Sunt “în misiune”. Orchestra de suflători m-au luat cu vântul entuziasmului ei în alt stat să vizităm trei biserici de acolo.

Mă uit în jur și înțeleg repede. Trei biserici diferite. Trei biserici deosebite. Este o realitate incontestabilă.

În ultima mea vizită în România mi s-a spus că mulți regretă monocronismul cenușiu al bisericilor de sub comuniști. Se pare ca în țară s-a produs o explozie de diversitate la fel de spectaculoasă ca trecerea de la filmul alb-negru la filmul color. Filmele alb-negru și-au avut și ele farmecul și valoarea lor. Mai puțin spectaculoase, ele te făceau să te concentrezi asupra acțiunii și accentuau trăirile sufletești ale personajelor.

Filmele color au adus fascinația peisajelor, pasiunea amănuntelor de decor și primatul ambalajului în defavoarea conținutului. Aș spune: la fel ca și în viață.

Filmele alb negru ne scoteau din experiențele cotidiene spre artificialul unor săli de curs didactice, iar pe tablă se scria numai cu alb pe negru.

Este greu să nu simți conflictele dintre bisericile românești tradiționale și cele modern-contemporane. Cine are dreptate ?

Este ceva bun în mulțimea de mutații care amenință să deruteze și să deraieze lucrarea creștină din România?

Răspunsul ni-l dă, ca întotdeauna, Biblia. Cine citește primele capitole din Apocalipsa observă imediat ca autorul scrie la șapte biserici locale total diferite, total deosebite în crez și mai ales în manifestare.

Mutațiile din creștinism au apărut deci de foarte timpuriu, născând încă în veacul dintâi biserici așa de deosebite încât unii le iau drept prototip al schimbărilor bisericilor de-a lungul istoriei, de la început până la finalul existenței lor pe pământ.

Părerea mea este că, vorba lui Solomon, nu este nimic nou sub soare. Dumnezeu este autorul diversității. Nu există doi oameni cu aceleași amprente, nu sunt doi fulgi de zăpadă identici. iar cele mai reușite buchete conțin o mare varietate de flori, fiecare cu alt fel de parfum, culoare și formă.

Mutațiile apărute în creștinismul din România sunt perfect normale și-l fac mai asemănător cu viața cotidiană. N-ar trebui să le contestăm, să le deplângem sau să le condamnăm. Viața merge înainte, lăsând mereu în urmă formele învechite, condamnate de timp să fie admirate doar la muzeele satului. Dar cine s-ar mai muta să stea și să trăiască anacronic într-un astfel de muzeu al satului?