Explicații la Biblie

Vă invit să vizitați și celelalte bloguri, care-l completează pe acesta. Lista lor este în Blogroll.

Maxime despre bătrânețe

Gray hair and wrinkles might not feel like much to joke about, but when it comes to aging none of us are immune, so sometimes the best thing we can do is laugh. With older age comes wisdom, experience, and perspective — three things that can help us recognize how important it is to look on the brighter side. While we’re all destined to grow old (if we’re lucky), maintaining a positive attitude can help our outlook stay fresh and youthful. Like George Burns once said, “You can’t help getting older, but you don’t have to get old.” Here, we’ve rounded up 14 funny quotes about aging that can serve as inspiration to keep a light heart even as the birthdays pile up.

Age is something that doesn’t matter unless you are a cheese.
— Luis Buñuel, Spanish filmmaker

Getting old is like climbing a mountain; you get a little out of breath, but the view is much better.
— Ingrid Bergman

The idea is to die young as late as possible.
— Ashley Montagu, British-American anthropologist

The secret of staying young is to live honestly, eat slowly, and lie about your age.
— Lucille Ball

No one is as old as those who have outlived enthusiasm.
— Henry David Thoreau

You know you’ve reached middle age when you’re cautioned to slow down by your doctor, instead of by the police.
— Joan Rivers

It’s paradoxical that the idea of living a long life appeals to everyone, but the idea of getting old doesn’t appeal to anyone.
— Andy Rooney

My mother always used to say, “The older you get, the better you get. Unless you’re a banana.”
— Betty White

I’m at an age when my back goes out more than I do.
— Phyllis Diller

Life is a moderately good play with a badly written third act.
— Truman Capote

My face carries all my memories. Why would I erase them?
— Diane Von Furstenberg

I don’t feel old. I don’t feel anything until noon. Then it’s time for my nap.
— Bob Hope

I have reached an age when, if someone tells me to wear socks, I don’t have to.
— Albert Einstein

Anyone can get old. All you have to do is live long enough.
— Groucho Marx

Lot – lăstarii harului

Introducere:
Un text din Numeri 23:1-10 ne dă cea dintâi rostire a profetului Balaam când a fost chemat de Balac, împăratul Moabului, să decidă soarta lui Israel. Copleșit de privilegiile pe care le-a comunicat din partea lui Dumnezeu pentru evrei, Balaam oftează în finalul discursului lui cu aceste cuvinte:

„O, de aş muri de moartea celor neprihăniţi
Şi sfârşitul meu să fie ca al lor!” (Numeri 23:10).

Dacă a dorit cu adevărat așa de mult oare de ce n-a avut parte de ea? Pentru că între vorbele noastre și faptele noastre este uneori o diferență „ca de la cer la pământ“. Balaam este un exemplu al celor care ar fi putut, dar n-au ajuns acolo unde ar fi trebuit să fie, al celor care au știut ce trebuie să facă, dar iubirea de bogățiile acestei lumi i-au luat mințile și mântuirea. Să ai parte vremelnică de har, dar să sfârșești până la urmă departe de el, în pierzarea veșnică, ce tragedie!

Unul care seamănă până la un punct cu Balaam a fost celebrul Lot, izbăvitul din cetatea Sodomei. Pățania l-a lăsat văduv, dar, ceea ce a pățit după aceea a fost și mai tragic. Haideți să ne aducem aminte de viața lui în acest context al unui om înconjurat de lăstari ai harului.

I. Beneficiar al harului la ieșirea din Ur

„Tatăl tuturor credincioșilor“ era pe atunci încă un prunc în credință și a ieșit din Ur călcând cu … stângul. El n-a ascultat întocmai porunca chemării divine și a plecat din Ur cu toată casa tatălui său Terah. În ea se afla și acest Lot, nepot al lui Avram, fiul fratelui său (Geneza 11:27).

„Domnul zisese lui Avram: „Ieşi din ţara ta, din rudenia ta şi din casa tatălui tău şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta“ (Geneza 12:1).

Lot a ieșit din Ur pe chemarea lui Avram. El a fost indirect un beneficiar al acestei chemări.

II. Beneficiar al harului la plecarea din Haran

Dumnezeu l-a „arestat“ pe Avram la Haran și l-a ținut acolo până la moartea tatălui său, ca să corecteze neascultarea copilului în credință. Toate rudele lui Avram au rămas la Haran. La ele își va trimite el mai târziu slujitorul ca să ia o nevastă fiului său, Isaac.

Singurul care a continuat călătoria spre țara promisă cu Avram a fost Lot. El a continuat să meargă pe „pașaportul“ lui Avram, ca „dependent“.

„Avram a plecat, cum îi spusese Domnul, şi a plecat şi Lot împreună cu el. Avram avea şaptezeci şi cinci de ani când a ieşit din Haran. Avram a luat pe Sarai, nevastă-sa, şi pe Lot, fiul fratelui său, împreună cu toate averile pe care le strânseseră şi cu toate slugile pe care le câştigaseră în Haran. Au plecat în ţara Canaan şi au ajuns în ţara Canaan“ (Geneza 12:4-5).

Toți oamenii „mari“ au fost mai întâi copii mici. Înainte de a fi „tatăl tuturor credincioșilor“, Avram a fost el însuși un copilaș în credință, cu pași șovăielnici și căderi copilărești.

S-au scris multe cărți despre Avram și n-am de gând să mă apuc să mai scriu și eu una. Vreau doar să constat că foarte mulți autori îl „evidențiază“ pe Avram ca să justifice într-un fel „alegerea“ lui Dumnezeu. Nu este cazul. Nu este adevărul. Nu trebuie să adăugăm fantezia logicii noastre legaliste la harul nemeritat și inexplicabil acordat de Dumnezeu unui muritor de rând.

Avram și-a început calea credinței călcând vârtos cu … stângul. El a făcut două greșeli mari.

Prima a fost că n-a ascultat de reglementările din chemarea Domnului. În loc să iasă din familia tatălui său, el a ieșit „cu familia“ tatălui său. Anunțată retrospectiv, chemarea lui Avram a sunat așa:

„Domnul zisese lui Avram: „Ieşi din ţara ta, din rudenia ta şi din casa tatălui tău şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta“ (Gen. 12:1).

În realitate, Avram a plecat cu întregul clan al familiei tatălui său: 

„Iată spiţa neamului lui Terah. Terah a născut pe Avram, pe Nahor şi pe Haran. Haran a născut pe Lot. Şi Haran a murit în faţa tatălui său Terah, în ţara în care se născuse, în Ur, în Haldeea. 

Avram şi Nahor şi-au luat neveste. Numele nevestei lui Avram era Sarai şi numele nevestei lui Nahor era Milca, fiica lui Haran, tatăl Milcăi şi Iscăi. Sarai era stearpă; n-avea copii deloc. 

Terah a luat pe fiul său Avram şi pe Lot, fiul lui Haran, fiul fiului său, şi pe Sarai, noră-sa, nevasta fiului său Avram. Au ieşit împreună din Ur din Haldeea, ca să meargă în ţara Canaan. Au venit până la Haran şi s-au aşezat acolo. Zilele lui Terah au fost de două sute cinci ani, şi Terah a murit în Haran“ (Geneza 11: 27-32).

Din discreție și decență, Biblia nu ne spne cine a fost femeia care i-a născut-o lui Terah pe Sarai. Nu este important să știm pentru că, oricum, evreii nu se trag din Terah, ci din Avraam.

De ce n-a plecat Avram singur din Ur ? N-a putut să o facă? N-a vrut să o facă? Avea cam 75 de ani, așa că avea toată libertatea să procedeze așa cum îi spusese Dumnezeu.

A doua greșeală pe care a făcut-o Avram în primii lui pași pe calea credinței a fost că s-a învoit cu Sara să trăiască la nevoie în minciună. Avram a avut destulă credință ca să plece la un drum necunoscut fiind sigur că Dumnezeu poate să-l păzească pe drum și să-i dea apoi biruința asupra tuturor din țara pe care urma să o ia în stăpânire, dar n-a avut destulă credință că Dumnezeu îl va scăpa din orice primejdie provocată de privirile pofticioase provocate de frumusețea nevestei sale:

„Când m-a scos Dumnezeu din casa tatălui meu, am zis Sarei: ,,Iată hatârul pe care ai să mi-l faci: în toate locurile unde vom merge, spune despre mine că sunt fratele tău“ (Geneza 20:13).

Greu de înțeles și greu de acceptat. Și mai greu de înțeles este că Dumnezeu nu i-a spus nimic în privința aceasta. Nelimitatele și neînțelesele dimensiuni ale harului divin …

III. Beneficiar al harului care îmbogățește peste măsură

În Canaan, turmele lui Avram și ale lui Lot au fost binecuvântate și s-au înmulțit așa că nu mai încăpeau împreună. Păzitorii turmelor au început să se certe între ei, iar atmosfera rea punea în pericol mărturia lor înaintea celor din jur:

“S-a iscat o ceartă între păzitorii vitelor lui Avram și păzitorii vitelor lui Lot. Canaaniţii și fereziţii locuiau atunci în ţară.

Avram a zis lui Lot: „Te rog, să nu fie ceartă între mine și tine și între păzitorii mei și păzitorii tăi, căci suntem fraţi. Nu-i oare toată ţara înaintea ta? Mai bine desparte-te de mine: dacă apuci tu la stânga, eu voi apuca la dreapta; dacă apuci tu la dreapta, eu voi apuca la stânga” (Geneza 13:7-9).

A fost momentul în care Avraam i-a propus lui Lot … despărțirea. Și Lot a acceptat-o. Mulți spun că Lot a ales greșit. Eu spun că orice ar fi ales ar fi fost la fel de rău. Dacă avea discernământ spiritual, Lot n-ar fi trebuit nici în ruptul capului să se despartă de Avram. Binecuvântarea divină se revărsa asupra lui „prin Avram“ și „din cauza lui Avram“. Lot a ales pofta ochilor, desigur, dar și mai grav a fost faptul că a ales să creadă că se poate descurca de acum înainte fără Avram, departe de Avram. Lot i-a dat un răspuns greșit la propunerea lui Avram. Adevăratul răspuns, singurul care trebuia să-i fie atunci pe buze era altul, unul pe care l-a dat mult mai târziu cineva din familia lui. Dar să nu anticipăm. Vom ajunge împreună și acolo.

În ceasul încercării, Lot a ales rău și a pornit spre alunecoasa vale a drumului spre Marea Moartă și, dincolo de ea, spre Sodoma:

“Lot și-a ridicat ochii și a văzut că toată Câmpia Iordanului era bine udată în întregime. Înainte de a nimici Domnul Sodoma și Gomora, până la Ţoar, era ca o grădină a Domnului, ca ţara Egiptului. Lot și-a ales toată Câmpia Iordanului și a mers spre răsărit. Astfel s-au despărţit ei unul de altul. Avram a locuit în ţara Canaan, iar Lot a locuit în cetăţile din Câmpie și și-a întins corturile până la Sodoma. Oamenii din Sodoma erau răi și afară din cale de păcătoși împotriva Domnului“ (Geneza 13:13).

Mai întâi spre Sodoma, apoi lângă Sodoma și până la urmă “în Sodoma”.

IV. Beneficiar al harului chiar și în păcătoasa Sodomă

Noul Testament ne sune că „neprihănitul Lot“ „își chinuia sufletul“ în Sodoma (2 Petru 2:7). Chinuit, nechinuit, dar nu s-ar fi decis singur să plece din ea …

Biblia ne spune că scoaterea lui Lot din Sodoma la numai câteva minute înainte de a fi distrusă cu foc și pucioasă nu i s-a datorat lui Lot, ci a fost tot o urmare a legăturii lui cu Avraam. Patriarhul n-a menționat numele nepotului său atunci când a mijlocit pentru Sodoma. Oricum, mijlocirea lui n-a dat nici un fel de rezultat deoarece n-au fost nici măcar zece oameni neprihăniți în acea cetate a desfrâului. Lot ar fi trebuit să piară împreună cu sodomiții, dar Dumnezeu citise în inima lui Avraam durerea lui nerostită și a ascultat-o:

„Când a nimicit Dumnezeu cetăţile câmpiei, Şi-a adus aminte de Avraam şi a scăpat pe Lot din mijlocul prăpădului, prin care a surpat din temelie cetăţile unde îşi aşezase Lot locuinţa“ (Geneza 19:29).

Că Lot și fetele lui nu erau cu mult mai buni decât cei din Sodoma s-a văzut din ceea ce au făcut după aceea. Fetele lui l-au îmbătat și, prin incest, au născut de la el doi băieți din care s-au întemeiat apoi două neamuri: Moab și Amon. A fost ultima dată când s-a vorbit despre Lot în cartea Genezei. 

V. Binecuvântat fără să merite în copiii lui

În cartea Deuteronom, Moise recapitulează evenimentele călătoriei poporului evreu dinspre Egipt spre țara promisă. Mulțimea aceea imensă a copiilor robiei și ai pustiei au fost îndrumați și sfătuiți de Dumnezeu în drumul lor. Interesant și elocvent pentru harul dat copiilor lui Lot este porunca clară pe care Dumnezeu le-a dat-o. Pentru că trebuiau să treacă spre Iordan de cealaltă parte a Mării Moarte, prin teritoriile altor popoare, Dumnezeu le-a dat biruință în toate luptele, dar le-a interzis să se lupte cu Moab și Amon.

„Domnul mi-a zis: ,,Nu face război cu Moab şi nu te apuca la luptă cu el, căci nu-ţi voi da nimic să stăpâneşti în ţara lui. Arul l-am dat în stăpânire copiilor lui Lot“ (Deuteronom 2:9).

„Domnul mi-a vorbit şi a zis: ,,Să treci azi hotarul Moabului, la cetatea Ar, şi să te apropii de copiii lui Amon. Să nu faci război cu ei şi să nu te iei la luptă cu ei, căci nu-ţi voi da nimic de stăpânit în ţara copiilor lui Amon: am dat-o în stăpânire copiilor lui Lot.“ (Deuteronom 2:17-19).

Credincioșia acestei promisiuni de har ține până în ziua de azi. Amman, capitala Iordaniei este ortografierea modernă a numelui Amon și este capitala acelor ținuturi încă din secolul XIII dinainte de Christos! Câte orașe din lume se pot lăuda cu o astfel de continuitate?

Tragedia a fost că Moab, moștenitorul harului acordat lui Lot, s-a ridicat el însuși împotriva evreilor și l-a chemat pe Balaam, văzătorul de la Râu, ca să-l blesteme. În loc să-i primească ca pe verișorii lor care ieșiseă sleiți de puteri din muncile Egiptului și uscați de sete în cei patruzeci de ani prin pustie, în loc să le iasă înainte cu pâine și cu apă, Moab s-a gândit că poate să-i distrugă. Aceasta a fost prea de tot pentru Dumnezeu. Refuzarea harului avraamic a atras asupra lor blestemul etern din partea lui Dumnezeu:

„Amonitul şi moabitul să nu intre în adunarea Domnului, nici chiar al zecelea neam, pe vecie, pentru că nu v-au ieşit înainte cu pâine şi apă pe drum, la ieşirea voastră din Egipt, şi pentru că au adus, pe preţ de argint, împotriva ta pe Balaam, fiul lui Beor, din Petor, din Mesopotamia, ca să te blesteme. Dar Domnul, Dumnezeul tău, n-a voit să asculte pe Balaam şi Domnul, Dumnezeul tău, a schimbat blestemul acela în binecuvântare, pentru că tu eşti iubit de Domnul, Dumnezeul tău. Să nu-ţi pese nici de propăşirea lor, nici de bunăstarea lor toată viaţa ta, pe vecie“ (Deuteronom 23:3-6).

Niciodată înseamnă niciodată și pe veci înseamnă pe veci, nu-i așa? Ce speranță mai putea avea Moab și urmașii lor. Trăind pe celălalt mal al Mării Moarte, Moab a văzut minunile pe care le-a făcut Dumnezeu pentru urmașii lui Avraam la cucerirea țării și apoi în toată istoria lor. Era însă prea târziu pentru ei. Au rămas „pe celălalt mal al Mării Moarte“, tânjind, dar niciodată putând să se mai bucure de ele. Simbolic și semnificativ, între ei și binecuvântările lui Avraam era acum „moartea“, acel „pe veci“ rostit de pedeapsa divină.

VI. Binecuvântat în alegerea bună făcută de una din strănepoatele lui

Lot n-a rămas însă în paginile Bibliei sub blestem și este bine ca să nu-l pironim nici noi acolo. 

Rut a fost o „moabită“, iar tot ce s-a întâmplat cu ea dovedește cât de bun este Dumnezeul harului. El își permite să-și calce propria Lui interdicție și această moabită blestemată a ajuns să fie acceptată printre evrei, s-a înrudit cu ei și, născându-l pe bunicul lui David, a devenit indirect mama celui mai mare împărat din istoria lui Israel. Mai mult, ca persoană inclusă de providența divină în arborele genealogic mesianic, Rut, strănepoata lui Lot, fiică a blestematului Moab a ajuns peste veacuri străbunica  … lui Isus din Nazaret, Fiul lui Dumnezeu întrupat în istorie!

Asta s-a întâmplat pentru că femeia aceasta tănără a știu să dea un răspuns mai bun decât Lot atunci când i s-a spus să aleagă. Lot a ales să se despartă de Avraam și a pierdut binecuvântările. Rut a ales să se lipească cu orice preț de poporul binecuvântat.

Unii se întreabă ce o fi văzut Rut în Naomi de s-a atașat așa de puternic de soacra ei. Cei cu pătrundere duhovnicească își dau seama însă că n-a fost vorba despre meritele lui Naomi, incontestabile bineînțeles. A fost vorba de mult mai mult!

Urmând-o pe Naomi, moabita Rut trecuse pe celălalt mal al Mării Moarte și purta în ea toate regretele seculare ale copiilor lui Lot, toate tânjirile lor, toate visările interzise. Citiți declarația ei cu această pătrundere duhovnicească și-mi veți da repede dreptate. Naomi și familia ei plecaseră din „Betleem“-ul (casa pâinii) înfometat prin seceta pedepsei lui Dumnezeu să scape tocmai în Moab, locul blestemului. Acum Rut face calea întoarsă alături de Naomi, ca odinioară Lot alături de Avraam și rostește cuvintele pe care Lot ar fi trebuit să le rostească la vremea lui, dar n-a făcut-o:

„Rut a răspuns: „Nu sta de mine să te las şi să mă întorc de la tine! Încotro vei merge tu, voi merge și eu; unde vei locui tu, voi locui și eu; poporul tău va fi poporul meu și Dumnezeul tău va fi Dumnezeul meu; unde vei muri tu, voi muri și eu și voi fi îngropată acolo. Facă-mi Domnul ce o vrea, dar nimic nu mă va despărți de tine, decât moartea!” (Rut1:16-17).

Lăstarii harului care l-au însoțit pe Lot toată viața au înflorit și au dat rod în Rut, moabita scoasă de Dumnezeu de sub blestem și primită în linia mesianică.

Încheiere:

De ce v-am spus eu toate acestea? Oare există printre noi cineva ca Balaam? Sau cineva ca Lot? Există oameni care au stat o vreme lângă binecuvântații copii ai lui Dumnezeu, dar sunt în pericol să facă așa cum au făcut Balaam și Lot?

Există cineva deznădăjduit în fața dreptății lui Dumnezeu ca Lot și urmașii lui? Există oameni cărora li se pare că nu li se mai permite accesul la binecuvântare?

Dacă există astfel de oameni am venit să le spun că Dumnezeul cel viu este un Dumnezeu al harului. Unii care au citit Biblia doar ca să o critice au spus că există doi dumnezei, unul dur și neînduplecat al Vechiului Testament și unul milos și iubitor al Noului Testament. Eu v-am arătat cât de bun este Dumnezeul celor din Vechiul Testament, Dumnezeul Legii, dar și Dumnezeul harului. Veniți la El cât se poate. Veniți cu toată inima. Veniți irezistibil, ca Rut. Căutați și veți găsi. Bateți și vi se va deschide, cereți și veți căpăta. 

Împărăteasa din Seba – o femeie cu adevărat înțeleaptă

Mat. 12:42; 1 Regi 10:1-13

Introducere: Cartea Proverbelor se încheie cu un exemplu surprinzător. În loc săne dea ilustrație de înțelepciune un bărbat, ne este oferit portretul unei … femei. Da există femei înțelepte, mai înțelepte decât mulți bărbați. Solomon n-a putut fi dat ca exemplu. Este una să știi înțelepciune și alta să o trăiești pentru tine însuți.

* Ar trebui să schimbăm problemele între noi, căci fiecare ne pricepem de minune să rezolvăm problemele altora …

În ce a constat înțelepciunea împărătesei din Seba?

I. A ȘTIUT SĂ FOLOSEASCĂ OCAZIA (1 REGI 10:1).

Viața trece pe dinaintea nopastră cu tavele pline de ocazii. Foarte puțini știu să se folosească de ele. Ei sunt prea comoz sau prea ocupați ca să le vadă și ca să le folosească.

* Ne place să trăim într-o casă curată, dar nu ne place să facem curățenie. Ne place să fie ordine în casă, dar nu ne place să punem lucrurile la loc … etc.

Împărateasa din Seba a plecat spre Ierusalim … cu ce companie aviatică ? Sau cu mașina cu aer condiționat, etc. ? Femeia aceasta a fost gata să se deplaseze, săfacă efort să schimbe ceva ca să folosească ocazia de a vedea ceea ce n-a mai văzut lumea …

*Este o mare deosebire în felul în care căutăm noi de lucru și cum caută de lucru mexicanii. Ei caută o ocazie! Nu mă întreba ce știu să fac. Spune-mi de ce ai nevoie și am să mă dau peste cap să fac eu.

Dorința de a ieși din obișnuit și din comoditate este condiția progresului. Unii ar vrea să li se îmbunătățească situația, dar să continue să facă ceea ce fac acum!

II. A ȘTIUT SĂ PUNĂ ÎNTREBĂRI.

Gradul de înțelepciune să măsoară prin calitatea întrebărilor pe care știm să le punem.

Întrebări „albe”: „Ai venit?” „Te-ai sculat?” „Alo, ești acasă?”

Small Talk este câteodată măsura unor small people. Ce ai întreba dacă ai fi în fața unia ca Solomon?

Tu ai venit astăzi curios înaintea Domnului? Vrei să afli ceva ? Ști să pui întrebări? Este între noi Unul mai mare decât Solomon … Vai! Câte vorbe fără rost aude Dumnezeu în rugăciunile noastre …

III. A ȘTIUT SĂ PROVOACE DĂRNICIA PRIN DARURI. (1 REGI 10:10-13).

Putea să nu-i dea nimic lui Solomon … Și așa avea prea mult. Putea spune: „Ai destule. Plec acasă.” I s-ar fi răspuns: „Drum bun și cale bătută, doamnă.”

Împărăteasa a știut însă să provoace dărnicia lui Solomon. Femeile știu că viața este ca un ecou: primești ceea ce dai. Împărăteasa i-a dăruit ceva lui Solomon, măcar că el n-avea nevoie de nimic. A primit în schimb „ce a dorit, tot ce a cerut, și i-a mai dat și pe deasupra …” Deșteaptă femeie!

Încheiere: Unde este Domnul Isus în toată această întâmplare? El este chiar aici, în mijlocul nostru. Femeia venise pentru Solomon. Domnul Isus subliniazătragedia contemporanilor care Îl aveau pe Dumnezeu în vizită și … nu-l băgau în seamă. Tu ce faci?

Nu faceți această greșeală!

Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noștri, ce am contemplat și ce au pipăit mâinile noastre, cu privire la Cuvântul vieții …
1 Ioan 1.1
Ioan își începe prima epistolă cu o prețioasă declarație despre gloria Persoanei lui Hristos, accentuând faptul că taina sfântă a divinității și a umanității, care au fost în mod perfect unite în Cel Binecuvântat, este deasupra oricărei puteri a omului de a o defini sau de a o înțelege.

Expresia „de la început” nu merge înapoi până în eternitatea trecută, așa cum o găsim în Evanghelia Sa, nici până la începutul creației, așa cum o găsim în Geneza 1. Aici ea face referire la începutul sfânt al revelării personale a lui Dumnezeu pe pământ – la întruparea Domnului Isus. Aceasta nu a fost o viziune de moment, nici o apariție pasageră a divinității, ci revelația reală și eternă a lui Dumnezeu, care și-a avut începutul prin întruparea Domnului Isus.

Apostolii au dat o mărturie deplină cu privire la acest lucru. Ei L-au auzit, iar El a vorbit cu nimeni altul n-o mai făcuse. Ei L-au văzut cu ochii lor, și cât de atent trebuie să-L fi studiat ei! Cum ar fi putut să n-o facă? Ei au avut privilegiul chiar să-L atingă – „ce au pipăit mâinile noastre”. Avem aici mărturia majorității simțurilor noastre naturale. Realitatea umanității Sale a fost pe deplin dovedită.

Unii îndrăznesc să folosească adevărul umanității Sale reale și depline ca pe un argument că, în consecință, El nu putea fi Dumnezeu. Cât de ticăloase și de corupte sunt astfel de sugestii! Acesta este motivul pentru care unul dintre mărețele Sale nume în Dumnezeire este introdus aici: „Cuvântul vieții” – Cuvântul care era la început cu Dumnezeu și care era Dumnezeu (Ioan 1.1).

Noi folosim cuvinte pentru a ne exprima gândurile – Hristos este Cuvântul vieții, expresia gândurilor lui Dumnezeu, expresia vieții Dumnezeului etern, acum manifestată într-o formă umană binecuvântată.

L. M. Grant

Ghedeon – RESURSELE LIMITATE NICIODATĂ NU-L LIMITEAZĂ PE DUMNEZEU

Viața lui Ghedeon este un exemplu perfect al modului în care Dumnezeu creează circumstanțe imposibile pentru slujitorii Săi pentru a-Și arăta slava. Domnul l-a chemat pe acest om timid să conducă Israelul în lupta împotriva unui inamic copleșitor: 100.000 de madianiți în comparație cu armata israeliană de 22.000 – care a fost apoi redusă la un număr special de persoane pentru luptă de doar 300. Acestea nu erau doar cote copleșitoare, ci erau evidențiate de imposibil. Dumnezeu a împins limita cu mult peste puterea lui Ghedeon pentru a-Și aduce glorie.
Observ astăzi patru lecții minunate în povestea lui Ghedeon:

1. Resursele limitate nu-L limitează niciodată pe Dumnezeu. Domnul nostru a lăsat totul clar: trebuie să fim ai Lui „cu totul” atunci când Îl urmăm. Aceasta înseamnă abandonarea oricărei încrederi în sine – toată încrederea în propriile noastre abilități și resurse – și a ne pune încrederea în El pentru a le împlini. De multe ori, Dumnezeu ne limitează cu intenție resursele noastre pentru a ne asigura că El va primi toată slava.

2. Descurajarea poate împiedica – dar nu poate opri niciodată – planul suprem al victoriei lui Dumnezeu. Acest lucru este mai ușor de înțeles dacă te pui în locul lui Ghedeon. Uneori, experiențele noastre cele mai dezamăgitoare, care descurajează sufletul, care te usucă de putere, nu vin de pe câmpul de luptă al vieții, ci din propria noastră familie spirituală. Ghedeon se confrunta cu descurajare din cauza oamenilor, însă nu a permis să-l împiedice să avanseze.

3. Harul pentru victorie se mărește pentru cei obosiți. Chiar și în fața epuizării, Ghedeon știa că Dumnezeu era pe cale să aducă victoria. S-ar putea să ni se întâmple același lucru și nouă: pe măsură ce continuăm să avem încredere în Domnul în mijlocul propriilor noastre circumstanțe dificile, atunci – așa cum s-a întâmplat cu Ghedeon – putem ști că va fi victoria lui Dumnezeu.

4. Dumnezeu nu se oprește la o jumătate de biruință. Planul Lui este întotdeauna pentru salvarea noastră deplină și uneori acesta se împlinește doar în ultima jumătate de oră, când suntem frustrați, obosiți și nu mai putem înainta.

Cert este că fiecare luptă cu care ne confruntăm are un scop veșnic. Nu este doar înfrângerea unui dușman – este exaltarea lui Isus. Când avem încredere în Dumnezeu dincolo de propria noastră capacitate, El ne oferă toată puterea pentru a birui lupta și o face într-un mod prin care toată slava să fie a Lui.
Folosit cu permisiunea [World Challenge]

Cea mai deșteaptă maximă de viață pe care am verificat-o anul acesta


“Să spui întotdeauna adevărul,
dar nu tot adevărul. Sunt și adevăruri care nu trebuiesc spuse”

David XXII – un om împlinit în eternitate

Lecție practică: „Mai mult face un nume bun decât untdelemnul mirositor şi ziua morţii decât ziua naşterii“ (Eclesiastul 7:1)

David este un om paradoxal și un foarte dificil subiect de studiu. În pregătirea acestor materiale am căutat să aflu ce au spus și scris alții înaintea mea. Am rămas surprins să văd că nu mulți dintre cei considerați de mine foarte buni învățători au publicat multe despre David. Sunt atâtea lucruri bune de spus despre omul acesta, dar și atâtea lucruri rele … Probabil că au preferat să-l lase cunoscut doar sub evaluarea pe care i-a făcut-o Dumnezeu: ,,Un om după inima Mea” și să treacă sub tăcere incontestabilele lui greșeli.

David este omul cu un zbor frânt. Caracterul și cursul vieții sale s-au frânt odată cu păcătuirea cu Batșeba și uciderea valorosului ei soț, Urie. Dumnezeu a ales ca textul cronicii inspirate să urmeze apoi necazurile și agonia cu care David a executat pedeapsa pe care singur și-a rostit-o: moartea celor patru ,,miei” dintre copiii lui.

Este greu să rămâi după acest studiu cu imaginea unui David refuzat de Dumnezeu când a cerut să zidească Templul, el însuși prizonier în templul unui trup dărăpănat imposibil de încălzit și rob al unor neputințe din care numai intervențiile celor apropiați lui îl mai ajută să-și împlinească datoriile împărătești.

Cum vom încheia noi acest studiu? Care va fi concluzia noastră despre el?

Simplu și pe scurt vom spune cu o expresie americană: „The best is yet to come!”, „Ce-i mai bun acum începe!”

Există un David al viitorului pe care-l vom întâlni cu surprindere și uimire. Toate neîmplinirile lui vor fi acoperite de slava și lucrarea lui din viitor.

Despre aceasta vorbește un text tainic din Evrei:

„Toţi aceștia, măcar că au fost lăudaţi pentru credinţa lor, totuși n-au primit ce le fusese făgăduit, pentru că Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru noi, ca să n-ajungă ei la desăvârșire fără noi.” (Evrei 11:39-40).

Eternitatea este casa în care ne vom trăi împlinirile și tot binele care a înmugurit în noi va înflori, se va coace și va ajunge la coacere, asemenea toiagului lui Aaron:

„A doua zi, când a intrat Moise în cortul mărturiei, iată că toiagul lui Aaron, care era pentru casa lui Levi, înverzise, făcuse muguri, înflorise și copsese migdale“. (Numeri 17:8).

David nu și-a trăit încă ultimul capitol. El va experimenta transformarea fabuloasă despre care aflăm tot în epistola către Evrei:

„Voi nu v-aţi apropiat de un munte care se putea atinge … Ci v-aţi apropiat de muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc, … de duhurile celor neprihăniţi, făcuţi desăvârșiţi.” (Evrei 12:18, 22-23).

Deocamdată, Dumnezeu ne-a facut neprihăniți. El nu se oprește însă la aceasta, ci în viitor ne va duce la desăvârșire!

A fost David un om după inima lui Dumnezeu? Da! Înseamnă asta că a fost un om desăvârșit? Nu!

În David cel de până acum au existat personalități distincte. A fost David al realizărilor incontestabile. Împăratul David și apoi fiul său Solomon au ridicat Israelul de la nivelul unor triburi rivale la nivelul unui Imperiu rămas în istorie sub numele de „regatul de aur“ al evreilor.

A fost apoi acel David al pornirilor nestăpânite, al impulsurilor auto-destructive, al neascultării și al nelegiuirii. Dumnezeu a trebuit să-i spune că nu este vrednic să construiască Templul pentru că a vărsat prea mult sânge …

A existat însă și acel David al psalmilor, al rostirilor unduitoare și al rotitoarelor scări spre culmile părtășiei cu divinitatea din care au răsărit sclipirile profetice. A fost un David al înălțimilor spirituale, al umblării personale cu Dumnezeu. Copiii lui Dumnezeu de pretutindeni se roagă și astăzi rugăciunile lui, căutând nu de puține ori să intuiască și melodiile originale compuse de acest împărat cu suflet de copil al câmpului și al nopților vrăjite.

A existat însă și un altfel de David, un David al năzuințelor, al viselor neîmplinite, al dorințelor nesatisfăcute, al idealurilor neatinse …

Închei această carte spunându-vă că m-am îndrăgostit pentru totdeauna de acest David. El este ceea ce suntem noi toți și fiecare în parte. Dumnezeu n-a pus însă aceste tânjiri în noi doar ca să ne amăgească s-au doar ca să ne arate ceea ce nu vom putea niciodată ajunge. Nu! Nicidecum! Acest David al năzuințelor va fi împlinit de Dumnezeu la dimensiunile viselor lui și dincolo de ele, pentru că Dumnezeu face întotdeauna „mai mult decât cerem noi sau gândim“ (Efeseni 3:20).

Acesta este probabil cel mai frumos mesaj al vieții lui David și el ne vine de dincolo de David de la Dumnezeul care l-a creat, l-a mântuit și i-a pregătit un loc în slava lui cerească.

În tinerețea lui urmărită de prigonitori, Richard Wurmbrand a rostit predici memorabile cu ilustrații cât lecții mari de teologie sistematică. Iată una din ele spusă la o biserică din Constanța. Ea mi-a fost repovestită de prietenul meu Emil Dumitru, care a auzit-o și el de la cei care au auzit-o …

Se numește „Cinci minute după moarte“ și rog să fiu iertat că nu stăpânesc arta cuvintelor așa cum a făcut-o acest foarte mare predicator:

„În primele cinci minute după moarte se vor întâmpla cu tine lucruri mari, ne mai auzite și ne mai întâlnite. Mai întâi vei vedea venind spre tine un înger pe care nu l-ai cunoscut în timpul vieții, dar care te cunoaște perfect de bine pentru că a fost îngerul tău păzitor. El te va lua de mână și veți trece cu viteza gândului printr-un tunel întunecat, prin valea umbrelor morții și pe măsură ce veți înainta se va face din ce în ce mai multă lumină. Va fi din ce în ce mai frumos în jur. Vei auzi cântece mai frumoase ca orice muzică de pe pământ și vei vedea priveliști mai fermecătoare decât ai văzut vreodată.

Îngerul te va duce apoi pe o ușă și cum vei intra, te va pune imediat cu spatele la perete. Înaintea ta va apare o făptură frumoasă, înconjurată în curcubee de slavă și desăvârșită în lumina feței frumoase. Uimit, îl vei întreba pe înger: „Este Domnul Isus?“, iar el îți va răspunde zâmbind: „Nu …“ Uită-te acolo!“

Atunci îți vei întoarce capul și vei vedea pe cineva așa de frumos încât te vei simți strivit de măreția lui, dacă n-ar fi fața lui binevoitoare și o imensă dragoste cu care te vei simți privit. Nu vei mai întreba îngerul pentru că vei ști. El este Domnul! Vei cădea cu fața la pământ înaintea Lui și vei plânge mult de recunoștință. Apoi, curios îl vei întreba: „Dar făptura acea frumoasă pe care am văzut-o prima dată, cine este?“ Și Domnul Isus îți va răspunde mustrător: „Acela ai fi putut fi tu, dacă ai fi ascultat în totul de Mine și ai fi primit tot ceea ce am fost gata să-ți dau. Dar n-ai vrut …“

Vei cădea iar cu fața la pământ de rușine și de regret și vei vărsa lacrimi amare de păreri de rău. Iar Domnul te va lăsa să plângi … Când te vei liniști, vei șopti umil: „Aș mai putea să-l văd puțin încă o dată? Doar câteva clipe …“

Și El îți va spune: „Privește!“

Te vei uita curios să-l mai vezi o dată , dar nu-l vei mai găsi. Vei căuta iar cu tot dinadinsul, dar … nu va mai fi acolo. Te vei uita atunci întrebător la Domnul Isus. El nu-ți va răspunde nimic, ci doar îți va face semn să te uiți la mâinile și picioarele tale. Te vei uita și, speriat la început, vei vedea că … tu ești acela. Dumnezeu te-a îmbrăcat în slava pregătită pentru tine mai înainte să fi fost făcută lumea. Și te vei prăbuși iar la picioarele Domnului și vei plânge în hohote, vei plânge cu gemete și cu strigăte de bucurie totodată, iar pe obraji îți vor curge șuvoaie lacrimile calde ale recunoștinței … Iar Domnul se va apleca duios spre tine și le va șterge, îmbrățișându-te cu privirile Lui dătătoare de viață. Vei înțelege atunci cât de mult a așteptat El să facă cu tine lucrul acesta …“

David a fost omul unor năzuințe nerealizate deocamdată în viața aceasta. Asta nu-l micșorează câtuși de puțin, ci ne dă măsura adevărată a personalității lui. Toate trăirile lui au fost anticiparea marilor schimbări de care și el va avea parte. Aceasta a fost de fapt cea mai mare nădejde a lui, cea mai adâncă și mai intensă rugăciune. Iat-o în psalmul 61:

„Ascultă, Dumnezeule, strigătele mele, ia aminte la rugăciunea mea!
De la capătul pământului strig către Tine cu inima mâhnită și zic: „Du-mă pe stânca pe care n-o pot ajunge, căci este prea înaltă pentru mine!”
Căci Tu ești un adăpost pentru mine, un turn tare împotriva vrăjmașului.
Aș vrea să locuiesc pe vecie în cortul Tău, să alerg la adăpostul aripilor Tale.

(Oprire)

Căci Tu, Dumnezeule, îmi asculţi juruinţele, Tu îmi dai moștenirea celor ce se tem de Numele Tău.
Tu adaugi zile la zilele împăratului: lungească-i-se anii pe vecie!
În veci să rămână el pe scaunul de domnie, înaintea lui Dumnezeu! Fă ca bunătatea și credincioșia Ta să vegheze asupra lui!
Atunci voi cânta neîncetat Numele Tău și zi de zi îmi voi împlini juruinţele“.

David a rostit cuvinte greu de acceptat pentru ceilalți oameni mulțumiți cu puțin. Cererile lui vorbesc expres despre veșnicie, iar eternitatea este singurul tărâm în care-și vor găsi împlinirea.

Cap. XX – Pledoarie pentru sinceritate

David a fost un om după inima lui Dumnezeu pentru că L-a pus întotdeauna pe Dumnezeu pe poziția numărul unul, recunoscând că tronul cerului are ascendent și autoritate ultimă față de tronul dela Ierusalim. Aș adăuga la aceasta faptul că David a fost un om sincer, autentic și neprefăcut în relatiile lui cu Dommnul.

https://scripturile.wordpress.com/2021/02/06/pledoarie-pentru-sinceritate/

A șchiopătat o singură dată atunci cănd a crezut că poate lucra “pe ascuns” în păcătuirea cu Bat Șeba, și Dumnezeu i-a dat o lecție care l-a lecuit pe toată viața.

“Așa vorbește Domnul: ‘Iată, din casa ta voi ridica nenorocirea împotriva ta și voi lua de sub ochii tăi pe nevestele tale și le voi da altuia, care se va culca cu ele în faţa soarelui acestuia.
Căci ai lucrat pe ascuns; Eu însă voi face lucrul acesta în faţa întregului Israel și în faţa soarelui.’” (2 Samuel 12:11-12).

Pedeapsa a venit prin fiul său Absalom:

“Și Ahitofel a zis lui Absalom: „Intră la ţiitoarele pe care le-a lăsat tatăl tău pentru paza casei; astfel tot Israelul va ști că te-ai făcut urât tatălui tău și mâinile tuturor celor ce sunt cu tine se vor întări.”
Au întins un cort pentru Absalom pe acoperiș, și Absalom a intrat la ţiitoarele tatălui său, în faţa întregului Israel” (2 Samuel 16:21-22).

Rușinea aceasta “de pe acoperișul casei” a rămas cu David toată viața:

“David a intrat iarăși în casa lui, la Ierusalim. Împăratul a luat cele zece ţiitoare pe care le lăsase pentru paza casei și le-a pus într-o casă sub pază; a îngrijit de ele, dar n-a intrat la ele. Și au fost închise până în ziua morţii lor, trăind în văduvie” (2 Samuel 20:3).

Lecția primită de David a devenit proverbială în Israel. Unii o recunosc chiar și în cuvinte rostite de Domnul Isus:

“ … Căci nu este nimic ascuns care nu va fi descoperit și nimic tăinuit care nu va fi cunoscut.
Ce vă spun Eu la întuneric, voi să spuneţi la lumină; și ce auziţi șoptindu-se la ureche, să propovăduiţi de pe acoperișul caselor” (Matei 10:26-27).

Dumnezeu l-a lecuit pe David de nesinceritate! Dovada cea mai copleșitoare este cartea psalmilor, dintre care cel puțin 73 sunt scriși de el.

Cineva spunea: “Lasă-mă să mă rog împreună cu tine și-ți voi spune care este relația ta cu Dumnezeu”.

Există psalmi contradictorii. Optimismul și încrederea din psalmul 27 nu se potrivește cu panica și neliniștea din psalmul 22:

“Domnul este lumina și mântuirea mea. De cine să mă tem? Domnul este sprijinitorul vieţii mele. De cine să-mi fie frică?
Când înaintează cei răi împotriva mea, ca să-mi mănânce carnea, tocmai ei – prigonitorii și vrăjmașii mei – se clatină și cad.
Chiar o oștire de ar tăbărî împotriva mea, inima mea tot nu s-ar teme. Chiar război de s-ar ridica împotriva mea, tot plin de încredere aș fi” (Psalmul 271-3).

“Dumnezeule! Dumnezeule! Pentru ce m-ai părăsit și pentru ce Te depărtezi fără să-mi ajuţi și fără s-asculţi plângerile mele?
Strig ziua, Dumnezeule, și nu-mi răspunzi; strig și noaptea, și tot n-am odihnă” (Psalmul 22:1-2).

Amândoi psalmi sunt adevăraț însă, descoperindu-ne un David asemenea nouă, când sus, când jos în relația lui cu Cel Atotputernic. Contradicția dintre ei este o pledoarie pentru sinceritate, pentru o viață trăită fără mască într-o autentică transparență.

Iată ce se poate spune despre cartea psalmilor:

“Psalmii acopere o perioadă care debutează cu viaţa lui Moise şi se întinde până după revenirea din robia babiloniană, pe vremea lui Ezra şi Neemia. Majoritatea psalmilor însă sunt produşi de David în timpul vieţii lui de umblare cu Domnul. Omul acesta care a fost cioban la oi, cântăreţ vestit în Israel, trubadur la curtea împăratului, ginere al împăratului, apoi fugar hăituit şi aflat mereu în primejdie până când Dumnezeu l-a aşezat chiar pe el însuşi pe tronul Israelului, a străbătut atâtea suişuri şi coborâşuri ale spiritului încît a devenit el însuși instrumentul la care a cântat Dumnezeu. Psalmii lui David sunt de fapt cântări divine inspirate din cer pentru a înfrumuseţa viaţa plină de necazuri a pământului. Din acest punct de vedere, psalmii sunt atemporali, ei vin la noi din rezonanţele timpului, ne învăluie cuceritor şi vor rămâne cu noi veşnic.

Psalmii sunt cartea tuturor oamenilor, tuturor sentimentelor şi a tuturor situaţiilor. Oricine, oriunde şi în orice stare s-ar găsi se poate identifica cu ceea ce se găseşte în textul psalmilor. Cel sărac şi părăsit, cel bolnav şi aflat în suferinţă, cel exilat departe de cei dragi şi de ţară, cei aflaţi mereu în pericol, cei păcătoşi se pot regăsi în oglinda psalmilor. Este loc însă acolo şi pentru cei iertaţi, pentru cei biruitori, pentru cei prăbuşiţi în adorare, pentru cei ataşaţi total de Domnul şi locaşurile Sale, pentru cei pierduţi lor înşile şi dăruiţi pe vecie Creatorului.

Cum să folosim psalmii astăzi ?

Cine citește Noul Testament își dă repede seama că viața creștină este asociată cu psalmii. Cântările amintite în Noul Testament sunt sinonime cu psalmii (de exemplu cântările din capitolele 1 și 2 ale Evangheliei după Luca).

Domnu Isus a citat din psalmi în predici (vezi predica de pe munte), în înfruntările pe care le-a avut cu iudeii, în timpul curățirii Templului și chiar la Cina cea de Taină.

Apostolii au citat psalmii când s-au rugat după ce au fost torturați pentru credință (Fapte 4) și au folosit citate din psalmi în predicile lor (Fapte 13).

Autorul epistolei către Evrei citează masiv din psalmi. Fiecare din primele cinci capitole ale epistolei conține și unul sau mai multe citate din psalmi.

Cum să-i folosim noi?

Părerea mea este că cel mai bine este să-i citim cu glas tare și să-i punem pe melodii. Există psalmi care ne îndeamnă să-i ,,strigăm“ în gura mare! Le diminuăm impactul dacă-i citim stând jos în tăcere. Sunt psalmi care ne îndeamnă să ne mișcăm trupul, să ne ridicăm mâinile, să batem din palme, să țopăim și să ne ridicăm privirea în sus.

Psalmii trebuie să facă parte din serviciile noastre divine:

,,Vorbiţi între voi cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti şi cântaţi şi aduceţi din toată inima laudă Domnului“ (Efes. 5:19).

Bineînțeles că-i putem acompania cu instrumentele. De fapt, termenul ,,psalm“ înseamnă literal ,,a ciupi“, implicând folosirea unor instrumente cu coarde. Între strofele anumitor psalmi există indicația ,,șela“, care a fost o indicație dată conducătorului muzical și s-ar putea traduce prin ,,oprire“, ,,schimbarea de tonalitate“, ,,ridicarea vocii“ sau ,,schimbarea intensității“.

Cum ar trebui deci să-i cântăm?

Eu cred că ar trebui să-i cântăm ,,în întregime“. Prea multe din cântările noastre preiau doar fragmente din psalmi și le repetă într-una. Oricine nu parcurge un psalm în întregime nu ține seama de intenția și trăirea celui ce l-a compus inițial.

Unii psalmi sunt pentru închinarea comună, alții se potrivesc mai bine cu închinarea din cămăruța singurătății. Ar fi bine dacă:

  • am citi câte un psalm pe zi
  • am citi unii psalmi la culcare, pentru că ei ne ajută să ne descărcăm de povara de peste zi.
  • am citi psalmi chiar și când simțim că nu ni se potrivesc pentru că va veni și vremea când ni se vor potrivi de minune.
  • am încerca să dăm titluri personal la psalmii citiți, făcându-i astfel ,,psalmii noștri“.
  • am încerca să parafrazăm sau să versificăm psalmii
  • am parcurge psalmi în zilele de suferință, boală sau chiar pe patul morții

Nu neg valoarea studierii psalmilor, dar pledez pentru ,,folosirea“ psalmilor, pentru trăirea lor. Vom descoperi adevărata lor frumusețe și valoare atunci când îi vom rosti cu voce tare, când îi vom cânta, când îi vom striga spre bolțile cerului. Psalmii sunt scările pe care putem urca spre cer într-o închinare pasionată care-L proslăvește pe Dumnezeu.

Cap. XXI – Pledoarie pentru laudă

Lecție practică: Nu te mulțumi să asculți muzică. Cântă tu cu vocea ta, cu instrumente, dar mai ales, cântă cu toată inima! Fii extravagant în închinare!

(nici pe departe gata sau finisată, dar prea importantă să rămână cumva nepublicată. Zilele grele ale scriitorului are au nevoie de contribuția neobișnuită a cititorilor. Sper să ne întâlnim la jumătate de drum).

+++

Muzica în viața personală a lui David

De la oile tatălui său pe câmpia Betleemului, la turma lui Dumnezeu din Israel, din sărăcie și simplitate până la sofisticare și slavă, viața lui David a fost caracterizată constant de un lucru: a cântat. A cântat odată cu respirația. A cântat cu viteza gândului adus la rodire la picioarele lui Dumnezeu. Cântecele lui, mare parte rugăciuni au fost culese în cartea Psalmilor. Cineva a spus că David s-a rugat așa de mult ca noi să avem scuze să nu ne mai rugăm niciodată. Pur și simplu, cântăm una din cântările lui!

A cântat așa de frumos, așa de mult, că i s-a dus vestea. Când Saul a început să fie muncit de un duh rău a fost sfătuit să caute pe cineva priceput să cânte. Iată una din primele caracterizări ale lui David, așa cum intrase el deja în conștiința celor care l-au văzut:

„Iată, am văzut pe un fiu al lui Isai, Betleemitul, care ştie să cânte; el este şi un om tare şi voinic, un războinic, vorbeşte bine, este frumos la chip şi Domnul este cu el” (1 Samuel 16:18)

Unii doar vorbesc despre muzică. Altora le place să o asculte. David a făcut din ea o pasiune, o trăire și o putere. Oamenii ar trebui să-și dea seama ce putere extraordinară se găsește în muzică. Aparținând unui nivel de comunicare superior limbajului, muzică pătrunde la inimă fără a mai poposi la vămile rațiunii și pune în mișcare voința. Acultați marșurile militare și vă veți da seama despre ce vorbesc.

În relația cu Dumnezeu, muzică deschide canale de comunicație superioară, ridicând conversația la nivelul sublim al comuniunii, de unde izvorăște nu de puține ori revelația profetică. Biblia ne vorbește despre o muzică a întregii creații. Dacă n-ai văzut niciodată copacii bătând din palme și munții cântând nu este pentru ca așa ceva nu se întâmplă. Roagă-L pe Dumnezeu să-ți deschidă urechile și ochii și atunci vei putea reintra în simfonia creației.

„Cu trâmbiţe şi sunete din corn,
strigaţi de bucurie înaintea Împăratului, Domnului!
Să urle marea cu tot ce cuprinde ea,
să chiuie lumea şi cei ce locuiesc pe ea,
să bată din palme râurile,
să strige de bucurie toţi munţii
înaintea Domnului!  (Psalm 98:6-9).

Prin muzică, David s-a integrat în această simfonie de laudă a creației și a ținut neapărat să o facă parte din închinarea de la Templu. Citiți extraordinara sa preocupare pentru cântăreții, pentru cântecele și pentru instrumentele muzicale la Templu (1 Cronici 25:1-31).

„Cântărețul plăcut“ a rămas „standardul” de închinare. Mulți au încercat să-l imite, majoritatea au fost niște caraghioși îndrăgostiți de ei înșiși nu de Dumnezeu:

„Ei se culcă pe paturi de fildeş şi stau întinşi alene pe aşternuturile lor; mănâncă miei din turmă şi viţei puşi la îngrăşat. Aiurează în sunetul alăutei, se cred iscusiţi, ca David, în instrumentele de muzică“ (Amos 4:5-6).

Vinovăția lor nu desființează însă performanța lui David

— La acest standard va reveni Ezechia

„A pus pe leviţi în Casa Domnului cu chimvale, alăute şi harpe, după rânduiala lui David, lui Gad, văzătorul împăratului, şi prorocului Natan, căci astfel era porunca Domnului dată prin prorocii Săi. 26 Leviţii au luat loc cu instrumentele lui David şi preoţii, cu trâmbiţele.
Ezechia a poruncit să aducă arderea-de-tot pe altar şi, în clipa când a început arderea-de-tot, a început şi cântarea Domnului, în sunetul trâmbiţelor şi instrumentelor lui David, împăratul lui Israel … Apoi, împăratul Ezechia şi căpeteniile au zis leviţilor să laude pe Domnul cu cuvintele lui David şi ale prorocului Asaf. L-au lăudat cu bucurie şi s-au plecat şi s-au închinat“ (2 Cronici 29:25-27, 30)

După moartea lui David și Solomon, alți împărați n-au acordat aceeași prioritate laudelor Domnului și poporul s-a înstrăinat de Templu. Reformele lui Ezechia au fost mai mult decât necesare și binevenite!

„Nu vă înţepeniţi grumazul ca părinţii voştri; daţi mâna Domnului, veniţi la Sfântul Lui Locaş, pe care l-a sfinţit pe vecie, şi slujiţi Domnului, Dumnezeului vostru, pentru ca mânia Lui aprinsă să se abată de la voi. … 2 Cronici 30:8).

„Şi s-a bucurat toată adunarea lui Iuda şi preoţii, şi leviţii, şi tot poporul venit din Israel, şi străinii veniţi din ţara lui Israel sau aşezaţi în Iuda. 26 A fost mare veselie la Ierusalim. De pe vremea lui Solomon, fiul lui David, împăratul lui Israel, nu mai fusese la Ierusalim aşa ceva. 27 Preoţii şi leviţii s-au sculat şi au binecuvântat poporul. Glasul lor a fost auzit şi rugăciunea lor a ajuns până la ceruri, până la locuinţa sfântă a Domnului“ (2 Cronici 30:25-27)

— La acest standard va reveni Iosia. Dupa Manasse si Amon, Iosia găsește, foarte sugestiv, „cartea Legii” si … cântările:

„Pregătiţi-vă după casele voastre părinteşti, după cetele voastre, cum au rânduit prin scris David, împăratul lui Israel, şi fiul său Solomon.. … Cântăreţii, fiii lui Asaf, stăteau la locul lor, după rânduiala lui David, lui Asaf, lui Heman şi lui Iedutun, văzătorul împăratului. Uşierii, de asemenea, erau la fiecare uşă. N-au avut nevoie să se abată de la slujba lor, căci fraţii lor leviţii au pregătit ce era pentru ei“ (2 Cronici 35:4,15).

— La acest standard va reveni după robia babiloniană Ezra.

„Când au pus lucrătorii temeliile Templului Domnului, au aşezat pe preoţi în veşminte, cu trâmbiţe, şi pe leviţi, fiii lui Asaf, cu chimvale, ca să laude pe Domnul, după rânduiala lui David, împăratul lui Israel“ (Ezra 3:10).

„Căpeteniile leviţilor, Haşabia, Şerebia şi Iosua, fiul lui Cadmiel, şi fraţii lor împreună cu ei, stând unii în faţa altora, erau însărcinaţi să mărească şi să laude pe Domnul, după rânduiala lui David, omul lui Dumnezeu“. …
„ … şi fraţii săi, Şemaia, Azareel, Milalai, Ghilalai, Maai, Netaneel, Iuda şi Hanani, cu instrumentele de muzică ale lui David, omul lui Dumnezeu. Cărturarul Ezra era în fruntea lor.“
„ … păzind tot ce privea slujba lui Dumnezeu şi a curăţirilor. Cântăreţii şi uşierii îşi împlineau şi ei slujbele după rânduiala lui David şi a fiului său Solomon. Căci odinioară, pe vremea lui David şi lui Asaf, erau căpetenii peste cântăreţi şi cântări de laudă şi de mulţumire în cinstea lui Dumnezeu“ (Neemia 12:24, 36, 45, 46)
După 70 de ani de exil păgân, a avut loc atunci o reeducare religioasă si reasezare în tiparele „împărației”.

Imnologia lui David n-a apărut într-un mediu lipsit de muzică. Evreii au cântat mereu, iar în Israel existau multe „șlagăre“. Un amănunt „incomod“ pentru unii super-spirituali este că David a recomandat ca unele din poemele lui să fie interpretate pe muzica deja existentă a unor astfel de cântece.

„Se cântă ca și „mori pentru fiul“, apare în indicațiile pentru psalmul 9.

„Se cântă ca „cerboaica zorilor“, apare deasupra psalmului 22.

David a acceptat ca una din cântările date fiilor lui Core să fie cântată „cum se cântă „Crinii“. Așa scrie deasupra psalmului 45

Deasupra psalmului 56 scrie „Se cântă ca „Porumbel din stejari îndepărtați“.

Iar indicația pentru melodia psalmului 57 este aceasta „Nu nimici“. O cântare de laudă a lui David, făcută când a fugit în peșteră, urmărit de Saul.“ Aceeași melodie este recomandată și pentru psalmul 58, 59 și 75..

Deasupra psalmului 60 ni se spune: „Se cântă ca și „Crinul Mărturiei“. Aceeași preferință este recomandată și pentru psalmul 80.

Tot pe melodia „Crinii“ s-a cântat și psalmul 69.

Un șlagăr compus de tinerele evreice pe seama faptelor lui de vitejie era gata să-l facă să-și piardă de două ori capul, odată de mâna lui Saul și altădată printre străini la Achiș (1 Samuel 21:11 și 29:5). Se vede încă o dovadă că o cântare bună se răspândea și atunci pretutindeni.

Pledoaria lui David pentru laudă este dovedită și din felul în care sunt folosiți psalmii lui în adunările creștine. Dacă cineva nu este pregătit să țină ora de rugăciune citește la repezeală un psalm. Dacă cineva vrea să scrie o teză de doctorat despre laudă, merge și el tot la cartea psalmilor! Fiecare dintre noi suntem „specialiți“ în teologia laudei, așa cum ne-a fost lăsată de David în psalmi!

Lauda trebuie să fie o pasiune, o preocupare și o prioritate

David este omul care a legat muzica de închinarea la Templu. O mulțime de cântăreți au fost organizați în „cete“ chiar înainte de clădirea Templului. David a socotit că lauda nu poate să aștepte pregătirea unui loc special și a pus de o parte leviți care se îndeletniceu numai cu aceasta:

„Iată aceia pe care i-a pus David pentru cârmuirea cântării în Casa Domnului, de când a avut chivotul un loc de odihnă: ei împlineau slujba de cântăreţi înaintea locaşului cortului întâlnirii, până când a zidit Solomon Casa Domnului la Ierusalim şi îşi făceau slujba după rânduiala care le era poruncită“ (1 Cronici 6:31-32).

David a acordat o importanță de primul rang laudei. Pentru el, cântarea era o formă superioră de exprimare, ridicată nu de puține ori la rang de profeție. David a ținut minte de influența binefăcătoare a muzicii asupta tulburatului Saul și a înțeles că Dumnezeu poate folosi muzica pentru a induce stări binefăcătoare pentru suflet. În cer și pe pământ, Dumnezeu locuiește în mijlocul laudelor:

„David şi căpeteniile oştirii au pus deoparte, pentru slujbă, pe aceia din fiii lui Asaf, Heman şi Iedutun, care proroceau întovărăşiţi de harpă, de alăută şi de chimvale. Şi iată numărul celor ce aveau de îndeplinit lucrarea aceasta. Din fiii lui Asaf: Zacur, Iosif, Netania şi Aşareela, fiii lui Asaf, sub cârmuirea lui Asaf, care prorocea după poruncile împăratului. Din Iedutun, fiii lui Iedutun: Ghedalia, Ţeri, Isaia, Haşabia, Matitia şi Şimei, şase, sub cârmuirea tatălui lor Iedutun, care prorocea cu harpa, ca să laude şi să mărească pe Domnul“ (1 Cronici 25:1-3).

Paradoxal, din cauza abundenței, astăzi muzica s-a banalizat și bagatelizat. O ascultăm oriunde vrem și nu vrem. Suntem supuși unui bombardament sonor care nu ne face bine. În biserici, am ajuns să dăm câte o cântare comună doar ca să umplem un timp mort sau să facem o trecere de la un punct din program la altul … Unii dintre noi nu cântă niciodată. Nici acasă, nici pe stradă, nici în grădină și nici măcar în adunarea sfinților. Priviți în jur și-mi veți da dreptate. Nivelul de sensibilitatea sufletească este din ce în ce mai scăzut. Pe vremea lui David n-a fost așa! O mare parte din cheltuielile leviților era îndreptată către cei ce se ocupau exclusiv cu laudele Domnului:

„Aceştia sunt cântăreţii, capii de familie ai leviţilor, care locuiau în odăi, scutiţi de alte slujbe, pentru că lucrau zi şi noapte“ (1 Cronici 9:33).

Acest „zi și noapte“ din versetul de mai sus scoate în evidență ceva surprinzător. David a vrut să fie clar pentru toată lumea că cei care cântă o fac pentru Dommnul, nu pentru placul și desfătarea oamenilor. Biserica ortodoxă a păstrat ceva din obiceiul acesta în vecerniile de la miezul nopții, când în clădirea bisericii nu se află nimeni care să-i asculte pe cei care cântă.

„David şi căpeteniile oştirii au pus deoparte, pentru slujbă, pe aceia din fiii lui Asaf, Heman şi Iedutun, care proroceau întovărăşiţi de harpă, de alăută şi de chimvale. Şi iată numărul celor ce aveau de îndeplinit lucrarea aceasta. Din fiii lui Asaf:  …
Toţi fii ai lui Heman, care era văzătorul împăratului, ca să descopere cuvintele lui Dumnezeu şi să înalţe puterea Lui; Dumnezeu dăduse lui Heman paisprezece fii şi trei fete. Toţi aceştia erau sub cârmuirea părinţilor lor pentru cântarea în Casa Domnului şi aveau chimvale, alăute şi harpe pentru slujba Casei lui Dumnezeu. Asaf, Iedutun şi Heman lucrau sub poruncile împăratului. Erau în număr de două sute optzeci şi opt, cuprinzându-se în acest număr şi fraţii lor deprinşi la cântarea Domnului, toţi cei ce erau meşteri. Au tras la sorţi pentru slujbele lor, mici şi mari, învăţători şi ucenici“ (1 Cronici 25:1-7).

David a făcut din cântarea spre slava lui Dumnezeu o activitate non-stop:

„Frumos este să lăudăm pe Domnul
şi să mărim Numele Tău, Preaînalte,
să vestim dimineaţa bunătatea Ta
şi noaptea credincioşia Ta,
cu instrumentul cu zece coarde şi cu alăuta,
în sunetele harpei“ (Psalm 92:1-3).

Noul Testament, nemaifiind legat de închinarea de la templu nu ne-a lăsat s-o neglijăm. Dimpotrivă!

Vorbiţi între voi cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti şi cântaţi şi aduceţi din toată inima laudă Domnului“ (Efeseni 5:19).

Paradoxal, este concluzia la care a ajuns David după ce s-a făcut umilit de râs făcând pe nebunul în fața lui Abimelec ca să scape cu viață. A fost, fără nici o îndoială unul din cele mai de jos puncte din viața sa. Și totuși, auziți-l ridicându-se în cântec!.

Un psalm alcătuit de David, când a făcut pe nebunul în faţa lui Abimelec şi a plecat izgonit de el

Voi binecuvânta pe Domnul în orice vreme;
lauda Lui va fi totdeauna în gura mea.
Să mi se laude sufletul în Domnul!
Să asculte cei nenorociţi şi să se bucure.
Înălţaţi pe Domnul, împreună cu mine.
Să lăudăm cu toţii Numele Lui!“ (Psalm 34:1-3)

Protolimbile omenirii au fost melodice, nu guturale. Semantica cuvintelor era înscrisă în flexibilitatea pronunțării. Aveau un fond de cuvinte mic, dar o imensă posibilitate de interpretare în contextul simțirii. Net-a rămas ceva în limba greacă și în ebraica veche. La reintegrarea în perfecțiunea noii crești, vom dialoga unii cu alții și cu toate viețuitoarele așa cum am făcut în paradis, cu melodicitate ideilor și trăirilor. Parte din acest limbaj se păstrează în comunicarea noastră cu animalele domestice, care nu trebuie să știe limbi străine ca să înțeleagă atitudinea comenzilor transmise.

David este împăratul mesianic și pentru această imersiune a vieții cotidiene în dimensiunile laudei cerești. Este o atitudine deliberată și decisiva ca și la apostolul Pavel:

“Vorbiţi între voi cu psalmi, cu cântări de laudă și cu cântări duhovnicești și cântaţi și aduceţi din toată inima laudă Domnului” (Efeseni 5:19).

“Lăudaţi pe Domnul! Căci este frumos să lăudăm pe Dumnezeul nostru, căci este plăcut și se cuvine să-L lăudăm” (Psalmul 147:1).

Cartea psalmilor se termină într-o harmălaie generalizată. Nu contează câtă armonie se obține, ci asemănarea intuitivă cu ce se petrece în sferele împărăției înalte din jurul tronului de sus.

“Unde este Dumnezeu, pare a spune David, totul i se închină și-l laudă:

“Lăudaţi pe Domnul! Lăudaţi pe Dumnezeu în Locașul Lui cel Sfânt, lăudaţi-L în întinderea cerului, unde se arată puterea Lui!
Lăudaţi-L pentru isprăvile Lui cele mari, lăudaţi-L după mărimea Lui nemărginită!

Lăudaţi-L cu sunet de trâmbiţă, lăudaţi-L cu alăuta și harpa!

Lăudaţi-L cu timpane și cu jocuri, lăudaţi-L cântând cu instrumente cu coarde și cu cavalul!

Lăudaţi-L cu chimvale sunătoare, lăudaţi-L cu chimvale zăngănitoare!

Tot ce are suflare să laude pe Domnul! Lăudaţi pe Domnul! (Psalmul 150:1-6).

(Și acum ceva în limb engleză. Până o prelucrez, folosiți Google. Ar fi minunat dacă dintre cei ce se roagă pentru sănătatea mea sub Covid s-ar găsi o inimă bună care să traducă acest pasaj în românește. Ce ziceți?)

+++

Do you sing? I don’t mean, “Do you sing well enough to join a choir?” I mean, “Do you find your joy in the Lord welling up so much that it spills over into singing?” When you’re alone and when you come together with God’s people, do you find yourself wanting to burst forth in heartfelt praise to God for who He is and what He’s done for you? If you don’t sing to the Lord, your prayer life is deficient. Singing praises to God is a vital part of prayer.

David, the man after God’s heart, sang many of his prayers to the Lord. David composed at least half of the psalms, which, we need to remember, were to be sung, not just read. He was always singing, even when he was in a cave, hiding to save his life (Ps. 57). He has much to teach us about prayer and, especially, about the aspect of praise in prayer.

Becoming a person of praise may not be at the top of your priority list—you’ve got practical problems to solve—but it ought to be! As the Westminster Shorter Catechism puts it, “The chief end of man is to glorify God and enjoy Him forever,” or, as John Piper rephrases it, “to glorify God by enjoying Him forever.” One of the main ways we glorify God is through praise. The brief glimpses Scripture gives us into heaven indicate that a major part of eternity will be filled with praising God. To the extent that that activity strikes us as a bit boring, we lack understanding of the infinite perfections of God and of the tremendous joy of praising Him. We all need to become people of praise.

I’m convinced that one of the main reasons God called David a man after God’s own heart was that David was a man of praise. We could spend many messages exploring this theme, but I’m going to limit myself to one message from David’s Psalm 18. I could preach a series of messages on this psalm alone, so my treatment will be a bit sketchy. But I want to show three things from this psalm about becoming people of praise:

To be people of praise, we must come to the end of ourselves, flee to God as our refuge, and express it to Him in song.

These three elements are present in many of the psalms. The psalmist was under attack or in a difficult circumstance. In his distress he called out to the Lord who delivered him, leading to his outburst of praise in song.

There is both good news and bad news in this observation. The good news is that the psalms are intensely life-related. Every emotion and up-and-down of life is reflected in the psalms, so that we can relate easily to them. John Calvin called the Psalms, “An Anatomy of all the Parts of the Soul;” and added, “for there is not an emotion of which any one can be conscious that is not here represented as in a mirror” (Calvin’s Commentaries [Baker], Preface to Psalms, p. xxxvii). The bad news is that to become people of praise, we’ve got to enroll in God’s school of hard knocks. And, we must advance in that school until we come to the end of ourselves:

1. To be people of praise, we must come to the end of ourselves.

David wrote Psalm 18 and sang it to the Lord “in the day that the Lord delivered him from the hand of all his enemies and from the hand of Saul” (superscription). This probably means that David wrote it later in life, as he reflected back on God’s faithfulness in his many troubles. It is an important enough psalm that the Holy Spirit saw fit to include it twice in Scripture (with minor variations, it is in 2 Samuel 22).

To appreciate what David had been through, you need to recall his background. David was in his late teens when he was anointed as king. But he was 30 before he actually became king over the southern part of Israel and 37 before the whole kingdom was united under his rule. During those years, God was shaping His man through adversity, putting David in situation after situation where he despaired of life itself and had to learn to trust in God alone. For over a decade, the mercurial King Saul pursued David over the Judean wilderness, so that David said, “There is hardly a step between me and death” (1 Sam. 20:3). He lived in caves and moved constantly to avoid Saul’s relentless pursuits.

If you ever watched the old TV series, “The Fugitive,” you have some idea how David felt during those years. He could never let down, never relax; he always had to be on the alert. We talk about being under stress—how would you like to know every day and every night that an enemy with a whole army at his disposal was trying to kill you!

In Psalm 18, we don’t know whether David was writing about a specific incident, or just lumping together his many narrow escapes from death. In poetic language he describes (18:4-5) a man who is in turbulent water over his head. Weeds or vines are wrapping around him so that he cannot break free. In the terror of the moment, all he can think is, “I’m going to die!” He had come to the end of himself.

You may wonder, “Why would a good, loving God put a decent, clean-living young man like David in situation after situation where he despaired of life itself?” After all, David was a good kid. He obeyed his father. He was conscientious about taking care of his dad’s sheep. He didn’t get drunk or do drugs. He had more faith in God as a teenager than anybody in Saul’s army, so that he could kill Goliath. We’re not talking about an average kid. David was a choice young man. We may hesitate to say it, but we might think that for God to treat David as He did sounds a bit cruel!

But if we think that, we don’t understand God’s loving ways. “Whom the Lord loves, He disciplines, and He scourges every son whom he receives…. He disciplines us for our good, that we may share His holiness” (Heb. 12:6, 10). The fact is, if God didn’t bring us to the end of ourselves, we would trust in ourselves, not in God. So He brings us into impossible situations where there is no human way out. The more impossible the situation, the greater will be our praise after He has delivered us.

The endemic human cancer that God is patiently, lovingly, cutting out of His people is pride. Since the fall, we all suffer from the sin of pride. Even those with so-called “low self-esteem,” who dump on themselves all the time, suffer from pride. At the root of pride is relying on ourselves rather than on God. Pride is looking within for our sufficiency rather than looking to Christ. It is thinking too highly of ourselves and too lowly of God. Pride thinks that God owes us something because of who we are or what we’ve done. In pride we think that our own righteousness commends us to God. Pride is putting ourselves above others, thinking that we’re better than they are. Everyone suffers from pride in one form or another.

This is crucial, because if we don’t grasp it, we don’t truly understand the gospel and we can’t present it clearly to those who are lost. In our day, the gospel pitch often goes, “Do you need help with your problems? Do you want a happier life? Invite Jesus into your life and He will give you what you need.” And so people who proudly think that they’re not too bad, who have no concept of the absolute holiness of God, ask Jesus to come into their lives and give them the little something extra they need. But they’ve never been humbled to see that unless God is merciful to them, they are under His just condemnation.

Note what David says (18:27): “For You save an afflicted people; but haughty eyes You abase.” God has to bring affliction into our lives to humble our pride. “God is opposed to the proud, but gives grace to the humble” (1 Pet. 5:5). When God humbles us so that we no longer trust in ourselves, then we call out to Him for salvation and He gets all the praise because we know that it was all due to His grace, not at all due to our merit.

Watchman Nee tells of a time when a group of Chinese Christian men were swimming in a river when one of the men got a cramp in his leg and began to drown. Nee motioned to another man, who was an expert swimmer, to go to the man’s aid. But to his surprise, the expert made no move. With panic, Nee and the others on shore began shouting, “Don’t you see the man is drowning? Do something!” But the good swimmer stood, calm and collected, without making a move. Meanwhile, the drowning man’s voice grew fainter and his efforts grew weaker. Nee thought to himself, “I hate this man! Think of letting a brother drown before his very eyes and not going to the rescue!”

But when the victim was actually sinking, with a few swift strokes the swimmer was at his side, and both were soon safely ashore. Later, when Nee got an opportunity, he aired his anger: “I have never seen any Christian who loved his life quite as much as you do. Think of the distress you would have saved that brother if you had considered yourself a little less and him a little more.”

But the swimmer, Nee found out, knew his business better than Nee did. He replied, “Had I gone earlier, he would have clutched me so fast that both of us would have gone under. A drowning man cannot be saved until he is utterly exhausted and ceases to make the slightest effort to save himself.” (The Normal Christian Life [Christian Literature Crusade], p. 117.)

It’s a lesson we must learn in coming to God: We cannot save ourselves. We must come to the end of ourselves and call out to God. Then, when He saves us, we will sing His praises. It’s also a lesson we must keep on learning throughout our Christian lives. We are so prone to trust in ourselves, but we cannot praise God while we trust ourselves. The lower we see ourselves, the more we exalt God. So, God lovingly keeps bringing us into situations where we are helpless, where we’re forced to trust in Him alone. That’s the first lesson of Psalm 18: That to be people of praise, we must come to the end of ourselves.

2. To be people of praise, we must flee to God as our all-sufficient refuge.

To become people of praise, we need to know, as David did, practically how to flee to God and trust Him as our refuge in the midst of intense troubles. Three things will help here:

A. WE MUST KNOW WHO GOD IS.

We can’t trust in or flee for refuge to a God we don’t know. The many metaphors which David uses here show that he knew God in a practical and personal way: “My rock and my fortress and my deliverer, my God, my rock, in whom I take refuge; my shield and the horn of my salvation, my stronghold” (18:2). A number of these metaphors recall particular incidents in David’s history: “Rock” (1 Sam. 23:25-28); “fortress” (1 Sam. 22:4; 24:222 Sam. 5:7); “my God, my rock” (1 Sam. 24:2). In other words, “David’s praises celebrate actual deliverances which he and the men with him could authenticate” (Joyce Baldwin, 1 & 2 Samuel Tyndale O.T. Commentaries [IVP], p. 287). Note also the possessive pronoun, “my,” as applied to God (18:2 [7 x], 6, 21, 28, 29, 31 [“our”], 46). David didn’t just know about God; he knew God as his own God.

If we want to be able to flee to God as our all-sufficient refuge, we must know Him. We must know His attributes as revealed in His Word. In times of trial, Satan invariably tries to shake our confidence in the goodness of God. He comes to us and whispers, “If this God of yours is so good and so powerful, then why is He letting you go through this horrible trial?” But if we fix in our mind who our God is, we can flee to Him as our refuge.

B. WE MUST KNOW HOW GOD ACTS.

David goes on to describe God’s deliverance through a thunderstorm (18:7-15). This could be a poetic description to tell in general of God’s awesome power in rescuing His people. Or it could refer to an actual battle, not recorded in Scripture, where David was about to be defeated by a powerful enemy, but in response to his prayer, God sent a thunderstorm that sent the enemy army into confusion and gave David the victory.

But, David didn’t say, “Wow, I sure was lucky! A thunderstorm hit at just the right moment and I defeated my enemy!” No, David knew God’s way of delivering His people. Most often He uses natural means. Sometimes He violates the laws of nature and uses miracles. But David was very clear that it was God who rescued him, not his own strength or cleverness (18:16-19). In fact, this is the theme of verses 27-45 (note the frequency of “God,” “You” and “Your”), that even though David used the weapons of warfare, even though he was well-trained for battle, even though he fought the enemy, in all of this it was God who was at work. Without God’s working, David was helpless.

David could affirm that not only God, but also God’s way is perfect (18:30). God’s perfect way is to bring His people into difficult straits and humble them so that they are forced to rely on Him, so that He alone gets the praise. If we want to know God as our all-sufficient refuge so that we can flee to Him in our trials, so that we praise Him for His salvation, then we must know who He is and how He acts. Also,

C. WE MUST KNOW HOW TO TRUST GOD EXPERIENTIALLY.

This wasn’t just theoretical theology for David. He knew practically how to lay hold of God in these desperate situations. There are three factors that lie behind David’s trust.

First was prayer. David prayed (18:3, 6). The repeated word, “cry,” shows the urgency and fervency of David’s prayers. Our prayers are more fervent when we sense how needy we really are.

Second was the Word. David affirms, “All His ordinances were before me, and I did not put away His statutes from me” (18:22). Through God’s Word we can know how God wants us to live. God’s Word gives us examples of others who trusted God in incredibly difficult trials so that we can imitate their faith. If we aren’t feeding on the Word when things are relatively calm, we won’t know how to trust God when calamity strikes.

Third was obedience. David not only knew God’s ordinances; he obeyed them. Some stumble over David’s assertion of his own righteousness (18:20-24). On the surface, it seems to run counter to what I said earlier about humility. It sounds as if David is boasting in himself and saying that God owed him deliverance because he was such a good guy. But that is to misinterpret these verses.

We need to understand that David isn’t comparing himself with God, in whose sight no one is righteous, but with his enemies, who do not follow God. Also, David is not denying his own sinfulness any more than God was denying Job’s sinfulness when He affirmed Job’s righteous life to Satan. David acknowledges repeatedly that any integrity or strength that he had came from God, not from himself (18:28-36). Rather, David is here affirming God’s justice in vindicating His people and judging the wicked. Also, David is saying what other Scriptures affirm, that we can have a legitimate assurance when we know that we have acted in obedience to God’s Word. Finally, we must look beyond David to David’s greater Son, the Lord Jesus Christ, whose innocence was absolute. God the Father rescued Jesus Christ from the cross because of His perfect obedience.

The point is, if we cry to God in prayer, if we know what His Word says about how we should live, and if we have a clear conscience that we have obeyed His Word, then we’ll be able to trust Him experientially in times of trial. And He will get the praise.

3. To be people of praise, we must express in song our gratitude to God for His salvation.

David expressed his gratitude to God by writing and singing this and many other psalms. But even if we can’t write songs or sing well, we can express our feelings by exuberantly making a joyful noise unto the Lord.

Don’t miss the intense emotions of this psalm (and all the psalms)! David begins with a burst of feeling: “I love You, O Lord, my strength.” He ends with another crescendo of praise: “The Lord lives, and blessed be my rock; and exalted be the God of my salvation” (18:46). Praise, if it is genuine, involves our emotions. If you don’t often feel love for the Lord for what He’s done for you, something is wrong with your spiritual life, just as if you never feel love for your mate, something is wrong with your marriage.

In A Treatise Concerning Religious Affections, Jonathan Edwards argues that “true religion, in great part, consists in holy affections” (= emotions). Of David and the Psalms, he says, “Those holy songs are nothing else but the expressions and breathings of devout and holy affections; such as an humble and fervent love to God, admiration of his glorious perfections and wonderful works, earnest desires, thirstings, and pantings of soul after him, delight and joy in God, [and] a sweet and melting gratitude for his great goodness (The Works of Jonathan Edwards [Banner of Truth], 1:238, 240, italics his).

Some of you are thinking, “But, you don’t understand. I’m just not an emotional person.” Right! All I have to do is come by during the fourth quarter of close game when your team comes from behind in the closing seconds to win, and I’ll prove you wrong! Let’s be honest: our lack of emotion toward God just reflects the shallowness of our gratitude and love for Him.

Conclusion

Here are a few practical things that have helped me grow toward becoming a man of praise (I still have far to go!):

*Read the Psalms over and over. It’s no accident that it is the longest book in the Bible. God will use it to show you how to praise Him in the midst of the trials of life. Write some of the praise sections on cards and go over them frequently.

*Learn the great hymns of the faith. If you don’t know them, get a CD where they are sung and play it until you know the words and can sing along. I enjoy many of the modern praise choruses, but the hymns often have solid theology, and they link us to those who have gone before us. Luther stood against the powerful wickedness of the pope, in part, by singing hymns like “A Mighty Fortress is Our God.” Charles Wesley used hymns like his, “And Can It Be?” to teach theology to illiterate working people in 18th century England. Hudson Taylor was sustained through his grief after burying his beloved Maria by singing his favorite, “Jesus, I am resting, resting, in the joy of what Thou art, I am finding out the greatness, of Thy loving heart.”

*When you come to worship, block out distractions and focus on what you’re doing. Apathy in worship is sin! I find it helps to prepare my heart before the worship service. Then, I have to deliberately concentrate on the words as I sing them to the Lord. And, I sing them to Him! I don’t care what others think about me when I’m worshiping. They shouldn’t be thinking about me, anyway! I want to offer to God the heartfelt praise that He is due for being such a great and wonderful Savior!

Some of you are in the midst of difficult trials right now. If you will come to the end of yourself, flee to God as your all-sufficient refuge, and then express your gratitude to Him in song, you’re on your way to becoming a person of praise, a person after God’s own heart.

David XVIII – Biruitor prin conflicte

Lecția practică: Harul depășește toate neajunsurile noastre
Text: 1 Cronici 29

Cine nu și-ar dori să se poată scrie și despre el astfel de cuvinte la moarte?

„A murit după o bătrâneţe fericită, sătul de zile, de bogăţie şi de slavă“ (1 Cronici 29:28)

Biblia nu ne dă decât un fragment din ceea ce s-ar fi putut spune despre împăratul David. Contemporanii lui au știut mai multe, unii socotind-le chiar vrednice de a fi păstrate în scris:

„David, fiul lui Isai, a domnit peste tot Israelul. Vremea cât a domnit peste Israel a fost de patruzeci de ani: la Hebron a domnit şapte ani şi la Ierusalim a domnit treizeci şi trei de ani.  A murit după o bătrâneţe fericită, sătul de zile, de bogăţie şi de slavă. Şi, în locul lui, a domnit fiul său Solomon.
Faptele împăratului David, cele dintâi şi cele de pe urmă, sunt scrise în cartea lui Samuel, văzătorul, şi în cartea prorocului Natan, şi în cartea prorocului Gad, împreună cu toată domnia şi toate isprăvile lui, precum şi ce s-a petrecut pe vremea lui, fie în Israel, fie în toate împărăţiile celorlalte ţări“ (1 Cronici 29:26-30).

Biblia sare intenționat peste mulți ani din viața lui David:

„Războiul a ţinut mult între casa lui Saul şi casa lui David. David era tot mai tare, şi casa lui Saul mergea slăbind. Lui David i s-au născut fii la Hebron. Întâiul lui născut a fost Amnon, din Ahinoam din Izreel; al doilea, Chileab, din Abigail din Carmel, nevasta lui Nabal; al treilea, Absalom, fiul Maachei, fata lui Talmai, împăratul Gheşurului (2 Samuel 3:1-3).

Aceste texte nu arată că Biblia a făcut doar „un rezumat“ al vieții lui David, selectând doar ceea ce este util pentru tema mare pe care o urmărește ca pe un arc de timp suspendat peste veac. Așa cum am spus însă de la începutul acestui comentariu, suntem purtați prin „hârtoapele“ vieții lui David, peste conflicte care i-au marcat viața, evoluția și maturizarea.