Explicații la Biblie

Acasă » Perioada intertestamentară

Perioada intertestamentară

Știu că în Bibliile voastre, ca și în a mea, dacă întorci pagina după cartea profetului Maleahi dai imediat de Evanghelia lui Matei. Din punct de vedere istoric însă, n-a fost chiar așa de simplu. De la încheierea Vechiului Testament și până la debutul Noului Testament au existat aproximativ 400 de ani de istorie.

Unii preferă să numească această perioadă drept ,,cei 400 de ani de tăcere“, spunând prin aceasta că nu există cărți profetice prin care Dumnezeu să le fi vorbit oamenilor în această perioadă.

Perioada de tăcere nu înseamnă însă și o perioadă de inactivitate!

În epistola lui Pavel către Galateni există o aluzie directă la această perioadă de tăcere, în care Dumnezeu a pregătit scena pentru apariția lui Ioan Botezătorul, ca mesager, și a lui Isus din Nazaret, ca Mesia:

,,Dar când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca să răscumpere pe cei ce erau sub Lege, pentru ca să căpătăm înfierea“ ( Gal. 4:4-5).

 

Expresia ,,împlinirea vremii“ se referă tocmai la acei 400 de ani în care Dumnezeu a pregătit lumea pentru cea mai importantă Persoană și cea mai importantă lucrare din istorie. Esența mesajului lui Ioan Botezătorul a fost chemarea la pocăință. Deși era o critică aspră, majoritatea oamenilor au considerat-o necesară și au venit  ,,în masă“ la Iordan să fie botezați.

,,Şi tot norodul care l-a auzit şi chiar vameşii au dat dreptate lui Dumnezeu, primind botezul lui Ioan, dar fariseii şi învăţătorii Legii au zădărnicit planul lui Dumnezeu pentru ei, neprimind botezul lui“ (Luca 7:29-30).

Asta implica recunoașterea faptului că în cei 400 de ani scurși între Maleahi și Matei, poporul lui Dumnezeu suferise transformare nefastă. Ce se întâmplase?

 

Trei lucruri cheie despre perioada intertestamentală

Trei factori au influențat transformările din poporul lui Dumnezeu: conducătorii, cărțile și certurile religioase.

Conducătorii

Cei întorși în patrie după robia babiloniană au experimentat patru valuri de influențe; persanii, grecii, romanii și … macabeii.

Israelul s-a aflat sub stăpânirea Imperiului Persan între anii 532-332 î.Ch. Vechiul Testament s-a încheiat cu majoritatea evreilor rămași în exil, dar cu majoritatea celor din seminția lui Iuda (numiți în Noul Testament ,,iudeii“) întorși în regiunea Ierusalimului să reconstruiască Templul, cetatea și regatul. Toate acestea s-au întâmplat prin ,,bunăvoința“ Imperiului Persan, care și-a păstrat însă autoritatea asupra lor. Cărturarul Ezra, paharnicul Neemia și liderul Zorobabel au fost lăsați, ba chiar au fost finanțați de persani, ca să refacă închinarea la Iehova (2 Cronici 36:22-23; Ezra 1:1-4):

,,Aşa vorbeşte Cirus, împăratul perşilor: „Domnul, Dumnezeul cerurilor, mi-a dat toate împărăţiile pământului şi mi-a poruncit să-I zidesc o casă la Ierusalim, în Iuda. Cine dintre voi este din poporul Lui? Dumnezeul lui să fie cu el şi să se suie la Ierusalim, în Iuda, şi să zidească acolo Casa Domnului, Dumnezeului lui Israel! El este adevăratul Dumnezeu, care locuieşte la Ierusalim. Oriunde locuiesc rămăşiţe din poporul Domnului, oamenii din locul acela să le dea argint, aur, avere şi vite, pe lângă daruri de bunăvoie pentru Casa lui Dumnezeu, care este la Ierusalim!”

Capii de familie din Iuda şi Beniamin, preoţii şi leviţii, şi anume toţi aceia al căror duh l-a trezit Dumnezeu, s-au sculat să meargă să zidească la Ierusalim Casa Domnului“ (Ezra 1:2-5).

La întoarcerea din exil, iudei au dislocat parte din samaritenii aduși în teritoriu de politica Babilonului (2 Regi 17:14-41). Din exil, iudeii s-au întors cu ,,sinagogile“ unde studiau Legea, cu limba aramaică a imperiului care a înlocuit ebraica veche și cu vindecarea de idolatrie. Dacă Dumnezeu i-a dus în Babilon ca să-i vindece, a reușit! De atunci și până azi este cu neputință să convertești pe un iudeu la o altă credință. O altă caracteristică a iudeilor de după exil este refuzul lor de a mai alege un împărat care să domnească peste ei. Pare ciudat, dar seminția lui Iuda a renunțat la această practică și nici Zorobabel, nici vreun alt urmaș de al lui David nu a dorit să fie așezat pe tron.

În anul 331 î.Ch. persanii au fost cuceriți de greci, care, sub comanda fenomenalului Alexandru Macedon s-au aruncat ca un leopard asupra întregii lumi de atunci. După ce l-a înfrânt pe Darius Persanul, Alexandru cel Mare a impus cultura greacă în teritoriile cucerite. Ca unul care l-a studiat pe Aristotel, Alexandru a cerut ca limba greacă să fie folosită pretutindeni. Unul din rezultate a fost că Scripturile evreiești au fost traduse și ele și au circulat de atunci sub numele de ,,Septuaginta“ (traducerea celor șatezeci).

Iudeea a intrat și ea sub stăpânirea grecească, care a durat până în 164 î.Ch. Cultura greacă a fost o pacoste pentru iudei, pentru că era aplecată spre senzualitate, spre distracții, spre politeism, spre cultul frumosului trupesc și al puterii. Influența ei a creat o pătură ,,elevată“ și cosmopolită de evrei ,,care vorbeau grecește“ (Fapte 6:1; 9:29). La început, Alexandru a preferat să nu se amestece prea mult în viața religioasă a iudeilor, dar situația s-a înrăutățit foarte mult după moartea sa, când Iudeea a căzut sub dominația unor alți conducători care au disprețuit iudaismul și au urmărit grecizarea forțată a populației. Teroarea a culminat pe vremea lui Antioh Epifanus, care nu numai că a dorit să le schimbe iudeilor religia, dar a vrut chiar să-i desființeze ca neam. El a interzis activitatea preoților din seminția lui Levi și a intrat să pângărească Templul, oferind jertfe de animale necurate pe un altar așezat în Sfânta Sfintelor. Iuda Macabeul cu întreaga lui familie s-a răsculat împotriva grecilor asupritori și, după o perioadă de războaie de guerilă i-a îndepărtat de la domnie. Ziua în care iudeii au intrat în Templu ca să-l curățească s-a numit Ziua Înnoirii (Hanuca în tradiția iudaică) și este amintită în Evanghelie (Ioan 10:22). Macabeu înseamnă ,,ciocan“, iar familia aceasta ar fi avut o binecuvântare trainică dacă n-ar fi sfidat rânduielile mozaice care-i limita la activitatea preoțească. În loc să facă așa, Macabeii și-au însușit ilegitim prerogativele seminției regale a lui Iuda. Pentru că au încercat să se substituie urmașilor lui David și să instaureze un soi de ,,teocrație“ preoțească, rolul lor în istorie a fost limitata de Dumnezeu.

Cam prin anul 63 î.Ch. împăratul Pompei al Romei a cucerit Israelul, aducându-i pe toți locuitorii Dudeii sub autoritatea Imperiului Roman. Cultura forței brute romane, împreună cu contabilitatea romană au impus în teritorii o disciplină de fier.

Roma a adus domnia ,,legii“, Dreptul roman se află și astăzi la temelia societăților civilizate.

Roma a adus pacea. ,,Pax romana“ a fost impusă cu forța legiunilor, dar a fost o realitate.

Roma a adus ,,generalizarea sclaviei“. Se estimează că, în Imperiul Roman, cinci din șapte persoane erau sclavi. Imperiul a fost clădit pe sclavie.

Roma a adus … drumuri. Arhitecți geniali și executanți pricepuți (vezi cazul lui Apolodor din Damasc), au împânzit lumea de atunci cu un sistem de comunicare rutieră nemaiîntâlnit. Ca arterele și vinele sistemului sanguin din corpul uman, ,,toate drumurile au dus la Roma“. Asta a înlesnit o rapidă circulație a bunurilor și a persoanelor, pregătind lumea pentru răspândirea Evangheliei.

 

Prin toleranța persanilor care le-a îngăduit evreilor să rămână evrei oriunde au trăit ei (vezi cărțile Daniel și Estera), prin răspândirea unei culturi grecești care a impus folosirea universală a limbii grece, prin năzuința de izbăvire națională și religioasă a Macabeilor și prin universalitatea mijloacelor de circulație din Imperiul Roman, Dumnezeu a dus la ,,plinirea vremii“ pentru trimiterea lui Isus Christos în lume.

Cărțile pseudo-canonice

Când Dumnezeu a tăcut în cei 400 de ani, oamenii au continuat să scrie. Cărțile lor poartă în teologie numele de ,,apocrife“. În număr de aproximativ 15, ele se pretind uneori a fi scrise de persoane celebre, dar au apărut din dorința de a consemna istoria contemporană și de a o acoperi cu aura ,,oamenilor inspirați din vechime“.

Iată ce am găsit scris în Mesagerul Creștin despre aceste cărți:

„Apokryph“ vine din greacă şi înseamnă „ascuns, tainic“. Numele „apocrife“ este în general o denumire a mai multor cărţi scrise în limba greacă, dar care nu aparţin Vechiului Testament. Vechiul Testament a fost redactat în ebraică (cu excepţia unor părţi din cartea Ezra şi Daniel, care au fost scrise în limba caldeeană).

Iudeii, cărora le-au fost încredinţate „cuvintele lui Dumnezeu“ (Romani 3:2), nu au recunoscut niciodată Apocrifele ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu.

Apocrifele Vechiului Testament apar prima dată în traducerea greacă a Vechiului Testament, aşa-numita Septuaginta (LXX). Mult mai târziu – în anul 1546 – acestea au fost declarate de biserica catolică, prin conciliul de la Trient în Tirolul de Sud, ca fiind întocmite prin Duhul Sfânt şi aparţinând Sfintelor Scripturi.

Au fost din păcate printre scriitorii creştini de odinioară unii care au fost de părere că aceste cărţi aparţin Bibliei. Prin aceasta a luat naştere o oarecare nesiguranţă, care a durat până la amintitul conciliu de la Trient. În mod fericit, în timpul Reformei s-au deschis ochii multor creştini cu privire la multele rătăciri din sânul bisericii. Martin Luther a luat o atitudine deschisă cu privire la autenticitatea acestor scrieri, atunci când în traducerea Bibliei pe care a făcut-o a scris: „ Acestea sunt cărţi care nu pot fi puse pe aceeaşi treaptă cu Biblia, dar care sunt totuşi bune şi utile de citit.“ El a notat aceste cărţi în cuprinsul Bibliei sale, însă nu le-a socotit ca aparţinând Bibliei şi le-a diferenţiat în mod clar la tipărire.

Remarcabil este faptul că scriitorii Apocrifelor n-au avut niciodată pretenţia că scrierile lor aparţin Scrierilor Sfinte. În afara contradicţiilor, care sunt normale pentru scrierile omeneşti, cartea Judit, de exemplu, este plină de greşeli istorice. În afară de aceasta se găsesc în ele şi învăţături greşite. Un exemplu în acest sens este Tobias 12,9, unde se spune: „Rugăciunea, postul şi facerea de bine sunt mai bune decât strângerea de comori din aur, căci facerea de bine scapă de la moarte, şterge păcatele şi conduce la viaţa veşnică“.

În încheiere, încă un argument important împotriva autenticităţii acestor scrieri: nici Domnul Isus şi nici apostolii nu s-au referit vreodată la vreo parte din aceste scrieri.

Pe lângă aceste cărți apocrife, cercetătorilor le mai stau la dispoziție cărțile ,,psudoepigrafe“. Ele aparțin diferitelor grupări eretice care și-au susținut crezul sub pecetea împrumutării numelui vreunei persoane cu credit. Au fost inventariate cam 60 astfel de cărți, care vorbesc mai mult despre cei ce le-au răspândit, decât despre adevărul istoric sau divin.

Descoperirea ,,Manuscriselor de la Marea Moartă“ a adus la lumină secta eseneilor și colecția lor de cărți sfinte. Multe sunt din canonul acceptat al Vechiului Testament, reducând astfel la tăcere critici care pretindeau că Biblia este un produs relativ recent. Probabil că cea mai șocantă descoperire a fost sulul cărții profetului Isaia, pe care-l avem acum în întregime afișat în ,,Muzeul Cărții“ din Ierusalim. Și când te gândești că toți evreii care-l citesc dau cu ochii de mult disputatul Isaia 53 …

Amintită deja, cea mai importantă producție literară din această perioadă a fost ,,Septuaginta“, traducerea Vechiului Testament în limba greacă, cu circulație universală. Numele îi vine de la faptul că, pentru consecvență, traducerea a fost făcută de un grup de șaptezeci de specialiști în greacă și ebraică. Așa cum bine remarca Domnul Isus în întâmplarea cu bogatul și Lazăr, Dumnezeu a oferit astfel tuturor popoarelor lumii ,,mărturia necesară pentru salvarea sufletelor de la pedeapsa eternă“:

,,Bogatul a zis: ,,Rogu-te dar, părinte Avraame, să trimiţi pe Lazăr în casa tatălui meu, căci am cinci fraţi şi să le adeverească aceste lucruri, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin“. Avraam a răspuns: ,,Au pe Moise şi pe prooroci; să asculte de ei“ (Luca 16:27-29).

Partide religioase

În contact cu celelalte forme de civilizație ale lumii, evreii au reacționat diferit. Unii s-au grăbit să-și însușească forme și credințe străine, din dorința de a progresa, de a fi în pas cu lumea și de a propăși pe scara socială. Alții, care și-au adus aminte de pedeapsa teribilă dată prin robia baniloniană generației care s-a lăsat târâtă departe de Dumnezeu în idolatrie, au refuzat acum categoric orice compromis, care li s-a părut ca o ignorare a lecțiilor învățate din istorie.

În civilizațiile care le-au dominat vremelnic, religia a jucat mai mult un rol decorativ, fără implicații majore pentru viața veșnică. Grecizarea impusă timp de câteva sute de ani a fracturat societatea într-o luptă fraticidă dintre două partide ,,iudaismul“ și ,,helenismul“.

Iudaismul  a prosperat mai ales în jurul sinagogilor, unde se studiau asiduu Legea și Profeții. Elenismul  a prosperat prioritar printre cei atașați vieții ceremoniale de la Templu. Exponenții iudaismului au fost ,,farisei“, partida celor ,,separați“de compromisurile cu civilizația invadatoare. Exponenții ,,helenismului“ au fost ,,saducheii“, care s-au străduit să ,,colaboreze“ cu civilizația invadatoare, pentru propria bunăstare. Ei au fost propulsați în pozițiile religioase cheie de preoți și mari preoți. Superficial religioși ca și grecii, saducheii nu credeau nici în îngeri și nici în înviere.

În lipsa unui rege, poporul Domnului, chiar și sub opresiune străină, a fost condus de un Sinedriu, din care făceau parte saduchei, farisei și bătrâni ai poporului.

Separați de ei și oarecum opuși lor sub pretenția dedicării totale față de studiul Scripturilor străvechi exista partidul ,,cărturarilor“, specialiștii religioși ai vremii. Dualismul acesta se poate asemăna cu lupta dintre liberali și conservatori, unii dorind să supraviețuiască și să avanseze cu prețul oricărui compromis, ceilalți dorind să rămână mereu credincioși tradițiilor străvechi.

În tradiția macabeilor, mai exista pe vremea aceea și partida ,,zeloților“ (mai corect spus a ,,zeloșilor“), care urmăreau să răstoarne prin forță orice stăpânire străină. Romanii îi considerau ,,teroriștii“ vremii.

Rezumat al celor 400 de ani intertestamentali

Nu ni s-a dat să cunoaștem ,,vremurile sau soroacele, pe acestea Tatăl le-a păstrat sub stăpânirea Sa“ (Fapte 1:7), așa că nu știm dacă ,,împlinirea vremii“ despre care a vorbit apostolul Pavel a constat în pregătirile enumerate mai sus sau alte evenimente din calendarul celest.

Ceea ce am vrut să spunem totuși este că tăcerea lui Dumnezeu n-a însemnat inactivitate.

Cele trei mari puteri mondiale care au urmărit distrugerea poporului lui Dumnezeu, nu numai că au fost înfrânte, dar, în ironia providenței, au fost folosite la împlinirea planurilor divine. Cei care i-au dus în exil i-au detrminat pe evrei să învețe să supraviețuiască fără Templu, în jurul sinagogilor în care au studiat Legea și Proorocii. Greci le-au finanțat traducerea cărților Vechiului tetament în colecția Septuagintei, pentru ca revelația lui Iehova să poată fi citită de toate popoarele lumii. Romanii le-au creat condițiile necesare pentru ca, fără pașapoarte, să poată duce vestea bună în lungul și latul pământului. Ironia ironiilor divine a fost ca cele două mari denominații creștine care aveau să se formeze în Europa să crească pe cadavrul celor două puteri mondiale dușmane lui Dumnezeu: Biserica Greco Ortodoxă și Biserica Romano Catolică.

Revenind însă la cei 400 de ani de istorie intertestamentală, este clar că societatea iudaică era coaptă pentru clarificări majore. În ce constă identitatea evreiască? În ce măsură se puteau iudeii acomoda cu obiceiurile și practicile mai marilor vremii? Ce trebuiau să aleagă în conflictul dintre cultură și religie? Ce însemna să fi progresist: să te lași asimilat de cultura cotropitorilor sau să aștepți un viitor vestit de profeții din vechime? Când se va sfârși dominația străină asupra poporului lui Dumnezeu? Va mai veni sau nu va mai veni Mesia?

În ciuda situației politice catastrofale, mulți așteptau din toată inima să vină Ilie cel vestit de profetul Maleahi și, odată cu el, împărăția lui Dumnezeu. Tuturor acestora le va răspunde mesajul incipient al Evangheliei:

,,Pocăiți-vă, căci împărăia lui Dumnezeu este aproape!“ (Mat. 3:2;4:17).


3 Comentarii

  1. Dorin Ilea spune:

    Util si necesar in acelasi timp. Fiti binecuvantat in tot ce faceti pentru Domnul si nu numai.

  2. Interesant si util, multi ne-am pus intrebarea aceasta ; Ce a fost intre vechi si nou, acum am inteles , Domnul Sa va binecuvinteze!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: