Explicații la Biblie

Vă invit să vizitați și celelalte bloguri, care-l completează pe acesta. Lista lor este în Blogroll.

Cea mai deșteaptă maximă de viață pe care am verificat-o anul acesta


“Să spui întotdeauna adevărul,
dar sunt și adevăruri care nu trebuiesc spuse”

Cap. XX – Pledoarie pentru sinceritate

David a fost un om după inima lui Dumnezeu pentru că L-a pus întotdeauna pe Dumnezeu pe poziția numărul unul, recunoscând că tronul cerului are ascendent și autoritate ultimă față de tronul dela Ierusalim. Aș adăuga la aceasta faptul că David a fost un om sincer, autentic și neprefăcut în relatiile lui cu Dommnul.

https://scripturile.wordpress.com/2021/02/06/pledoarie-pentru-sinceritate/

A șchiopătat o singură dată atunci cănd a crezut că poate lucra “pe ascuns” în păcătuirea cu Bat Șeba, și Dumnezeu i-a dat o lecție care l-a lecuit pe toată viața.

“Așa vorbește Domnul: ‘Iată, din casa ta voi ridica nenorocirea împotriva ta și voi lua de sub ochii tăi pe nevestele tale și le voi da altuia, care se va culca cu ele în faţa soarelui acestuia.
Căci ai lucrat pe ascuns; Eu însă voi face lucrul acesta în faţa întregului Israel și în faţa soarelui.’” (2 Samuel 12:11-12).

Pedeapsa a venit prin fiul său Absalom:

“Și Ahitofel a zis lui Absalom: „Intră la ţiitoarele pe care le-a lăsat tatăl tău pentru paza casei; astfel tot Israelul va ști că te-ai făcut urât tatălui tău și mâinile tuturor celor ce sunt cu tine se vor întări.”
Au întins un cort pentru Absalom pe acoperiș, și Absalom a intrat la ţiitoarele tatălui său, în faţa întregului Israel” (2 Samuel 16:21-22).

Rușinea aceasta “de pe acoperișul casei” a rămas cu David toată viața:

“David a intrat iarăși în casa lui, la Ierusalim. Împăratul a luat cele zece ţiitoare pe care le lăsase pentru paza casei și le-a pus într-o casă sub pază; a îngrijit de ele, dar n-a intrat la ele. Și au fost închise până în ziua morţii lor, trăind în văduvie” (2 Samuel 20:3).

Lecția primită de David a devenit proverbială în Israel. Unii o recunosc chiar și în cuvinte rostite de Domnul Isus:

“ … Căci nu este nimic ascuns care nu va fi descoperit și nimic tăinuit care nu va fi cunoscut.
Ce vă spun Eu la întuneric, voi să spuneţi la lumină; și ce auziţi șoptindu-se la ureche, să propovăduiţi de pe acoperișul caselor” (Matei 10:26-27).

Dumnezeu l-a lecuit pe David de nesinceritate! Dovada cea mai copleșitoare este cartea psalmilor, dintre care cel puțin 73 sunt scriși de el.

Cineva spunea: “Lasă-mă să mă rog împreună cu tine și-ți voi spune care este relația ta cu Dumnezeu”.

Există psalmi contradictorii. Optimismul și încrederea din psalmul 27 nu se potrivește cu panica și neliniștea din psalmul 22:

“Domnul este lumina și mântuirea mea. De cine să mă tem? Domnul este sprijinitorul vieţii mele. De cine să-mi fie frică?
Când înaintează cei răi împotriva mea, ca să-mi mănânce carnea, tocmai ei – prigonitorii și vrăjmașii mei – se clatină și cad.
Chiar o oștire de ar tăbărî împotriva mea, inima mea tot nu s-ar teme. Chiar război de s-ar ridica împotriva mea, tot plin de încredere aș fi” (Psalmul 271-3).

“Dumnezeule! Dumnezeule! Pentru ce m-ai părăsit și pentru ce Te depărtezi fără să-mi ajuţi și fără s-asculţi plângerile mele?
Strig ziua, Dumnezeule, și nu-mi răspunzi; strig și noaptea, și tot n-am odihnă” (Psalmul 22:1-2).

Amândoi psalmi sunt adevăraț însă, descoperindu-ne un David asemenea nouă, când sus, când jos în relația lui cu Cel Atotputernic. Contradicția dintre ei este o pledoarie pentru sinceritate, pentru o viață trăită fără mască într-o autentică transparență.

Iată ce se poate spune despre cartea psalmilor:

“Psalmii acopere o perioadă care debutează cu viaţa lui Moise şi se întinde până după revenirea din robia babiloniană, pe vremea lui Ezra şi Neemia. Majoritatea psalmilor însă sunt produşi de David în timpul vieţii lui de umblare cu Domnul. Omul acesta care a fost cioban la oi, cântăreţ vestit în Israel, trubadur la curtea împăratului, ginere al împăratului, apoi fugar hăituit şi aflat mereu în primejdie până când Dumnezeu l-a aşezat chiar pe el însuşi pe tronul Israelului, a străbătut atâtea suişuri şi coborâşuri ale spiritului încît a devenit el însuși instrumentul la care a cântat Dumnezeu. Psalmii lui David sunt de fapt cântări divine inspirate din cer pentru a înfrumuseţa viaţa plină de necazuri a pământului. Din acest punct de vedere, psalmii sunt atemporali, ei vin la noi din rezonanţele timpului, ne învăluie cuceritor şi vor rămâne cu noi veşnic.

Psalmii sunt cartea tuturor oamenilor, tuturor sentimentelor şi a tuturor situaţiilor. Oricine, oriunde şi în orice stare s-ar găsi se poate identifica cu ceea ce se găseşte în textul psalmilor. Cel sărac şi părăsit, cel bolnav şi aflat în suferinţă, cel exilat departe de cei dragi şi de ţară, cei aflaţi mereu în pericol, cei păcătoşi se pot regăsi în oglinda psalmilor. Este loc însă acolo şi pentru cei iertaţi, pentru cei biruitori, pentru cei prăbuşiţi în adorare, pentru cei ataşaţi total de Domnul şi locaşurile Sale, pentru cei pierduţi lor înşile şi dăruiţi pe vecie Creatorului.

Cum să folosim psalmii astăzi ?

Cine citește Noul Testament își dă repede seama că viața creștină este asociată cu psalmii. Cântările amintite în Noul Testament sunt sinonime cu psalmii (de exemplu cântările din capitolele 1 și 2 ale Evangheliei după Luca).

Domnu Isus a citat din psalmi în predici (vezi predica de pe munte), în înfruntările pe care le-a avut cu iudeii, în timpul curățirii Templului și chiar la Cina cea de Taină.

Apostolii au citat psalmii când s-au rugat după ce au fost torturați pentru credință (Fapte 4) și au folosit citate din psalmi în predicile lor (Fapte 13).

Autorul epistolei către Evrei citează masiv din psalmi. Fiecare din primele cinci capitole ale epistolei conține și unul sau mai multe citate din psalmi.

Cum să-i folosim noi?

Părerea mea este că cel mai bine este să-i citim cu glas tare și să-i punem pe melodii. Există psalmi care ne îndeamnă să-i ,,strigăm“ în gura mare! Le diminuăm impactul dacă-i citim stând jos în tăcere. Sunt psalmi care ne îndeamnă să ne mișcăm trupul, să ne ridicăm mâinile, să batem din palme, să țopăim și să ne ridicăm privirea în sus.

Psalmii trebuie să facă parte din serviciile noastre divine:

,,Vorbiţi între voi cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti şi cântaţi şi aduceţi din toată inima laudă Domnului“ (Efes. 5:19).

Bineînțeles că-i putem acompania cu instrumentele. De fapt, termenul ,,psalm“ înseamnă literal ,,a ciupi“, implicând folosirea unor instrumente cu coarde. Între strofele anumitor psalmi există indicația ,,șela“, care a fost o indicație dată conducătorului muzical și s-ar putea traduce prin ,,oprire“, ,,schimbarea de tonalitate“, ,,ridicarea vocii“ sau ,,schimbarea intensității“.

Cum ar trebui deci să-i cântăm?

Eu cred că ar trebui să-i cântăm ,,în întregime“. Prea multe din cântările noastre preiau doar fragmente din psalmi și le repetă într-una. Oricine nu parcurge un psalm în întregime nu ține seama de intenția și trăirea celui ce l-a compus inițial.

Unii psalmi sunt pentru închinarea comună, alții se potrivesc mai bine cu închinarea din cămăruța singurătății. Ar fi bine dacă:

  • am citi câte un psalm pe zi
  • am citi unii psalmi la culcare, pentru că ei ne ajută să ne descărcăm de povara de peste zi.
  • am citi psalmi chiar și când simțim că nu ni se potrivesc pentru că va veni și vremea când ni se vor potrivi de minune.
  • am încerca să dăm titluri personal la psalmii citiți, făcându-i astfel ,,psalmii noștri“.
  • am încerca să parafrazăm sau să versificăm psalmii
  • am parcurge psalmi în zilele de suferință, boală sau chiar pe patul morții

Nu neg valoarea studierii psalmilor, dar pledez pentru ,,folosirea“ psalmilor, pentru trăirea lor. Vom descoperi adevărata lor frumusețe și valoare atunci când îi vom rosti cu voce tare, când îi vom cânta, când îi vom striga spre bolțile cerului. Psalmii sunt scările pe care putem urca spre cer într-o închinare pasionată care-L proslăvește pe Dumnezeu.

Cap. XXI – Pledoarie pentru laudă

Lecție practică: Nu te mulțumi să asculți muzică. Cântă tu cu vocea ta, cu instrumente, dar mai ales, cântă cu toată inima! Fii extravagant în închinare!

(nici pe departe gata sau finisată, dar prea importantă să rămână cumva nepublicată. Zilele grele ale scriitorului are au nevoie de contribuția neobișnuită a cititorilor. Sper să ne întâlnim la jumătate de drum).

+++

Muzica în viața personală a lui David

De la oile tatălui său pe câmpia Betleemului, la turma lui Dumnezeu din Israel, din sărăcie și simplitate până la sofisticare și slavă, viața lui David a fost caracterizată constant de un lucru: a cântat. A cântat odată cu respirația. A cântat cu viteza gândului adus la rodire la picioarele lui Dumnezeu. Cântecele lui, mare parte rugăciuni au fost culese în cartea Psalmilor. Cineva a spus că David s-a rugat așa de mult ca noi să avem scuze să nu ne mai rugăm niciodată. Pur și simplu, cântăm una din cântările lui!

A cântat așa de frumos, așa de mult, că i s-a dus vestea. Când Saul a început să fie muncit de un duh rău a fost sfătuit să caute pe cineva priceput să cânte. Iată una din primele caracterizări ale lui David, așa cum intrase el deja în conștiința celor care l-au văzut:

„Iată, am văzut pe un fiu al lui Isai, Betleemitul, care ştie să cânte; el este şi un om tare şi voinic, un războinic, vorbeşte bine, este frumos la chip şi Domnul este cu el” (1 Samuel 16:18)

Unii doar vorbesc despre muzică. Altora le place să o asculte. David a făcut din ea o pasiune, o trăire și o putere. Oamenii ar trebui să-și dea seama ce putere extraordinară se găsește în muzică. Aparținând unui nivel de comunicare superior limbajului, muzică pătrunde la inimă fără a mai poposi la vămile rațiunii și pune în mișcare voința. Acultați marșurile militare și vă veți da seama despre ce vorbesc.

În relația cu Dumnezeu, muzică deschide canale de comunicație superioară, ridicând conversația la nivelul sublim al comuniunii, de unde izvorăște nu de puține ori revelația profetică. Biblia ne vorbește despre o muzică a întregii creații. Dacă n-ai văzut niciodată copacii bătând din palme și munții cântând nu este pentru ca așa ceva nu se întâmplă. Roagă-L pe Dumnezeu să-ți deschidă urechile și ochii și atunci vei putea reintra în simfonia creației.

„Cu trâmbiţe şi sunete din corn,
strigaţi de bucurie înaintea Împăratului, Domnului!
Să urle marea cu tot ce cuprinde ea,
să chiuie lumea şi cei ce locuiesc pe ea,
să bată din palme râurile,
să strige de bucurie toţi munţii
înaintea Domnului!  (Psalm 98:6-9).

Prin muzică, David s-a integrat în această simfonie de laudă a creației și a ținut neapărat să o facă parte din închinarea de la Templu. Citiți extraordinara sa preocupare pentru cântăreții, pentru cântecele și pentru instrumentele muzicale la Templu (1 Cronici 25:1-31).

„Cântărețul plăcut“ a rămas „standardul” de închinare. Mulți au încercat să-l imite, majoritatea au fost niște caraghioși îndrăgostiți de ei înșiși nu de Dumnezeu:

„Ei se culcă pe paturi de fildeş şi stau întinşi alene pe aşternuturile lor; mănâncă miei din turmă şi viţei puşi la îngrăşat. Aiurează în sunetul alăutei, se cred iscusiţi, ca David, în instrumentele de muzică“ (Amos 4:5-6).

Vinovăția lor nu desființează însă performanța lui David

— La acest standard va reveni Ezechia

„A pus pe leviţi în Casa Domnului cu chimvale, alăute şi harpe, după rânduiala lui David, lui Gad, văzătorul împăratului, şi prorocului Natan, căci astfel era porunca Domnului dată prin prorocii Săi. 26 Leviţii au luat loc cu instrumentele lui David şi preoţii, cu trâmbiţele.
Ezechia a poruncit să aducă arderea-de-tot pe altar şi, în clipa când a început arderea-de-tot, a început şi cântarea Domnului, în sunetul trâmbiţelor şi instrumentelor lui David, împăratul lui Israel … Apoi, împăratul Ezechia şi căpeteniile au zis leviţilor să laude pe Domnul cu cuvintele lui David şi ale prorocului Asaf. L-au lăudat cu bucurie şi s-au plecat şi s-au închinat“ (2 Cronici 29:25-27, 30)

După moartea lui David și Solomon, alți împărați n-au acordat aceeași prioritate laudelor Domnului și poporul s-a înstrăinat de Templu. Reformele lui Ezechia au fost mai mult decât necesare și binevenite!

„Nu vă înţepeniţi grumazul ca părinţii voştri; daţi mâna Domnului, veniţi la Sfântul Lui Locaş, pe care l-a sfinţit pe vecie, şi slujiţi Domnului, Dumnezeului vostru, pentru ca mânia Lui aprinsă să se abată de la voi. … 2 Cronici 30:8).

„Şi s-a bucurat toată adunarea lui Iuda şi preoţii, şi leviţii, şi tot poporul venit din Israel, şi străinii veniţi din ţara lui Israel sau aşezaţi în Iuda. 26 A fost mare veselie la Ierusalim. De pe vremea lui Solomon, fiul lui David, împăratul lui Israel, nu mai fusese la Ierusalim aşa ceva. 27 Preoţii şi leviţii s-au sculat şi au binecuvântat poporul. Glasul lor a fost auzit şi rugăciunea lor a ajuns până la ceruri, până la locuinţa sfântă a Domnului“ (2 Cronici 30:25-27)

— La acest standard va reveni Iosia. Dupa Manasse si Amon, Iosia găsește, foarte sugestiv, „cartea Legii” si … cântările:

„Pregătiţi-vă după casele voastre părinteşti, după cetele voastre, cum au rânduit prin scris David, împăratul lui Israel, şi fiul său Solomon.. … Cântăreţii, fiii lui Asaf, stăteau la locul lor, după rânduiala lui David, lui Asaf, lui Heman şi lui Iedutun, văzătorul împăratului. Uşierii, de asemenea, erau la fiecare uşă. N-au avut nevoie să se abată de la slujba lor, căci fraţii lor leviţii au pregătit ce era pentru ei“ (2 Cronici 35:4,15).

— La acest standard va reveni după robia babiloniană Ezra.

„Când au pus lucrătorii temeliile Templului Domnului, au aşezat pe preoţi în veşminte, cu trâmbiţe, şi pe leviţi, fiii lui Asaf, cu chimvale, ca să laude pe Domnul, după rânduiala lui David, împăratul lui Israel“ (Ezra 3:10).

„Căpeteniile leviţilor, Haşabia, Şerebia şi Iosua, fiul lui Cadmiel, şi fraţii lor împreună cu ei, stând unii în faţa altora, erau însărcinaţi să mărească şi să laude pe Domnul, după rânduiala lui David, omul lui Dumnezeu“. …
„ … şi fraţii săi, Şemaia, Azareel, Milalai, Ghilalai, Maai, Netaneel, Iuda şi Hanani, cu instrumentele de muzică ale lui David, omul lui Dumnezeu. Cărturarul Ezra era în fruntea lor.“
„ … păzind tot ce privea slujba lui Dumnezeu şi a curăţirilor. Cântăreţii şi uşierii îşi împlineau şi ei slujbele după rânduiala lui David şi a fiului său Solomon. Căci odinioară, pe vremea lui David şi lui Asaf, erau căpetenii peste cântăreţi şi cântări de laudă şi de mulţumire în cinstea lui Dumnezeu“ (Neemia 12:24, 36, 45, 46)
După 70 de ani de exil păgân, a avut loc atunci o reeducare religioasă si reasezare în tiparele „împărației”.

Imnologia lui David n-a apărut într-un mediu lipsit de muzică. Evreii au cântat mereu, iar în Israel existau multe „șlagăre“. Un amănunt „incomod“ pentru unii super-spirituali este că David a recomandat ca unele din poemele lui să fie interpretate pe muzica deja existentă a unor astfel de cântece.

„Se cântă ca și „mori pentru fiul“, apare în indicațiile pentru psalmul 9.

„Se cântă ca „cerboaica zorilor“, apare deasupra psalmului 22.

David a acceptat ca una din cântările date fiilor lui Core să fie cântată „cum se cântă „Crinii“. Așa scrie deasupra psalmului 45

Deasupra psalmului 56 scrie „Se cântă ca „Porumbel din stejari îndepărtați“.

Iar indicația pentru melodia psalmului 57 este aceasta „Nu nimici“. O cântare de laudă a lui David, făcută când a fugit în peșteră, urmărit de Saul.“ Aceeași melodie este recomandată și pentru psalmul 58, 59 și 75..

Deasupra psalmului 60 ni se spune: „Se cântă ca și „Crinul Mărturiei“. Aceeași preferință este recomandată și pentru psalmul 80.

Tot pe melodia „Crinii“ s-a cântat și psalmul 69.

Un șlagăr compus de tinerele evreice pe seama faptelor lui de vitejie era gata să-l facă să-și piardă de două ori capul, odată de mâna lui Saul și altădată printre străini la Achiș (1 Samuel 21:11 și 29:5). Se vede încă o dovadă că o cântare bună se răspândea și atunci pretutindeni.

Pledoaria lui David pentru laudă este dovedită și din felul în care sunt folosiți psalmii lui în adunările creștine. Dacă cineva nu este pregătit să țină ora de rugăciune citește la repezeală un psalm. Dacă cineva vrea să scrie o teză de doctorat despre laudă, merge și el tot la cartea psalmilor! Fiecare dintre noi suntem „specialiți“ în teologia laudei, așa cum ne-a fost lăsată de David în psalmi!

Lauda trebuie să fie o pasiune, o preocupare și o prioritate

David este omul care a legat muzica de închinarea la Templu. O mulțime de cântăreți au fost organizați în „cete“ chiar înainte de clădirea Templului. David a socotit că lauda nu poate să aștepte pregătirea unui loc special și a pus de o parte leviți care se îndeletniceu numai cu aceasta:

„Iată aceia pe care i-a pus David pentru cârmuirea cântării în Casa Domnului, de când a avut chivotul un loc de odihnă: ei împlineau slujba de cântăreţi înaintea locaşului cortului întâlnirii, până când a zidit Solomon Casa Domnului la Ierusalim şi îşi făceau slujba după rânduiala care le era poruncită“ (1 Cronici 6:31-32).

David a acordat o importanță de primul rang laudei. Pentru el, cântarea era o formă superioră de exprimare, ridicată nu de puține ori la rang de profeție. David a ținut minte de influența binefăcătoare a muzicii asupta tulburatului Saul și a înțeles că Dumnezeu poate folosi muzica pentru a induce stări binefăcătoare pentru suflet. În cer și pe pământ, Dumnezeu locuiește în mijlocul laudelor:

„David şi căpeteniile oştirii au pus deoparte, pentru slujbă, pe aceia din fiii lui Asaf, Heman şi Iedutun, care proroceau întovărăşiţi de harpă, de alăută şi de chimvale. Şi iată numărul celor ce aveau de îndeplinit lucrarea aceasta. Din fiii lui Asaf: Zacur, Iosif, Netania şi Aşareela, fiii lui Asaf, sub cârmuirea lui Asaf, care prorocea după poruncile împăratului. Din Iedutun, fiii lui Iedutun: Ghedalia, Ţeri, Isaia, Haşabia, Matitia şi Şimei, şase, sub cârmuirea tatălui lor Iedutun, care prorocea cu harpa, ca să laude şi să mărească pe Domnul“ (1 Cronici 25:1-3).

Paradoxal, din cauza abundenței, astăzi muzica s-a banalizat și bagatelizat. O ascultăm oriunde vrem și nu vrem. Suntem supuși unui bombardament sonor care nu ne face bine. În biserici, am ajuns să dăm câte o cântare comună doar ca să umplem un timp mort sau să facem o trecere de la un punct din program la altul … Unii dintre noi nu cântă niciodată. Nici acasă, nici pe stradă, nici în grădină și nici măcar în adunarea sfinților. Priviți în jur și-mi veți da dreptate. Nivelul de sensibilitatea sufletească este din ce în ce mai scăzut. Pe vremea lui David n-a fost așa! O mare parte din cheltuielile leviților era îndreptată către cei ce se ocupau exclusiv cu laudele Domnului:

„Aceştia sunt cântăreţii, capii de familie ai leviţilor, care locuiau în odăi, scutiţi de alte slujbe, pentru că lucrau zi şi noapte“ (1 Cronici 9:33).

Acest „zi și noapte“ din versetul de mai sus scoate în evidență ceva surprinzător. David a vrut să fie clar pentru toată lumea că cei care cântă o fac pentru Dommnul, nu pentru placul și desfătarea oamenilor. Biserica ortodoxă a păstrat ceva din obiceiul acesta în vecerniile de la miezul nopții, când în clădirea bisericii nu se află nimeni care să-i asculte pe cei care cântă.

„David şi căpeteniile oştirii au pus deoparte, pentru slujbă, pe aceia din fiii lui Asaf, Heman şi Iedutun, care proroceau întovărăşiţi de harpă, de alăută şi de chimvale. Şi iată numărul celor ce aveau de îndeplinit lucrarea aceasta. Din fiii lui Asaf:  …
Toţi fii ai lui Heman, care era văzătorul împăratului, ca să descopere cuvintele lui Dumnezeu şi să înalţe puterea Lui; Dumnezeu dăduse lui Heman paisprezece fii şi trei fete. Toţi aceştia erau sub cârmuirea părinţilor lor pentru cântarea în Casa Domnului şi aveau chimvale, alăute şi harpe pentru slujba Casei lui Dumnezeu. Asaf, Iedutun şi Heman lucrau sub poruncile împăratului. Erau în număr de două sute optzeci şi opt, cuprinzându-se în acest număr şi fraţii lor deprinşi la cântarea Domnului, toţi cei ce erau meşteri. Au tras la sorţi pentru slujbele lor, mici şi mari, învăţători şi ucenici“ (1 Cronici 25:1-7).

David a făcut din cântarea spre slava lui Dumnezeu o activitate non-stop:

„Frumos este să lăudăm pe Domnul
şi să mărim Numele Tău, Preaînalte,
să vestim dimineaţa bunătatea Ta
şi noaptea credincioşia Ta,
cu instrumentul cu zece coarde şi cu alăuta,
în sunetele harpei“ (Psalm 92:1-3).

Noul Testament, nemaifiind legat de închinarea de la templu nu ne-a lăsat s-o neglijăm. Dimpotrivă!

Vorbiţi între voi cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti şi cântaţi şi aduceţi din toată inima laudă Domnului“ (Efeseni 5:19).

Paradoxal, este concluzia la care a ajuns David după ce s-a făcut umilit de râs făcând pe nebunul în fața lui Abimelec ca să scape cu viață. A fost, fără nici o îndoială unul din cele mai de jos puncte din viața sa. Și totuși, auziți-l ridicându-se în cântec!.

Un psalm alcătuit de David, când a făcut pe nebunul în faţa lui Abimelec şi a plecat izgonit de el

Voi binecuvânta pe Domnul în orice vreme;
lauda Lui va fi totdeauna în gura mea.
Să mi se laude sufletul în Domnul!
Să asculte cei nenorociţi şi să se bucure.
Înălţaţi pe Domnul, împreună cu mine.
Să lăudăm cu toţii Numele Lui!“ (Psalm 34:1-3)

Protolimbile omenirii au fost melodice, nu guturale. Semantica cuvintelor era înscrisă în flexibilitatea pronunțării. Aveau un fond de cuvinte mic, dar o imensă posibilitate de interpretare în contextul simțirii. Net-a rămas ceva în limba greacă și în ebraica veche. La reintegrarea în perfecțiunea noii crești, vom dialoga unii cu alții și cu toate viețuitoarele așa cum am făcut în paradis, cu melodicitate ideilor și trăirilor. Parte din acest limbaj se păstrează în comunicarea noastră cu animalele domestice, care nu trebuie să știe limbi străine ca să înțeleagă atitudinea comenzilor transmise.

David este împăratul mesianic și pentru această imersiune a vieții cotidiene în dimensiunile laudei cerești. Este o atitudine deliberată și decisiva ca și la apostolul Pavel:

“Vorbiţi între voi cu psalmi, cu cântări de laudă și cu cântări duhovnicești și cântaţi și aduceţi din toată inima laudă Domnului” (Efeseni 5:19).

“Lăudaţi pe Domnul! Căci este frumos să lăudăm pe Dumnezeul nostru, căci este plăcut și se cuvine să-L lăudăm” (Psalmul 147:1).

Cartea psalmilor se termină într-o harmălaie generalizată. Nu contează câtă armonie se obține, ci asemănarea intuitivă cu ce se petrece în sferele împărăției înalte din jurul tronului de sus.

“Unde este Dumnezeu, pare a spune David, totul i se închină și-l laudă:

“Lăudaţi pe Domnul! Lăudaţi pe Dumnezeu în Locașul Lui cel Sfânt, lăudaţi-L în întinderea cerului, unde se arată puterea Lui!
Lăudaţi-L pentru isprăvile Lui cele mari, lăudaţi-L după mărimea Lui nemărginită!

Lăudaţi-L cu sunet de trâmbiţă, lăudaţi-L cu alăuta și harpa!

Lăudaţi-L cu timpane și cu jocuri, lăudaţi-L cântând cu instrumente cu coarde și cu cavalul!

Lăudaţi-L cu chimvale sunătoare, lăudaţi-L cu chimvale zăngănitoare!

Tot ce are suflare să laude pe Domnul! Lăudaţi pe Domnul! (Psalmul 150:1-6).

(Și acum ceva în limb engleză. Până o prelucrez, folosiți Google. Ar fi minunat dacă dintre cei ce se roagă pentru sănătatea mea sub Covid s-ar găsi o inimă bună care să traducă acest pasaj în românește. Ce ziceți?)

+++

Do you sing? I don’t mean, “Do you sing well enough to join a choir?” I mean, “Do you find your joy in the Lord welling up so much that it spills over into singing?” When you’re alone and when you come together with God’s people, do you find yourself wanting to burst forth in heartfelt praise to God for who He is and what He’s done for you? If you don’t sing to the Lord, your prayer life is deficient. Singing praises to God is a vital part of prayer.

David, the man after God’s heart, sang many of his prayers to the Lord. David composed at least half of the psalms, which, we need to remember, were to be sung, not just read. He was always singing, even when he was in a cave, hiding to save his life (Ps. 57). He has much to teach us about prayer and, especially, about the aspect of praise in prayer.

Becoming a person of praise may not be at the top of your priority list—you’ve got practical problems to solve—but it ought to be! As the Westminster Shorter Catechism puts it, “The chief end of man is to glorify God and enjoy Him forever,” or, as John Piper rephrases it, “to glorify God by enjoying Him forever.” One of the main ways we glorify God is through praise. The brief glimpses Scripture gives us into heaven indicate that a major part of eternity will be filled with praising God. To the extent that that activity strikes us as a bit boring, we lack understanding of the infinite perfections of God and of the tremendous joy of praising Him. We all need to become people of praise.

I’m convinced that one of the main reasons God called David a man after God’s own heart was that David was a man of praise. We could spend many messages exploring this theme, but I’m going to limit myself to one message from David’s Psalm 18. I could preach a series of messages on this psalm alone, so my treatment will be a bit sketchy. But I want to show three things from this psalm about becoming people of praise:

To be people of praise, we must come to the end of ourselves, flee to God as our refuge, and express it to Him in song.

These three elements are present in many of the psalms. The psalmist was under attack or in a difficult circumstance. In his distress he called out to the Lord who delivered him, leading to his outburst of praise in song.

There is both good news and bad news in this observation. The good news is that the psalms are intensely life-related. Every emotion and up-and-down of life is reflected in the psalms, so that we can relate easily to them. John Calvin called the Psalms, “An Anatomy of all the Parts of the Soul;” and added, “for there is not an emotion of which any one can be conscious that is not here represented as in a mirror” (Calvin’s Commentaries [Baker], Preface to Psalms, p. xxxvii). The bad news is that to become people of praise, we’ve got to enroll in God’s school of hard knocks. And, we must advance in that school until we come to the end of ourselves:

1. To be people of praise, we must come to the end of ourselves.

David wrote Psalm 18 and sang it to the Lord “in the day that the Lord delivered him from the hand of all his enemies and from the hand of Saul” (superscription). This probably means that David wrote it later in life, as he reflected back on God’s faithfulness in his many troubles. It is an important enough psalm that the Holy Spirit saw fit to include it twice in Scripture (with minor variations, it is in 2 Samuel 22).

To appreciate what David had been through, you need to recall his background. David was in his late teens when he was anointed as king. But he was 30 before he actually became king over the southern part of Israel and 37 before the whole kingdom was united under his rule. During those years, God was shaping His man through adversity, putting David in situation after situation where he despaired of life itself and had to learn to trust in God alone. For over a decade, the mercurial King Saul pursued David over the Judean wilderness, so that David said, “There is hardly a step between me and death” (1 Sam. 20:3). He lived in caves and moved constantly to avoid Saul’s relentless pursuits.

If you ever watched the old TV series, “The Fugitive,” you have some idea how David felt during those years. He could never let down, never relax; he always had to be on the alert. We talk about being under stress—how would you like to know every day and every night that an enemy with a whole army at his disposal was trying to kill you!

In Psalm 18, we don’t know whether David was writing about a specific incident, or just lumping together his many narrow escapes from death. In poetic language he describes (18:4-5) a man who is in turbulent water over his head. Weeds or vines are wrapping around him so that he cannot break free. In the terror of the moment, all he can think is, “I’m going to die!” He had come to the end of himself.

You may wonder, “Why would a good, loving God put a decent, clean-living young man like David in situation after situation where he despaired of life itself?” After all, David was a good kid. He obeyed his father. He was conscientious about taking care of his dad’s sheep. He didn’t get drunk or do drugs. He had more faith in God as a teenager than anybody in Saul’s army, so that he could kill Goliath. We’re not talking about an average kid. David was a choice young man. We may hesitate to say it, but we might think that for God to treat David as He did sounds a bit cruel!

But if we think that, we don’t understand God’s loving ways. “Whom the Lord loves, He disciplines, and He scourges every son whom he receives…. He disciplines us for our good, that we may share His holiness” (Heb. 12:6, 10). The fact is, if God didn’t bring us to the end of ourselves, we would trust in ourselves, not in God. So He brings us into impossible situations where there is no human way out. The more impossible the situation, the greater will be our praise after He has delivered us.

The endemic human cancer that God is patiently, lovingly, cutting out of His people is pride. Since the fall, we all suffer from the sin of pride. Even those with so-called “low self-esteem,” who dump on themselves all the time, suffer from pride. At the root of pride is relying on ourselves rather than on God. Pride is looking within for our sufficiency rather than looking to Christ. It is thinking too highly of ourselves and too lowly of God. Pride thinks that God owes us something because of who we are or what we’ve done. In pride we think that our own righteousness commends us to God. Pride is putting ourselves above others, thinking that we’re better than they are. Everyone suffers from pride in one form or another.

This is crucial, because if we don’t grasp it, we don’t truly understand the gospel and we can’t present it clearly to those who are lost. In our day, the gospel pitch often goes, “Do you need help with your problems? Do you want a happier life? Invite Jesus into your life and He will give you what you need.” And so people who proudly think that they’re not too bad, who have no concept of the absolute holiness of God, ask Jesus to come into their lives and give them the little something extra they need. But they’ve never been humbled to see that unless God is merciful to them, they are under His just condemnation.

Note what David says (18:27): “For You save an afflicted people; but haughty eyes You abase.” God has to bring affliction into our lives to humble our pride. “God is opposed to the proud, but gives grace to the humble” (1 Pet. 5:5). When God humbles us so that we no longer trust in ourselves, then we call out to Him for salvation and He gets all the praise because we know that it was all due to His grace, not at all due to our merit.

Watchman Nee tells of a time when a group of Chinese Christian men were swimming in a river when one of the men got a cramp in his leg and began to drown. Nee motioned to another man, who was an expert swimmer, to go to the man’s aid. But to his surprise, the expert made no move. With panic, Nee and the others on shore began shouting, “Don’t you see the man is drowning? Do something!” But the good swimmer stood, calm and collected, without making a move. Meanwhile, the drowning man’s voice grew fainter and his efforts grew weaker. Nee thought to himself, “I hate this man! Think of letting a brother drown before his very eyes and not going to the rescue!”

But when the victim was actually sinking, with a few swift strokes the swimmer was at his side, and both were soon safely ashore. Later, when Nee got an opportunity, he aired his anger: “I have never seen any Christian who loved his life quite as much as you do. Think of the distress you would have saved that brother if you had considered yourself a little less and him a little more.”

But the swimmer, Nee found out, knew his business better than Nee did. He replied, “Had I gone earlier, he would have clutched me so fast that both of us would have gone under. A drowning man cannot be saved until he is utterly exhausted and ceases to make the slightest effort to save himself.” (The Normal Christian Life [Christian Literature Crusade], p. 117.)

It’s a lesson we must learn in coming to God: We cannot save ourselves. We must come to the end of ourselves and call out to God. Then, when He saves us, we will sing His praises. It’s also a lesson we must keep on learning throughout our Christian lives. We are so prone to trust in ourselves, but we cannot praise God while we trust ourselves. The lower we see ourselves, the more we exalt God. So, God lovingly keeps bringing us into situations where we are helpless, where we’re forced to trust in Him alone. That’s the first lesson of Psalm 18: That to be people of praise, we must come to the end of ourselves.

2. To be people of praise, we must flee to God as our all-sufficient refuge.

To become people of praise, we need to know, as David did, practically how to flee to God and trust Him as our refuge in the midst of intense troubles. Three things will help here:

A. WE MUST KNOW WHO GOD IS.

We can’t trust in or flee for refuge to a God we don’t know. The many metaphors which David uses here show that he knew God in a practical and personal way: “My rock and my fortress and my deliverer, my God, my rock, in whom I take refuge; my shield and the horn of my salvation, my stronghold” (18:2). A number of these metaphors recall particular incidents in David’s history: “Rock” (1 Sam. 23:25-28); “fortress” (1 Sam. 22:4; 24:222 Sam. 5:7); “my God, my rock” (1 Sam. 24:2). In other words, “David’s praises celebrate actual deliverances which he and the men with him could authenticate” (Joyce Baldwin, 1 & 2 Samuel Tyndale O.T. Commentaries [IVP], p. 287). Note also the possessive pronoun, “my,” as applied to God (18:2 [7 x], 6, 21, 28, 29, 31 [“our”], 46). David didn’t just know about God; he knew God as his own God.

If we want to be able to flee to God as our all-sufficient refuge, we must know Him. We must know His attributes as revealed in His Word. In times of trial, Satan invariably tries to shake our confidence in the goodness of God. He comes to us and whispers, “If this God of yours is so good and so powerful, then why is He letting you go through this horrible trial?” But if we fix in our mind who our God is, we can flee to Him as our refuge.

B. WE MUST KNOW HOW GOD ACTS.

David goes on to describe God’s deliverance through a thunderstorm (18:7-15). This could be a poetic description to tell in general of God’s awesome power in rescuing His people. Or it could refer to an actual battle, not recorded in Scripture, where David was about to be defeated by a powerful enemy, but in response to his prayer, God sent a thunderstorm that sent the enemy army into confusion and gave David the victory.

But, David didn’t say, “Wow, I sure was lucky! A thunderstorm hit at just the right moment and I defeated my enemy!” No, David knew God’s way of delivering His people. Most often He uses natural means. Sometimes He violates the laws of nature and uses miracles. But David was very clear that it was God who rescued him, not his own strength or cleverness (18:16-19). In fact, this is the theme of verses 27-45 (note the frequency of “God,” “You” and “Your”), that even though David used the weapons of warfare, even though he was well-trained for battle, even though he fought the enemy, in all of this it was God who was at work. Without God’s working, David was helpless.

David could affirm that not only God, but also God’s way is perfect (18:30). God’s perfect way is to bring His people into difficult straits and humble them so that they are forced to rely on Him, so that He alone gets the praise. If we want to know God as our all-sufficient refuge so that we can flee to Him in our trials, so that we praise Him for His salvation, then we must know who He is and how He acts. Also,

C. WE MUST KNOW HOW TO TRUST GOD EXPERIENTIALLY.

This wasn’t just theoretical theology for David. He knew practically how to lay hold of God in these desperate situations. There are three factors that lie behind David’s trust.

First was prayer. David prayed (18:3, 6). The repeated word, “cry,” shows the urgency and fervency of David’s prayers. Our prayers are more fervent when we sense how needy we really are.

Second was the Word. David affirms, “All His ordinances were before me, and I did not put away His statutes from me” (18:22). Through God’s Word we can know how God wants us to live. God’s Word gives us examples of others who trusted God in incredibly difficult trials so that we can imitate their faith. If we aren’t feeding on the Word when things are relatively calm, we won’t know how to trust God when calamity strikes.

Third was obedience. David not only knew God’s ordinances; he obeyed them. Some stumble over David’s assertion of his own righteousness (18:20-24). On the surface, it seems to run counter to what I said earlier about humility. It sounds as if David is boasting in himself and saying that God owed him deliverance because he was such a good guy. But that is to misinterpret these verses.

We need to understand that David isn’t comparing himself with God, in whose sight no one is righteous, but with his enemies, who do not follow God. Also, David is not denying his own sinfulness any more than God was denying Job’s sinfulness when He affirmed Job’s righteous life to Satan. David acknowledges repeatedly that any integrity or strength that he had came from God, not from himself (18:28-36). Rather, David is here affirming God’s justice in vindicating His people and judging the wicked. Also, David is saying what other Scriptures affirm, that we can have a legitimate assurance when we know that we have acted in obedience to God’s Word. Finally, we must look beyond David to David’s greater Son, the Lord Jesus Christ, whose innocence was absolute. God the Father rescued Jesus Christ from the cross because of His perfect obedience.

The point is, if we cry to God in prayer, if we know what His Word says about how we should live, and if we have a clear conscience that we have obeyed His Word, then we’ll be able to trust Him experientially in times of trial. And He will get the praise.

3. To be people of praise, we must express in song our gratitude to God for His salvation.

David expressed his gratitude to God by writing and singing this and many other psalms. But even if we can’t write songs or sing well, we can express our feelings by exuberantly making a joyful noise unto the Lord.

Don’t miss the intense emotions of this psalm (and all the psalms)! David begins with a burst of feeling: “I love You, O Lord, my strength.” He ends with another crescendo of praise: “The Lord lives, and blessed be my rock; and exalted be the God of my salvation” (18:46). Praise, if it is genuine, involves our emotions. If you don’t often feel love for the Lord for what He’s done for you, something is wrong with your spiritual life, just as if you never feel love for your mate, something is wrong with your marriage.

In A Treatise Concerning Religious Affections, Jonathan Edwards argues that “true religion, in great part, consists in holy affections” (= emotions). Of David and the Psalms, he says, “Those holy songs are nothing else but the expressions and breathings of devout and holy affections; such as an humble and fervent love to God, admiration of his glorious perfections and wonderful works, earnest desires, thirstings, and pantings of soul after him, delight and joy in God, [and] a sweet and melting gratitude for his great goodness (The Works of Jonathan Edwards [Banner of Truth], 1:238, 240, italics his).

Some of you are thinking, “But, you don’t understand. I’m just not an emotional person.” Right! All I have to do is come by during the fourth quarter of close game when your team comes from behind in the closing seconds to win, and I’ll prove you wrong! Let’s be honest: our lack of emotion toward God just reflects the shallowness of our gratitude and love for Him.

Conclusion

Here are a few practical things that have helped me grow toward becoming a man of praise (I still have far to go!):

*Read the Psalms over and over. It’s no accident that it is the longest book in the Bible. God will use it to show you how to praise Him in the midst of the trials of life. Write some of the praise sections on cards and go over them frequently.

*Learn the great hymns of the faith. If you don’t know them, get a CD where they are sung and play it until you know the words and can sing along. I enjoy many of the modern praise choruses, but the hymns often have solid theology, and they link us to those who have gone before us. Luther stood against the powerful wickedness of the pope, in part, by singing hymns like “A Mighty Fortress is Our God.” Charles Wesley used hymns like his, “And Can It Be?” to teach theology to illiterate working people in 18th century England. Hudson Taylor was sustained through his grief after burying his beloved Maria by singing his favorite, “Jesus, I am resting, resting, in the joy of what Thou art, I am finding out the greatness, of Thy loving heart.”

*When you come to worship, block out distractions and focus on what you’re doing. Apathy in worship is sin! I find it helps to prepare my heart before the worship service. Then, I have to deliberately concentrate on the words as I sing them to the Lord. And, I sing them to Him! I don’t care what others think about me when I’m worshiping. They shouldn’t be thinking about me, anyway! I want to offer to God the heartfelt praise that He is due for being such a great and wonderful Savior!

Some of you are in the midst of difficult trials right now. If you will come to the end of yourself, flee to God as your all-sufficient refuge, and then express your gratitude to Him in song, you’re on your way to becoming a person of praise, a person after God’s own heart.

David XVIII – Biruitor prin conflicte

Lecția practică: Harul depășește toate neajunsurile noastre
Text: 1 Cronici 29

Cine nu și-ar dori să se poată scrie și despre el astfel de cuvinte la moarte?

„A murit după o bătrâneţe fericită, sătul de zile, de bogăţie şi de slavă“ (1 Cronici 29:28)

Biblia nu ne dă decât un fragment din ceea ce s-ar fi putut spune despre împăratul David. Contemporanii lui au știut mai multe, unii socotind-le chiar vrednice de a fi păstrate în scris:

„David, fiul lui Isai, a domnit peste tot Israelul. Vremea cât a domnit peste Israel a fost de patruzeci de ani: la Hebron a domnit şapte ani şi la Ierusalim a domnit treizeci şi trei de ani.  A murit după o bătrâneţe fericită, sătul de zile, de bogăţie şi de slavă. Şi, în locul lui, a domnit fiul său Solomon.
Faptele împăratului David, cele dintâi şi cele de pe urmă, sunt scrise în cartea lui Samuel, văzătorul, şi în cartea prorocului Natan, şi în cartea prorocului Gad, împreună cu toată domnia şi toate isprăvile lui, precum şi ce s-a petrecut pe vremea lui, fie în Israel, fie în toate împărăţiile celorlalte ţări“ (1 Cronici 29:26-30).

Biblia sare intenționat peste mulți ani din viața lui David:

„Războiul a ţinut mult între casa lui Saul şi casa lui David. David era tot mai tare, şi casa lui Saul mergea slăbind. Lui David i s-au născut fii la Hebron. Întâiul lui născut a fost Amnon, din Ahinoam din Izreel; al doilea, Chileab, din Abigail din Carmel, nevasta lui Nabal; al treilea, Absalom, fiul Maachei, fata lui Talmai, împăratul Gheşurului (2 Samuel 3:1-3).

Aceste texte nu arată că Biblia a făcut doar „un rezumat“ al vieții lui David, selectând doar ceea ce este util pentru tema mare pe care o urmărește ca pe un arc de timp suspendat peste veac. Așa cum am spus însă de la începutul acestui comentariu, suntem purtați prin „hârtoapele“ vieții lui David, peste conflicte care i-au marcat viața, evoluția și maturizarea.

Cap. XVII – Conflict pe patul morții – Moartea lui Adonia

Lecția practică: Păcatul vostru vă va ajunge! Chiar și pe patul morții!
Textul: 1 Împărați 1— 2

David se afla pe patul morții. Credea că a scăpat și va muri înainte ca să-i moară ca pedeapsă cel de al patrulea copil. Va trebui însă doar numele celui ce avea să moară: Adonia sau … Solomon.

Din toată bărbăția lui David viață storsese aproape tot. Marele împărat rămăsese doar o umbră. Nu mai ieșea în public. Zăcea mai mult în pat.

„Împăratul David era bătrân, înaintat în vârstă; îl acopereau cu haine şi nu se putea încălzi. Slujitorii lui i-au zis: „Să se caute pentru domnul împăratul o fată fecioară; ea să stea înaintea împăratului, să-l îngrijească şi să se culce la sânul tău, şi domnul meu împăratul se va încălzi.”
Au căutat în tot ţinutul lui Israel o fată tânără şi frumoasă şi au găsit pe Abişag, Sunamita, pe care au adus-o la împărat. Această fată era foarte frumoasă. Ea a îngrijit pe împărat şi i-a slujit, dar împăratul nu s-a împreunat cu ea“ (1 Împărați 1:1-4).

Pomenirea acestei fete, Abișag, Sunamita, n-ar avea nici o noimă dacă ea n-ar fi devenit mai târziu „motivul“ morții celui de al patrulea fiu al lui David (1 Împărați 2:13–23). În aceste prime capitole din cartea 1 Împărați asistăm, împreună cu Warren W. Wiersbe din care vom traduce, la un apus și la un răsărit. David apune, iar fiul său Solomon răsare. Între cele două însă, așa cum este și în natură, trebuie să trecem printr-o noapte, printr-o teribilă vreme de întunecime în Israel.

Criza succesiunii la tron

O criză nu formează un om; ea doar dă pe față din ce este alcătuit el. Cu alte cuvinte, „Ce ți se întâmplă în viață depinde de ceea ce găsește viața în tine“. Același soare care întărește noroiul, topește ceara. În aceste capitole vom vedea cum diferite persoane reacționează diferit la aceeași crize.

Adonia nerăbdătorul (1 Împărați 1:5-10).

Pe fondul inactivității lui David, împărăția lui Israel se pune în mișcare. Adonia nu are răbdare să aștepte moartea lui tatălui său și vrea să ia tronul. E clar că nu-l respectă pe tatăl său și n-are de gând să aștepte înmormântarea. E la fel de clar că nu-L respectă pe Dumnezeu. Nu se așteaptă să primească tronul de la El, ci-l socotește drept un lucru de apucat. El n-are nevoie de ungerea cu untdelemn de la nimeni. Bătrânul David nu stătea pe tronul împărăției, iar Adonia se crede cel mai îndreptățit să-l ocupe. Semeția lui Adonia produce nedumerire în țară. Cine va fi succesorul împăratului? Aceasta era întrebarea de pe buzele tuturor.

Un lider veritabil se uită la o situație de criză și se întreabă: „Ce să fac ca să-i ajut mai bine pe oameni?“ Un oportunist privește și el, dar întrebarea lui este: „Cum pot folosi această criză în folosul meu și spre propria mea ascensiune.“ Un oportunist vine neinvitat, atrage privirile tuturor spre el însuși și, în loc să ajute, adâncește și mai mult criza“. Așa s-a întâmplat cu Adonia.

În familia regală, Adonia era cel mai mare dintre fiii pe care-i mai avea David și ajunsese probabil pe la vârsta de 35 de ani. Amnon, întâiul născut fusese omorât de Absalom, al doilea născut, Chileab (sau Daniel), se pare că a murit tânăr pentru că nu ni se spune mai nimic despre el, iar cel de al treilea născut, Absalom, fusese ucis de Ioab (1 Cronici 3:1-2).

Ca cel mai mare dintre cei rămași, Adonia a socotit că i se cuvine să fie împărat în locul tatălui său. N-a avut însă răbdare să aștepte moartea lui David, ci a pus la cale o lovitură de stat. El a subestimat însă capacitatea tatălui său și asta l-a costat viața.

Urmând exemplul nefericit al fratelui său Absalom, a început o campanie deșănțată de publicitate:

„Adonia, fiul Haghitei, s-a sumeţit până acolo încât a zis: „Eu voi fi împărat!” Şi şi-a pregătit care şi călăreţi şi cincizeci de oameni care alergau înaintea lui“ (1 Împărați 1:5).

Adonia este un „necioplit“ pentru că David nu l-a cioplit niciodată. Un copil nemustrat la vreme ajunge ca un tufiș nefolositor, ca un câmp plin de buruieni. Cei ce cred în „pozitive reiforcement“ să făcă bine catastrofele care s-au produs prin această metodă de educare a copiilor!

(Positive reinforcement – Încurajarea pozitivă înseamnă lăudarea copiilor atunci când fac ceva bine, fără să-i critice atunci când fac rău, în credința că răsplătirea binelui îl va face pe copil să abandoneze el însuși înclinațiile spre rele.)

„Tatăl său nu-l mustrase niciodată în viaţa lui zicând: „Pentru ce faci aşa?” Adonia, de altfel, era foarte frumos la chip şi se născuse după Absalom“ (1 Împărați 1:6).

Menționarea lui Absalom aici este mai mult decât sugestivă. Am face bine să recitim 2 Samuel 12 și 13 ca să ne dăm seama cine a fost sursa de inspirație al acestui frate mai mic.

Ca și Absalom, Adonia s-a asigurat că are de partea lui armata și preoția. În miopia lor, a găsit susținători dispuși să se asigure de un loc cald în viitoarea curte împărătească, dar oamenii de adevărată valoare i- au văzut nevrednicia și obrăznicia și au rămas credincioși lui David.

„El a vorbit cu Ioab, fiul Ţeruiei, şi cu preotul Abiatar, şi aceştia au trecut de partea lui. Dar preotul Ţadoc, Benaia, fiul lui Iehoiada, prorocul Natan, Şimei, Rei şi vitejii lui David n-au fost cu Adonia“ (1 Împărați 1:7-8). 

Ca să nu piardă timp și să riște o reacție din partea lui David, Adonia s-a grăbit să-i pună pe toți ceilalți din familia regală în fața unui fapt împlinit, să-i facă să accepte noua realitate. Ca și altădată Absalom, Adonia s-a grăbit să dea o masă mare:

„Adonia a tăiat oi, boi şi viţei graşi lângă piatra lui Zohelet, care este lângă En-Roguel, şi a poftit pe toţi fraţii lui, fiii împăratului, şi pe toţi bărbaţii lui Iuda din slujba împăratului. Dar n-a poftit pe prorocul Natan, nici pe Benaia, nici pe viteji, nici pe fratele său Solomon“ (1 Împărați 1:9-10).

Ca și ceilalți de la curte, Adonia știa că David se jurase că Solomon va fi succesorul lui la tron (1 Împărați 1:17). Aceasta fusese o hotărâre dumnezeiască și nu se putea schimba (Psalm 33:11). Fiul necăjitei Bat-Șeba, fiul păcii, fusese ales constructor al viitorului Templu:

„Împăratul David s-a sculat în picioare şi a zis: „Ascultaţi-mă, fraţilor şi poporul meu! Aveam de gând să zidesc o casă de odihnă pentru chivotul legământului Domnului şi pentru aşternutul picioarelor Dumnezeului nostru şi mă pregăteam s-o zidesc. Dar Dumnezeu mi-a zis: ‘Să nu zideşti o casă Numelui Meu, căci eşti un om de război şi ai vărsat sânge.’ Domnul, Dumnezeul lui Israel, m-a ales din toată casa tatălui meu pentru ca să fiu împărat al lui Israel pe vecie, căci pe Iuda l-a ales căpetenie, casa tatălui meu a ales-o din casa lui Iuda şi dintre fiii tatălui meu pe mine m-a pus să domnesc peste tot Israelul.
Dintre toţi fiii mei – căci Domnul mi-a dat mulţi fii – a ales pe fiul meu Solomon ca să-l pună pe scaunul de domnie al Împărăţiei Domnului peste Israel.
El mi-a zis: ‘Fiul tău Solomon Îmi va zidi casa şi curţile, căci l-am ales ca fiu al Meu, şi-i voi fi Tată. Îi voi întări împărăţia pe vecie, dacă se va ţine, ca astăzi, de împlinirea poruncilor şi rânduielilor Mele.’ (1 Cornici 28:2-8).

Toți cei prezenți la masa dată de Adonia au observat lipsa oamenilor importanți din împărăție. Mai ales absența profetului Natan ar fi trebuit să le sugereze că evenimentul nu avea binecuvântarea lui Dumnezeu.

Ioab – omul care-și așează ploile (1 Împărați 1:7; 2:35)

Ioab s-a crezut un strateg deosebit și, în mare parte, a avut dreptate. Prea multă înțelepciune omenească însă strică, pentru că ea nu se atârnă de voia lui Dumnezeu, ci caută mereu să se descurce singură. Este surprinzător să-l găsim pe Ioab în tabăra lui Adonia, fără să se fi consulte mai întâi cu David, împăratul său, sau cu Dumnezeu, suveranul său. Ioab pășește după un instinct animalic care-l ajută să se păstreze și să propășească. Adonia l-a mirosit repede și n-a avut nici o dificultate să îndrăznească să-l facă complice la un act de înaltă trădare.

Până la urmă, așa cum vom vedea, însă i s-a înfundat. Când va auzi că Solomon l-a omorât pe Adonia, iar pe preotul Abiatar l-a scos din slujbă (1 Împărați 2:26-27), Ioab va încercat să mai scape o dată, de data asta printr-o „religioasă“: s-a dus și s-a agățat de coarnele altarului. El văzuse că așa scăpase inițial Amnon (1 Împărați 1:50-53). Gestul acesta semnifica „o cerere de audiență“, o suspendare a pedepsei până la o întrevedere în care cel învinovățit să se poată justifica. Era însă prea târziu pentru așa ceva. De data aceasta, Ioab nu mai avea de a face cu David, ci cu Solomon, iar Solomon știa câte rele făcuse Ioab și câtă suferință îi adusese tatălui său:

„Vestea aceasta a ajuns până la Ioab, care luase partea lui Adonia, măcar că nu luase partea lui Absalom. Şi Ioab a fugit la cortul Domnului şi s-a apucat de coarnele altarului.
Au dat de ştire împăratului Solomon că Ioab a fugit la cortul Domnului şi că este la altar. Şi Solomon a trimis pe Benaia, fiul lui Iehoiada, zicându-i: „Du-te şi loveşte-l!”
Benaia a ajuns la cortul Domnului şi a zis lui Ioab: „Ieşi, căci aşa porunceşte împăratul!” Dar el a răspuns: „Nu! Vreau să mor aici.” Benaia a spus lucrul acesta împăratului, zicând: „Aşa a vorbit Ioab şi aşa mi-a răspuns”.
Împăratul a zis lui Benaia: „Fă cum a zis, loveşte-l şi îngroapă-l, şi ia astfel de peste mine şi de peste casa tatălui meu sângele pe care l-a vărsat Ioab fără temei. Domnul va face ca sângele lui să cadă asupra capului lui, pentru că a lovit pe doi bărbaţi mai drepţi şi mai buni decât el şi i-a ucis cu sabia, fără să fi ştiut tatăl meu David: pe Abner, fiul lui Ner, căpetenia oştirii lui Israel, şi pe Amasa, fiul lui Ieter, căpetenia oştirii lui Iuda. Sângele lor să cadă peste capul lui Ioab şi peste capul urmaşilor lui pentru totdeauna, dar David, sămânţa lui, casa lui şi scaunul lui de domnie să aibă parte de pace pe vecie din partea Domnului.”
Benaia, fiul lui Iehoiada, s-a suit, a lovit pe Ioab şi l-a omorât. El a fost îngropat în casa lui, în pustie.
Împăratul a pus în fruntea oştirii pe Benaia, fiul lui Iehoiada, în locul lui Ioab, iar în locul lui Abiatar a pus pe preotul Ţadoc“ (1 Împărați 2:28-35).

După alți trei ani, Solomon l-a omorât și pe Șimei, blestemătorul din Beniamin (1 Împărați 2:36-46). Domnia lui Solomon, împăratul păcii, a început astfel, paradoxal, cu trei execuții. Neînțelese și nepătrunse sunt căile Domnului!

Natan – glasul Domnului (1:11–53)

Profetul acesta a fost loial lui David până la capăt. El a vegheat ca să se împlinească voia lui Dumnezeu. David l-a. văzut ca pe o a doua conștiință, ca pe glasul lui Dumnezeu din viața sa. Probabil că Natan a avut și ceva talent muzical pentru că este scris că l-a ajutat pe David și la rânduiala cântăreților de la Casa Domnului (2 Cronici 29:25–26).

Natan l-a luat pe Solomon să-l crească și i-a dat numele „Iedidia“, iubitul Domnului (2 Samuel 12:24–25). Cel ce a fost „gura lui Dumnezeu“ pentru David a devenit acum „mâna lui Dumnezeu“ care a pus în mișcare evenimentele. Nu este de mirare deci că acest om al lui Dumnezeu a reacționat imediat la lovitura de stat și a trimis-o pe mama lui Solomon la David:

„Atunci, Natan a zis Bat-Şebei, mama lui Solomon: „N-ai auzit că Adonia, fiul Haghitei, s-a făcut împărat, fără să ştie domnul nostru David? Vino dar acum şi-ţi voi da un sfat, ca să-ţi scapi viaţa ta şi viaţa fiului tău Solomon. Du-te, intră la împăratul David şi spune-i:
‘Împărate, domnul meu, n-ai jurat tu roabei tale zicând: «Fiul tău Solomon va împărăţi după mine şi va şedea pe scaunul meu de domnie?» Pentru ce dar împărăţeşte Adonia?’
Şi, în timp ce tu vei vorbi cu împăratul, eu însumi voi intra după tine şi-ţi voi întări cuvintele.” (1 Împărați 1:11-14).

Bat-Șeba s-a dus la David și i-a spus întocmai (1 Împărați 1:15-21). Femeia aceasta și-a zidit pledoaria pe legământul făcut cu jurământ de David prin care Solomon a fost proclamat succesor la domnie (1 Împărați 1:13, 17, 30). În esență, Bat-Șba i-a spus lui David că va trebui să aleagă între un vinovat cu vnă și doi vinovați fără vină, între voia unui amțibios fără Dumnezeu și profețiile clare primite de la Domnul:

„Şi când împăratul, domnul meu, va fi culcat împreună cu părinţii săi, se va întâmpla că eu şi fiul meu Solomon vom fi priviţi ca nişte vinovaţi” (1 Împărați 1:21).

Natan a venit apoi și a întărit vorbele Bat-Șebei: Conform protocolului de la curte, când a intrat Natan la David, Bat-Șeba a ieșit afară:

„Au dat de ştire împăratului şi au zis: „Iată că a venit prorocul Natan!” El a intrat înaintea împăratului şi s-a închinat înaintea împăratului cu faţa până la pământ.  Şi Natan a zis: „Împărate, domnul meu, oare tu ai zis: ‘Adonia va împărăţi după mine şi va şedea pe scaunul meu de domnie?’ Căci el s-a pogorât astăzi, a tăiat boi, viţei graşi şi oi în mare număr şi a poftit pe toţi fiii împăratului, pe căpeteniile oştirii şi pe preotul Abiatar. Şi ei mănâncă şi beau înaintea lui şi zic: ‘Trăiască împăratul Adonia!’ Dar nu m-a poftit nici pe mine, care sunt robul tău, nici pe preotul Ţadoc, nici pe Benaia, fiul lui Iehoiada, nici pe robul tău Solomon.
… Oare din porunca domnului meu, împăratul, are loc lucrul acesta şi fără să fi făcut cunoscut robului tău cine are să se suie pe scaunul de domnie al împăratului, domnului meu, după el?” (1 Împărați 1:23-27).

Ca un asterix pentru ceea ce va urma, ni se spune:

„Abișag, Sunamita a auzit și ea toate cuvintele acestea“ (1 Împărăți 1:15).

Reacția lui David a fost rapidă și radicală. Era în joc liniștea și pacea din împărăție. David mai trecuse printr-un război civil din cauza lui Absalom, iar perspectiva ca acum Adonia și Solomon să intre într-un alt conflict național l-a umplut de groază.

„Împăratul David a răspuns: „Chemaţi-mi pe Bat-Şeba.”
Ea a intrat şi s-a înfăţişat înaintea împăratului. Şi împăratul a jurat şi a zis: „Viu este Domnul, care m-a izbăvit din toate necazurile, că, aşa cum am jurat pe Domnul, Dumnezeul lui Israel, zicând: ‘Fiul tău Solomon va împărăţi după mine şi va şedea pe scaunul meu de domnie în locul meu’, aşa voi face azi.”
Bat-Şeba s-a plecat cu faţa la pământ şi s-a închinat înaintea împăratului. Şi a zis: „Trăiască pe vecie domnul meu, împăratul David!” (1 Împărați 1:28-31).

Soluția lui David a fost să-l declare imediat pe Solomon „co-regent“. În felul acesta, tranziția de la unul la celălalt s-a făcut în fața întregului popor, iar Solomon a avut autoritatea lui David să clădească mai târziu Templul:

„Împăratul David a zis: „Chemaţi-mi pe preotul Ţadoc, pe prorocul Natan şi pe Benaia, fiul lui Iehoiada.” Ei au intrat şi s-au înfăţişat înaintea împăratului. Şi împăratul le-a zis:
„Luaţi cu voi pe slujitorii stăpânului vostru, puneţi pe fiul meu Solomon călare pe catârul meu şi pogorâţi-l la Ghihon. Acolo, preotul Ţadoc şi prorocul Natan să-l ungă împărat peste Israel. Să sunaţi din trâmbiţă şi să ziceţi: ‘Trăiască împăratul Solomon!’ Să vă suiţi apoi după el, ca să vină să se aşeze pe scaunul meu de domnie şi să împărăţească în locul meu. Căci porunca mea este ca el să fie căpetenia lui Israel şi Iuda”.
Benaia, fiul lui Iehoiada, a răspuns împăratului: „Amin! Aşa să vrea Domnul, Dumnezeul domnului meu, împăratul. Domnul să fie cu Solomon cum a fost cu domnul meu, împăratul, ca să-şi înalţe scaunul de domnie mai presus de scaunul de domnie al domnului meu, împăratul David!”
Atunci, preotul Ţadoc s-a pogorât împreună cu prorocul Natan, cu Benaia, fiul lui Iehoiada, cu cheretiţii şi peletiţii; au pus pe Solomon călare pe catârul împăratului David şi l-au dus la Ghihon. Preotul Ţadoc a luat cornul cu untdelemn din cort şi a uns pe Solomon. Au sunat din trâmbiţă, şi tot poporul a zis: „Trăiască împăratul Solomon!” 
Tot poporul s-a suit după el şi poporul cânta din fluier şi se desfăta cu mare bucurie; se clătina pământul de strigătele lor.

Ghihonul a fost ales intenționat ca loc de încoronare pentru că En-Roguel, unde erau la masă invitații lui Adonia era la mai puțin de doi kilometri. Astfel, strigătele „Trăiască împăratul Adonia (1:25) au fost înecate de ecoul strigătelor „Trăiască împăratul Solomon!“ de pe coama dealului, iar musafirilor lui Adonia le-a rămas mâncarea în gât:

„Toţi cei poftiţi de Adonia s-au umplut de spaimă; s-au sculat şi au plecat care încotro.
Adonia s-a temut de Solomon; s-a sculat şi el, a plecat şi s-a apucat de coarnele altarului. Au venit şi au spus lui Solomon:
„Iată că Adonia se teme de împăratul Solomon şi s-a apucat de coarnele altarului zicând: ‘Să-mi jure împăratul Solomon azi că nu va omorî pe robul său cu sabia!’ ”
Solomon a zis: „Dacă va fi om cinstit, un păr din cap nu-i va cădea la pământ, dar, dacă se va găsi răutate în el, va muri.”
Şi împăratul Solomon a trimis nişte oameni care l-au pogorât de pe altar. El a venit şi s-a închinat înaintea împăratului Solomon, şi Solomon i-a zis: „Du-te acasă.” (1 Împărați 1:49-53).

Adonia „s-a închinat înaintea lui Solomon“, dar inima lui nu s-a plecat nici înaintea lui și nici înanitea lui Dumnezeu. În înțelepciunea lui, Solomon l-a supus la un fel de „arest la domiciliu“, unde putea foarte ușor să fie supravegheat de demnitarii împăratului.

David – realistul (1 Împărați 2:1-11; 1 Cronici 29:26-30).

Duhul lui Dumnezeu ne spune că David „a slujit celor din vremea lui, după planul lui Dumnezeu“ (Fapte 13:36), dar s-a îngrijit și de generațiile viitoare.

El n-a vrut ca noul împărat să moștenească vechile lui probleme și i-a spus ce să facă cu Ioab, mult prea independentul egoist (1 Împărați 2:5-6) și cu Șimei, blestemătorul din Beniamin (1 Împărați 2:8-9). Singura „povară“ pe care i-a transmis-o a fost să aibă bunăvoiunță față de fiii lui Barzilai, Galaaditul și să continue să-i hrănească la masa regală (1 Împărați 2:7).

David a fost sentimental, dar nu sentimentalist. Sentințele la moarte pe care le-a sugerat pentru Ioab și Șimei („să nu lași ca perii lui cei albi să se pogoare în pace în locuința morților“ și „să-i pogori perii albi însângerați în locuința morților“) s-au născut din dorința de a-l proteja pe plăpândul Solomon la începutul domniei. David l-a vrut liber și netulburat ca să poată să-și dedice în întregime timpul pentru zidirea Casei Domnului.

Cuvintele rostite de cineva pe patul de moarte, cuvintele unui testament personal, ne spun foarte mult despre cel care le rostește. David i-a dat lui Solomon treia sfaturi:

  • Pune-l pe Dumnezeu pe locul întâi în viata ta (1 Împărați 2:1–3).
  • Propășirea ta va depinde de ascultarea ta de voia Domnului (1 Împărați 2:4)
  • Păzește-te de oamenii răi și înconjoară-te cu oamenii buni (1 Împărați 2:5-9).

Pentru ca Solomon să aibă pace, Adonia trebuia să dispară și el, dar asta nu s-a întâmplat din cauza lui David, ci din cauza lui însuși.

Moartea lui Adonia

Răutatea și viclenia lui Adonia au înflorit iar în inima lui și i-au adus pieirea. Planul său a fost să-l umilească pe Solomon înaintea întregului popor și să se propună ca singurul care poate continua domnia lui David. În scopul acesta, Adonia a abordat-o pe Bat-Șeba și a trimis-o la Solomon să-i ceară un favor, pe Abișai Sunamita, care fusese a lui David până în ultimele lui clipe. Era un fel de a spune: „Dă-mi mie mașina lui tata, pentru că tu ești prea tânăr și nu știi ce să faci cu ea!“

Femeie simplă, Bat-Șeba n-a citit șarada din cerera lui Adonia, dar Solomon a priceput-o imediat:

„Adonia, fiul Haghitei, s-a dus la Bat-Şeba, mama lui Solomon. Ea i-a zis: „Vii cu gânduri paşnice?” El a răspuns: „Da.” Şi a adăugat: „Am să-ţi spun o vorbă.” Ea a zis: „Vorbeşte!”
Şi el a zis: „Ştii că împărăţia era a mea şi că tot Israelul îşi îndrepta privirile spre mine ca să fiu împărat. Dar împărăţia s-a întors şi a căzut fratelui meu, pentru că Domnul i-a dat-o. Acum îţi cer un lucru: nu-ţi întoarce faţa!”
Ea i-a răspuns: „Vorbeşte!”
Şi el a zis: „Spune, te rog, împăratului Solomon – căci nu se poate să nu te asculte – să-mi dea de nevastă pe Abişag, Sunamita.”
Bat-Şeba a zis: „Bine! Voi vorbi împăratului pentru tine.”
Bat-Şeba s-a dus la împăratul Solomon să-i vorbească pentru Adonia. Împăratul s-a sculat s-o întâmpine, s-a închinat înaintea ei şi a şezut pe scaunul său de domnie. Au pus un scaun pentru mama împăratului şi ea a şezut la dreapta lui. Apoi a zis: „Am să-ţi fac o mică rugăminte: să mă asculţi!”
Şi împăratul i-a zis: „Cere, mamă, căci te voi asculta.”
Ea a zis: „Abişag, Sunamita, să fie dată de nevastă fratelui tău Adonia.”
Împăratul Solomon a răspuns mamei sale: „Pentru ce ceri numai pe Abişag, Sunamita, pentru Adonia? Cere şi împărăţia pentru el, căci este fratele meu mai mare decât mine – pentru el, pentru preotul Abiatar şi pentru Ioab, fiul Ţeruiei.”


Atunci, împăratul a jurat pe Domnul zicând: „Să mă pedepsească Dumnezeu cu toată asprimea, dacă nu-l vor costa viaţa pe Adonia cuvintele acestea!
Acum, viu este Domnul, care m-a întărit şi m-a suit pe scaunul de domnie al tatălui meu David şi care mi-a făcut o casă după făgăduinţa Lui, că astăzi va muri Adonia!”
Şi împăratul Solomon a trimis pe Benaia, fiul lui Iehoiada, care l-a lovit, şi Adonia a murit“ (1 Împărați 1:13-25).

Adonia a murit după ce „a adormit“ tatăl său David (1 Împărați 2:10-11). Fiul acesta, cel de al patrulea miel, cu care și-a ispășit David vinovăția, a vrut neapărat să-l urmeze pe David și a reușit. Nu însă l-a tron, ci în locuința morților. Unele păcate ne fugăresc toată viața și nu se lasă până ce le plătim prețul întreg, chiar și pe patul morții.

Nouă nu ne mai rămâne decât să tragem câteva concluzii finale, întrebându-ne de ce au fost ales, din toate extraordinarei domnii a lui David, tocmai acestea pline de conflicte și să aruncăm o privire printre și dincolo de ele ca să învățăm și alte lucruri de la David. Urmează deci câteva considerații finale.

David XIX – Pledoarie pentru ordine

Lecția practică: Libertatea adevărată înseamnă conformarea voluntară la poruncile lui Dumnezeu!

Text: 1 Cronici 22—27

David a preluat de la Saul o „împărăție“ fără formă, fără capitală, fără armată, fără demnitari, fără tron și fără rânduieli. Saul a fost mai mult un împărat ocazional, care și-a văzut zilnic de munca câmpului și nu și-a exercitat autoritatea decât în vremuri de război și răstriște. Saul a fost un minuscul conducător militar, nu un rege adevărat.

David a transformat mulțimea într-o națiune temeinic așezată, cu capitală cu curte regală, cu sală a tronului, cu armată așezată în puncte strategice, cu demnitari care vegheau asupra tuturor domeniilor de activitate ale poporului. Nu i s-a îngăduit să zidească Casa Domnului, dar vom vedea că a făcut toate pregătirile necesare.

Deși nu sare în ochi de la prima vedere, David are un corespondent în Biserica creștină: apostolul Pavel. Israelul trăiește și azi în tipare stabilite de David. Viața lor cultică este plină de contribuțiile marelui împărat. Biserica Noului Testament există și ea în niște tipare stabilite de Dumnezeu prin apostolul Pavel:

„Urmaţi-mă pe mine, fraţilor, şi uitaţi-vă bine la cei ce se poartă după pilda pe care o aveţi în noi.“ (Filipeni 3:17).

Apostolul Pavel a fost un „meșter zidar care a pus temelia“ Bisericii (1 Corinteni 3:10), dânsu-i forma și principiile după care funcționează optim și astăzi:

„Călcaţi pe urmele mele, întrucât şi eu calc pe urmele lui Hristos. Vă laud că în toate privinţele vă aduceţi aminte de mine şi că ţineţi învăţăturile întocmai cum vi le-am dat.“ (1 Corinteni 11:1-12).

„Aceasta este rânduiala pe care am aşezat-o în toate bisericile.“ (1 Corinteni 7:17).

„ … căci Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii, ci al păcii, ca în toate bisericile sfinţilor. “ (1 Corinteni 14:33).

David a fost un geniu organizatoric. Un om după inima lui Dumnezeu nu poate fi decât un om al ordinii. Spre surprinderea multora, în 1 Cronici 23-28, Dumnezeu „pierde“ nu mai puțin de cinci capitole ca să ne ilustreze maturitatea lui David în felul în care a organizat împărăția. Nu cred că predică cineva din aceste capitole, dar ele există pentru a ne arăta că împărăția lui Dumnezeu, în orice formă ar exista ea, este caracterizată prin ordine, disciplină și rânduială.

David a transformat o mulțime într-o minunată națiune:

„Ioab era mai-mare peste toată oştirea lui Israel; Benaia, fiul lui Iehoiada, era în fruntea cheretiţilor şi a peletiţilor;Adoram era mai-mare peste dări; Iosafat, fiul lui Ahilud, era scriitor (arhivar); Şeia era logofăt; Ţadoc şi Abiatar erau preoţi  şi Ira din Iair era slujbaş de stat al lui David“ (2 Sam. 20:23-26).

Frumusețea și valoarea pasajului iese la suprafață doar pentru cei ce cunosc ce înseamnă numele acestor personaje în original. „(Dumnezeu tatăl)„Ioab era mai-mare peste toată oştirea lui Israel; (Fiul Domnului)Benaia, fiul lui Iehoiada, era în fruntea cheretiţilor şi a peletiţilor, (Dumnezeu care judecă) Iosafat, fiul lui Ahilud, era scriitor, (arhivar); (Jurământ solemn)Şeia era logofăt; (Neprihănit justificat și și Tatăl belșugului) Ţadoc şi Abiatar erau preoţi şi (Orășeanul)Ira din Iair era slujbaş de stat al lui David“.

David a unificat triburile rivale —

Asta n-a fost lucru ușor după anii de înfruntări neîncetate cu casa lui Saul! David a reușit să-i cheme pe toți la un destin mult mai înalt decât micile lor rivalități provinciale. Dumnezeul oștirilor a fost cu el și toți au văzut în el un om ales pentru biruințe și realizări nemaivăzute și nevisate.

David a creat structuri socio-adiministrative și militare făra egal în istoria lui Israel

Primele cuvinte din capitolul 23 sunt doar o introducere tematică în descrierile despre minuțiozitatea rânduielilor așezate de David în țară:

„David, fiind bătrân şi sătul de zile, a pus pe fiul său Solomon împărat peste Israel. El a strâns pe toate căpeteniile lui Israel, pe preoţi şi pe leviţi. Au făcut numărătoarea leviţilor de la vârsta de treizeci de ani în sus; socotiţi pe cap şi pe bărbaţi, s-au găsit în număr de treizeci şi opt de mii“ (1 Cron. 23:1-2).

Pentru că erau mai multe slujbe decât leviți, David a scăzut vârsta lor de intrare în slujbă de la 30 de ani la 20 de ani:

Și leviții au fost numărați de la vârsta de treizeci de ani în sus: și numărul lor era, după capetele lor, bărbat după bărbat, treizeci și opt de mii. Dintre aceștia, douăzeci și patru de mii erau pentru conducerea lucrării casei Domnului și șase mii erau administratori și judecători; și patru mii erau ușieri; și patru mii lăudau pe Domnul cu instrumente, „pe care le-am făcut eu“, a zis David, „pentru laudă“. Și David i-a împărțit în cete după fiii lui Levi. (1 Cronici 23:3-6)

„Aceştia sunt fiii lui Levi, după casele lor părinteşti, capii caselor părinteşti, după numărătoarea făcută numărând numele pe cap. Ei erau întrebuinţaţi în slujba Casei Domnului, de la vârsta de douăzeci de ani în sus. Căci David a zis: „Domnul, Dumnezeul lui Israel, a dat odihnă poporului Său şi va locui pe vecie la Ierusalim, şi leviţii nu vor mai avea să poarte cortul şi toate uneltele pentru slujba lui” (1 Cronici 23:24-26).

Leviții -Organizați pentru slujire de către David

În ultimii ani ai vieții sale, David, inspirat de Dumnezeu, i-a împărțit pe leviți în cete pentru slujire. Nu mai era nevoie ca ei să poarte cortul din loc în loc, fiindcă templul urma să fie construit. Datoria lor era să-i ajute pe preoți în diferitele aspecte care țineau de lucrarea și de slujirea din casa lui Dumnezeu.

Preoții, fiind descendenți ai lui Aaron, erau de asemenea din seminția lui Levi. Ei aveau responsabilitatea să aducă jertfe Domnului și să vegheze ca totul să fie făcut într-un fel potrivit cu sfințenia Lui. Erau responsabili de asemenea să păstreze o copie a legii lui Dumnezeu, să-i dea interpretarea și să o citească înaintea poporului la fiecare șapte ani.

Leviții slujeau sub comanda preoților, jupuind și tăind în bucăți jertfele, pregătind pâinea pentru punerea înainte și făcând tot ceea ce era necesar pentru împlinirea ritualurilor de închinare. În ziua sabatului slujeau două grupuri, fiindcă preoții și leviții intrau în slujbă la început de sabat și ieșeau din slujbă la sfârșitul sabatului următor.

Unii dintre leviți erau puși deoparte pentru îndatoriri speciale. Aceștia erau cântăreții, care cântau cu glasul sau cu instrumentele muzicale.

Mai erau și ușierii și cei care păzeau lucrurile dedicate și vistieriile templului.

Erau de asemenea administratorii și judecătorii, care slujeau în chestiunile cu privire la Domnul și la împărat.

Dumnezeu ne-a lăsat descrierea structurilor organizatorice implementate de David:

  • pregătiri pentru zidirea Casei Domnului (1 Cronici 22:2-19)
  • structuri de organizare pentru leviți (1 Cronici 23:1-32)
  • structuri organizatorice pentru slujirea preoților (1 Cronici 24:1-31).
  • structuri organizatorice pentru cânăreții de la Templu (1 Cronici 25:1-31)
  • structuri organizatorice pentru ușierii Templului și ai visteriei (1 Cronici 26:1-28)
  • structuri organizatorice pentru funcționarea judecătorilor (1 Cronici 26:29-32)
  • structuri organizatorice pentru căpeteniile oștirii (1 Cronici 27:1-24)
  • structuri organizatorice pentru slujitorii și slujbașii curții (1 Cornici 27:25-34).

„Azmavet, fiul lui Adiel, era pus peste vistieriile împăratului;
Ionatan, fiul lui Ozia, peste merindele din ogoare, cetăţi, sate şi turnuri;
Ezri, fiul lui Chelub, peste lucrătorii de la ţară, care lucrau pământul;
Şimei, din Rama, peste vii; Zabdi, din Şefam, peste pivniţele cu vin din vii;
Baal-Hanan, din Gheder, peste măslini şi sicomori în câmpie;
Ioaş, peste magaziile de untdelemn;
Şitrai, din Saron, peste boii care păşteau în Saron; Şafat, fiul lui Adlai, peste boii din văi;
Obil, Ismaelitul, peste cămile;
Iehdia, din Meronot, peste măgăriţe;
Iaziz, Hagarenitul, peste oi.
Toţi aceştia erau îngrijitori puşi peste averile împăratului David.
Ionatan, unchiul lui David, era sfetnic, om cu minte şi învăţat;
Iehiel, fiul lui Hacmoni, era lângă fiii împăratului;
Ahitofel era sfetnicul împăratului;
Huşai, Architul, era prietenul împăratului.
După Ahitofel au fost sfetnici: Iehoiada, fiul lui Benaia, şi Abiatar;
oab era căpetenia oştirii împăratului“

David a făcut planuri pentru construirea Templului (1 Cronici 28:11-21). Pasiunea lui a plăcut Domnului, care a făcut pentru David ceva ce nu mai făcuse decât pentru Moise. la fel cum scrisese Legea pe Sinai, Dumnezeu a însemnat cu mâna Lui planurile viitorului Templu.

„David a dat fiului său Solomon chipul prispei şi clădirilor, odăilor vistieriei, odăilor de sus, odăilor dinăuntru şi al odăii pentru scaunul îndurării. I-a dat planul a tot ce avea în minte cu privire la curţile Casei Domnului şi toate odăile de jur împrejur pentru vistieriileCasei lui Dumnezeu şi vistieriile Sfântului Locaş şi cu privire la cetele preoţilor şi leviţilor, la tot ce privea slujba Casei Domnului şi la toate uneltele pentru slujba Casei Domnului.  …
„Toate acestea”, a zis David, „toate lucrările izvodului acestuia, mi le-a făcut cunoscute Domnul, însemnându-le în scris cu mâna Lui” (1 Cronici 28:1-19).

Extraordinar! Colosal! Epocal! Dumnezeul evreilor nu i-a lăsat să-i facă o Casă după mintea sau gusturile Lui, ci a venit El înșiși să așeze pe papirus sau pe piele de oi schițele, chipul și greutățile fiecărui obiect de la Templu.

Nu se poate să nu ne mirăm de ce ne-au fost lăsate toate aceste descrieri. De ce s-a pierdut atâta spațiu cu toate aceste „amănunte“ nesemnificative astăzi?

Pentru că viața lui David este o pledoarie pentru ordine și rânduială. Acestea au fost necesare pentru reașezarea națiunii în tiparele Davidice după întoarcerea din Babilon și vor fi iar necesare în viitor atunci când Israel va reintra în prerogativele destinului lor mesianic.

Ele sunt însă importante și pentru noi. Chiar dacă nu vom face exct ce a făcut David, trebuie să facem „cum“ a făcut el, respectând câteva principii de mare valoare:

I. Acceptă-ți limitele! Nici un om nu le poate face singur pe toate

David a fost „marele David“, dar când a ajuns la maturitate a dus la perfecțiune realitatea aceasta. Și-a recunoscut limitele și s-a înconjurat cu oameni care să facă unele lucruri mai bine decât el însuși.

David nu s-a pretins un „superman“, și nu i-a lăsat nici pe cei din jur să creadă asta. Dovada cea mai bună o găsim în psalmul 20, o cântare pentru ziua de nașterea împăratului. În astfel de ocazii, poeții de la curte sau alți lingăi fanteziști scriu ode de preamărire și-i dau sărbătoritului un statut de semizeu. David nu i-a lăsat să facă așa ceva. „Lăsați-mă, vă rog să vă scriu eu cântarea pe care vreau să mi-o cântați de ziua meu“, le-o fi spus el. Dumnezeu a procedat la fel cu binecuvântare levitică din Numeri 6. În loc să-i lase pe evrei să le dorească copiilor lor câte în soare și-n lună, Dumnezeu le-a lîăsat scrisă cuvânt cu cuvânt binecuvântarea. Nu știu nici astăzi mulți oameni care, lăsați de capul lor, ar fi scris o asemenea binecuvântare … Dumnezeu a știut să le tempereze dorințele. Privit din acest context psalmul are inflexiuni sublime de smerenie și de realism:

David vrea să inducă în oamenii din împărăția lui sentimente cumpătate și realiste. Nu este locul unei analize amănunțite. Vă las pe voi să admirați „omul după inima lui Dumnezeu“, împăratul de pe poziția a doua:

Să te asculte Domnul în ziua necazului,
să te ocrotească Numele Dumnezeului lui Iacov,
să-ţi trimită ajutor din locaşul Său cel Sfânt
şi să te sprijine din Sion!
Să-Şi aducă aminte de toate darurile tale de mâncare
şi să-ţi primească arderile-de-tot!
Să-ţi dea ce-ţi doreşte inima
şi să-ţi împlinească toate planurile tale!

Atunci noi ne vom bucura de biruinţa ta
şi vom flutura steagul în Numele Dumnezeului nostru.
Domnul să-ţi asculte toate dorinţele tale!
Ştiu de acum că Domnul scapă pe unsul Său
şi-i va răspunde din ceruri, din locaşul Lui cel Sfânt,
prin ajutorul atotputernic al dreptei Lui.

Unii se bizuie pe carele lor, alţii, pe caii lor,
dar noi ne bizuim pe Numele Domnului, Dumnezeului nostru.
Ei se îndoaie şi cad,
dar noi ne ridicăm şi rămânem în picioare.

Scapă, Doamne, pe împăratul
şi ascultă-ne când Te chemăm!

Cu o conștiință clară, David subliniază că are nevoie de ajutorul divin, că nu poate nimic fără Dumnezeu, că depinde în totul de bunăvoința divină și re nevoie de … salvare! Este ecoul Evangheliei înainte de apariția ei pe pământ.

II. Fiecare om, oricât de neînsemnat ar fi el, poate face ceva bine

Nu toți pot face lucruri mari. S-ar putea să nu poți să fii mai mare peste oaste. Nu-i nimic. S-ar putea să nu poți să fi nici mare peste cântăreți. Ești afon și toate melodiile sunt pentru tine la fel. Nu-i nimic! Nu poți fi … paznic peste măgărie? … Te înțeleg. NIci eu n-aș putea. Dar … paznic peste măslini? Să te uiți la ei cum cresc și să-i numeri din când în când … Sigur că poți!

III. Așează omul potrivit la locul potrivit

Într-un pasaj aparent obscur, Biblia ne spune despre acest „secret“ al lui David:

„Dregătorii lui David

„Ioab era mai-mare peste toată oştirea lui Israel;
Benaia, fiul lui Iehoiada, era în fruntea cheretiţilor şi a peletiţilor;
Iosafat, fiul lui Ahilud, era scriitor (arhivar);
Şeia era logofăt; Ţadoc şi Abiatar erau preoţi
şi Ira din Iair era slujbaş de stat al lui David“ (2 Samuel 20:23-26).

Frumusețea și valoarea pasajului iese la suprafață doar pentru cei ce cunosc ce înseamnă numele acestor personaje în original.

(Dumnezeu tatăl) „Ioab era mai-mare peste toată oştirea lui Israel;
(Fiul Domnului) Benaia, fiul lui Iehoiada, era în fruntea cheretiţilor şi a peletiţilor;
(Dumnezeu care judecă) Iosafat, fiul lui Ahilud, era scriitor (arhivar);
(Jurământ solemn) Şeia era logofăt;
(Neprihănit justificat și și Tatăl belșugului) Ţadoc şi Abiatar erau preoţi
şi (Orășeanul) Ira din Iair era slujbaş de stat al lui David“

II. Promovează după rezultate

Sistemul lui David de promovare nu era bazat pe reprezentare sau pe relații, ci pe realizări. Uitați-l mergând prin tabără și punându-i de-o parte pe cei congfirmați de Dumnezeu cu putwri ieșite din comun:

„Iată numele vitejilor care erau în slujba lui David:

Ioşeb-Basşebet, Tahchemonitul, unul din fruntaşii căpeteniilor. El şi-a învârtit suliţa peste opt sute de oameni, pe care i-a omorât dintr-odată.
După el, Eleazar, fiul lui Dodo, fiul lui Ahohi. El era unul din cei trei războinici care au ţinut piept împreună cu David împotriva filistenilor strânşi pentru luptă, când bărbaţii lui Israel se dădeau înapoi pe înălţimi. El s-a sculat şi a lovit pe filisteni până ce i-a obosit mâna şi a rămas lipită de sabie. Domnul a dat o mare izbăvire în ziua aceea. Poporul s-a întors după Eleazar, numai ca să ia prada.
După el, Şama, fiul lui Aghe, din Harar. Filistenii se strânseseră la Lehi. Acolo era o bucată de pământ semănată cu linte, şi poporul fugea dinaintea filistenilor. Şama s-a aşezat în mijlocul ogorului, l-a apărat şi a bătut pe filisteni. Şi Domnul a dat o mare izbăvire.
Trei dintre cei treizeci de căpetenii s-au pogorât pe vremea seceratului şi au venit la David, în peştera Adulam, când o ceată de filisteni tăbărâseră în valea Refaim. David era atunci în cetăţuie şi o strajă a filistenilor era la Betleem.  David a avut o dorinţă şi a zis: „Cine-mi va da să beau apă din fântâna de la poarta Betleemului?”
Atunci, cei trei viteji au trecut prin tabăra filistenilor şi au scos apă din fântâna de la poarta Betleemului. Au adus-o şi au dat-o lui David, dar el n-a vrut s-o bea şi a vărsat-o înaintea Domnului.
El a zis: „Departe de mine, Doamne, gândul să fac lucrul acesta! Să beau sângele oamenilor acestora care s-au dus cu primejdia vieţii lor?” Şi n-a vrut s-o bea. Iată ce au făcut aceşti trei viteji.
Abişai, fratele lui Ioab, fiul Ţeruiei, era căpetenia celor trei. El şi-a învârtit suliţa peste trei sute de oameni şi i-a omorât, şi a fost vestit între cei trei. Era cel mai cu vază din cei trei şi a fost căpetenia lor, dar n-a fost la înălţimea celor trei dintâi.
Benaia, fiul lui Iehoiada, fiul unui om din Cabţeel, om viteaz şi vestit prin faptele lui mari. El a ucis pe cei doi fii ai lui Ariel din Moab. S-a pogorât în mijlocul unei gropi pentru apă, unde a ucis un leu într-o zi când căzuse zăpadă. A omorât pe un egiptean groaznic la înfăţişare, care avea o suliţă în mână, s-a pogorât împotriva lui cu un toiag, a smuls suliţa din mâna egipteanului şi l-a omorât cu ea. Iată ce a făcut Benaia, fiul lui Iehoiada, şi a fost vestit printre cei trei viteji. Era cel mai cu vază din cei treizeci, dar n-a ajuns la înălţimea celor trei dintâi. David l-a primit între sfetnicii lui de aproape.
Asael, fratele lui Ioab, din numărul celor treizeci, Elhanan, fiul lui Dodo, din Betleem.
Şama din Harod. Elica din Harod Heleţ din Pelet. Ira, fiul lui Icheş, din Tecoa. Abiezer din Anatot. Mebunai din Huşa.  Ţalmon din Ahoah. Maharai din Netofa. Heleb, fiul lui Baana, din Netofa. Itai, fiul lui Ribai, din Ghibea fiilor lui Beniamin. Benaia din Piraton. Hidai din Nahale-Gaaş. Abi-Albon din Araba. Azmavet din Barhum. Eliahba din Şaalbon. Bene-Iaşen. Ionatan. Şama din Harar. Ahiam, fiul lui Şarar, din Arar. Elifelet, fiul lui Ahasbai, fiul unui Maacatit. Eliam, fiul lui Ahitofel, din Ghilo. Heţrai din Carmel. Paarai din Arab. Igheal, fiul lui Natan, din Ţoba. Bani din Gad. Ţelec, Amonitul. Naharai din Beerot, care ducea armele lui Ioab, fiul Ţeruiei. Ira din Ieter. Gareb din Ieter. Urie, Hetitul. De toţi: treizeci şi şapte.“

David a preferat să-i aleagă pe cei care au dovedit că fuseseră aleși de Dumnezeu, pentru că Iehova era adevăratul Împărat al lui Israel! Mai mult, practica „șorțului“ pentru a decide ordine și timpul slujirii fiecărei „cete“ a arătat clar că David a vrut ca decizia finală să-i aparțină numai lui Dumnezeu. Omul potrivit, la locul potrivit, dar și la timpul potrivit.

III. Ai încredere, dar verifică temeinic!

În cuvinte traduse în limba română. acest principiu înseamnă pur și simple „deleagă, dar nu dezleagă“, „încredințează altora parte din slujire, dar păstreaz-o ca parte din slujirea ta“.

Oricâți oameni intermediari a avut în subordine, David a știut că responsabilitatea finală este a lui. Fie că a fost vorba de o victorie, ca în cazul cuceririi cetății Raba (2 Samuel 12:26-31), fie că a fost vorba despre ciuma trimisă de Dumnezeu peste popor pentru numărarea nelegiuită (2 Samuel 24), David a știut să-și asume totala responsabilitate:

„Iată că am păcătuit! Eu sunt vinovat. Dar oile acestea ce au făcut? Mâna Ta să se îndrepte dar împotriva mea și împotriva casei tatălui meu“ (2 Samuel 24:17).

Un adevărat lider nu se teme de responsabilitate și știe să-și recunoască greșelile:

„David a zis lui Abiatar: „M-am gândit chiar în ziua aceea că Doeg, Edomitul, fiind acolo, nu se putea să nu spună lui Saul. Eu sunt pricina morţii tuturor sufletelor din casa tatălui tău“ (1 Samuel 22:22).

El se poate lepăda de greșelile lui știind că Dumnezeu are har curățitor și suficientă putere ca să-l ajute să nu le mai repete pe viitor. Noi toți greșim, iar cine recunoaște acest lucru se alipește și mai strâns de Dumnezeu și de harul Lui. Îmi aduc aminte de o maximă a fratelui Petru Popovici, păstorul păstorilor românoibaptiști: „De colaborat am colaborat cu mulți, dar de încrezut m-am încrezut numai în Dumnezeu!“

David a făcut rânduială în problemele financiare ale împărăției, rânduind oameni de încredere, care se supravegheau ureciproc nii pe alții și toți erau răspunzători față de împărat:

„Dintre fraţii lui, ieşiţi din Eliezer, al cărui fiu a fost Rehabia, al cărui fiu a fost Isaia, al cărui fiu a fost Ioram, al cărui fiu a fost Zicri, al cărui fiu a fost Şelomit, erau Şelomit şi fraţii săi, care păzeau toate vistieriile lucrurilor sfinte, pe care le închinaseră împăratul David, capii caselor părinteşti, căpeteniile peste mii şi sute şi căpeteniile oştirii – le închinaseră din prada luată la război pentru întreţinerea Casei Domnului. Tot ce fusese închinat de Samuel, văzătorul, de Saul, fiul lui Chis, de Abner, fiul lui Ner, de Ioab, fiul Ţeruiei, toate lucrurile închinate erau sub paza lui Şelomit şi a fraţilor săi“ (1 Cronici 26:25-28)..

IV. Dă-i lui Dumnezeu dreptul de a-ți da toate planurile peste cap! El trebuie să rămână întotdeauna autoritatea numărul unu!

Așa cum am văzut deja în capitolele precedente, planurile lui David au fost date de multe ori peste cap și s-a întâmplat cu totul altfel decât dorise el. Este normal. Cred că Dumnezeu face în mod intenționat așa cu noi, ca să scoată în evidență slăbiciunile noastre și infailibilitatea Lui. Când „ordinea“ lui Dumnezeu intră în conflict cu „ordinea“ noastre, cu cât cedăm mai repede cu atât va fi mai bine. Nu degeaba spunea un înțelept: „Să te ferească Dumnezeu s ți se întâmple tot ce vrei!“

Lui David nu i s-au împlinit toate după planurile lui, dar s-au împlinit exact acelea care fuseseră rânduite de Dumnezeu spre binele și binecuvântarea lui veșnice. Toate conflictele prin care a trecut David nu l-au împins la haos și la improvizații. Dimpotrivă! Din furtuna conflictelor s-a născut dorința după stabilitatea lucrului bine făcut. Maturitatea acestui om de geniu poate fi măsurată și prin această pledoarie pentru ordine și rânduială.

Cap. XVI – Conflicte colaterale

Lecția practică: Nu te consuma peste măsură, nu vei reuși niciodată să placi la toată lumea și nici nu vei reuși să le rezolvi pe toate!

Text: 2 Samuel 17 și 16:1-4; 19:24-30

În cursul întâmplărilor legate de răscoala lui Absalom, David intră în conflicte colaterale: unul cu Ahitofel, oracolul lui Dumnezeu, altul cu Mefiboșet și Țiba, din casa lui Saul și altele cu generalii Ioab și Amasa și cu uzurpatorul Șeba.

Ioab a fost „un om potrivit la locul potrivit” și l-a ajutat pe David să evite o altă criză atunci când împăratul era ca și paralizat după moartea lui Absalom. Palatul regal răsuna de strigătul jalnic al lui David:

„Împăratul îşi acoperise faţa şi striga în gura mare: „Fiul meu Absalom! Absalom, fiul meu, fiul meu!” (2 Samuel 19:14).

Tot poporul care luptase pentru el nu făcea doi bani în matematica împăratului deformată de sentiment. Inima biruise în lupta cu rațiunea și voința lui David era bolnavă de o paralizie de moment. Starea aceasta a cauzat panică în popor și nimeni nu mai știa ce să creadă sau să facă. Dacă n-ar fi fost intervenție lui Ioab, David ar fi putuit pierde tronul:

„Au venit şi au spus lui Ioab: „Iată că împăratul plânge şi se jeleşte din pricina lui Absalom.” Şi, în ziua aceea, biruinţa s-a prefăcut în jale pentru tot poporul, căci în ziua aceea, poporul auzea zicându-se: „Împăratul este mâhnit din pricina fiului său.” În aceeaşi zi, poporul a intrat în cetate pe furiş, ca nişte oameni ruşinaţi că au fugit din luptă.  …

Ioab a intrat în odaia unde era împăratul şi a zis: „Tu acoperi azi de ruşine faţa tuturor slujitorilor tăi, care au scăpat azi viaţa ta, a fiilor tăi şi a fetelor tale, a nevestelor tale şi a ţiitoarelor tale.
Tu iubeşti pe cei ce te urăsc şi urăşti pe cei ce te iubesc, căci arăţi azi că pentru tine nu sunt nici căpetenii, nici slujitori, şi văd acum că, dacă ar trăi Absalom şi noi toţi am fi murit în ziua aceasta, lucrul acesta ţi-ar fi plăcut.
Scoală-te dar, ieşi şi vorbeşte după inima slujitorilor tăi! Căci jur pe Domnul că, dacă nu ieşi să te arăţi, nu va rămâne un om cu tine în noaptea aceasta, şi aceasta va fi o nenorocire mai rea pentru tine decât toate nenorocirile care ţi s-au întâmplat din tinereţe până acum.”
Atunci, împăratul s-a sculat şi a şezut la poartă. Au spus tot poporului: „Iată că împăratul stă la poartă.” Şi tot poporul a venit înaintea împăratului” (2 Samuel 19:1-8).

Cum a putut deci David să intre în conflict cu atâțea oameni? Cum putem înțelege aceste lucruri? Să le luăm pe rând …

Conflictul cu Ahitofel

Eram prin 1989 într-o regiune a lumii unde oamenii n-aveau acces la Biblie din cauza persecuțiilor religioase. I-am spus traducătorului că vreau să vorbesc puțin despre Ahitofel. El m-a privit cu neîncredere și puțin nemulțumit, zicându-mi: „N-ar fi mai bine să vorbiți ceva din Biblie?“ Nu era singurul care nu știa nimic despre Ahitofel. I-am găsit după aceea în aceeași ignoranță și pe alții, din alte părți, din locuri în care Bibliile zăceau prăfuite pe rafturi.

Cine este Ahitofel?

Am spus în capitolul precedent că Ahitofel este tipul înțeleptului care nu iartă, a omului cu capul foarte mare și cu inima foarte mică.

De fapt, Ahitofel este unul din cei mai interesanți oameni din Vechiul Testament. Ni se spun puține despre el, dar fiecare informație ni-l descoperă drept unul dintre cei mai remarcabili oameni ai Bibliei. Să luăm de exemplu această scurtă prezentare:

„Sfatul dat pe vremea aceea de Ahitofel avea tot atâta putere ca şi când ar fi întrebat chiar pe Dumnezeu. Tot aşa era cu toate sfaturile lui Ahitofel, fie pentru David, fie pentru Absalom“ (2 Sanuel 16:23).

Ați mai citit o asemenea caracterizare făcută altcuiva? Eu nu. Omul acesta impresiona pe toată lumea cu perspicacitatea sa pătrunzătoare. N-a fost un profet, ca să spui că își primea ideile din revelație, ci a fost un „sfetnic“, un om promovat din pricina înțelepciunii proprii la curtea regală. David l-a luat ca sfetnic, iar asta vorbește volume despre capacitatea neobișnuită a acestui om. Trecem cu vederea că Solomon, strănepotul lui Ahitofel, a moștenit genetic ceva din înțelepciunea de familia a lui Ahitofel. Nu uitați că ni se spune despre Solomon că a fost „înțelept”, chiar și înainte ca să ceară înțelepciune de la Dumnezeu. David apreciază acest lucru:

„Fă după înţelepciunea ta şi să nu laşi ca perii lui cei albi să se pogoare în pace în Locuinţa morţilor” (1 Împărați 2:6).

Chiar și faptul că a ales să ceară de la Dumnezeu înțelepciune este o dovadă că a fost înțelept! Se cere să fii înțelept ca să dorești înțelepciune.

Al doilea lucru pe care-l aflăm despre Ahitofel este că i-a fost necredincios lui David și, dacă nu a complotat de-a dreptul cu Absalom, cel puțin a fost imediat gata să i se alăture când a început răscoala. Biblia ne spune că Absalom a trimis după Ahitofel, asta însemnând că știa că se poate baza pe loialitatea lui:

„Două sute de oameni din Ierusalim, care fuseseră poftiţi, au însoţit pe Absalom, şi l-au însoţit în prostia lor fără să ştie nimic. Pe când aducea Absalom jertfele, a trimis în cetatea Ghilo după Ahitofel Ghilonitul, sfetnicul lui David. Uneltirea căpăta putere şi poporul se îndrepta în număr tot mai mare de partea lui Absalom“ (2 Samuel 15:11-12).

Al treilea lucru pe care-l aflăm este că David știa foarte bine ce poate Ahitofel și s-a temut foarte mult de influența lui asupra lui Absalom. Unii văd aluzie la Ahitofel într-unul din psalmi:

„Eu zic: „Doamne, ai milă de mine!
Vindecă-mi sufletul! Căci am păcătuit împotriva Ta.”
Vrăjmaşii mei zic cu răutate despre mine:
„Când va muri? Când îi va pieri numele?”

Dacă vine cineva să mă vadă, vorbeşte neadevăruri,
strânge temeiuri ca să mă vorbească de rău,
şi când pleacă, mă vorbeşte de rău pe afară.

Toţi vrăjmaşii mei şoptesc între ei împotriva mea
şi cred că nenorocirea mea îmi va aduce pieirea.
„Este atins rău de tot – zic ei –,
iată-l culcat, n-are să se mai scoale!”

Chiar şi acela cu care trăiam în pace,
în care îmi puneam încrederea şi care mânca din pâinea mea,
ridică şi el călcâiul împotriva mea” (Psalmul 41:4-9).

Nu exista nimeni care să poată rivaliza cu Ahitofel în înțelepciune, așa că David geme în el și face apel la singura soluție posibilă: o intervenție providențială din partea lui Dumnezeu:

„Au venit şi au spus lui David: „Ahitofel este împreună cu Absalom printre uneltitori.” Şi David a zis: „Doamne, nimiceşte sfaturile lui Ahitofel!” (2 Samuel 15:31).

Al patrulea lucru pe care ni-l spune textul este că această rugăciune a lui David a fost ascultată și Ahitofel a fost învins de providență. Iată cum s-au petrecut lucrurile. Fugind de Absalom, David a trecut peste muntele Măslinilor:

„Când a ajuns David pe vârf, unde s-a închinat înaintea lui Dumnezeu, iată că Huşai, Architul, a venit înaintea lui, cu haina sfâşiată şi capul acoperit cu ţărână. David i-a zis: „Dacă vei veni cu mine, îmi vei fi o povară. Dimpotrivă, vei nimici pentru mine sfaturile lui Ahitofel dacă te vei întoarce în cetate şi vei zice lui Absalom: ,,Împărate, eu voi fi robul tău; odinioară am fost robul tatălui tău, dar acum sunt robul tău.” Preoţii Ţadoc şi Abiatar nu vor fi acolo cu tine? Tot ce vei afla din casa împăratului spune preoţilor Ţadoc şi Abiatar. Şi fiindcă ei au acolo la ei pe cei doi fii ai lor, pe Ahimaaţ, fiul lui Ţadoc, şi pe Ionatan, fiul lui Abiatar, prin ei îmi veţi trimite tot ce veţi afla. ,,Huşai, prietenul lui David, s-a întors dar în cetate. Şi Absalom a intrat în Ierusalim“ (2 Samuel 15:32-37).

Hușai a trecut deci formal de partea lui Ansalom și a fost acceptat alături de Ahitofel ca sfetnic. Primul sfat dat de Ahitofel lui Absalom a fost de o viclenie rară. Printr-un singur gest, Ahitofel l-a sfătuit pe Absalom să dea întregii națiuni un semn că nu este doar o hârjoneală în familie, ci este o ruptură categorică între fiul răzvrătit și David, un punct critic după care nu mai poate exista întoarcere. Hușai, deși prezent acolo, n-a putut împiedica sfatul lui Ahitofel:

„Absalom a zis lui Ahitofel: „Sfătuiţi-vă împreună. Ce avem de făcut?” Şi Ahitofel a zis lui Absalom: „Intră la ţiitoarele pe care le-a lăsat tatăl tău pentru paza casei; astfel tot Israelul va şti că te-ai făcut urât tatălui tău şi mâinile tuturor celor ce sunt cu tine se vor întări.”Au întins un cort pentru Absalom pe acoperiş, şi Absalom a intrat la ţiitoarele tatălui său, în faţa întregului Israel.“ (2 Samuel 16:20-22).

De fapt, se împlinea astfel parte din pedeapsa vestită de Natan lui David din cauza păcătuirii cu Bat-Șeba:

„Aşa vorbeşte Domnul: ,,Iată, din casa ta voi ridica nenorocirea împotriva ta şi voi lua de sub ochii tăi pe nevestele tale şi le voi da altuia, care se va culca cu ele în faţa soarelui acestuia. Căci ai lucrat pe ascuns; Eu însă voi face lucrul acesta în faţa întregului Israel şi în faţa soarelui” (2 Samuel 12:11-12). 

Hușai a avut însă mai mult succes atunci când a fost vorba despre ce tactică să fie abordată în conflictul fiului răsculat cu tatăl său David.

„Ahitofel a zis lui Absalom: „Lasă-mă să aleg douăsprezece mii de oameni! Mă voi scula şi voi urmări pe David chiar în noaptea aceasta. Îl voi lua pe neaşteptate, când va fi obosit şi va avea mâinile slăbite, îl voi înspăimânta şi tot poporul care este cu el va fugi. Voi lovi numai pe împărat şi voi aduce înapoi la tine pe tot poporul; moartea omului pe care-l urmăreşti va face ca toţi să se întoarcă şi tot poporul va fi în pace.”

Remarcați ura lui Ahitofel pentru David. Deși este un sfetnic, nu un general, el „se oferă” să meargă personal să-l ucidă pe David. Nu-l lasă pe Absalom sau pe Amasa să meargă împotriva lui David. Vreea să se ducă el personal. Oare de ce?

Cuvintele acestea au plăcut lui Absalom şi tuturor bătrânilor lui Israel. Dar Absalom a zis: „Chemaţi şi pe Huşai, Architul, şi să auzim şi ce va zice el.”
Huşai a venit la Absalom, şi Absalom i-a zis: „Iată cum a vorbit Ahitofel. Trebuie să facem ce a zis el sau nu? Spune tu!”
Huşai a răspuns lui Absalom: „De data aceasta, sfatul pe care ţi l-a dat Ahitofel nu este bun.” Şi Huşai a zis: „Tu cunoşti vitejia tatălui tău şi a oamenilor lui; sunt înfuriaţi ca o ursoaică de pe câmp căreia i s-au răpit puii. Tatăl tău este un om de război şi nu va petrece noaptea cu poporul; iată, acum stă ascuns în vreo groapă sau în vreun alt loc. Şi dacă, de la început, vor cădea unii sub loviturile lor, se va auzi îndată şi se va zice: ,,Poporul care urma pe Absalom a fost înfrânt!” Atunci, cel mai viteaz, chiar dacă ar fi avut o inimă de leu, se va înspăimânta, căci tot Israelul ştie că tatăl tău este un viteaz şi că are nişte viteji cu el.
Sfatul meu este dar ca tot Israelul să se strângă la tine, de la Dan până la Beer-Şeba, o mulţime ca nisipul de pe marginea mării. Şi tu însuţi să mergi la luptă.
Dacă vom ajunge la el în vreun loc unde l-am găsi, vom cădea peste el cum cade roua pe pământ, şi nu va scăpa niciunul, nici el, nici vreunul din oamenii care sunt cu el.
Dacă va fugi într-o cetate, tot Israelul va duce funii la cetatea aceea şi o vom trage în pârâu până când nu va mai rămâne nicio piatră în ea.”

Absalom şi toţi oamenii lui Israel au zis: „Sfatul lui Huşai, Architul, este mai bun decât sfatul lui Ahitofel.” Dar Domnul hotărâse să nimicească bunul sfat al lui Ahitofel, ca să aducă nenorocirea peste Absalom“ (2 Samuel 17:1-14).

Hușai a trimis ștafeta cu vești la împăratul David și l-a prevenit de planul lui Absalom (2 Samuel 17:15-22). Se anunța deci o luptă teribilă și nimeni nu știa cum se vor termina lucrurile. Nimeni? Nimeni cu excepția celui care era mai deștept ca toți. În momentul acela Ahitofel a înțeles tot. Situația era pecetluită, așa că el s-a dus … să se spânzure:

„Ahitofel, când a văzut că sfatul lui n-a fost urmat, a pus şaua pe măgar şi a plecat acasă, în cetatea lui. Şi-a pus casa în rânduială şi s-a spânzurat. Când a murit, l-au îngropat în mormântul tatălui său“ (2 Samuel 17:23).

De ce s-a spânzurat Ahitofel?

N-a fost o criză de moment, un moment de slăbiciune, furie care i-a întunecat mintea. Nu! Ahitofel face lucrul acesta pe îndelete, cu un calcul precis și cu sânge rece. Tocmai de aceea este mai curios ceea ce face. Inexbilicabil însă? Nu! Simetria cu un alt sinucigaș celebru din Biblie este extraordinară. Ahitofel seamănă ca două picături de apă cu … Iuda, vânzătorul Domnului Isus.Biserica din Ierusalim a remarcat foarte repede această asemănare … profetică:

„Fraţilor, trebuia să se împlinească Scriptura spusă de Duhul Sfânt mai înainte, prin gura lui David, despre Iuda, care a fost călăuza celor ce au prins pe Isus“ (Fapte 1:16).

„În adevăr, în cartea Psalmilor este scris: ‘Locuinţa lui să rămână pustie şi nimeni să nu locuiască în ea!’ şi ‘Slujba lui s-o ia altul!’ (Fapte 1:20).

„Chiar şi acela cu care trăiam în pace,
în care îmi puneam încrederea şi care mânca din pâinea mea,
ridică şi el călcâiul împotriva mea“ (Psalm 41:9).

„Nu vorbesc despre voi toţi; cunosc pe aceia pe care i-am ales. Dar trebuie să se împlinească Scriptura, care zice: ‘Cel ce mănâncă pâine cu Mine a ridicat călcâiul împotriva Mea’ “ (Ioan 13:18).

Fără să mai aștepte deznodământul luptei de pe teren, Ahitofel a înțeles ceea ce n-au înțeles toți ceilalți, iar ceea ce a înțeles nu i-a plăcut de loc. S-a dus acasă la Ghilo (2 Samuel 15:12), „și-a pus casa în rânduială“, adică le-a dat la toate un viitor bun și … s-a spânzurat. De ce a făcut-o?

Unii spun că a făcut-o din teamă. Ahitofel și-a dat seama că este un om mort, pentru că David va avea suficient timp să-și adune o armată și nimeni nu-l putea învinge pe David. Nici o armată a vremii nu i-a putut sta împotrivă. David a fost împăratul care n-a pierdut niciodată un război. Ahitofel știa foarte bine aceasta. Oricât de mult adevăr conține această părere, eu nu o împărtășesc.

Alții spun că Ahitofel a fost prea mândru ca să se smerească în fața unui David pe care l-a trădat și a refuzat să mai dea ochii cu cel pe care-l vânduse. Și aceștia au ceva dreptate, dar eu nu îmbrățișez părerea lor.

Alții spun că Ahitofel n-a crezut că ar mai putea să primească iertare de la David. Ceea ce făcuse trecuse cu mult peste ceea ce știa el că poate ierta David.

Eu cred că Ahitofel nu s-a temut de David și nu s-a îndoit că ar mai putea avea un viitor dincolo de iertarea acordată. Cred că el nu s-a spânzurat din cauza lui David, ci din cauza lui … Dumnezeu. Ahitofel ar fi putut probabil să mai aibă un viitor, dar l-a refuzat. Ahitofel a avut o problemă cu Dumnezeu. Vedeți, Ahitofel îl ura pe David. L-a urât de multă vreme cu o ură care l-a măcinat pe dinăuntru, mocnind în sufletul lui ca magma unui vulcan, iar când a început răscoala lui Absalom a crezut că a venit clipa potrivită să erupă. De ce? Pentru că Ahitofel a fost bunicul Bat-Șebei, femeia pe care a necinstit-o David și căreia i-a asasinat bărbatul:

„ … Eliam, fiul lui Ahitofel, din Ghilo“ (2 Samuel 23:34)

„David a întrebat cine este femeia aceasta şi i-au spus: „Este Bat-Şeba, fata lui Eliam, nevasta lui Urie, Hetitul” (2 Samuel 11:3).

Monstruozitatea faptei lui David este că a luat-o pe fata unuia dintre vitejii din forțele de elită ale împărăției:

„Asael, fratele lui Ioab, din numărul celor treizeci, … Elifelet, fiul lui Ahasbai, fiul unui Maacatit. Eliam, fiul lui Ahitofel, din Ghilo. … Urie, Hetitul. De toţi: treizeci şi şapte.” (2 Samuel 23:24, 34, 39)

Ahitofel n-a uiat și n-a putut trece niciodată peste ceea ce i-a făcut David nepoatei sale, atunci când s-a băgat în casa fiului și a nepoatei sale și a adus stricăciunea, moartea și prăpădul. În conștiința lui, Ahitofel n-a priceput cum poate un Dumnezeu sfânt să nu-l omoare pe David pentru ce a făcut. Asta era adevărata lui problemă! În fiecare zi petrecută la curtea împăratului el îl vedea pe unul care-i nenorocise familia și căruia Dumnezeu a refuzat să-i aplice Legea.

Acum, când sfatul lui a fost refuzat de Absalom, Ahitofel a înțeles toată stratagema făcută de David cu Hușai și, mai mult, a înțeles că Dumnezeu era pe cale să-și salveze iar „protejatul“.

Spânzurarea era o formă de sinucidere inimaginabilă pentru un copil al lui Dunezeu, dar pe Ahitofel nu-l mai interesează ce-I place sau ce nu-I place lui Dumnezeu. Lui nu-i pasă dacă Îl supără pe Dumnezeu pentru că Dumnezeu făcuse ceva ce-l supărase pe el. El nu l-a mai putut ierta pe Dumnezeu. Înțelepciunea lui intrată în conflict cu înțelepciunea lui Dumnezeu l-a împins la un act „de onoare”. Asemenea unui samurai japonez care-și face „harakiri“, Ahitofel a evitat un viitor inacceptabil.

„Dacă se va omorî un om care a săvârşit o nelegiuire vrednică de pedeapsa cu moartea şi l-ai spânzurat de un lemn, trupul lui mort să nu stea noaptea pe lemn, ci să-l îngropi în aceeaşi zi, căci cel spânzurat este blestemat înaintea lui Dumnezeu, şi să nu spurci ţara pe care ţi-o dă de moştenire Domnul, Dumnezeul tău” (Deuteronom 21:22-23).

Observați că David nu i-a dorit lui Ahitofel moartea. El a cerut Domnului să-i nimicească doar sfaturile, nu să-l nimicească pe el. Ahitofel n-a mai putut însă trăi din cauza urii lui față de David și din cauza supărării lui pe Dumnezeu. Pentru un astfel de om, ca și pentru urmașul său revoltat, Iuda, nu a mai existat cale de scăpare.

Tu și cu mine avem ceva de învățat din aceasta. Da, există oameni care nu te vor place nici pe tine. Există oameni care îți vor cunoaște defectele, greșelile și nu te vor trata niciodată cu harul cu care te tratează Dumnezeu. Nu te prăpădi însă cu firea. Au pățit-o mulți alții înaintea ta. A pățit-o până și singurul despre care s-a spus că a fost „un omul după inima lui Dumnezeu“.

Ca o compensație pentru ura cu care a fost urmărit de Ahitofel, Dumnezeu i l-a dăruit lui David pe Barzilai. Când Dumnezeu închide o ușă, deschide o alta și când unii te vor prigoni, alții îți vor arăta prietenie.

„David ajunsese la Mahanaim când a trecut Absalom Iordanul, însoţit de toţi bărbaţii lui Israel. Absalom a pus pe Amasa în fruntea oştirii, în locul lui Ioab. Amasa era fiul unui om numit Itra, Israelitul, care intrase la Abigal, fata lui Nahaş şi sora Ţeruiei, mama lui Ioab. Israel şi Absalom au tăbărât în ţara Galaadului. Când a ajuns David la Mahanaim, Şobi, fiul lui Nahaş, din Raba fiilor lui Amon, Machir, fiul lui Amiel, din Lodebar, şi Barzilai, Galaaditul, din Roghelim, au adus paturi, lighene, vase de pământ, grâu, orz, făină, grâu prăjit, bob, linte, uscături, miere, unt, oi şi brânză de vacă. Au adus aceste lucruri lui David şi poporului care era cu el, ca să mănânce, căci ziceau: „Poporul acesta trebuie să fi suferit de foame, de oboseală şi de sete, în pustie” (2 Samuel 17:24-29).

Barzilai a fost deci unul dintre aceia care s-au oferit să dea ajutor lui David și cetei lui. Ei și-au asumat un risc mare pe timp de război, identificându-se cu împăratul în situația în care Absalom și trupele lui erau „doar la o aruncătură de băț”, ca să zicem așa.

Numele lui Barzilai, Galaaditului din Roghelim, înseamnă în traducere „om de fier”. Biblia ne spune de încă doi oameni care l-au purtat (2 Samuel 21:8; Ezra 2:61). Omul acesta din Mahanaim era foarte bogat, dar se mulțumea să trăiască modest, preocupat mereu să fie de folos celor din jurul său. El și-a deschis casa pentru David și i-a fost gazdă pe durata exilului. Vă imaginați scena dintre el și nevasta lui …
„Draga mea, de azi avem oaspeți”.
„Cine, domnul meu?”
„Îl luăm la noi pe împăratul David și oamenii care au venit împreună cu el”.
„Vai de mine! Împăratul? De ce nu mi-ai spus mai dinainte? Casa noastră nu-i gata pentru un asemenea oaspete. Și apoi, împreună cu toți oamenii care vor veni la el … Dar aceasta înseamnă sute și sute de oameni, o armată întreagă! Cu ce-i vom hrăni?”
„Fii liniștită, draga mea. Dumnezeu ne-a dat destul și avem în jur vecini buni care vor da și ei. Împăratul David este un om bun și nu se va uita pretențios la toate. Nu uita că și-a petrecut tinerețea pe câmp, păscând oile tatălui său. Va fi bine. Va fi foarte, foarte bine. Și-apoi … nici nu cred că va dura așa de mult”.

Și n-a durat. După scurta lui ședere, David a fost condus cu politețe de gazda sa până la malurile Iordanului:

„Barzilai, Galaaditul, s-a pogorât din Roghelim şi a trecut Iordanul împreună cu împăratul, ca să-l petreacă până dincolo de Iordan. Barzilai era foarte bătrân, în vârstă de optzeci de ani. El îngrijise de împărat în timpul şederii lui la Mahanaim, căci era un om foarte bogat.
Împăratul a zis lui Barzilai: „Vino cu mine, şi te voi hrăni la mine în Ierusalim.”
Dar Barzilai a răspuns împăratului: „Câţi ani voi mai trăi, ca să mă sui cu împăratul la Ierusalim? Eu sunt astăzi în vârstă de optzeci de ani. Pot eu să mai cunosc ce este bun şi ce este rău? Poate robul tău să mai aibă vreun gust pentru ce mănâncă şi bea? Pot eu să mai aud glasul cântăreţilor şi cântăreţelor? Şi pentru ce să mai fie robul tău o povară pentru domnul meu, împăratul? Robul tău va merge puţin dincolo de Iordan cu împăratul. De altfel, pentru ce mi-ar face împăratul această binefacere? Să se întoarcă robul tău şi să mor în cetatea mea, lângă mormântul tatălui meu şi al mamei mele! Dar iată că robul tău Chimham va trece cu împăratul, domnul meu; fă ce vei crede pentru el” (2 Samuel 19:31-37).

Este un dialog între doi oameni ai lui Dumnezeu. Transpare prin ei frumusețea și bunătatea dumnezeiască. David nu ia ca un lucru de apucat credincioșia, ospitalitatea și dărnicia lui Barzilai, iar bătrânul galaadit nu vrea să profite din ea. El apare ca un om credincios, cumpărat, realist și mulțumit cu ce are de la Domnul.

Singura lui dorință este ca acest Chimham, unul din fii săi, să meargă mai departe cu David. Barzilai a riscat totul identificându-se cu persecutatul David. Răsplata lui va fi că unul din fiii lui va trăi de-acum la curtea regală. Despărțirea dintre David și Barzilai este duioasă:

„Împăratul a zis: „Chimham să treacă împreună cu mine şi voi face pentru el ce vei vrea; tot ce vei dori de la mine, îţi voi da!”
După ce tot poporul a trecut Iordanul şi după ce l-a trecut şi împăratul, împăratul a sărutat pe Barzilai şi l-a binecuvântat. Şi Barzilai s-a întors acasă” (2 Samuel 19:38-39).

Gestul lui Barzilai l-a impresionat mult pe David. Galaaditul din Roghelim a fost omul potrivit, la locul potrivit, la timpul potrivit și cu resursele potrivite. Casa lui Barzilai a fost un refugiu salvator pe vreme de vijelie, o oază de înviorare într-un loc pustiu, un loc de prietenie când îl alunga din urmă dușmănia și ura. David a știut să privească dincolo de Barzilai la ajutorul providențial care venea de la Domnul, iar asta i-a întărit credința într-o vreme de cumpănă. Împăratul n-a uitat niciodată ce a făcut Barzilai, nici pe patul morții. Iată cuvintele lăsate ca testament lui Solomon:

„Să te porţi cu bunăvoinţă cu fiii lui Barzilai, Galaaditul, şi ei să mănânce la masă cu tine, căci tot aşa s-au purtat şi ei cu mine, ieşindu-mi înainte când fugeam de fratele tău Absalom” (1 Împărați 2:7).

Fii și tu un Barzilai pentru Împăratul Isus Christos, aflat acum și El în exil, și să dea Domnul să ai și tu urmași care să fie acceptați etern la masa Lui.

Am spus la început că nu vei putea niciodată să placi la toată lumea și trebuie acum să adăugăm că nu vei reuși nici să le rezolvi pe toate. Stai între limitările tale. Dumnezeu va avea grijă de toate. Iată câteva exemple.

Conflictul cu Mefiboșet și Țiba – un impas din care nu s-a putut ieși, ca o remiză dintr-un șah etern

Cel de al doilea conflict colateral din istoria cu Absalom a fost neînțelegerea dintre David și doi oameni din casa lui Saul, Mefiboșet și Țiba. S-au înfățișat amândoi înaintea împăratului David când acesta s-a întors din bejenie și, fiecare, a pretins că el are dreptate. Spre deosebire de Solomon care a înscenat tăierea copilului în două ca să dea fiecărei presupuse mame câte o jumătate ( 1 Împărați 3:16-28), David n-a soluționat această criză, mulțumindu-se doar să zică: Probabil că fiecare aveți dreptate sau că niciunul n-aveți dreptate. Eu nu știu. Faceți jumătate, jumătate.

Ce se întâmplase?

Mefiboșet a fost scos din anonimat de nostalgia lui David după prietenul său Ionatan.

„Ionatan, fiul lui Saul, avea un fiu olog de picioare şi în vârstă de cinci ani când a venit din Izreel vestea morţii lui Saul şi a lui Ionatan; doica lui l-a luat şi a fugit şi, fiindcă se grăbea să fugă, a căzut şi a rămas olog; numele lui era Mefiboşet“ (2 Samuel 4:4).

„David a zis: „A mai rămas cineva din casa lui Saul, ca să-i fac bine din pricina lui Ionatan?”
Era un slujitor din casa lui Saul, numit Ţiba, pe care l-au adus la David.
Împăratul i-a zis: „Tu eşti Ţiba?”
Şi el a răspuns: „Robul tău, da!”
Împăratul a zis: „Nu mai este nimeni din casa lui Saul, ca să mă port cu el cu o bunătate ca bunătatea lui Dumnezeu?”
Şi Ţiba a răspuns împăratului: „Mai este un fiu al lui Ionatan, olog de picioare”.  Împăratul a zis: „Unde este?” Şi Ţiba a răspuns împăratului: „Este în casa lui Machir, fiul lui Amiel, la Lodebar”.
Împăratul David l-a trimis să-l ia din casa lui Machir, fiul lui Amiel, din Lodebar. Şi Mefiboşet, fiul lui Ionatan, fiul lui Saul, a venit la David, a căzut cu faţa la pământ şi s-a închinat.
David a zis: „Mefiboşet!”
Şi el a răspuns: „Iată robul tău!”
David i-a zis: „Nu te teme, căci vreau să-ţi fac bine din pricina tatălui tău Ionatan. Îţi voi da înapoi toate pământurile tatălui tău, Saul, şi vei mânca totdeauna la masa mea”.
El s-a închinat şi a zis: „Cine este robul tău, ca să te uiţi la un câine mort ca mine?”
Împăratul a chemat pe Ţiba, slujbaşul lui Saul, şi i-a zis: „Dau fiului stăpânului tău tot ce era al lui Saul şi tot ce avea toată casa lui. Tu să lucrezi pământurile pentru el, tu, fiii tăi şi robii tăi, şi să strângi roadele, ca fiul stăpânului tău să aibă pâine de mâncare, şi Mefiboşet, fiul stăpânului tău, va mânca totdeauna la masa mea”.
Şi Ţiba avea cincisprezece fii şi douăzeci de robi. El a zis împăratului: „Robul tău va face tot ce porunceşte împăratul, domnul meu, robului său”.
Şi Mefiboşet a mâncat la masa lui David, ca unul din fiii împăratului.
Mefiboşet avea un fiu mic, numit Mica, şi toţi cei ce locuiau în casa lui Ţiba erau robii lui Mefiboşet. Mefiboşet locuia la Ierusalim, căci mânca totdeauna la masa împăratului. El era olog de amândouă picioarele“ (2 Samuel 9:1-13).

Ca familie, Țiba cu cei cincisprezece fii și douăzeci de robi avea mult mai mult nevoie de ogoarele lui Saul decât Mefiboșet, un olog cu o singură progenitură. În plus, Mefiboșet era abonat la bunătățile din casa împăratului, așa că nu depindea doar de recolta de pe ogoarele retrocedate de David. Bunăstarea amândorura era dependentă însă de bunăvoința lui David. În caz de criză națională, semințiile lui Israel se puteau întoarce oricând de la casa lui Iuda la casa lui Beniamin, din care Dumnezeu li-l dăruise pe primul lor împărat, Saul.

Bunăvoința lui David față de Mefiboșet nu făcea altceva decât să țină trează prezența casei lui Saul în conștiința națiunii.

Când a fost forțat de răscoala lui Absalom să fugă de pe tronul din Ierusalim, Țiba și Mefiboșet au fost indirect puși la încercare. Aparent, Țiba. a trecut examenul de credincioșie, dar Mefiboșet nu. Aceasta a fost cel puțin imaginea cu care s-a întâlnit David când pleca în exil:

„Când trecuse David puţin de vârf, iată că Ţiba, slujitorul lui Mefiboşet, a venit înaintea lui cu doi măgari înşeuaţi, pe care erau două sute de pâini, o sută de turte de stafide, o sută de roade de vară şi un burduf cu vin.
Împăratul a zis lui Ţiba: „Ce vrei să faci cu acestea?”
Şi Ţiba a răspuns: „Măgarii sunt pentru casa împăratului, pentru călărie, pâinile şi roadele de vară sunt pentru hrana tinerilor şi vinul, pentru potolirea setei celor ce vor fi obosiţi în pustie.”
Împăratul a zis: „Unde este fiul stăpânului tău?”
Şi Ţiba a răspuns împăratului: „Iată, a rămas la Ierusalim, căci a zis: ,,Astăzi, casa lui Israel îmi va da înapoi împărăţia tatălui meu.”
Împăratul a zis lui Ţiba: „Tot ce este al lui Mefiboşet este al tău.”
Şi Ţiba a zis: „Mă închin cu plecăciune! Să capăt trecere înaintea ta, împărate, domnul meu!” (2 Samuel 16:1-4).

Indirect, aflăm de aici că David era sigur că Dumnezeu îl va întoarce pe tron și va avea autoritate regală. În joc era doar soarta lui Absalom, cel de al treilea „miel“ cu care trebuia să-și ispășească vinovăția.

Când Absalom a fost omorât de Ioab și David s-a întors spre Ierusalim, la trecerea peste Iordan i-a ieșit înainte Mefiboșet. Înfățișarea lui dovedea că și el îi rămăsese credincios lui David pe toată durata răscoalei lui Absalom. Întâlnirea dintre Mefiboșet și David îl pune pe împărat în cumpănă. El află acum și varianta cealaltă, jumătatea a doua de adevăr:

„Mefiboşet, fiul lui Saul, s-a pogorât şi el înaintea împăratului. Nu-şi îngrijise nici picioarele, nici barba, nici nu-şi spălase hainele din ziua când plecase împăratul până în ziua când se întorcea în pace. Când s-a dus înaintea împăratului la Ierusalim, împăratul i-a zis: „Pentru ce n-ai venit cu mine, Mefiboşet?”
Şi el a răspuns: „Împărate, domnul meu, slujitorul meu m-a înşelat, căci robul tău, care este olog, zisese: ,,Voi pune şaua pe măgar, voi încăleca pe el şi voi merge cu împăratul.” Şi el a înnegrit pe robul tău la domnul meu, împăratul. Dar domnul meu, împăratul, este ca un înger al lui Dumnezeu. Fă ce vei crede. Căci toţi cei din casa tatălui meu au fost nişte oameni vrednici de moarte înaintea împăratului, domnul meu, şi totuşi tu ai pus pe robul tău în rândul celor ce mănâncă la masă cu tine. Ce drept mai pot avea eu şi ce am să cer eu împăratului?” (2 Samuel 19:24-28)

David nu știa pe cine să creadă. În felul lor, amândoi aveau dreptate. Țiba își riscase viața venind la împărat când se părea că Absalom va prelua tronul … Mefiboșet arăta acum ca un om tras pe sfoară de arendașul său și „în doliu” de când plecase David de acasă … Dar de ce nu găsise el pe cineva să-l aducă atunci când a venit Țiba? Cum de atunci nu putuse, dar acum a putut? …

Poziția strategică a lui David nu era prea puternică. Fusese un război civil produs de familia sa și celelalte seminții îi puteau foarte bine întoare spatele. David a trebuit să recâștige inima celorlalte seminții din Israel. A decis să nu forțeze lucrurile și să se întoarcă deocamdată la Ghilgal, nu la Ierusalim. Știa deci că ceea ce va face cu Mefiboșet va fi un mesaj pentru întreaga națiune … Iertarea lui va fi garanta iertarea tuturor celor care au luptat împotriva lui de partea lui Absalom …

Din toate aceste calcule, David scoate o soluție care nu este soluție, făcându-le pe plac amândorura:

„Împăratul i-a zis: „Ce mai vorbeşti atâta? Am spus: ,,Tu şi Ţiba veţi împărţi pământurile” (2 Samuel 19:29).

Reacția lui Mefiboșet a fost cea mai bună campanie electorală, iar mesajul lui a avut ecou în toate celelalte seminții:

„Şi Mefiboşet a zis împăratului: „Să ia chiar totul, căci împăratul, domnul meu, se întoarce în pace acasă” (2 Samuel 19:30).

„Împăratul s-a îndreptat spre Ghilgal, însoţit de Chimham. Tot poporul lui Iuda şi jumătate din poporul lui Israel petrecuseră pe împărat dincolo de Iordan. Dar toţi bărbaţii lui Israel au venit la împărat şi i-au zis: „Pentru ce te-au furat fraţii noştri, bărbaţii lui Iuda, şi au trecut pe împărat peste Iordan, împreună cu casa lui şi cu toţi oamenii lui David?”
Toţi bărbaţii lui Iuda au răspuns bărbaţilor lui Israel: „Fiindcă împăratul ne este rudă. Şi ce aţi găsit aici, ca să vă mâniaţi? Am trăit noi pe cheltuiala împăratului? Ne-a făcut el daruri?”
Şi bărbaţii lui Israel au răspuns bărbaţilor lui Iuda: „Împăratul este de zece ori mai mult al nostru şi chiar la David avem mai mult drept decât voi. Pentru ce ne-aţi nesocotit? N-am fost noi cei dintâi care am spus să se întoarcă împăratul nostru?”
Şi bărbaţii lui Iuda au vorbit cu mai multă asprime decât bărbaţii lui Israel” (2 Samuel 19:40-43).

Conflicte cu Șeba, Ioab și Amasa

Din această supărare, a ieșit apoi o altă complicație care arăta ce instabilă era toată situația și cât de mult și-ar fi dorit cei din seminția lui Beniamin, din care a fost Saul, să revină la domnie:

„Acolo era un om de nimic, numit Şeba, fiul lui Bicri, Beniamitul. El a sunat din trâmbiţă şi a zis: „Noi n-avem nicio parte cu David, nicio moştenire cu fiul lui Isai! Fiecare la cortul său, Israele!”
Şi toţi bărbaţii lui Israel s-au depărtat de David şi au urmat pe Şeba, fiul lui Bicri. Dar bărbaţii lui Iuda au rămas credincioşi împăratului lor şi l-au însoţit de la Iordan până la Ierusalim.
David a intrat iarăşi în casa lui, la Ierusalim. Împăratul a luat cele zece ţiitoare pe care le lăsase pentru paza casei şi le-a pus într-o casă sub pază; a îngrijit de ele, dar n-a intrat la ele. Şi au fost închise până în ziua morţii lor, trăind în văduvie” (2 Samuel 20:1-3).

Tot din considerente de împăcare națională, dar și pentru că nu l-a iertat pe cel care i-a ucis fiul, David l-a schimbat pe Ioab de la conducerea armatei și l-a pus în locul său pe Amasa, conducătorul oastei lui Absalom.

„Însă Israel fugise fiecare în cortul lui. Şi în toate seminţiile lui Israel, tot poporul se certa zicând: „Împăratul ne-a izbăvit din mâna vrăjmaşilor noştri, el ne-a scăpat din mâna filistenilor, şi acum a trebuit să fugă din ţară dinaintea lui Absalom. Şi Absalom, pe care-l unsesem să domnească peste noi, a murit în bătălie. De ce nu puneţi o vorbă pentru întoarcerea împăratului?”
La rândul său, împăratul David a trimis să spună preoţilor Ţadoc şi Abiatar: „Vorbiţi bătrânilor lui Iuda şi spuneţi-le: ,,Pentru ce aţi fi voi cei din urmă pentru întoarcerea împăratului în casa lui? (Căci ce se spunea în tot Israelul ajunsese până la împărat.) Voi sunteţi fraţii mei, sunteţi os din oasele mele şi carne din carnea mea. Pentru ce aţi fi voi cei din urmă pentru aducerea împăratului înapoi?”  Şi lui Amasa spuneţi-i aşa: ,,Nu eşti tu oare os din oasele mele şi carne din carnea mea? Să mă pedepsească Dumnezeu cu toată asprimea dacă nu vei fi înaintea mea pentru totdeauna căpetenia oştirii în locul lui Ioab! ”
David a înmuiat inima tuturor celor din Iuda, de parcă ar fi fost un singur om, şi au trimis să spună împăratului: „Întoarce-te, tu şi toţi slujitorii tăi.” Împăratul s-a întors şi a ajuns până la Iordan. Şi Iuda s-a dus la Ghilgal, ca să iasă înaintea împăratului şi să-l facă să treacă Iordanul” (2 Samuel 19:9-15).

Asta n-a durat însă mult pentru că Ioab a știut cum să-și rezolve singur și această problemă:

„Împăratul a zis lui Amasa: „Cheamă-mi peste trei zile pe bărbaţii lui Iuda, şi tu să fii de faţă aici.”
Amasa a plecat să cheme pe Iuda, dar a zăbovit peste vremea pe care i-o hotărâse împăratul.
David a zis atunci lui Abişai: „Şeba, fiul lui Bicri, ne va face acum mai mult rău decât Absalom. Ia tu însuţi pe slujitorii stăpânului tău şi urmăreşte-l, ca nu cumva să găsească cetăţi întărite şi să se ascundă dinaintea noastră.”
Şi Abişai a plecat, urmat de oamenii lui Ioab, de cheretiţi şi de peletiţi, şi de toţi vitejii; au ieşit din Ierusalim ca să urmărească pe Şeba, fiul lui Bicri. Când au fost lângă piatra cea mare care este la Gabaon, Amasa a ajuns înaintea lor. Ioab era încins cu o sabie pe deasupra hainelor de război, cu care era îmbrăcat; ea era legată la coapsă şi stătea în teacă şi, când a înaintat Ioab, sabia a alunecat.
Ioab a zis lui Amasa: „Eşti sănătos, frate?” Şi, cu mâna dreaptă, a apucat pe Amasa de barbă să-l sărute. Amasa n-a luat seamă la sabia care era în mâna lui Ioab, şi Ioab l-a lovit cu ea în pântece şi i-a vărsat măruntaiele pe pământ, fără să-i mai dea o a doua lovitură. Şi Amasa a murit” (2 Samuel 20:1-10).

Ca să se arate ultil și indispensabil pentru David, Ioab s-a dus apoi în urmărirea rivalului la tron:

„Ioab şi fratele său Abişai au urmărit pe Şeba, fiul lui Bicri.  Un bărbat dintre oamenii lui Ioab a rămas lângă Amasa şi zicea: „Cine vrea pe Ioab şi cine este pentru David? Să urmeze pe Ioab!”
Amasa se rostogolea în sânge în mijlocul drumului, şi omul acela, văzând că tot poporul se opreşte, a tras pe Amasa din drum, pe un câmp, şi a aruncat o haină pe el când a văzut că toţi cei ce ajungeau lângă el se opreau. După ce a fost luat din drum, fiecare a urmat pe Ioab, ca să urmărească pe Şeba, fiul lui Bicri.

Ioab a străbătut toate seminţiile lui Israel înspre Abel-Bet-Maaca şi toţi bărbaţii de seamă s-au strâns şi l-au urmat. Au venit şi au împresurat pe Şeba în Abel-Bet-Maaca şi au ridicat împotriva cetăţii un val care atingea întăritura. Tot poporul care era cu Ioab săpa zidul ca să-l facă să cadă.
Atunci, o femeie înţeleaptă a început să strige din cetate: „Ascultaţi, ascultaţi! Spuneţi, vă rog, lui Ioab: ,,Apropie-te până aici, căci vreau să-ţi vorbesc!”
El s-a apropiat de ea, şi femeia a zis: „Tu eşti Ioab?” El a răspuns: „Eu sunt.” Şi ea i-a zis: „Ascultă vorbele roabei tale.” El i-a răspuns: „Ascult.”
Şi ea a zis: „Odinioară era obiceiul să se spună: ,,Să întrebăm în Abel!” Şi totul se isprăvea astfel. Eu sunt una din cetăţile liniştite şi credincioase din Israel, şi tu cauţi să pierzi o cetate care este o mamă în Israel! Pentru ce ai nimici tu moştenirea Domnului?”
Ioab a răspuns: „Departe, departe de mine gândul să nimicesc sau să dărâm! Nu este aşa! Dar un om din muntele Efraim, numit Şeba, fiul lui Bicri, a ridicat mâna împotriva împăratului David; daţi-l încoace numai pe el, şi mă voi depărta de cetate.”
Femeia a zis lui Ioab: „Iată, capul lui îţi va fi aruncat peste zid.”
Şi femeia s-a dus şi a înduplecat pe tot poporul cu înţelepciunea ei; au tăiat capul lui Şeba, fiul lui Bicri, şi l-au aruncat lui Ioab. Ioab a sunat din trâmbiţă; s-au împrăştiat de lângă cetate şi fiecare s-a dus în cortul lui. Şi Ioab s-a întors la Ierusalim, la împărat” (2 Samuel 20:10-22).

Evenimentele au avut logica lor, deși situația i-a scăpat cu totul din mână lui David. Oamenii s-au dușmanit, s-au vorbit de rău, s-au înfruntat și s-au omorât unul pe altul fără ca David să aibă vreun cuvânt de spus sau să poată face ceva. Acceptă și tu că nu ești chemat să le rezolvi pe toate. Ai și tu limitările tale. Peste toate însă fi sigur că veghează Dumnezeu și providența Lui se va îngriji de toate și de fiecare în parte. Este lumea Lui și El va judeca și-i va pune la locul lui pe fiecare în parte.

Cap. XV – Conflict cu consecințele păcatului – moartea lui Absalom

Lecția practică: Frumusețea exterioară poate ascunde o inimă urâtă.
Text: 2. Samuel 13 —19

Frumusețea poate fi o binecuvântare. Frumusețea poate fi un blestem. Depinde de partea nevăzută a omului, de caracterul lui.

Absalom a fost omul unor ambiții nemăsurate și nejustificate. Viața lui este o poveste urâtă despre un om frumos. Nu degeaba se spune că uneori „Ce pe-afară e frumos, înăuntru-i găunos”, sau, în limbajul bâlciurilor călătoare: „Afară-i vopsit gardu’ / Înăuntru-i leopardu’! “

Cine a fost Absalom?

Absalom a fost doar pe jumătate israelit. Mama lui a fost „Maaca, fata lui Talmai, împăratul Gheşurului” (2 Samuel 3:3).

Biblia nu ne spune cum de a luat-o David ca nevastă, dar bănuim că a fost atras de frumusețea ei răpitoare. Ambii copii pe care i-a dăruit ea lui David au moștenit această frumusețe:

(mai mult…)

Cap. XIV – Conflict cu consecințele păcatului – moartea lui Amnon

Lecția practică: Este o mare diferență între pofta păcatului și pasiunea iubirii curate.
Text: 2 Samuel 13

Am vorbit odată tinerilor din San Francisco din acest text și le-am spus să fie foarte atenți la calitatea prietenilor pe care și-i fac. Despre Amnon, un fiu al lui David s-ar putea spune că a murit, iar pe piatra funerară i s-ar fi putut scrie: „Amnon avea un prieten …“ (2 Samuel 13:3). Aceasta a fost cauza care i-a adus moartea.

În realitate, Amnon și Ionadab, prietenul care l-a nenorocit au fost verișori primari: „Ionadab, fiul lui Șimea, fratele lui David“. Și ni se mai spune încă ceva despre tânărul acesta: „Și Ionadab era un om foarte șiret“ (2 Samuel 13:3).

(mai mult…)

Cap. XIII – Conflict cu consecințele păcatului – moartea copilului Bat-Șebei

Lecția practică: Iubește-i pe ai tăi necondiționat și până la capăt!
Text: 2 Samuel 12:1-25

A fost David un tată bun? Nu vă grăbiți să răspundeți. Hai să stăm puțin de vorbă și să vedem. Știu că sunt unii care spun că „David a fost un împărat colosal, dar un tată catastrofal“. Au însă dreptate?

Dacă l-am întreba pe fiul său, pe Solomon, probabil că el ne-ar răspunde: „Nu există părinți ideali, pentru că nu există oameni perfecți. Nu există familii ideale. Nu există tați ideali și nu există copii ideali“. Ca întotdeauna, Solomon ar avea dreptate și de data aceasta. Ce ne spune Biblia despre David?

A fost David un tată care s-a temut de Dumnezeu? Bineînțeles. Am văzut deja lucrul acesta.

(mai mult…)