Perioada intertestamentară

Știu că în Bibliile voastre, ca și în a mea, dacă întorci pagina după cartea profetului Maleahi dai imediat de Evanghelia lui Matei.

Din punct de vedere istoric însă, n-a fost chiar așa de simplu. De la încheierea Vechiului Testament și până la debutul Noului Testament au existat aproximativ 400 de ani de istorie.

Unii preferă să numească această perioadă drept ,,cei 400 de ani de tăcere“, spunând prin aceasta că nu există cărți profetice prin care Dumnezeu să le fi vorbit oamenilor în această perioadă. Perioada de tăcere nu înseamnă însă și o perioadă de inactivitate!

În epistola lui Pavel către Galateni există o aluzie directă la această perioadă de tăcere, în care Dumnezeu a pregătit scena pentru apariția lui Ioan Botezătorul, ca mesager, și a lui Isus din Nazaret, ca Mesia:

,,Dar când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca să răscumpere pe cei ce erau sub Lege, pentru ca să căpătăm înfierea“ ( Gal. 4:4-5).

Expresia ,,împlinirea vremii“ se referă tocmai la acei 400 de ani în care Dumnezeu a pregătit lumea pentru cea mai importantă Persoană și cea mai importantă lucrare din istorie. Esența mesajului lui Ioan Botezătorul a fost chemarea la pocăință. Deși era o critică aspră, majoritatea oamenilor au considerat-o necesară și au venit  ,,în masă“ la Iordan să fie botezați.

,,Şi tot norodul care l-a auzit şi chiar vameşii au dat dreptate lui Dumnezeu, primind botezul lui Ioan, dar fariseii şi învăţătorii Legii au zădărnicit planul lui Dumnezeu pentru ei, neprimind botezul lui“ (Luca 7:29-30).

Asta implica recunoașterea faptului că în cei 400 de ani scurși între Maleahi și Matei, poporul lui Dumnezeu suferise o transformare nefastă. Ce se întâmplase?

1. Evreii se transformaseră în … „iudei“!

Noul Testament nu explică, dar istoricul Iosif Flavius definește termenul de „iudei“ astfel: „Acesta este noul lor nume pe care l-au primit imediat după întoarcerea din Babilon“ (Antichități iudaice, 11.5). 

Numele derivă de la una din cele douăsprezece seminții ale lui Israel: Iuda, pentru că majoritatea celor întorși din robie au fost din această seminție. Numirea este însă mult mai mult decât o identificare de apartenență. Ea caracterizează mulțimea celor care au înțeles că pedepasa exilului a fost un act disciplinar pentru neascultarea lor față de Iehova. Cei întorși au trecut prin pocăința necesară și s-au reașezat în Țara Sfântă hotărâți să țină Legea și să împlinească neprihănirea cerută de sfințenia divină. Iudeii au fost oameni evlavioși și dedicați, care n-au mai acceptat niciodată după aceea închinarea la idoli și amestecarea cu neamurile păgâne din jur. Comportamentul acestor elite a evreilor din vechime a dat naștere la ceea ce numim astăzi „iudaism“. Măsura diferită în care urmașii celor întorși din Babilon au aderat personal la noile standarde de viață a produs în interior schisme și „partide“ cu care ne vom întâlni la debutul Noului Testament.

2. Țara lui Israel a intrat sub autoritatea Neamurilor

Generic, această realitate politică se numește în calendarul profetic „Vremurile Neamurilor“ (Luca 21:24). Ea a debutat atunci când Babilonul a asediat și dărâmat Ierusalimul, luând sub stăpânire întreaga țară. 

Iudeii care s-au întors în vatra străveche au continuat să trăiască pentru două sute de ani sub autoritatea medopersanilor (537-332 Î.Ch.). Persanii s-au purtat cu blândețe cu cei din Israel. Le-au dat înapoi uneltele Templului, au finanțat reconstruirea lui și i-au lăsat să se reașeze în tradițiile Legii lui Moise. Autoritatea locală care răspundea direct față de Babilon a fost Marele Preot. 

Israelul s-a aflat sub stăpânirea Imperiului Persan între anii 532-332 î.Ch. Vechiul Testament s-a încheiat cu majoritatea evreilor rămași în exil, dar cu majoritatea celor din seminția lui Iuda (numiți în Noul Testament ,,iudeii“) întorși în regiunea Ierusalimului să reconstruiască Templul, cetatea și regatul. Toate acestea s-au întâmplat prin ,,bunăvoința“ Imperiului Persan, care și-a păstrat însă autoritatea asupra lor. Cărturarul Ezra, paharnicul Neemia și liderul Zorobabel au fost lăsați, ba chiar au fost finanțați de persani, ca să refacă închinarea dela lui Iehova (2 Cronici 36:22-23; Ezra 1:1-4):

,,Aşa vorbeşte Cirus, împăratul perşilor: „Domnul, Dumnezeul cerurilor, mi-a dat toate împărăţiile pământului şi mi-a poruncit să-I zidesc o casă la Ierusalim, în Iuda. Cine dintre voi este din poporul Lui? Dumnezeul lui să fie cu el şi să se suie la Ierusalim, în Iuda, şi să zidească acolo Casa Domnului, Dumnezeului lui Israel! El este adevăratul Dumnezeu, care locuieşte la Ierusalim. Oriunde locuiesc rămăşiţe din poporul Domnului, oamenii din locul acela să le dea argint, aur, avere şi vite, pe lângă daruri de bunăvoie pentru Casa lui Dumnezeu, care este la Ierusalim!”

Capii de familie din Iuda şi Beniamin, preoţii şi leviţii, şi anume toţi aceia al căror duh l-a trezit Dumnezeu, s-au sculat să meargă să zidească la Ierusalim Casa Domnului“ (Ezra 1:2-5).

La întoarcerea din exil, iudei au dislocat parte din samaritenii aduși în teritoriu de politica Babilonului (2 Regi 17:14-41). Din exil, iudeii s-au întors cu ,,sinagogile“ unde studiau Legea, cu limba aramaică a imperiului care a înlocuit ebraica veche și cu vindecarea de idolatrie. Dacă Dumnezeu i-a dus în Babilon ca să-i vindece, a reușit! De atunci și până azi este cu neputință să convertești pe un iudeu la o altă credință. O altă caracteristică a iudeilor de după exil este refuzul lor de a mai alege un împărat care să domnească peste ei. Pare ciudat, dar seminția lui Iuda a renunțat la această practică și nici Zorobabel, nici vreun alt urmaș de al lui David nu a dorit să fie așezat pe tron.

În 331 Î.Ch., berbecul medopersan cu două corne din vedeniile profetului Daniel a fost atacat și răpus de țapul unicorn grecesc. Alexandu Macedon a devenit astfel Alexandru cel Mare, luând în stăpânire foarte multe țări, printre care și teritoriul „Palestinei“.

„Am ridicat ochii, m-am uitat şi iată că într-un râu stătea un berbec şi avea două coarne; coarnele acestea erau înalte, dar unul era mai înalt decât celălalt şi cel mai înalt a crescut cel din urmă. Am văzut cum berbecul împungea cu coarnele spre apus, spre miazănoapte şi spre miazăzi; nici o fiară nu putea să-i stea împotrivă şi nimeni nu putea să scape pe cine-i cădea în mână, ci el făcea ce voia şi a ajuns puternic.

Pe când mă uitam cu băgare de seamă, iată că a venit un ţap de la apus şi a cutreierat toată faţa pământului, fără să se atingă de el; ţapul acesta însă avea un corn mare între ochi“. … 
Ţapul însă a ajuns foarte puternic, dar, când a fost puternic de tot, i s-a frânt cornul cel mare. În locul lui au crescut patru coarne mari, în cele patru vânturi ale cerurilor. …
Țapul însă este împărăţia Greciei, şi cornul cel mare dintre ochii lui este cel dintâi împărat“ (Daniel 8:3-5,8,21).

Persanii au fost cuceriți de greci, care, sub comanda fenomenalului Alexandru Macedon s-au aruncat ca un leopard asupra întregii lumi de atunci. După ce l-a înfrânt pe Darius Persanul, Alexandru cel Mare a impus cultura greacă în teritoriile cucerite. Ca unul care l-a studiat pe Aristotel, Alexandru a cerut ca limba greacă să fie folosită pretutindeni. Alexandru Macedon le-a îngăduit evreilor să păstreze o formă de auto-guvernare și de practicare liberă a religiei. Mai mult! Fascinat de credința lor, Alexandru Macedon i-a invitat pe câțiva rabini să vină să locuiască și în Alexandria, noul oraș construit de el în Egipt, la gurile Nilului. Evreii strămutați acolo au dat naștere „Septuagintei”, celebra traducere a Vechiului Testament în limba greacă făcută de șaptezeci de rabini. Lucrarea s-a făcut între anii 294 – 289 Î.Ch.

Nu totul a fost însă spre bine. Cultura greacă a fost o pacoste pentru iudei, pentru că era aplecată spre senzualitate, spre distracții, spre politeism, spre cultul frumosului trupesc și al puterii. Influența ei a creat o pătură ,,elevată“ și cosmopolită de evrei ,,care vorbeau grecește“ (Fapte 6:1; 9:29). La început, Alexandru a preferat să nu se amestece prea mult în viața religioasă a iudeilor, dar situația s-a înrăutățit foarte mult după moartea sa, când Iudeea a căzut sub dominația unor alți conducători care au disprețuit iudaismul și au urmărit grecizarea forțată a populației

După moartea lui Alexandru, imperiul grecilor a fost împărțit între cei patru „locotenenți“ sau „generali“ ai lui:

• Lysimachus – a luat Tracia și mare parte din Asia Mică.
• Cassander – a luat Macedonia și Grecia propriu-zisă.
• Ptolemy I – a luat Egiptul, Palestina, Cilicia, Petra și Cipru. Dinastia Ptolomeilor a ținut până pe vremea cunoscutei Cleopatra VII, prin anul 30 d.Ch.  
• Seleucus I Nicator – a luat restul Asiei și a format Imperiul Seleucid care cuprindea Mesopotamia, Levantul, Persia și parte din India de azi. 

Dumnezeu, care veghează întotdeauna asupra vieților oamenilor, a prevestit tulburările de după moartea lui Alexandru și implicările lor asupra poporului Său:

„Ţapul însă (Alexandru) a ajuns foarte puternic, dar, când a fost puternic de tot, i s-a frânt cornul cel mare. În locul lui au crescut patru coarne mari (cei patru generali), în cele patru vânturi ale cerurilor.

Dintr-unul din ele a crescut un corn mic, care s-a mărit nespus de mult spre miazăzi, spre răsărit şi spre ţara cea minunată (Antioh Epifanul, premergătorul viitorului Antichrist).  S-a înălţat până la oştirea cerurilor, a doborât la pământ o parte din oştirea aceasta şi din stele şi le-a călcat în picioare. S-a înălţat până la căpetenia oştirii, i-a smuls jertfa necurmată şi i-a surpat locul locaşului său celui sfânt. Oastea a fost pedepsită din pricina păcatului săvârşit împotriva jertfei necurmate; cornul a aruncat adevărul la pământ şi a izbutit în ce a început. Am auzit pe un sfânt vorbind şi un alt sfânt a întrebat pe cel ce vorbea: ,,În câtă vreme se va împlini vedenia despre desfiinţarea jertfei necurmate şi despre urâciunea pustiirii? Până când vor fi călcate în picioare Sfântul Locaş şi oştirea?“  Şi el mi-a zis: ,,Până vor trece două mii trei sute de seri şi dimineţi; apoi Sfântul Locaş va fi curăţit! (Sărbătoarea Înnoirii Templului)“ (Daniel 8:8-14).

„Şi am auzit un glas de om în mijlocul râului Ulai care a strigat şi a zis: ,,Gavrile, tâlcuieşte-i vedenia aceasta.“ …

,,Iată, îţi arăt ce se va întâmpla la vremea de apoi a mâniei, căci vedenia aceasta priveşte vremea sfârşitului. 

Berbecul pe care l-ai văzut, cu cele două coarne, sunt împăraţii mezilor şi perşilor. 

Ţapul însă este împărăţia Greciei, şi cornul cel mare dintre ochii lui este cel dintâi împărat. 

Cele patru coarne care au crescut în locul acestui corn frânt sunt patru împărăţii care se vor ridica din neamul acesta, dar care nu vor avea atâta putere. 

La sfârşitul stăpânirii lor, când păcătoşii vor fi umplut măsura nelegiuirilor, se va ridica un împărat fără ruşine şi viclean. El va fi tare, dar nu prin puterea lui însuşi; el va face pustiiri de necrezut, va izbuti în tot ce va începe, va nimici pe cei puternici şi chiar pe poporul sfinţilor. Din pricina propăşirii lui şi izbândirii vicleniilor lui, inima i se va îngâmfa, va pierde pe mulţi oameni care trăiau liniştiţi şi se va ridica împotriva Domnului domnilor, dar va fi zdrobit fără ajutorul vreunei mâini omeneşti. Iar vedenia cu serile şi dimineţile de care a fost vorba este adevărată. Tu pecetluieşte vedenia aceasta, căci este cu privire la nişte vremuri îndepărtate.“ (Daniel 8:16, 19-26).

În împărțirea Imperiului Grec al lui Alexandru între cei patru generali ai săi, Iudeia a căzut în partea Ptolomeilor, alături de Egipt. Sub stăpânirea lor binevoitoare, iudeii au cunoscut perioade de prosperitate materială. Influența nu le-a fost însă întru-totul binevenită pentru că a fost însoțită de o tragică decadență morală. Foarte mulți au abandonat închinarea la Iehova și au adoptat o vinovată tranziție la obiceiurile și modul de viață elen (numele Greciei este și Hellas, de unde vine acest aspect „helen“).

Providența divină a făcut să rămână în țară și o „rămășiță“ evlavioasă, care aștepta venirea lui Mesia și reinstaurarea Împărăției lui Israel care să pună capăt „vremurilor Neamurilor“.  Partida acestor iudei religioși a purtat numele „Chasidim“ (modern=hasidici), adică „cei neprihăniți“. Ei au exercitat apoi o influență determinantă în viața națiunii. Din numărul lor va fi Iosif, soțul Mariei (Mat. 1:19) și Zaharia și Ana, părinții lui Ioan Botezătorul (Luca 1:5-6).

Urmașii chasidimilor au fost numiți mai târziu „farisei“ (pherușim – cei separați). La cealaltă extremă se aflau „helenizatorii“, grecizatorii, din care au evolut apoi „saducheii“, un fel de „modernizatori“ cosmopoliți ai iudaismului.

Distincția dintre aceste două orientări religioase ar fi trecut neobservată dacă Palestina n-ar fi fost ruptă de sub stăpânirea Ptolomeilor și incorporată în teritoriile greco-siriane ale Seleucizilor (198 î. Ch.). Sub noua stăpânire, grecizarea era cvasi-obligatorie. Saducheii au fost propulsați în poziții politice cheie, crezând că vor salva neamul, dar Antioh Epifanul a mers prea departe. Nu numai că a dorit să le schimbe iudeilor religia, dar a vrut chiar să-i desființeze ca neam. El a interzis activitatea preoților din seminția lui Levi și a intrat să pângărească Templul, oferind jertfe de animale necurate pe un altar așezat în Sfânta Sfintelor. Populația fierbea a nesupunere.

Tensiunile au răbufnit în Modein, în nordul Iudeii. Un ofițer sirian a încercat să-l silească pe un preot evreu, Mattathias, să aducă sacrificii zeilor greci. Când acesta a refuzat, un preot „helenist“ s-a oferit să o facă. N-a apucat însă pentru că naționalistul Mattathias i-a omorât pe amândoi, și pe ofițerul sirian și pe „colaboraționistul“ helenizator.

A fost scânteia din care a luat foc toată țara. Lupta pentru independență a durat suficient pentru ca Mattathias să nu-i vadă finalul reușit sub conducerea succesivă a celor trei fii ai săi: Judas, Jonathan și Simon. După o perioadă de războaie de guerilă iudeii au preluat puterea. Ziua în care iudeii au intrat în Templu ca să-l curățească s-a numit Ziua Înnoirii (Hanuca în tradiția iudaică) și este amintită în Evanghelie (Ioan 10:22).

Hanuca se bazează pe o întâmplare din vremea refacerii închinării la Templu, când o candelă mică a continuat să ardă miraculos timp de opt zile, până ce preoții au putut face rost de untdelemn sfințit. Din aceasta cauză, Hanuca se mai numeste și „Sărbătoarea Luminii”.

Lupta pentru independență a purtat numele „revolta Macabeilor“, din cauză că Judas, fiul lui Mattathias a primit această poreclă (Macabeu înseamnă „ciocan“). 

Înainte de moartea sa, profitând providențial și de o instabilitate în Siria datorată unor lupte interne pentru tron, Simon Macabeul a condus „suveran“ țara și a dus-o într-o perioadă de relativă prosperitate materială și efervescență religioasă. Așa ceva nu se mai văzuse de pe vremea monarhiilor din Israel.

„Trezirea“ n-a durat însă mult. Ioan Hyrcanus, fiul lui Simon Macabeul, s-a dezis de „chasidimi“ și s-a aliat cu „helenizatorii“. Familia aceasta ar fi avut o binecuvântare trainică dacă n-ar fi sfidat rânduielile mozaice care-i limita la activitatea preoțească. În loc să facă așa, Macabeii și-au însușit ilegitim prerogativele seminției regale a lui Iuda. Pentru că au încercat să se substituie urmașilor lui David și să instaureze un soi de ,,teocrație“ preoțească, rolul lor în istorie a fost limitata de Dumnezeu.

După moartea lui Hyrcanus, pentru aproximativ cincizeci de ani, saducheii au preluat conducerea politică a țării, iar fariseii au intra în opoziție.  

Sub stăpânirea reginei Alexandra în Împărăția Siriei, fariseii au revenit iar la putere și n-au mai pierdut niciodată autoritatea asupra Templului și a procesiunilor care se desfășurau acolo.

La orizontul istoriei, la granițele Palestinei au apărut legiunile romane, iar în anul 63 d.Ch., Pompei, consulul roman a pătruns în Ierusalim și a trecut țara sub stăpânirea Imperiului Romei. Iudeii au intrat atunci sub stăpânirea celei de a patru fiare din profețiile lui Daniel, „nespus de grozav de înspăimântătoare şi de puternică; avea nişte dinţi mari de fier, mânca, sfărâma şi călca în picioare ce mai rămânea“ (Daniel 7:7).

Iudeii n-au mai scăpat niciodată din teribila strânsoare a Romei. Când s-a născut Isus în Nazaret, Israelul era o colonie romană. Și tot colonie romană a fost și atunci când Pontius Pilat, guvernatorul roman a patronat răstignirea lui. Apostolul Pavel a fost ținut în închisoarea din Cezarea de Felix și Festus, alți doi guvernatori romani.

Administrația romană din Palestina a fost relativ blândă și îngăduitoare, îngăduindu-le iudeilor o libertate religioasă aproapede totală. Ei puteau administra justiție, până la limita condamnărilor la moarte, care trebuiau aprobate doar de guvernatorul roman. Sub romani, mai întâi Antipater, un idumean aventurist, care i-a salvat viața lui Cezar în Egipt, s-a instalat pe tronul țării și a primit dreptul și obligația de a aduna taxe pentru Imperiu.

Prin el, evreii au primit și dreptul să apeleze direct la Cezar în caz de abuz sau nedreptate și tot prin el, evreii au fost scutiți în fiecare al șaptelea an de impozite imperiale. Dupa Lege, în acest an, evreii nu semănau și nu secerau. Într-un tratat ratificat de Senatul roman în anul 44 Î.Ch., evreilor li s-a garantat dreptul de a se întâlni conform tradițiilor lor și au fost scutiți de serviciul în armata imperială. 

Pe Antipater l-au urmat apoi la tron fiii lui, Phasaelus și Irod, numiți oficial guvernatori ai Ierusalimului și ai Galileii. După o serie de intrigi și conflicte între urmașii lui Irod, numite și „comedia irozilor“, romanii au pus piciorul în prag și au impus Palestinei domnia exclusivă a unor procupatori romani. 

Iudeii erau un popor mândru și orgolios, care suporta foarte greu ideea că „poporul ales de Iehova“, prin urmare cu un destin suprem printre Neamuri, trebuie să asculte de conducători păgâni. Mânia lor a mocnit mereu în timpul vieților Domnului Isus și a apostolului Pavel, răbufnind apoi deschis într-o revoltă din anul 66 d.Ch. Sperând să repete isprava macabeilor, iudeii s-au ridicat împotriva legiunilor romane. Războiul a ținut până în anul 70 d.Ch., când Titus a distrus Templul și cetatea, a arat peste dărâmături, a pus sare ca să nu mai poată să crească vegetația și i-a trimis pe iudei în tragica lor „diasporă“. Calamitatea a marcat apusul existenței naționale a iudeilor.

În spatele evenimetelor văzute lucra însă mâna providenței lui Iehova. Ca întotdeauna, evenimentele văzute erau conduse din nevăzut spre vremea împlinirilor profetice.

Cultura forței brute romane, împreună cu contabilitatea romană au impus în teritorii o disciplină de fier.

Roma a adus domnia ,,legii“; Dreptul roman se află și astăzi la temelia societăților civilizate.

Roma a adus pacea. ,,Pax romana“ a fost impusă cu forța legiunilor, dar a fost o realitate.

Roma a adus ,,generalizarea sclaviei“. Se estimează că, în Imperiul Roman, cinci din șapte persoane erau sclavi. Imperiul a fost clădit pe sclavie.

Roma a adus … drumuri. Arhitecți geniali și executanți pricepuți (vezi cazul lui Apolodor din Damasc), au împânzit lumea de atunci cu un sistem de comunicare rutieră nemaiîntâlnit. Ca arterele și vinele sistemului sanguin din corpul uman, ,,toate drumurile au dus la Roma“. Asta a înlesnit o rapidă circulație a bunurilor și a persoanelor, pregătind lumea pentru răspândirea Evangheliei.

Prin toleranța persanilor care le-a îngăduit evreilor să rămână evrei oriunde au trăit ei (vezi cărțile Daniel și Estera), prin răspândirea unei culturi grecești care a impus folosirea universală a limbii grece, prin năzuința de izbăvire națională și religioasă a Macabeilor și prin universalitatea mijloacelor de circulație din Imperiul Roman, Dumnezeu a dus la ,,plinirea vremii“ pentru trimiterea lui Isus Christos în lume.

3. Viața religioasă s-a fărâmițat în partide

Spiritualitatea iudeilor s-a bazat pe trei lucruri: Legea, Templul și Sinagoga. Generația celor întorși din robia babiloniană a îmbrățișat un specific național bazat pe Legea lui Moise. 

În absența Templului distrus la Ierusalim, evreii robiei au fost ținuți aproape de Dumnezeu prin activitatea cărturarului Ezra. De activitatea lui se leagă înființarea acestor forme locale de adunare pentru studierea Legii. Iudeii s-au întors din exil în vatra străveche cu sinagogile după ei.

Ezra și Neemia au înființat sinagogi în multe orașe. Ele erau centre de închinăciune, și învățătură, dar funcționau și ca tribunale locale în care oamenii erau judecați pentru delicte împotriva statului sau împotriva societății. Pe lângă fiecare sinagogă funcționa un corp de demnitari – magistrați civili și religioși (vezi „fruntașul sinagogii“ din Fapte 18:8, 17 etc.). 

Ezra și Neemia au lăsat în urma lor o formă stabilă de guvernământ, condus de un grup de „bătrâni” și de preoți. Această „curte eclesiastică“ interpreta Legea și asigura stricta ei implementare în viața socială și personală. Ea a funcționat pe lângă „Sinagoga cea Mare”, de care este legată și activitatea profeților, Zaharia, Hagai și Maleahi. Era compusă din 120 de membrii și a călăuzit Israelul un timp de 150 de ani, până pe vremea lui Simon cel Drept (macabeul care a condus vremelnic asemenea unui împărat), adică până la 292 Î.Ch.

Premiza guvernării era că Legea divină fusese transmisă în două ediții: Legea scrisă, constând în precizări scurte și categorice, și Legea orală, transmisă de Moise lui Iosua și bătrânilor care i-au urmat. Ea a fost completată cu revelațiile primite de profeți, și a fost așezată într-un canon definitiv de Ieremia și Ezra. Acest Ezra a încredințat-o spre păstrare celor de la Sinagoga cea Mare (2 Macabei 2:13 – ne spune că Neemia a dăruit acestei Sinagogi o întreagă colecție de scrieri sfinte).

Învățătura practică la Sinagoga cea Mare a fost sintetizată în 613 porunci. Ele au format sâmburele din care s-a dezvoltat apoi Talmudul, o culegere de comentarii rabinice la textele sacre. La aceste „porunci“ se refera Domnul Isus când îi acuza pe cei din vremea Lui, spunând:

„Ați desființat Cuvântul lui Dumnezeu în folosul datinei voastre. … Fățarnicilor, bine a proorocit Isaia despre voi, când a zis: „… Degeaba Mă cinstesc ei, învățând ca învățături niște porunci omenești” (Mat. 15:1-9). Urmând exemplul Învățătorului lor, apostolii numesc Talmudul: „datini strămoșești” (Gal. 1:14), „datina oamenilor” (Col. 2:8) și „felul deșert de viețuire pe care l-ați moștenit de la părinții voștri” (1 Petru 1:18).

Sinagoga a completat viața spirituală de la Templu, așa cum astăzi „școala duminicală“ completează serviciile de laudă și închinare. Templul era un loc de închinare. Sinagoga era o școală unde oamenii învățau în zilele de Sabat, dar și în zilele de Luni șu Joi, ca să fie deschise pentru cei ce veneau la piață în acele zile.

La Templu slujeau preoții și leviții, aducând jertfe în fiecare zi, dimineața și seara. Numărul jertfelor creștea considerabil în zilele de mare sărbătoare.

Iudeii erau chemați să se „urce la Templu“ de șase ori pe an. Existau cinci sărbători religioase majore.  Cele mai importante trei erau: 

• Paștele, în luna Aprilie, care comemora ieșirea din Egipt
• Ziua Cincizecimii, a treia sau a patra săptămână din luna Mai, care comemora darea Legii pe Sinai
• Sărbătoarea Corturilor, în prima săptămână din luna Octombrie, care le amintea de rătăcirile prin pustie

În luna Martie era sărbătoarea Purim, care comemora biruința din cartea Estera, iar în luna Decembrie sărbătoreau Hanuca, „Înoirea Templului“ din timpul răscoalei macabeilor. Ziua Ispășirii nu era o sărbătoare, ci o zi de post și smerire înaintea Domnului, când Marele Preot intra în Sfânta Sfintelor să ardă tămâie și să stropească cu sânge pe altar.

Anual, iudeii respectau deeci aceste date calendaristice:

1. Purim în Marie
2. Paștele în Aprilie
3. Ziua Cincizecimii în Mai
4. Ziua ispășirii în Septembrie
5. Sărbătoarea corturilor în Octombrie
6. Hanuca în Decembrie

Iudaismul  a prosperat mai ales în jurul sinagogilor, unde se studiau asiduu Legea și Profeții. Helenismul  a prosperat prioritar printre cei atașați vieții ceremoniale de la Templu. Exponenții iudaismului au fost ,,fariseii“, partida celor ,,separați“ de compromisurile cu civilizația invadatoare. Dintre ei, partida „irodienilor“ reprezenta garda de la palat, care visa să restaureze monarhia în Israel printr-un urmaș al lui Irod. Exponenții ,,helenismului“ au fost ,,saducheii“, care s-au străduit să ,,colaboreze“ cu civilizația invadatoare, pentru propria bunăstare. Ei au fost propulsați în pozițiile religioase cheie de preoți și mari preoți. Superficial religioși ca și grecii, saducheii nu credeau nici în îngeri și nici în înviere.

Separați de ei și oarecum opuși lor sub pretenția dedicării totale față de studiul Scripturilor străvechi exista partida ,,cărturarilor“ (rabinii), specialiștii religioși ai vremii. Dualismul acesta se poate asemăna cu lupta dintre liberali și conservatori, unii dorind să supraviețuiască și să avanseze cu prețul oricărui compromis, ceilalți dorind să rămână mereu credincioși tradițiilor străvechi.

În tradiția macabeilor, mai exista pe vremea aceea și partida ,,zeloților“ (mai corect spus a ,,zeloșilor“), care urmăreau să răstoarne prin forță orice stăpânire străină. Romanii îi considerau ,,teroriștii“ vremii.

4. Au apărut cărți „neinspirate“, numite azi „pseudo-canonice“

Când Dumnezeu a tăcut în cei 400 de ani, oamenii au continuat să scrie. Cărțile lor poartă în teologie numele de ,,apocrife“. În număr de aproximativ 15, ele se pretind uneori a fi scrise de persoane celebre, dar au apărut din dorința de a consemna istoria contemporană și de a o acoperi cu aura ,,oamenilor inspirați din vechime“.

Iată ce am găsit scris în Mesagerul Creștin despre aceste cărți:

„Apokryph“ vine din greacă şi înseamnă „ascuns, tainic“. Numele „apocrife“ este în general o denumire a mai multor cărţi scrise în limba greacă, dar care nu aparţin Vechiului Testament. Vechiul Testament a fost redactat în ebraică (cu excepţia unor părţi din cartea Ezra şi Daniel, care au fost scrise în limba caldeeană).

Iudeii, cărora le-au fost încredinţate „cuvintele lui Dumnezeu“ (Romani 3:2), nu au recunoscut niciodată Apocrifele ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu.

Apocrifele Vechiului Testament apar prima dată în traducerea greacă a Vechiului Testament, aşa-numita Septuaginta (LXX). Mult mai târziu – în anul 1546 – acestea au fost declarate de biserica catolică, prin conciliul de la Trient în Tirolul de Sud, ca fiind întocmite prin Duhul Sfânt şi aparţinând Sfintelor Scripturi.

Au fost din păcate printre scriitorii creştini de odinioară unii care au fost de părere că aceste cărţi aparţin Bibliei. Prin aceasta a luat naştere o oarecare nesiguranţă, care a durat până la amintitul conciliu de la Trient. În mod fericit, în timpul Reformei s-au deschis ochii multor creştini cu privire la multele rătăciri din sânul bisericii. Martin Luther a luat o atitudine deschisă cu privire la autenticitatea acestor scrieri, atunci când în traducerea Bibliei pe care a făcut-o a scris: „ Acestea sunt cărţi care nu pot fi puse pe aceeaşi treaptă cu Biblia, dar care sunt totuşi bune şi utile de citit.“ El a notat aceste cărţi în cuprinsul Bibliei sale, însă nu le-a socotit ca aparţinând Bibliei şi le-a diferenţiat în mod clar la tipărire.

Remarcabil este faptul că scriitorii Apocrifelor n-au avut niciodată pretenţia că scrierile lor aparţin Scrierilor Sfinte. În afara contradicţiilor, care sunt normale pentru scrierile omeneşti, cartea Judit, de exemplu, este plină de greşeli istorice. În afară de aceasta se găsesc în ele şi învăţături greşite. Un exemplu în acest sens este Tobias 12,9, unde se spune: „Rugăciunea, postul şi facerea de bine sunt mai bune decât strângerea de comori din aur, căci facerea de bine scapă de la moarte, şterge păcatele şi conduce la viaţa veşnică“.

În încheiere, încă un argument important împotriva autenticităţii acestor scrieri: nici Domnul Isus şi nici apostolii nu s-au referit vreodată la vreo parte din aceste scrieri.

Pentru că n-au avut nici o șansă să treacă drept autori „inspirați“, autorii apocrifelor și-au propagat scrierile dându-le drept autori niște persoane istorice vrednice de respectul și credibilitatea cititorilor. Așa au apărut și au circulat în ultimele secole înainte de nașterea lui Isus Christos cărți ca acestea:

• Cartea lui Enoh (numită și Enoh I) 
• cartea secretelor lui Enoh (Numită și Enoh II), apărută și ea tot în ultimul secol dinainte de nașterea lui Christos
• Înălțarea lui Isaia în primul secol după nașterea lui Christos
• Cartea Jubileelor 
• Cartea lui Adam și a Evei
• Cartea lui Enoh
• Mica Geneză
• Cei doisprezece Patriarhi
• Rugăciunea lui Iosif
• Eldad și Medad
• Testamentul lui Moise
• Apocalipsa lui Moise
• Psalmii lui Solomon
• Apocalipsa lui Ilie
• Înălțarea lui Isaia
• Apocalipsa lui Zefania
• Apocalipsa lui Zaharia
• Apocalipsa lui Ezdra
• Protoevanghelia lui Iacov
• Apocalipsa lui Petru
• Viața și învățăturile Apostolilor
• Epistola lui Barnaba
• Faptele lui Pavel
• Apocalipsa lui Pavel
• Didascalia lui Clement
• Didascalia lui Ignatie
• Didascalia lui Policarp
• Evanghelia după Barnaba^[a]
• Evanghelia lui Pseudo-Matei^[b]
• cele 8 cărți ale Macabeilor
• etc.

Pe lângă aceste cărți apocrife, cercetătorilor le mai stau la dispoziție cărțile ,,psudoepigrafe“. Ele aparțin diferitelor grupări eretice care și-au susținut crezul sub pecetea împrumutării numelui vreunei persoane cu credit. Au fost inventariate cam 60 astfel de cărți, care vorbesc mai mult despre cei ce le-au răspândit, decât despre adevărul istoric sau divin.

Descoperirea ,,Manuscriselor de la Marea Moartă“ a adus la lumină secta eseneilor și colecția lor de cărți sfinte. Multe sunt din canonul acceptat al Vechiului Testament, reducând astfel la tăcere critici care pretindeau că Biblia este un produs relativ recent. Probabil că cea mai șocantă descoperire a fost sulul cărții profetului Isaia, pe care-l avem acum în întregime afișat în ,,Muzeul Cărții“ din Ierusalim. Și când te gândești că toți evreii care-l citesc dau cu ochii de mult disputatul Isaia 53 …

Nu este exclus ca cei care vor să distrugă azi creștinismul să mai găsească câteva astfel de „cărți ascunse“ sau „interzise de Biserică“ și să pretindă că ele, nu cărțile Noului testament, conțin „adevărul“ istoric. Va fi doar o problemă de preferință, iar alegerea se va face după duhul de care este călăuzit fiecare.

Amintită deja, cea mai importantă producție literară din această perioadă a fost ,,Septuaginta“, traducerea Vechiului Testament în limba greacă, cu circulație universală. Numele îi vine de la faptul că, pentru consecvență, traducerea a fost făcută de un grup de șaptezeci de specialiști în greacă și ebraică. Așa cum bine remarca Domnul Isus în întâmplarea cu bogatul și Lazăr, Dumnezeu a oferit astfel tuturor popoarelor lumii ,,mărturia necesară pentru salvarea sufletelor de la pedeapsa eternă“:

,,Bogatul a zis: ,,Rogu-te dar, părinte Avraame, să trimiţi pe Lazăr în casa tatălui meu, căci am cinci fraţi şi să le adeverească aceste lucruri, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin“. Avraam a răspuns: ,,Au pe Moise şi pe prooroci; să asculte de ei“ (Luca 16:27-29).

5. Perioada aceasta a dus spre … Noul Testament

Nu ni s-a dat să cunoaștem ,,vremurile sau soroacele, pe acestea Tatăl le-a păstrat sub stăpânirea Sa“ (Fapte 1:7), așa că nu știm dacă ,,împlinirea vremii“ despre care a vorbit apostolul Pavel a constat în pregătirile enumerate mai sus sau alte evenimente din calendarul celest.

Ceea ce am vrut să spunem totuși este că tăcerea lui Dumnezeu n-a însemnat inactivitate.

Cele trei mari puteri mondiale care au urmărit distrugerea poporului lui Dumnezeu, nu numai că au fost înfrânte, dar, în ironia providenței, au fost folosite la împlinirea planurilor divine.

Cei care i-au dus în exil i-au detrminat pe evrei să învețe să supraviețuiască fără Templu, în jurul sinagogilor în care au studiat Legea și Proorocii.

Grecii le-au finanțat traducerea cărților Vechiului Testament în colecția Septuagintei, pentru ca revelația lui Iehova să poată fi citită de toate popoarele lumii.

Romanii le-au creat condițiile necesare pentru ca, fără pașapoarte, să poată duce vestea bună în lungul și latul pământului.

Ironia ironiilor divine a fost că cele două mari denominații creștine care aveau să se formeze în Europa să crească pe cadavrul celor două puteri mondiale dușmane lui Dumnezeu: Biserica Greco Ortodoxă și Biserica Romano Catolică.

Revenind însă la cei 400 de ani de istorie intertestamentală, este clar că societatea iudaică era coaptă pentru clarificări majore. În ce constă identitatea evreiască? În ce măsură se puteau iudeii acomoda cu obiceiurile și practicile mai marilor vremii? Ce trebuiau să aleagă în conflictul dintre cultură și religie? Ce însemna să fi progresist: să te lași asimilat de cultura cotropitorilor sau să aștepți un viitor vestit de profeții din vechime? Când se va sfârși dominația străină asupra poporului lui Dumnezeu? Va mai veni sau nu va mai veni Mesia?

În ciuda situației politice catastrofale, mulți așteptau din toată inima să vină Ilie cel vestit de profetul Maleahi și, odată cu el, împărăția lui Dumnezeu. Tuturor acestora le va răspunde mesajul din debutul Evangheliei:

„Pocăiți-vă, căci împărăția lui Dumnezeu este aproape!“ (Mat. 3:2;4:17).

(Am refăcut și amplificat acest articol apărut inițial în „Biblia cu explicații“. Am preluat informații din „The New Testament: An Introductory Study“ de J. Sherman Wallace, revăzut de H.E. Dana, Juston Pres, 1942. )

Publicitate