Explicații la Biblie

Acasă » Articole publicate de barzilaiendan

Arhive autor: barzilaiendan

Reclame

Apocalipsa 1 – Christos încununat în slavă

I. Christos – încununat în slavă
a. Fiul Omului între cele şapte sfeşnice, 1:10-20
b. Scrisorile către cele şapte Biserici, 2:1-3:22
c. Tronul slavei şi închinarea din cer, 4:1-5:14

Apocalipsa – capitolul 1.

I. Poate o carte să ne dea fericirea?

Ce carte! Ce autor! Ce mesaj!
Cartea aceasta este cea mai importantă lectură pe care o poate face un creștin! Mai mult decât orice ziar, mai mult decât orice buletin de știri de la televiziune, mai mult decât orice masă rotundă la care discută specialiștii în sociologie și educație, cartea Apocalipsei este singura în stare să-ți dea o bucurie constantă, consolidată și certă despre ceea ce trebuie să fii și să ști.

Teologii îți vor spune și ei să nu citești Apocalipsa că s-ar putea să te rătăcești … Interesant este că Dumnezeu ne spune de exact șapte ori în cuprinsul textului că celor ce citesc și se conformează poruncilor din această carte le este rezervată o ,,fericire specială“ (Apoc. 1:3; 14:13; 16:15; 19:9; 20:6; 22:7, 14). De cine să asculți? De diavol, de ,,teologi“ sau de Dumnezeu?

Apocalipsa este singura carte din Biblie care are îndrăzneala să spună: „Citește-mă și vei afla fericirea“:

,,Ferice de cine citeşte şi de cei ce ascultă cuvintele acestei prorocii şi păzesc lucrurile scrise în ea! Căci vremea este aproape!“ (Apoc. 1:3)

Ce motive de fericire ne oferă Apocalipsa?

Mai întâi este fericirea de a auzi glasul lui Dumnezeu. Multe alte cărți ale Bibliei conțin mesaje venite de la Dumnezeu, dar niciuna nu este ca Apocalipsa. Ea este 100%, de la primul la ultimul cuvânt un mesaj nemijlocit de la Dumnezeu. Celelalte cărți ale Biblie conțin pe lângă glasul lui Dumnezeu și narațiuni istorice, pasaje de dialoguri între oameni și chiar vorbe rostite de Satana, dușmanul lui Dumnezeu. Apocalipsa este însă altfel. Ea are cea mai mare densitate de mesaj direct din gura lui Dumnezeu. Ea strigă către noi și se oferă ca sursă de fericire supremă, fericirea de a auzi vocea lui Dumnezeu.

La Sinai, glasul lui Dumnezeu a fost așa de puternic că poporul a cerut ca să nu le mai vorbească, temându-se că vor muri. În Apocalipsa, Dumnezeu vorbește altfel! Șansa de a auzi glaul divin nu trebuie luată însă în chip ușuratec. Dumnezeul nostru este un Dumnezeu gelos și nu-și împarte slava cu nimeni. Acum două mii de ani s-a petrecut un eveniment care ne servește drept avertizare:

,,Irod era foarte mâniat pe cei din Tir şi din Sidon. Dar aceştia au venit toţi într-un gând la el şi, după ce au câştigat de partea lor pe Blast, care era mai mare peste odaia de dormit a împăratului, au cerut pace, pentru că ţara lor se hrănea din ţara împăratului.
Într-o zi anumită, Irod s-a îmbrăcat cu hainele lui împărăteşti, a şezut pe scaunul lui împărătesc şi le vorbea. Norodul a strigat: „Glas de Dumnezeu, nu de om!”
Îndată l-a lovit un înger al Domnului, pentru că nu dăduse slavă lui Dumnezeu. Şi a murit mâncat de viermi“ (Faptele Apostolilor 12:20–23).

Apocalipsa ne promite fericirea de a asculta ce ne spune Dumnezeu, nici mai mult, nici mai puțin, iar cei care ar îndrăzni să adauge ceva sau să scoată ceva din acest mesaj divin este întâmpinat cu o avertizare teribilă:

,,Mărturisesc oricui aude cuvintele prorociei din cartea aceasta că, dacă va adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu îi va adăuga urgiile scrise în cartea aceasta. Şi, dacă scoate cineva ceva din cuvintele cărţii acestei prorocii, îi va scoate Dumnezeu partea lui de la pomul vieţii şi din cetatea sfântă, scrise în cartea aceasta.  Cel ce adevereşte aceste lucruri, zice: „Da, Eu vin curând”. Amin! Vino, Doamne Isuse!

Apocalipsa ne oferă șansa unei fericiri solemne și responsabile. Primul capitol este îmbibat cu prezența Dumnezeului Triun. Toate persoanele Trinității sunt prezentate. Dumnezeu Tatăl este aici. Dumnezeu Fiul este aici și Dumnezeu Duhul Sfânt este aici:

,,Har şi pace vouă din partea Celui ce este, Celui ce era şi Celui ce vine şi din partea celor şapte duhuri care stau înaintea scaunului Său de domnie şi din partea lui Isus Hristos, Martorul credincios, Cel întâi născut din morţi, Domnulîmpăraţilor pământului!“ (Apoc. 1:4-5a)

,,Cele șapte duhuri“ sunt probabil o referire la plinătatea de lucrare a diafanei persoane a Duhului Sfânt. O posibilă certificare a acestei păreri se află în cele șapte caracteristici ale Duhului prezentate în cartea profetului Isaia:

„(1) Duhul Domnului Se va odihni peste El, (2) duh de înţelepciune şi (3) de pricepere, (4) duh de sfat şi (5) de tărie, (6) duh de cunoştinţă şi (7) de frică de Domnul“ (isaia 11:2).

A treia motivație pentru care Apocalipsa dă fericire celor ce o citesc și ascultă este certitudinea unui ,,Happy End“, a unui sfârșit fericit al istoriei despre care aflăm din cuprinsul cărții. Odată cu aflarea ,,scorului final“, participarea noastră la istorie capătă o dimensiune de anticipare și de relaxare. Siguranța pe care ne-o dă Apocalipsa ne așează pe un palier existențial al optimismului.

Cu siguranță, Diavolul nu vrea ca tu să citești Apocalipsa! ,,Ori de câte ori Diavolul îți aduce aminte de trecutul tău, adu-i și tu aminte de …viitorul lui.“  Diavolul știe că citirea Apocalipsei înseamnă o încărcare cu un optimism al credinței și vrea să ne țină departe de această ,,stație de alimentare“.

Cartea Apocalipsa cere adeziunea noastră totală. Ea nu trebuie citită cu răceala unui savant, ci cu evlavia unui ucenic. Ea ne invită să retrăim copilărește trăirile extraordinare pe care le-a avut apostolul Ioan! Trebuie să privim cu ochii lui Ioan, dar și să simțim cu inima lui Ioan. În cuprinsul textului din Apocalipsa există șapte ocazii în care ni se spune să participăm cu câte un ,,Amin“-ul la cele descrise acolo (Apoc. 1:6-7,18; 3:14; 5:14; 7:12; 19:4; 22:20-21).

Al treilea motiv de fericire este să descoperim ce forțe extraordinare, extraterestre și eterne are Dumnezeu la dispoziție pentru împlinirea planurilor Sale. Apocalipsa nu este descrierea unui conflict dintre Dumnezeu și altcineva care are forțe egale sau măcar comparabile cu ale Lui. Nu! Apocalipsa ni-L prezintă pe Dumnezeu suveran absolut peste crație, infinit de mare și de puternic, căruia nimeni și nimic nu poate să i se împotrivească. Apocalipsa ni-L arată pe Creator făcând ordine și curățenie în creație.

II. O mărturie din afara spațiului și timpului

Nu-i lăsați să vă spună că Apocalipsa nu are legătură cu realitatea pe care o trăim, ci este doar o culegere de metafore poetice imposibil de înțeles. Dimpotrivă! Apocalipsa este singura carte care vorbește despre realitate, despre toată realitatea, nu doar cea închisă îngust în sfera de spațiu și timp în care existăm noi acum.

Apocalipsa ne ia de mână și ne duce să vedem întreaga realitate a existenței, dincolo de limitele umane.  Cu fiecare capitol al cărții suntem când pe pământ, când în cer, când aici și acum, când acolo și atunci. Autorul ni se adresează din afara timpului, fiind singurul capabil să alunece pe axa vremii înainte și înapoi. De la El aflăm lucruri din trecut, din prezent și din viitor.

,,Scrie dar lucrurile pe care le-ai văzut, lucrurile care sunt şi cele care au să fie după ele“ (Apoc. 1:19).

Autorul o poate face pentru că El însuși locuiește concomitent în trecut, în prezent și în viitor. Dumnezeu este ,,atemporal“, etern, capabil să vadă totul complet și instantaneu.

,,Har şi pace vouă din partea Celui ce este, Celui ce era şi Celui ce vine“ (Apoc. 1:4b).

Dintre toate pasajele pe care le-aș putea cita în sprijinul celor scrise mai sus am să aleg această extraordinară ,,benedicție“ așezată, neobișnuit, chiar la începutul cărții:

,,A Lui, care ne iubeşte, care ne-a spălat de păcatele noastre cu sângele Său şi a făcut din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său, a Lui să fie slava şi puterea în vecii vecilor! Amin. Iată că El vine pe nori. Şi orice ochi Îl va vedea; şi cei ce L-au străpuns. Şi toate seminţiile pământului se vor boci din pricina Lui! Da, Amin.“ (Apoc. 1:5b-7).

Trăim o vreme în care ,,împărățiile lumii“ se află într-un conflict permanent. Cu care dintre ele să ții? Care va birui până la urmă? America? Rusia? Țările islamice? China?

Apocalipsa ne prezintă, ca și realizată, o altă împărăție, lucrarea desăvârșită a lui Dumnezeu. Ea este cea care va birui. Ea și le va supune pe toate celelalte. De unde știm? Din această aparentă greșeală gramaticală care există în anunțul de mai sus. Autorul Apocalipsei nu ne spune că Dumnezeu ,,va face“ din noi o împărăție și preoți“, ci că ,,a făcut“ aceasta. Timpul verbal folosit este perfectul compus care identifică „o acțiune petrecută în trecut și încheiată la momentul vorbirii“.

Noi nu vedem încă aceste două promisiuni realizate, dar Dumnezeu vorbește despre ele la timpul trecut. Pentru El, ele sunt deja realitate. Putem fi absolut siguri de aceasta. Cât de siguri? Atât de siguri încât să izbucnim în strigăte de laudă! Pasajul cuprinde două ,,benedicții“. Ele sunt așezate în epistolele Noului Testament la finalul scrierilor, dar în Apocalipsa apar  chiar de la început, pentru că începutul este extraordinar!

Anticiparea aceasta profetică are o ilustrație în ceea ce facem noi la Cina Domnului.  Gândiți-vă bine! Ce înțeleg cei ,,din afară“ când văd că ne strângem în jurul a două simboluri care ilustrează un trup zdrobit și o baie de sânge? Imaginea sugerează că stăm lângă rămășițele unuia care a fost înfrânt, care a pierdut lupta, care a fost făcut praf de adversar. Prin credință însă, noi știm că n-a fost așa. Deși nu L-am văzut față în față, noi știm că Cel răstignit trăiește! A biruit moartea și este acum ,,Domn“ așezat de Dumnezeu deasupra tuturor lucrurilor. Îi cântăm cântări de laudă și comemorăm nu doar moartea, ci și biruințele Sale.

Același Dumnezeu care L-a făcut pe Isus ,,Domn și Salvator“ (Fapte 5:31), ne-a făcut deja și pe noi și din noi ,,o împărăție și preoți pentru Dumnezeu“. Amin și iar Amin! De două ori Amin și o dată, cât ne țin puterile ,,Aleluia!“

Ca să fim și mai exacți însă, promisiunea aceasta este ,,par excellence“ pentru credincioșii evrei. Apocalipsa încununează șirul cărților din secțiunea evreiască a Noului testament, după cum 2 Tesaloniceni încununează cu vestea despre Răpire secțiunea Neamurilor. Putem să ne includem însă și pe noi în promisiunea împărăției, așa cum ne învață apostolul Petru, unul din ,,stâlpii“ (Gal. 2:79) bisericii celor tăiați împrejur:

,,Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată; pe voi, care odinioară nu eraţi un popor, dar acum sunteţi poporul lui Dumnezeu; pe voi, care nu căpătaserăţi îndurare, dar acum aţi căpătat îndurare“ (1 Petru 2:9-10).

Apocalipsa deci este un mesaj trimis din eternitate de eternul Dumnezeu despre scopul pe care-L are El cu noi: să ne facă (ne-a și făcut!) o împărăție și preoți ai Săi.

III. Descoperirea lui Isus Christos

Traducerea românească a preferat să păstreze ca titlu al cărții termenul din limba greacă: ,,Apocalipsa“. El este o transliterare, adică o preluare fără traducere. În alte limbi, titlul este ,,descoperirea“ (Revelation în limba engleză). Este vorba despre un obicei strict evreiesc.

Pentateucul, (πεντάτευχος)primele cinci cărți ale canonului evreiesc sunt identificate prin primele cuvinte cu care încep. Cărțile erau scrise atunci pe papirus sau pe piei de animale și făcute sul. Pentru identificarea lor era suficent să se deschidă puțin sulul și să se citească primele cuvinte ale cărții. Cu timpul, aceste prime cuvinte au devenit titlul cărții respective:

– Geneza – Bereishit (בְּרֵאשִׁית). Bereishit înseamnă ,,La început“ (Gen. 1:1)
– Exodul – Shemot (שְׁמוֹת): Shemot înseamnă „numele“ (Exod 1:1)
– Leviticul – Vayikra (וַיִּקְרָא): Vayikra înseamnă ,,A chemat“ (Leviticul 1:1)
– Numeri – BaMidbar (בְּמִדְבַּר): BaMidbar înseamnă „în pustia“ (Numeri 1:1)
– Deuteronomul – Devarim (דְּבָרִים): Devarim înseamnă „cuvintele“ (Deuteronom 1:1)

După același obicei evreiesc, Apocalipsa este numită la evrei ,,Descoperirea“, după primul cuvânt din primul ei capitol:

,,Descoperirea lui Isus Hristos, pe care i-a dat-o Dumnezeu, ca să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând“ (Apocalipsa 1:1).

Cartea Apocalipsa ni-L arată pe Dumnezeu la lucru, în toată desăvîrşirea înţelepciunii Lui, contestat, dar nebiruit, atacat, dar mereu la cârma istoriei, fără să se grăbească şi fără să întârzie, conducând totul spre împlinirea planurilor Lui măreţe şi desăvârşite. Apostolul Pavel a anunțat la Atena că Dumnezeu va judeca lumea prin Christos (Fapte 17:30-31). Apostolul Ioan ne descopere modul în care El o va face:

isus judeca

Cartea Apocalipsei poate şi trebuie să fie înţeleasă. Nici o altă carte a Bibliei nu este mai clară în desfăşurarea mesajului ei.

Primele cinci capitole descriu prima mişcare a acţiunii prin care Cristos este încununat pe tronul din ceruri.

Partea cuprinsă între capitolele 6 şi 20 descrie cea de a doua mişcare a acţiunii spre încununarea lui Cristos ca Domn pe tronul terestru.

Finalul cărţii înalţă acţiunea spre apogeul încununării lui Cristos peste toată „noua creaţie”. Cu planul acesta în minte, elementele particulare ale cărţii îşi găsesc repede locul şi semnificaţia.

În Vechiul Testament Îl întâlnim pe Christos în profeții. În Evanghelii, Christos intră în istorie. În Faptele Apostolilor, Christos trăiește prin Biserică. În Epistole, Christos este experiența noastră de fiecare zi. În Apocalipsa, Christos se întoarce personal în glorie să împărătească pe pământ.

Vechiul Testament spune: „Iată El vine“. Evangheliile Noului Testament spun „Iată El a murit“. Faptele Apostolilor spune „El a înviat“. Epistolele spun „El salvează oameni“, dar numai Apocalipsa spune „El domnește peste toți“.

Apocalipsa înseamnă ,,descoperirea“ lui Isus Christos. Cele 404 de versete ale cărții cuprind opt sute de aluzii și citate din Vechiul Testament. N-ar trebui să ne surprindă pentru că toate temele descrise acolo își trăiesc împlinirea în Apocalipsa, asemenea râurilor acestei lumi care se varsă până la urmă în imensitatea oceanelor planetare. Aceasta este o simetrie supranaturală a Bibliei care pretinde celui ce dorește să înțeleagă Apocalipsa un studiu prealabil al străvechilor Scripturi evreiești.

IV. Un altfel de Christos

Pentru a înţelege bine cartea Apocalipsei, cititorul trebuie să ştie că ea este scrisă într-o formă literară specifică. Ezechiel, Daniel, Isaia şi unii dintre profeţi cuprind şi ei pasaje „apocaliptice”. Acest gen de literatură este caracterizat de elemente profund simbolice prin care se încearcă să ni se transmită cunoştinţe despre realităţi care ne depăşesc în mod normal limitele cunoaşterii noastre bazată pe experienţă şi simţuri.

Cu toate că la prima vedere viziunile şi imaginile descrise de Ioan par stranii pentru cititorul modern, cartea se poate înţelege deoarece textul însuşi ne pune la dispoziţie „cheia” unora dintre simbolurile cărţii (de exemplu: stelele sunt îngeri, sfeșnicele sunt Biserici – Apoc 1:20 – „curva cea mare” este Babilonul, iar Ierusalimul ceresc este mireasa Mielului – Apoc 21:9 – 10).

Fiul lui Dumnezeu descris în Apocalipsa nu mai este Fiul lui Dumnezeu cu față umană din Evangheliile întrupării Lui. Descrierea pe care o găsim în capitolul 1 ni-L prezintă în dimensiunile Lui cosmice. Nu-i de mirare că apostolul Ioan, obișnuit să stea plecat cu capul pe pieptul lui Isus din Nazaret, cade la pământ în fața Christosului cosmic. În Evanghelii L-am văzut pe Isus Christos la noi acasă. În Apocalipsa Îl privim pe același Fiu al lui Dumnezeu ,,la El acasă“:

,,În Ziua Domnului eram în Duhul. Şi am auzit înapoia mea un glas puternic, ca sunetul unei trâmbiţe, care zicea: „Eu sunt Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă. Ce vezi, scrie într-o carte şi trimite-o celor şapte Biserici: la Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia şi Laodiceea”. M-am întors să văd glasul care-mi vorbea. Şi când m-am întors, am văzut şapte sfeşnice de aur.

Şi în mijlocul celor şapte sfeşnice, pe cineva care semăna cu Fiul omului, îmbrăcat cu o haină lungă până la picioare şi încins la piept cu un brâu de aur.
Capul şi părul Lui erau albe ca lâna albă, ca zăpada, ochii Lui erau ca para focului, picioarele Lui erau ca arama aprinsă şi arsă într-un cuptor şi glasul Lui era ca vuietul unor ape mari.
În mâna dreaptă ţinea şapte stele. Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită cu două tăişuri şi faţa Lui era ca soarele când străluceşte în toată puterea lui.
Când L-am văzut, am căzut la picioarele Lui ca mort. El Şi-a pus mâna dreaptă peste mine şi a zis: „Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Cel viu. Am fost mort, şi iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu ţin cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor“ (Apoc. 1:10-18).

Avem de a face cu Christosul de după înviere, cu Christosul proslăvit și îmbrăcat în slava pe ,,care o avea la Tatăl, înainte de a fi lumea“ (Ioan 17:5).

Este foarte important să citim cu atenție această descriere pentru că așa se raportează Domnul Isus la cele șapte biserici. Câte un element al descrierii Lui va fi prezent în felul în care se prezintă fiecăreia în parte. Elementele descrierii lui Isus Christos sunt prezente și în alte porțiuni profetice ale revelației Scripturilor.

Descrierea părului Său mai apare și în cartea profetului Daniel:

,,Mă uitam la aceste lucruri până când s-au aşezat nişte scaune de domnie. Şi un Îmbătrânit de zile a şezut jos. Haina Lui era albă ca zăpada şi părul capului Lui era ca nişte lână curată; scaunul Lui de domnie era ca nişte flăcări de foc şi roţile Lui, ca un foc aprins“ (Dan. 7:9).

Descriera ochilor Săi mai apare și în epistola către Evrei:

,,Nici o făptură nu este ascunsă de El, ci totul este gol şi descoperit înaintea ochilor Aceluia cu care avem a face“ (Evrei 4:13).

Picioarele Lui sunt ,,de aramă aprinsă și arsă în foc“, ceea ce este o aluzie la șarpele de aramă al pedepsei din cartea Numeri:

Domnul a zis lui Moise: „Fă-ţi un şarpe înfocat şi spânzură-l de o prăjină; oricine este muşcat şi va privi spre el va trăi.” Moise a făcut un şarpe de aramă şi l-a pus într-o prăjină şi oricine era muşcat de un şarpe şi privea spre şarpele de aramă trăia“ (Numeri 21:8-9).

Glasul Lui, „ca vuietul unor ape mari“ mai apare și în vedeniile din cartea profetului Ezechiel:

,, …ca vâjâitul unor ape mari și ca glasul Celui Atotputernic“ … (Ezec. 1:24)

,,M-a dus la poartă, la poarta dinspre răsărit. Şi iată că slava Dumnezeului lui Israel venea de la răsărit. Glasul Său era ca urletul unor ape mari şi pământul strălucea de slava Sa. Vedenia aceasta semăna cu aceea pe care o avusesem când venisem să nimicesc cetatea şi vedeniile acestea semănau cu aceea pe care o avusesem lângă râul Chebar. Şi am căzut cu faţa la pământ“ (Ezec. 43:1-3).

Sabia Cuvântului Său mai apare și în epistola către Evrei:

Căci Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri: pătrunde până acolo că desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva, judecă simţirile şi gândurile inimii“ (Evrei 4:12).

Fiecare dintre elementele acestei descrieri ale Fiului lui Dumnezeu apar apoi una după alta în fiecare dintre cele șapte scrisori scrise de Isus Christos celor șapte biserici. Ne vom reîntâlni cu ele în capitolele 2 și 3 ale Apocalipsei. Ele subliniază trăsături ale persoanei lui Isus Christos în acțiunile prin care Își manifestă puterea și judecata.

Christosul cosmic sau ,,ceresc“ este același cu Fiul lui Dumnezeu întrupat printre oameni. Ceva din slava Lui a fost întrezărită de trei dintre ucenicii Lui pe Muntele Schimbării la Față:

După şase zile, Isus a luat cu El pe Petru, pe Iacov şi pe Ioan şi i-a dus singuri de o parte pe un munte înalt. Acolo S-a schimbat la faţă înaintea lor. Hainele Lui s-au făcut strălucitoare şi foarte albe, de o albeaţă pe care niciun înălbitor de pe pământ n-o poate da“ (Marcu 9:2-3).

Această descriere nu trebuie în nici un fel să ne împingă la idolatria unor reprezentări materiale ale Fiului lui Dumnezeu. Ele sunt doar niște palide reprezentări ale celei de a doua Persoane a Dumnezeului triun. Citind-o ne putem face totuși o idee a slavei după care tânjea Isus Christos în timpul anilor ,,dezbrăcării de Sine“, când s-a făcut asemenea oamenilor:

,,Şi acum, Tată, proslăveşte-Mă la Tine Însuţi cu slava pe care o aveam la Tine, înainte de a fi lumea“ (Ioan 17:5).

,,Tată, vreau ca, acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă pe care Mi-ai dat-o Tu, fiindcă Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii“ (Ioan 17:24).

Apostolul Ioan, care a căzut atunci ca mort la pământ înaintea Lui, ne asigură că va veni o vreme când vom sta și noi înaintea Lui și-L vom vedea așa cum este:

,,Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că, atunci când Se va arăta El, vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea aşa cum este“ (1 Ioan 3:2).

Apocalipsa ne descoperă un altfel de Christos și prin faptul că-L vedem acum stăpân deplin peste cei vii și peste cei morți:

,,El Şi-a pus mâna dreaptă peste mine şi a zis: „Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă,  Cel viu. Am fost mort, şi iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu ţin cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor“ (Apoc. 1:17-18).

Pavel Nicolescu avea dreptate! „Nimeni nu moare de o boală! Toți murim de Dumnezeu! Ochii noștri văd doar foarfeca ce taie firul vieții, dar ea este întotdeauna în mâna lui Dumnezeu. Toți oamenii mor de Dumnezeu! El decide cine trăiește, cine moare și când moare!“

Este un altfel de Christos și pentru faptul că stăpân peste ce a fost, peste ce este și peste ce va fi și păstrează o legătură activă cu fiecare biserică:

,,Scrie dar lucrurile pe care le-ai văzut, lucrurile care sunt şi cele care au să fie după ele. Taina celor şapte stele, pe care le-ai văzut în mâna dreaptă a Mea, şi a celor şapte sfeşnice de aur: cele şapte stele sunt îngerii celor şapte Biserici şi cele şapte sfeşnice sunt şapte Biserici“ (Apoc. 1:19-20).

Reclame

Apocalipsa – studiu

Prezentarea cărții

Apocalipsa 1 – Christos încununat în slavă

Apocalipsa 2-3 – Judecata Bisericii

Apocalipsa 4 – Sala Tronului divin

Apocalipsa 5 – Procesul răscumpărării

Apocalipsa 6-19 – Judecata pământului

  • .
  • .

Apocalipsa 20 – Judecata de la urmă

Apocalipsa 21-22 – O lume nouă pentru oameni noi

Apocalipsa 4 – Sala Tronului divin

După ce am parcurs revelațiile despre felul în care Isus Christos judecă bisericile, ne apropiem de ,,lucrurile care vor fi după acestea“. Capitolele 4 și 5 din Apocalipsa pot fi privite drept o Intråâoducere la felul în care va fi judecat pământul (Cap. 6-19). Din acest punct înainte, termenul biserică nu mai apare niciodată în textul Apocalipsei, semn că ea va fi păzită „de ceasul încercării care are să vină peste lumea întreagă, ca să încerce pe locuitorii pământului“ (Apoc. 3:10).

V-ar plăcea să vorbiți personal cu unul care a avut moarte clinică și a fost pentru o vreme „dincolo“? Vă necăjiți că Dumnezeu nu i-a dat voie apostolului Pavel să ne spună ce a văzut și a auzit atunci când a fost răpit până în al treilea cer? Dacă da, ceea ce urmează vă va satisface pe deplin curiozitatea. Este unul din motivele pentru care celui ce citește și ascultă cuvintele Apocalipsei i se promite „fericire“ (Apoc. 1:3). Lui Ioan nu numai că nu i s-a interzis să spună ce a văzut și auzit! I s-a poruncit să scrie totul într-o carte pentru ca tu și cu mine să aflăm câteva din realitățile fascinante ale cerului. Sunteți gata de o asemenea aventură?

Ultima parte a secțiunii care descrie întronarea lui Isus Christos în cer prezintă dificultăți majore pentru că ea ne mută din sfera de existență a pământului în spațiul cerului.

„După aceste lucruri, m-am uitat şi iată că o uşă era deschisă în cer. Glasul cel dintâi, pe care-l auzisem ca sunetul unei trâmbiţe şi care vorbea cu mine, mi-a zis: „Suie-te aici şi-ţi voi arăta ce are să se întâmple după aceste lucruri!” (Apoc. 4:1)

Am spus intenționat ,,spațiul cerului“ pentru că înțelegerea acestui concept este singura cale care pătrunde restul Apocalipsei, unde revelațiile divine se vor purta când în cer, când pe pământ.

Ce este acest ,,spațiu al cerului“? Pentru a-l înțelege trebui să ne întoarcem la prima pagină a Biblie unde apare prima dată conceptul de ,,cer“. Biblia se tălmăcește prin Biblie.

Dumnezeu a zis: „Să fie o întindere între ape şi ea să despartă apele de ape.”  Şi Dumnezeu a făcut întinderea, şi ea a despărţit apele care sunt dedesubtul întinderii de apele care sunt deasupra întinderii. Şi aşa a fost. Dumnezeu a numit întinderea cer“ (Gen. 1:6-8).

În originalul ebraic, pentru termenul „întindere“ este folosită expresia שמים (shamayim) care are forma de plural. Comentatorii sunt de părere că ea trebuie înțeleasă în contextul celor „trei ceruri“ pomenite de apostolul Pavel în 2 Corinteni 12:2 unde amintește de una din experiențele supranaturale pe care le-a avut:

„Cunosc un om în Hristos care, acum paisprezece ani, a fost răpit până în al treilea cer (dacă a fost în trup nu ştiu, dacă a fost fără trup, nu ştiu – Dumnezeu ştie) … “

Este fascinant că Pavel ține să precizeze că nu știe dacă pătrunderea lui în cel de al treilea cer a fost făcută „în trup sau fără trup“, trupul nefiind un instrument strict necesar pentru o asemenea călătorie. În mod similar, când a scris Apocalipsa, Ioan folosește expresia „eram în Duhul“ (Apoc. 1:10; 4:2; 17:3; 21:10).

Un sinonim pentru termenul „întindere“ folosit în traducerea română a lui Cornilescu este ideea de „spațiu“ delimitat de limite, distinct de alt domeniu de existență. Fiecare „întindere“, adică fiecare cer este distinct de celelalte. Cerul atmosferic, aflat între „apele de sus și apele de jos“ identifică spațiul atmosferic care înconjoară pământul. Cerul astronomic sau cosmic nu trebuie considerat doar ca o extindere a cerului atmosferic. Astronomii ajung încet, încet la părerea că el este influențat de undele gravitaționale, de găurile negre, de materia neagră din univers, de curbura spațiu-timp și de cu totul alți factori pe care nici nu-i știm astăzi.

Dincolo de acestea două există cel de al treilea cer, locul prezenței ființelor cerești. El este „supranatural“ pentru că nu face parte din limitările lumii materiale în care evoluăm noi. Probabil că ar trebui să-l numim „hiper spațiu“, un domeniu de existență cu mult mai multe dimensiuni decât cele din complexul spațiu-timp al cerului terestru.

( HIPERSPÁȚIU (< fr.s. n. (FIZ.) Spațiu diferit de cel euclidian, având mai mult de trei dimensiuni (sau de patru, atunci când timpul este considerat a patra dimensiune). Este utilizat în fizică și astrofizică (de ex. teoriile lui Kalutza-Klein, supergravitația, supercorzile etc.).)

Bineînțeles că nu spunem că Dumnezeu există în hiperspațiu pentru că El nu poate fi limitat de nici un fel de dimensiune. Dumnezeu este spirit infinit și perfect. El poate fi „imanent“ pătrunzând în creație și „transcendent“, ieșind oricând din ea. Aduceți-vă aminte de aparițiile și disparițiile Fiului lui Dumnezeu de după Înviere. Datele Bibliei îi îndreptățesc pe cei ce cred că nu trăim într-un UNIvers, ci într-un MULTIvers:

„Tu, Doamne, numai Tu ai făcut cerurilecerurile cerurilor şi toată oştirea lor şi pământul cu tot ce este pe el, mările cu tot ce cuprind ele. Tu dai viaţă tuturor acestor lucruri şi oştirea cerurilor se închină înaintea Ta“ (Neemia 9:6; vezi și Deut. 10:14; 1 Regi 2:27; Psalm 68:33; 148:4).

Trecerea dintr-un cer în altul, din cel atmosferic, de exemplu, în cel de al treilea cer nu trebuie vizualizată dimensional, ci calitativ. Cel de al treilea cer nu este „foarte departe“, cum propunea Mihail Eminescu:

„Porni luceafărul. Creșteau
În cer a lui aripe,
Și căi de mii de ani treceau
În tot atâtea clipe.

Un cer de stele dedesubt,
Deasupra-i cer de stele –
Părea un fulger nentrerupt
Rătăcitor prin ele.“

Adăugarea de dimensiuni noi, dincolo de cele ale spațiului și timpului din cosmosul nostru, schimbă total ecuația. Dumnezeu, îngerii și demonii pot exista în proximitatea noastră imediată. Mai mult, demonii pot exista chiar în lăuntrul nostru, chiar o legiune! Tot așa și Duhul lui Dumnezeu poate să ne „umple“! Asta a spus apostolul Pavel filosofilor sofisticați din Atena:

El a făcut ca toţi oamenii, ieşiţi dintr-unul singur, să locuiască pe toată faţa pământului; le-a aşezat anumite vremuri şi a pus anumite hotare locuinţei lor, ca ei să caute pe Dumnezeu şi să se silească să-L găsească bâjbâind, măcar că nu este departe de fiecare din noi. Căci în El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa, după cum au zis şi unii din poeţii voştri: ‘Suntem din neamul Lui’… “ (Fapte 17:26-28).

Capitolul 4 din Apocalipsa ni-l prezintă pe apostolul Ioan invitat „să se suie“ într-un „aici“ care este dincolo de dimensiunile lumii noastre. Trebuie să ne așteptăm ca lucrurile pe care le-a văzut el „acolo“, în „hiperspațiu“ și pe care a încercat zadarnic să ni le descrie să fie cu totul altfel decât cele din lumea noastră.

Relatarea lui Ioan nu trebuie citită cu atitudinea cercetătorului de laborator care-L pune pe Dumnezeu la analiză sub microscop, ci cu cea a unui muritor uimit și uluit care relatează măreția misterioasă a unor lucruri pe care nu le poate neapărat înțelege. Dacă Ioan nu mai „cade la pământ ca mort“ ca în capitolul întâi al cărții este doar pentru că, între timp, s-a mai aclimatizat puțin cu lumea despre care ne scrie. Prin Ioan, asistăm lu noi la un copleșitor spectacol de lumini și sunet care-ți taie respirația și te face să cazi în admirație și adorare.

Când citesc relatarea lui Ioan am același sentiment pe care l-am trăit când am citit întâlnirea profetului Ezechiel cu „ceva“ venit din hiperspațiu și numită acolo „slava Domnului“. Este clar că avem de a face cu descrierea unor lucruri care evoluează în mai multe dimensiuni decât cele cunoscute în lumea noastră:

„M-am uitat şi iată că au venit de la miazănoapte un vânt năpraznic, un nor gros şi un snop de foc, care răspândea de jur împrejur o lumină strălucitoare, în mijlocul căreia lucea ca o aramă lustruită, care ieşea din mijlocul focului.
Tot în mijloc, se mai vedeau patru făpturi vii, a căror înfăţişare avea o asemănare omenească. Fiecare din ele avea patru feţe şi fiecare avea patru aripi.
Picioarele lor erau drepte şi talpa picioarelor lor era ca a piciorului unui viţel şi scânteiau ca nişte aramă lustruită. 
Sub aripi, de cele patru părţi ale lor, aveau nişte mâini de om şi toate patru aveau feţe şi aripi. 
Aripile lor erau prinse una de alta. Şi, când mergeau, nu se întorceau în nici o parte, ci fiecare mergea drept înainte.
Cât despre chipul feţelor lor era aşa: înainte, toate aveau o faţă de om; la dreapta lor, toate patru aveau câte o faţă de leu; la stânga lor, toate patru aveau câte o faţă de bou, iar înapoi, toate patru aveau câte o faţă de vultur. Aripile fiecăreia erau întinse în sus, aşa că două din aripile lor ajungeau până la cele învecinate, iar două le acopereau trupurile. Fiecare mergea drept înainte, şi anume, încotro le mâna duhul să meargă, într-acolo mergeau, iar în mersul lor nu se întorceau în nicio parte.
În mijlocul acestor făpturi vii era ceva ca nişte cărbuni de foc aprinşi, care ardeau, şi ceva ca nişte făclii umbla încoace şi încolo printre aceste făpturi vii; focul acesta arunca o lumină strălucitoare şi din el ieşeau fulgere. Făpturile vii însă, când alergau şi se întorceau, erau ca fulgerul.
Mă uitam la aceste făpturi vii şi iată că pe pământ, afară de făpturile vii, era o roată la fiecare din cele patru feţe ale lor. Înfăţişarea acestor roţi şi materialul din care erau făcute păreau de hrisolit şi toate patru aveau aceeaşi întocmire. Înfăţişarea şi alcătuirea lor erau de aşa fel încât fiecare roată părea că este în mijlocul unei alte roţi. Când mergeau, alergau pe toate cele patru laturi ale lor şi nu se întorceau deloc în mersul lor. Aveau nişte obezi de o înălţime înspăimântătoare şi, pe obezile lor, cele patru roţi erau pline cu ochi de jur împrejur.
Când mergeau făpturile vii, mergeau şi roţile pe lângă ele şi, când se ridicau făpturile vii de la pământ, se ridicau şi roţile. Unde le mâna duhul să meargă, acolo mergeau, încotro voia duhul, şi împreună cu ele se ridicau şi roţile, căci duhul făpturilor vii era în roţi. Când mergeau făpturile vii, mergeau şi roţile; când se opreau ele, se opreau şi roţile; când se ridicau de pe pământ, se ridicau şi roţile; căci duhul făpturilor vii era în roţi.
Deasupra capetelor făpturilor vii era ceva ca o întindere a cerului, care semăna cu cristalul strălucitor şi se întindea în aer sus, peste capetele lor. Sub cerul acesta, aripile lor stăteau drepte, întinse una spre alta, şi mai aveau fiecare câte două aripi, care le acopereau trupurile. Când umblau, am auzit vâjâitul aripilor lor ca vâjâitul unor ape mari şi ca glasul Celui Atotputernic. Când mergeau, era un vuiet gălăgios, ca al unei oştiri, iar când se opreau, îşi lăsau aripile în jos. Şi venea un vuiet care pornea de deasupra cerului întins peste capetele lor, iar când se opreau îşi lăsau aripile în jos.
Deasupra cerului care era peste capetele lor, era ceva ca o piatră de safir, în chipul unui scaun de domnie; pe acest chip de scaun de domnie se vedea ca un chip de om, care şedea pe el.
Am mai văzut iarăşi o lucire de aramă lustruită, ca nişte foc, înăuntrul căruia era omul acesta şi care strălucea de jur împrejur; de la chipul rărunchilor lui până sus şi de la chipul rărunchilor lui până jos, am văzut ca un fel de foc şi, de jur împrejur, era înconjurat cu o lumină strălucitoare. Ca înfăţişarea curcubeului, care stă în nor într-o zi de ploaie, aşa era şi înfăţişarea acestei lumini strălucitoare, care-l înconjura. Astfel era arătarea slavei Domnului. Când am văzut-o, am căzut cu faţa la pământ şi am auzit glasul Unuia care vorbea“ (Ezec. 1:4-28).

Nici un om n-a reușit să deseneze după descrierea lui Ezechiel cum arăta „slava Domnului“ venită din hiperspațiu în lumea noastră. Imaginația este neputincioasă pentru că n-am experimentat încă o asemenea realitate. Orice încercare de desen este condamnată la ridicol, fiind ca desenul unui copil de grădiniță, plată, fără adâncime și dimensiuni precise.

În Apocalipsa, apostolul Ioan, reprezentantul nostru în hiperspațiu, are aceleași dificultăți ca și Ezechiel când încearcă să ne descrie ce a văzut:

Numai decât am fost răpit în Duhul. Şi iată că în cer era pus un scaun de domnie, şi pe scaunul acesta de domnie şedea Cineva. Cel ce şedea pe el avea înfăţişarea unei pietre de iaspis şi de sardiu şi scaunul de domnie era înconjurat cu un curcubeu ca o piatră de smarald la vedere. Împrejurul scaunului de domnie stăteau douăzeci şi patru de scaune de domnie; şi pe aceste scaune de domnie stăteau douăzeci şi patru de bătrâni, îmbrăcaţi în haine albe şi pe capete aveau cununi de aur. Din scaunul de domnie ieşeau fulgere, glasuri şi tunete.

Înaintea scaunului de domnie ardeau şapte lămpi de foc, care sunt cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu. În faţa scaunului de domnie, mai este un fel de mare de sticlă, asemenea cu cristalul. În mijlocul scaunului de domnie şi împrejurul scaunului de domnie stau patru făpturi vii, pline cu ochi pe dinainte şi pe dinapoi. Cea dintâi făptură vie seamănă cu un leu; a doua seamănă, cu un viţel; a treia are faţa ca a unui om; şi a patra seamănă cu un vultur care zboară. Fiecare din aceste patru făpturi vii avea câte şase aripi şi erau pline cu ochi de jur împrejur şi pe dinăuntru. Zi şi noapte ziceau fără încetare:
„Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, care era, care este, care vine!”
Când aceste făpturi vii aduceau slavă, cinste şi mulţumiri Celui ce şedea pe scaunul de domnie şi care este viu în vecii vecilor, cei douăzeci şi patru de bătrâni cădeau înaintea Celui ce şedea pe scaunul de domnie şi se închinau Celui ce este viu în vecii vecilor, îşi aruncau cununile înaintea scaunului de domnie şi ziceau:
„Vrednic eşti Doamne şi Dumnezeul nostru să primeşti slava, cinstea şi puterea, căci Tu ai făcut toate lucrurile şi prin voia Ta stau în fiinţă şi au fost făcute!” (Apoc. 4:2-11).

Consistența dintre descrierea făcut de Ezechiel și cea făcută de Ioan întărește convingerea noastră că amândouă sunt adevărate. la fel cum este și asemănarea cu detaliile cerești furnizate de  profetul Isaia:

Serafimii stăteau deasupra Lui şi fiecare avea şase aripi: cu două îşi acopereau faţa, cu două îşi acopereau picioarele şi cu două zburau. Strigau unul la altul şi ziceau: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oştirilor! Tot pământul este plin de mărirea Lui!” (Isaia 6:2-3).

Pătrunderea în hiperspațiu nu înlesnește doar o întâlnire cu alte dimensiuni spațiale, ci și o călătorie încoace și încolo pe axa timpului. Din hiperspațiu se poate vedea tot ce s-a întâmplat deja, tot ce se întâmplă și tot ce se va întâmpla vreodată. Apocalipsa este o descoperire a viitorului, iar pasajul care debutează în capitolul 4 este o invitație la întâlnirea cu vremurile viitoare:

„Suie-te aici şi-ţi voi arăta ce are să se întâmple după aceste lucruri!” (Apoc. 4:1).

Trebuie să înțelegem că aceasta nu este o carte de povești și că Ioan n-a fost transportat într-un tărâm metaforic mitic. Dumnezeu l-a dus în cea mai eternă formă de existență, lăsându-l pentru o fracțiune de timp să vadă ceva din lucrurile pe care ochiul nu le-a văzut și la mintea omului nu s-au suit. Scopul pentru care a fost dus a fost să i se arate și să ni se comunice nouă lucrurile care vor avea loc pe pământ în viitor, după vremea bisericii.

Cerul este descris ca locuința lui Dumnezeu. Este locul în care S-a înălțat Isus Christos după înviere și unde ne pregătește un loc în care să ajungem și noi (Fapte 1:10-11; 3:21; 7:55-56; Rom. 10:6, Col. 3:1; 1 Tesal. 4:16; Ioan 14).

__________________________

Primul lucru pe care-l vede Ioan în cer este și cel mai important dintre toate: tronul ceresc:

„Şi iată că în cer era pus un scaun de domnie, şi pe scaunul acesta de domnie şedea Cineva“ (Apoc. 4:2).

Cuvântul „tron“ apare de 14 ori în acest capitol și de 46 de ori în toată cartea. Toate celelalte lucruri din cer pălesc în comparație cu tronul descris în capitolul 4 al Apocalipsei și cu Mielul lui Dumnezeu descris în capitolul 5.

Tronul este important pentru că pe el stătea Cineva. Ioan manifestă reticența evreiască și nu pronunță numele lui Dumnezeu, dar este clar despre cine este vorba. „Cineva“ stă pe tron și conduce toate lucrurile. Aceasta este marea realitate și marea speranță a lumii. Istoria nu este un produs al haosului și un rezultat al întâmplării. Există un „Cineva“ care domnește peste toate și care le hotărăște pe toate. Chiar și în cele mai cumplite catastrofe este bine să ne aducem aminte despre acest lucru:

„Domnul stătea pe scaunul Lui de domnie când cu Potopul şi Domnul împărăţeşte în veci pe scaunul Lui de domnie“ (Psalmi 29:10).

Este foarte important să înțelegem că acest tron nu se află într-un palat, ci într-un Templu! Cartea ne va spune mai multe despre acest lucru (Apoc. 7:15; 14:6-15, 18). Acum este suficient să spunem că tronul nu este legat doar de un centru de putere, ci de un centru de închinare și adorare. Dumnezeu nu se izolează de creaturile Sale în solitudinea singulară a unui palat, ci se bucură să fie împreună cu ele, în mijlocul lor, în Templul Său, în epicentrul sfințeniei absolute, răspândindu-Se în dragoste peste toate creaturile.

Descrierea lui Ioan ne spune suficient ca să înțelegem că suntem în fața lui Dumnezeu:

„Cel ce şedea pe el avea înfăţişarea unei pietre de iaspis şi de sardiu şi scaunul de domnie era înconjurat cu un curcubeu ca o piatră de smarald la vedere“ (Apoc. 4:3).

Ca și în descrierea făcută de profetul Ezechiel, Dumnezeu este reprezentat de culori aprinse, înflăcărate. El este un foc mistuitor. Iaspisul mai apare încă o dată în finalul Apocalipsei:

Şi mi-a arătat cetatea sfântă, Ierusalimul, care se pogora din cer de la Dumnezeu, având slava lui Dumnezeu. Lumina ei era ca o piatră prea scumpă, ca o piatră de iaspis, străvezie ca cristalul“ (Apoc. 21:11).

Ce învățăm despre iaspis este că se aseamănă cu cristalul pur și strălucitor care înmulțește la nesfârșit strălucirea luminii.

fc88fc2ccc2d5aa7c7ca702b320f6a32Cealaltă piatră pomenită este sardiul. Orașul în care se afla una din bisericile căreia i-a scris Domnul în primele capitole își trage numele de la escavările de acolo. Piatra de sardis era de culoare roșiatică cu nuanțe de rubin însângerat. Prezența pietrei într-una din insulele Mediteranei i-a atras numele de Sardinia.

Înfățișarea Celui ce ședea pe tron impunea o teamă sfântă. Totul era clar, aprins ca un foc mistuitor (Deut. 4:24; Evrei 12:29) și înfiorător la privire. Aceasta a fost și reacția profetului Daniel când s-a întâlnit cu tronul divin:

Mă uitam la aceste lucruri până când s-au aşezat nişte scaune de domnie. Şi un Îmbătrânit de zile a şezut jos. Haina Lui era albă ca zăpada şi părul capului Lui era ca nişte lână curată; scaunul Lui de domnie era ca nişte flăcări de foc şi roţile Lui, ca un foc aprins. Un râu de foc curgea şi ieşea dinaintea Lui. Mii de mii de slujitori Îi slujeau şi de zece mii de ori zece mii stăteau înaintea Lui“ (Daniel 7:9-10).

Mai este încă un lucru pe care-l putem spune despre aceste două pietre prețioase. Sardiul și Iaspisul și sunt prima și, respectiv, ultima din pietrele purtate pe pieptarul Marelui Preot:

Să faci apoi pieptarul judecăţii, lucrat cu măiestrie, să-l faci din aceeaşi lucrătură ca efodul; să-l faci din aur, din fir albastru, purpuriu şi cărămiziu şi din in subţire răsucit. Să fie în patru colţuri şi îndoit; lungimea lui să fie de o palmă şi lăţimea, tot de o palmă. În el să ţeşi o ţesătură de pietre, şi anume patru rânduri de pietre: în rândul întâi, un sardonix, un topaz şi un smaragd; în al doilea rând, un rubin, un safir şi un diamant; în al treilea rând, un opal, un agat şi un ametist; în al patrulea rând, un hrisolit, un onix şi un iaspis. Aceste pietre să fie legate în ferecătura lor de aur. Să fie douăsprezece, după numele fiilor lui Israel, săpate ca nişte peceţi, fiecare cu numele uneia din cele douăsprezece seminţii. (Exod 28:15-21).

Ele reprezintă pe întâiul și ultimul născut din semințiile lui Israel. Iaspisul îl reprezintă pe Ruben, iar Sardiul pe Beniamin. În contextul în care Apocalipsa face parte din grupul de cărți ,,evreiești“ ale Noului Testament, s-ar prea putea ca vedenia să-L prezinte pe Dumnezeu în relația Legământului pe care l-a stabilit cu poporul Israel. Este un mesaj că Dumnezeu nu i-a lepădat și nu Și-a sfârșit încă planul cu ei. Vom vedea lucrul acesta și mai clar când ne vom întâlni cu cei 144.000 de martori, câte 12.000 din fiecare seminție a lui Israel.

Și încă un amănunt: Ruben, reprezentat prin Iaspis, se traduce prin „Iată Fiu“, iar Beniamin, reprezentat prin Sardiu, se traduce prin „fiul dreptei“. Nu s-ar putea oare ca aceste două pietre așezate pe tronul ceresc să vorbească lumii exact despre Fiul trimis de Dumnezeu pe pământ și așezat acum la dreapta măririi în ceruri? Nu este El oare „chipul Dumnezeului Celui nevăzut“?

___________________________

După ce am văzut tronul și ce este pe tron să aruncăm o privire la ce este în jurul tronului:

„ … și scaunul de domnie era înconjurat cu un curcubeu ca o piatră de smarald la vedere“ (Apoc. 4:3b).

Este o contradicție de termeni și numai o altă rânduială a luminii și a culorilor, mult mai complexă decât cea de pe pământ o poate pătrunde. Un curcubeu este rezultatul refracției luminii albe, dar Ioan ne spune că fondul acestui curcubeu era „ca o piatră de smarald“, adică verde!

revelation-4-5

Am văzut multe curcubee, dar nici unul n-a apărut pe fond verde. Poate că în grupul de culori ale curcubeului cea verde a fost mai aprinsă, mai dominantă sau poate că undele curcubeului pluteau sărbătorește peste această culoare. Cel mai rezonabil este să recunoaștem că nu știm precis despre ce este vorba, nu să facem ce a făcut Mahomed și religia islamică … Plecând de la acest verset al tronului ceresc, ei au preluat ideea că puterea, domnia și împărăția lui Dumnezeu se va răspândi pe pământ sub flamura unui steag verde. Acesta este motivul pentru care toate țările islamice au pe steag culoarea verde.

Curcubeul este semnul legământului încheiat de Dumnezeu cu oamenii după potop, promisiunea Lui că, prin har, nu va mai distruge pământul prin intermediul apelor.

Mai mult, pe pământ noi vedem curcubeul doar ca pe un arc, dar în cer, Ioan l-a văzut întreg, ca un cerc în jurul tronului divin. La fel l-a văzut și profetul Ezechiel:

„Ca înfăţişarea curcubeului, care stă în nor într-o zi de ploaie, aşa era şi înfăţişarea acestei lumini strălucitoare, care-l înconjura. Astfel era arătarea slavei Domnului“ (Ezec. 1:28)

Forța și puterea distrugătoare de pe tron este ținută în frâu de promisiunile harului. Dumnezeu ar putea distruge lumea aceasta doar cu o privire, doar cu un gând, dar a ales să fie credincios promisiunilor Lui făcute în favoarea noastră. În Christos, toate promisiunile sunt „Da“ și ,,Amin“ (2 Cor. 1:19-20).

________________

Tot în jurul tronului Ioan a mai văzut douăzeci și patru de tronuri:

„Împrejurul scaunului de domnie stăteau douăzeci şi patru de scaune de domnie; şi pe aceste scaune de domnie stăteau douăzeci şi patru de bătrâni, îmbrăcaţi în haine albe şi pe capete aveau cununi de aur“ (Apoc. 4:4).

Este foarte greu să presupunem cine sunt acești douăzeci și patru de bătrâni. John MacArthur este de părere că ei nu sunt în nici un caz îngeri, pentru că îngerii nu stau pe tronuri ca să exercite autoritate proprie („În adevăr, nu unor îngeri a supus El lumea viitoare despre care vorbim“ – Ev. 2:5), nu sunt nici reprezentanții lui Israel, pentru că Israelul nu este mântuit până după Necazul cel Mare, nu sunt nici două grupe de 12, unii reprezentanți ai celor 12 seminții ale lui Israel, iar ceilalți sunt apostolii Domnului, pentru că n-avem nici o bază exegetică pentru o asemenea împărțire. Cel mai probabil, în opinia lui John MacARthur este că cei douăzeci și patru reprezentă biserica proslăvită, așezată prin Christos alături de El pe scaunul de domnie al cerului. Care este părerea mea? Ca întotdeauna, părerea mea este părerea Domnului și pentru că El nu și-a exprimat-o în text rămân strict la ceea ce n-a zis El.

Un amănunt esențial în terminologia greacă a textului este că bătrânii aceia poartă pe cap nu „diademe“ semn al unei autorități dăruite, ci ,,stefanos“, cununile biruitorilor în curse sau lupte. Este diferența dintre coroană și cunună!

_______________________

Tot înaintea scaunului de domnie erau așezate „șapte lămpi de foc, care sunt cele șapte duhuri ale lui Dumnezeu“ (Apoc. 4:5b). Este o înfățișare a Duhului Sfânt nu ca Mângâietor (Ioan 16:5-15), ci ca Mânie dezlănțuită a dumnezeirii. Acesta este tema principală din toată descrierea: Ioan Îl vede pe Dumnezeu în toată gloria pornit să judece pământul:

„Din scaunul de domnie ieşeau fulgere, glasuri şi tunete“ (Apoc. 4:5a)

Furtuna mâniei divine era gata să se dezlănțuie. „În fața scaunului de domnie mai este un fel de mare de sticlă, asemănătoare cu cristalul“ (Apov. 4:6a). O mare fără valuri și zbucium. Este liniștea de dinaintea furtunii.

____________________

Următorul element pe care-l vede Ioan în jurul tronului sunt cele patru făpturi vii:

În mijlocul scaunului de domnie şi împrejurul scaunului de domnie stau patru făpturi vii, pline cu ochi pe dinainte şi pe dinapoi. Cea dintâi făptură vie seamănă cu un leu; a doua seamănă, cu un viţel; a treia are faţa ca a unui om; şi a patra seamănă cu un vultur care zboară. Fiecare din aceste patru făpturi vii avea câte şase aripi şi erau pline cu ochi de jur împrejur şi pe dinăuntru. Zi şi noapte ziceau fără încetare: „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, care era, care este, care vine!” (Apoc. 4:6b-8).

Cele patru nu sunt îngeri, nici fiare ale câmpului. Ioan le numește generic „făpturi vii“, pentru că nu este familiar cu ele. Noi însă ar trebui să le cunoaștem pentru că ne-am mai întâlnit cu ele și în cartea lui Isaia și în cartea lui Ezechiel.

„Serafimii stăteau deasupra Lui (a Domnului, care stătea pe scaunul de domnie) și fiecare avea șase aripi: cu două își acopereau fața (să nu privească direct slava lui Dumnezeu), cu două își acopereau picioarele (pentru că locul acela este sfânt) și cu două zburau. Strigau unul la altul și ziceau: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oștirilor! Tot pământul este plin de mărirea Lui!“ (Isaia 6:2-3).

Cartea Ezechiel, care este cartea slavei lui Dumnezeu, ne-a familiarizat deja cu înfățișarea heruvimilor:

Tot în mijloc, se mai vedeau patru făpturi vii, a căror înfăţişare avea o asemănare omenească. Fiecare din ele avea patru feţe şi fiecare avea patru aripi. Picioarele lor erau drepte şi talpa picioarelor lor era ca a piciorului unui viţel şi scânteiau ca nişte aramă lustruită. Sub aripi, de cele patru părţi ale lor, aveau nişte mâini de om şi toate patru aveau feţe şi aripi. Aripile lor erau prinse una de alta. Şi, când mergeau, nu se întorceau în nicio parte, ci fiecare mergea drept înainte.
Cât despre chipul feţelor lor era aşa: înainte, toate aveau o faţă de om; la dreapta lor, toate patru aveau câte o faţă de leu; la stânga lor, toate patru aveau câte o faţă de bou, iar înapoi, toate patru aveau câte o faţă de vultur. Aripile fiecăreia erau întinse în sus, aşa că două din aripile lor ajungeau până la cele învecinate, iar două le acopereau trupurile. Fiecare mergea drept înainte, şi anume, încotro le mâna duhul să meargă, într-acolo mergeau, iar în mersul lor nu se întorceau în nicio parte.
În mijlocul acestor făpturi vii era ceva ca nişte cărbuni de foc aprinşi, care ardeau, şi ceva ca nişte făclii umbla încoace şi încolo printre aceste făpturi vii; focul acesta arunca o lumină strălucitoare şi din el ieşeau fulgere. Făpturile vii însă, când alergau şi se întorceau, erau ca fulgerul“ (Ezec. 1:5-14).

Este înfățișarea heruvimilor însărcinați cu păzirea slavei divine. Ei sunt cavalerii de la curtea regală a cerului. Mult mai mari în putere și autoritate decât îngerii, heruvimii sunt cela mai apropiate „făpturi vii“ care stau în apropierea lui Dumnezeu și nu-i lasă pe alții să se apropie. Ei stau în zbor continuu, ca niște helicoptere gata oricând de acțiune.

Când Adam și Eva s-au făcut vinovați de neascultare, un grup de heruvimi le-a interzis întoarcerea la pomul vieții:

„Astfel a izgonit El pe Adam, şi, la răsăritul grădinii Edenului, a pus nişte heruvimi, care să învârtească o sabie învăpăiată, ca să păzească drumul care duce la pomul vieţii (Gen. 3:24).

În Cortul întâlnirii, deasupra capacului Ispășirii de pe chivot erau doi heruvimi ocrotitori ai slavei:

Să faci doi heruvimi de aur, să-i faci de aur bătut la cele două capete ale capacului ispăşirii; să faci un heruvim la un capăt şi un heruvim la celălalt capăt; să faceţi heruvimii aceştia ieşind din capacul ispăşirii la cele două capete ale lui.

Heruvimii să fie cu aripile întinse pe deasupra, acoperind cu aripile lor capacul ispăşirii, şi cu feţele întoarse una spre alta; heruvimii să aibă faţa întoarsă spre capacul ispăşirii“ (Exod 25:18-20).

Pentru că era Cortul lui Dumnezeu, în toată țesătura cortului au fost așezate chipurile heruvimilor:

„Cortul să-l faci din zece covoare de in subţire răsucit şi din materii vopsite în albastru, purpuriu şi cărămiziu; pe el să faci heruvimi lucraţi cu măiestrie“ (Exod 26:1).

Tot în cartea lui Ezechiel ni se vorbește despre unul din cei mai mari și mai importanți heruvimi, un adevărat Luceafăr al zorilor, distinct în strălucire de toți ceilalți. Cine este? Îl cunoașteți și a fost entitatea spirituală malefică din spatele împăratului Tirului. Războiul dintre el și Dumnezeu va ține până la vremea sfârșitului:

„Fiul omului, fă un cântec de jale asupra împăratului Tirului şi spune-i: ‘Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu: «Ajunseseşi la cea mai înaltă desăvârşire, erai plin de înţelepciune şi desăvârşit în frumuseţe.
Stăteai în Eden, grădina lui Dumnezeu, şi erai acoperit cu tot felul de pietre scumpe: cu sardonic, cu topaz, cu diamant, cu hrisolit, cu onix, cu iaspis, cu safir, cu rubin, cu smarald şi cu aur; timpanele şi flautele erau în slujba ta, pregătite pentru ziua când ai fost făcut.
Erai un heruvim ocrotitor, cu aripile întinse; te pusesem pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu şi umblai prin mijlocul pietrelor scânteietoare.  Ai fost fără prihană în căile tale, din ziua când ai fost făcut până în ziua când s-a găsit nelegiuirea în tine.
Prin mărimea negoţului tău te-ai umplut de silnicie şi ai păcătuit; de aceea te-am aruncat de pe muntele lui Dumnezeu şi te nimicesc, heruvim ocrotitor, din mijlocul pietrelor scânteietoare. 
Ţi s-a îngâmfat inima din pricina frumuseţii tale, ţi-ai stricat înţelepciunea cu strălucirea ta. De aceea, te arunc la pământ, te dau privelişte împăraţilor.
Prin mulţimea nelegiuirilor tale, prin nedreptatea negoţului tău, ţi-ai spurcat locaşurile sfinte, de aceea scot din mijlocul tău un foc, care te mistuie, şi te prefac în cenuşă pe pământ, înaintea tuturor celor ce te privesc. Toţi cei ce te cunosc între popoare rămân uimiţi din pricina ta; eşti nimicit şi nu vei mai fi niciodată!»’ ” (Ezec. 28:12-19).

Tirul a fost pentru o vreme „scaunul Satanei“ aici pe pământ, locul în care Lucifer, opozantul lui Dumnezeu, a urzit planuri împotriva lui Israel și a planului divin, după cum acest scaun de domnie a fost o vreme la Pergam (Apoc. 2:13).

Este zadarnic să încercăm o reprezentare a heruvimilor. Ei evoluează în dimensiunile unui alt „cer“ , dincolo de proprietățile materiale din lumea noastră. Ioan a văzut, n-a înțeles, dar a consemnat. Noi citim, nu înțelegem, dar credem.

Iată numai una din descrierile imposibil de explicat în ideea noastră de „spațiu“:

În mijlocul scaunului de domnie şi împrejurul scaunului de domnie stau patru făpturi vii, pline cu ochi pe dinainte şi pe dinapoi“ (Apoc. 4:6).

Cum poate „ceva“ sau „cineva“ să fie concomitent și în mijlocul scaunului de domnie și împrejurul scaunului de domnie“ ? Îmi veți răspune, și veți avea dreptate: Ca și Îngerul Domnului, căci este scris:

„Îngerul Domnului tabără în jurul celor ce se tem de El şi-i scapă din primejdie“ (Psalmi 34:7).

La fel a fost și manifestarea lui Dumnezeu față de Moise, care a fost scos pentru câteva clipe din lumea obișnuită și a văzut ceva din infinitatea prezenței divine. Dumnezeu a putut fi atunci concomitent și lângă Moise pe stâncă, și în trecere prin fața lui:

Moise a zis: „Arată-mi slava Ta!” Domnul a răspuns: „Voi face să treacă pe dinaintea ta toată frumuseţea Mea şi voi chema Numele Domnului înaintea ta; Eu Mă îndur de cine vreau să Mă îndur şi am milă de cine vreau să am milă!” Domnul a zis: „Faţa nu vei putea să Mi-o vezi, căci nu poate omul să Mă vadă şi să trăiască!” Domnul a zis: „Iată un loc lângă Mine; vei sta pe stâncă. Şi când va trece slava Mea, te voi pune în crăpătura stâncii şi te voi acoperi cu mâna Mea până voi trece. Iar când Îmi voi trage mâna la o parte de la tine, Mă vei vedea pe dinapoi; dar Faţa Mea nu se poate vedea” (Exod 33:18-23).

Heruvimii văzuți de Ioan în jurul tronului erau gata să execute ordine. Ei sunt pomeniți de treisprezece ori în cartea Apocalipsa. Vor ieși de la tronul din Templul ceresc cu însărcinarea de a manifesta slava lui Dumnezeu în potirele mâniei revărsate peste pământ (Apoc. 6:1, 6; 7:11; 14:3; 15:7).

_________________

Cartea Apocalipsa prezintă un „Oratoriu al Creației“. Cântările încep de la tronul din mijloc și cuprind apoi toată creația.

La început cântă doar cele patru făpturi vii, un veritabil quartet al slavei:

„Fiecare din aceste patru făpturi vii avea câte şase aripi şi erau pline cu ochi de jur împrejur şi pe dinăuntru. Zi şi noapte ziceau fără încetare: „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, care era, care este, care vine!” (Apoc. 4:8)

Cântarea trece apoi la cei douăzeci și patru de bătrâni așezați în jurul tronului:

Când aceste făpturi vii aduceau slavă, cinste şi mulţumiri Celui ce şedea pe scaunul de domnie şi care este viu în vecii vecilor, cei douăzeci şi patru de bătrâni cădeau înaintea Celui ce şedea pe scaunul de domnie şi se închinau Celui ce este viu în vecii vecilor, îşi aruncau cununile înaintea scaunului de domnie şi ziceau: „Vrednic eşti Doamne şi Dumnezeul nostru să primeşti slava, cinstea şi puterea, căci Tu ai făcut toate lucrurile şi prin voia Ta stau în fiinţă şi au fost făcute!” (Apoc. 4:9-11).

Capitolul 5 adaugă scenei momentul în care celor patru făpturi și celor douăzeci și patru de bătrâni li se adaugă instrumentele muzicale:

Când a luat cartea, cele patru făpturi vii şi cei douăzeci şi patru de bătrâni s-au aruncat la pământ înaintea Mielului, având fiecare câte o alăută şi potire de aur, pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinţilor. Şi cântau o cântare nouă şi ziceau: Vrednic eşti Tu să iei cartea şi să-i rupi peceţile, căci ai fost înjunghiat şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice norod şi de orice neam.  Ai făcut din ei o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru şi ei vor împărăţi pe pământ!” (Apoc. 5:8-10).

Cântarea trece apoi la o strofă în care se alătură și mulțimea îngerilor:

M-am uitat şi, împrejurul scaunului de domnie, în jurul făpturilor vii şi în jurul bătrânilor, am auzit glasul multor îngeri. Numărul lor era de zece mii de ori zece mii şi mii de mii.  Ei ziceau cu glas tare: „Vrednic este Mielul, care a fost înjunghiat, să primească puterea, bogăţia, înţelepciunea, tăria, cinstea, slava şi lauda!” (Apoc. 5:11-12).

Oratoriul atinge apogeul când toate făpturile create proclamă împreună slava lui Dumnezeu:

Şi pe toate făpturile, care sunt în cer, pe pământ, sub pământ, pe mare, şi tot ce se află în aceste locuri, le-am auzit zicând: „Ale Celui ce şade pe scaunul de domnie şi ale Mielului să fie lauda, cinstea, slava şi stăpânirea în vecii vecilor!”  Şi cele patru făpturi vii ziceau: „Amin!” (Apoc. 5:13-14).

Şi cei douăzeci şi patru de bătrâni s-au aruncat la pământ şi s-au închinat Celui ce este viu în vecii vecilor!

Primele două cântări ale Oratoriului ceresc Îi laudă pe Dumnezeu pentru Creație, iar următoarele două Îl laudă pentru lucrarea de Răscumpărare, cea de a cincea fiind o încununare a tuturor celorlalte.

Este o imagine a veșniciei: Dumnezeu locuiește în templul creației răspândind în jur dragoste și binecuvântări, iar toate făpturile create îl laudă și-i mulțumesc, adorându-L. Grup celor douăzeci și patru de bătrâni se aruncă cu fața la pământ și-și depun cununile la picioarele tronului. Apocalipsa ne prezintă șase ocazii în care se întâmplă asta (Apoc. 4:10; 5:8, 14; 7:11; 11:16; 19:4).

___________________________________

 

  ÎNCREDE-TE ÎN DUMNEZEU ȘI MERGI PRIN CREDINȚĂ (1)

Foarte rar am simțit greutatea unui mesaj ca axesata. Am sa-i dau drumul si am să mă simt mai ușor cu câteva mari pietre care-mi stăteau până acum pe inimă. Primiți-l, citiți-l și vedeți dacă nu va avea și asupra voastră același efect. Nu mă adresez doar liderilor din biserici, dar mai ales lor. Fiți siguri că va ajunge și la cei din eklesia voastră.

++++

„Intră în bucuria stăpânului tău” (Matei 25:21)

Nicole Unice, responsabilă cu lucrarea femeilor din Biserica Speranța, spune: „Există idei care știu că vor fi folositoare și cu toate acestea ezit să le împărtășesc sau să visez prea departe. Dacă nu funcționează? Sau dacă nu vor fi pe placul oamenilor? Dacă cei ce sunt deasupra mea critică lucrarea mea?

Într-o zi am mâzgălit pe unul din pereții biroului meu: Și ce dacă nu va funcționa? Întrebare: Ce ai tânjit să faci și nu ai încercat pentru că ți-a fost teamă să nu dai greș? Care sunt programele pe care le mai ții în viată chiar dacă nu servesc nimănui? Ce tehnologie eviți? Cărei lecții te sustragi pentru că te simți bătrân și ruginit?

Dacă nu vezi nimic la orizont ce ar putea da greș, ai dat deja greș ca lider. Dacă nu mergi în direcția inovației și a creativității, vei atrage în permanentă aceleași persoane.

Când începi sa îndeplinești „sarcinile pe care ți le-a dat Dumnezeu” va trebui să lărgești granițele și să încerci lucruri care s-ar putea să eșueze.” John Mason scrie: „Nu-ți fie teamă de eșec. Cine nu greșește, nu crește.

Când oamenii de succes încetează să mai crească și să învețe este pentru că devin din ce în ce mai puțin dispuși să îsi asume riscul eșecului. Eșecul este o amânare, nu o înfrângere. O ocolire temporară, nu o stradaă înfundată. Cu toții facem greșeli – mai ales cei care fac ceva. Cum spune Pavel: „Dumnezeu … ne dă biruința prin Domnul nostru Isus Hristos!” (1 Corinteni 15:57), iar eșecul este deseori primul pas spre biruință.

Dacă nu ești dispus să-ți asumi riscul, nu vei avea șansa de a reuși.” Roagă-te pentru curajul de a păși prin credință și asumă-ți riscul!

coordonatori Bob & Debby Gass

Predica(torul) de pe Munte – Mat. 5-7

The-Sermon-On-The-Mount

Alături de pilda celor zece fecioare, Predica este de pe Munte  este unul din cele două cele mai dificile texte din Evanghelii. Multitudinea de interpretări ilustrează mirarea, perplexitatea cu care o citim. Ea ne surprinde cu expresii ca acestea:

,, nu credeţi că am venit să stric Legea
… câtă vreme nu vor trece cerul şi pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile
… dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a fariseilor, cu niciun chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor
Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: ‘Să nu ucizi; oricine va ucide va cădea sub pedeapsa judecăţii’. Dar Eu vă spun că oricine se mânie pe fratele său va cădea sub pedeapsa judecăţii; şi oricine va zice fratelui său: ‘Prostule!’ va cădea sub pedeapsa soborului; iar oricine-i va zice: ‘Nebunule’ va cădea sub pedeapsa focului gheenei.
… Dar Eu vă spun că oricine se uită la o femeie ca s-o poftească a şi preacurvit cu ea în inima lui. Dacă, deci, ochiul tău cel drept te face să cazi în păcat, scoate-l  … Dacă mâna ta cea dreaptă te face să cazi în păcat, taie-o şi leapădă-o de la tine.
… Dar Eu vă spun … oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.
… Voi fiţi dar desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit.

Unii au spus că această predică este doar o chemare către un ideal imposibil de atins în viața aceasta, dar necesar așa cum este necesară alergarea după stelele cerului. Pentru aceștia, predica de pe munte este doar un fel de busolă care ne arată un Nord imposibil.

Alții au spus că Predica de pe Munte nu este pentru creștinii din Biserică, ci doar pentru cei ce vor trăi în viitoarea Împărăție Milenară. Conform acestei interpretări, predica anunță doar Constituția Împărăției pe care o va instaura Domnul Isus pe pământ la cea de a doua Sa venire. El ar fi instaurat această Împărăție dacă evreii L-ar fi primit. Cum n-au făcut-o, predica își așteaptă răbdătoare împlinirea, iar noi o citim doar ca pe o curiozitate.

În sfârșit, alții au spus că această predică ea este practică și trebuie aplicată întocmai, cu toate consecințele stranii pe care le implică. Astfel, cei ce păcătuiesc cu mâna sau cu ochii ar trebui să fie ciungi și chiori, iar cei ce pronunță insulte ca ,,prostule“ sau ,,nebunule“ trebuie aruncați în temniță. O astfel de interpretare a dus și duce pe alocuri la tot felul de ,,comune“ creștine care ies din lume și se izolează de societate. Tot din această interpretare s-a născut și ,,autoflagelarea“ și mutilarea trupului. Dacă această predică trebuie impusă de Biserică, ea duce iremediabil la o nouă și constantă ,,Inchiziție“.

Cheia impasului aparent

Este clar că niciuna din interpretările de mai sus nu stă în picioare. Atunci care este interpretarea cea bună? Ce-a vrut să spună atunci Domnul Isus în fața unora din cele mai pestrițe, mai declasate și mai decăzute mulțimi care L-a ascultat vreodată? Pentru că nu trebuie să uităm că ea n-a fost rostită în aula unei Universități creștine ca o teză de doctorat și nici în fața unei audiențe ilustre de sfinți teologi!

,,Isus străbătea toată Galileea, învăţând pe norod în sinagogi, propovăduind Evanghelia Împărăţiei şi tămăduind orice boală şi orice neputinţă care erau în norod. I s-a dus vestea în toată Siria; şi aduceau la El pe toţi cei ce sufereau de felurite boli şi chinuri: pe cei îndrăciţi, pe cei lunatici şi pe cei slăbănogi, şi El îi vindeca. După El au mers multe noroade din Galileea, din Decapole, din Ierusalim, din Iudeea şi de dincolo de Iordan. Când a văzut Isus noroadele, S-a suit pe munte şi, după ce a şezut jos, ucenicii Lui s-au apropiat de El. Apoi a început să vorbească şi să-i înveţe astfel: …“ (Mat. 4:23 – 5:2a).

Ca să găsesc înțelesul adevărat al Predicii de pe Munte,  mi-au trebui ani de zile de cercetări în care am consulat ce au spus alții despre ea.  Răspunsul mi-a venit într-o singură clipă însă, printr-o străfulgerare divină.

Mi-am dat seama dintr-o dată că nu pricepeam pentru că mă uitam acolo unde nu trebuie. Nu trebuia să măuit nici la predica de pe munte și nici la ascultătorii de pe munte, ci trebuie să mă uit țintă doar la Predicatorul de pe Munte.

,,De ce a rostit Isus Christos această predică? Care a fost intenția Lui cu ea?

Nu cred că Persoana de pe munte s-a vrut un al doilea Moise, venit ca să ne dea o nouă ediție, îmbunătățită și revizuită, a celor Zece Porunci. Nu cred că, după experiența milenară cu evreii, Dumnezeu s-a gândit că ar fi nimerit să ridice cele Zece Porunci la un palier și mai înalt, și mai inaccesibil. Este adevărat că poruncile de pe Sinai au fost tot zece, ca și fericirile din Predica de pe Munte, dar aici se termină orice asemănare dintre cele două seturi. Cele zece fericiri nu sunt sinonime cu cele zece porunci.

Părerea aceasta este bazată pe hotărârea Consiliului de la Ierusalim care au acceptat punctul de vedere al lui Petru:

,,Atunci, unii din partida fariseilor, care crezuseră, s-au ridicat şi au zis că neamurile trebuie să fie tăiate împrejur şi să li se ceară să păzească Legea lui Moise. După ce s-a făcut multă vorbă, s-a sculat Petru şi le-a zis:

„Fraţilor, ştiţi că Dumnezeu, de o bună bucată de vreme, a făcut o alegere între voi, ca, prin gura mea, neamurile să audă cuvântul Evangheliei şi să creadă. Şi Dumnezeu, care cunoaşte inimile, a mărturisit pentru ei şi le-a dat Duhul Sfânt ca şi nouă. N-a făcut nicio deosebire între noi şi ei, întrucât le-a curăţit inimile prin credinţă. Acum dar, de ce ispitiţi pe Dumnezeu şi puneţi pe grumazul ucenicilor un jug pe care nici părinţii noştri, nici noi nu l-am putut purta? Ci credem că noi, ca şi ei, suntem mântuiţi prin harul Domnului Isus” (Fapte 15:5-11).

În fața acestor evidențe, eu am ajuns să cred din toată inima că Predica de pe Munte n-a fost rostită ca să fie împlinită de oameni. Dumnezeu știa încă de la Sinai că evreii nu vor putea să țină Cele Zece Porunci! N-ar fi avut nici un rost să vină în Persoana Fiului Său ca să pună pe umerii noștri un jug și mai aspru. Ar fi fost cu totul inutil și total lipsit de dragoste. Dacă ar fi doar o ediție revăzută și îmbunătățită a Legii lui Moise, Dumnezeu ar fi putut-o da evreilor printr-un profet ca Ilie sau Maleahi, n-ar fi trebuit să vină El însuși să ne-o spună!

Repet, trebuie să ne schimbăm privirea de la Predica de pe Munte la Predicatorul de pe Munte. El nu ne oferă doar o nouă listă de pretenții divine, ci se oferă pe Sine ca Singurul care poate ridica omenirea decăzută la standardele amețitoare ale împărăției copiilor lui Dumnezeu.

Eu cred că Predica de pe Munte conține o ofertă divină făcută de Dumnezeu prin Isus Christos. Ea este un fel de ,,Iată ce nu veți putea face voi niciodată, dar ce voi putea face Eu prin voi, dacă-mi dați ocazia, dacă Mă lăsați să trăiesc în voi. Acesta este scopul cu care M-am coborât acum printre voi“. Predica de pe Munte ne spune deci câteva lucruri:

Ne spune că standardele împărăției lui Dumnezeu nu se schimbă, fiind chiar mai înalte decât ne-am putea închipui noi din ceea ce cunoșteam deja prin Legea lui Moise!

Predica ne mai spune că Dumnezeu nu este dispus să coboare standardele Lui la decadența noastră, ci vrea să ne ridice pe noi la standardele Lui. Predica culminează cu un apel extraordinar:

,,Voi fiţi dar desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit“ (Matei 5:48).

cel mai important lucru pe care ni-l spune însă Predica de pe Munte este  că Predicatorul de pe Munte poate să ne ridice la viața nouă zidind în noi o natură dumnezeiască! El n-a venit ca să mai adauge o povară la nevrednicia noastră, ci S-a coborât pe pământ ca să ne facă asemenea Tatălui nostru care este în ceruri! El a venit ca să moară pentru păcatele noastre, iar apoi să se nască în fiecare inimă de credincios, să ia chip și să crească ,,până vom ajunge toți la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos“ (Gal. 4:19; Efes. 4:13).

Privită prin prisma Persoanei care o rostește, predica de pe Munte devine dintr-o dată nu numai posibilă sau probabilă, ci obligatorie. Ea nu ne spune ce să facem noi, ci ceea ce este gata să facă El în noi și prin noi, dacă-i dăm voie. Predica de pe Munte nu este doar o busolă, ci o foaie de parcurs pentru cei aflați în drum spre împărăția cea eternă și desăvârșită a Celui care a rostit-o.

Caracterul Lui este ceea ce vom deveni prin rodirea Duhului lui Dumnezeu în noi. Așa trebuie să înțelegem cele zece virtuți ale ,,Fericirilor“ din debutul predicii de pe Munte. Isus Christos este singura ilustrați desăvârșită a acestor virtuți, iar programul Lui de ,,salvare“ a celor căzuți în robia păcatului este duplicarea acestor virtuți în fiecare din frații și surorile Sale. ,,Fericirile“ ne arată cum este El și cum vrea El să ne facă pe voi.

Iată cum Îl arată fericirile pe Isus Christos însuși.

Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăția lui Dumnezeu – Mat 5:3
El a fost sărac în duhul
– Măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuși n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci s-a dezbrăcat de hainele Lui cerești și a luat zdrențele umanității, a luat chip de rob, făcându-se asemenea oamenilor (Filip. 2:6-7). A făcut-o ca să ne salveze și ca să ne arate ce înseamnă cu adevărat să fi om.

Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi! – Mat. 5:4
El a plâns –
Așa cu L-a anunțat mai dinainte Isaia, Isus Christos a fost ,,om al durerii și obișnuit cu suferința. A plâns la mormântul lui Lazăr. A plâns pentru cetatea Ierusalim. Obrajii lui au fost scăldați în râuri de lacrimi, izvorâte de sub sprâncenele încruntate ca să umbrească ochii aprinși de inimaginabila Lui durere.

Ferice de cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul! – Mat. 5:5
El a fost blând –
 Deși este Atotputernic, a intrat în Ierusalim călare pe mânzul unei măgărițe. Deși este sfânt, și-a frecat coatele în părtășia cu cei declasați și alungați din societatea celor respectabili. El i-a luat apărarea femeii prinse în preacurvie și, deși Îi stăteau la dispoziție legiuni de îngeri, a preferat să se lase prins de dușmani, a acceptat să fie schingiuit și și-a sfârșit viața atârnat pe o cruce a infamiei.

Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire, căci ei vor fi săturaţi! – Mat. 5:6
El a fost flămând și însetat –
 Isus Christos a refuzat să mănânce pâinea oferită de Satan în pustie și, pe cruce, a refuzat să bea din buretele oferit de soldatul roman. A ales să aștepte pe Tatăl Său să-i dea pâine și apă, chiar dacă asta a însemnat să stea 40 de zile de post în pustie și șase ore de arșiță pe cruce. De fapt, mâncarea Lui a fost să facă voia Tatălui Său, iar băutura Lui a fost să bea paharul care i s-a dat în Ghețimane.

Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă! – Mat. 5:7
El a fost milostiv –
Inima Lui a fost mișcată la vederea mulțimilor de oameni rătăciți ca niște oi fără păstor. Mâinile Lui, înainte să fie întinse pe cruce, au fost întinse mereu spre ei, ca să le fac bine, ca să-i vindece, ca să-i hrănească, ca să-i aducă aproape de inima Sa.

Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu!  – Mat. 5:8
El a avut inima curată –
Cineva a spus că puritatea este consistență în neprihănire. Inima Lui a fost dintr-o singură bucată, neîntinată de alte pasiuni, imposibil de amestecat cu alte lucruri oferite ispititor de Satan ca să-L despartă de Tatăl.

Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu! – Mat. 5:9
El a fost un împăciuitor –
Lucrarea Lui a fost să vină din cer ca să întoarcă o umanitate rătăcită la inima iubitoare a Tatălui. Trupul Lui schimonosit pe cruce a fost puntea pe care ne-a oferit-o ca să putem trece prăpastia care ne desparte.

Ferice de cei prigoniţi din pricina neprihănirii, căci a lor este Împărăţia cerurilor! – Mat. 5:10
El a fost prigonit –
Așa l-a prezentat Isaia: ,,Când a fost chinuit şi asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura.“

Ferice va fi de voi când, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni şi vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră! – Mat. 5:11
El a fost ocărât –
L-au învinuit că hulește, că lucrează cu puterea lui Belzebul, că are drac. „Ocările celor ce Te ocărăsc pe Tine au căzut peste Mine”.

Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri. – Mat. 5:12
El este bucuros și răsplătit –
Să ne uităm ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, adică la Isus, care, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea şi şade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu (Evrei 12:2).

Puterea Predicii de pe Munte este Persoana predicatorului care a rostit-o. Împlinirea ei nu se poate face prin strădaniile noastre neputincioase, ci prin oferta Lui binevoitoare. El a venit să-Și trăiască în noi viața Lui biruitoare.

Iosif din Arimatea – un om din Sinedriu care a ratat Paștele

În vara anului 2014, am ținut la Bethel un studiu pentru tineri. Le-am promis tinerilor că, dacă ei țin programele de închinare, am să fac ceva în limba engleză pentru ei. Ca să ne fie mai ușor și mai practic, am ales portrete de ucenici sub titlul ,,Eroi neașteptați“. Planșele de pe ecran au fost într-adevăr în limba engleză. Restul …  Am vorbit despre Petru, Ioan, Iacov, Andrei, etc., dar am încheiat cu portretul unui ucenic mai ciudat al Domnului Isus, unul ,,din umbră“, Iosif din Arimatea.

Ideea principală a studiului este că fiecare dintre noi trecem printr-o perioadă de oscilări între lume și Domnul Isus, între ceea ce suntem noi fără El și ceea ce vrea să ne facă El; între ceea ce avem și ceea ce ne oferă El. Așa a fost și Iosif din Arimatea. Dar … să nu anticipăm.

Deși trece adeseori neobservat, Iosif din Arimatea a fost suficient de important ca să fie pomenit în toate cele patru Evanghelii! Este prima surpriză când vrem să aflăm ceva despre acest om. Puse cap la cap, pasajele din Evanghelii completează cu câte o ,,tușă“ portretul lui. Le vom lua pe rând:

1. Matei

Matei ne spune că Iosif a fost un ,,om bogat“ și că ,,era și el ucenic al lui Isus“. El s pus trupul într-un mormânt care era al său, după ce l-a înfășat într-o pânză de in.

Spre seară, a venit un om bogat din Arimatea, numit Iosif, care era şi el ucenic al lui Isus.  El s’a dus la Pilat, şi a cerut trupul lui Isus. Pilat a poruncit să i -l dea.  Iosif a luat trupul, l -a înfăşurat într’o pînză curată de in,  şi l -a pus într’un mormînt nou al lui însuş, pe care -l săpase în stîncă. Apoi a prăvălit o piatră mare la uşa mormîntului, şi a plecat.  Maria Magdalina şi cealaltă Marie erau acolo, şi şedeau în faţa mormîntului. – Mat. 27:57-61

2. Marcu

De la Marcu aflăm că Iosif din Arimatea a fost ,,un sfetnic cu vază al soborului (Sinedriului)“ care ,,aștepta Împărăția lui Dumnezeu“. Marcu volosește două verbe sugestive pentru a sublinia relația dintre Iosif și Pilat: Iosif ,,a îndrăznit“ să se ducă la Pilat, iar Pilat ,,i-a dăruit“ lui Iosif trupul.

Cînd s’a înserat – fiindcă era ziua Pregătirii, adică, ziua dinaintea Sabatului –   a venit Iosif din Arimatea, un sfetnic cu vază al soborului, care şi el aştepta Împărăţia lui Dumnezeu. El a îndrăznit să se ducă la Pilat ca să ceară trupul lui Isus.   Pilat s-a mirat că murise aşa de curând; a chemat pe sutaş, şi l-a întrebat dacă a murit de mult.   După ce s’a încredinţat de la sutaş că a murit, a dăruit lui Iosif trupul.   Şi Iosif a cumpărat o pînză subţire de in, a dat jos pe Isus de pe cruce, L-a înfăşurat în pînza de in, şi L -a pus într-un mormânt săpat în stâncă. Apoi a prăvălit o piatră la uşa mormântului.   Maria Magdalena şi Maria, mama lui Iose, se uitau unde-L puneau. – Marcu 15:42-47

3. Luca

Luca adaugă câteva caracteristici ale lui Iosif din Arimatea. Era ,,un om bun și evlavios, care nu luase parte la sfatul celorlalți“ (În semn de protest!?),  ,,Aștepta și el Împărăția lui Dumnezeu“. A pus trupul într-un ,,mormânt nou, săpat în piatră, în care nu mai fusese pus nimeni“

Era un sfetnic al Soborului, numit Iosif, om bun şi evlavios,   care nu luase parte la sfatul şi hotărîrea celorlalţi. El era din Arimatea, o cetate a Iudeilor, şi aştepta şi el Împărăţia lui Dumnezeu.   Omul acesta s’a dus la Pilat, şi a cerut trupul lui Isus.   L-a dat jos de pe cruce, L-a înfăşurat într-o pânză de in, şi L -a pus într’un mormînt nou, săpat în piatră, în care nu mai fusese pus nimeni.  Era ziua Pregătirii, şi începea ziua Sabatului.   Femeile, cari veniseră cu Isus din Galilea, au însoţit pe Iosif; au văzut mormîntul şi felul cum a fost pus trupul lui Isus în el, s’au întors, şi au pregătit miresme şi miruri. Apoi, în ziua Sabatului, s’au odihnit, după Lege. – Luca 23:50-56

4. Ioan

Ioan ne spune că Iosif din Arimatea era ucenic al lui Isus, dar pe ascuns, de frica Iudeilor“. Tot de la el aflăm și că împreună cu Iosif a participat la înmormântarea trupului lui Isus și ,,Nicodim, care la început se dusese la Isus noaptea“. Acest Nicodim ,,a adus o amestecătură de aproape o sută de litri de smirnă şi de aloe. Au luat deci trupul lui Isus şi l-au înfăşurat în făşii de pînză de in, cu miresme, după cum au obicei Iudeii să îngroape.“

După aceea, Iosif din Arimatea, care era ucenic al lui Isus, dar pe ascuns, de frica Iudeilor, a rugat pe Pilat să -i dea voie să ia trupul lui Isus de pe cruce. Pilat i -a dat voie. El a venit deci, şi a luat trupul lui Isus.  Nicodim, care la început se dusese la Isus, noaptea, a venit şi el, şi a adus o amestecătură de aproape o sută de litri de smirnă şi de aloe.  Au luat deci trupul lui Isus şi l-au înfăşurat în făşii de pînză de in, cu miresme, dupăcum au obicei Iudeii să îngroape.  În locul unde fusese răstignit Isus, era o grădină; şi în grădină era un mormînt nou, în care nu mai fusese pus nimeni.
Din pricină că era ziua Pregătirii Iudeilor, pentrucă mormîntul era aproape, au pus acolo pe Isus. – Ioan 19:38-42

Punând cap la cap informațiile date de cei patru evangheliști, putem trage câteva concluzii și putem analiza poziția lui Iosif din Arimatea și extraordinarul gest pe care l-a făcut față de un ,,proscris executat“ atât de puterea evreilor, cât și de puterea Romei.

I. Iosif din Arimatea – un om între două lumi

Oricât ar fi de superficială citirea textelor din cele patru evanghelii, ceva iese imediat la iveală: Iosif din Arimatea a încercat din răsputeri să meargă o vreme cu picioarele în două bărci. Ca ,,om al sistemului“, Iosif a fost bogat, influent și cu trecere la autoritatea romană. Ca ,,ucenic al Domnului Isus“, Iosif a fost un om fascinat de predicile, minunile și speranța pe care o propovăduia Nazarineanul. Iosif a întrevăzut în El zorii Împărăției pe care o aștepta. Problema s-a născut atunci când ,,sistemul“ din care făcea parte Iosif l-a condamnat pe Isus din Nazaret. Atunci el a trebuit să aleagă. Paradoxal, Iosif a ales să se auto-demaște ca ,,simpatizant“ al Învățătorului tocmai atunci când totul părea pierdut. A făcut-o însă pentru că trebuia s-o facă! Conștiința lui nu i-a lăsat nici o altă alternativă.

Oare cât poți merge în duplicitate fără să te frângi? Cât poți fi ,,ucenic pe ascuns“? Cât te poți feri de diagnosticul etern pus de ,,Învățătorul“ venit ,,de sus“:

,,Deaceea, pe orişicine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri;  dar de oricine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri.  – Mat. 10:32-33).

Nu ni se spune, dar putem intui că în inima și în conștiința lui Iosif din Arimatea a fost un conflict neîncetat. Era un om care se gândea la moarte. Își făcuse chiar și un mormânt săpat în stâncă pentru odihna trupului său. Sufletul însă i-a fost pentru multă vreme chinuit și sfâșiat pe dinăuntru. Astea toate până într-o bună zi, când … atrebuit să aleagă!

II. Iosif din Arimatea – un om care și-a rata Paștele

Un om neprihănit în religia iudeilor știa că atingerea de trupul unui mort însemna ,,necurăție“ și se pedepsea cu izolarea temporară de ceilalți:

,,Moise a vorbit copiilor lui Israel, să prăznuiască Paştele.  Şi au prăznuit Paştele în a patrusprezecea zi a lunii întîi, seara1, în pustia Sinai; copiii lui Israel au făcut întocmai după toate poruncile, pe cari le dăduse lui Moise Domnul.  S’a întîmplat că nişte oameni, fiind necuraţi din pricină că se atinseseră de un mort, nu puteau prăznui Paştele în ziua aceea. Ei s’au înfăţişat în aceeaş zi înaintea lui Moise şi înaintea lui Aaron.

Şi oamenii aceia au zis lui Moise: ,,Noi sîntem necuraţi din pricina unui mort; de ce să fim nevoiţi să nu ne aducem la vremea hotărîtă darul cuvenit Domnului în mijlocul copiilor lui Israel?“

Moise le-a răspuns: ,,Aşteptaţi să văd ce vă porunceşte Domnul.“  Şi Domnul a vorbit lui Moise, şi a zis:  ,,Vorbeşte copiilor lui Israel, şi spune-le: ,,Dacă cineva dintre voi sau dintre urmaşii voştri este necurat din pricina unui mort, sau este într’o călătorie lungă, totuş să prăznuiască Paştele în cinstea Domnului.  Şi, să le prăznuiască în luna a doua, în ziua a patrusprezecea, seara1; să le mănînce cu azimi şi ierburi amare“ – Num. 9:4-11).

Cei ce se întinau prin atingerea de trupul unui mort, nu puteau să serbeze Paștele împreună cu ceilalți, ci trebuiau să aștepte trecerea unei luni de zile. Prin hotărârea de a cere de la Pilat trupul lui Isus și prin așezarea lui în propriul mormânt, Iosif din Arimatea și-a forfetat dreptul de a lua Paștele din sabatul acela.

Să analiză puțin gestul lui Iosif din Arimatea. El s-a produs în contextul în care și autoritățile iudaice și autoritățile romane îl declaraseră pe Isus din Nazaret ,,vrednic de moarte“. Împotriva ucenicilor Lui se pornise deja o prigoană. Asta i-a făcut să se adune doar în spatele ușilor încuiate.

Gestul lui Iosif din Arimatea a însemnat o declarație publică de simpatie și prețuire pentru cel răstignit. Prin aceasta, Iosif a ales, în sfârșit, a ales! Mai bine cu un Isus mort, decât cu un sobor viu! Pentru prima dată în viața lui, Iosif s-a așezat alături de Ioan, de Maria și de celelalte femei care-l urmaseră pe Domnul Isus la cruce. El a fost gata să piardă totul. Ce l-a determinat s-o facă?

Eu cred că Iosif s-a frânt sub cruce, acolo unde totă mulțimea, până și sutașul roman, martor împietrit la atâtea și atâtea răstigniri, și-au dat seama de tragedia erorii pe care o făcuseră exclamat:

,,Sutaşul, care sta în faţa lui Isus, cînd a văzut că Şi-a dat astfel duhul, a zis: ,,Cu adevărat, omul acesta era Fiul lui Dumnezeu! “ – Marcu 15:39

,,Şi tot norodul, care venise la priveliştea aceea, cînd a văzut cele întîmplate, s-a întors, bătîndu-se în piept“ – Luca 23:48

Conștiința lui Iosif a triumfat atunci când, în mintea lui de cunoscător al profețiilor legate de venirea Împărăției lui Dumnezeu, a răsunat ecoul multor versete din vechiul Testament. Voluntar sau involuntar, știind sau neștiind, Iosif din Arimatea a împlinit profeția din Isaia 53:

,,Groapa Lui a fost pusă între cei răi, şi mormîntul Lui la un loc cu cel bogat, măcar că nu săvîrşise nicio nelegiuire şi nu se găsise niciun vicleşug în gura Lui“ – Is. 53:9

Ce nevoie mai avea el de ,,mielul pascal“, când îl avea în brațe pe Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii“ (Ioan 1:36). Iosif i-a lăsat pe alți să meargă înainte cu Paștele cel vechi, el s-a hotărât să-l sărbătorească Paștele cel nou. Gestul lui este ilustrativ pentru poziția nouă pe care o vor îmbrățișa apoi toți ucenicii adevărați ai lui Christos:

,,Măturaţi aluatul cel vechi, ca să fiţi o plămădeală nouă, cum şi sînteţi, fără aluat; căci Hristos, Paştele noastre, a fost jertfit. – 1 Cor. 5:7

Ce a câștigat Iosif din Arimatea ?

De două mii de ani se vorbește pe pământ despre el! Nici un alt membru al sinedriului nu este pomenit astăzi pe nume. Doar cei care au fost de partea Domnului Isus au rămas scriși în cartea istoriei. Mai mult, numele lor este deja scris și în cartea vieții din cer!

Sigur, Iosif din Arimatea a pierdut vremelnic un mormânt … în schimb al a căpătat certitudinea învierii! Ca proprietar, Iosif a fost printre puțini care s-au dua la mormânt. Sfatul pe care ni-l dă Iosif din Arimatea este acesta: ,,Pune-l pe Domnul Isus în mormântul tău și vei avea parte de o înviere glorioasă!

III. Iosif din Arimatea – un ,,tată“ de împrumut pentru ,,fiul lui Iosif și al Mariei“

Învinuiți-mă, dacă vreți, că văd frumosul și acolo unde nu e, dar eu tot am să vă spun ceva: printr-o simetrie frumoasă a numelor, Iosif din Arimatea i-a ținut atunci locul lui Iosif din Nazaret, tâmplarul care L-a văzut crescând în casa lui. Pentru un mort de vârsta Domnului Isus, ar fi fost normal ca mama și tata să fie la la mormânt. Mama, Maria, a fost. Mai era nevoie de un Iosif … și Iosif a fost. Ca și cel dintâi, și Iosif din Arimatea a fost tot un ,tată de împrumut“. Cel adevărat era în ceruri, era împreună cu Fiu Său, era direct implicat în lucrarea de ispășire care tocmai se înfăptuise:

,,Dumnezeu era în Hristos, împăcînd lumea cu Sine“ – 2 Cor. 5:19

Ce cocluzii putem trage din ceea ce s-a întâmplat cu Iosif din Arimatea la moartea Domnului Isus?

Prima ar fi că, același Dumnezeu care a avut nevoie atunci de Iosif din Arimatea are astăzi nevoie de noi. Versetul din 2 Corinteni 5:19 n-a fost citat în întregime. Iată-l cum sună: ,,Dumnezeu era în Hristos, împăcînd lumea cu Sine, neţinîndu-le în socoteală păcatele lor, şi ne -a încredinţat nouă propovăduirea acestei împăcări“.

A doua ar fi că nimeni nu trebuie să rămână un ,,ucenic pe ascuns“ al Domnului Isus. Fiecare dintre cei care s-au întâlnit cu El trebuie să aleagă, chiar dacă alegerea va fi grea, dificilă și păgubitoare (într-un fel).

A treia ar fi o concluzie din această împrejurare, dar nu este izvorâtă din gestul lui Iosif, ci din ceea ce a făcut femeile. Ni se spune că Domnul Isus a avut parte, providențial, de o ,,înmormântare de nota 10“, așa cum nici un ucenic, nici chiar toți la un loc, n-ar fi putut să-i ofere. Iosif din Arimatea, împreună cu Nicodim, au făcut tot ce trebuia făcut: mormânt nou, fâșii noi de pânză și o amestecătură de aproape o sută de litri de smirnă şi de aloe pentru îmbălsămare. Cum explicăm atunci că …

,,În ziua întîi a săptămînii, femeile acestea, şi altele împreună cu ele, au venit la mormînt dis de dimineaţă, şi au adus miresmele, pe cari le pregătiseră“ – Luca 24:1

Oare de ce au mai adus femeile ceva ,,în plus“ față de cei o sută de litrii (!!!) de smirnă și aloe? Din răspunsul la această nedumerire se naște cea de a treia concluzie pe care vi-o propun: ,,Când iubești cu adevărat pe cineva, mult nu înseamnă niciodată destul.“ Dragostea este extravagantă. Dragostea risipește (Aduceți-vă aminte de gestul femei păcătoase!) și se risipește.

Dacă ți se pare că ai făcut ,,destul“ sau ,,mult“ pentru Domnul, probabil că încă nu-L iubești așa cum se cuvine …

 

Răspândirea fiilor lui Noe după Babel

Semiti, Camiti e Giapeti
Risultati immagini per sem cam jafet

Secondo la mitologia biblica, i Camiti, ortografati anche come Chamiti o Kamiti, chiamati anche Hamiti, sono l’insieme di popolazioni discendenti da Cam, figlio di Noè, che popolano l’Africa e di cui fanno parte i Berberi, gli Etiopi, gli Egizi e i Cananei e tutte le popolazioni nere. Dagli altri figli di Noè sarebbero discesi altre importanti popolazioni: i Semiti da Sem e gli Europei da Jafet.

Immagine correlata

Risultati immagini per sem cam jafet

Risultati immagini per sem cam jafet

Risultati immagini per sem cam jafet
Immagine correlata

Mentre da Sem discesero i Semiti e da Jafet gli Europei (o Jafesiti o Giapetiti), da Cam discesero gli uomini dalla pelle scura, i Camiti, che popolarono l’Africa.
« Ora Noè, coltivatore della terra, cominciò a piantare una vigna. Avendo bevuto il vino, si ubriacò e giacque scoperto all’interno della sua tenda. Cam, padre di Canaan, vide il padre scoperto e raccontò la cosa ai due fratelli che stavano fuori. Allora Sem e Jafet presero il mantello, se lo misero tutti e due sulle spalle e, camminando a ritroso, coprirono il padre scoperto; avendo rivolto la faccia indietro, non videro il padre scoperto. Quando Noè si fu svegliato dall’ebbrezza, seppe quanto aveva fatto il figlio minore; allora gli disse: „Sia maledetto Canaan! Schiavo degli schiavi sarà per i suoi fratelli!” E aggiunse: „Benedetto il Signore, Dio di Sem, Canaan sia tuo schiavo! Dio dilati Iafet e questi dimori nelle tende di Sem, Canaan sia tuo schiavo! »
(Gen.9,20-27)
Siccome Cam vide il proprio padre nudo, ricevette una maledizione e per questo i suoi discendenti erano considerati degenerati, impuri e maledetti.
Risultati immagini per sem cam jafet
La nozione della „razza maledetta dei figli di Cam” venne comunemente accetta fino al XVII secolo, tanto da giustificare persino la schiavitù. I „negri” erano visti alla stregua di animali, privi di intelligenza e di pudore. Talvolta vi venivano compresi tutti i popoli pagani che vivevano alla periferia del mondo cristiano[1].
Sempre secondo la leggenda, Cam ebbe quattro figli: Mizraim, da cui discesero gli Egizi, Cus, da cui discesero i Cusciti o Nubi, Put da cui discesero gli Etiopi e Canaan da cui discesero i Cananei. Nella raccolta dei Midrashim Midrash Rabbah, nel Talmud ed in altri testi si afferma che, oltre agli Africani, come discendenti di Cam tra gli abitanti di Canaan vi sono le sette Nazioni dei Cananèi, GherghesèiChittèiEmorrèiChivvèiGhevussèi e Perizzèi.
Risultati immagini per sem cam jafet
Risultati immagini per sem cam jafet

L’ipotesi hamitica

Napoleone Bonaparte davanti alla Sfinge di Giza di Jean-Léon Gérôme

Con la Campagna d’Egitto del 1798 di Napoleone Bonaparte ci si trova di fronte ad un paradosso: anche i „maledetti” Camiti potevano raggiungere un elevato grado di civiltà. Fu così che il conte De Volney arrivò a sostenere che gli Egizi non erano „negri”, ma negroidi, cioè camiti imparentatesi con i Greci e con i Romani[2].
Nel XIX secolo, come applicazione del razzismo scientifico, la „razza camitica” è diventata un sottogruppo della razza caucasica, a fianco della razza semitica, raggruppando le popolazioni originarie del Nord Africa non-semitiche, del Corno d’Africa e Sud Arabia, tra cui gli antichi Egizi. La teoria hamitica ha suggerito che questa „razza camita” era superiore o più avanzata rispetto alle popolazioni negroidi dell’Africa sub-sahariana. Nella sua forma più estrema, negli scritti di Charles Gabriel Seligman, essa affermava che tutti i risultati significativi nella storia africana erano opera di „Camiti” che migrarono in Africa centrale, come pastori, portando con loro tecnologie ed abilità civilizzatrici.
A metà Ottocento Joseph Arthur de Gobineau, nel suo Essai sur l’inégalitéde des races humaines, sostiene l’idea di una diffusione antica della razza bianca nel continente africano, che avrebbe dato vita ad importanti civiltà e che si sarebbe poi mischiata con i neri.
L’esploratore John Hanning Speke, nel suo diario del viaggio nella terra centrafricana del 1864, di fronte alla sofisticata organizzazione politica del Regno del Burundi sostenne e divulgò l’idea di una certa parentela razziale tra gli europei ed alcune popolazioni africane[3].
Prende così via l’ipotesi di una razza hamitica[4], ramo camita della razza bianca, di cui i Berberi, gli Abissini, i Tutsi avrebbero fatto parte. La parola hamita sostituisce il camita per designare un africano „superiore”[5], talvolta definito „nilota” o galla, di origine caucasica o semitica. Si constata quindi una opposizione tra „hamita” e „negro”: il primo sarebbe il discendente di una più recente ondata migratoria di genti semitiche camitizzate, originaria dal l’Egitto o dell’Etiopia. Questa sarà la teoria dei missionari Van der Burgt nel 1903 e del vescovo Gorju nel 1920 per spiegare l’origine dei Tutsi, del Burundi e del Ruanda.
Nel 1948 un medico di ritorno dal Ruanda scriveva[6]: „…li si chiama batutsi. In realtà sono degli hamiti, probabilmente di origine semitica o, seguendo talune ipotesi, hamiti o meglio adamiti. Rappresentano circa un decimo della popolazione e formano nella realtà una razza di signori”; ed ancora: „Gli hamiti sono alti 1,90 metri. Sono slanciati. Possiedono un naso diritto, la fronte alta e le labbra sottili. Si intravede in loro una sorta di furbizia, celata da una certa raffinatezza. Le donne giovani sono davvero molto belle e di una tinta talvolta leggermente più chiara di quella degli uomini”.
Dal punto di vista linguistico, così come in altri campi, è stata ormai dimostrata la completa ascientificità di questo raggruppamento: „non si parla più ormai di lingue camitiche (le lingue africane, in senso proprio) in giustapposizione alle lingue semitiche come l’ebraico, l’arabo e le lingue etiopiche derivate dal geez”: la vecchia famiglia camito-semitica viene modernamente riconsiderata nella famiglia delle lingue afro-asiatiche.[7]

Note

  1. ^ Mirella Zecchini, Oltre lo stereotipo nei media e nelle società, Armando editore, 2005, pag. 113.
  2. ^ Mirella Zecchini, Oltre lo stereotipo nei media e nelle società, cit., pag. 114.
  3. ^ Ugo Fabietti, Elementi di antropologia culturale, Mondadori, 2004, pag. 154.
  4. ^ J. P. Chrétien, Le deux visage de Chan, Paris, 1977, pag. 191.
  5. ^ J. L. Amselle e E. M’Bokolo, L’invenzione dell’etnia, Paris, 1985, pag. 167.
  6. ^ J. L. Amselle e E. M’Bokolo, L’invenzione dell’etnia, cit., pag. 169.
  7. ^ Novati e Valsecchi, pp. 14-15.

Bibliografia