci și să-i facă sclavi pe toți locuitorii ei. Saul nu-i putea elibera, nici Ionatan, nici Abner. Atunci și-a făcut apariția David, care și-a pus viața în joc, l-a biruit pe vrăjmaș și a eliberat poporul de sub puterea lui. David era fără îndoială cel căruia i se cuvenea domnia, iar conștiința lui Saul dădea mărturie despre acest lucru, însă mândria și egoismul îl împiedicau să predea totul în mâinile lui David. Saul avea primul loc în propriile gânduri și îl ura pe David, fiindcă știa că David ar fi trebuit să fie împărat.

David pus de Domnul într-o situație dificilă

Una dintre cele mai mari întrebări ale mele la care n-am găsit răspuns este aceasta: „De ce l-a uns Dumnezeu împărat pe David înainte de a rezolva problema cu împăratul Saul? Nu putea Dumnezeu să mai aștepte zece ani până la moartea lui Saul?“

Nici o împărăție nu poate cunoaște pacea atâta timp cât există doi împărați pentru un singur tron! Conflictele dintre Saul și David ne învață pe toți lecția demnității și a respectului. Saul a căutat din răsputeri să scape de David. David însă n-a ridicat niciodată mâna împotriva lui Saul.

Saul a ales gelozia (1 Samuel 18:28-29), David a ales umilința (1 Samuel 18:23).
Saul a făcut apel la înșelătorie (1 Samuel 18:19-21), David s-a dovedit vrednic de încredere (1 Samuel 18:30).
Saul a început să fie chinuit de un duh rău (1 Samuel 16:14). David era inspirat în cântări și-n tot ce făcea de Duhul lui Dumnezeu.

Saul a luat ca un lucru de apucat să stea pe tron și să-și asigure dinastia (1 Samuel 20:30-31). David a respectat întotdeauna dreptul lui Dumnezeu de a decide cine să urmeze la domnie (1 Samuel 26:9-11).

Chiar și atunci când, aparent, Dumnezeu i l-a dat pe Saul în mână și toți din jur i-au spus să-l omoare, David a „citit“ altfel împrejurările și n-a căzut la aceste examene. David l-a respectat pe Saul pentru că era „unsul Domnului“ și respectându-l pe împărat Îl respecta de fapt pe Acela care-l așezase pe tron.

Iată doar un exemplu:

„Împăratul a şezut ca de obicei pe scaunul lui, lângă perete. Ionatan s-a sculat şi Abner a şezut lângă Saul, dar locul lui David a rămas gol. Saul n-a zis nimic în ziua aceea, „căci”, zicea el, „s-a întâmplat: el nu este curat, negreşit nu este curat”. A doua zi, ziua a doua a lunii noi, locul lui David era tot gol. Şi Saul a zis fiului său Ionatan: „Pentru ce n-a venit fiul lui Isai la masă nici ieri, nici azi?”
Ionatan a răspuns lui Saul: „David mi-a cerut voie să se ducă la Betleem. El a zis: ,,Dă-mi drumul, te rog, căci avem în cetate o jertfă de familie, şi frate-meu mi-a spus lucrul acesta, deci, dacă am căpătat trecere înaintea ta, dă-mi voie să mă duc în grabă să-mi văd fraţii”. Pentru aceea n-a venit la masa împăratului.”
Atunci, Saul s-a aprins de mânie împotriva lui Ionatan şi i-a zis: „Fiu rău şi neascultător, nu ştiu eu că ţi-ai luat ca prieten pe fiul lui Isai, spre ruşinea ta şi spre ruşinea mamei tale? Căci, câtă vreme va trăi fiul lui Isai pe pământ, nu va fi linişte nici pentru tine, nici pentru împărăţia ta. Şi acum trimite să-l caute şi să mi-l aducă, fiindcă este vrednic de moarte”.
Ionatan a răspuns tatălui său, Saul, şi i-a zis: „Pentru ce să fie omorât? Ce a făcut?” Şi Saul şi-a îndreptat suliţa spre el, ca să-l lovească. Ionatan a înţeles că era lucru hotărât din partea tatălui său să omoare pe David. S-a sculat de la masă într-o mânie aprinsă şi n-a luat deloc parte la masă în ziua a doua a lunii noi, căci era mâhnit din pricina lui David, pentru că tatăl său îl ocărâse“ (1 Samuel 20:25-34).

În circumstanța aceasta s-a verificat încă o dată că Saul vrea să-l omoare pe David. În furiile unui om nebun, Saul aruncă cu sulița înspre … Ionatan, omul căruia pretindea că vrea să-i asigure succesiunea și tronul. Aceasta pentru că „împărăția“ devenise un dumnezeu pentru Saul. Se ținea cu amândouă mâinile de ea. Saul crede că el singur face istoria. El decide viitorul. Se crede mai mare decât Dumnezeu și crede că poate să facă orice vrea el să facă. Este un om care nu mai trăiește cu Dumnezeu, nu-L mai lasă pe Dumnezeu să decidă. Saul se crede Dumnezeu peste sine și peste împărăția lui Israel. Saul este un om obsedat de beția puterii.

David iubea pe Ionatan și pe … Saul

Ceea este trecut prea ușor cu vederea este că cea mai bună carte de vizită pentru ceea ce a fost Saul în prima parte a vieții lui este … Ionatan. Nu orice fel de tată putea produce un astfel de fiu. Dacă vă place caracterul lui Ionatan, dacă vă simțiți atras de el așa cum a fost atras și David, atunci gândiți-vă că în Ionatan a curs viață din Saul.

De asta l-a iubit așa de mult Ionatan pe tatăl său! Nimeni nu l-a cunoscut și nu l-a admirat mai mult pe Saul decât fiul său. El a continuat să vadă dincolo de dărâmăturile care i-au marcat partea a doua a vieții pe bărbatul exemplar pe care-l cunoaștea așa de bine! Dincolo de zgura dizgrațioasă a obsedatului de putere, sub mucegaiul mândriei care-i înegrea inima mai mocnea încă focul frumos al bărbatului care fusese în tinerețe.

Ionatan a continuat să creadă într-o revenire a lui Saul chiar și atunci când acesta a intrat în fatala lui cădere liberă. Mâinile lui Ionatan încă îl susțineau și căutau atingerea acelui om care i-a fost modelul copilăriei și al tinereții.

Se cuvine aici să fac o observație „editorială“. Autorul cronicii împăraților, Samuel, alege să pomenească dintre toți copiii lui Saul doar pe acest Ionatan. V-ați întrebat vreodată: „De ce?“

Împăratul Saul a luat-o de nevastă pe Ahinoam fata lui Ahimaaţ cu care a avut trei băieți și două fete: „Fiii lui Saul au fost: Ionatan, Işvi şi Malchişua. Cele două fete ale lui se numeau: cea mai mare Merab, iar cea mai mică Mical“ (1 Samuel 14:49). Saul a mai avut o concubină, Riţpa, fata lui Aiia, de la care a mai avut doi fii: Armoni şi Mefiboşet (2 Samuel 21:8).

Dintre toți aceștia, cronicarul se oprește doar asupra lui Ionatan, întâiul lui născut, și eu cred că intuiesc de ce: Ionatan este un alter ego al lui Saul, este Saul însuși care ar fi putut fi în continuare dacă nu s-ar fi corupt sub povara puterii poziției de împărat. Tronul l-a nenorocit! Puterea corupe! Aduceți-vă aminte de ceea ce am spus despre Saul în primul capitol al acestei cărți, recitiți cum l-a prezentat Samuel în episodul cu pierderea măgărițelor tatălui său. Urme din ceea ce a fost Saul au mai ieșit din când în când la suprafață, în răstimpurile dintre accesele lui de nebunie.

Aduceți-vă aminte de vorbele lui Ionatan, care-l știa cel mai bine pe Saul:

„(Ionatan) i-a zis (lui David): „Nu te teme de nimic, căci mâna tatălui meu Saul nu te va atinge. Tu vei domni peste Israel şi eu voi fi al doilea după tine; tatăl meu Saul ştie şi el bine lucrul acesta” (1 Samuel 23:17).

Aduceți-vă aminte de limpezimea cu care logica lui Ionatan l-a convins așa de ușor (deși doar temporar) pe Saul într-unul din accesele lui de furie:

„Ionatan a vorbit bine de David tatălui său Saul: „Să nu facă împăratul”, a zis el, „un păcat faţă de robul său David, căci el n-a făcut niciun păcat faţă de tine. Dimpotrivă, a lucrat pentru binele tău; şi-a pus în joc viaţa, a ucis pe filistean şi Domnul a dat o mare izbăvire pentru tot Israelul. Tu ai văzut şi te-ai bucurat. Pentru ce să păcătuieşti împotriva unui sânge nevinovat şi să omori fără pricină pe David?”
Saul a ascultat glasul lui Ionatan şi a jurat zicând: „Viu este Domnul că David nu va muri!”
Ionatan a chemat pe David şi i-a spus toate cuvintele acestea, apoi l-a adus la Saul şi David a fost înaintea lui ca mai înainte“ (1 Samuel 19:4-7).

Aduceți-vă aminte de cuvintele rostite de Saul când a fost cruțat de David în peștera En-Ghendi:

„Când a sfârşit David de spus aceste vorbe lui Saul, Saul a zis:
„Glasul tău este, fiule David?”
Şi Saul a ridicat glasul şi a plâns. Și a zis lui David:
„Tu eşti mai bun decât mine, căci tu mi-ai făcut bine, iar eu ţi-am făcut rău. Tu îţi arăţi azi bunătatea cu care te porţi faţă de mine, căci Domnul mă dăduse în mâinile tale, şi nu m-ai omorât. Dacă întâlneşte cineva pe vrăjmaşul lui, îl lasă oare să-şi urmeze drumul în linişte? Domnul să-ţi răsplătească pentru ce mi-ai făcut în ziua aceasta! Acum iată, ştiu că tu vei domni şi că împărăţia lui Israel va rămâne în mâinile tale. Jură-mi dar pe Domnul că nu-mi vei nimici sămânţa mea după mine şi că nu-mi vei şterge numele din casa tatălui meu.” David a jurat lui Saul. Apoi Saul a plecat acasă, iar David şi oamenii lui s-au suit în locul întărit“ (1 Samuel 24:16-22).

Nu sunt singur în părerea că Ionatan a fost Saul „cum ar fi trebuit să fie“, Saul cum fusese în prima parte a vieții. Chiar și David, în extraordinara cântare de jale făcută pentru cei doi, subliniază echivalențele valorice dintre Saul și Ionatan. Pentru cei care au ochi să vadă dincolo de rătăcirile nebuniei, Saul a rămas în conștiința neamului ca un om de mare valoare:

„Iată cântarea de jale pe care a alcătuit-o David pentru Saul şi fiul său Ionatan şi pe care a poruncit s-o înveţe copiii lui Iuda. Este numită Cântarea Arcului şi se află scrisă în Cartea Dreptului.

„Fala ta, Israele, zace ucisă pe dealurile tale!
Cum au căzut vitejii!

Nu spuneţi lucrul acesta în Gat,
nu răspândiţi vestea aceasta în uliţele Ascalonului,
ca să nu se bucure fetele filistenilor,
ca să nu se laude fetelor celor netăiaţi împrejur.

Munţi din Ghilboa! Nici rouă, nici ploaie să nu cadă pe voi!
Să nu fie pe voi nici câmpii care să dea pârgă pentru darurile de mâncare!
Căci acolo au fost aruncate scuturile vitejilor,
scutul lui Saul, ca şi când n-ar fi fost uns cu untdelemn.

De la sângele celor răniţi,
de la grăsimea celor mai voinici,
arcul lui Ionatan nu da înapoi niciodată
şi sabia lui Saul nu se învârtea niciodată în vânt.

Saul şi Ionatan, care s-au plăcut
şi s-au iubit în timpul vieţii lor,
n-au fost despărţiţi nici la moarte;
erau mai uşori decât vulturii,
mai tari decât leii.

Fiicele lui Israel, plângeţi pe Saul,
care vă îmbrăca în stacojiu şi alte podoabe,
care vă punea găteli de aur pe hainele voastre!

Cum au căzut vitejii în mijlocul luptei!
Cum a murit Ionatan pe dealurile tale!
Mă doare după tine, frate Ionatane!
Tu erai plăcerea mea;
dragostea ta pentru mine era minunată,
mai presus de dragostea femeiască.

Cum au căzut vitejii! Cum li s-au pierdut armele!” (2 Samuel 1:17-27).

David a ales calea demnității

Problema lui Saul este universal valabilă. Era cunoscută de mult chiar și pe vremea întâmplărilor cu David și Saul. Lumea o codificase deja în proverb, subliniind responsabilitatea alegerii între bine și rău. Saul a ales rău. David a ales calea demnității:

„Uite, părintele meu, uite colţul hainei tale în mâna mea. Fiindcă ţi-am tăiat colţul hainei şi nu te-am ucis, să ştii şi să vezi că în purtarea mea nu este nici răutate, nici răzvrătire şi că n-am păcătuit împotriva ta. Totuşi tu îmi întinzi curse, ca să-mi iei viaţa.
Judece Domnul între mine şi tine şi Domnul să mă răzbune pe tine, dar eu nu voi pune mâna pe tine.
,,Răul de la cei răi vine”, zice vechea zicală. De aceea eu nu voi pune mâna pe tine.
Împotriva cui a pornit împăratul lui Israel? Pe cine urmăreşti tu? Un câine mort, un purice.
Domnul va judeca şi va hotărî între mine şi tine, El va vedea, El îmi va apăra pricina şi El îmi va face dreptate, izbăvindu-mă din mâna ta” (1 Samuel 24:11-15).

Chiar urmărit de răutatea lui Saul, David îl iubește și-i critică aspru pe cei care n-au vegheat asupra împăratului lor. Aduceți-vă aminte de ceea ce a făcut el după noaptea în care a provocat providența divină, vrând să știe de partea cui este Dumnezeu, a lui sau a lui Saul. S-a pus în pericol pătrunzând împreună cu Abișai prin toată oștirea adormită de Dumnezeu într-un somn nemaiîntâlnit, a ajuns la Saul, a renunțat să-l omoare, deși era clar că Dumnezeu îl dăduse iar în mâinile lui și a luat de la căpătâiul împăratului doar sulița și ulciorul cu apă:

„Să mă ferească Domnul să pun mâna pe unsul Domnului! Ia numai suliţa de la căpătâiul lui, urciorul cu apă şi să plecăm.” David a luat dar suliţa şi urciorul cu apă de la căpătâiul lui Saul şi au plecat. Nimeni nu i-a văzut, nici n-a băgat de seamă nimic şi nimeni nu s-a deşteptat, căci Domnul îi cufundase pe toţi într-un somn adânc.
David a trecut de cealaltă parte şi a ajuns departe pe vârful muntelui, la o mare depărtare de tabără. Şi a strigat poporului şi lui Abner, fiul lui Ner: „N-auzi tu, Abner?”
Abner a răspuns: „Cine eşti tu, care strigi către împăratul?”
Şi David a zis lui Abner: „Oare nu eşti tu bărbat? Şi cine este ca tine în Israel? Pentru ce atunci n-ai păzit pe împărat, stăpânul tău? Căci cineva din popor a venit să omoare pe împăratul, stăpânul tău. Ce ai făcut tu nu este bine. Viu este Domnul că sunteţi vrednici de moarte, căci n-aţi vegheat asupra stăpânului vostru, asupra unsului Domnului. Uită-te acum unde este suliţa împăratului şi urciorul de apă, care erau la căpătâiul lui.” (1 Samuel 26:11-16).

De ce să alegem întotdeauna calea demnității?

Pentru că ne trăim viața în fața Dreptului Judecător, care știe cum să răsplătească fiecăruia. Iată mărturisirea acestei filosofii de viață în cuvintele lui David:

„Saul a cunoscut glasul lui David şi a zis: „Glasul tău este, fiul meu David?” Şi David a răspuns: „Glasul meu, împărate, domnul meu!” Şi a zis: „Pentru ce urmăreşte domnul meu pe robul său? Ce-am făcut şi cu ce sunt vinovat? Să binevoiască acum împăratul, domnul meu, să asculte cuvintele robului său: Dacă Domnul este Cel ce te aţâţă împotriva mea, să primească mirosul unui dar de mâncare de la noi, dar dacă oamenii te atâţă, blestemaţi să fie înaintea Domnului, fiindcă ei mă izgonesc azi ca să mă dezlipească de moştenirea Domnului, zicându-mi: ,,Du-te de slujeşte unor dumnezei străini!”
Oh, să nu-mi cadă sângele pe pământ departe de Faţa Domnului! Căci împăratul lui Israel a pornit să mă caute ca pe un purice, cum ar urmări o potârniche în munţi.”
Saul a zis: „Am păcătuit; întoarce-te, fiul meu David, căci nu-ţi voi mai face rău, fiindcă în ziua aceasta viaţa mea a fost scumpă înaintea ta. Am lucrat ca un nebun şi am făcut o mare greşeală.”
David a răspuns: „Iată suliţa împăratului; să vină unul din oamenii tăi s-o ia. Domnul va răsplăti fiecăruia după dreptatea lui şi după credincioşia lui, căci Domnul te dăduse azi în mâinile mele, şi eu n-am vrut să pun mâna pe unsul Domnului. Şi după cum azi viaţa ta a avut un mare preţ înaintea mea, tot aşa şi viaţa mea va avea un mare preţ înaintea Domnului şi El mă va izbăvi din orice necaz.”
Saul a zis lui David: „Fii binecuvântat, fiul meu David! Tu vei face lucruri mari şi vei birui.” David şi-a văzut de drum, şi Saul s-a întors acasă.” (1 Samuel 26:17-25).

Una din zicătorile care mi-au marcat copilăria (și nu numai mie) este această scurtă constatare a lui Bogdan Petriceicu Hașdeu:

„Răzbunarea cea mai cruntă
Este când vrăjmașul tău
E silit a recunoaște
Că tu ești bun, iar dânsul rău“.

Vei ajunge clipe în care vei avea posibilitatea să te răzbuni cu răutate pe cei care s-au purtat rău față de tine. Tot ce este firesc în tine te va îndemna atunci s-o faci. Nu uita însă lecția pe care ne-a lăsat-o David. Alege calea demnității. S-ar putea să pierzi atunci o luptă, dar vei câștiga în final războiul cu tine însuți. Înaintea lui Dumnezeu vei fi un biruitor demn de răsplătire!

Cap. V – Conflict cu incertitudinea

Lecția practică: Doar încrederea absolută alungă anxietatea și aduce liniștea sufletului.

Text: 1 Samuel 19-27

 Prin 1927, un om de știință german, Werner Heisenberg, a șocat lumea postulând „principiul incertitudinii“. În fizica particulelor elementare, el a observat că acestea au mișcări imprevizibile, unele influențate direct dacă sunt sau nu sub observația umană. Cu alte cuvinte, o particulă are o traiectorie incertă și o evoluție incertă, putând evolua fără cauze aparente în feluri diferite. Nici în geometrie nu stau lucrurile cu mult mai bine. Totul este incert pentru că nici o metodă de măsurare nu este perfectă și nici un instrument de măsurare nu este desăvârșit. Totul și toate au erori care pot pune la îndoială rezultatul cercetărilor și al concluziilor noastre. Realitatea „ne scapă printre degete“.

Acest aspect al dualității posibile se manifestă și în viața oamenilor. La o analiză atentă, libertatea noastră și determinismul social nu mai funcționează și apar evoluții fără justificări raționale și situații de incertitudine maximă. Trăim într-o intersecție de variante posibile și nimeni nu ne poate spune ce cale să alegem.

În menghina incertitudinilor

În perioada în care a fost fugar și s-a ascuns de împăratul Saul, David a cunoscut agonia unor astfel de crize. Dacă ne analizăm, fiecare dintre noi trecem prin astfel de situații. Dacă trecutul este cert și prezentul ne copleșește, viitorul ne este întotdeauna incert, existând tot felul de evoluții posibile.

„Are rost să mai aștepte? Cât să mai aștepte? Va fi oare vreodată împărat? Oare n-a greșit Samuel când l-a uns cu untdelemnul consacrării?“, iată numai unele din întrebările care-i treceau atunci prin gând.

Fără să știe, David se afla în ceea ce eu numesc „atelierul lui Dumnezeu“. Neînțeles de David, Dumnezeu lucra și încă lucra intens, poate nu la circumstanțele lui, dar precis la caracterul lui. Așteptarea își are și ea lucrarea ei în noi, așa cum spune Iacov:

„Fraţii mei, să priviţi ca o mare bucurie când treceţi prin felurite încercări, ca unii care ştiţi că încercarea credinţei voastre lucrează răbdare. Dar răbdarea trebuie să-şi facă desăvârşit lucrarea, pentru ca să fiţi desăvârşiţi, întregi şi să nu duceţi lipsă de nimic. Dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare, şi ea îi va fi dată. Dar s-o ceară cu credinţă, fără să se îndoiască deloc, pentru că cine se îndoieşte seamănă cu valul mării, tulburat şi împins de vânt încoace şi încolo“ (Iacov 1:2-6).

Vă plac fluturii? Dacă vă plac vreau să vă dau o veste proastă: Dacă vă plac fluturii, trebuie să vă placă și omizile! Logic, în ordinea stabilită de Dumnezeu n-ar exista nici un fluture dacă n-ar fi mai întâi omizile. Pe vremea aceea, David era o omidă. Nu era nici pe departe un fluture.

Alături de el se adună în pustie o mulțime de oameni nedesăvârșiți, fiecare cu probleme:

„Toţi cei ce se aflau în nevoie, care aveau datorii sau care erau nemulţumiţi s-au strâns la el şi el a ajuns căpetenia lor. Astfel, s-au unit cu el aproape patru sute de oameni“ (1 Samuel 22:2).

Ceea ce va face Dumnezeu din David și din oamenii aceștia este o capodoperă. El i-a așezat în „atelierul harului“. La fel este și cu noi! Mă uit câteodată la mine și mă uit în jur și-mi zic că cel mai bun lucru pe care l-ar putea cineva face este să ne strivească cu călcâiul ca pe niște omizi. Și totuși, Dumnezeu n-o face. Noi nu avem răbdare unul cu celălalt, dar Dumnezeu are o îndelungă răbdare cu fiecare dintre noi. Noi vedem omida din celălalt, Dumnezeu vede fluturele care se va naște. Nu avem răbdare unul cu altul, dar Dumnezeu știe ce face. Citiți ce a făcut Dumnezeu din David și prin David, din oamenii aceia neisprăviți care i s-au alăturat. Îi veți găsi la finalul cărții Cronici numiți peste tot „ai lui David“. Sunt „vitejii lui David“, oamenii pe aripile cărora a zburat și s-a înălțat împărăția.

La început însă David s-a aflat într-o mare incertitudine și într-un mare impas. Dumnezeu i-a trimis parcă înadins toată familia pe cap, iar nemulțumiții care au venit la el, fiecare cu problemele lui au ajuns curând de la patru sute la șase sute (1 Samuel 23:13). Toți aceștia trebuiau conduși, păstrați într-o armonie de grup și hrăniți în fiecare zi. Toate acestea „pe fugă“ ascunzându-se prin locurile pustii ale țării ca să nu-l omoare Saul.

De familie scapă repede. Pentru că este o vreme de nesiguranță și incertitudine, David îi trimite într-un loc mai bun:

„De acolo, David s-a dus la Miţpe, în ţara Moabului. El a zis împăratului Moabului: „Dă voie, te rog, tatălui meu şi mamei mele să vină la voi până voi şti ce va face Dumnezeu cu mine” (1 Samuel 22:3).

Fraza aceasta de la urmă trebuie subliniată: „până voi ști ce va face Dumnezeu cu mine“. David traversa o vreme de criză și de incertitudine. Ca s-o facă și mai grea, Dumnezeu îi vorbește prin proorocul Gad și-l trimite departe de protecția cetățuiei în câmpia Iudeii, în sfera de acțiune și de mare influență a lui … Saul.

„Prorocul Gad a zis lui David: „Nu şedea în cetăţuie, ci du-te şi intră în ţara lui Iuda.” Şi David a plecat şi a ajuns la pădurea Heret“ (1 Samuel 22:5).

Tratat în atelierul harului

Dumnezeu îi impune să meargă acolo unde este mai periculos, acolo unde primejdia este mai mare. Acolo, în primejdiile acelea îl va forma, îl va desăvârși.

Primul lucru pe care-l face Dumnezeu cu David este că-l dezbracă de încrederea în sine și de iluzia că poate fi o binecuvântare pentru ceilalți. În episodul cu preoții din Nob, David minte și din minciuna aceasta ei vor plăti cu viața (1 Samuel 22:6-23).

Fiecare dintre noi suferim de un complex mesianic, crezând că putem fi marea binecuvântare de care au nevoie cei din jurul nostru. Numai Dunezeu poate face așa ceva. Numai El binecuvintează. Chiar și atunci când o face prin tine, nu tu binecuvintezi, ci El binecuvintează. David trebuie să recunoască faptul că, departe de a fi o binecuvântare pentru preoții din Nob, le-a fost un blestem:

„David a zis lui Abiatar: „M-am gândit chiar în ziua aceea că Doeg, Edomitul, fiind acolo, nu se putea să nu spună lui Saul. Eu sunt pricina morţii tuturor sufletelor din casa tatălui tău“ (1 Samuel 22:23).

Al doilea lucru pe care-l face Dumnezeu în David este că-l dezbracă de mândrie. Pentru aceasta îl duce vremelnic la împăratul Achiș. Este unul din cele mai umilitoare și uluitoare episoduri din viața lui David. Interesant, Dumnezeu n-a trecut-o sub tăcere, ci a vrut să se păstreze spre știința și învățătura noastră. Fiecare „nebun“ care se crede mare și important, are nevoie să fie făcut de râs și să ajungă „să facă pe nebunul“:

„David s-a sculat şi a fugit chiar în ziua aceea de Saul. A ajuns la Achiş, împăratul Gatului. Slujitorii lui Achiş i-au zis: „Nu este acesta David, împăratul ţării? Nu este el acela pentru care se cânta jucând: ,,Saul şi-a bătut miile lui, iar David zecile lui de mii!?”
David a pus la inimă aceste cuvinte şi a avut o mare frică de Achiş, împăratul Gatului. A făcut pe nebunul înaintea lor; făcea năzdrăvănii înaintea lor, făcea zgârieturi pe uşile porţilor şi lăsa să-i curgă balele pe barbă.
Achiş a zis slujitorilor săi: „Vedeţi bine că omul acesta şi-a pierdut minţile. Pentru ce mi-l aduceţi? Oare duc lipsă de nebuni, de-mi aduceţi pe acesta şi mă faceţi martor la năzdrăvăniile lui? Să intre el în casa mea?” (1 Samuel 21:10-15).

Preotul din Nob tocmai îi dăduse sabia lui Goliat. „Nu-i alta ca ea; dă-mi-o“, a zis David (1 Samuel 21:9), dar sabia aceea care-l făcea să se creadă grozav nu i-a folosit cu nimic când a ajuns în primejdie de moarte la împăratul Achiș! Nu știu pe mineni care să fi pictat scena aceasta: David făcând spume la gură și făcând zgârieturi pe ușile porților … Așa este însă în atelierul harului. Omul trebuie să accepte că este omidă înainte de a fi prefăcut într-un fluture. Dumnezeu l-a dezbrăcat de mândrie și orgoliu.

Al treilea lucru de care a trebuit să-l dezbrace Dumnezeu a fost încrederea în oameni. S-a petrecut în episodul cu cetatea Cheila. „Nu te întreba pentru cine bat clopotele?“ ne-a sfătuit Ernest Hemingway, „pentru tine bat“. Fiecare dintre noi trebuie să fim dezbrăcați de încrederea în oameni.

Deși Saul era împărat, locuitorii cetății Cheila au apelat la „viteazul izbăvitor al națiunii“ să le vină în ajutor și David a făcut-o, în ciuda faptului că se expunea atacurilor lui Saul:

„Au venit şi au spus lui David: „Iată că filistenii au început lupta împotriva Cheilei şi au jefuit ariile.”
David a întrebat pe Domnul şi a zis: „Să mă duc şi să bat pe filistenii aceştia?” Şi Domnul i-a răspuns: „Du-te, bate pe filisteni şi izbăveşte Cheila.”
Dar oamenii lui David i-au zis: „Iată că noi ne temem chiar aici în Iuda. Ce va fi când vom merge la Cheila, împotriva oştilor filistenilor?”
David a întrebat iarăşi pe Domnul. Şi Domnul i-a răspuns: „Scoală-te şi pogoară-te la Cheila, căci dau pe filisteni în mâinile tale.”
David s-a dus dar cu oamenii lui la Cheila şi s-a bătut împotriva filistenilor; le-a luat vitele şi le-a pricinuit o mare înfrângere. Astfel a izbăvit David pe locuitorii din Cheila“ (1 Samuel 23:1-5). 

Dumnezeu l-a vrut la Cheila pentru că dorea să-i mai dea o lecție prin care să-l dezbrace de încrederea în oameni. Saul a auzit că David este în cetate și s-a pornit cu oastea să-l prindă.

„Şi Saul a chemat tot poporul la război ca să se pogoare la Cheila şi să împresoare pe David şi pe oamenii lui. David, luând cunoştinţă de acest plan rău pe care-l punea la cale Saul împotriva lui, a zis preotului Abiatar: „Adu efodul!”  Şi David a zis: „Doamne, Dumnezeul lui Israel, robul Tău a aflat că Saul vrea să vină la Cheila ca să nimicească cetatea din pricina mea. Mă vor da în mâinile lui locuitorii din Cheila? Se va pogorî Saul aici, cum a aflat robul Tău? Doamne, Dumnezeul lui Israel, binevoieşte şi descoperă lucrul acesta robului Tău!”
Şi Domnul a răspuns: „Se va pogorî.”
David a mai zis: „Mă vor da locuitorii din Cheila pe mine şi pe oamenii mei în mâinile lui Saul?”
Şi Domnul a răspuns: „Te vor da.”
Atunci, David s-a sculat cu oamenii lui în număr de aproape şase sute de inşi, au ieşit din Cheila şi s-au dus unde au putut. Saul, aflând că David a scăpat din Cheila, s-a oprit din mers“ (1 Samuel 23:8-13).

Nu de Saul a vrut să-l scape Dumnezeu pe David, ci de oamenii cărora el le făcuse bine!

„Blestemat este cel care se încrede în om, care se sprijină pe un muritor“ (Ieremia 17:5).

Când a fost întrebat de Nelu Gug care a fost secretul succesului său în lucrare, Petru Popovici a spus: „De colaborat am colaborat cu toți oamenii, dar de încrezut m-am încrezut numai în Dumnezeu!“ David atunci și noi acum trebuie să învățăm cât mai repede acest lucru.

Resurse din atelierul harului

Tratamentul folosit de Dumnezeu pentru formarea lui David n-a fost numai prin suferințe, ci și prin încurajare. Dumnezeu l-a întărit pe David în conflictul cu Saul în trei feluri:

L-a întărit prin oameni, printr-o femeie ca Abigail soția lui Nabal, dar în mod special prin Ionatan. Puteți măsura oare imensitatea unor declarații de loialitate ca acestea?

„Ionatan a făcut legământ cu David, pentru că-l iubea ca pe sufletul lui. A scos mantaua pe care o purta, ca s-o dea lui David, şi i-a dat hainele sale, chiar sabia, arcul şi încingătoarea lui“ (1 Samuel 18:3-4).

„Ionatan a zis lui David: „Iau martor pe Domnul, Dumnezeul lui Israel, că voi cerceta de aproape pe tatăl meu mâine sau poimâine şi, de va gândi bine de David, Domnul să Se poarte cu Ionatan cu toată asprimea, dacă nu voi trimite pe nimeni să-ţi dea de ştire! Dacă tatăl meu va găsi cu cale să-ţi facă rău, iarăşi îţi voi da de ştire şi te voi lăsa să pleci, ca să te duci în pace, şi Domnul să fie cu tine cum a fost cu tatăl meu! Dacă voi mai trăi, să te porţi faţă de mine cu o bunătate ca a Domnului şi, dacă voi muri, să nu îţi îndepărtezi niciodată bunătatea faţă de casa mea, nici chiar când Domnul va nimici pe fiecare din vrăjmaşii lui David de pe faţa pământului. Căci Ionatan a făcut legământ cu casa lui David! Domnul să se răzbune pe vrăjmaşii lui David! Ionatan a întărit şi mai mult faţă de David dragostea pe care o avea pentru el, căci îl iubea ca pe sufletul lui” (1 Samuel 20:12-17).

„Cei doi prieteni s-au îmbrăţişat şi au plâns împreună. David mai ales se prăpădea plângând. Şi Ionatan a zis lui David: „Du-te în pace, acum când am jurat amândoi în Numele Domnului, zicând: ,,Domnul să fie pe vecie între mine şi tine, între sămânţa mea şi sămânţa ta! ” (1 Samuel 20:41-42).

Dumnezeu l-a întărit pe David și prin călăuzire personală. Când David a întrebat, Domnul i-a răspuns de fiecare dată. Nu i-a spus întotdeauna ce a vrut el să știe, dar a stat de vorbă cu el. Nu uitați că, în disperarea incertitudinii, David s-a dus să pună întrebări celui ce a declanșat în viața lui toată această cavalcadă de întâmplări și a locuit o vreme cu Samuel în „Naiot“ (locuințele, locașurile), la Rama. Biblia păstrează tăcere asupra răspunsurilor pe care i le-a dat Samuel, dar subliniază extraordinara putere spirituală care-l înconjura pe profet la Rama:

„Au spus lucrul acesta lui Saul şi au zis: „Iată că David este în Naiot, lângă Rama.” Saul a trimis nişte oameni să ia pe David. Ei au văzut o adunare de prooroci, care prooroceau cu Samuel în frunte. Duhul lui Dumnezeu a venit peste trimişii lui Saul şi au început şi ei să proorocească. Au spus lui Saul lucrul acesta; el a trimis alţi oameni şi au proorocit şi ei. A mai trimis alţii a treia oară şi au proorocit şi ei.
Atunci, Saul s-a dus el însuşi la Rama. Ajungând la fântâna cea mare fără apă, care este la Secu, a întrebat: „Unde sunt Samuel şi David?” I s-a răspuns: „Sunt în Naiot, lângă Rama.”
Şi s-a îndreptat spre Naiot, lângă Rama. Duhul lui Dumnezeu a venit şi peste el şi Saul şi-a văzut de drum, proorocind până la sosirea lui în Naiot, lângă Rama. S-a dezbrăcat de haine şi a proorocit şi el înaintea lui Samuel şi s-a aruncat dezbrăcat la pământ toată ziua aceea şi toată noaptea. De aceea se zice: „Oare şi Saul este între prooroci?” (1 Samuel 19:19-24).

(Cu titlu de glumă românească: Saul este singurul împărat care a cerut informații la „Secu“ (Securitate), unde era fântâna cea mare fără apă!)

A treia cale prin care l-a întărit și l-a încurajat Dumnezeu pe David au fost minunile. Toate victoriile lui în luptă au fost un dar de la Domnul. Voi lua însă o altă întâmplare pe care mulți o trec prea repede cu vederea.

Ajuns la capătul puterilor și dorind din toată inima să scape de incertitudine, David s-a gândit să-L provoace pe Dumnezeu să-i dea un răspuns. L-a vrut repede și l-a vrut… pe loc. David a ales să meargă în gura leului ca să afle care pe care. Ori eu, ori el! A fost gata să moară. Ce a făcut era mult mai probabil să se termine cu moartea. Numai o minune l-ar fi putut scăpa. Și David a cerut ca semn … o minune:

„Zifiţii s-au dus la Saul la Ghibea şi au zis: „Iată că David este ascuns pe dealul Hachila, în faţa pustiei.”
Saul s-a sculat şi s-a pogorât în pustia Zif, cu trei mii de oameni aleşi din Israel, ca să caute pe David în pustia Zif. A tăbărât pe dealul Hachila, în faţa pustiei, lângă drum. David era în pustie şi, înţelegând că Saul merge în urmărirea lui în pustie, a trimis nişte iscoade şi a aflat că, în adevăr, Saul venise.
Atunci, David s-a sculat şi a venit la locul unde tăbărâse Saul şi a văzut locul unde era culcat Saul, cu Abner, fiul lui Ner, căpetenia oştirii lui. Saul era culcat în cort în mijlocul taberei şi poporul era tăbărât în jurul lui. David a luat cuvântul şi, vorbind lui Ahimelec, Hetitul, şi lui Abişai, fiul Ţeruiei şi fratele lui Ioab, a zis: „Cine vrea să se pogoare cu mine în tabără la Saul?” Şi Abişai a răspuns: „Eu mă voi pogorî cu tine” (1 Samuel 26:1-6).

Și cei din tabăra lui David și cei din tabăra lui David erau evrei. Se îmbrăcau la fel, vorbeau la fel, miroseau la fel. De aceea puteau trece unii pe lângă alții fără să observe cineva că sunt din tabere adverse.

Saul venise după David cu trei mii de „oameni aleși“, un detașament pe care l-am putea numi „trupe de elită“. Tabăra era așezată în cercuri concentrice, la mijloc, pentru protecție, se afla locul unde era culcat Saul.

David era conducătorul necontestat al oamenilor lui. Nimeni nu-i punea la îndoială cuvântul și nu-l contesta. Nimeni nu-i cunoaștea însă nici gândurile. Așa că David le propune o acțiune de comando „generalilor lui“:

Intenționat ni se spune că Saul se afla în inima taberei, înconjurat de jur împrejur de oșteni. Nimeni nu putea să ajungă la el fără să treacă mai întâi de ceilalți. Ca altădată Iosua (Judecători 7:9-15), David a vrut să se convingă de partea cui este Dumnezeu.

Ceea ce s-a petrecut atunci a fost ceva supranatural. Dumnezeu a trimis peste tabăra lui Saul un somn adânc, neobișnuit de adânc, nenatural de adânc. Nimeni n-a mișcat cât timp David s-a plimbat cum a vrut prin tabăra lui Saul. Nici garda de corp, nici chiar împăratul Saul nu s-au trezit. Nici șoaptele rostite între ei de David și Abișai nu i-au trezit. Era minunea pe care o ceruse David:

„David şi Abişai s-au dus noaptea la popor. Şi iată că Saul era culcat şi dormea în cort, în mijlocul taberei, şi suliţa lui era înfiptă în pământ, la capul lui. Abner şi poporul lui erau culcaţi în jurul lui.
Abişai a zis lui David: „Dumnezeu dă astăzi pe vrăjmaşul tău în mâinile tale; lasă-mă, te rog, să-l lovesc cu suliţa mea şi să-l pironesc dintr-o lovitură în pământ, ca să n-am nevoie să-i mai dau alta.”

Abișai acesta era unchiul lui David, copilul Țeruiei, sora lui mai mare. Observați că ei nu-l întrebă care este scopul acestei acțiuni. Probabil că bănuiau o încercare „chirurgicală“ de asasinare a inamicului. David țintește însă cu mult mai sus. El vrea să-L provoace pe Dumnezeu să-i dea un semn. Vrea o certitudine în noaptea necredinței lui.

Ceea ce urmează este extraordinar. Împreună cu Abișai, David pătrunde printre „oamenii aleși“ din tabăra lui Saul ca printre niște … adormiți. Nu era ceva obișnuit și nici normal, așa că Abișai „citește“ situația ca o oportunitate supranaturală dăruită de Dumnezeu:

„David şi Abişai s-au dus noaptea la popor. Şi iată că Saul era culcat şi dormea în cort, în mijlocul taberei, şi suliţa lui era înfiptă în pământ, la capul lui. Abner şi poporul lui erau culcaţi în jurul lui. Abişai a zis lui David: „Dumnezeu dă astăzi pe vrăjmaşul tău în mâinile tale; lasă-mă, te rog, să-l lovesc cu suliţa mea şi să-l pironesc dintr-o lovitură în pământ, ca să n-am nevoie să-i mai dau alta.” Dar David a zis lui Abişai: „Nu-l omorî! Căci cine ar putea pune mâna pe unsul Domnului şi să rămână nepedepsit?” (1 Samuel 26:7-9).

Şi David a zis: „Viu este Domnul că numai Domnul îl poate lovi; fie că-i va veni ziua să moară, fie că se va pogorî într-un câmp de bătaie şi va pieri. Să mă ferească Domnul să pun mâna pe unsul Domnului! Ia numai suliţa de la căpătâiul lui, urciorul cu apă şi să plecăm.”
David a luat dar suliţa şi urciorul cu apă de la căpătâiul lui Saul şi au plecat. Nimeni nu i-a văzut, nici n-a băgat de seamă nimic şi nimeni nu s-a deşteptat, căci Domnul îi cufundase pe toţi într-un somn adânc“ (1 Samuel 26:7-12).

Insecuritățile și incertitudinile noastre au rolul de a ne face să ne aruncăm în brațele lui Dumnezeu. El este sigura stâncă! „Nu cunosc alta!“ ne asigură Dumnezeu prin profetul Isaia:

„Nu vă temeţi şi nu tremuraţi, căci nu ţi-am vestit şi nu ţi-am spus Eu de mult lucrul acesta? Voi Îmi sunteţi martori! Este oare un alt Dumnezeu afară de Mine? Nu este altă Stâncă, nu cunosc alta!“ (Isaia 44:8).

Dumnezeu ne-a plasat în climatul incertitudinilor, ca să ne convingem că doar El este sursa, scopul și suportul tuturor lucrurilor“, cauza necauzată de nimeni și de nimic, punctul alfa și punctul omega al întregii existențe a lumii. Când ne convingem de asta, omida încetează să mai fie omidă și-și începe zborul de fluture. Altfel spus, ciobanul David trebuia să învețe să gândească la fel ca oaia din turmă:

„Miel în turma Lui să fiu
Grijă n-am! De El mă țiu!“

Din creuzetul acestor încercări personale s-a născut imnul care biruiește toate incertitudinile, psalmul 23, cântarea oiței fericite că este în turma Păstorului cel Bun.

Apocalipsa 22 – Testul final: De ce trebuie să revină Isus Christos?

„Eu , Isus, am trimis pe îngerul Meu să vă adeverească aceste lucruri pentru Biserici. Eu sunt Rădăcina şi Sămânţa lui David, Luceafărul strălucitor de dimineaţă”.

Şi Duhul şi Mireasa zic: „Vino!” Şi cine aude să zică: „Vino!” Şi celui ce îi este sete să vină; cine vrea să ia apa vieţii fără plată!“ (Apocalipsa 22:16-17).

Înainte de a începe testul nostru, dați-mi voie să plec de la o altă întrebare:

De ce a fost scrisă Apocalipsa?

Nu pentru că apostolul Ioan a vrut-o și nu pentru că Biserica ar fi cerut-o. Autorul ei este Dumnezeu, iar intenția cu care ne-a trimis această „descoperire a descoperirilor“, această chemare a transcendenței este „mărturia lui Isus Christos“ care este duhul tuturor profețiilor (Apocalipsa 19:10).

Singura soluție pentru problemele istoriei și pentru viața fiecăruia dintre noi ne-a fost dată de Dumnezeu și este: Isus Christos! El este „soluția finală“ a lui Dumnezeu!

Orice altă soluție filosofică, politică, administrativă sau militară propusă de altcineva este „antichristică“. Dacă ar fi existat o altă soluție petru lume și pentru viața ta, Dumnezeu, ca un Tată idel, nu și-ar fi trimis Fiul să moară. Aceasta a rămas convingerea scribului ales de Dumnezeu să aștearnă pe hârtie această carte:

„Copilaşilor, este ceasul cel de pe urmă. Şi, după cum aţi auzit că are să vină Antihrist, să ştiţi că acum s-au ridicat mulţi antihrişti – prin aceasta cunoaştem că este ceasul de pe urmă“ (1 Ioan 2:18).

„Dacă primim mărturisirea oamenilor, mărturisirea lui Dumnezeu este mai mare; şi mărturisirea lui Dumnezeu este mărturisirea pe care a făcut-o El despre Fiul Său. Cine crede în Fiul lui Dumnezeu are mărturisirea aceasta în el; cine nu crede pe Dumnezeu Îl face mincinos, fiindcă nu crede mărturisirea pe care a făcut-o Dumnezeu despre Fiul Său. Şi mărturisirea este aceasta: Dumnezeu ne-a dat viaţa veşnică şi această viaţă este în Fiul Său. Cine are pe Fiul are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu n-are viaţa“ (1 Ioan 5:9-12).

„Căci în lume s-au răspândit mulţi amăgitori, care nu mărturisesc că Isus Hristos vine în trup. Iată amăgitorul, iată antihristul!“ (2 Ioan 7).

Viața noastră a fost salvată prin prima venire a lui Isus Christos. Ea va fi proslăvită la cea de a doua Sa venire. După întunerecul care domnește acum peste lume, venirea Domnului Isus va inaugura pentru noi  zorii unei eternități fericite, simbolizate metaforic prin apariția Lui ca „luceafăr de dimineață“. Este o numire interesantă din cauza lui „lucifer“, arhanghelul care ar fi trebuit să dea tonul în ierarhia slavei lui Dumnezeu, dar s-a pervertit și a ajuns să răspândească întunerecul. Isus Christos poartă profetic numirea de „Luceafăr“ pentru că El este lumina care luminează pe orice om venind în lume“ (Ioan 1:9). El trebuie să revină în lume pentru că este Lumina lumii! Vestea aceasta apare de trei ori în textul Noului testament:

„Şi avem cuvântul prorociei făcut şi mai tare; la care bine faceţi că luaţi aminte, ca la o lumină care străluceşte într-un loc întunecos, până se va crăpa de ziuă şi va răsări luceafărul de dimineaţă în inimile voastre“ (2 Petru 1:19).

„Şi-i voi da luceafărul de dimineaţă“ (Apocalipsa 2:28).

„Eu , Isus, am trimis pe îngerul Meu să vă adeverească aceste lucruri pentru Biserici. Eu sunt Rădăcina şi Sămânţa lui David, Luceafărul strălucitor de dimineaţă” (Apocalipsa 22:16).

La prima venire, Fiul lui Dumnezeu a început o lucrare pe care și-o continuă astăzi la dreapta Tatălui și pe care o va desăvârși la cea de a doua Lui venire.

Deci, de ce trebuie să revină Isus Christos?

Aceasta este întrebarea-test din care se vede cât de mult am înțeles mesajul transcendental al Apocalipsei. Vă ofer opt răspunsuri valabile pe care le-au datteologii la această interogare și vă rog să-mi spuneți care vă este mai drag.

1. Promisiunea lui Dumnezeu o cere

Vechiul Testament este plin de promisiuni mesianice. De la Gen. 3:15 la Maleahi 4:2, cineva a numărat nu mai puțin de 333 de promisiuni mesianice.

Cele peste 100 de profeții despre prima venire s-au împlinit întocmai. Intrarea călare pe măgăruș, împărțirea hainelor Lui, mâinile și picioarele străpunse, respingerea Lui profețită în Isaia 53, puteau fi considerate drept „simbolice“ înainte de venirea lui Christos. Noul Testament ni le prezintă însă în împlinirea lor literală „ca să se împlinească Scriptura“ (Mat. 26:56, cf. 2:15; 4:14-16; 8:17; 12:17-21; 13:35; 21:4-5; 27:35; Ioan 12:38; 15:25; 19:24, 28)

Biblia spune că „Dumnezeu nu poate să mintă“ și că El nu se răzgândește (Numeri 23:19; Tit 1:2). El va împlini tot ce a promis. Dacă Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu, Christos trebuie să vină iarăși.

2. Învățătura lui Isus o cere

Învățăturile date de Christos în timpul vieții pământești sunt pline de referințe la cea de a doua venire a Sa. (Matei 24-25; Luca 21).

Când era la judecată, Isus și-a apărat dumnezeirea printr-o declarație îndrăzneață despre revenirea Sa în termeni de slavă: „Da, sunt“ i-a răspuns Isus. „Și veți vedea pe Fiul omului șezând la dreapta puterii și venind pe norii cerului“ (Marcu 14:62).

În noaptea vânzării Lui, Domnul le-a spus ucenicilor: „Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Și după ce Mă voi duce și vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce și vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiți și voi“ (Ioan 14:2-3). Nu numai credibilitatea Tatălui este la mijloc, ci și credibilitatea Fiului. Dacă Isus nu se întoarce, El este dovedit ca mincinos.

3. Mărturia Duhului Sfânt o cere

Duhul Sfânt este „Duhul Adevărului“ (Ioan 14:17; 15:26) și mărturisește prin autorii Noului Testament despre revenirea lui Isus Christos.

Fie că este vorba despre apostolul Pavel (1 Corinteni 1:4-7; Filipeni 3:20; Coloseni 3:4; 1 Tesaloniceni 4:16-17; etc.), fie că este vorba despre apostolul Petru (1 Petru 1:13; 5:4; 2 Petru 3), sau de apostolul Ioan (1 Ioan 3:2), Duhul Sfânt depune mărturie despre ceea ce ne-au spus și Tatăl și Fiul, anume că Domnul Isus Christos trebuie să vină iarăși.

4. Destinul Bisericii o cere

În prezent, Dumnezeu „Și-a aruncat privirile peste Neamuri, ca să aleagă din mijlocul lor un popor, care să-I poarte Numele“ (Fapte 15:14) și își adună aleșii în trupul Bisericii. Ea trebuie să ajungă Mireasa pe care o va prezenta Dumnezeu Fiului Său, la cea de a doua Lui venire.

Pavel folosește imaginea nunții în 2 Corinteni 11:2: „Căci sunt gelos de voi cu o gelozie după voia lui Dumnezeu, pentru că v-am logodit cu un bărbat, ca să vă înfățișez înaintea lui Christos ca pe o fecioară curată“. Nunta este o imagine foarte potrivită pentru felul în care poartă de grijă Christos pentru Biserică (Matei 25:1-13; Efeseni 5:25-27; Apocalipsa 19:6-9). Putem fi siguri că Isus Christos se va întoarce să-și ia la Sine Mireasa, cum a promis (Ioan 14:2-3).

Lumea este un loc al stricăciunii și trebuie să fie pedepsită „Căci Fiul omului are să vină în slava Tatălui Său, cu îngerii Săi; și atunci va răsplăti fiecăruia după faptele lui (Matei 16:27). „Vine ceasul când toți cei din morminte vor auzi glasul Lui, și vor ieși afară din ele. Cei ce au făcut binele, vor învia pentru viață; iar cei ce au făcut răul, vor învia pentru judecată“ (Ioan 5:28-29).

Binecuvântata nădejde a celui credincios (Tit 2:13) va aduce pentru lume groaza judecății (1 Tesaloniceni 1:7-10; Iuda 14-15; Apocalipsa 19:11-16). Domnul Isus trebuie să se întoarcă să judece lumea. Dreptatea lui Dumnezeu o cere.

6. Viitorul lui Israel o cere

Pe vremea lui Pavel, Neamurile veneau în Biserică în număr mult mai mare decât evreii. În Romani 11, apostolul le precizează: „Și dacă tu, care erai dintr-un măslin sălbatic, ai fost altoit în locul lor, și ai fost făcut părtaș rădăcinii și grăsimii măslinului“ (v.17) să știi că va veni o vreme când ramurile naturale ale măslinului vor fi altoite înapoi (v. 23-24)“.

Acest eveniment este asociat de Pavel cu revenirea lui Christos (v. 26). În ziua aceea, evreii Îl vor boci pe Cel pe care L-au străpuns (Zaharia 12:10) și Dumnezeu le va da mântuirea (Romani 11:26).

7. Persoana lui Christos o cere

Ultima imagine a lui Christos pe care au văzut-o oamenii a fost aceea de la Calvar: un om murind în agonia neputinței. După înviere, El nu s-a mai arătat lumii. Va trebui ca lumea să-L vadă iarăși ca să știe cu cine au avut de a face: „Vor fi semne în soare, în lună și în stele. Și pe pământ va fi strâmtorare printre neamuri, care nu vor ști ce să facă la auzul urletului mării și al valurilor; oamenii își vor da sufletul de groază, în așteptarea lucrurilor care se vor întâmpla pe pământ; căci puterile cerurilor vor fi clătinate. Atunci vor vedea pe Fiul omului venind pe un nor cu putere și slavă mare“ (Luca 21:25-27). „Iată că El vine pe nori. Și orice ochi Îl va vedea; și cei ce L-au străpuns. Și toate semințiile pământului se vor boci din pricina Lui! Da, Amin“ (Apocalipsa 1:7).

8. Destinul lui Satan o cere

Satan, deși învins deja de Christos la Cruce, mai este încă „domnul lumii acesteia“ (Ioan 12:31; 14:30; 16:11; 2 Corinteni 4:4; Efeseni 2:2; 6:12; 1 Ioan 5:19). Ca adevărat Domn al lumii, Christos trebuie să se întoarcă și să pună capăt domniei lui Satan.

În Apocalipsa 5, când Christos primește sulul cu cele șapte peceți, actul de proprietate al acestei lumi, El dezlănțuiește șirul celor șapte judecăți ale peceților (Apocalipsa 6-7). Urmează apoi șirul de judecăți ale trâmbițelor (Apocalipsa 8-9) și ale potirelor (Apocalipsa 16). La sfârșit, după un ultim efort al Satanei de a păstra stăpânire asupra lumii, Christos însuși se va întoarce să-și răpună dușmanul și să-l arunce în pedeapsa veșnică a iazului de foc (Apocalipsa 19). Cu aceasta, biruința lui Christos asupra impostorului uzurpator va fi definitivă.

9. Nădejdea sfinților o cere

Pavel vorbește despre sfinți care vor avea parte de o premiere suplimentară:

„De acum mă aşteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da în „ziua aceea” Domnul, Judecătorul cel drept. Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui“  (2 Timotei 4:8).

Iar apostolul Ioan spune: „Prea iubiților, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Și ce vom fi, nu s-a arătat încă. Dar știm că atunci când se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea așa cum este“ (1 Ioan 3:2). Ioan adaugă: „Cine are în el nădejdea aceasta se curăță după cum El este curat“ (v. 3).

Acesta este testul unei escatologii corecte. El nu este o lucrare de diplomă, o predică reușită sau o poziție corectă de pe care să ne luptăm unii cu alții. Dimpotrivă! Nădejdea revenirii Domnului Isus trebuie să-i facă pe cei ce cred în ea să pregătire în curățire continuă.

Dacă, deci, aţi înviat împreună cu Hristos, să umblaţi după lucrurile de sus, unde Hristos şade la dreapta lui Dumnezeu. Gândiţi-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ. Căci voi aţi murit, şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Când Se va arăta Hristos, viaţa voastră, atunci vă veţi arăta şi voi împreună cu El în slavă. De aceea, omorâţi mădularele voastre care sunt pe pământ: curvia, necurăţia, patima, pofta rea şi lăcomia, care este o închinare la idoli. Din pricina acestor lucruri vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării“ (Coloseni 3:1-6).

Este nădejdea venirii Lui motivație pentru sfințirea ta ? Mai degrabă decât să fi preocupat obsesiv cu evenimentele politice ale acestei lumii, ai face bine să fi preocupat cu starea inimii tale înaintea lui Dumnezeu. Ești gata să-L întâmpini pe Christos ? Poți spune și tu aprins de iubire: „Vino Doamne Isuse“? (Apocalipsa 22:20).

 

***

Există oameni care studiază Apocalipsa pentru aspectul ei senzațional. Unii sunt curioși dacă regina Angliei este Izabela din Apocalipsa sau dacă papa de la Roma este Antichrist sau măcar profetul mincinos!Eu am ales aspectul spiritual al lucrurilor. Dacă am reușit să provoc în voi o curiozitate care a fost apoi satisfăcută de revelația lui Dumnezeu sunt mulțumit. Mi-am îndeplinit misiunea. Pentru mine, Apocalipsa este un studiu de o viață. Revin mereu să beau din izvorul acesta de apă vie, să mă hrănesc cu bucatele acestea alese. Fac și facem parte din aceia cărora Dumnezeu le-a promis că va veni să stea la masă cu noi. Vom cina mereu cu El și El va cina cu noi. Marele ospăț de-abia începe!

Apocalipsa 22 – Integrare în eternitate

În această discuție pe țărmul eternității am ajuns împreună să dăm un răspuns la cea de a treia întrebare pe care o pun cei ce studiază Apocalipsa:

  1. Cum de ni s-a spus ceea ce ni s-a spus?
  2. Cât putem înțelege din ceea ce ni s-a spus?
  3. Ce este dincolo de ceea ce ni s-a spus?

După ce am enumerat cele șapte lucruri noi din lumea viitoare, rămâne să dăm un răspuns la întrebarea: „Atâta este tot?

  • Ce este dincolo de ceea ce ni s-a spus?

Ni s-a spus că toți păcătoșii din toate veacurile, demonii și oamenii, inclusiv Satana, falsul profet, antichristul și toți ceilalți sau fost aruncați în iazul etern cu foc și pucioasă. Ei au fost alungați de la fața lui Dumnezeu și din prezența sfinților și a ființelor neprihănite. Au ajuns într-un loc de totală izolare și de veșnică suferință.

În plus, tot universul pe care-l cunoaștem astăzi, cu miriadele de galaxii și planete a fost desfințat. Totul a fost redus la energia pură a focului.

Dumnezeu a făcut din această energie un alt univers care n-a cunoscut întinarea păcatului. Billy Graham a tipărit o carte cu titlul „Oameni noi pentru o lume nouă“. Ea se bazează pe două versete din Noul testament:

„Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus, iată că toate lucrurile s-au făcut noi“ (2 Corinteni 5:17).

Cel ce şedea pe scaunul de domnie a zis: „Iată, Eu fac toate lucrurile noi.” Şi a adăugat: „Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezut şi adevărate” (Apocalipsa 21:5).

Această creație nouă este conectată direct cu lumea prezenței divine. Între ea și restul creației este unitatea recâștigată prin Christos:

„ … căci a binevoit să ne descopere taina voii Sale după planul pe care-l alcătuise în Sine Însuşi, ca să-l aducă la îndeplinire la împlinirea vremurilor, spre a-Şi uni iarăşi într-unul în Hristos, toate lucrurile: cele din ceruri şi cele de pe pământ“ (Efeseni 1:9-10).

Ni s-a mai spus și că cei șapte dușmani ai lui Dumnezeu au fost nimiciți cu desăvârșire. Știm că după toate aceste lucrări săvârșite de Isus Christos, însuși Fiul I se va supune Tatălui, în ordinea eternă a lucrurilor:

Dumnezeu, în adevăr, „a pus totul sub picioarele Lui”. Dar când zice că totul I-a fost supus, se înţelege că afară de Cel ce I-a supus totul. Şi când toate lucrurile Îi vor fi supuse, atunci chiar şi Fiul Se va supune Celui ce I-a supus toate lucrurile, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi“ (1 Corinteni 15:27-28).

Aceasta este limita orizontului profetic la care avem acces prin ceea ce ni s-a revelat în Biblie.

Dar, oare, numai atâta este? Ce este dincolo de ceea ce ni s-a pus?

Apocalipsa cuprinde doar o parte din ceea ce ni s-ar fi putut spune. Ea „selectează“ evenimente și elemente pentru ca să aflăm doar ceea ce ne este de folos deocamdată pentru a ne entuziasma de viitor și pentru a ne motiva la o viață trăită în sfințenia care ne așteaptă. Sunt multe alte lucruri, stări și evenimente pe care suntem lăsați să le percepem doar aluziv sau, și mai subtil, remarcându-le absența. Ele se aseamănă cu bucățile unui mozaic sublim. Iată câteva dintre ele:

1. Doar în parte despre celelalte făpturi cerești

Interesant! Apocalipsa 21 și 22 nu ne spun nimic despre „alte făpturi“ pomenite anterior în cărțile Noului Testament. Nu-i întâlnim în text pe îngeri, pe serafimi și pe heruvimi și nu ni se spune nimic despre interacțiunea oamenilor din noua creație cu ei.

Nu-l găsim pe îngerul Gavril care a anunțat nașterea Domnului, nici pe arhanghelul Mihail care s-a luptat cu diavolul pentru trupul lui Moise (Iuda 9), nu-i întâlnim pe fiii lui Dumnezeu din cartea Iov, nici pe cei din „sfatul  (consiliul) străjerilor“ din 1 Regi 22:19-22 sau din cartea Daniel 4:17.

Nu ni se spune nimic despre miile de îngerii mijlocitori „care vestesc omului calea pe care trebuie s-o urmeze“ (Iov 33:23) și nici de „adunarea în sărbătoare a îngerilor“ (Evrei 12:22) sau despre cele trei grupe de șapte îngeri care au declanșat pedepsele mâniei divine asupra pământului! Nu-i întâlnim nici măcar pe cei patru heruvimi teribili care stau în jurul tronului din slava cerească! Se pare că ni se descrie „numai“ partea noastră dintr-o realitate cu mult mai multe „universuri“. Am putea spune că Împărăția lui Dumnezeu există în multe alte lumi, adică există un „multivers“ de universuri!

Prin natura Sa, Dumnezeu este omniprezent, făptura Lui fiind și imanentă (locuind în creație) și transcendentă (existând în afara ei și independent de ea).

Orice încercare de a-L localiza pe Dumnezeu nu-L cinstește, ci-L dezonorează. Când ni se va spune în acest capitol că „Dumnezeu va fi cu oamenii“ și că „ei vor umbla în lumina Lui“ nu trebuie să ne închipuim că Dumnezeu este un fel de extraterestru superior care se va mărgini în final să stea cu oamenii. Dacă ne închipuim că El va fi aici și nicăieri în altă parte, ne închipuim greșit. Acesta este un antropomorfism obraznic și … antropocentric.

„Iată că cerurile cerurilor nu-L pot încape“, ne spune Solomon, convins că templul zidit la Ierusalim nu-L va coborî pe Dumnezeu la nivelul nostru. Faptul că Dumnezeu își va face simțită plenar prezența Lui în Noul Ierusalim nu-I desfințează omniprezența Sa, ci înseamnă că El alege să se facă accesibil și nouă.

Asta nu înseamnă că nu mai există heruvimi cu patru fețe, roțile slavei și tot ceea ce am întâlnit deja în sala tronului pe marea de sticlă asemeni cristalului.

2. Doar în parte despre cerurile lui Dumnezeu

Ca să ne dăm seama desptre această pluralitate a eternității este suficient să vă întreb: „De unde s-a coborât cetatea sfântă, Noul Ierusalim?“

Veți alerga la text și vom citi împreună:

Şi eu am văzut coborându-se, din cer de la Dumnezeu, cetatea sfântă, Noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei. Şi am auzit un glas tare, care ieşea din scaunul de domnie şi zicea: „Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor“ (Apocalipsa 21:2-3).

Noul Ierusalim a „coborât“ în cerul cel nou „din cer de la Dumnezeu“, adică din altă parte. Mai există și mereu va mai exista un „în altă parte“! 

Iar faptul că Dumnezeu va veni să „locuiască împreună cu“ oamenii nu desfințează în nici un fel faptul că El va putea fi concomitent „în altă parte“, în cerul de unde s-a pogorât Noul Ierusalim! Dumnezeu va putea să fie și aici și acolo, și în cerul nostru și în cerul Lui și … dincolo de toate cerurile, pentru că este Omniprezent! El există pretutindeni în același timp!

Omenirea cea nouă va exista în ecosistemul unui cer nou și a unui pământ nou, dar asta nu înseamnă că nu există ceea ce Biblia numește „cerurile cerurilor“, creația multiplă a lui Dumnezeu, fiecare populată cu alte feluri de făpturi.

„Iată, ale Domnului, Dumnezeului tău, sunt cerurile şi cerurile cerurilor, pământul şi tot ce cuprinde el“ (Deuteronom 10:14).

Dar ce! Va locui oare cu adevărat Dumnezeu pe pământ? Iată că cerurile şi cerurile cerurilor nu pot să Te cuprindă, cu cât mai puţin casa aceasta pe care Ţi-am zidit-o eu!“ (1 Împăraţilor 8:27).

„Dar cine poate să-I zidească o casă, când cerurile şi cerurile cerurilor nu-L pot cuprinde? Şi cine sunt eu, ca să-I zidesc o casă, decât doar ca să ard tămâie înaintea Lui?“ (2 Cronici 2:6)

„Dar ce, să locuiască Dumnezeu cu adevărat împreună cu omul pe pământ? Iată că cerurile şi cerurile cerurilor nu Te pot cuprinde, cu cât mai puţin această casă pe care am zidit-o eu!“ (2 Cronici 6:18).

„Tu, Doamne, numai Tu ai făcut cerurilecerurile cerurilor şi toată oştirea lor şi pământul cu tot ce este pe el, mările cu tot ce cuprind ele. Tu dai viaţă tuturor acestor lucruri şi oştirea cerurilor se închină înaintea Ta“ (Neemia 9:6).

„Toată oştirea cerurilor piere, cerurile sunt făcute sul ca o carte şi toată oştirea lor cade, cum cade frunza de viţă, cum cade frunza de smochin“ (Isaia 34:4).

Tot ceea ce ne-a fost sugerat în epistola către Evrei există! Lucrurile din sistemul de închinare de la templu au fost numai „umbra“ unor realități care există în hiperdimensiunile celui de al treilea cer:

Punctul cel mai însemnat al celor spuse este că avem un Mare Preot care S-a aşezat la dreapta scaunului de domnie al Măririi, în ceruri, ca slujitor al Locului Preasfânt şi al adevăratului cort, care a fost ridicat nu de un om, ci de Domnul.  … Ei fac o slujbă, care este chipul şi umbra lucrurilor cereşti, după poruncile primite de Moise de la Dumnezeu, când avea să facă cortul: „Ia seama”, i s-a zis, „să faci totul după chipul care ţi-a fost arătat pe munte”.

Dar Hristos a venit ca Mare Preot al bunurilor viitoare, a trecut prin cortul acela mai mare şi mai desăvârşit, care nu este făcut de mâini, adică nu este din zidirea aceasta, şi a intrat, o dată pentru totdeauna, în Locul Preasfânt nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său, după ce a căpătat o răscumpărare veşnică“ (Evrei 8:1-2,5)

Dar Hristos a venit ca Mare Preot al bunurilor viitoare, a trecut prin cortul acela mai mare şi mai desăvârşit, care nu este făcut de mâini, adică nu este din zidirea aceasta, şi a intrat, o dată pentru totdeauna, în Locul Preasfânt nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său, după ce a căpătat o răscumpărare veşnică“ (Evrei 9:11-12).

Realitățile acelea cerești n-au încetat să existe atunci când au dispărut cerurile vechi și pământul. Ele n-aveau de ce să fie distruse! Ne-am întâlnit cu ele ori de câte ori Apocalipsa ne-a ridicat de pe pământ în hiperspațiul ceresc.

Când a rupt Mielul pecetea a cincea, am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră înjunghiaţi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturisirii pe care o ţinuseră“ (Apocalipsa 6:9)

Îngerul al şaselea a sunat din trâmbiţă. Şi am auzit un glas din cele patru coarne ale altarului de aur care este înaintea lui Dumnezeu …“ (Apocalipsa 9:13).

 Al şaptelea a vărsat potirul lui în văzduh. Şi din Templu, din scaunul de domnie, a ieşit un glas tare, care zicea: „S-a isprăvit!” “ (Apocalipsa 16:17).

3. Doar în parte despre Duhul Sfânt

Un alt „mare absent“ al ultimelor capitole este … Duhul Sfânt! Caracteristic dar curios în aceeași măsură, cea de a treia persoană a Sfintei Trinități apare doar aluziv și activ doar în susținerea lucrărilor făcute de Tatăl și de Fiul.

Eu cred că El este râul de apă vie izvorât din tronul Tatălui și al Mielului, râul care alimentează noul pom al vieții ale cărui frunze vindecă Neamurile. Nu ni se spune însă foarte clar lucrul acesta. Cea de a treia persoană a Sfintei Trimități își păstrează caracterul și în eternitate.

El mai apare doar încă o dată în textul Apocalipsei, când dinăuntrul Bisericii și împreună cu ea, strigă și cheamă:

Şi Duhul şi Mireasa zic: „Vino!” Şi cine aude să zică: „Vino!” Şi celui ce îi este sete să vină; cine vrea să ia apa vieţii fără plată!“ (Apocalipsa 22:17).

4. Doar în parte despre integrarea în Împărăția plenară a lui Dumnezeu

Clarence Larkin are o planșă extraordinară despre această perspectivă. Vi-o supun atenției și vă spun câteva cuvinte despre ce explică ea.

Foarte puțini cititori dau importanță diferitelor „împărății“ despre care vorbește Biblia. Pentru majoritatea, ele sunt tot una și este suficient că ele identifică ceva ce nu este din lumea noastră. Un cititor cu discernământ va observa însă că avem de a face cu sfere de existență distincte. Clarance Larkin ne ajută să înțelegem care este și va fi relația dintre diferitele „împărății“ pomenite în Biblie.

imparatii

Partea finală a Apocalipsei anunță că „ni se dă acces“ la prezența divină, că vom deveni asemenea Lui în natură, nu că El va deveni dintr-o dată ca unul din noi! Dumnezeul cel viu nu este ca „vrăjitorul din Oz“, un omuleț ascuns deocamdată după o perdea, pe care-l vom descoperi în final drept unul ca noi, cu probleme și năzuințe neîmploinite. Nu! Departe de noi o asemenea blasfemie!

Dumnezeu care ne dă „mai mult decât putem noi cere sau gândi“ va rămâne pururi „mai mult decât ce putem noi crede sau gândi“. Iată ce știm parțial despre Împărăția Lui cea veșnică:

Noul Testament ne vorbește despre:

  1. Împărăția în forma ei tainică:

Fariseii au întrebat pe Isus când va veni Împărăţia lui Dumnezeu. Drept răspuns, El le-a zis: „Împărăţia lui Dumnezeu nu vine în aşa fel ca să izbească privirile.Nu se va zice: ‘Uite-o aici’ sau ‘Uite-o acolo!’ Căci iată că Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru“ (Luca 18:20-21).

Acest text interzice identificarea împărăției cu orice formă sau denominație a bisericii din vreamea de acum. Nici catolicismul, nici ortodoxia n-ar trebui să aibe pretențiile unei existențe parohiale cu autoritate asupra unor teritorii sau asupra unor națiuni. Astăzi, împărăția lui Dumnezeu se află doar în inimile oamenilor!

2. Împărăția Fiului, atât în forma ei milenară, cât și în forma ei perfectă, amândouă vizibile, nu tainice:

Şi din scaunul de domnie a ieşit un glas care zicea: „Lăudaţi pe Dumnezeul nostru, toţi robii Lui, voi care vă temeţi de El, mici şi mari!” Şi am auzit ca un glas de gloată multă, ca vuietul unor ape multe, ca bubuitul unor tunete puternice, care zicea: „Aleluia! Domnul, Dumnezeul nostru Cel Atotputernic, a început să împărăţească. Să ne bucurăm, să ne veselim şi să-I dăm slavă! “ (Apocalipsa 19:5-7)

Aceste împărății sunt intergate în ceea ce Biblia numește generic Împărăția cerurilor, termen folosit o singură dată în Vechiul Testament (Daniel 11:4) și de 30 de ori în Noul Testament, interesant, numai în Evanghelia scrisă de Matei prioritar pentru poporul evreu:

„Dar vă spun că vor veni mulţi de la Răsărit şi de la Apus şi vor sta la masă cu Avraam, Isaac şi Iacov în Împărăţia cerurilor“ (Matei 8:11).

3. Împărăția lui Dumnezeu este cea mai cuprinzătoare formă a domniei lui Dumnezeu, pe care „cerurile cerurilor nu-l pot cuprinde“:

„Iată, ale Domnului, Dumnezeului tău, sunt cerurile şi cerurile cerurilor, pământul şi tot ce cuprinde el“ (Deuteronom 10:14).

Dar ce! Va locui oare cu adevărat Dumnezeu pe pământ? Iată că cerurile şi cerurile cerurilor nu pot să Te cuprindă, cu cât mai puţin casa aceasta pe care Ţi-am zidit-o eu!“ (1 Împăraţilor 8:27)

„Şi când toate lucrurile Îi vor fi supuse, atunci chiar şi Fiul Se va supune Celui ce I-a supus toate lucrurile, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi“ (1 Corinteni 15:28).

Ca să respectăm terminologia Scripturii, împărăția lumii acesteia va trece în mâna Dumnezeului nostru, apoi Împărăția terestră a lui Christos va fi integrată în împărăția cerurilor, iar după aceea această împărăție a cerurilor va fi și ea integrată la rândul ei în Împărăția lui Dumnezeu, „pentru ca El să fie totul în toți“:

Dumnezeu, în adevăr, „a pus totul sub picioarele Lui”. Dar când zice că totul I-a fost supus, se înţelege că afară de Cel ce I-a supus totul. Şi când toate lucrurile Îi vor fi supuse, atunci chiar şi Fiul Se va supune Celui ce I-a supus toate lucrurile, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi“ (1 Corinteni 15:27-28).

4. Împărăția lui Dumnezeu va fi noul nostru loc de activitate!

Când Apocalipsa ne spune că în Împărăția lui Dumnezeu vom face două lucruri: „vom împărăți în vecii vecilor“ (Apocalipsa 22:5) și că „vom fi „robii Lui care îi vom sluji“ (Apocalipsa 22:3). Cele două nu se exclud una pe cealaltă. Vom exercita o autoritate delegadă, așa cum au avut și ucenicii:

Noi dar, suntem trimişi împuterniciţi ai lui Hristos; şi, ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, în Numele lui Hristos: Împăcaţi-vă cu Dumnezeu!“ (2 Corinteni 5:20).

Dacă împărăția lui Dumnezeu s-ar reduce doar la pământul cel nou și la Noul Ierusalim nu ne-am putea împlini o astfel de misiune. Dacă toți vom împărății atunci cine ne vor fi supuși? Asupra cui ne vom exercita autoritatea?

„Celui ce va birui, îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie“ (Apocalipsa 3:21).

Nu se poate vorbi despre domnie fără existența unor lucruri peste care să se exercite această domnie. Ne așteaptă contactul și interacțiunea cu miriadele de ființa ale multiversului Împărăției lui Dumnezeu.

Eternitatea va fi lumea lumilor lui Dumnezeu, iar câmpul nostru de misiune va fi pretitindeni unde ne va trimite Dumnezeu să-L reprezentăm și să-I facem cunoscută voia!

Aceasta a fost tema anticipată încă din primul capitol al Apocalipsei:

Ale Lui, care ne iubeşte, care ne-a spălat de păcatele noastre cu sângele Său şi a făcut din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său: ale Lui să fie slava şi puterea în vecii vecilor! Amin.“ (Apocalipsa 1:5-6).

5. Împărăția lui Dumnezeu este o împărăție fără de sfârțit!

Logica experienței noastre actuale cere ca totul și toate să aibă o țintă, o finalitate. Nu ne împăcăm prea bine cu conceptul de eternitate. Înțeleptul Solomon a spus-o cel mai bine:

„Orice lucru El îl face frumos la vremea lui. A pus în inima lor chiar şi gândul veşniciei, măcar că omul nu poate cuprinde, de la început până la sfârşit, lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu“ (Eclesiastul 3:11).

Când vom urca la palierul superior al hiperdimensiunilor, timpul își va pierde din importanța actuală. Vom dobândi o „logică nouă“ corespunzătoare cu condițiile noi în care vor exista. Biblia ne descrie în finalul Apocalipsei cum timpul terestru se scurge prin timpul profetic asemena unui fluviu în oceanul eternității.

Nimeni nu trebuie să perceapă cele scrise în ultimele capitole ale Apocalipsei drept un final al istoriei. Nu există „sfârșitul lumii“! Istoria trece printr-un prag existențial la altul, urcând la un nou palier superior. Ne reintegrăm în eternitate! Am trecut prin „acest veac“ al istoriei și am citit profeția despre „veacul viitor“ al împărăției terestre.

Cu capitollele 20-22 privim crepusculul veacurilor viitoare.

„Și vor împărăți în vecii vecilor“ (Apocalipsa 22:5).

Expresia aceasta de pluralitate, „vecii vecilor“, identifică aventurile viitoare care ne așteaptă. Un „veac“ sau „eon“ este o perioadă foarte mare de timp:

El ne-a înviat împreună şi ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în Hristos Isus, ca să arate în veacurile viitoare nemărginita bogăţie a harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi în Hristos Isus“ (Efeseni 2:6-7).

Dumnezeu are încă mari surprize pentru noi. Eternitatea este încă în copilăria ei!

Dacă toate aceste lucruri vă copleșesc, dacă sunteți puțin confuji de atâtea noutăți, fiți gata pentru o necesară recapitulare în episodul următor.