Explicații la Biblie

Ilie – Nemuritorul 

elijahCe să scrii despre acest om excepțional (aici termenul îl identifică ,,par excellance“ drept o excepție de la regulă)!

Ar trebui să încep cu sfârșitul și să vă spun că Ilie a fost unul din cei doi nemuritori care i s-au arătat Domnului Isus pe Muntele Schimbării la față, iar dintre aceștia doi numai Ilie este singurul care n-a văzut moartea!

Este imposibil să ,,citim“ importanța întâmplării de atunci. Comentatorii vorbesc despre cei doi ca despre cei care au reprezentat Legea (Moise) și profeții (Ilie), ambele ținând doar până la apariția lui Isus Christos (Matei 11:13). Nu cred însă că Dumnezeu a ales să-i trimită tocmai pe ei doar ca să se țină de anumite simbolisme … Cred că în ceea ce s-a petrecut atunci este mult mai mult decât ceea ce izbește privirea.

,,Pe când Se ruga, I s-a schimbat înfăţişarea feţei, şi îmbrăcămintea I s-a făcut albă strălucitoare. Şi iată că stăteau de vorbă cu El doi bărbaţi: erau Moise şi Ilie, care se arătaseră în slavă, şi vorbeau despre sfârşitul Lui, pe care avea să-l aibă în Ierusalim“ (Luca 9:29-31).

Ar trebui apoi să continui, în ordine inversă, adică în ordine evreiască ,,de la dreapta la stânga“, prin a vă aduce aminte că Vechiul Testament se termină cu mențiunea că  Iehova le-a promis evreilor că li-l va trimite (iar) pe profetul Ilie înainte de a veni El însuși pe pământ.

,,Iată, vă voi trimite pe prorocul Ilie înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşată. El va întoarce inima părinţilor spre copii şi inima copiilor spre părinţii lor, ca nu cumva, la venirea Mea, să lovesc ţara cu blestem!” (Maleahi 4:5-6).

De atunci și până astăzi, evreii evlavioși pun la sărbători un scaun și un tacâm în plus, semn că îl așteaptă și sunt gata pentru venirea prorocului Ilie. Alții, chiar în vremurile lui Zaharia, se îmbrăcau ca Ilie pentru a poza în trimiși ai Domnului:

,,În ziua aceea, prorocii se vor ruşina, fiecare, de vedeniile lor când vor proroci şi nu se vor mai îmbrăca într-o manta de păr ca să mintă pe oameni. Ci fiecare din ei va zice: ‘Eu nu sunt proroc, ci sunt plugar, căci am fost cumpărat din tinereţea mea!’“ (Zaharia 13:4-5).

Ar trebui să vă spun despre marea controversă care a marcat misiunea lui Ioan Botezătorul: a fost el Ilie cel promis sau n-a fost. Nu există nici un muritor în stare să răspundă la această întrebare. Suntem forfecați între cele două răspunsuri pe care le-au dat la această întrebare Domnul Isus și Ioan Botezătorul însuși.

,,Iată mărturisirea făcută de Ioan când iudeii au trimis din Ierusalim pe nişte preoţi şi leviţi să-l întrebe: „Tu cine eşti?” El a mărturisit şi n-a tăgăduit: a mărturisit că nu este el Hristosul. Şi ei l-au întrebat: „Dar cine eşti? Eşti Ilie?” Şi el a zis: „Nu sunt!” (Ioan 1:19-21).

,,Pe când se duceau ei, Isus a început să vorbească noroadelor despre Ioan: „Ce aţi ieşit să vedeţi în pustie? O trestie clătinată de vânt? Dacă nu, atunci ce aţi ieşit să vedeţi? Un om îmbrăcat în haine moi? Iată că cei ce poartă haine moi sunt în casele împăraţilor. Atunci ce aţi ieşit să vedeţi? Un proroc? Da, vă spun, şi mai mult decât un proroc; căci el este acela despre care s-a scris:

‘Iată , trimit înaintea feţei Tale pe solul Meu, care Îţi va pregăti calea înaintea Ta’.

Adevărat vă spun că, dintre cei născuţi din femei, nu s-a sculat niciunul mai mare decât Ioan Botezătorul. Totuşi cel mai mic în Împărăţia cerurilor este mai mare decât el. Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum, Împărăţia cerurilor se ia cu năvală, şi cei ce dau năvală pun mâna pe ea. Căci până la Ioan au prorocit toţi prorocii şi Legea.  Şi, dacă vreţi să înţelegeţi, el este Ilie, care trebuia să vină. Cine are urechi de auzit să audă“ (Matei 11:7-15).

Pe cine să credem? Și dacă au avut amândoi dreptate? Faptul că țara evreilor a fost blestemată la prima venire și a fost o ruină timp de douzeci de secole pare a confirma afirmația Domnului Isus. Pe de altă parte, faptul că n-asistăm încă la ,,ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşată“, îi dă dreptate lui Ioan Botezătorul …

Și dacă Ioan n-a fost atunci în mod deplin Ilie, înseamnă asta că venirea lui ,,plenară“ este încă în viitor? Este oare Ilie unul din cei doi martori despre care ne spune cartea Apocalipsa că vor face semne mari pe pământ (Apocalipsa 11) ? Înainte de venirea Domnului trebuie să așteptăm și noi venirea lui Ilie?

După cum vedeți, problema lui Ilie nu este simplă. El este un personaj care străbate dincolo de limitele noastre obișnuite de spațiu și de timp, sfidează moartea și este instrumentul prin care Dumnezeu a făcut, face și va face lucrări supranaturale?

Tot ceea ce a făcut Ilie a fost la superlativ. Să-mi fie îngăsuit să subliniez acest fapt prin titlurile care urmează:

I. Cel mai mare profet pentru cel mai păcătos împărat din Israel!

,,Și unde s-a înmulțit păcatul s-a înmulțit și harul!“

Frumusețea harului divin constă în faptul că Dumnezeu îi caută până și pe cei care nu-L caută pe El și nu vor să stea de vorbă cu El. 1 Regi 18 ne ajută să vedem că mai toate căutările noastre sunt greșite; în loc să-L căutăm pe Dumnezeu care ne-ar putea scăpa din toate crizele noastre, noi căutăm adeseori soluții la crize, neglijându-L cu desăvârșire tocmai pe Dumnezeu.

Putem împărți capitolul în trei secțiuni distincte:

1 Regi 18:2-6 – Ahab și Obadia pleacă disperați să caute apă.
1 Regi 18:7-18 – Ahab pleacă să-l caute pretutindeni pe … Ilie.
1 Regi 18:19-46 – Ahab este silit să caute adevăratul Dumnezeu.

Două lucruri sunt foarte clare: (1) Ahab era mai mult preocupat de soarta „cailor și catârilor“, decât de soarta oamenilor și (2) Ahab nu se încrede în Dumnezeu pentru protecția poporului sfânt. Caii și catârii erau „animalele de război“ și preocuparea prioritară a împăratului este să nu slăbească din punct de vedere militar și să ajungă o țintă ușor de cucerit de dușmanii din afara țării. Oamenii, vacile, caprele și oile pot să moară pentru Ahab, dar caii și catârii sunt „de interes strategic militar“. Ce tristă este soarta celui care se încrede mai mult în cai și măgari decât în Dumnezeul cel atotputernic! Ce încăpățânat este omul plecat să sfideze providența divină! Câte eforturi și suferințe are parte cel care-L scoate pe Dumnezeu și ascultarea de El din ecuația vieții sale!

Cautarea după apă era numai una din ultimele întreprinderi ale lui Ahab. Până atunci căutase acul în carul cu fân, încercând să dea de urma profetului Ilie.

Furia lui Ahab amenința nu numai viața lui Ilie, ci și viața tuturor celorlalți profeți ai Domnului. Obadia reușise să-i ascundă pe unii, riscându-și prin aceasta viața. Răspunsul dat de acest om lui Ilie arată că Obadia era de părere că riscase destul, credincioșia lui față de Iehova nu era fără limite, iar viața lui îi era acum mai scumpă decât ascultarea de vorbele lui Ilie. Omul acesta este portretul slujitorilor de curte, compromiși, dar nu de tot, credincioși, dar nu chiar până la capăt. Obadia este tipul omului cu inima împărțită în vremuri de persecuție religioasă. El încearcă să slujească la doi stăpâni. Vocabularul lui îl dă de gol. În versetul 7, Obadia îl numește pe Ilie „domnul meu“, dar în versetul următor Ilie îi atrage atenția că Ahab este „stăpânul“ său.  Obadia încerca să slujească Domnului „în ascuns“, în timp ce „pe față“ îi slujea lui Ahab. Un astfel de om trăiește într-o continuă nesiguranță. Îndoindu-se de el însuși, Obadia aproape că ajunge să nu mai aibă încredere nici în Ilie, omul lui Dumnezeu.

Cea de a doua secțiune se încheie cu o scenă de paroxism nervos, după cum cea de a treia secțiune se va încheia cu o scenă de paroxism religios.

Întâlnirea dintre Ilie și Ahab este ca înfruntarea a doi cocoși. Niciunul nu vrea să se dea înapoi, niciunul nu vrea să cedeze. Ilie se sprijinea pe puterea lui Dumnezeu, Ahab, pe puterea și autoritatea regală. Acuzația pe care și-o aruncă unul asupra celuilalt este, nici mai puțin, nici mai mult decât, „trădare“. Unul dintre ei era vinovat de nenorocirea secetei care venise peste Israel:

„Obadia, ducându-se înaintea lui Ahab, l-a înştiinţat despre lucrul acesta. Şi Ahab s-a dus înaintea lui Ilie. Abia a zărit Ahab pe Ilie, şi i-a zis: ,,Tu eşti acela care nenoroceşti pe Israel?“ Ilie a răspuns: ,,Nu eu nenorocesc pe Israel; ci tu, şi casa tatălui tău, fiindcă aţi părăsit poruncile Domnului şi te-ai dus după Baali“ (1 Regi 18:16-18).

Este clar că niciunul nu avea vreo șansă să-l convingă pe celălalt că are dreptate. Singura ieșire din impas era o intervenție divină care să arate tuturor cine este cel care era vinovat de nenorocirea care venise peste țară. Aceasta este exact ceea ce a propus Ilie:

„Strânge acum pe tot Israelul la mine, la muntele Carmel, pe cei patru sute cincizeci de prooroci ai lui Baal, şi pe cei patru sute de prooroci ai Astarteei, cari mănâncă la masa Izabelei.“ Ahab a trimes soli la toţi copiii lui Israel, şi a strâns pe prooroci la muntele Carmel. Atunci Ilie s-a apropiat de tot poporul, şi a zis: ,,Până când vreţi să şchiopătaţi de amândouă picioarele? Dacă Domnul este Dumnezeu, mergeţi după El; iar dacă este Baal, mergeţi după Baal!“ Poporul nu i-a răspuns nimic“ (1 Regi 18:19-21).

Carmel este un promotoriu muntos aflat la granița dintre ținutul lui Israel și ținutul fenicienilor (filistenilor). Înălțimea era considerată drept locuința lui Baal. Culmea muntoasă era deseori acoperită de nori de furtună veniți dinspre mare, iar ploile reversau apele spre văile mănoase de la poale. Numele „Carmel“ înseamnă „ținutul grădinii“ și regiunea era faimoasă pentru fertilitatea agricolă deosebită.

II. Cel mai mare obstacol aduce cea mai mare biruință

Acesta este un studiu, nu o culegere de predici. Dacă ar fi vorba de o predică, aș remarca din acest pasaj că:

(1) Majoritatea n-a fost niciodată dovada că cineva are dreptate. Ilie era … singur, dar singur cu Dumnezeu!

(2) Un om al lui Dumnezeu este un om al harului. Ilie nu-l atacă în mod direct pe Ahab, dându-i până la sfârșit șansa unuia care … a fost dus în eroare de alții. Observați că Ilie spune despre „proorocii lui Baal care mănâncă la masa Izabelei“, nu „la masa lui Ahab“, măcar că aceasta era, în fond, realitatea.

(3) Dragostea devărată confruntă, nu cocoloșește. Cuvintele lui Ilie pentru popor sunt cumpătate, dar aspre. El îi compătimește pentru viață chinuită pe care o duc și le oferă calea ieșirii din compromisuri. Ca și seceta, evenimentul propus de Ilie nu are ca scop „nenorocirea lui Israel“ și reașezarea poporului într-o poziție în care Dumnezeu să-l poată binecuvânta, pentru că Dumnezeu nu ne poate binecuvânta oricând, oriune și oricum am fi noi. Confruntarea este neapărat necesară pentru că de îndreptare depinde fericirea noastră.

(4) Tăcerea este uneori cel mai mare semn de acuzare. Cât de tristă și tragică este constatarea din finalul versetului 21: „Poporul nu i-a răspuns nimic“. Nu întotdeauna „tăcerea este de aur“. Uneori este numai … galbenă. Iar lipsa de reacție a celor din Israel era un foarte pronunțat semn de boală sufletească. Să le fi fost oare teamă de Ahab? Să le fi fost oare teamă de Izabela? Oare nu s-ar fi cuvenit să se teamă cu mult mai mult de … Iehova? Hotărât lucru „Frica de oameni este o cursă, dar cel ce se încrede în Domnul n-are dece să se teamă“ (Proverbe 29:25). Ce imagine stranie! Oamenii tac în fața celui ce putea închide sau deschide cerul și să le dea mult dorita ploaie. De ce să ne mirăm însă? Oare nu tac astăzi milioane de oameni în fața Celui care le dă viață și face să cadă ploaia și peste cei buni și peste cei răi?

Cea de a treia secțiune este scena înfruntării de pe Carmel. Ea se petrece pe pământ, dar adevărații adversari sunt în sferele cerești. Pe munte se confruntă Ilie, omul lui Dumnezeu, și mulțimea de profeți ai lui Baal. Concursul este însă între Baal, zeul cerului care se spunea că poate aduce ploaia, și Iehova, Domnul cerului și al pământului. Este interesant că înfruntarea nu este între preoții celor două religii, ci între profeții lor.

Ca unul care știa deja rezultatul, Ilie este politicos și regizează întreaga scenă pentru a scoate mai întâi în relief impotența lui Baal și tragica soartă a celor care îl slujesc. Vă rog să remarcați că, în toată întâmplarea, Ilie negociază de pe poziția de autoritate și nimeni nu cutează să-l înfrunte sau să-i spună să facă altfel:

„Şi Ilie a zis poporului: ,,Eu singur am rămas din proorocii Domnului, pe când prooroci ai lui Baal sunt patru sute cincizeci. Să ni se dea doi junci. Ei să-şi aleagă un junc, pe care să-l taie în bucăţi, şi să-l pună pe lemne, fără să pună foc. Şi eu voi pregăti celalt junc, şi-l voi pune pe lemne fără să pun foc. Apoi voi să chemaţi numele dumnezeului vostru; şi eu voi chema Numele Domnului. Dumnezeul care va răspunde prin foc, acela să fie adevăratul Dumnezeu. Şi tot poporul a răspuns, şi a zis: ,,Bine!“ Ilie a zis proorocilor lui Baal: ,,Alegeţi-vă un junc din cei doi, pregătiţi-l voi întâi, căci sunteţi mai mulţi, şi chemaţi numele dumnezeului vostru; dar să nu puneţi foc.“ Ei au luat juncul pe care li l-au dat, şi l-au pregătit. Şi au chemat numele lui Baal, de dimineaţă până la amează, zicând: ,,Baale, auzi-ne!“ Dar nu s-a auzit nici glas, nici răspuns. Şi săreau împrejurul altarului pe care-l făcuseră“ (1 Regi 18:22-26).

Râvna și credința, oricât de mari ar fi ele, nu pot avea răspuns atunci când sunt îndreptate în mod greșit către o divinitate care … nu există. Vorbele lui Ilie, rostite cu această ocazie, par aspre și lipsite de politețe. În vremea aceea, chiar dacă nu îmbrățișai credința cuiva, te fereai să i-o ironizezi. Lumea era „politeistă“ și îngăduia loc pentru credințele fiecăruia. Ilie, din râvnă pentru Domnul și pentru Israel, iese din tiparele obișnuite și rostește provocări tăioase:

„La amează, Ilie şi-a bătut joc de ei, şi a zis: ,,Strigaţi tare, fiindcă este dumnezeu; se gândeşte la ceva, sau are treabă, sau este în călătorie, sau poate că doarme, şi se va trezi“ (1 Regi 18:27).

Răspunsul proorocilor lui Baal a fost să intensifice incantațiile lor, dar toată larma lor n-a reușit să-l convingă nici pe Baal și nici pe cei ce se aflau pe munte:

„Ei au strigat tare, şi, după obiceiul lor, şi-au făcut tăieturi cu săbiile şi cu suliţele, până ce a curs sânge pe ei. Când a trecut ameaza, au aiurat, până în clipa când se aducea jertfa de seară. Dar nu s-a auzit nici glas, nici răspuns, nici semn de luare aminte“ (1 Regi 18:28-29).

Eșecul lor lamentabil i-a creat lui Ilie circumstanța prielnică pentru demonstrația unei credințe vii pusă într-un Dumnezeu autentic, viu și care își ține promisiunile:

„Ilie a zis atunci întregului popor: ,,Apropiaţi-vă de mine“! Tot poporul s-a apropiat de el. Şi Ilie a dres altarul Domnului care fusese sfărâmat. A luat douăsprezece pietre, după numărul seminţiilor fiilor lui Iacov, căruia Domnul îi zisese: ,,Israel îţi va fi numele“, şi a zidit cu pietrele acestea un altar în Numele Domnului. A făcut împrejurul altarului un şanţ, în care încăpeau două măsuri de sămânţă. A aşezat apoi lemnele, a tăiat juncul în bucăţi, şi l-a pus pe lemne. Apoi a zis: ,,Umpleţi patru vedre cu apă, şi vărsaţi-le pe arderea de tot şi pe lemne.“ Şi au făcut aşa. Apoi a zis: ,,Mai faceţi lucrul acesta odată.“ Şi l-au făcut încă odată. Apoi a zis: ,,Mai faceţi-l şi a treia oară.“ Şi l-au făcut şi a treia oară. Apa curgea în jurul altarului, şi au umplut cu apă şi şanţul“ (1 Regi 18:30-35).

Deși Israelul experimenta realitatea tristă a divizării împărăției în Regatul de Nord și Regatul de Sud, Ilie procedează profetic, arătând tuturor cum își vede Dumnezeu poporul. Ca și Moise la altarul de la Sinai (Exod 24:4) și întocmai ca și Iosua la Ghilgal (Iosua 4:3), Moise ia douăsprezece pietre și zidește cu ele „altarul națiunii“.  Douăsprezece pietre, adică câte o piatră pentru fiecare din cele douăsprezece seminții ale lui Israel. Probabil că și numărul de douăsprezece vedre (de trei ori câte patru) este legat de aceeași semnificație.

Rugăciunea rostită de Ilie cu această ocazie merită o privire mai atentă:

„În clipa când se aducea jertfa de seară, proorocul Ilie s-a apropiat şi a zis: ,,Doamne, Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Israel! Fă să se ştie astăzi că Tu eşti Dumnezeu în Israel, că eu sunt slujitorul Tău, şi că toate aceste lucruri le-am făcut după porunca Ta. Ascultă-mă, Doamne, ascultă-mă, pentru ca să cunoască poporul acesta că Tu, Doamne, eşti adevăratul Dumnezeu, şi să le întorci astfel inima spre bine!“ (1 Regi 18:36-37).

Ilie se roagă (1) după rânduiala stabilită de Iehova, (2) făcând apel la alegerea suverană făcută de Dumnezeu prin patriarhi, (3) cerând să-i fie validată misiunea și Ahab și poporul să înțeleagă că el n-a „nenorocit pe Israel“, ci că a fost doar un instrument nevinovat al pedepsei trimisă din cer, (4) și pentru ca Dumnezeu să le miște inimile pentru ca scopul acestei pedepse să fie atins prin pocăința și întoarcerea celor din popor la adevăratul lor Dumnezeu.

Pogorârea focului din cer mai fusese odată actul supranatural prin care Dumnezeu validase alegerea și activitatea lui Aaron și a casei lui ca preoți ai Domnului (Lev. 9).

„Atunci a căzut foc dela Domnul, şi a mistuit arderea de tot, lemnele, pietrele şi pământul, şi a supt şi apa care era în şanţ. Când a văzut tot poporul lucrul acesta, au căzut cu faţa la pământ, şi au zis: ,,Domnul este adevăratul Dumnezeu! Domnul este adevăratul Dumnezeu!“ (1 Regi 18:38-39).

A fost momentul apoteotic al lui Ilie. Omul acesta se născuse cu un destin special, fiind predestinat pentru această clipă. Pentru cei ce știu subtilitățile limbii originale, textul prezintă un extraordinar joc de cuvinte. În evreiește, ,,Domnul este adevăratul Dumnezeu!“ se spune „Eli-Iahu“, iar acesta este într-adevăr numele lui … Ilie! Părinții lui l-au numit, fără să știe de ce, „Ilie“ – Eliahu“. Sau poate că nașterea lui s-a produs într-o familie care ofta dureros sub idolatria generală impusă de Izabela și
l-au numit așa cu o speranță propagandistică. Ori de câte ori îl strigau pe copilul lor, oamenii aveau ocazia să li se mai reamintească odată: ,,Domnul este adevăratul Dumnezeu!“

Imaginați-vă ce scenă i-a fost dat lui Ilie să trăiască: un munte întreg, ca un stadion uriaș, scanda de răsunau tăriile … numele lui! Ce răsplată dumnezeiască! Ce om deosebit! Ce plan măreț și ce slujire exemplară! Putem spune cu adevărat că acest om s-a făcut una cu mesajul care i-a fost încredințat de Dumnezeu și a trăit cu un singur scop, să-și împlinească cu scumpătate menirea. Nu este de mirare că biruința de pe Carmel se transformă într-o râvnă dezlănțuită violent:

„Puneţi mâna pe proorocii lui Baal“, le-a zis Ilie: ,,niciunul să nu scape!“ Şi au pus mâna pe ei. Ilie i-a pogorât la pârâul Chison şi i-a junghiat acolo“ (1 Regi 18:40).

Plin de o supraomenească putere, Ilie s-a dus la Ahab, l-a absolvit parcă de toată vinovăția idolatră de până atunci și i-a spus că a venit vremea bucurie: Dumnezeu dorea să deschidă cerul și să-și reverse binecuvântarea:

„Apoi Ilie a zis lui Ahab: ,,Suie-te de mănâncă şi bea; căci se aude vuiet de ploaie.“ Ahab s-a suit să mănânce şi să bea“ (1 Regi 18:41-42a).

Spre surprinderea extaziatului Ilie, luat parcă de un vărtej al râvnei necontrolate, Dumnezeu nu s-a mișcat așa de repede cum se aștepta Ilie. A fost de parcă Dumnezeu ar fi vrut să-i spună bunului Său slujitor: „Ilie, ia-o mai ușor … Liniștește-te puțin. Nu tu faci lucrarea aceasta, ci Eu o fac. Și o fac … când vreau eu, nu după valul tău de pripeală“. Proorocul care a devenit vedeta întâmplării, adulat de popor, a trebuit să trăiască umilirea celui care stăruiește parcă zadarnic și … așteaptă neputincios. Și Ilie și poporul aveau nevoie să-L aștepte pe … Iehova:

„Dar Ilie s-a suit pe vârful Carmelului, şi plecându-se la pământ, s-a aşezat cu faţa între genunchi, şi a zis slujitorului său: ,,Suie-te şi uită-te înspre mare.“ Slujitorul s-a suit, s-a uitat, şi a zis: ,,Nu este nimic!“ Ilie a zis de şapte ori: ,,Du-te iarăş.“ A şaptea oară, slujitorul a zis: ,,Iată că se ridică un mic nor din mare, ca o palmă de om“ (1 Regi 18:42b-44a).

Atâta a fost deajuns. După trei ani și jumătate, zăgazurile cerului aveau să se deschidă, iar ploaia, parcă acumulată în tot acest timp, avea să se reverse în torente peste Israel:

„Ilie a zis: ,,Suie-te, şi spune lui Ahab: „Înhamă, şi pogoară-te, ca să nu te oprească ploaia.“ Peste câteva clipe, cerul s-a înegrit de nori, a început vântul, şi a venit o ploaie mare. Ahab s-a suit în car, şi a plecat la Izreel. Şi mâna Domnului a venit peste Ilie, care şi-a încins mijlocul, şi a alergat înaintea lui Ahab până la intrarea în Izreel“ (1 Regi 18:44b-46).

Ultima demonstrație de putere a fost necesară pentru ca Ahab să înțeleagă faptul că un om al lui Dumnezeu poate fi mai tare și mai eficient decât un car regal de luptă. A fost, probabil, metafora din care s-a născut o poreclă pentru Ilie, „armata de un singur om“, rostită de Elisei, slujitorul său, când l-a văzut înălțându-se la cer:

„Pe când mergeau ei vorbind, iată că un car de foc şi nişte cai de foc i-au despărţit pe unul de altul, şi Ilie s-a înălţat la cer într-un vârtej de vânt. Elisei se uita şi striga: ,,Părinte! Părinte! Carul lui Israel şi călărimea lui!“ (2 Regi 2:11-12a).

III. Cea mai mare biruință aduce cea mai mare depresie

Cine lucrează cu mușchii face febră mușchiulară. Cine lucrează cu sufletul face … depresie.

Afirmația de mai sus este foarte adevărată. Vă propun un studiu în capitolul 19 din 1 Regi ca să vedem un om intrat într-o stare depresivă, Ilie, și tratamentul pe care i l-a aplicat Dumnezeu.

Depresia lui Ilie a survenit după extraordinarul efort de pe muntele Carmel. Tensiunea sufletească a atins acolo cote maxime. Credința și acțiunile unui singur om, Ilie, a întors convingerile unui întreg popor la Dumnezeu. Profetul Ilie și-a trăit momentul apoteotic al destinului pe Carmel, când toată suflarea care a asistat la coborârea focului din cer și la mistuirea altarului cu tot ce era pe el și împrejurul lui a izbucnit în strigătul: „Domnul este adevăratul Dumnezeu!“ În ebraica vremii, oamenii aceeia strigau: „Eli-Iahu, Eli-Iahu!“, iar Eliiahu era chiar … numele lui Ilie! Extraordinara încleștare spirituală l-a făcut pe Ilie să experimenteze puteri supra-umane:

„ … mâna Domnului a venit peste Ilie, care şi-a încins mijlocul, şi a alergat înaintea lui Ahab până la intrarea în Izreel“ (1 Regi 18:46).

O asemenea ispravă trebuie să fi implicat o uriașă descărcare de … adrenalină. Ilie a fugit mai tare decât caii înhămați la carul regal! O asemenea fugă este urmată apoi simetric și semnificativ de o alta, fuga de Izabela. Deși autorul nu ne spune, reacția lui Ahab în fața celor petrecute pe Carmel nu a fost la fel de entuziastă ca a poporului. Cel puțin așa reiese din relatarea textului biblic:

„Ahab a spus Izabelei tot ce făcuse Ilie, şi cum ucisese cu sabia pe toţi proorocii.  Izabela a trimes un sol la Ilie, să-i spună: ,,Să mă pedepsească zeii cu toată asprimea lor, dacă mâine, la ceasul acesta, nu voi face cu viaţa ta ce ai făcut tu cu viaţa fiecăruia din ei.“  Ilie, când a văzut lucrul acesta, s-a sculat şi a plecat, ca să-şi scape viaţa. A ajuns la Beer-Şeba, care ţine de Iuda, şi şi-a lăsat slujitorul acolo“ (1 Regi 19:1-3).

I. Simptomatica depresiei

Este clar că asistăm la simptomatologia unei despresii foarte răspândită și în zilele noastre:

1. Ilie începe să gândească ne-logic.
Cel care era purtătorul glasului Dumnezeului Atotputernic n-ar fi trebuit să se teamă de glasul unei femei păgâne. Gândirea lui Ilie face derapaje periculoase.

Amenințarea Izabelei nu l-ar fi dat peste cap altădată pe Ilie. Experiențele lui supranaturale din cei trei ani în care Dumnezeu îl ascunsese și-l păstrase în viață ar fi trebuit să-l facă tare. Amenințarea Izabelei este însă numai „paiul“ care rupe spinarea cămilei, și așa prea încărcată cu solicitările extraordinare trăite în ajun.

Depresia ne împiedică să gândim corect. Organul cu care gândim este el însuși afectat de maladie! În zadar te ții ca orbul de bâtă de indicațiile busolei, când busola însăși este defectă și-ți arată aiurea. Primul lucru pe care trebuie să-l înțelegi în depresie este că nu trebuie să ai încredere în propriile tale gânduri. Din păcate, foarte puțini oameni ajunși în această stare își dau seama de această realitate.

2. Ilie caută singurătatea.
Depresia caută însingurarea. Textul ne spune că, ilogic și spre paguba sa, Ilie a ales să se despartă de singurul om care-l însoțea pretutindeni și care avea menirea să-l … slujească! Cel ce sufere de depresie se retrage ca un melc în propria cochilie, singur cu gândurile gândirii lui defecte, victimă a propriilor perspective pesimiste puternic deformate de afecțiunea care l-a cuprins. El preferă să se separe chiar și de persoanele care l-ar putea ajuta cel mai mult: de părinți, de prieteni și chiar de partenerul de viață.

3. Ilie cochetează cu ideea morții.

„El s-a dus în pustie unde, după un drum de o zi, a şezut sub un ienuper, şi dorea să moară, zicând: ,,Destul! Acum, Doamne, ia-mi sufletul, căci nu sunt mai bun decât părinţii mei“ (1 Regi 19:4).

Un om în depresie este un om cu gândirea neclară și, nu de puține ori, contradictorie. El tace când ar fi trebuit să vorbească și apoi regretă sau vorbește când ar fi trebuit să tacă și apoi regretă și mai mult. El vrea fără să dorească și dorește adesea ceea ce nu vrea de fapt. El spune ceva cu convingere, deși în realitate se îndoiește foarte tare de ceea ce afirmă. Dacă Ilie ar fi vrut cu adevărat să moară, el n-ar fi trebuit să facă o deplasare atât de mare și de anevoioasă. Izabela i-ar fi împlinit dorința pe loc și fără nici o ezitare!

Atunci de ce fuge Ilie? Pentru că este ca o găină beată, neînțeles de nimeni și neînțelegând el însuși ceea ce i se întâmplă. Chestia asta cu „Destul! Acum, Doamne, ia-mi sufletul, căci nu sunt mai bun decât părinții mei!“ este o obrăznicie strigătoare la cer și o bâiguială fără noimă. De când poate creatura să-i spună Creatorului când este „Destul!“? Cum își permite vasul să-i spună Olarului: „Ia mâna de pe mine, că nu-mi place cum m-ai făcut!“ Cine l-a pus pe Ilie să se compare păgubos și păgubit cu alții?

Cititorule, dă-mi voie să-ți spun, în calitate de „Președinte al Clubului Depresionaților“ că dacă un om de talia lui Ilie, un gigant al credinței, care a închis cerul și l-a deschis la cuvântul lui, a suferit de depresie, n-ai voie să-ți fie rușine când ajungi în depresie. Ești într-o companie selectă! Alături de Ilie, Biblia ni-i prezintă și pe alții giganți ai umblării cu Dumnezeu trecând prin valea întunecoasă a tenebrelor.

Biblia ne spune că marele Moise a cerut lui Dumnezeu să nu-l mai chinuiască cu viața de slujire, ci să-i ia viața (Num. 11:15).

Iov, omul cu care s-a lăudat Dumnezeu în fața Satanei, omul ne-pereche între cei vii a spus și el vorbe nesocotite și și-a blestemat chiar și ziua în care s-a născut (Iov 3:3-12; 20-21). Marele, singularul și singuratecul profet al lacrimilor, Ieremia și-a blestemat viața și clipa în care a văzut lumina zilei (Ier. 20:15). Iona, porumbelul trimis cu vestea mântuitoare la Ninive, a gustat și el din zațul amar al depresiei după călătoria lui cale de trei zile în interiorul cetății, ajungând penibil să se mânie pe Dumnezeu și să-și dorească moartea (Iona 4:3).

Interesant și cu totul remarcabil este că Dumnezeu nu s-a mâniat pe oamenii aceștia! Cuvintele lor nu i-au stârnit furia și clătinările lor nu L-au făcut să renunțe la ei. Cu adevărat, „El știe din ce suntem făcuți! Știe că suntem … țărână“. Dumnezeu nu ne-a făcut să existăm în condițiile „căderii“ pe care o experimentăm astăzi. Omul a fost făcut pentru desăvârșirea raiului, nu pentru încleștarea supratensionată din lupta spirituală actuală. Dumnezeu ne-a creat pentru uniformitatea liniștitoare a sfințeniei, nu pentru dualitatea conflictuală dintre omul dinăuntru, căruia îi place Legea lui Dumnezeu și firea pământească ce ne trage iremediabil și inevitabil spre păcat. Alegerea noastră nesăbuită din Eden a complicat planurile lui Dumnezeu și ne-a prăbușit într-o lume a conflictelor, a suferinței, a despărțirilor, a insucceselor, a diagnosticelor fatale și a morții. N-am fost făcuți să fim ținta atacurilor demonice și nici să ne purtăm idealurile în niște perisabile vase de lut nemernic. Toate acestea sunt doar consecințe ale neascultărilor noastre de Dumnezeu și a înstrăinării noastre de lumea prezenței Lui.

Dumnezeu știe toate acestea și de aceea … nu se supără când cădem în depresie, când vorbim aiurea, când ne luăm la ceartă cu El, când vrem mai bine să murim decât să continuăm o existență lipsită parcă de orice sens și semnificație. Într-un cuvânt, Dumnezeu ne lasă îngăduitor să „ne dăm în petec“, pentru că știe că am ajuns în zdrențe.

Ca un Părinte desăvârșit și ca un Medic priceput, Dumnezeu tratează depresia lui Ilie după o rețetă pe care ar trebui să o înțelegem, să ne-o însușim și să o aplicăm și noi la nevoie.

Depresia cochetează cu moartea dintr-un paradoxal instinct adânc de auto-conservare, refuzând să continue exercițiul existenței ca pe un chin insuportabil și fără

rezultate pozitive. Depresia coboară cortina devaluării peste toată lumea înconjurătoare. Nimic nu mai are preț, nimic nu mai merită, nimic nu mai trezește interesul. Profetul Ilie este un caz tipic pe care l-am studiat în liniile lui majore.

Ce face Dumnezeu cu un astfel de om?

1. Am văzut în primul rând că El nu se grăbește să condamne, să pedepsească sau să abandoneze un astfel de om!!! Depresia ne face asemenea unei mingi din care s-a scos aerul. De aici și numele de „de-resie“, lipsă de presiune, desumflare. Un om cu depresie este ca o locomotivă cu abur căreia i s-a stins focul sacru necesar pentru producerea aburului care să-i miște pistoanele. O astfel de stare poate și TREBUIE să fie temporară. În termeni geografici, „depresia este valea dintre două șiruri de culmi (deluroase sau muntoase), valea pe care trebuie să o traverseze cineva ca să meargă înapoi spre punctele de unde se vede panorama cuprinzătoare a întregului înconjurător.

Depresia este o lipsă temporară de orizont, o probușire într-o regiune adâncă a ființei din care avem toate șansele să revenim. Ea se datorează suprasolicitărilor unei existențe tensionate și contorsionate pentru care n-am fost creați să fim, o încercare de retragere dintr-o lume a conflictelor sfâșietoare și sfărâmătoare. Preaiubiții lui Dumnezeu din toate secolele au suferit de depresie! Psalmii lui David sunt spovedaniile unui depresiv. Lecturarea lor, ca și analiza acestui episod din viața profetului Ilie sunt elementele unei necesare cure de sănătate.

2. Dumnezeu i-a recomandat lui Ilie odihnă și mâncare.
Oboseala se tratează cu odihnă, iar suprasolicitarea trebuie urmată cu o suspendare a activităților. Instinctiv, Ilie s-a prăbușit singur într-un tratament de „somnoterapie“:

„S’a culcat şi a adormit subt un ienuper. Şi iată, l -a atins un înger şi i -a zis: ,,Scoală-te şi mănîncă.“ El s’a uitat, şi la căpătîiul lui era o turtă coaptă pe nişte pietre încălzite şi un ulcior cu apă. A mîncat şi a băut, apoi s’a culcat din nou“ (1 Regi 19:5-6).

Continuând seria metaforelor folosite pentru înțelegerea stării de depresie, putem spune că Ilie a intrat, „în hibernare“. Procedeul ajută animalelor să traverseze fără cheltuire de energie o perioadă lipsită de resurse. Dumnezeu este de acord cu atitudinea profetului și-i întrerupe somnul doar pentru a suplimenta recuperarea cu o alimentație corespunzătoare.

Obișnuiam să spun, când depresiile mele erau mai dese și mai frecvente, că „mi-au sărit siguranțele“. Depresia este și o stare de auto-protecție asemănătoare ci circuitele deprotecție prevăzute cu siguranțe calibrate în așa fel ca să „se ardă“ sau „să sară“ înainte ca instalația să sufere pagube mai importante. Depresia produce o încetinire a funcțiilor vitale aminințate și tulburate de o anumitp suprasolicitare. Privită din acest unghi de vedere, depresia poate fi în anumite cazuri un mecanism de protecție al organismului uman. Înainte ca să poată reveni la activitatea din regim normal, organismul „stinge temporar motoarele“ și intră într-o perioadă în care are nevoie de foarte mult somn.

Somnul este SINGURA stare în care sistemul nervos se poate odihni! Râsul este și el un consum de energie, veselia este și ea o activitate a nervilor. Râsul și veselia sunt indicate în formele foarte ușoare de depresie sau ca activități de prevenire a depresiei, dar NUMAI SOMNUL este adevăratul tratament pentru nervi. Pentru viața terestră, noaptea nu este numai „un sfetnic bun“, ci și un doctor indispensabil.

Va veni o vreme când, ne spune Apocalipsa, „noaptea nu va mai fi“. Probabil că solicitările conflictelor din lumea de acum vor dispare sau omul va avea acces la resurse pe care nu le are acum la dispoziție din cauza statutului de ființă „căzută“, din starea originală pentru care a fost creat. Probabil că în realitățile viitoare nu va trebui să ne acoperim cu plapumă întunerecului ca să dormim. Până atunci însă, somnul este singura detensionare totală din truda și încordarea care ne produce „sudoarea frunții“ (Gen. 3:17-19). Nu întâmplător, în stările depresive, „ne trec toate transpirațiile“ …

Biblia este foarte atentă să ne spună un amânunt aparent fără importanță: Ilie a băut apă dintr-un ulcior așezat intenționat acolo de cineva, nu dintr-un izvor aflat prin preajmă. Cine a pus ulciorul acolo? Același Medic care a știut să așeze turtele pe plita unor pietre încălzite. Profetul Ilie a intrat în tratamentul Creatorului său.

3. Dumnezeu îi recomandă depresivului Ilie întoarcerea la lucrurile fundamentale și reașezarea valorilor.

„Îngerul Domnului a venit a doua oară, l -a atins, şi a zis: ,,Scoală-te şi mănîncă, fiindcă drumul pe care-l ai de făcut este prea lung pentru tine.“ El s’a sculat, a mîncat şi a băut; şi, cu puterea pe care i -a dat-o mîncarea aceasta, a mers patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi pînă la muntele lui Dumnezeu, Horeb. Şi acolo, Ilie a intrat într’o peşteră, şi a rămas în ea peste noapte“ (1 Regi 19:7-9).

Ilie s-a odihnit și s-a hrănit, dar asta nu a însemnat că a scăpat de depresie. Textul ne spune simbolic că profetul era încă „într-o peșteră“ și „era noapte“.

Oboseala nervoasă se declanșează uneori brusc, dar foarte rar dispare dintr-o dată. Vindecarea nervilor și „rebobinarea“ circuitelor cere deobicei o perioadă îndelungată. De cele mai multe ori, vindecarea depresiei este treptată păe parcursul unor stari oscilante când ni se pare că ba suntem cu capul deasupra apei, ba sunten iar gata să ne înecăm sub val.

Dacă necazurile sunt ocaziile în care ne cunoaștem prietenii adevărați, depresia este ocazia de a ne „împrietenii iar cu Dumnezeu, ca să avem pace“:

„Împrieteneşte-te dar cu Dumnezeu, şi vei avea pace; te vei bucura astfel iarăş de fericire“ (Iov 22:11).

„Eu voi asculta ce zice Dumnezeu, Domnul: căci El vorbeşte de pace poporului Său şi iubiţilor Lui, numai, ei să nu cadă iarăş în nebunie“ (Psalmul 85:8).;

Pentru Ilie, drumul până la Horeb a fost lung și greu. Nu l-ar fi dus până la capătdacă nu L-ar fi ajutat Dumnezeu. De ce a trebuit Ilie să meargă tocmai la Horeb? Ce era acolo?

Horebul reprezintă pentru evrei locul în care Dumnezeu li s-a arătat în puterea tăriei Lui și le-a dat Legea, singurii stâlpii pe care se poate sprijini o viețuire stabilă și sănătoasă. Până la Horeb, Dumnezeu nu l-a contrazis și nu a intrat ăntr-un dialog serios cu Ilie. Numai la Horeb a început Dumnezeu să stea de vorbă iar cu slujitorul Său și să-i limpezească trăirile.

(despre cum se tratează o depresie puteți citi la: https://barzilaiendan.com/2012/02/08/cum-se-trateaza-depresia-iii/

IV. Cel mai mare eșec aduce cea mai mare surpriză

Ahab se pocăiește! (1 Regi 21:27-29)

Întunecarea spirituală duce la somnul rațiunii din care ies apoi monștrii închipuirilor noastre idolatre. Într-o ironie mușcătoare, Dumnezeu subliniază monstruoasa răsturnare de valori care s-a instalat în Israel odată cu închinarea la vițeii și altarele idolatre ridicate de Ieroboam la Dan și la Bethel (1 Regi 12:25-30):

„Când vorbea Efraim, răspândea groaza în Israel. Dar cum a păcătuit cu Baal, a murit. Şi acum ei păcătuiesc într-una, îşi fac chipuri turnate din argintul lor, idoli născociţi de ei, lucrare făcută de meşteri. Acestora le vorbesc ei, şi jertfind oameni, sărută viţei!“ (Osea 13:1-2).

Nici un împărat din Israel n-a făcut aceasta mai repede și mai adânc decât Ahab:

„N-a fost nimeni care să se fi vândut pentru ca să facă ce este rău înaintea Domnului, ca Ahab, pe care nevastă-sa Izabela îl aţâţa la aceasta. El a lucrat în chipul cel mai urâcios, mergând după idoli, cum făceau Amoriţii, pe cari-i izgonise Domnul dinaintea copiilor lui Israel“ (1 Regi 21:25-26).

Dacă acest capitol s-ar fi încheiat așa, am fi văzut numai dreptatea lui Dumnezeu, nu și harul Său minunat. Imaginea ar fi fost corectă, dar incompletă. Ilie s-ar fi obișnuit doar să omoare profeți mincinoși și să condamne împărați căzuți pradă mistificărilor. Dumnezeu a vrut ca Ilie să-L cunoască mai bine și să ne vorbească și nouă despre harul iertării care vine peste harul pocăinței.

c. Corectarea

Din ceea ce urmează, cel mai important lucru este că Dumnezeu și-a continuat dialogul cu Ilie, iar vorbele Lui au fost de data aceasta mai dulci decât fagurele de miere:

„După ce a auzit cuvintele lui Ilie, Ahab şi-a rupt hainele, şi-a pus un sac pe trup, şi a postit: se culca cu sacul acesta, şi mergea încet. Şi cuvântul Domnului a vorbit lui Ilie, Tişbitul, astfel: ,,Ai văzut cum s-a smerit Ahab înaintea Mea? Pentru că s-a smerit înaintea Mea, nu voi aduce nenorocirea în timpul vieţii lui; ci în timpul vieţii fiului său voi aduce nenorocirea casei lui!“ (1 Regi 21:27-29).

Nu vă grăbiți să spuneți că Dumnezeu s-a arătat prea îngăduitor cu un om de teapa lui Ahab. Nu spuneți că și-ar fi meritat pe drept cuvânt pedeapsa. Bucurați-vă în schimb că lui Ahab i s-a mai dat timp să se pocăiască. Săltați de bucurie că el a
făcut-o! Chiuiți de veselie că pedeapsa a fost îndepărtată de la el! De ce? Pentru că șansa lui este și șansa … noastră. Dumnezeul dreptății este și Dumnezeul harului, iar calea către iertare a rămas de atunci și până astăzi aceeași: calea … pocăinței.

„Înțelegi tu, Ilie?“

Toma – fratele tău

,,Adu-ţi degetul încoace, şi uită-te la mînile Mele; şi adu-ţi mîna, şi pune -o în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios“ – Ioan 20:27

Sunt indignat! Mai toate discuțiile ,,confidențiale“ din Comitetele bisericilor se ,,scurg“ afară și le afli în curtea bisericii! Este suficient ca bărbații din Comitet să spună acasă ,,doar soțiilor“ lor  că toată lumea află și auzi ecouri venite pănâ și de peste țări și mări! (Nu la noi! Pentru că soțiile de la noi sunt foarte discrete …).

Cam așa mi-am început predica din Duminica Tomei. Am vrut să șochez. Am vrut să creez o anumită stare de spirit în ascultători. Ca să accentuez, am întrebat: ,,V-ați ,,ars“ vreodată spovedindu-vă la un mic grup de rugăciune sau de școală duminicală ca să deveniți apoi subiectul bârfei lor? Cum pot oare oamenii să răspândească așa de repede veștile rele?“

De fapt, doream să le pun o întrebare și-i pregăteam psihologic.

Am continuat: ,,Cum de a putut Ioan să-l vorbească de rău pe Toma? Nu știau despre incident decât cei unsprezece. Acum știe toată lumea! Este Ioan, om bănuit a fi fost foarte credincios și smerit, un om de scandal, un om căruia îi place să-i batjocorească pe alții? Din cauza lui, de două mii de ani, lumea îi spune celui greșit ,,Toma necredinciosul“! Majoritatea nici nu știu că acest om a murit moarte de martir în India? Știu doar de îndoiala credinței lui … Știu pentru că le-a spus-o Ioan …“

Într-o predică de-a sa, Mariu Lucan, păstor la San Bernardino a spus că ,,Toma necredinciosul“ nici nu este o expresie din Biblie, ci doar rodul plăcerii unora de a exagera lucrurile. ,,Într-un parc, a spus el, un copil a luat cheile de la mașină din poșeta mamei, s-a urcat la volan, a pornit motorul și a lovit mașina de lângă el. ,,Cineva“ s-a grăbit să dea un telefon tatălui copilului și să-i spună:

,,Vino repede! Copilul tău a mers cu mașina și a făcut un accident groaznic. Mașina voastră și o altă mașină sunt zob! Vino repede!“

Îngrozit, în imaginația lui, bărbatul și-a văzut deja copilul mort. A fugit cât de repede a putut până în parc. Acolo însă n-a văzut nici urmă de accident. Oamenii stăteau liniștiți la soare, iar mașina lui doar o zgâriase puțin pe cea așezată lângă ea în parcare …“ Accidentul teribil fusese doar în mintea celui pus pe exagerare și spectacol.

Punct ochit, punct lovit! Cei ce m-au ascultat duminică erau furioși sau cel puțin descumpăniți. Nu mai știau precis ce să creadă despre Ioan …

În fiecare an, în duminica aceasta mă transform în apărătorul lui Toma. În predica de dimineață le-am adus ca martor pe Ioan Botezătorul, care și-a trimis ucenicii să-L întrebe pe Domnul Isus: ,,Tu ești Acela sau să așteptăm pe altul?“ (Mat. 11:2-19). Au fost cuvinte de îndoială, dar nimeni nu s-a gândit vreodată să-l poreclească cu pecetea ,,Ioan Botezătorul necredinciosul“ … Domnul Isus i-a luat apărarea și l-a numit de fapt ,,cel mai mare dintre toți cei născuți din femeie“. Dacă un astfel de om a trecut prin crize de îndoială, oare ce avem toți cu Toma? De ce ne luăm în fiecare an de el?

Nu, nu cred că Ioan l-a vorbit de rău pe Toma. Cred că noi interpretăm greșit un text frumos și-l coborâm pe Toma sub nivelul necredințelor noastre ca să ne simțim mai bine, mai virtuoși, mai ,,cum trebuie să fim“.

Motivul pentru care Ioan a ales, singurul dintre cei patru evangheliști, să amintească despre Toma este unul … glorios. Ioan îl așează pe Toma în ,,apex“-ul, în punctul culminant spre care și-a direcționat tot conținutul scrierii sale.

Pentru ce și-a scris Ioan evanghelia?

La data la care s-a apucat de scris, toate celelalte evanghelii erau deja în circulație. Apăruseră chiar și altele. Majoritatea îl prezentau pe Isus din Nazaret drept ,,un om iluminat de divinitate“, peste care s-a pogorât logosul cu ocazia inițierii prin botez și de la care a plecat Logosul divin cu puține clipe înaintea morții, când răstignitul a spus: ,,Tată, în mâinile Tale îmi încredințez duhul“.

Ioan a văzut cum diavolul pervertește evanghelia și caută să-L arunce pe Isus Christos la lada cu vechituri a istoriei, printre alți oameni remarcabili, dar toți … morți. Și Ioan a luat o hotărâre: ,,Nu! Atâta timp cât trăiesc eu nimeni n-are voie să facă așa ceva! Am să rescriu viața Domnului Isus din punct de vedere al divinității Sale. Am să dovedesc tuturor că Isus Christos n-a fost un om, ci a fost Dumnezeu adevărat, din Dumnezeu adevărat.“

Acesta este scopul cât se poate de clar, de limpede și de declarat al Evangheliei lui Ioan:

,,Isus a mai făcut înaintea ucenicilor Săi multe alte semne, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Dar lucrurile acestea au fost scrise pentru ca voi să credeţi că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu şi, crezând, să aveţi viaţa în Numele Lui“ (Ioan 20:30-31).

Când se vor judeca cărțile de literatură ale istoriei, evanghelia lui Ioan va fi așezată printre cele mai reușite și mai ,,inspirate“ piese scrise vreodată.

Ioan își grupează argumentele pledoariei sale în trei grupe: (1) minunile pe care le-a făcut Isus, (2) cuvintele pe care le-a rostit Isus și (3) concluziile celor care i-au văzut minunile și i-au ascultat cuvintele. Ca să-și împlinească scopul, Ioan alege șapte personaje (septada lui Ioan!) prin gura cărora Dumnezeu a dat lumi declarații despre divinitatea lui Isus Christos. Iată-le:

  • Ioan Botezătorul (1:34)
  • Natanael (1:49)
  • Petru (6:69)
  • un orb care a fost vindecat (9:35–38)
  • Marta (11:27)
  • Toma (20:28)

și apostolul Ioan (20:31).

Privită din acest context, întâmplarea cu Toma nu mai este o vorbire de rău, ci o înălțare! Ea reprezintă momentul culminant al tuturor mărturiilor, căci ,,Domnul meu și Dumnezeul meu“ este cea mai formidabilă mărturisire de credință din istorie! Toma nu este mai prejos decât noi, ci deasupra noastră! Pronunțate după înviere, aceste cuvinte conțin o constatare copleșitoare, o declarație care ne influențează și ne inflamează pe toți. Este scânteia din care a pornit focul de miriște care s-a răspândit apoi în toată lumea.

Ioan și-o păstrează pentru sine pe cea de a șaptea mărturie despre divinitatea lui Isus Christos. Mesajul este inexorabil: ,,Degeaba s-au convins toși aceștia, dacă nu m-aș fi convins eu însumi. Ce au făcut alții mă poate impresiona, dar numai ceea ce fac eu mă …mântuie.

În felul acesta, Evangheliei lui Ioan continuă să fie, de două mii de ani, o provocare personală pentru toți cititorii ei, pentru mine și pentru … tine.

În afară de pasajele în care apare menționat alături de ceilalți apostoli (Matei 10:3; Marcu 3:18; Luca 6:15; Ioan 21:2; Fapte 1:13), Toma apare individual în doar patru pasaje, fiecare cu însemnătatea lui specială.

Toma – geamănul –  John 11:16

Ciudat este că nicăieri nu ni se spune numele celui cu care a fost Toma geamăn. Oare de ce? Hmmmm …

Cu cât mă gândesc mai mult ci atât văd în această omisiune un mesaj care mă privește personal. Cred din ce în ce mai convins că acest Toma a fost geamăn cu mine … Poate și cu tine. În orice caz a fost frate geamăn cu tatăl băiatului care și-a adus fiul la Domnul Isus pentru vindecare: “Cred, Doamne, ajută necredinței mele!“ (Marcu 9:24).

Toma este prototipul credinciosului necredincios, a credinciosului care are limite peste care nu poate să treacă ușor, a credinciosului care se îndoiește. Tocmai de aceea sunt din ce în ce mai convins că Duhul Sfânt nu ne-a lăsat să știm numele celui care i-a fost “geamăn“. Tu poți pune numele tău în dreptul numelui lipsă. Eu l-am pus foarte convins pe al meu.

Toma curajosul –  John 11:16

Dualitatea credință-necredință ne lasă să fim când puternici, când neputincioși. Toma a avut și el momentele lui de sclipire. Omul acesta nu a  fost lipsit de curaj și nici de devotament.

Atunci Toma, zis Geamăn, a zis celorlalţi ucenici: ,,Haidem să mergem şi noi să murim cu El!“

De câteva zile, Maria și Marta trimiseseră Domnului chemarea lor urgentă. Lazăr era pe moarte și aveau nevoie urgentă de El. Ucenicii au văzut însă cu mirare că Domnul ,,Își face de lucru“, parcă vrând intenționat să fie prea ocupat ca să se ducă. Majoritatea lor începuseră să creadă că era vorba de o teamă justificată. Iudeii căutaseră nu de mult
(mai mult…)

Pentru un Paște mai profund: Rugăciunea lui Melhisedec


Ioan 17

Un preot ceresc se roagă cerului pentru implicații cerești.

Cine este Cel ce se roagă?

În călătoria simbolică prin Cortul Întâlnirii pe structura căreia își scrie Ioan Evanghelia, după ce Isus s-a identificat cu obiectele din Curte (Mielul de jertfă pentru altarul din curte (1:36), apa din ligheanul spălărilor (4:14) și din prima parte a Cortului (pâinea (6:35) și lumina (8:12), în capitolul 17, Domnul Isus se află în fața altarului tămâierii, unde-și rostea Marele Preot rugăciunea înainte de a intra dincolo de perdea, în „Sfanta Sfintelor”. Toate elementele cultului mozaic au fost simboluri care au prevestit lucrarea mesianiacă. La ,,împlinirea vremii“, El a venit să le împlinească pe toate.

În ,,sfânta“ Marele Preot mai putea fi încă în compania celorlalți preoți, care-l auzeau cum se roagă, dar dincolo de perdea mergea singur ca să așeze sângele jertfei pe capacul ispășirii de deasupra chivotului. Iuda a fost dat afară (Ioan 13:18-30) pentru că n-a făcut parte din preoția cea nouă pe care a inaugurat-o Domnul Isus cu ucenicii. Ei preoți, El Mare Preot. O schimbare epocală.

Dar cum să fie El preot când încă mai trăiau Ana și Caiafa? Cum să se roage El pentru popor când ei mai aduceau încă rugăciunile la Templu?

Răspunsul este unul singur, mare și tainic. Răspunsul este … Melhisedec!

În noaptea aceea, cerul nu-i bagă în seamă nici pe Ana și nici pe Caiafa. Vremea lor trecuse. Cerul privește și ascultă ceea ce face Isus Christos, noul și tainicul Melhisedec, un Mare Preot pregătit de Dumnezeu din veșnicii ca să slujească nu în ,,Cortul Întâlnirii“ de pe pământ, ci în originalul ceresc după care i s-a spus lui Moise să facă Cortul de pe pământ. Ana și Caiafa se rugau în Templul de pe pământ, ,,chipul şi umbra lucrurilor cereşti“, dar cerul era cutremurat de slujirea făcută de Christos în Templul ceresc:

,,Ei (Ana și Caiafa) fac o slujbă, care este chipul şi umbra lucrurilor cereşti, după poruncile primite de Moise de la Dumnezeu, când avea să facă cortul: „Ia seama”, i s-a zis, „să faci totul după chipul care ţi-a fost arătat pe munte” (Evrei 8:5).

Ana, Caiafa și oricare alt exponent al preoției lui Levi și Aaron n-ar fi putut face niciodată curățirea cortului ceresc. Dumnezeu a pregătit din vreme preoția lui Melhisedec, care a prevestit lucrarea desăvârșită pe care avea să o împlinească Domnul Isus:

,,Dar Hristos a venit ca Mare Preot al bunurilor viitoare, a trecut prin cortul acela mai mare şi mai desăvârşit, care nu este făcut de mâini, adică nu este din zidirea aceasta, şi a intrat, o dată pentru totdeauna, în Locul Preasfânt nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său, după ce a căpătat o răscumpărare veşnică. … Căci Hristos n-a intrat într-un locaş de închinare făcut de mână omenească, după chipul adevăratului locaş de închinare, ci a intrat chiar în cer, ca să Se înfăţişeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu“ (Evrei 9:11-12; 24).

Cartea Apocalipsa ne vorbește despre altarul tămâierii din cer și despre altarul jertfei:

,,Apoi a venit un alt înger, care s-a oprit în faţa altarului, cu o cădelniţă de aur. I s-a dat tămâie multă, ca s-o aducă, împreună cu rugăciunile tuturor sfinţilor, pe altarul de aur, care este înaintea scaunului de domnie“ (Apoc. 8:3;14:17-18).

Muritorii n-au ce căuta în slujirea de la Templul ceresc! Acolo este nevoie de o altfel de preoție, determinată deliberat de Creatorul tuturor lucrurilor.

,,Nimeni nu-şi ia cinstea aceasta singur, ci o ia dacă este chemat de Dumnezeu, cum a fost Aaron. Tot aşa şi Hristos, nu Şi-a luat singur slava de a fi Mare Preot, ci o are de la Cel ce I-a zis: „Tu eşti Fiul Meu, astăzi Te-am născut”. Şi, cum zice iarăşi într-alt loc: „Tu eşti preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec”.
El este Acela care, în zilele vieţii Sale pământeşti, aducând rugăciuni şi cereri cu strigăte mari şi cu lacrimi către Cel ce putea să-L izbăvească de la moarte şi fiind ascultat din pricina evlaviei Lui, măcar că era Fiu, a învăţat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit. Şi, după ce a fost făcut desăvârşit, S-a făcut pentru toţi cei ce-L ascultă urzitorul unei mântuiri veşnice, căci a fost numit de Dumnezeu: Mare Preot „după rânduiala lui Melhisedec” (Evrei 5:4-10.

În Evanghelia lui Ioan, rugăciunea de Mare Preot a Domnului Isus ocupă un loc de mare însemnătate. Din Evanghelia lui
(mai mult…)

Un paște mai profund – Despre viață, moarte și înviere

Ioan 11 – Învierea lui Lazăr

Pe noi ne înspăimântă moartea fizică. Dumnezeu are o problemă cu moartea spirituală! Moartea fizică a apărut ca o binefacere, când Dumnezeu le-a oprit lui Adam și Eva accesul la pomul vieții, pentru ca moartea spirituală să nu se permanentizeze veșnic (vezi aici un excelent articol pe această temă).

Capitolul 11 din Evanghelia lui Ioan se ocupă exact cu aceste distincții dintre moartea fizică și moartea spirituală. Domnul Isus plânge nu pentru un Lazăr mort fizic, ci pentru o omenire moartă în păcat și necredință. El a avut în plan ca învierea lui Lazăr să-i convingă pe toți că El este Dumnezeu venit să reia părtășia cu oamenii despărțiți de El din cauza păcatului.

Pentru oricine citește cât de cât atent capitolul 11, este evident că Ioan ni-l prezintă pe Domnul Isus ca pe cel care ,,regizează“ împreună cu Dumnezeu toată întâmplarea, (mai mult…)

Simeon și Ana

Dacă-L iubiți pe Dumnezeu îi iubiți și pe oameni. Studiile caracterelor din Biblie este una din marile mele pasiuni. Lângă Simeon am stat curios mai bine de 16 ani … M-am apucat acum să aștern pe hârtie ce am văzut și învățat de la el.

+++

Luca 2: 25-38

Copacii bătrâni și frunzele tomnatice stau doar până vine primăvară; o salută și apoi se culcă liniștiți sub brazdele fertile care pregătesc recolta viitoare.

În planul lui Dumnezeu, a fost să fie ca doi oameni bătrâni să-L întâmpine pe pruncul Isus la Ierusalim, să-L vestească lumii și să-I ureze de bine. Simeon și Ana, un bărbat și o femeie, nu doar un bărbat și nu doar o femeie, ci așa cum se cuvine, un bărbat și o femeie, reprezentanți ai îmbătrânitei familii umane, în disperare de înnoire.

Ceea ce știm despre Simeon și Ana este puțin, dar consistent, caracteristic tuturor oamenilor bătrâni. Ei sunt mari, dar nebăgați în seamă, vorbesc puțin, dar spun foarte multe. Lumea a observat dintotdeauna aceasta și a scos chiar un aforism de avertizare:

,,Cine nu are bătrâni, să şi-i cumpere!“

Un bătrân este un depozit de înțelepciune acumulată în frământările vieții. Argintul de la tâmple anunță pe cei din jur că ei sunt bogați în experiență. Fiecare fir de păr alb este un filon de înțelepciune. Părul alb este uniforma de preoție în care se îmbracă pentru a fi văzuți și consultați de cei din generațiile mai tinere. Ca doctori înveșmântați în halate albe, ei au pricepere și sfaturi pentru bolile vieții. Ele dor însă mai viclean și puțini sunt cei care caută azi sfaturile bătrânilor.

Din marea mulțime de oameni din Ierusalimul vremii, din mulțimea de preoți care slujeau acolo, numai Simeon și Ana și-au dat seama ce se întâmplă! Era cel mai mare eveniment din istoria Templului, din existența Ierusalimului, din existența Israelului. Nimeni altul n-a băgat însă de seamă venirea Fiului lui Dumnezeu, a lui Mesia, să împlinească făgașul prestabilit al Legii și al profețiilor.

De știut că trebuie să vină mai știau și alții. De așteptat ,,în principiu“ Îl așteptau foarte mulți, dar numai doi bătrâni au fost suficient de desprinși de obsedantele și înrobitoarele preocupări zilnice ca să-și dea seama de ceea ce se întâmplă. Venirea pruncului Isus nu i-a găsit nici ,,acasă“, nici ,,la treabă“, ci la Templu.

Simeon și Ana sunt ,,veriga lipsă“ din lanțul împlinirilor profetice. Dacă n-ar fi fost ei, ar fi lipsit legătura organică dintre Vechiul Testament și Noul Testament. Providențial, cei doi au fost ,,păstrați în viață“ doar pentru scopul acesta: să-L întâmpine pe Domnul Isus la Templu. Ana era ,,foarte înaintată în vărstă“ (2:37), iar Simeon ni se descoperă ca un om care abia așteaptă să moară, ca unul căruia i se părea că a fost ținut prea mult în viață, peste dorințele și interesul lui. Intuim din text că i-a cerut de multe ori Domnului să fie luat de aici, să plece acolo unde-i era rostul. La cererile lui insistente i s-a răspuns însă cu această precizare: ,,Nu va muri înainte ca să vadă pe Christosul Domnului!“ (2:26). Ana era ,,proorociță, adică avea acces la vocea și urechea lui Dumnzeu, fiind jumătate aici și jumătate deja în cealaltă lume. Trecuse și ea de vârsta obișnuită la care mor oamenii, până și ,,cei mai tari“. Ajunsese la 84 de ani, iar lumea aceasta n-o mai trăgea, n-o mai interesa, nu mai avea ce să-i ofere. Trăia la Templu, preocupată mai mult de Dumnezeu, decât de oameni, ca un pom care-și strămutase deja rădăcinile pe tărâmul celălalt:

,,Ana nu se depărta de Templu, și zi și noapte slujea lui Dumnezeu cu post și rugăciune“ (2:37).

Dacă prin Templu înțelegem Casa Domnului, Ana se mutase deja de la ea acasă, la Domnul. Nu-i de mirare deci că a dat cu ochii de prunc de îndată ce acesta a sosit acolo (,,A venit și ea în același ceas“ … 2:38).

Ultima lucrarea pe care au avut-o de făcut Simeon și Ana înainte de a pleca din lumea aceasta a fost să-L întâmpine pe pruncul Isus, să-L vestească lumii și să-I ureze de bine! Cu ei s-a încheiat Vechiul Testament. Activitatea lor, împreună cu aceea a lui Ioan Botezătorul a fost scrisă pe ultima filă a lui. Chipurile lor împovărate de ani și de așteptări sunt metafore pentru cartea aceasta prăfuită care și-a făcut datoria și care era rânduită să-și închidă coperțile. Simeon și Ana sunt doi străjeri așezați de Dumnezeu la răscrucea vremurilor, doi crainici destinați să vestească lumii sosirea Celui ce este ,,nădejdea tuturor veacurilor“.

Nu știm, n-am fost lăsați să știm ce cuvinte a rostit Ana atunci când ,,a vorbit despre Isus tuturor celor ce așteptau mântuirea Ierusalimului (2:38). Dumnezeu a așezat un val de tăcere asupra lor. Știm însă ce a rostit Simeon, pentru că Dumnezeu a vrut neapărat ca rostirea lui să străbată toate generațiile și să ajungă până la marginile pământului.

Cuvintele lui Simeon, puține dar miezoase, ca toate rostirile bătrânilor, sunt un izvor imens de înțelepciune pentru toți cei care au răbdarea și interesul să le asculte. Încerc să plec urechea spre buzele lui și spre inima lui ca să înțeleg ce-mi spune, ce pot învăța eu însumi de la el, care este mărturia lui pentru mine.

„Acum, slobozește în pace pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău. Căci au văzut ochii mei mântuirea ta, pe care ai pregătit-o să fie înaintea tuturor popoarelor, lumina care să lumineze neamurile și slava poporului Tău, Israel” (Luca 2:29-32).

Fiecare cuvânt este important în această rostire.

,,Slobozește“ este rugăciunea unuia care s-a simțit prizonier prea mult într-un loc sau o situație neplăcută. De la Simeon înțeleg că, oricum am lua-o, până la urmă lumea și viața aceasta nu sunt suficiente pentru împlinirea tuturor dorințele și aspirațile noastre. Ne vom lovi întotdeauna de zidurile și zăbrelele unei celule mult prea mici pentru ele. Cum spunea poetul Costache Ioanid în celebra sa poezie ,,Puiul“, dorințele și aspirațiile noastre cele mai înalte nu se vor împlini niciodată în lumea de aici.

,,Vine-o clipă,
un soroc,
când la marginile lumii
cineva din cer va bate…
Cioc!…
Cioc, cioc!
Şi-n acest străvechi găoc
se va face o fereastră
către lumea cea măiastră.“

În copilărie și în adolescență avem iluzia că suntem liberi. ,,Poți face orice și poți deveni orice îți pui în minte!“ ni se spune. Spre bătrânețe, privim înapoi cu o înțelepciune nouă, decantată din înfrângerile vieții și ne dăm seama că, fără speranța învierii, nașterea este o condamnare la moarte. Copilărim și trăim în celula morții, alături de toți ceilalți condamnați.

Cu speranță învierii însă, Simeon, a jinduit să ,,plece“ în libertatea unei existențe nelimitate stânjenitor de condițile triste ale vieții de acum. Împărtășim cu el această nădejde și așteptăm ca și el și ca apostolul Pavel ,,plecarea acasă“ :

,,Da, suntem plini de încredere şi ne place mult mai mult să părăsim trupul acesta, ca să fim acasă la Domnul“ (2 Corinteni 5:8).

,,În pace“ este destinația  spre care nădăjduiește un suflet zbuciumat și obosit de prea multele conflicte pe care le-a trăit. Pacea nu este nici ea la ea acasă pe pământ. Trebuie s-o căutăm până la urmă ,,în altă parte“. Simeon presimte și preveștete oferta păcii cu care a venit Domnul Isus să o dea celor ce n-au nici o șansă să o găsească în lumea aceasta:

,,Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte“ (Ioan 14:27).

,,Pe robul Tău, Stăpâne“ sunt cuvinte care dau pe față singura poziție posibilă a creaturii în fața Creatorului. Robia către Dumnezeu este singura care nobilează, care ne ridică de la nivelul animalic al existenței și ne așează în demnitatea celor ce trăiesc în Casa lui Dumnezeu, Stăpânul tuturor lucrurilor. ,,Stăpâne“ este dovada că acest Simeon s-a integrat deja în concertul universal al creației, reușind să se smulgă din mlaștina ,,căutătorilor de hrană“, a celor ce au iluzia că-și pot asigura singuri existența, orfani sub cer și pururi scormonitori pentru supraviețuire prin gunoaielor de pe acest pământ. ,,Stăpâne“ mărturisește liniștea celui care și-a încredințat întreaga existență în grija ce îngrijește de toate, de la la crinii de pe câmp, la vrăbiile cerului.

,,… după cuvântul Tău. Căci au văzut ochii mei mântuirea Ta“. Simeon a avut o înștiințare anterioară, o pregătire din partea lui Dumnezeu:

,,Duhul Sfânt îl înştiinţase că nu va muri înainte ca să vadă pe Christosul Domnului. El a venit în Templu mânat de Duhul. Şi, când au adus părinţii înăuntru pe Pruncul Isus, ca să împlinească cu privire la El ce poruncea Legea, Simeon L-a luat în braţe, a binecuvântat pe Dumnezeu și a zis: …“ (Luca 2:26-28).

Altfel ar fi fost cu neputință ca omul acesta să vadă în boțul de carne din brațele a doi sărăntoci pe Fiul lui Dumnezeu. Iosif și Maria nu și-au putut permite să aducă jertfa deplină, ci doar jertfa săracilor, pentru copilul lor (Lev. 12:2-8; Luca 2:21-24).

Se cere credință și se cere iluminarea Duhului ca să vezi lucrurile lui Dumnezeu așa cum sunt ele, dincolo de carnea și sângele învelișurilor umane. Credința lui Simeon seamănă ca două picături de apă cu credința tâlharului de pe cruce, singurul care L-a văzut pe viitorul Împărat divin sub perdeaua trupului de carne care atârna neputincios pe cruce.

Dincolo de aceste cuvinte, Simeon vestește tuturor oamenilor lucrarea epocală pe care a venit s-o facă Cel de curând născut:

,, … mântuirea Ta, pe care ai pregătit-o să fie, înaintea tuturor popoarelor, lumina care să lumineze neamurile şi slava poporului Tău Israel.”  Extaziat de fiorul marii întâlniri, Simeon devine pentru momentul acela profet și, trecând dincolo de speranța pentru mângăierea lui Israel, vestește aspectul universal al lucrării lui Mesia.

Știind ceea ce știau ei despre prunc, ne mirăm de mirarea părinților la auzul unei asemenea vestiri. Este evident că Simeon a fost, în planul providenței, și un sol pentru ei, mai ales pentru Maria. Trecând peste obiceiul și bunacuviință de atunci, Simeon îi vorbește tinerei femei, nu bărbatului ei care stătea lângă ea.

,,Simeon i-a binecuvântat și a zis Mariei, mama Lui: „Iată, Copilul acesta este rânduit spre prăbuşirea şi ridicarea multora în Israel, şi să fie un semn, care va stârni împotrivire. Chiar sufletul tău va fi străpuns de o sabie, ca să se descopere gândurile multor inimi.” (Luca 2:34-35).

Pruncul va fi un factor de referință, unul care va determina mari schimbări în Israel, o personalitate imposibil de ignorat, care va stârni împotrivire.

Așezat la poarta dintre două Testamente, Simeon anunță rolul primordial pe care-L va juca pruncul Isus în istoria lumii, iar cele douăzeci de secole scurse de atunci i-au confirmat cu prisosință mesajul. Isus a ajuns într-adevăr un ,,semn“ (semeion) care despică omenirea în două, așezându-i față în față pe simpatizanții și pe dușmanii Săi.

Cât privește cuvintele profetice rostite special pentru destinul Mariei, unii spun că ar fi o referire directă la durerea care i-a sfâșiat inima sub crucea pe care L-a văzut murind pe fiul ei. Eu nu sunt sigur … Cred că este mult mai mult decât aceasta. Maria joacă și astăzi un rol foarte important în creștinismul istoric. ,,Gândurile multor inimi“ sunt afectate mereu și pretutindeni adânc de mama Domnului Isus. Vestirea lui Simeon este o rostire plină de taine și s-ar putea ca adevăratul ei înțeles să nu ne fie descoperit decât la ceasul mult așteptat în care ni se vor lămuri toate tainele. Nici nu s-ar cuveni să fie altfel. Simeon trebuie să rămână cu noi până la sfârșitul veacurilor.

Samariteanca – I-a dat până la urmă să bea ?

jarAm recitit textul din Ioan 4 ca să-mi răspund unei curiozități: “I-a potolit până la urmă samariteanca setea Domnului Isus?”

N-am găsit în text decât această stingheră precizare, care mai mult complică decât simplifică lucrurile:

“Atunci femeia şi-a lăsat găleata, s-a dus în cetate şi a zis oamenilor …” (Ioan 4:28).

Galeata a rămas abandonată stingher, undeva între Domnul Isus și samariteancă. “Cum de a uitat-o? A uitat pentru ce venise? Găleata era plină sau era goală?”

Subiectul dialogului inițial dintre Domnul Isus și samariteancă a fost abandonat de Ioan. Oare de ce ?

Voi ce părere aveți? Iată ce am descoperit eu.

Evanghelistul Ioan este un ,,minimalist“,  preocupat mereu să spună mult printr-o extraordinară economie de cuvinte. Vocabularul folosit de el este al unui copil de 12 ani, dar fiecare cuvânt al narațiunii lui capătă înțelesuri multiple, fiind încărcat cu sensuri diferite, sugestive, simbolice. Fraza lui Ioan este multistratificată, mustind de înțelesuri bogate, suprapuse, tainice. Fiecare cititor pătrunde doar atât cât îi îngăduie propria înțelepciune, care are și ea nevoie de iluminarea Duhului pentru a primi ,,lumina“.

Știind toate acestea, trebuie să pornim de la premiza că în întâmplarea cu samariteanca nimic nu este ,,la întâmplare“, nici un element nu este o extravaganță, ci o esență în care sunt distilate înțelesuri profunde.

Întâlnirea dintre Domnul Isus și această femeie are loc pe un ,,teritoriu minat“ al unui conflict străvechi. Ca toți locuitorii din acea regiune, samariteanca este un suflet în căutare. Situația ei este încă nerezolvată. A avut cinci bărbați, adică exact numărul de neamuri strămutate de Nebucadnețar în Israel ca să-i înlocuiască pe evreii duși în robie (2 Regi 17:24-41). Ca să nu se sălbăticească țara, Dumnezeu adusese atunci niște sălbatici idolatrii pe care i-a forțat să învețe să (mai mult…)

Lasă-L pe Dumnezeu să aibă ultimul cuvânt

Mulți credem că ne înțelegem viața și tragem concluziile de rigoare, după care vine Dumnezeu și dă totul peste cap. Ce facem atunci? Ne împotrivim sau ne supunem?

TOATE concluziile noastre sunt parțiale pentru că toți cunoaștem doar ,,în parte“. Numai Dumnezeu cunoaște desăvârșit totul și despre toate, fie în trecut, prezent sau viitor. Aceasta este lecția pe care am desprins-o din viața lui Iosif, egipteanul.

Vândut de frații săi, Iosif a ajuns să aibă o viață nouă și o identitate nouă în Egipt. Înțelept, el a acceptat noua situație și se gândea că asta va fi viața lui de-acum înainte. Era desprins total de urmașii lui Avraam și de promisiunile planului mesianic. De unde știu asta? Din numele pe care a ales să le dea celor doi copii pe care i-a avut în Egipt.

Era pe vremea când numele copiilor mai însemna încă ceva, nu ca astăzi când dăm copiilor nume după rude, prieteni sau … sonoritate. Iată ce a făcut Iosif:

,,Înaintea anilor de foamete, i s-au născut lui Iosif doi fii, pe care i-a născut Asnat, fata lui Poti-Fera, preotul lui On. Iosif a pus întâiului născut numele Manase (Uitare); „căci”, a zis el, „Dumnezeu m-a făcut să uit toate necazurile mele şi toată casa tatălui meu.” Şi celui de al doilea i-a pus numele Efraim (Rodire); „căci”, a zis el, „Dumnezeu m-a făcut roditor în ţara întristării mele.” (Gen. 41:50-52).

,,Înaintea anilor de foamete“ au fost în Egipt șapte ani de belșug. Iosif a fost înălțat în dregătorie imediat după faraon, s-a însurat cu fata unui preot păgân și a avut de la ea doi băieți. Putem spune că Iosif a ajunds mare în Egipt și că a avut de toate. Un singur lucru il reproșez. Nu s-a dus și nici nu i-a trecut prin minte să se urce pe un cal sau pe o cămilă să se ducă să-l vadă pe tatăl său bătrân. Iosif a preferat să taie orice legătură cu trecutul. El și-a acceptat noua poziție și noua identitate. Iosif a devenit ,,egiptean“.

Iosif a pus întâiului născut numele Manase (Uitare); „căci”, a zis el, „Dumnezeu m-a făcut să uit toate necazurile mele şi toată casa tatălui meu.”

Nu este condamnabil că Iosif a vrut să uite de necazurile lui din trceut, dar nu-mi pot explica cum de a preferat el să uite ,,toată casa tatălui său“ ! Iosif a trântit coperta finală de pe capitolul acela din viața lui. Nu numai hainele îi erau acum de egiptean, ci și inima. Așa și-a înțeles el destinul și așa și l-a acceptat.

Şi celui de al doilea i-a pus numele Efraim (Rodire); „căci”, a zis el, „Dumnezeu m-a făcut roditor în ţara întristării mele.”

Iosif și-a înfipt adânc rădăcinile în Egipt și s-a bucurat să fie roditor acolo. Dintr-un sclav aruncat pe nedrept în închisoare, Iosif a ajuns, în autoritate, al doilea om al Egiptului. Soția și socrul lui i-au dăruit o familie fericită și doi copii minunați. Iosif nu mai era o mlădiță avraamică, ci se altoise deplin în vița egipteană, dând roade egiptene.

Și așa s-ar fi terminat totul, dacă … n-ar fi intervenit Dumnezeu să-i dea lui Iosif toate concluziile și planurile peste cap.

Cel care și-a uitat frații și a ales să uite casa tatălui său a văzut cu uimire cu Dumnezeu îi aduce pe frații lui înaintea lui. Dacă muntele nu merge la Mahomed, Dumnezeu l-a adus pe Mahomed la munte și tatăl lui Iosif s-a coborât în Egipt să stea împreună cu Iosif. Preotul Poti-Fera a privit cu uimire cum faraon primește să fie binecuvântat de Iacov, reprezentantul Dumnezeului pribegilor de dincolo de râul Eufrat. Iosif însuși a redevenit ,,evreu“ (pribeag de dincolo de râu).

Pe patul morții, Iosif, mesianicul cu o creștere arestată pentru o vreme, a poruncit fraților săi să-l scoată din rădăcinile Egiptului și să-i îngroape trupul în pământul Țării Promisiunii (Gen. 50:22-26).

Asta însă numai după ce s-a ,,răzgândit“ în urma unei revelații mai complete in partea lui Dumnezeu. Concluziile lui de altădată au fost schimbate, iar înțelegerea lui despre destin a fost maturizată:

,,Iosif le-a zis: „Fiţi fără teamă, căci sunt eu oare în locul lui Dumnezeu? Voi, negreşit, v-aţi gândit să-mi faceţi rău, dar Dumnezeu a schimbat răul în bine, ca să împlinească ceea ce se vede azi, şi anume să scape viaţa unui popor în mare număr“ (Gen. 50:19-20).

Ca ilustrație a schimbărilor petrecute în viața lui, Iosif a cceptat ca cei doi băieți ai lui, egipteni get-beget, să fie scoși legal din moștenirea lor și adoptați (realtoiți) în familia mesianică (Gen. 48:1-22):

,,După aceea, au venit şi au spus lui Iosif: „Tatăl tău este bolnav.” Şi Iosif a luat cu el pe cei doi fii ai săi, Manase şi Efraim. Au dat de ştire lui Iacov şi i-au spus: „Iată că fiul tău Iosif vine la tine.” Şi Israel şi-a adunat puterile şi s-a aşezat pe pat. Iacov a zis lui Iosif: 

„Dumnezeul Cel Atotputernic mi S-a arătat la Luz, în ţara Canaan, şi m-a binecuvântat. El mi-a zis: ‘Te voi face să creşti, te voi înmulţi şi voi face din tine o ceată de popoare; voi da ţara aceasta seminţei tale după tine, ca s-o stăpânească pentru totdeauna.’ Acum, cei doi fii care ţi s-au născut în ţara Egiptului, înainte de venirea mea la tine în Egipt, vor fi ai mei; Efraim şi Manase vor fi ai mei, ca şi Ruben şi Simeon. Dar copiii pe care i-ai născut după ei vor fi ai tăi; ei vor purta numele fraţilor lor în partea lor de moştenire“ (Gen. 48:1-6).

Nu puțini sunt acum cei care văd în viața lui Iosif o metaforă pentru evoluia poporului Israel, care-și așteaptă ,,realtoirea“ în rădăcina măslinului străbun. Și nu puțini cred că pentru temporara lui ,,amnezie“ voluntară și pentru acel ,,manase“ în care a ales să-și trăiască o vreme viața, Dumnezeu nu i-a făcut cinstea de al include pe Iosif în lanțul definitor al patriarhilor naționali. Iehova a preferat să rămână doar ,,Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov“, deși așe de multe capitole din Geneza îi sunt acordate lui … Iosif.

Mesajul meu pentru voi astăzi este însă altul:

,,Lăsați-L pe Dumnezeu să aibă ultimul cuvânt și în viața voastră“.

Știu, ,,realitatea“ în care vă găsiți NU POATE fi interpretată astăzi decât așa cum o faceți acum, iar destinul pe care-l întrevedeți este acela de care sunteți siguri astăzi. Totuși … dați-i lui Dumnezeu dreptul să intervină, așa cum a făcut-o în viața lui Iosif, și să vă dea totul peste cap. El are și dreptul și puterea să o facă. Iar planurile Sale sunt ÎNTOTDEAUNA infinit superioare planurilor noastre.

,,Tată, facă-se nu cum voiesc Eu, ci cum voiești Tu.“