Explicații la Biblie

Vă invit să vizitați și celelalte bloguri, care-l completează pe acesta. Lista lor este în Blogroll.

Apocalipsa 20 – Lucrurile de la urmă

Ultimele capitole (20-22) sunt capitolele mele preferate din Apocalipsa. De fiecare dată când ajung la el îmi pare rău că evenimentele descrise sunt consemnate parcă „pe scurt“ și în grabă. Mi-ar fi plăcut ca să fie adunate aici toate elementele care le alcătuiesc și să zăbovim în detaliu asupra fiecăruia din ele. De ce oare n-a făcut așa Duhul Sfânt ?

Cred că există câteva motive dintre care cel mai mare este acesta: oricât ni s-ar spune nu vom putea pătrunde în realitatea acestor evenimente pentru că ele sunt deasupra capacității noastre actuale de a înțelege. Vom vorbi despre împărăția milenară, de exemplu. Aici nu i se acordă decât șase versete succinte. Unii le consideră, așa cum deplângea Beniamin Fărăgău într-unul din studiile sale, drept „șase versete otrăvite“ rătăcite într-o culegere de descoperiri adevărate. M-am bucurat să-l ascult cu cât dor a vorbit el despre ele. Mileniul este contestat de foarte mulți, iar venirea lui nu este așteptată aproape de nimeni. Mișcarea „milenistă“ a fost caracterizată pe drept drept „eretică“ și oricine încearcă în România să se mai atingă de acest subiect a pierdut din start.

Îmi aduc aminte că prin anii 1980, Jody Dillow, trimisul bisericii păstorite de John MacArthur, care pătrundea pe atunci ilegal în România pentru cursuri de BEE (Bible Education by Extension) cu păstori și lideri de biserici a stârnit o reacție alergică atunci când a programat una din lecții despre „mia de ani“. Păstorii români i-au reproșat imediat că este o învățătură bazată doar pe șase versete dintr-una din cele mai metaforice cărți ale Bibliei. Jody a făcut ochii mari și le-a promis că a doua zi va vorbi despre Mileniu, fără să pomenească de loc textul din Apocalipsa. Așa a și făcut. A doua zi a fost una din cele mai fascinante călătorii prin profețiile Bibliei. Jody a luat ițele profețiilor din cărțile străvechi și a țesut covorul multicolor al planului minunat promis de Dumnezeu pentru evrei și nu numai pentru ei.  Rând pe rând, cam toate cărțile profetice au fost arătate ca având în finalul ultimelor capitole sau versete pasaje cu trimitere directă la gloria viitoare păstrată de Dumnezeu pentru copiii Săi (. Fără venirea împărăției milenare, această mulțime de profeții ar rămâne neîmplinite, neputincioase sau, și mai rău, mincinoase. Reticiența și reținerea ascultătorilor lui s-a topit repede și au fost înlocuite cu emoția unei sinteze care arunca dintr-o dată altă lumină asupra revelației. Totul s-a încheiat cu emoție și anticipație.

Noi vom face această incursiune în profeții cu ajutorul lui Clarance Larkin și John MacArthur.

Mileniul sau mia de ani este ținta profețiilor legate de destinul terestru al planului mesianic cu poporul Israel. Vechiul Testament mustește cu aluzii la el. Așa cum am mai scris, cartea Apocalipsa nu poate fi pătrunsă decât de cei suficient familiarizați cu restul Bibliei.

Paranteza dintre cea de a patra și cea de a cincea „nimicire“ a dușmanilor lui Dumnezeu cu prinde trei evenimente distincte: legarea lui Satana (20:1-3), cea dintâi înviere (20:4-5) și domnia de o mie de ani (20:4)

1. Legarea lui Satana pentru o mie de ani

Apoi am văzut pogorându-se din cer un înger, care ţinea în mână cheia Adâncului şi un lanţ mare. El a pus mâna pe balaur, pe şarpele cel vechi, care este Diavolul şi Satana, şi l-a legat pentru o mie de ani. L-a aruncat în Adânc, l-a închis acolo şi a pecetluit intrarea deasupra lui, ca să nu mai înşele neamurile, până se vor împlini cei o mie de ani. După aceea, trebuie să fie dezlegat pentru puţină vreme“ (Apocalipsa 20:1-3).

Textul folosește patru nume diferite care-l identifică pe cel rău: balaur, șarpele cel vechi, Diavolul și Satana. Din acest fapt și din faptul că această entitate va fi legată vedem clar că este vorba despre o persoană, nu o „influență“ sau un „principiu al răului“.

Satana nu este omnipotent (atotputernic) deși este numit în alte părți ale Scripturii „domnul puterii văzduhului“ (Efes. 2:2), „dumnezeul veacului acestuia“ (2 Cor. 4:4). „stăpânitorul întunerecului acestui veac“ (Efes. 6:11-12). Ioan ne spune că „un înger“, nici măcar un înger de rang mare a putut pune mâna pe el și l-a legat. Cred că acest înger este același pe care l-am văzut în Apocalipsa 9:1-2 când a răsunat pe pământ cea de a cincea trâmbiță. Se pare că el este responsabil cu cheia „adâncului“.

Nu, istoria nu este o înfruntare între doi adversary de forțe egale,Yin și Yang, cum cred orientalii și nici înfruntarea din sânul unui dumnezeu care poate fi când bun, când rău, cum spune misotheismul lui Goethe.

.

yang

Unii au obiectat spunând că nu se paote ca un „spirit“ să fie legat cu un lanț de fier. Dar textul nu spune că lanțul a fost de fier, ci doar că a fost „un lanț mare“, așa cum ni s-a mai spus și în alte locuri din Scriptură:

„Căci dacă n-a cruţat Dumnezeu pe îngerii care au păcătuit, ci i-a aruncat în Adânc, unde stau înconjuraţi de întuneric, legaţi cu lanţuri şi păstraţi pentru judecată …“ (2 Petru 2:4),

„El a păstrat pentru judecata zilei celei mari, puşi în lanţuri veşnice, în întuneric, pe îngerii care nu şi-au păstrat vrednicia, ci şi-au părăsit locuinţa“ (Iuda 6).

Cel ce a legat extraordinara putere în atom și ține galaxiile în spațiu poate face și acest lucru. Nu este important ce fel de natură a avut această restrângere, ci că Satana a putut fi legat și ținut în adânc pentru o mie de ani. Dumnezeu are putere asupra lui și și-o exercită când și cum dorește, conform cu planul pe care-l are cu lumea.

Observați că Satana nu este aruncat deocamdată în „iazul de foc, care arde cu pucioasă“ unde au fost aruncați fiara și profetul mincinos  (Apo. 19:20), pentru că Dumnezeu mai are ceva de făcut pentru el la finalul celor o mie de ani. Ioan ne spune că atunci „va fi dezlegat“ (Apoc. 20:7).

2. Cea dintâi înviere

Şi am văzut nişte scaune de domnie; şi celor ce au şezut pe ele, li s-a dat judecata. Şi am văzut sufletele celor ce li se tăiase capul din pricina mărturiei lui Isus şi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi ale celor ce nu se închinaseră fiarei şi icoanei ei şi nu primiseră semnul ei pe frunte şi pe mână. Ei au înviat şi au împărăţit cu Hristos o mie de ani. Ceilalţi morţi n-au înviat până nu s-au sfârşit cei o mie de ani. Aceasta este întâia înviere. Fericiţi şi sfinţi sunt cei ce au parte de întâia înviere! Asupra lor a doua moarte n-are nicio putere; ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor împărăţi cu El o mie de ani“ (Apoc. 20:4-6).

Este pentru prima oară că întâlnim expresia „cea dintâi înviere“ în cartea Apocalipsei. Conceptul, mai puțin băgat în seamă, nu este nou în Noul Testament. Iată un text complementar dăm scrierile apostolului Pavel:

Căci Însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul“ (1 Timotei 4:16).

Pavel nu-i menționează în text pe „cei răi“. Încierea despre care vorbește el este rezervată doar pentru creștini.

Revenind la analiza textului din Apocalipsa, remarcăm trei categorii de beneficiari ai celei dintâi învieri. Ele urmează metafora secerișului anual: adunarea snopilor, adunarea spicelor rămase și pleava de la urmă care va fi arsă în foc.

Cea dintâi este ceata celor descriși așa: „Şi am văzut nişte scaune de domnie; şi celor ce au şezut pe ele, li s-a dat judecata“. Aceltia nu pot fi decât cei douăzeci și patru de bătrâni acre sunt deja în sala tronului ceresc cu care am făcut cunoștință în Apocalipsa 4:4-5. Ei îi reprezintă pe cei din Biserica răpită deja la cer înaite de Necazul cel mare. Ei sunt snopii marelui seceriș de suflete din vremea Bisericii.

Cea de a doua ceată sunt sfinții din Necazul cel Mare, identificați prin cuvintele: „Şi am văzut sufletele celor ce li se tăiase capul din pricina mărturiei lui Isus şi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi ale celor ce nu se închinaseră fiarei şi icoanei ei şi nu primiseră semnul ei pe frunte şi pe mână“. Acești sfinți martirizați pentru credința lor reprezintă spicele răzlețe rămase în urma secerătorilor.

Ni se spune despre aceste două cete că „au înviat“, adică au fost morți și au fost readuși la viață. Țineți minte că Ioan a văzut sub altarul din cer „sufletele celor ce fuseseră junghiați din pricina Cuvântului și din pricina mărturisirii pe care o ținuseră sub teribila domnie a lui Antichrist. „Ei au înviat şi au împărăţit cu Hristos o mie de ani“ (Apoc. 20:4). Aceste două cete de sfinți fac parte din cea dintâi înviere.

Următoarele cinci versete din Apocalipsa 20 vorbește despre o a treia ceată distinctă numită „ceilalți morți“, despre acare aflăm că: „ … n-au înviat până ce nu s-au sfârșit cei o mie de ani“.

Este clar că avem de a face cu două învieri ale celor morți, cea dinâi va fi a celor neprihăniți, iar cea de a doua va fi a celor „răi“, iar intervalul dintre aceste două evenimente distincte va fi de o mie de ani.

Unii spun că nu putem face o doctrină bazată doar pe un singur verset din Biblie. Lor le răspundem că tot așa a fost și cu naștera Domnului din fecioară, care n-a apărut decât o singură dată în Vechiul Testament, pe când în Apocalipsa ea apare de trei ori!  În plus, nici nu trebuie să depindem doar pe textul din Apoxalipsa 20 ca să vestim că „cei neprihăniți“ vor învia înaintea celor „răi“. Limbajul altor texte din Noul Testament implică acest lucru. El ne vorbește despre dualitatea învierii:

Îţi mărturisesc că slujesc Dumnezeului părinţilor mei după Calea pe care ei o numesc partidă; eu cred tot ce este scris în Lege şi în Proroci şi am în Dumnezeu nădejdea aceasta, pe care o au şi ei înşişi, că va fi o înviere a celor drepţi şi a celor nedrepţi“ (Fapte 24:14-15).

Nu vă miraţi de lucrul acesta, pentru că vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi din ele. Cei ce au făcut binele vor învia pentru viaţă, iar cei ce au făcut răul vor învia pentru judecată“ (Ioan 5:28-29).

Luca folosește aceeași terminologie a unui dublu caracter al învierii. Există „învierea celor neprihăniți“:

„Şi va fi ferice de tine, pentru că ei n-au cu ce să-ţi răsplătească, dar ţi se va răsplăti la învierea celor neprihăniţi“ (Luca 14:14).

Luca ne spune că ea va avea un caracter selectiv, afectându-i doar pe unii „dintre cei morți“:

Isus le-a răspuns: „Fiii veacului acestuia se însoară şi se mărită, dar cei ce vor fi găsiţi vrednici să aibă parte de veacul viitor şi de învierea dintre cei morţi nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita“ (Luca 20:34-35).

La fel este și în Evrei 11:35:

„ … unii, ca să dobândească o înviere mai bună, n-au vrut să primească izbăvirea care li se dădea şi au fost chinuiţi“.

Există deci această „înviere mai bună“ de care vor avea parte doar fericiții copii ai lui Dumnezeu.

Textul din Apocalipsa 20 cintinuă cu această afirmați cât se poate de clară și de limpede:

Fericiţi şi sfinţi sunt cei ce au parte de întâia înviere! Asupra lor a doua moarte n-are nicio putere; ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor împărăţi cu El o mie de ani“ (Apoc. 20:6).

Moartea este separarea sufletului de trup. Aceasta este cea dintâi moarte. După Judecata de la urmă (descrisă în ultima parte a acestui formidabil capitol), sufletele celor păcătoși vor fi trimise departe de fața lui Dumnezeu în cea de a doua moarte. Ei vor ajunge în „iazul de foc și pucioasă“ unde vor arde pentru totdeauna,a ca bogatul nemilostiv din relatarea Domnului Isus (Luca 16:19-31).

Această „a doua moarte“ nu are nici o putere asupra celor ce au avut parte de cea dintâi înviere în Christos.

3. Împărăția de o mie de ani

Asemenea lui Jody Dillow, vom pune la un loc, țesându-le într-un fuior unic „capete de ață“ răspândite prin mai toate cărțile profetice. Sper să vă bucurați împreună cu mine.

Perioada de o mie de ani în care Christos va domni pe pământul acesta este menționată de șase ori în Apocalipsa 20:1-7 și este cunoscută de majoritatea creștinilor sub numele de „mileniu“, de la cuvântul latin „mille“ care înseamnă o mie și „annum“ care înseamnă ani. este regretabil însă că acest nume a fost preferat aceluia de „împărăție“, pentru că Domnul Isus nu ne-a învățat în „Tatăl nostru“ să ne rugâm pentru mileniu, ci pentru venirea „împărăției“ Lui! Da, oricine rostește rugăciunea „Tatăl nostru“, crede implicit în mia de ani și se roagă pentru ea.

Vă propun să renunțăm în acest studiu la termenul „mileniu“ (care a fost comprimis de așa zisă mișcare a mileniștilor) și să ne oprim asupra aceluia de „împărăție“. Durata este secundară, esențială este Împărăția!

În cartea profetului Daniel am fost anunțați că vor mai fi pe pământ încă patru „imperii mondiale“, patru „împărății ale Neamurilor“ și că acestea vor fi făcute praf de „împărăția de la urmă“. O „piatră“, care se va desprinde fără ajutorul vreunei mâini omenești va lovi chipul din vedenia lui Daniel la nivelul picioarelor, îl va preface în praf împrăștiat de vânt și va instaura pe pământ o împărăție „care va umple tot pământul“. O putem numi deci fără să greșim:

„Împărăția pietrei“!

Cele patru împărății din profeția lui Danielau fost împărății reale, așa că n-avem altă alternativă decât să credem că și această ultimă împărăție va fi tot la fel de reală pe pământ.

charting_the_bible_chronologically_-_daniels_prophetic_timeline_chart-2

Am văzut deja în Apocalipsa 19:11-21) cum Isus Christos va reveni cu armata Sa pe pământ și va zdrobi pe Antichrist și pe toți aceia care se vor alia cu el.

Este evenimentul anunțat cu atâta precizie de însuși Domnul Isus:

Când va veni Fiul omului în slava Sa, cu toţi sfinţii îngeri, va şedea pe scaunul de domnie al slavei Sale. Toate neamurile vor fi adunate înaintea Lui. El îi va despărţi pe unii de alţii cum desparte păstorul oile de capre; şi va pune oile la dreapta, iar caprele la stânga Lui. Atunci, Împăratul va zice celor de la dreapta Lui: ‘Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, de moşteniţi Împărăţia, care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii“ (mat. 25:31-34).

Domnul Isus nu se ține de povești și nici nu minte. El ne promite că toți cei care sunt ascultători de El vor intra într-o împărăție reală, cu toate elementele unei împărății terestre. Le vom enumera în continuare pe fiecare dintre ele. Fiți atenți toți, chiar și cei care cred că despre Împărăția de o mie de ani scrie „doar în Apocalipsa“ …

1. Forma de guvernământ

Va fi o teocrație. Dumnezeu va domni în persoana Domnului isus Christos:

Îngerul i-a zis: „Nu te teme, Marie; căci ai căpătat îndurare înaintea lui Dumnezeu. Şi iată că vei rămâne însărcinată şi vei naşte un fiu, căruia îi vei pune numele Isus. El va fi mare, şi va fi chemat Fiul Celui Preaînalt; şi Domnul Dumnezeu îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David. Va împărăţi peste casa lui Iacov în veci, şi Împărăţia Lui nu va avea sfârşit” (Luca 1:30-33).

Promisiunea făcută Mariei are șase verbe la timpul viitor. Patru din ele s-au împlinit deja prin faptul că Maria a avut un „fiu“,al cărui nume a fost „Isus“. El a fost „mare“ și a fost chemat Fiul Celui Preaînalt“. Nu încape nici o îndoială că la fel de literal vor fi împlinite și celelalte două: „va împărăți peste casa lui Iacov în veci“ și „Împărăția Lui nu va avea sfârșit“.

Profetul Daniel descrie venirea Împărăției lui Christos astfel:

M-am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte şi iată că pe norii cerurilor a venit unul ca un fiu al omului; a înaintat spre Cel Îmbătrânit de zile şi a fost adus înaintea Lui. I S-a dat stăpânire, slavă şi putere împărătească, pentru ca să-i slujească toate popoarele, neamurile şi oamenii de toate limbile. Stăpânirea Lui este o stăpânire veşnică şi nu va trece nicidecum şi Împărăţia Lui nu va fi nimicită niciodată“ (Daniel 7:13-14).

Nu este clar dacă Isus Christos în trup proslăvit de om va sta pe tron sau dacă David, reprezentantul său va ocupa funcția aceasta. Există texte, cam obscure cei drept, care par a anunța că Dumnezeu îl va învia pe David și-i va da această cinste:

„După aceea, copiii lui Israel se vor întoarce şi vor căuta pe Domnul, Dumnezeul lor, şi pe împăratul lor David şi vor tresări la vederea Domnului şi a bunătăţii Lui în vremurile de pe urmă“ (Osea 3:5).

„Ci vor sluji Domnului, Dumnezeului lor, şi împăratului lor David, pe care li-l voi scula“ (Ieremia 30:9)

Eu, Domnul, voi fi Dumnezeul lor, şi Robul Meu David va fi voievod în mijlocul lor. Eu, Domnul, am vorbit!“ (Ezechiel 37:24)

„Robul Meu David va fi împărat peste ei şi toţi vor avea un singur păstor. Vor urma poruncile Mele, vor păzi legile mele şi le vor împlini“ (Ezechiel 37:25).

Isaia ne spune că …

„Luna va fi acoperită de ruşine şi soarele, de groază, căci Domnul oştirilor va împărăţi pe Muntele Sionului şi la Ierusalim, strălucind de slavă în faţa bătrânilor Lui“ (Isaia 24:23), așa că David va fi doar un reprezentant cu autoritate delegată și va fi chemat uneori „domnitor“:

Domnitorul va aduce în ziua aceea, pentru el şi pentru tot poporul ţării, un viţel ca jertfă de ispăşire“ (Ezechiel 45:22).

Nu uitați că Domnul Isus le-a promis ucenicilor că vor împărți cu el autoritatea supra semințiilor lui Israel:

„Isus le-a răspuns: „Adevărat vă spun că, atunci când va sta Fiul omului pe scaunul de domnie al măririi Sale, la înnoirea tuturor lucrurilor, voi, care M-aţi urmat, veţi şedea şi voi pe douăsprezece scaune de domnie şi veţi judeca pe cele douăsprezece seminţii ale lui Israel“ (Matei 19:28).

Expresia „la înnoirea tuturor lucrurilor“ trebuie să se refere la împărăția milenară, pentru că niciunul din ucenici nu s-a bucurat de această cinste deocamdată. Se pare că ea a intrat în vocabularul și în nădejdea ucenicilor, pentru că o întâlnim în predica lui Petru de la templul din Ierusalim:

Pocăiţi-vă dar şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele, ca să vină de la Domnul vremurile de înviorare şi să trimită pe Cel ce a fost rânduit mai dinainte pentru voi: pe Isus Hristos, pe care cerul trebuie să-L primească, până la vremurile aşezării din nou a tuturor lucrurilor – despre aceste vremuri a vorbit Dumnezeu prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime“ (Fapte 3:19-21).

Unii obiectează spunând că nu văd cum s-ar putea face ca oameni cu trupuri proslăvite să locuiască alături de oameni în trupuri muritoare. Ei uită însă că așa ceva s-a întâmplat deja cu Domnul Isus cel înviat din morți! El s-a arătat oamenilor de nu mai puțin de unsprezece ori după patima Sa, iar ucenicii au stat iar împrenă cu El în acea perioadă de patruzeci de zile menționată în Faptele Apostolilor:

„După patima Lui, li S-a înfăţişat viu, prin multe dovezi, arătându-li-Se deseori, timp de patruzeci de zile, şi vorbind cu ei despre lucrurile privitoare la Împărăţia lui Dumnezeu“ (Fapte 1:3).

Nu vă amintiți că El a mâncat și a băut împreună cu ei, a mers împreună cu ei fie în drum spre Emaus, fie înspre Muntele Măslinilor de unde s-a și înălțat la cer ?

El i-a dus până spre Betania. Şi-a ridicat mâinile şi i-a binecuvântat. Pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi a fost înălţat la cer“ (Luca 24:50-51).

Chiar și în vechiul testament, Dumnezeu și îngerii Lui au venit la Avraam și „au mâncat“ și au băut“ împreună (Gen. 18:1-18).

Dacă acei îngeri au mers la Sodoma și au fost așa de naturali că oamenii nici nu și-au dat seama, nu se va putea ca să fim și noi așa, care vom fi măcar ca acei îngeri? Vom fi la fel ca ei în „veacul vitor“

Isus le-a răspuns: „Fiii veacului acestuia se însoară şi se mărită, dar cei ce vor fi găsiţi vrednici să aibă parte de veacul viitor şi de învierea dintre cei morţi nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita. Pentru că nici nu vor putea muri, căci vor fi ca îngerii. Şi vor fi fiii lui Dumnezeu, fiind fii ai învierii“ (Luca 20:34-36).

Există un text în isaia care nu-și are corespondent în experiența umană și care anunță vremea când oamenii vor împărtăși ceva din puterea lui Dumnezeu:

Nu ştii? N-ai auzit? Dumnezeul cel veşnic, Domnul a făcut marginile pământului. El nu oboseşte, nici nu osteneşte; priceperea Lui nu poate fi pătrunsă. El dă tărie celui obosit şi măreşte puterea celui ce cade în leşin. Flăcăii obosesc şi ostenesc, chiar tinerii se clatină, dar cei ce se încred în Domnul îşi înnoiesc puterea, ei zboară ca vulturii; aleargă, şi nu obosesc, umblă, şi nu ostenesc” (Isaia 40:28-31).

Așa ceva se va putea spune doar de aceia care vor învia în putere, cum spune apostolul Pavel:

Aşa este şi învierea morţilor. Trupul este semănat în putrezire şi învie în neputrezire; este semănat în ocară şi învie în slavă; este semănat în neputinţă şi învie în putere. Este semănat trup firesc şi învie trup duhovnicesc. Dacă este un trup firesc, este şi un trup duhovnicesc“ (1 Cor 15:42-43).

2. Locul scaunului de domnie

Locul scaunului de domnie din Împărăția milenară va fi la Ierusalim. Atunci se va încheia „vremurile Neamurilor“, o perioadă de timp în care Neamurile au avut rolul determinant în istorie:

Vor cădea sub ascuţişul sabiei, vor fi luaţi robi printre toate neamurile, şi Ierusalimul va fi călcat în picioare de neamuri, până se vor împlini vremurile neamurilor“ (Luca 21:24).

Capitala Israelului va fi reclădită la dimensiuni pe care nu le-a cunoscut până atunci. Cetatea cea nouă va avea 25 de kilometri pătrați, înconjurată cu un zid înalt străpuns de câte trei porți pe fiecare parte, cu un total de douăsprezece porți, câte una pentru fiecare seminție a lui Israel (Ezechiel 48:15-18, 30-35).

De fapt, toată țara lui Israel își va schimba înfățășarea. Nu uitați că lumea va trece printr-un mare cutremur de pământ care va împărți Ierusalimul și va produce schimbări majore de relief peste tot:

Şi au urmat fulgere, glasuri, tunete şi s-a făcut un mare cutremur de pământ, aşa de tare cum, de când este omul pe pământ, n-a fost un cutremur aşa de mare. Cetatea cea mare a fost împărţită în trei părţi şi cetăţile neamurilor s-au prăbuşit. Şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de Babilonul cel mare, ca să-i dea potirul de vin al furiei mâniei Lui. Toate ostroavele au fugit şi munţii nu s-au mai găsit“ (Apocalipsa 16:18-20).

Templul nu va fi reconstruit în Ierusalim, ci în mijlocul unei uriașe porțiuni de teren închinate Domnului (Ezechiel 48:10, 20, 21). Asta îl va plasa cam pe unde a fost istoric Șilo, locul de odihnă al Cortului întâlnirii după ce evreii au cucerit țara Canaan. De la templu la Ierusalim va exista un „bulevard“ lung cam de 20 de kilometri, cu pomi pe o parte și pe cealaltă:

Acolo se va croi o cale, un drum, care se va numi Calea cea sfântă: niciun om necurat nu va trece pe ea, ci va fi numai pentru cei sfinţi; cei ce vor merge pe ea, chiar şi cei fără minte nu vor putea să se rătăcească. Pe calea aceasta nu va fi niciun leu şi nicio fiară sălbatică nu va apuca pe ea, nici nu va fi întâlnită pe ea, ci cei răscumpăraţi vor umbla pe ea. Cei izbăviţi de Domnul se vor întoarce şi vor merge spre Sion cu cântece de biruinţă. O bucurie veşnică le va încununa capul, veselia şi bucuria îi vor apuca, iar durerea şi gemetele vor fugi!“ (Isaia 35:8-10).

Profetul Zaharia ne spune că:

În ziua aceea, vor izvorî ape vii din Ierusalim şi vor curge jumătate spre marea de răsărit, jumătate spre marea de apus; aşa va fi şi vara, şi iarna. Şi Domnul va fi împărat peste tot pământul. În ziua aceea, Domnul va fi singurul Domn şi Numele Lui va fi singurul Nume“ (Zah. 14:8-9).

Apele acestui râu vor izvorî de fapt de sub noul Templu și curgerea lui va inversul entropiei de azi, debitul crescând odată cu scurgerea lui la vale:

M-a adus înapoi la uşa casei. Şi iată că ieşea apă de sub pragul casei, dinspre răsărit, căci faţa casei era spre răsărit. Apa se pogora de sub partea dreaptă a casei înspre partea de miazăzi a altarului. M-a scos pe poarta de miazănoapte, şi m-a făcut să ocolesc pe dinafară până la poarta de răsărit. Şi iată că apa curgea din partea dreaptă. Când a înaintat omul acela spre răsărit cu măsura în mână, a măsurat o mie de coţi şi m-a trecut prin apă; apa îmi venea până la glezne. A mai măsurat iarăşi o mie de coţi şi m-a pus să trec prin apă, şi apa îmi venea până la genunchi. A măsurat iarăşi o mie de coţi şi m-a trecut prin ea, şi apa îmi venea până la şolduri. A măsurat iarăşi o mie de coţi, şi atunci era un râu pe care nu-l puteam trece, căci apa era atât de adâncă încât trebuia să înot – un râu care nu se putea trece.

El mi-a zis: „Ai văzut, fiul omului?” Şi m-a luat şi m-a adus înapoi pe malul râului. Când m-a adus înapoi, iată că pe malul râului era o mulţime de copaci pe amândouă părţile. 

El mi-a zis: „Apa aceasta curge spre ţinutul de răsărit, se pogoară în câmpie şi se varsă în mare şi, vărsându-se în mare, apele mării se vor vindeca. Orice făptură vie, care se mişcă, va trăi pretutindeni pe unde va curge râul şi va fi o mulţime de peşti, căci pe oriunde va ajunge apa aceasta, apele se vor face sănătoase şi pretutindeni pe unde va ajunge râul acesta va fi viaţă. Pescarii vor sta pe malurile lui, de la En-Ghedi până la En-Eglaim, şi vor întinde mrejele; vor fi peşti de felurite soiuri, ca peştii Mării celei Mari, şi vor fi foarte mulţi. Mlaştinile şi gropile ei nu se vor vindeca, ci vor fi lăsate pradă sării. Dar, lângă râul acesta, pe malurile lui, de amândouă părţile, vor creşte tot felul de pomi roditori. Frunza lor nu se va veşteji şi roadele lor nu se vor sfârşi; în fiecare lună vor face roade noi, pentru că apele vor ieşi din Sfântul Locaş. Roadele lor vor sluji ca hrană şi frunzele lor, ca leac” (Ezechiel 47:1-12 și, așa cum vom vedea, Apocalipsa 22:2).

Templul cel nou va avea cinci sute de prăjini pe fiecare latură (Ezechiel 42:15-20). Templul vechi avea cinci sute de prăjini în diametru. Dumnezeu ne dă o descriere amănunțită a Templului în Ezechiel 41:1 până în Ezechiel 44:31. ce scrie acolo nu s-a potrivit nici cu Templul micuț rezidit de Zorobabel, nici cu Templul restaurat de Irod. Cum astăzi nu mai există Templu, singura concluzie este că descrierea este a unui templu care va exista în timpul Împărăției de o mie de ani. Ea nu poate fi a unui templu din creația cea nouă, pentru că în Ezechiel ni se spune despre un rău care curge în două mari, iar în Apocalipsa ne va spune în următorul capitol:

„Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou; pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră şi marea nu mai era“ (Apocalipsa 21:1).

Mai mult, ni se spune că în noua creație nici nu va mai exista un templu:

„În cetate n-am văzut niciun Templu, pentru că Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, ca şi Mielul sunt Templul ei“ (Apocalipsa 21:22).

Parte din schimbarea de relief din israel se va întâmpla la revenirea Domnului. Iată ce scrie profetul Zaharia:

„Picioarele Lui vor sta în ziua aceea pe Muntele Măslinilor, care este în faţa Ierusalimului, spre răsărit; Muntele Măslinilor se va despica la mijloc, spre răsărit şi spre apus, şi se va face o vale foarte mare: jumătate din munte se va trage înapoi spre miazănoapte, iar jumătate, spre miazăzi. … Toată ţara va ajunge ca şesul Iordanului, de la Gheba până la Rimon, la miazăzi de Ierusalim, iar Ierusalimul va fi înălţat şi va rămâne liniştit la locul lui“ (Zaharia 14:4, 10-11).

Ezechiel ne spune că numele nou care se va da Ierusalimului va fi „Domnul este aici!“ (Ezechiel 48:35).

Granițele Israelului se vor extinde la dimensiunile promisiunii pe care i-a făcut-o Dumnezeu lui Avraam, de la pârâul Egiptului până la răul Eufrat, de opt ori mai mare decât acela pe care l-a ocupat Israelul în istorie.

În ziua aceea, Domnul a făcut un legământ cu Avram şi i-a zis: „Seminţei tale dau ţara aceasta, de la râul Egiptului până la râul cel mare, râul Eufrat, “ (Geneza 15:18).

Într-una din vizitele mele în Israel, l-am întrebat pe ghidul nostru evreu dacă nu se teme de un nou război cu popoarele din jur. I-au strălucit ochii de optimism și mi-a răspuns: „Îl dorim din toată inima. De data aceasta nu ne mai oprim pe malul Irdanului, ci-i împingem până la Eufrat să ne luăm tot pământul promis de Dumnezeu!“ Nu știa săracul că aceasta nu este pentru generația lui și nu se va întâmpla prin lupte. Războaiele finale vor fi o tragedie mare pentru evrei. Teritoriul promis de Dumnezeu lui Avraam nu va intra în stăpânirea lor decât în Împărăția milenară.

Convertirea evreilor la Mesia-Isus Christos va aduce împlinirea plenară aprofeției profetului Ioel, doar parțial împlinită la Rusalii. Cunoștința de Dumnezeu va umple pământul și toate Neamurile vor recunoaște prerogativele lui israel:

Şi multe popoare şi multe neamuri vor veni astfel să caute pe Domnul oştirilor la Ierusalim şi să se roage Domnului.’
Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: ‘În zilele acelea, zece oameni din toate limbile neamurilor vor apuca pe un iudeu de poala hainei şi-i vor zice: «Vrem să mergem cu voi; căci am auzit că Dumnezeu este cu voi!»’ ” (Zaharia 8:22-23).

„Slava lui Dumnezeu“ care a părăsit Templul înainte de robia babiloniană (Ezechiel 10:18-20; 11:22-23), se va întoarce și va locui în Templul cel nou (Ezechiel 43:1-5).

3. Atmosfera din Împărăție

Foarte multe lucruri vor fi „altfel“.

(1) Satana va fi legat (Apocalipsa 20:1-3). 

Omul nu va mai putea să dea vina pe Satana pentru neascultările lui! Vom vedea atunci dacă „omul este bun d ela natură“! Testul va dura … o mie de ani. Toți locuitorii pământului se vor afla sun influența binefăcătoare a Duhului lui Dumnezeu și a Fiului lui Dumnezeu. Mileniul va fi și marea demonstrația prin care Dumnezeu va arăta că omul este pornit spre rău nu doar din cauza ispitirilor satanice, ci din natura lui. Omenirea va trebui condusă „cu un toiag de fier“ pentru că altfel ar lua-o razna. Cel care va muri la o sută de ani va muri ca blestemat, din cauza neascultării lui, iar la finalul celor o mie de ani, când Satana va fi dezlegat iar, el nu va trebui să depună mari eforturi ca să înșele iar Neamurile:

Când se vor împlini cei o mie de ani, Satana va fi dezlegat şi va ieşi din temniţa lui ca să înşele neamurile, care sunt în cele patru colţuri ale pământului, pe Gog şi pe Magog, ca să-i adune pentru război. Numărul lor va fi ca nisipul mării“ (Apocalipsa 20:8).

Sub influența prezenței lui Christos, Împărăția se va bucura de pace, așa cum vestește Isaia într-un mesaj preluat apoi literă cu literă, într-un plagiarism biblic și de profetul Mica:

Se va întâmpla în scurgerea vremurilor că muntele Casei Domnului va fi întemeiat ca cel mai înalt munte; se va înălţa deasupra dealurilor şi toate neamurile se vor îngrămădi spre el. Popoarele se vor duce cu grămada la el şi vor zice: „Veniţi, să ne suim la muntele Domnului, la Casa Dumnezeului lui Iacov, ca să ne înveţe căile Lui şi să umblăm pe cărările Lui.” Căci din Sion va ieşi Legea şi din Ierusalim, Cuvântul Domnului. El va fi Judecătorul neamurilor, El va hotărî între un mare număr de popoare; aşa încât din săbiile lor îşi vor făuri fiare de plug şi din suliţele lor, cosoare: niciun popor nu va mai scoate sabia împotriva altuia şi nu vor mai învăţa războiul“ (Isaia 2:2-4; Mica 4:3-4).

(2.) Țara va conoște o ferilitate și abundență deosebite

Canaanul  care a fost ocupat prima dată de evrei sub comanda lui Iosua era cunoscut ca o țară unde curge lapte și miere, cu tot felul de fructe. Dar rămânerea lor întro țară binecuvântată a fost condiționată de ascultarea față de Dumnezeu (Deuteronom 11:13-17). Dumnezeu le-a rânduit anotimpuri cu „ploaie timpurie“, care prefgătea pământul pentru arătiră și „ploi târzii“ care hrăneau o recoltă bogată. Împărăția viitoare va asigura cele mai bune condiții pentru agricultură:

„În vremea aceea, va picura must din munţi şi va curge lapte din dealuri, toate pâraiele lui Iuda vor fi pline de apă. Un izvor va ieşi, de asemenea, din Casa Domnului şi va uda valea Sitim“ (Ioel 3:18).

Vor fi posibile recolte multiple, așa cum anunță profeția:

Iată, vin zile, zice Domnul, când plugarul va ajunge pe secerător şi cel ce calcă strugurii, pe cel ce împrăştie sămânţa, când mustul va picura din munţi şi va curge de pe toate dealurile“ (Amos 9:13).

Pustia şi ţara fără apă se vor bucura; pustietatea se va veseli şi va înflori ca trandafirul; se va acoperi cu flori şi va sări de bucurie, cu cântece de veselie şi strigăte de biruinţă, căci i se va da slava Libanului, strălucirea Carmelului şi a Saronului. Vor vedea slava Domnului, măreţia Dumnezeului nostru“ (Isaia 35:1-2).

„În locul spinului se va înălţa chiparosul, în locul mărăcinilor va creşte mirtul. Şi lucrul acesta va fi o slavă pentru Domnul, un semn veşnic, nepieritor“ (Isaia 55:13).

Nu vă temeţi, fiare de pe câmp, căci izlazurile pustiei iarăşi vor înverzi, pomii îşi vor da roadele, smochinul şi viţa îşi vor da rodul lor. Şi voi, copii ai Sionului, bucuraţi-vă şi veseliţi-vă în Domnul, Dumnezeul vostru, căci El vă va da ploaie la vreme, vă va trimite ploaie timpurie şi târzie, ca odinioară. Ariile se vor umple de grâu, vor geme tocitoarele şi teascurile de must şi de untdelemn, vă voi răsplăti astfel anii pe care i-au mâncat lăcustele Arbeh, Ielec, Hasil şi Gazam, oştirea Mea cea mare pe care am trimis-o împotriva voastră. Veţi mânca şi vă veţi sătura, şi veţi lăuda Numele Domnului, Dumnezeului vostru, care va face minuni cu voi şi poporul Meu niciodată nu va mai fi de ocară! Şi veţi şti că Eu sunt în mijlocul lui Israel, că Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru, şi nu este altul afară de Mine. Şi poporul Meu niciodată nu va mai fi de ocară“ (Ioel 2:22-27, de citit și psalmul 67).

(3.) Vor fi mari schimbări în regnul animal

În Împărăție vor fi restaurate relațiile dintre animale de dinaintea potopului, când toate erau ierbivore:

Atunci, lupul va locui împreună cu mielul şi pardosul se va culca împreună cu iedul; viţelul, puiul de leu şi vitele îngrăşate vor fi împreună şi le va mâna un copilaş; vaca şi ursoaica vor paşte la un loc şi puii lor se vor culca împreună. Leul va mânca paie ca boul, pruncul de ţâţă se va juca la gura bortei năpârcii şi copilul înţărcat va băga mâna în vizuina basilicului“ (Isaia 11:6-8).

milenial kingdom

Nu trebuie să „spiritualizărăm“ aces text. Nu sunt lucruri nemaipomenite. Așa a fost pământul, de fapt întreaga creație, î n vremea de la începutul istoriei. În finalul ei, Dumnezeu o va ridica pe culmi încă neatinse. Vom vedea că în condițiile „noii creații“ din capitolele următoare ale Apocalipsei, va fidesfințată entropia generală care le trage pe toate spre stricare, spre degenerare. Aduceți-vă aminte de cuvintele aspotolului Pvel:

Căci firea a fost supusă deşertăciunii – nu de voie, ci din pricina celui ce a supus-o – cu nădejdea însă că şi ea va fi izbăvită din robia stricăciunii, ca să aibă parte de slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu.

Dar ştim că, până în ziua de azi, toată firea suspină şi suferă durerile naşterii. Şi nu numai ea, dar şi noi, care avem cele dintâi roade ale Duhului, suspinăm în noi şi aşteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru. 24 Căci în nădejdea aceasta am fost mântuiţi.“ (Romani 8:20-24).

Împărăția va fi un fel de avampremieră a acestor schimbări totale din noua creație.

(4.) Va crește durata vieții oamenilor

„Nu vor mai fi în el nici copii cu zile puţine, nici bătrâni care să nu-şi împlinească zilele. Căci cine va muri la vârsta de o sută de ani va fi încă tânăr şi cel ce va muri în vârstă de o sută de ani va fi blestemat ca păcătos“ (Isaia 65:20).

ASta înseamnă că vărsta de o sută de ani va fi vârsta copilăriei. Oamenii vor trăi ca pe vremea patriarhilor câteva sute de ani:

„Nu vor zidi case ca altul să locuiască în ele, nu vor sădi vii pentru ca altul să le mănânce rodul, căci zilele poporului Meu vor fi ca zilele copacilor, şi aleşii Mei se vor bucura de lucrul mâinilor lor“ (Isaia 65:22).

Cuvântul Domnului oştirilor a vorbit astfel: „Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: ‘Am o mare râvnă pentru Sion şi sunt stăpânit de o râvnă plină de mânie pentru el.’

Aşa vorbeşte Domnul: ‘Mă întorc iarăşi în Sion şi vreau să locuiesc în mijlocul Ierusalimului. Ierusalimul se va chema: «Cetatea cea credincioasă» şi muntele Domnului oştirilor se va chema: «Muntele cel sfânt».’

Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: ‘Iarăşi vor şedea pe uliţele Ierusalimului bătrâni şi femei în vârstă, fiecare cu toiagul în mână, din pricina marelui lor număr de zile“ (Zaharia 8:1-4).

Israelul își va împlini în sfârșit destinul de a fi o binecuvântare pentru toate Neamurile. Dumnezeu îi va face „cap, iar nu coadă“ (Deuteronom 28:13). Neamurile care vor încerca să fie ostile Israelului vor fi nimicite:

Porţile tale vor sta veşnic deschise, nu vor fi închise nici zi, nici noapte, ca să lase să intre la tine bogăţia neamurilor şi împăraţii cu alaiul lor. Căci neamul şi împărăţia care nu-ţi vor sluji vor pieri şi neamurile acelea vor fi în totul nimicite. Slava Libanului va veni la tine, chiparosul, ulmul şi merişorul (cimişirul), cu toţii laolaltă, ca să împodobească locul sfântului Meu Locaş, căci Eu voi proslăvi locul unde se odihnesc picioarele Mele. Fiii asupritorilor tăi vor veni plecaţi înaintea ta şi toţi cei ce te dispreţuiau se vor închina la picioarele tale şi te vor numi Cetatea Domnului, Sionul Sfântului lui Israel. “ (Isaia 60:11-14).

Pământul va fi stăpânit de Isus Christos „cu un toiag de fier“, adică cu o autoritate totală care va declanșa imediat orice neascultare. De aceea „nu se va face niciun rău pe totă fața pământului“.

Gândiți-vă ce simte un evreu când citește astăzi cuvintele acestor profeții! Înțelegeți acum sursa optimismului lor? Și nu doar ei, dar și noi vom avea parte să împărtășim autoritatea și stăpânirea lui Christos.

Iată ce este scris despre Christos:

„Ea a născut un fiu, un copil de parte bărbătească. El are să cârmuiască toate neamurile cu un toiag de fier. Copilul a fost răpit la Dumnezeu şi la scaunul Lui de domnie“ (Apocalipsa 12:5).

„Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită, ca să lovească neamurile cu ea, pe care le va cârmui cu un toiag de fier. Şi va călca cu picioarele teascul vinului mâniei aprinse a atotputernicului Dumnezeu“ (Apocalipsa 19:15).

Și iată ce este scris pentru noi:

Celui ce va birui şi celui ce va păzi până la sfârşit lucrările Mele, îi voi da stăpânire peste neamuri. Le va cârmui cu un toiag de fier, şi le va zdrobi ca pe nişte vase de lut, cum am primit şi Eu putere de la Tatăl Meu“ (Apocalipsa 2:27).

Și când te gândești că rugăciunea cea mai răspândită pe pământ, pe care unii o repetă cu o neatenție inconștieță, este cea mai sublimă și cea mai supremă cerere a copiilor lui Dumnezeu din toate timpurile:

„Tatăl nostru care ești în ceruri … vine Împărăția Ta“ (Matei 6:10; Luca 11:2).

Singurul lucru care ne-a mai rămas în acest fascinant studiu în capitolul 20 din Apocalipsa este … finalul finalului, nimicirea lui Satana și Marea Judecată de la urmă. Ne vom ocupa de ele în studiul următor.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

“4. SATAN LOOSED.

Rev 20:7-8.

„And when the Thousand Years are expired, Satan shall be loosed out of his prison, and shall go out to deceive the nations which are in the four quarters of the earth, Gog and Magog, to gather them together to battle: the number of whom is as the sand of the sea. And they went up on the breadth of the earth, and compassed the ‘Camp of the Saints’ about, and the Beloved City (Jerusalem): and fire came down from God out of heaven, and devoured them.”
As the evening shadows of the Millennial Day fall, the Angel who imprisoned Satan will unlock the „prison house” of the „Bottomless Pit,” and Satan will come forth embittered by his forced confinement to vent his anger upon the people of God, a refutation of the claim that the miseries of perdition will lead to repentance. Satan will still be the same malignant being after his 1000 years of confinement that he was before. His hatred against God and His people will be unquenched.”

 

 

S-ar putea ca cele scrise mai sus să nu vă umple de bucurie, dar vă dați seama ce simte un evreu când citește toate aceste lucruri? Nu, Domnul nu a lepădat pe poporul său, cum ne explică apostolul Pavel. Alunecarea lor temporară din palnul mesianic a fost rânduită de Dumnezeu pentru mântuirea Nemurilor și alegerea Bisericii:

Întreb dar: „S-au poticnit ei ca să cadă? Nicidecum! Ci, prin alunecarea lor, s-a făcut cu putinţă mântuirea neamurilor, ca să facă pe Israel gelos; dacă, deci, alunecarea lor a fost o bogăţie pentru lume şi paguba lor a fost o bogăţie pentru neamuri, ce va fi plinătatea întoarcerii lor? V-o spun vouă, neamurilor, întrucât sunt apostol al neamurilor, îmi slăvesc slujba mea,  şi caut, ca, dacă este cu putinţă, să stârnesc gelozia celor din neamul meu şi să mântuiesc pe unii din ei. Căci, dacă lepădarea lor a adus împăcarea lumii, ce va fi primirea lor din nou, decât viaţă din morţi? …

Fraţilor, pentru ca să nu vă socotiţi singuri înţelepţi, nu vreau să nu ştiţi taina aceasta: o parte din Israel a căzut într-o împietrire care va ţinea până va intra numărul deplin al neamurilor. Şi atunci, tot Israelul va fi mântuit, după cum este scris: ‘Izbăvitorul va veni din Sion şi va îndepărta toate nelegiuirile de la Iacov.

Acesta va fi legământul pe care-l voi face cu ei, când le voi şterge păcatele.’ În ce priveşte Evanghelia, ei sunt vrăjmaşi, şi aceasta spre binele vostru, dar în ce priveşte alegerea, sunt iubiţi din pricina părinţilor lor.  Căci lui Dumnezeu nu-I pare rău de darurile şi de chemarea făcută“ (Romani 11:11-15; 25-29)..

 

 

 

Ioram – un om cu inima împărțită care are nevoie de har

Poate Dumnezeu să binecuvinteze un mugure de credință? Poate El să se uite la puținul din noi care este după voia Lui și să ne facă bine? Iată o întrebare foarte importantă pentru aceste zile de mare încercare venite peste întreg pământul. Vă propun să învățăm dintr-o întâmplare de demult, petrecută pe vremea regilor din Israel. Prima scenă este tragică și dezgustătoare

I. Un rege într-un mare impas.

„Noi am fiert pe fiul meu şi l-am mâncat. Şi în ziua următoare i-am zis: ‘Dă pe fiul tău să-l mâncăm.’ Dar ea a ascuns pe fiul ei.” Cum a auzit împăratul cuvintele acestei femei, şi-a rupt hainele, când stătea pe zid. Şi poporul a văzut că, pe dinăuntru, avea un sac de păr pe trup. Împăratul a zis: „Să mă pedepsească Dumnezeu cu toată asprimea dacă va rămâne astăzi capul lui Elisei, fiul lui Şafat, pe trupul lui!” (2 Regi 6:30-31)

Împăratul despre care este vorba în text este Ioram, fiul mult mai cunoscutului și rău famatului Ahab, unul din cei mai răi regi ai Israelului. Pe vremea lui Ahab, Ilie era profet în Israel. Pe vremea lui Ioram, profet în țară era Elisei.

Samaria, capitala regatului lui Ioram, era împresurată și foametea a produs în popor lucruri inimaginabile.

II. Un rege cu inima împărțită

Pentru noi, Ioram este tipul credinciosului cu inima împărțită și cu pocăința jumătate. Biblia ne spune despre Ioram aceste cuvinte:

Ioram, fiul lui Ahab, a început să domnească peste Israel la Samaria, în al optsprezecelea an al lui Iosafat, împăratul lui Iuda. A domnit doisprezece ani. El a făcut ce este rău înaintea Domnului, totuşi nu ca tatăl său şi ca mama sa. A răsturnat stâlpii lui Baal pe care-i făcuse tatăl său, dar s-a dedat la păcatele lui Ieroboam, fiul lui Nebat, care făcuse pe Israel să păcătuiască, şi nu s-a abătut de la ele“ (2 Regi 3:1-3).

Impresionat sau poate înfricat de moartea fratelui său, Ahazia și de evenimentele care au însoțit-o (2 Regi 1:1-18), se pare că acest Ioram a făcut o jumătate de „stânga împrejur“, renunțând măcar formal la închinarea la Baal, dar perseverând într-o închinare la Dumnezeu printr-o icoană, printr-un „chip cioplit“.

Tragedia din Samaria l-a făcut pe Ioram să poarte un sac de păr pe trup, sub straiele lui împărătești. De regulă, sacul de păr era semnul pocăinței și se purta deasupra hainelor, nu sub ele.

De ce a purtat Ioram un sac de păr? Așa văzuse că a făcut tatăl său Ahab, când s-a umilit și s-a smerit înaintea Domnului. Până și Dumnezeu a fost impresionat atunci de pocăința lui publică:

După ce a auzit cuvintele lui Ilie, Ahab şi-a rupt hainele, şi-a pus un sac pe trup şi a postit: se culca cu sacul acesta şi mergea încet. Şi cuvântul Domnului a vorbit lui Ilie, Tişbitul, astfel: „Ai văzut cum s-a smerit Ahab înaintea Mea? Pentru că s-a smerit înaintea Mea, nu voi aduce nenorocirea în timpul vieţii lui, ci în timpul vieţii fiului său voi aduce nenorocirea casei lui!” (1 regi 21:27-29).

Ioram fusese martor la răspunsul lui Dumnezeu în fața pocăinței și a vrut să facă și el ca tatăl său, dar pe ascuns. El nu și-a luat haina de păr pe deasupra, să fie văzut de toți, ci pe sub hainele regale, s-o știe numai Dumnezeu. S-a smerit înaintea lui Dumnezeu, dar n-a vrut să se arate un vinovat smerit și înaintea oamenilor.

În inima lui, ca de multe ori și în inimile noastre, erau două porniri contradictorii: una spre pocăință sinceră și alta spre rezolvarea problemelor în firea pământească, căci ce altceva putea însemna răbufnirea lui de mânie împotriva profetului lui Dumnezeu. Ioram a strigat:

„Să mă pedepsească Dumnezeu cu toată asprimea (s-a jurat deci), dacă va rămâne astăzi capul lui Elisei, fiul lui Șebat, pe trupul lui!“ (2 Regi 6:31).

III. Un rege care cunoaște harul binecuvântărilor lui Dumnezeu

Ce a contat mai mult înaintea lui Dumnezeu: răutatea lui Ioram sau mugurele de pocăință pe care l-a avut în inima lui?

Avem de învățat din ceea ce a urmat:

Elisei şedea în casă şi bătrânii şedeau lângă el. Împăratul a trimis pe cineva înainte. Dar, înainte ca să ajungă solul, Elisei a zis bătrânilor:

„Vedeţi că acest fiu de ucigaş trimite pe cineva să-mi ia capul? Ascultaţi! Când va veni solul, închideţi uşa şi opriţi-l la uşă. Nu se aude oare sunetul paşilor stăpânului său în urma lui?” 

Pe când le vorbea el încă, solul se şi pogorâse la el, şi împăratul a zis: „Iată, răul acesta vine de la Domnul. Ce mai am de nădăjduit de la Domnul?” (2 Regi 6:32-33).

Iotam este portretul unui om ajuns la capătul speranțelor, căci dacă Dumnezeu se pronunță împotriva noastră ce nădejde mai putem avea?

Ceea ce a urmat ne arată că dincolo de meritele noastre există întotdeauna harul nemăsurat și nemeritat al lui Dumnezeu. El prețuiește până și mugurii cei mai mici de credință și smerenie din viața noastră și răspunde cu rezolvări uluitoare, dincolo de orice am putea gândi sau spera.

Elisei a zis: „Ascultaţi cuvântul Domnului! Aşa vorbeşte Domnul: ‘Mâine, la ceasul acesta, se va vinde la poarta Samariei o măsură de floare de făină cu un siclu şi două măsuri de orz cu un siclu.’ ” Călăreţul pe braţul căruia se rezema împăratul a răspuns omului lui Dumnezeu: „Chiar dacă ar face Domnul ferestre în cer, cum s-ar putea întâmpla un asemenea lucru?” Şi Elisei a zis: „Vei vedea cu ochii tăi, dar tu nu vei mânca din ele.”

Știți ce a urmat. Dumnezeu a făcut să se audă un vuiet de care de luptă în tabăra sirienilor asediatori și au luat-o la fugă lâsând în urma lor toate proviziile imense adunate ca pentru cât va dura asediul Samariei. Evreii au ieșit din Samaria și au luat tot. Criza s-a terminat cu adevărat „peste noapte“și au avut de mâncare ca niciodată.

S-a întâmplat exact cum a anunțase profetul Elisei. Prețurile au scăzut incredibil de mult, caraghios de mult. Toată lumea a avut de mâncare destul și chiar mai mult decât au avut nevoie (2 Regi 6:2-20).

Concluzie

Acesta este harul de care trebuie să ne atărnăm și noi în aceste zile de mare încercare! Chiar dacă „răul acesta vine de la Domnul“, cum a zis Ioram, tot Dumnezeu este acela care-l poate alunga de la noi. La El totul este cu putință, dar nu se pune în mișcare decât acolo unde apare pocăința, oricât de mică ar fi ea la început, … chiar și cât un mugure care dă să crape în inimă, dar se luptă din greu să o facă.

Zilele acestea ne întoarcem la post și rugăciune. Ne îmbrăcăm, metaforic vorbind, în sac de pocăință. Cu cât o vom face mai repede și mai bine, cu atât izbăvirea Domnului va fi mai rapidă și mai deplină.

„Doamne, ai mil! Doamne, dă biruință!“

Apocalipsa 19 – Nunta Mielului

După ce am văzut distrugerea primilor doi dușmani ai lui Dumnezeu, capitolul 19 începe cu o paranteză care ne strămută iar pe tărâmul hiperdimensiunilor din spațiului profetic:

„După aceea am văzut în cer …“ (Apoc. 19:1).

Vedem la prezent ceea ce ne așteaptă, pământește vorbind, în viitor. Între cea de a doua și cea de a treia distrugere de pe pământ suntem invitați în spațiul profetic pentru a asista la proclamarea Nunții Mielului.

Capitolele 19 și 20 din Apocalipsa pot fi intitulate: „Împăratul și Împărăția Lui“. După ce a distrus Babilonul, care este o întruchipare a împărăției celui rău cu oamenii, Isus Christos vine în slavă, puternic să readucă pământul în limitele împărăției lui Dumnezeu. El nu „cucerește“, ci recuperează ce era pierdut.

Nunta Mielului

Înainte de a analiza elementele nunții cerești, se cuvine să facem câteva observații de ansamblu.

Nunta este precedată de trei strigări, fiecare dintre ele începând cu un „Aleluia!“ Prima sărbătorește distrugerea „Babilonului religios“:

„ … am auzit în cer ca un glas puternic de gloată multă, care zicea: „Aleluia! Ale Domnului, Dumnezeului nostru, sunt mântuirea, slava, cinstea şi puterea! Pentru că judecăţile Lui sunt adevărate şi drepte. El a judecat pe curva cea mare, care strica pământul cu curvia ei, şi a răzbunat sângele robilor Săi din mâna ei” (Apocalipsa 19:1-2).

Cel de al doilea glas este despre căderea cetății Babilon:

,,Şi au zis a doua oară: „Aleluia! Fumul ei se ridică în sus în vecii vecilor!” Şi cei douăzeci şi patru de bătrâni şi cele patru făpturi vii s-au aruncat la pământ şi s-au închinat lui Dumnezeu, care şedea pe scaunul de domnie. Şi au zis: „Amin! Aleluia!” Şi din scaunul de domnie a ieşit un glas care zicea: „Lăudaţi pe Dumnezeul nostru, toţi robii Lui, voi care vă temeţi de El, mici şi mari!”(Apocalipsa 19:3-5).

Iar cel de al treilea glas este despre revenirea Mielului pentru Nuntă și pentru Împărăție:

Şi am auzit ca un glas de gloată multă, ca vuietul unor ape multe, ca bubuitul unor tunete puternice, care zicea: „Aleluia! Domnul, Dumnezeul nostru Cel Atotputernic, a început să împărăţească. Să ne bucurăm, să ne veselim şi să-I dăm slavă! Căci a venit nunta Mielului; soţia Lui s-a pregătit şi i s-a dat să se îmbrace cu in subţire, strălucitor şi curat.” (Inul subţire sunt faptele neprihănite ale sfinţilor.) (Apocalipsa 19:6-8).

Reacția celor din cer este pusă în contrast cu bocetul care s-a rostogolit pe pământ la căderea Babilonului cel Mare. Ea scoate în evidență marile diferențe care există între cei din cer și cei de pe pământ.

Este pentru prima dată când întâlnim cuvântul „aleluia“ (alelu – lăudat – ia – Iehova) în Noul Testament! El apare de 24 de ori în Vechiul Testament și de numai 4 ori în Noul Testament.

O a doua observație generală asupra pasajului este că evenimentul nu este numit „Nunta Miresei“, ci „Nunta Mielului!“. De obicei, la nuntă atenția tuturor este atrrasă de mireasă, dar în cazul nostru, toți ochii vor fi îndreptați spre Mire. Mărețul eveniment va fi nu atât împlinirea așteptărilor Miresei, cât împlinirea așteptărilor Fiului lui Dumnezeu căruia Tatăl i-a promis o Mireasă mai înainte de întemeierea lumii:

„În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui“ (Efes. 1:4).

„Nunta Mielului“ este împlinirea nădejdii lui Christos ca OM. Unirea aceasta n-ar fi fost posibilă dacă Christos nu s-ar fi întrupat mai întâi ca om, pentru că am fi avut naturi diferite. Iată care a fost logica nașterii Lui pe pământ și iată de ce ni se spune că și astăzi El poartă în cer chip de om:

Căci este un singur Dumnezeu şi este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Hristos“ (1 Timotei 2:5).

Apostolul Pavel profețește despre această unire de după învierea și înălțarea lui Christos la cer, zicând:

Căci sunt gelos de voi cu o gelozie după voia lui Dumnezeu, pentru că v-am logodit cu un bărbat, ca să vă înfăţişez înaintea lui Hristos ca pe o fecioară curată“ (2 Corinteni 11:2).

Au fost multe logodne în care așteptarea a fost lungă, dar aceasta este fără îndoială cea mai îndelungată dintre toate. Biserica așteaptă de două mii de ani, dar Fiul așteaptă dinainte de întemeierea lumii!

O altă observație necesară este că nu Mireasa și-a pregătit rochia de nuntă, ci ea doar a primit-o în dar:

„ … soţia Lui s-a pregătit şi i s-a dat să se îmbrace cu in subţire, strălucitor şi curat.” (Inul subţire sunt faptele neprihănite ale sfinţilor) (Apoc. 19:8).

Iar aceste fapte neprihănite sunt „faptele bune care au fost pregătite pentru ca noi să umblăm în ele“:

„Căci noi suntem lucrarea Lui şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte ca  umblăm în ele“ (Efeseni 2:10).

Haideți acum să privim mai de aproape care sunt elementele Nunții Mielului.

I. Unde și când va avea loc Nunta Mielului?

Evenimentul va avea loc înaintea tronului Tatălui, după ce Biserica va fi curățită prin „judecata răsplătirilor“ (1 Cor. 3:10-15). Va fi o ceremonie grandioasă la care vor participa toate făpturile cerești. Biserica va fi lauda lui Christos, pentru că El …

S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, după ce a curăţit-o prin botezul cu apă prin Cuvânt, ca să înfăţişeze înaintea Lui această Biserică, slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană“ (Efes. 5:25-27).

 II. Cine este Mirele?

Asupra acestui lucru nu încape nici o îndoială: Mirele este Isus Christos, fiul împăratului din pilda unui împărat care a făcut nuntă fiului său (Mat. 22:1-14). Mirele este Mielul prezentat lumii de Ioan Botezătorul. Ioan s-a prezentat pe sine drept „prietenul mirelui“ care se bucură când îi aude glasul (Ioan 3:28). Domnul Isus s-a prezentat El însuși drept mire atunci când a spus „Se pot jeli nuntașii câtă vreme este mirele cu ei?“ (Mat. 9:15) și a vorbit clar despre Sine în pilda celor zece fecioare (Mat. 25:1-10).

III. Cine este Mireasa?

Există păreri diferite. Unii cred că această „mireasă“ ar fi poporul Israel pentru că este numită în versetul 7 „soția Lui“. Aceasta este poziția pe care a avut-o Israelul în Vechiul Testament:

„ … căci Făcătorul tău este bărbatul tău: Domnul este Numele Lui şi Răscumpărătorul tău este Sfântul lui Israel. El Se numeşte Dumnezeul întregului pământ … “ (Isaia 54:5).

Cei ce îmbrățișează această părere spun că „soție“ ar identifica numele terestru al Israelului, în timp ce „mireasă“ ar fi numele ceresc al poporului lui Dumnezeu. Ei mai spun că așa cum Isaac a trebuit să caute o nevastă „din neamul lui“ și Domnul Isus trebuie să se căsătorească cu cei din poporul Lui, Israel, nu cu cei ce sunt dintre Neamuri. Nu trebuie să uităm însă că dacă Avraam a fost într-adevăr primul evreu, rudele lui au fost toate dintre ne-evrei, adică dintre păgâni. Rebeca, deși rudă de sânge cu Avraam, n-a fost o iudeică.

Nu trebuie să uităm că Scriptura menționează două „mirese“. Una este în Vechiul Testament, iar cealaltă în Noul Testament. Cea din Vechiul Testament este Israelul, mireasa lui Iehova. Cea din Noul Testament este Biserica, Mireasa lui Isus Christos.

Despre Israel este scris „Făcătorul tău este bărbatul tău“ (Isaia 5:-8). Din cauză că s-a dus în curvie după alți dumnezei, Israelul a fost lepădat o vreme, dar Dumnezeu a promis că o va lua înapoi atunci când va fi sfârșit cu curviile ei (Ier. 3:1-18; Ezec. 16:1-63; Osea 2:1-23; 3:1-5). Ea nu va fi luată înapoi ca fecioară, ci ca NEVASTĂ. Nunta pe care o va face Mielul este cu o FECIOARĂ, așa că Nevasta (Israelul) din Vechiul Testament nu poate fi Mireasa (Biserica) din Noul Testament.

Într-o paralelă cu Cântarea Cântărilor, Mireasa provine dintr-un neam inferior ajuns așa din cauza păcatului tatălui lor în grădina Eden, dar prințul a văzut-o, a pețit-o, a răscumpărat-o, s-a dus să-i pregătească un loc, L-a lăsat pe Duhul Sfânt să aibă grijă de ea și o va chema la El, în văzduh, cu un mare alai de nuntă:

Căci Însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul“ (1 Tesal. 4:16-17).

Unii cred că Mireasa va fi alcătuită din toți neprihăniții de la Adam până la ultimul convertit dinainte de Răpire, dar nu cred că va fi așa. „Biserica lui Christos“ n-a existat înainte de Rusalii, așa că numai cei ce au trăit în perioada de la Rusalii până la Răpire vor putea face parte din Mireasă.

IV. Ce este ospățul nunții Mielului?

„Apoi mi-a zis: „Scrie: ,,Ferice de cei chemaţi la ospăţul nunţii Mielului!“ Apoi mi-a zis: ,,Acestea sunt adevăratele cuvinte ale lui Dumnezeu!” (Apoc. 19:9).

După ceremonia nunții va urma masa! Este o mare cinste să fi invitat la o asemenea festivitate. Nu degeaba i-a zis îngerul lui Ioan: „Scrie!“ avem de-a face cu o veritabilă invitație la ospăț! Toți sfinții veacurilor care n-au făcut parte din Biserica slăvită a lui Christos vor sta la masă.

„Adevărat vă spun că nici în Israel n-am găsit o credinţă aşa de mare. Dar vă spun că vor veni mulţi de la Răsărit şi de la Apus şi vor sta la masă cu Avraam, Isaac şi Iacov în Împărăţia cerurilor. Iar fiii Împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul de afară, unde vor fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor” (Mat. 8:10-12).

V. Ce se va întâmpla după ospățul Nunții Mielului ?

Primul lucru care se va întâmpla va fi marea taină a Bisericii, unirea ei cu Christos:

„De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mamă-sa şi se va lipi de nevastă-sa, şi cei doi vor fi un singur trup“. Taina aceasta este mare (vorbesc despre Hristos şi despre Biserică). (Efeseni 5:31-32).

Din acel moment înainte, Biserica va fi oriunde va fi Christos și oriunde va fi Christos va fi și Biserica. Împreună cu El va fi în mileniul domniei terestre și împreună cu El va fi în Noul Ierusalim. Biserica este o ceată distinctă în rândul cetelor mântuiților lui Dumnezeu. Destinul ei depășește destinele tuturor celorlalte. Nu există suficente cuvinte ca să pot descrie această cinste. Biserica este cu mult mai mult decât poporul Israel. Biserica este net superioară sfinților mântuiți din Necazul cel Mare. Biserica … ei bine, Biserica va fi … va fi Christos. Atunci se va împlini deplin rugăciunea de mijlocire făcută de Fiul lui Dumnezeu în Ioan 17:

Tată, vreau ca, acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă pe care Mi-ai dat-o Tu, fiindcă Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii.
Neprihănitule Tată, lumea nu Te-a cunoscut, dar Eu Te-am cunoscut şi aceştia au cunoscut că Tu M-ai trimis. Eu le-am făcut cunoscut Numele Tău, şi li-L voi mai face cunoscut, pentru ca dragostea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei şi Eu să fiu în ei” (Ioan 17:24-26).

Se pare că această revelație i-a tăiat respirația lui Ioan și acesta a căzut la picioarele îngerului care-i vorbea. Copleșit de recunoștință, el vrea să mulțumească și nu știe cui:

Şi m-am aruncat la picioarele lui ca să mă închin lui, dar el mi-a zis: „Fereşte-te să faci una ca aceasta! Eu sunt un împreună-slujitor cu tine şi cu fraţii tăi care păstrează mărturia lui Isus. Lui Dumnezeu închină-te!” (Căci mărturia lui Isus este duhul prorociei.)  (Apoc. 19:10).

S-ar putea ca anumite lucruri scrise de Ioan sau comentate de mine aici să nu corespundă cu ordinea evenimentelor din diferitele scheme profetice. Vă rog, țineți minte că avem de-a face cu înălțarea la planul superior al revelației profetice. Nu căutați cadențe cronologice acolo unde totul se vede deplin și deslușit „dintr-o dată“. Avem de-a face cu revelații tematice care se clădesc succesiv unele peste altele, se suprapun și se întrepătrund. Peste revelația Nunții Mielului se va suprapune acum revelația revenirii lui Christos în glorie. Asistăm uimiți la următoarele trei distrugeri ale dușmanilor lui Christos: Fiara, Profetul Mincinos și Neamurile Antichristice.

Marele război de la Armaghedon

De data aceasta, Ioan este plasat la intersecția dintre pământ și cer. În această vedenie, apostolul îl vede pe Domnul Isus venind. Identitatea Lui este dincolo de orice îndoială: este Domnul Domnilor și Cuvântul întrupat în istorie:

Apoi am văzut cerul deschis şi iată că s-a arătat un cal alb! Cel ce sta pe el se cheamă „Cel credincios” şi „Cel adevărat” şi El judecă şi Se luptă cu dreptate. Ochii Lui erau ca para focului; capul îl avea încununat cu multe cununi împărăteşti şi purta un nume scris pe care nimeni nu-l ştie, decât numai El singur. Era îmbrăcat cu o haină muiată în sânge. Numele Lui este: „Cuvântul lui Dumnezeu”. … Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită, ca să lovească neamurile cu ea, pe care le va cârmui cu un toiag de fier. Şi va călca cu picioarele teascul vinului mâniei aprinse a atotputernicului Dumnezeu. Pe haină şi pe coapsă avea scris numele acesta: „Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor”. (Apocalipsa 19:11-13; 15-16).

Domnul nu revine singur, ci în compania unei oștiri a cerului:

Oştile din cer Îl urmau călare pe cai albi, îmbrăcate cu in subţire, alb şi curat“ (Apoc. 19:14). 

Revelation-19.11-21

Este clar că această a doua venire nu este tot una cu Răpirea Bisericii, cum confundă unii. Cele două evenimente sunt diferite și diferențiate în timp și în menire.

Pentru cei ce doresc o privire panoramică asupra deosebirilor dintre Răpire și cea de  adoua venire a Domnului, iată un tabel cu astfel de date:

RĂPIRE

A DOUA VENIRE

Christos vine DUPĂ‚ ai Săi
1Tes. 4:13-18

Christos vine CU ai Săi
Apoc. 19:14

Credincioșii sunt duși în casa Tatălui
Ioan 14:3

Credincioșii vin pe pământ
Mat. 24:30

Văzut doar de credincioși
1 Cor. 15:52

Orice ochi Îl va vedea
Apoc. 1:7: 19:11-6, Mat. 24:30

Nici o referire la Satan

Satan va fi legat
Apoc. 20:1-3

Pământul nu este judecat

Pământul este judecat
Apoc. 20:4-5

Este o „taină“
1 Cor. 15:51

Vestită în Vechiul Testament
Dan. 12:1-3; Zah. 12:10; 14:4

Cristos revire așa cum a fost vestit în planul mesianic descris în Biblie. El împlinește astfel una din cee mai vechi profeții din Biblie, cea făcută de Enoh, omul care a umblat cu Dumnezeu:

Şi pentru ei a prorocit Enoh, al şaptelea patriarh de la Adam, când a zis: „Iată că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi, ca să facă o judecată împotriva tuturor şi să încredinţeze pe toţi cei nelegiuiţi de toate faptele nelegiuite, pe care le-au făcut în chip nelegiuit, şi de toate cuvintele de ocară pe care le-au rostit împotriva Lui aceşti păcătoşi nelegiuiţi” (Iuda 14-15).

Revenirea Domnului Isus va avea loc în toiul marii înfruntări de la Armaghedon, când toți împărații pământului vor veni să se înfrunte în Israel. Intervenția Lui în acest conflict va pune capăt măcelului total dezlănțuit de o umanitate sinucigașă.  Comentând acel ceas, Domnul Isus a spus:

Pentru că atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi. Şi dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa; dar, din pricina celor aleşi, zilele acelea vor fi scurtate“ (Mat. 24:21-22).

Expresia „din gura lui ieșea o sabie ascuțită“ este o metaforă pentru felul în care vor fi nimiciți dușmanii Lui. Nu va fi o înfruntare armată, ci doar o „rostire“ a „Cuvântului lui Dumnezeu“. Oștirile cerești nu vor lupta nici ele, ci doar vor privi nimicirea celor răi. Suntem familiari cu această imagine din profețiile făcute de apostolul Pavel:

Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze; trebuie numai ca cel ce o opreşte acum să fie luat din drumul ei. Şi atunci se va arăta acel Nelegiuit, pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale“ (2 Tesal. 2:7-8).

Probabil că apostolul Pavel a fost la rândul lui familiar cu o altă profeție, aceea făcută de Isaia:

„ … va lovi pământul cu toiagul cuvântului Lui şi cu suflarea buzelor Lui va omorî pe cel rău. Neprihănirea va fi brâul coapselor Sale şi credincioşia, brâul mijlocului Său“ (Isaia 11:4-5).

Aceste versete apar în Isaia în contextul capitolului 11 care vestește lucrea lui Dumnezeu prin „odrasla“ mesianică cu care Dumnezeu va instaura pe pământ împărăția lui de o mie de ani (despre asta vom vorbi în capitolul următor).

Cu singuranță, apostolul Ioan cunoștea foarte bine conținutul psalmului2:

Daţi cinste Fiului, ca să nu Se mânie
şi să nu pieriţi pe calea voastră,
căci mânia Lui este gata să se aprindă!“ (Psalm 2:12).

De ce va avea Domnul isus haina muiată în sânge? Răspunsul îl găsim tot în cartea profetului Isaia:

Cine este acesta care vine din Edom, din Boţra, în haine roşii, în haine strălucitoare, şi calcă mândru, în plinătatea puterii Lui?”

– „Eu sunt Cel care am făgăduit mântuirea, şi am putere să izbăvesc!”

„Dar pentru ce Îţi sunt hainele roşii şi veşmintele Tale ca veşmintele celui ce calcă în teasc?”

„Eu singur am călcat în teasc şi niciun om dintre popoare nu era cu Mine; i-am călcat astfel în mânia Mea şi i-am zdrobit în urgia Mea; aşa că sângele lor a ţâşnit pe veşmintele Mele şi Mi-am mânjit toate hainele Mele cu el. Căci în inima Mea era o zi de răzbunare şi venise anul celor răscumpăraţi ai Mei. Mă uitam împrejur, şi nu era nimeni să M-ajute şi Mă îngrozeam, dar nu era cine să Mă sprijine; atunci braţul Meu Mi-a fost într-ajutor şi urgia mea M-a sprijinit! Am călcat astfel în picioare popoare în mânia Mea, le-am îmbătat în urgia Mea şi le-am vărsat sângele pe pământ” (Isaia 63:1-6).

Ioan ne-a vestit deja despre teascul mâniei lui Dumnezeu în Apocalipsa 14; 14-20. Este important că Ioan nu revine la descrierile de acolo, pentru că el are de data aceasta un alt scop: nimicirea dușmanilor numărul trei, Fiara și Profetul mincinos, și numărul patru,  Neamurile care l-au urmat pe antichrist.

Judecata acestora începe printr-un anunț teribil:

Apoi am văzut un înger, care stătea în picioare în soare. El a strigat cu glas tare şi a zis tuturor păsărilor, care zburau prin mijlocul cerului: „Veniţi, adunaţi-vă la ospăţul cel mare al lui Dumnezeu, ca să mâncaţi carnea împăraţilor, carnea căpitanilor, carnea celor viteji, carnea cailor şi a călăreţilor şi carnea a tot felul de oameni, slobozi şi robi, mici şi mari!” Şi am văzut fiara şi pe împăraţii pământului şi oştile lor, adunate ca să facă război cu Cel ce şedea călare pe cal şi cu oastea Lui“ (Apoc. 19:17-19).

Urmează apoi nimicirea Fiarei și a Profetului mincinos. Remarcați că ei nu sunt aruncați în locuința morților, ci direct în iazul cu foc și pucioasă. Pentru aceștia nu va fi o judecată, ci vor fi trimiși direct la pierzarea veșnică:

„Şi fiara a fost prinsă. Şi, împreună cu ea, a fost prins prorocul mincinos, care făcuse înaintea ei semnele cu care amăgise pe cei ce primiseră semnul fiarei şi se închinaseră icoanei ei. Amândoi aceştia au fost aruncaţi de vii în iazul de foc, care arde cu pucioasă“ (Apoc. 19:19-20).

apoc19_20

Amânuntele de mai sus ne arată clar că cei doi sunt Persoane, nu sisteme politice. Ei vor merge „de vii“ în iazul cel veșnic. Așa cum Enoh și Ilie au fost mutați în cer fără să moară, tot așa acești doi dușmani ai lui Dumnezeu vor fi aruncați fără să moară în pierzarea veșnică. Îi vom vedea vii acolo și la finalul împărăției de o mie de ani (Apoc. 20:10).

Este surprinzător ce puține amănunte ni se dau aici despre marea confruntare de la Armaghedon. Motivul este că s-a vorbit despre ea destul în alte părți ale Scripturii.

Cu revenirea Domnului Isus se împlinește profeția străbună făcută odată cu ispitirea femeii și căderea primilor oameni:

OXYGEN Volume 09

„Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi călcâiul“ (Geneza 3:15).

Cu revenirea Domnului Isus se încheie un ciclu al istoriei profețit încă din Geneza 49:

„Toiagul de domnie nu se va depărta din Iuda,
Nici toiagul de cârmuire dintre picioarele lui,
Până va veni Şilo. Şi de El vor asculta popoarele“ (Geneza 49:10).

Cu revenirea Domnului Isus se împlinește profeța din 2 Samuel 7:13 care ne vorbeșe despre Fiul lui David care îi va zidi Numelui lui Dumnezeu o casă și un scaun de domnie care va dăinui veșnic.

Cu revenirea Domnului Isus se împlinesc profețiile din Ezechiel 37 și 38 care vorbesc despre adunarea lui Gog și Magog în valea lui Meghido. Dacă vreți amănuntele grozave ale măcelului de la Armaghedon, citiți Ezechiel 39 și țineți cont că evenimentul se desfășoară cronologic în perioada celui de al șaptelea potir al mâniei despre care am studiat în Apocalipsa 16:

Acestea sunt duhuri de draci, care fac semne nemaipomenite şi care se duc la împăraţii pământului întreg, ca să-i strângă pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului Celui Atotputernic. … Duhurile cele rele i-au strâns în locul care pe evreieşte se cheamă Armaghedon“ (Apocalipsa 16:14-16).

Cu revenirea Domnului Isus la acest ultim conflict se împlinește profeția din Zaharia care vorbește despre  Ierusalim ca de nodul problemelor imposibil de rezolvat ale omenirii:

„În ziua aceea, voi face din Ierusalim o piatră grea pentru toate popoarele. Toţi cei ce o vor ridica vor fi vătămaţi şi toate neamurile pământului se vor strânge împotriva lui“ (Zaharia 12:3).

Am văzut cum au fost nimiciți fiara și profetul mincinos la revenirea Domnului Isus.

Al patrulea dușman învins cu această ocazie vor fi Neamurile care l-au urmat pe Antichrist. Ei nu vor fi aruncați deocamdată în iazul cu foc, ci se vor coborî în locuința morților:

revelation 19-20

Apoi am văzut un înger, care stătea în picioare în soare. El a strigat cu glas tare şi a zis tuturor păsărilor, care zburau prin mijlocul cerului: „Veniţi, adunaţi-vă la ospăţul cel mare al lui Dumnezeu, ca să mâncaţi carnea împăraţilor, carnea căpitanilor, carnea celor viteji, carnea cailor şi a călăreţilor şi carnea a tot felul de oameni, slobozi şi robi, mici şi mari!” (Apoc. 19:17-18).

„Iar ceilalţi au fost ucişi cu sabia, care ieşea din gura Celui ce şedea călare pe cal. Şi toate păsările s-au săturat din carnea lor“ (Apoc. 19:21).

Războiul de la Armaghedon prilejuiește desfințarea barierei temporară dintre cer și pământ. Cerul se deschide și din el coboară biruitor Fiul lui Dumnezeu împreună cu suita Sa regală. Prin aceasta, pământul nu va mai fi niciodată ce a fost mai înainte. Vom vedea încapitolul următor ce urmări extraordinare va avea aceasta pentru pământ, care nu va mai fi împărăția lui Satan, ci va intra în Împărățiea odihnei de o mie de ani. Ard de nerăbdare să ajungem împreună acolo.

 

Apocalipsa 18 – Babel, Babilon, Babilonie – biruința binelui

Tot ce este înălțat înaintea omului trebuie să piară. Dumnezeu are ultimul cuvânt în istoria omenirii. Apocalipsa 18 descrie distrugerea Babilonului politico-economic al lui Antichrist condus de Satan însuși.

După ce unul din cei șapte îngeri a vestit căderea Babilonului religios și a stat de vorbă cu Ioan în capitolul 17, „un alt înger“ s-a coborât cu o altă solie:

După aceea, am văzut pogorându-se din cer un alt înger, care avea o mare putere; şi pământul s-a luminat de slava lui. El a strigat cu glas tare şi a zis: „A căzut, a căzut Babilonul cel mare! A ajuns un locaş al dracilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâte, pentru că toate neamurile au băut din vinul mâniei curviei ei şi împăraţii pământului au curvit cu ea şi negustorii pământului s-au îmbogăţit prin risipa desfătării ei” (Apoc. 18:1-3).

Ioan (Yochanan) vede acest eveniment de pe pământ, căci scrie: „am văzut pogorându-se din cer un alt înger“. Acțiunea din capitolul 18 începe „după aceea“, adică după prăbușirea Babilonului magiei religioase din capitolul Apocalipsa 17. Strigătul „A căzut Babilonul cel mare!“ este un ecou al profeției din Isaia 21:9. Îngerul motivează decizia distrugerii Babilonului prin trei afirmații. El a ajuns:

  1. Un locaş al dracilor
  2. O închisoare a oricărui duh necurat
  3. O închisoare a oricărei păsări necurate şi urâte

Cea dintâi afirmație ne spune că pe dărâmăturile Babilonului vor sta demoni (daimon). Nu va mai fi locuit de nici o ființă umană. Ideea că demonii locuiesc în locuri pustii apare și în alte locuri în Scriptură (Isaia 13:21-22; 34:14; Ieremia 9:11; 10:22; 51:37; Plângeri 5:18). Păsările necurate care îl vor locui vor fi carnivorele de pradă care se vor hrăni cu cadavrele celor morți.

Babilonul va fi reclădit

Ca să cadă trebuie mai întâi să se ridice în slavă și în putere. Prin Antichrist, Satan se va strădui să aducă lumii un climat de pace și bunăstare, o imitație a promisiunilor lui Dumnezeu pentru împărăția milenară.

Ca să fie distrus, Babilonul trebuie să existe, iar în vremea de acum, din Babilon au rămas numai niște ruine cu ziduri reconstruite pe ici pe colo de Saddam Husseim. Biblia ne vorbește despre Babilonul de pe vremea lui Nimrod și despre Babilonul de pe vremea robiei evreilor. Apocalipsa vestește însă un alt Babilon, ridicat din ruine la o stare de dominație mondială, un „hub“, un centru al comerțului mondial.

Cei familiari cu cărțile profetice ale Bibliei știu că Isaia a vestit o distrugere a Babilonului înainte ca Babilonul să fie ridicat ca imperiu mondial. În mod asemănător, Ioan ne vestește în Apocalipsa distrugerea Babilonului cel Mare, iar noi ne uităm de douăzeci de secole și vedem că Babilonul încă nu există! În nerăbdarea noastră am căutat să explicăm acest paradox spunând că Apocalipsa vorbește despre un babilon metaforic care trebuie identificat cu complexul politico economic al lumii fără Dumnezeu. Unii au zis că babilonul este Organizația Națiunilor Unite, alții cred că Babilonul este Bursa de la Londra sau Bursa de la New York. Am un prieten păstor dintr-o metropolă americană care a predicat foarte sigur de sine că Babilonul cel Mare este … America. La sfârșitul predicii, un mucalit i-a spus:
„Frate, am auzit că-ți faci bagajele“.
Contrariat, prietenul meu i-a răspuns: „Nu e adevărat, nu mă duc nicăieri. Cine ți-a spus?“
„Biblia, frate păstori, Bilia în care credeți și pe care o ascultați. Acolo scrie foarte clar: „Ieșiți din Babilon! Ieșiți din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiți părtași la păcatele ei și să nu fiți loviți cu urgiile ei!“

Lăsând la o parte astfel de „tălmăciri“ metaforice fanteziste, trebuie să credem că Babilonul va fi exact ceea ce scrie în Apocalipsa 18, o cetate extraordinar de influentă în sistemul politic și economic al lumii, un centru indispensabil pentru comerțul și bunăstarea lumii.

Pe timpul lui Isaia, Babilonul nu era decât o putere de mâna a doua. Tartorul cel mare era Asiria. Ea conducea atunci lumea. Asiria dusese în robie cele zece seminții din regatul lui Israel și tot Asiria era atunci puterea care amenința regatul lui Iuda. Asiria nu este însă decât pe locul doi în lista făcută de Dumnezeu. Pe locul întâi este, ca deobicei, Babilonul.

„Proorocie împotriva Babilonului, descoperită lui Isaia, fiul lui Amoț. Ridicați un steag pe un munte gol, înălțați glasul spre ei, faceți semne cu mâna, ca să vină la porțile asupritorilor!” (Isaia 13:1-2).

Întrebarea care ne stă în minte este: „La ce nimicire a Babilonului se referă profetul Isaia? Numai la cea de pe vremea mezilor sau și la o distrugere viitoare, păstrată pentru „vremurile de la urmă”?

Isaia 13 ne spune clar că cel puțin o parte a pedepsei va fi prin poporul mezilor:

„Iată, ațâț împotriva lor pe Mezi, care nu se uită la argint, și nu poftesc aurul. Cu arcurile lor vor dobor” pe tineri, și vor fi fără milă pentru rodul pântecelor: ochiul lor nu va cruța pe copii. Și astfel Babilonul, podoaba împăraților, falnica mândrie a Haldeilor, va fi ca Sodoma și Gomora, pe care le-a nimicit Dumnezeu.

El nu va mai fi locuit, nu va mai fi niciodată popor în el. Arabul nu-și va mai întinde cortul acolo, și păstorii nu-și vor mai țărcui turmele acolo, ci fiarele pustiei își vor face culcușul acolo, bufnițele îi vor umple casele, struții vor locui acolo, și stafiile se vor juca acolo. Șacalii vor urla în casele lui împărătești pustii, și câinii sălbatici în casele lui de petrecere. Vremea lui este aproape să vină, și zilele nu i se vor lungi” (Isaia 13:17-22).

Textul are însă elemente escatologice și apocaliptice care ne obligă să credem că suntem în fața unei profeții cu împliniri multiple, în care planul imediat se suprapune peste planul îndepărtat în panorama profetică. Versetul 6 pomenește despre „ziua Domnului” (]om Adonai), care poate fi orice zi aleasă de Dumnezeu pentru una din intervențiile Sale pe pământ, dar care înseamnă profetic epoca de la sfârșitul veacurilor, când Dumnezeu va pune capăt „zilei Omului” și va inaugura „Ziua Domnului”, cea mare și binecuvântată.

Ziua Domnului despre care ni se vestește în profeția din Isaia 13 este plină de descrieri apocaliptice. Iată ce citim începând cu versetul 9:

„Iată, vine ziua Domnului, zi fără milă, zi de mânie și urgie aprinsă, care va preface tot pământul în pustiu, și va nimici pe toți păcătoșii de pe el. Căci stelele cerurilor și Orionul nu vor mai străluci; soarele se va întuneca la răsăritul lui, și luna nu va mai lumina.

Voi pedepsi, zice Domnul, lumea pentru răutatea ei, și pe cei răi pentru nelegiuirile lor; voi face să înceteze mândria celor trufași, și voi doborî semeția celor asupritori. Voi face pe oameni mai rari decât aurul curat, și mai scumpi decât aurul din Ofir. Pentru aceasta voi clătina cerurile, și pământul se va zgudui din temelia lui, de mânia Domnului oștirilor, în ziua mâniei Lui aprinse” (Isaia 13:9-13).

O astfel de pedepsire a Babilonului n-a avut loc niciodată în istoie. Ea stă să vină în capitolul 18 din Apocalipsa.

Pregătirea Babilonului

În cartea profetului Zaharia ni se spune ceva foarte interesant despre comerț și despre valea Șinear. În primele șase capitole, profetul are o serie de opt vedenii, opt anunțuri făcute despre ordinea cronologică în care va lucra Dumnezeu cu Israelul până când va instaura cu ei împărăția mesianică. Să privim cu atenție la penultima vedenie.

„Îngerul, care vorbea cu mine, a înaintat, și mi-a zis: „Ridică ochii, și privește ce iese de acolo. Eu am răspuns: „Ce este aceasta?” Și el a zis: „Iese efa.” Și a adăugat: „Aceasta este nelegiuirea lor în toată țara” (Zaharia 5:5-6).

Un coș de mărime mijlocie s-a ridicat înaintea lui Zaharia, iar conținutul lui era acoperit de un capac greu ca de plumb, de mărimea unui talant. Când Dumnezeu a dat capacul la o parte, Zaharia a văzut o femeie. „Aceasta este nelegiuirea!” a zis îngerul (versetul 8). Este clar că imaginea ne spune că Dumnezeu ține sub control nelegiuirea și nu o lasă să se manifeste în toată puterea ei. Mai mult, Zaharia vede cum femeia numită „nelegiuire” este aruncată înapoi în coș:

„Și i-a dat brânci în efă, și a aruncat bucata de plumb peste gura efei. Am ridicat ochii și m-am uitat, și iată că s-au arătat două femei. În aripile lor sufla vântul: ele aveau aripi ca ale cocostârcului. Au ridicat efa între pământ și cer. Atunci am întrebat pe îngerul care vorbea cu mine: „Unde duc ele efa? “ (Zaharia 5:9-10).

Răspunsul este plin de semnificație:

„El mi-a răspuns: „Se duc să-i zidească o casă în țara Șinear, ca să fie așezată acolo și să rămână pe locul ei” (Zaharia 5:11).

Unde am mai auzit noi de câmpia Șinear? În Geneza 10 – 11. „Nelegiuirea” este trimisă înapoi în locul de unde a început. Nelegiuirea este trimisă înapoi în Babilonia, în țara Șinear „ca să fie așezată acolo și să rămână pe locul ei”.

În vremea lui Zaharia, imperiul Babilonian tocmai căzuse. Iudeii se întorseseră în țara lor și se întrebau dacă venise vremea ca profețiile făcute de Isaia și Ieremia despre restaurarea împărației să se împlinească. Zaharia s-a ridicat și le-a spus din partea Domnului: „Nu încă. Nelegiuirea lumii este ținută încă sub control. Va veni însă o zi în care nelegiuirea va fi eliberată din strânsoarea divină și așezată în țara Șinear ca să se manifeste acolo. La vremea potrivită, nelegiuirea se va arăta public acolo“.

Dacă este ca profeția lui Zaharia să se împlinească, Babilonul va trebui reconstruit încă o dată și va reveni în primul plan al activităților umane. Când Dumnezeu anunță prin Isaia și prin Zaharia că cetatea Babilon va fi fi în ființă înainte de revenirea Domnului Isus și va conduce comerțul mondial trebuie să-L credem pe cuvânt. Babilonul, Babilonul cel mare, va exista iar și va fi judecat cu toată asprimea. Dumnezeu trebuie să termine ceea ce a început în cartea Genezei. Babel și Babilonul trebuiesc făcute praf.

Pericolul coabitării cu Babilonul

Imediat după solia îngerului s-a auzit un alt glas din cer:

Apoi am auzit din cer un alt glas, care zicea: „Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei şi să nu fiţi loviţi cu urgiile ei! Pentru că păcatele ei s-au îngrămădit şi au ajuns până în cer şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de nelegiuirile ei. Răsplătiţi-i cum v-a răsplătit ea şi întoarceţi-i de două ori cât faptele ei. Turnaţi-i îndoit în potirul în care a amestecat ea! Pe cât s-a slăvit pe sine însăşi şi s-a desfătat în risipă, pe atât daţi-i chin şi tânguire! Pentru că zice în inima ei: ‘Şed ca împărăteasă, nu sunt văduvă şi nu voi şti ce este tânguirea!’ (Apoc. 18:4-8).

Porunca separării prin care Dumnezeu le spune copiilor Lui; „Ieșiți din mijlocul lor!“ este pomenită de cîteva ori în Biblie. În Vechiul Testament ea apare în Geneza 12:1; 19:12; Numeri 16:23; Isaia 48:20; 52:11; Ieremiah 50:8; 51:6, 45; Zaharia 2:6-7.

„Fugiţi, fugiţi din ţara de la miazănoapte! zice Domnul. Căci v-am împrăştiat în cele patru vânturi ale cerurilor, zice Domnul.” Scapă, Sioane, tu care locuieşti la fiica Babilonului!“ (Zaharia 2:6-7)

Porunca separării apare și în Noul Testament:

Cercetaţi ce este plăcut înaintea Domnului şi nu luaţi deloc parte la lucrările neroditoare ale întunericului, ba încă mai degrabă osândiţi-le“ (Efeseni 5:10-11).

„Să ieşim dar afară din tabără la El şi să suferim ocara Lui“ (Evrei 13:13).

Coabitarea cu Babilonul va fi o mare ispită cu o deosebită forță de atracție, mai ales pentru evreii pricepuți la afaceri comerciale! Glasul ceresc este o chemare și un avertisment totodată. Cei tentați să împărtășească belșugul Babilonului vor gusta și belșugul de pedeapsă divină care se va vărsa asupra cetății. După cum Sodoma și Gomora n-au fost distruse până ce n-a fost scos de acolo neprihănitul Lot, nici Babilonul nu va fi distrus până ce copiii lui Dumnezeu nu vor ieși de acolo! Ce mare har!

Babilonul numărul trei va păstra ceva din strălucirea „capului de aur“ din vedeniile profetului Daniel. În timp ce Imperiul Roman a ocupat o arie de aproximativ 5.000.000 km pătrați stăpânind peste aproximativ 20% din populația lumii de atunci, Imperiul Babilonian a ocupat o suprafață de 35.000.000 km pătrați stăpânind peste aproximativ 44% din populația lumii de atunci.

Așezat în buricul pământului între platformele economice ale Asiei și platformele comerciale ale Europei și Africii, Babilonul va fi un centru nodal pentru toate tranzacțiile lumii. Citiți descrierile făcute de cei care bocesc distrugerea cetății ca să vă dați seama de enorma importanță economică pe care o va avea. În cuvintele Apocalipsei întrevedem parcă acțiunile unei Burse Mondiale, ale unei Case Mondiale de comerț și ale unei Bănci Mondiale:

Negustorii pământului o plâng şi o jelesc, pentru că nimeni nu le mai cumpără marfa:  marfă de aur, de argint, de pietre scumpe, de mărgăritare, de in subţire, de purpură, de mătase şi de stacojiu; nici feluritele lor soiuri de lemn de tiin, tot felul de vase de fildeş, tot felul de vase de lemn foarte scump, de aramă, de fier şi de marmură; nici scorţişoara, nici mirodeniile, nici miroznele, nici mirul, nici tămâia, nici vinul, nici untdelemnul, nici făina bună de tot, nici grâul, nici boii, nici oile, nici caii, nici căruţele, nici robii, nici sufletele oamenilor. Şi roadele atât de dorite sufletului tău s-au dus de la tine. Toate lucrurile alese, strălucite, sunt pierdute pentru tine şi nu le vei mai găsi.
Cei ce fac negoţ cu aceste lucruri, care s-au îmbogăţit de pe urma ei, vor sta departe de ea, de frica chinului ei. Vor plânge, se vor tângui şi vor zice: ‘Vai! vai! Cetatea cea mare, care era îmbrăcată cu in foarte subţire, cu purpură şi cu stacojiu, care era împodobită cu aur, cu pietre scumpe şi cu mărgăritare! Atâtea bogăţii într-un ceas s-au prăpădit!’ (Apoc. 18:11-17a).

Distrugerea babilonului va afecta și comerțul maritim:

Şi toţi cârmacii, toţi cei ce merg cu corabia pe mare, marinarii şi toţi cei ce câştigă din mare stăteau departe şi, când au văzut fumul arderii ei, strigau: ‘Care cetate era ca cetatea cea mare?’ Şi îşi aruncau ţărână în cap, plângeau, se tânguiau, ţipau şi ziceau: ‘Vai! Vai! Cetatea cea mare, al cărei belşug de scumpeturi a îmbogăţit pe toţi cei ce aveau corăbii pe mare, într-o clipă a fost prefăcută într-un pustiu!’ (Apoc. 18:17b-19).

Distrugerea Babilonului

Distrugerea Babilonului va fi rapidă și totală. Informațiile date în Apocalipsa ne spun că va fi distrus în urma marelui cutremur amintit în Apocalipsa 16:19

Şi au urmat fulgere, glasuri, tunete şi s-a făcut un mare cutremur de pământ, aşa de tare cum, de când este omul pe pământ, n-a fost un cutremur aşa de mare.  … şi cetăţile neamurilor s-au prăbuşit. Şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de Babilonul cel mare, ca să-i dea potirul de vin al furiei mâniei Lui.“ (Apoc. 16:18-19).

A doua cauză va fi focul „va fi arsă de tot în foc, pentru că Domnul Dumnezeu, care a judecat-o, este tare“. Regiunea este bogată în bitum și petrol așa că nu este greu de imaginat un incendiu teribil:

18-babilon-burning

„Tocmai pentru aceea într-o singură zi vor veni urgiile ei: moartea, tânguirea şi foametea. Şi va fi arsă de tot în foc, pentru că Domnul Dumnezeu, care a judecat-o, este tare. Şi împăraţii pământului, care au curvit şi s-au dezmierdat în risipă cu ea, când vor vedea fumul arderii ei, o vor plânge şi o vor boci. Ei vor sta departe de frică să nu cadă în chinul ei şi vor zice: ‘Vai! vai! Babilonul, cetatea cea mare, cetatea cea tare! Într-o clipă ţi-a venit judecata!’“ (Apoc. 18:8-10).

Descrierea se potrivește cu profeția făcută de Isaia:

Şi astfel, Babilonul, podoaba împăraţilor, falnica mândrie a caldeenilor, va fi ca Sodoma şi Gomora, pe care le-a nimicit Dumnezeu“ (Isaia 13:19).

A treia cauză a distrugerii va fi prăbușirea sub scoarța pământului. Va fi probabil o scufundare într-o baie de foc a unei pungi petroliere:

18_MILSTONE-ANGEL

„Atunci, un înger puternic a ridicat de jos o piatră ca o mare piatră de moară, a aruncat-o în mare şi a zis: „Cu aşa repeziciune va fi aruncat Babilonul, cetatea cea mare, şi nu va mai fi găsit!“ (Apoc. 18:21).

Cuvintele îngerului sunt un ecou al unei profeții din cartea lui Ieremia:

Ieremia a scris într-o carte toate nenorocirile care aveau să vină asupra Babilonului, toate cuvintele acestea scrise asupra Babilonului. Ieremia a zis lui Seraia: „Când vei ajunge la Babilon, vezi să citeşti toate cuvintele acestea şi să zici: ‘Doamne, Tu ai spus că locul acesta are să fie nimicit şi că n-are să mai fie locuit nici de oameni, nici de dobitoace, ci are să ajungă un pustiu pentru totdeauna.’ Şi când vei isprăvi citirea cărţii acesteia, să legi de ea o piatră şi s-o arunci în Eufrat şi să zici: ‘Aşa va fi înecat Babilonul şi nu se va mai ridica din nenorocirile pe care le voi aduce asupra lui; vor cădea sleiţi de puteri!’ ” (Ieremia 51:60-64).

Dumnezeu însuși va pedepsi Babilonul! Nu o armată ostilă îi va produce căderea, ci mâna Celui Atotputernic o va arde, îi va reduce clădirile la praf și moloz și o va probuși în adânc. Cel care s-a pogorât odinioară la turnul Babel să oprească progresul și să împiedice reintegrarea în sferele cerești cu ajutorul fințelor demonice, va veni s-o mai facă încă o dată. Blestemul rostit la turnul Babel n-a fost revocat niciodată și tot așa de parmenentă va fi și rostirea împotriva Babilonului numărul trei:

Şi nu se va mai auzi în tine nici sunet de alăute, nici cântece din instrumente, nici cântători din fluiere, nici cântători din trâmbiţe; nu se va mai găsi la tine niciun meşter în vreun meşteşug oarecare. Nu se va mai auzi în tine vuietul morii. Lumina lămpii nu va mai lumina în tine şi nu se va mai auzi în tine glasul mirelui şi al miresei, pentru că negustorii tăi erau mai-marii pământului, pentru că toate neamurile au fost amăgite de vrăjitoria ta şi pentru că acolo a fost găsit sângele prorocilor şi al sfinţilor şi al tuturor celor ce au fost înjunghiaţi pe pământ” (Apoc. 18:22-24).

Ca „scaun de domnie al lui Satan“, Babilonul va fi distrus nu numai pentru uciderea sfinților lui Dumnezeu, ci pentru toți cei care au fost omorâți vreodată în istorie. Satan este cel care a adus moartea și uciderea în ecosistemul terestru:

Voi aveţi de tată pe Diavolul şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaş şi nu stă în adevăr“ (Ioan 8:44).

„Babilonul, „șarpele inelat“ care a râvnit la „poarta cerului“, vicleanul strecurat în paradis să-i ispitească pe primii doi oameni ca să-i despartă de Dumnezeu și să-i aducă sub stăpânirea lui va fi încă o dată înfrânt. Cel ce i-a zdrobit capul la Cruce are tot dreptul și toată puterea ca s-o facă.

Apocalipsa 18 se încheie cu cântări de jale.

Gata! Pe pământ, petrecerea s-a terminat! În cer, Apocalipsa 19 începe cu cântece de bucurie. Acolo, petrecerea abia începe. Toată lumea se pregătește de … nuntă!

Iran în Biblie – o istorie neglijată

Apocalipsa 17 – Istoria celor două cetăți: Babilon și Ierusalim

Pentru cei ce au răbdare să studieze și har să înțeleagă, Apocalipsa este marea simplificare a istoriei. Dumnezeu ne spune răspunde la întrebările: „cine“, „ce?“ și „de ce?“ pe care ni le-am pus când am parcurs Biblia. „Repetiția este mama învățăturii„ s-a spus. Repetiția poate fi însă și recapitularea care iluminează, rumegarea care transformă ceea ce am înghițit repede în hrana necesară pentru creștere.

Ce poate urma după acel: „S-a isprăvit!“ (Apoc. 16:17) rostit cu glas tare de Dumnezeu în Templul Său?  Urmează să ne urcăm puțin mai sus la o perspectivă profetică mai înaltă și să aruncăm o privire integratoare asupra istoriei lumii.

Capitolele 17, 18, 19 și 20 conțin deznodământul istoriei. Reluând această perioadă din perspectiva panoramei profetice, vom vedea cum judecă Dumnezeu întregul eșafodaj al împărăției lui Satan pe pământ. Apostolul Pavel ne scrie despre un imperativ al istoriei stabilit de logica planului lui Dumnezeu cu lumea:

În urmă, va veni sfârşitul, când El va da Împărăţia în mâinile lui Dumnezeu Tatăl, după ce va fi nimicit orice domnie, orice stăpânire şi orice putere. Căci trebuie ca El să împărăţească până va pune pe toţi vrăjmaşii sub picioarele SaleVrăjmaşul cel din urmă care va fi nimicit va fi moartea“ (1 Cor. 15:24-26).

Pentru că Apocalipsa este cartea seriilor de șapte, vom grupa evenimentele din capitolele următoare în „șapte lucruri duse la pierzare“. Iată-le:

Cu răbdare, le vom lua pe fiecare și le vom analiza în contextul Scripturii. Cartea Geneza ne-a arătat Paradisul pierdut. Cu Apocalipsa mergem prin reparațiile necesare spre Paradisul regăsit. În capitolele următoare vom vedea cum „toți dușmanii lui Christos vor fi făcuți așternut al picioarelor Sale“.

Spre viitorul conflictelor … de ieri!

Omenirea a avut, are și va avea întotdeauna doar două alternative: să existe în ordinea stabilită de Dumnezeu sau ,,să-și facă de cap“, implementând propria ei idee de ordine. Biblia ne spune că oamenii optează de regulă pentru cea de a doua alternativă. Stăruind în greșeala lor din Eden, oamenii nu urmează calea lui Dumnezeu, ci ascultă mai mult de Satan. Aceasta a doua alternativă, luciferică în esența ei, urmărește să se ridice independent de prezența, planul și puterea lui Dumnezeu. Ea este numită generic în Scriptură „Babel“ și Babilon, oraș al răzvrătirii. Prin contrast, Dumnezeu a intervenit în istorie și a pus înaintea omenirii perspectiva revenirii în împărăția binecuvântată a ascultării și a părtășiei cu El. Cetatea aleasă de El s-a numit întotdeauna „Ierusalim“, orașul păcii.

Babilonul ilustrează urcarea luciferică a omului care vrea să ajungă asemenea lui Dumnezeu. Ierusalimul ilustrează coborârea lui Dumnezeu să locuiască prin har împreună cu oamenii. Babilonul clădește mereu același turn al uzurpării autorității lui Dumnezeu. Ierusalimul este inițiativa lui Dumnezeu care vrea să ne dea pacea împărăției Sale.

În Israel, aproape de Megiddo și privind către valea Armageddonului, se află un altar canaanit care datează din 2.700 î.Hr.

17 megghido altar

Un teolog american a schițat confruntarea dintre Babilon și Ierusalim într-un studiu extraordinar numit cu o parafrazare la titlul unei cărți de Charles Dickens: „Istoria celor două cetăți“.  Le vom vedea pe amândouă în ultimele capitole ale Apocalipsei.

Există trei Babiloane istorice: Babilonul lui Nimrod zidit lângă turnul Babel, Babilonul de pe vremea exilului evreilor și acest „Babilon Mare“ profețit în cartea Apocalipsa.

3 Babilon

Babilonul numărul unu! – Un rebel din naștere

În Geneza 10, printre descendenții lui Noe, există un individ cu numele „Nimrod”. Sonoritatea acestui nume este foarte asemănătoare cu cea a cuvântului ebraic „Marad”, care înseamnă rebel, răzvrătit, războinic. Textul din Geneza 10:8-9 face un adevărat joc de cuvinte prin asocierea acestor două cuvinte:

„Cuș a născut și pe Nimrod: el este acela care a început să fie puternic pe pământ. El a fost un viteaz vânător înaintea Domnului”.

Există chiar și o zicere proverbială răspândită printre cei care i-au cunoscut faima:

„ … iată de ce se zice: „Ca Nimrod, viteaz vânător înaintea Domnului”.

Versetul următor, 10, enumeră orașele peste care s-a întins domnia lui și, primul de care dăm este … Babilonul, prima cetate zidită de oameni după potopul lui Noe. Gândiți-vă la aceasta: Babilonul a fost prima aglomerare urbană de după potop, iar numele celui care a ctitorit-o are semnificația de „rebel”!

Ni se spune că omul acesta a mai zidit și alte cetăți:

„El a domnit la început peste Babel, Erec, Acad și Calne, în țara Șinear” (Gen. 10:10).

Shinar-map-thumb

Șinear este câmpia aluvionară din sudul Irakului modern, între Bagdadul de azi și golful în care se varsă Tigrul și Eufratul. Șinear este regiunea, Babilon este cetatea, Nimrod este întemeietorul, iar cronologic evenimentul este prima formare urbană a oamenilor de după potop.

Nimrod a fost liderul care i-a condus pe oamenii de după potop spre câmpia Șinear, unde au ridicat un turn și au întemeiat prima aglomerare umană din istorie. A fost o sfidare la adresa lui Dumnezeu care le-a poruncit după potop să se răspândească pe toată suprafața pământului.

„Creșteți, înmulțiți-vă și umpleți pământul“ (Gen. 9:1).

Să trecem acum la Geneza 11, pe care-l cunoaștem așa de bine că am ajuns să nu mai băgăm în seamă amănuntele lui semnificative. Iată primele două versete:

„Tot pământul avea o singură limbă și aceleași cuvinte. Pornind ei înspre răsărit, au dat peste o câmpie în țara Șinear; și au descălecat acolo”.
„Și au zis unul către altul: „Haidem! Să facem cărămizi, și să le ardem bine în foc.” Și cărămida le-a ținut loc de piatră, iar smoala le-a ținut loc de var. Și au mai zis: „Haidem! Să ne zidim o cetate și un turn al cărui vârf să atingă cerul, și să ne facem un nume, ca să nu fim împrăștiați pe toată fața pământului” (Gen. 11:1-4).

Acestă „declarație-program” este „cheia“ care ne poate ajuta să înțelegem ce înseamnă Babilonul în Biblie. Sub conducerea lui Nimrod, mulțimea aceea de oameni care s-au hotărât să întemeieze prima cetate de după potop urmărea un scop precis. Sunt trei raționamente pentru care a trebuit să existe o cetate și un turn în locul numit Babilon:

I. Au vrut reintegrare în lumea spirituală cerească

„Un turn care să atingă cerul”

Așa cum bine a spus poetul englez John Milton trăim „În căutarea paradisului pierdut“. Expresia „Turnul Babel” nu se află în textul Bibliei, decât sub forma unui subtitlu adăugat mai târziu. „Babel” se poate traduce prin „poarta lui Dumnezeu” (Babilu în limba acadiană) sau „șarpele inelat”, din pricina formei în spirală pe care se presupune că a avut-o. În ebraică, „balal” înseamnă „încurcătură, confuzie” (Geneza 11:9).

Profetul Isaia ne dă semnificația numelor străvechi și simbolurile lor:

„În ziua aceea, Domnul va lovi cu sabia Lui cea aspră, mare şi tare Leviatanul, Babilonul, şarpele fugar (Asur), şi Leviatanul, şarpele inelat (Babel), şi va ucide balaurul de lângă mare (Egiptul)“ (Isaia 27:1).

Turnul din valea Șinear a reprezentat încercarea oamenilor de a construi o punte între locul „căderii lor” și „cerul prezenței lui Dumnezeu”. De aici și până acolo! De la pământ până la cer: „un turn al cărui vârf să atingă cerul”. Nimrod și oamenii de atunci nu s-au supus limitărilor stabilite de Dumnezeu după momentul căderii în păcat.

babel-18

Zidirea turnului a fost echivalentă cu adunarea tuturor resurselor umane de atunci pentru ca, prin puterile lor, oamenii să-L oblige pe Dumnezeu să-i reintegreze în ordinea cosmică. Examinat ușuratic și printr-un complex de falsă superioritate, pasajul ne-ar putea duce pe o pistă falsă, subliniindu-ne aparent „incapacitatea omenirii de atunci de a înțelege legile fizicii și dimensiunile realității în care trăiau”. Este clar că toată masa planetei pământ nu le-ar fi fost deajuns oamenilor de atunci ca să facă un turn suficient de înalt pentru a străbate galaxiile spațiului cosmic.

Turnul Babel n-ar fi putut niciodată să-și atingă scopul, dacă o punte materială între pământ și cer ar fi fost adevăratul scop al construirii lui. Amănuntul care ne arată că turnul a urmărit o altfel de dimensiune și o altfel de incursiune de la pământ la cer este scris în versetul 6. Examinând situația creată, Dumnezeu nu-și bate joc de oameni și nici nu le declară inițiativa drept o imposibilitate. Dumnezeu a înțeles că era vorba despre altceva și acest „altceva” ar fi fost foarte posibil și chiar probabil de realizat:

„Domnul S-a coborât să vadă cetatea și turnul, pe care-l zideau fiii oamenilor. Și Domnul a zis: „Iată, ei sunt un singur popor, și toți au aceeași limbă; și iată de ce s-au apucat; acum nimic nu i-ar împiedica să facă tot ce și-au pus în gând” (Gen. 11:6).

Turnul Babel din cetatea Babilonului așezat în câmpia Șinear a fost un fel de „portal cosmic”, un observator astronomico-religios prin care creaturile de pe pământ urmăreau să se asocieze cu „puterile văzduhului” despre care ne vorbește Noul Testament, extratereștrii supranaturali ostili ordinii lui Dumnezeu și atrași de arhanghelul Lucifer în răscoala lui spirituală.

Nimrod și omenirea de atunci era nostalgică după combinarea dintre „îngerii lui Dumnezeu și fetele oamenilor” care produsese vremuri de nemaiauzit progres, este drept, „cu foarte puternice tente demonice” (vezi anexa „Fiii lui Dumnezeu”). Turnul era și realizabil și profund religios în întrebuințarea lui. Religia lui urmărea însă să fie „închinarea la Satan” și pătrunderea prin această alinață în dimensiunile pierdute ale „supranaturalului”.

„Salvarea” pe care o dorea Nimrod era ieșirea din „starea noastră smerită” despre care vorbește Pavel și reintegrarea prin forță în sferele civilizațiilor cerești:

„El va schimba trupul stării noastre smerite, și-l va face asemenea trupului slavei Sale, prin lucrarea puterii pe care o are de a-Și supune toate lucrurile” (Filipeni 3:21).

„Ba încă, cineva a făcut undeva următoarea mărturisire: „Ce este omul, ca să-ți aduci aminte de el, sau fiul omului, ca să-l cercetezi? L-ai făcut pentru puțină vreme mai prejos de îngeri …” (Evrei 2:6-7).

De ce le-a blocat Dumnezeu calea aceasta spre salvare? Pentru că alternativa Babilonlui n-ar fi fost de fapt o „salvare”, ci o alegere rea cu consecințe nefaste eterne. Oprirea construirii turnului a fost un gest al dragostei și înțelepciunii divine, după cum fusese și alungarea din paradis și potopul de pe vremea lui Noe. Prin toate aceste trei aparente pedepse lucra harul lui Dumnezeu și hotărârea Lui nestrămutată de a ne face bine. Prin alungarea din paradis ni s-a interzis accesul la pomul vieții, care ar fi dat un caracter etern înstrăinării noastre de Dumnezeu; am fi început „moartea a doua” cu consecințele ei ireversibile.

Prin potop, Dumnezeu a selectat o familie necontaminată de morbul încuscririi demonice cu „fiii lui Dumnezeu care nu și-au păstrat locuința”, ci s-au coborât să contamineze zestrea genetică și spirituală a omenirii pentru a bloca planul mesianic al întrupării lui Christos printr-o femeie. Tot restul populației lumii, împreună cu toate viețuitoarele au trebuit omorâte, pentru a da o șansă unui început necontaminat:

„Uriașii erau pe pământ în vremurile acelea, și chiar și după ce s-au împreunat fiii lui Dumnezeu cu fetele oamenilor, și le-au născut ele copii: aceștia erau vitejii care au fost în vechime, oameni cu nume.

Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ, și că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău. I-a părut rău Domnului că a făcut pe om pe pământ, și S-a mâhnit în inima Lui. Și Domnul a zis: „Am să șterg de pe fața pământului pe omul pe care l-am făcut, de la om până la vite, până la târâtoare și până la păsările cerului; căci îmi pare rău că i-am făcut.“

Pământul era stricat înaintea lui Dumnezeu, pământul era plin de silnicie. Dumnezeu S-a uitat spre pământ, și iată că pământul era stricat; căci orice făptură își stricase calea pe pământ” (Gen. 6:1-12).

Oprirea construirii turnului Babel a blocat accesul omenirii „pe ușa din dos” în universul spiritual cosmic și alianța dintre urmașii lui Noe și aceia care pervertiseră creația de pe pământ înainte de Potop.

II. Au vrut o semnificație deosebită de cea dată de Dumnezeu

„Și să ne facem un nume!”

În Biblie, numele nu sunt doar o colecție plăcută de sunete, ci formulări care ascund în ele destăinuiri despre identitatea și destinul cuiva. Un „nume” reprezintă o anumită „stare”, definește o foarte precisă „calitate a cuiva”. Îndepărtarea de Creator a dus creatura în rătăcire. Alungarea din paradis le-a produs oamenilor o teribilă criză de identitate. Nemaifiind „ai Domnului”, ajunseseră „ai nimănui”. Aceasta era ceea ce simțeau și resimțeau dureros în inimi.

A reintra în sferele cerești prin propriile puteri era echivalent cu a-I spune lui Dumnezeu: „Am făcut-o și fără Tine. Am realizat-o prin puterile noastre. Ne-am făcut singuri un nume mare printre creaturile cerului”.

Dumnezeu știa criza de semnificație prin care trecea omenirea și avea pregătită o cale pentru rezolvarea acestei probleme. În capitolul imediat următor citim că Dumnezeu l-a chemat pe Avraam din mulțimea păgână și i-a propus tocmai să-l scoată din groaznica criză de semnificație și să-i dea un „nume“:

„Domnul zisese lui Avram: „Ieși din țara ta, din rudenia ta, și din casa tatălui tău, și vino în țara pe care ți-o voi arăta. Voi face din tine un neam mare, și te voi binecuvânta; Îți voi face un nume mare, … “ (Gen. 12:1-2).

Identitatea veritabilă se definește în funcție de „ceva“ sau de „cineva“. Orice identitate definită față de lucruri sau situații este falsă și efemeră. Numai identitatea definită față de Creatorul universului, este și va rămâne pururi adevărată. Dumnezeu este un punct de reper universal pentru toate făpturile. Problema identității umane, rezolvată pentru Avraam prin chemarea lui, va fi rezolvată de Dumnezeu în final pentru toți aceia care s-au întors prin credință la El. Despre aceasta ne spune Domnul Isus în cartea Apocalipsei:

„Celui ce va birui, îi voi da să mănânce din mana ascunsă, și-i voi da o piatră albă, și pe piatra aceasta este scris un nume nou, pe care nu-l știe nimeni decât acela care-l primește” (Apoc. 2:17).

„Pe cel ce va birui, îl voi face un stâlp în Templul Dumnezeului Meu și nu va mai ieși afară din el. Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu și numele cetății Dumnezeului Meu, noul Ierusalim, care are să se coboare din cer de la Dumnezeul Meu și Numele Meu cel nou” (Apoc. 3:12).

Semnificația noastră eternă va fi dată de această întreită identitate: pe noi va fi „scris”: ,,Numele Dumnezeului Meu”, „numele cetății Dumnezeului Meu”, și „Numele Meu cel nou”. Un veritabil „Social Security Number” cu trei seturi de numere …

Ințiativa lui Nimrod și a oamenilor din Babilon urmărea dobândirea unei identități false obținute prin uzurpare. Era calea propusă de Lucifer.

III. Au vrut puterea gloatei

„ … ca să nu fim împrăștiați pe toată fața pământului”

Condițiile lumii de după cădere și potop erau grele și locurile erau periculoase. Există o putere în mulțime și un sentiment de siguranță în aglomerația unei mulțimi. Chiar așa a sunat și deviza din Internaționala comuniștilor: „De ce uitați că-n voi e număr și putere”.

Formarea unor mari aglomerări umane era însă în directă contradicție cu porunca pe care le-o dăduse Dumnezeu oamenilor: „Iar voi, creșteți și înmulțiți-vă, răspândiți-vă pe pământ, și înmulțiți-vă pe el!” (Gen. 9:7). Nimrod a ales să nu se supună acestei porunci divine, de parcă i-ar fi spus lui Dumnezeu: „Nu sunt de acord cu planurile Tale. Avem noi unul mai bun. Vom sta aici împreună și nu vom merge nicăieri”.

Babilonul este cel dintâi oraș zidit de oameni după pedeapsa potopului. A fost ridicat de un om care în nume, în porniri și în acțiuni a fost un „rebel” față de Dumnezeu. Nimrod a fost un om plin de mândrie. El și-a ridicat pumnul spre Dumnezeu și i-a zis: „N-avem nevoie de Tine! Nu Te vrem! Vrem să trăim așa cum hotărâm noi. Vom face ce ne place, când ne place și cum ne place. Vom trăi fără Tine”.

Din momentul acesta, Babilonul și-a definit un caracter anume:

„Cetatea mândriei, a rebeliunii față de Dumnezeu, a împotrivirii față de planurile Lui și a construirii unor alternative proprii pentru soluționarea problemelor omenirii.“

Știm ce s-a întâmplat atunci. Dumnezeu a venit, a văzut și a spulberat planurile lui Nimrod. Prin încurcarea limbilor, Dumnezeu i-a împrăștiat cu forța pe toată suprafața pământului. Edictele lui Dumnezeu sunt foarte eficiente. Cel dat la babel n-a fost revocat niciodată și, de atunci, omenirea nu s-a mai putut aduna din fărâmițarea Neamurilor.

Separată de Dumnezeu „mulțimea nu face putere”, ci prostii. Înțelepciunea divină a socotit că este mai bine să o fărâmițeze în fragmentele naționale pe care le vom întâlni chiar și în marea unitate a Împărăției viitoare: „frunzele pomului servesc la vindecarea Neamurilor” (Apocalipsa 22:2).

Fiecare națiune a lumii își poate trasa drumul înapoi spre același punct de origine: Babilonul străvechi. De acolo au început toate problemele noastre. Toate au fost puse la cale în această cea dintâi cetate a omenirii care se ridica nesmerită după pedepsirea prin apele Potopului:

„Domnul a zis în inima Lui: „Nu voi mai blestema pământul din pricina omului, pentru că întocmirile gândurilor din inima omului sunt rele din tinerețea lui” (Gen. 8:21).

 

Babilonul numărul doi – temnița popoarelor

17_Nineveh_Babylon

A doua apariție a Babilonului a fost prin 1972 odată cu apariția lui Hamurabi și a ținut până în 529, când a fost cucerit de Medo-persani. Supremația modială a Babilonului a durat deci cam 1.443 de ani. Mult, foarte mult, nemaiauzit de mult! Nu-i de mirare că în „chipul“ pe care l-a visat Nebucadnețar, Babilonul ocupă locul prioritar: capul de aur:

Tu, împărate, eşti împăratul împăraţilor, căci Dumnezeul cerurilor ţi-a dat împărăţie, putere, bogăţie şi slavă. El ţi-a dat în mâini, oriunde locuiesc ei, pe copiii oamenilor, fiarele câmpului şi păsările cerului şi te-a făcut stăpân peste toate acestea: tu eşti capul de aur! “ (Daniel 2:37-38).

Babilonul al doilea a fost ridicat în aceeași regiune ca și Babilonul străvechi din cartea Genezei. Interesant, pe același mal al râului Eufrat, Nebucadnețar a ridicat un zigurat în șapte trepte, cea mai înaltă platformă, acoperită cu cărămidă de culoarea albastră, primind numele de „poartă a cerului“.

Screen Shot 2020-02-19 at 11.17.43 AM

Dincolo de extraordinara putere militară, Babilonul era renumit pentru „știința“ vrăjitorilor, cititorilor în stele, descântătorilor și a magilor (Dan. 2:2). Împăratul nu făcea mai nimic fără a se consulta cu ei. Aduceți-vă aminte că Daniel și cei trei prieteni ai săi au fost supuși la „teste“ de înțelepciune (Daniel 1:17-21). Babilonul și Egiptul au fost renunite pentru casta „preoților“ care erau sfetnicii puterii politice. Am putea spune că imperiile de atunci erau conduse de „satrapi“ cu puteri dictatoriale absolute, dar că acești satrapi se lăsau la rândul lor conduși de reprezentanții religioși ai cunoștințelor supranaturale. Împărații erau puterea naturală, iar preoții le adăugau accesul la puterea supranaturală.

Babilonul de pe Eufrat a funcționat ca o temniță a popoarelor, dominând totul, dar înlesnind în același timp progresul și bunăstarea tuturor. Dumnezeu a avut dreptate atunci când l-a desemnat drept „epoca de aur“ a istoriei.

Babilonul de pe vremea robiei evreilor a căzut, dar multe din profețiile rostite atunci pentru el aveau în vedere căderea unui alt Babilon, păstrat pentru vremurile din urmă.

Acele fragmente profetice rămase neîmplinite au accentul caracteristic evenimentelor din Apocalipsa:

Iată, vine Ziua Domnului, zi fără milă, zi de mânie şi urgie aprinsă, care va preface tot pământul în pustiu şi va nimici pe toţi păcătoşii de pe el.  Căci stelele cerurilor şi Orionul nu vor mai străluci; soarele se va întuneca la răsăritul lui şi luna nu va mai lumina.
„Voi pedepsi – zice Domnul – lumea pentru răutatea ei şi pe cei răi pentru nelegiuirile lor; voi face să înceteze mândria celor trufaşi şi voi doborî semeţia celor asupritori.
Voi face pe oameni mai rari decât aurul curat şi mai scumpi decât aurul din Ofir. Pentru aceasta voi clătina cerurile şi pământul se va zgudui din temelia lui, de mânia Domnului oştirilor, în ziua mâniei Lui aprinse. Atunci, ca o căprioară speriată, ca o turmă fără păstor, fiecare se va întoarce la poporul său, fiecare va fugi în ţara lui….

Şi astfel, Babilonul, podoaba împăraţilor, falnica mândrie a caldeenilor, va fi ca Sodoma şi Gomora, pe care le-a nimicit Dumnezeu. El nu va mai fi locuit, nu va mai fi niciodată popor în el. Arabul nu-şi va mai întinde cortul acolo şi păstorii nu-şi vor mai ţărcui turmele acolo, ci fiarele pustiei îşi vor face culcuşul acolo, bufniţele îi vor umple casele, struţii vor locui acolo şi stafiile se vor juca acolo. Şacalii vor urla în casele lui împărăteşti pustii şi câinii sălbatici, în casele lui de petrecere. Vremea lui este aproape să vină şi zilele nu i se vor lungi” (Isaia 13:9-22).

Dacă vreți să aflați când va fi pedepsit Babilonul astfel, căutați în Biblie descrierea unei zile ca aceasta. Căutați o zi în care Dumnezeu „va nimici pe toți păcătoții” de pe pământ; una în care oamenii vor fi nimiciți în număr așa de mare că vor ajunge „mai rari decât aurul curat de Ofir”. Uitați-vă după o zi care se va preface în noapte, când cerurile (la plural) se vor clătina și pământul se va zgudui din temelia lui”. Dacă sunteți, cât de cât, familiarizați cu Biblia, veți găsi ceva despre această zi în cartea profetului Ioel (capitolele 2 și 3) și mai ales în cartea Apocalipsa (capitolele 6 la 19). Acolo se vorbește despre astfel de evenimente care se vor petrece pe pământ cu foarte puțin timp înainte de revenirea Domnului Isus în slavă.

În esență deci, Isaia ne spune că Dumnezeu va pedepsi Babilonul, dar nu numai cetatea, ci și regiunea întreagă unde se află. Această distrugere masivă se va petrece în „ziua Domnului”. Vor fi semne supranaturale în ceruri, distrugeri nemaintâlnite pe pământ, uriașe pierderi de vieți omenești, toate acestea ca o consecință a faptului că Dumnezeu vine ca să-i judece pe cei păcătoși.

Pământul se rupe, pământul se sfărâmă, pământul se crapă, pământul se clatină ca un om beat, tremură ca o colibă; păcatul lui îl apasă, cade şi nu se mai ridică. În ziua aceea, Domnul va pedepsi în cer oştirea de sus, iar pe pământ pe împăraţii pământului. Aceştia vor fi strânşi ca prinşi de război şi puşi într-o temniţă, vor fi închişi în gherle şi, după un mare număr de zile, vor fi pedepsiţi. Luna va fi acoperită de ruşine şi soarele, de groază, căci Domnul oştirilor va împărăţi pe Muntele Sionului şi la Ierusalim, strălucind de slavă în faţa bătrânilor Lui“ (Isaia 24:19-23).

Babilonul numărul trei: Babilonul cel Mare

Spre surprinderea noastră, Apocalipsa 17 ne vorbește despre o a treia apariție a Babilonului în istorie. Isaia și Ieremia au profețit despre Babilon înainte ca el să cadă. În Apocalipsa, Ioan profețește despre căderea celui de al treilea babilon mai înainte ca acesta să existe!

Suntem invitați de unul din cei șapte îngeri care purtau cele șapte potire să privim panoramic, în timp profetic, ultima formă de organizare a omenirii fără Dumnezeu. Va fi o „renaștere“ a dimensiunilor religioase și politice care au existat latent în toate veacurile.

Apoi unul din cei şapte îngeri care ţineau cele şapte potire a venit de a vorbit cu mine şi mi-a zis: „Vino să-ţi arăt judecata curvei celei mari, care şade pe ape mari. Cu ea au curvit împăraţii pământului şi locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei!” Şi m-a dus, în Duhul, într-o pustie. Şi am văzut o femeie şezând pe o fiară de culoare stacojie, plină cu nume de hulă şi avea şapte capete şi zece coarne. Femeia aceasta era îmbrăcată cu purpură şi stacojiu, era împodobită cu aur, cu pietre scumpe şi cu mărgăritare. Ţinea în mână un potir de aur, plin de spurcăciuni şi de necurăţiile curviei ei. Pe frunte purta scris un nume, o taină: „Babilonul cel mare, mama curvelor şi spurcăciunilor pământului”.“ (Apoc. 19:1-5).

17-6 -femeia pe fiară

Există o asemănare și o deosebire între Babilonul din Apocalipsa 17 și cel din Apocalipsa 18. Femeia îmbrăcată în stacojiu reprezintă Babilonul religios, iar Babilonul din capitolul 18 este Babilonul politic, reprezentat printr-o cetate. Babilonul din capitolul 17 este devorat chiar de fiara care-l poartă, în timp ce Babilonul din capitolul 18 este distrus de Dumnezeu și bocit de sistemul politico-economic mondial.

În Apocalipsa 17:5, ne este prezentată o femeie care călărea pe o fiară. Pe frunte avea un nume, o taină: „Babilonul cel mare”. În capitolul 18, Dumnezeu descrie o putere economică mondială. Care este numele ei? Tot „Babilonul cel mare” (Apoc. 18:2). Conținutul celor două capitole merge în paralel, dar sunt deosebite unul de celălalt. Iată un tabel care ilustrează aceasta:

BABILONUL APOCALIPTIC
Apocalipsa 17 Apocalipsa 18
„Babilonul cel mare” – 17:5 „Babilonul cel mare” – 18:2
„Și femeia, pe care ai văzut-o este cetatea cea mare, care are stăpânire peste împărații pământului” – 17:18 „Vai! vai! Babilonul, cetatea cea mare, cetatea cea tare! într-o clipă ți-a venit judecata!” – 18:10
„Femeia aceasta era îmbrăcată cu purpură și stacojiu; era împodobită cu aur, cu pietre scumpe și cu mărgăritare” – 17:4 „Cetatea cea mare, care era îmbrăcată cu in foarte subțire, cu purpură și cu stacojiu, care era împodobită cu aur, cu pietre scumpe și cu mărgăritare…” – 18:16
„Ținea în mână un potir de aur, plin de spurcăciuni și de necurățiile curviei ei” – 17:4 „Răsplătiți-i cum v-a răsplătit ea, și întoarceți-i de două ori cât faptele ei. Turnați-i îndoit în potirul în care a amestecat ea!” – 18:6
„Cu ea au curvit împărații pământului, și locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei!”           – 17:2 „Pentru că toate neamurile au băut din vinul mâniei curviei ei, și împărații pământului au curvit cu ea, și negustorii pământului s-au îmbogățit prin risipa desfătării ei” – 18:3
„Și am văzut pe femeia aceasta îmbătată de sângele sfinților și de sângele mucenicilor lui Isus. “- 17:6 „Și pentru că acolo a fost găsit sângele proorocilor și al sfinților și al tuturor celor ce au fost jungheați pe pământ” – 18:24

În Vechiul Testament, Dumnezeu ne-a spus că Babilonul a fost locul în care a început răul pe fața pământului după potop. După aceasta, Babilonul lui Nebucadnețar a distrus Ierusalimul și i-a dus în robie pe evrei. Prin profeții Isaia și Ieremia, Dumnezeu spune: „Am să pedepsesc Babilonul pentru tot răul pe care l-a făcut și am să reașez poporul Meu în legămintele făgăduințelor sfinte”.

Acum, în Apocalipsa 17 și 18, Dumnezeu reia aceste două teme și ne spune: „Știți ceva? Vreau să vă spun ce am să-i fac Babilonului, cetății care va fi iarăși mare și tare la vremea sfârșitului. Babilonul va fi o cetate foarte bogată, cu influență puternică asupra întregii lumi. În plus, reputația ei va fi că i-a chinuit și persecutat pe copiii Mei. Am să nimicesc Babilonul cu desăvârșire.”

În Apocalipsa 17, numirea „Babilonul cel mare, mama curvelor şi spurcăciunilor pământului” identifică religia falsă dintotdeauna care va reapare în forma ei finală. Ea este deja numită o „religie a Epocii Noi“ și îi va fermeca pe toți locuitorii pământului. Sămânța ei este din răsadului străvechi al religiilor păgâne. Prin numirea „Babilonul cel mare“ suntem anunțați că lumea va reveni la simbolurile mitologiei și se va uni într-o închinare despre care apostolul Pavel scrie că a fost, este și va fi o formă demonică de dominare a societății:

Deci ce zic eu? Că un lucru jertfit idolilor este ceva? Sau că un idol este ceva? Dimpotrivă, eu zic că ce jertfesc neamurile, jertfesc dracilor, şi nu lui Dumnezeu. Şi eu nu vreau ca voi să fiţi în împărtăşire cu dracii. Nu puteţi bea paharul Domnului şi paharul dracilor; nu puteţi lua parte la masa Domnului şi la masa dracilor“ (1 Cor. 10:19-21).

Dar Duhul spune lămurit că, în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă, ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor, abătuţi de făţărnicia unor oameni care vorbesc minciuni, însemnaţi cu fierul roşu în însuşi cugetul lor (1 Cor. 4:1-2).

Babilonul numărul trei nu există încă, dar semnele apariției lui sunt inconfundabile. Vă semnalizez doar câteva dintre ele.

Ca o inconștientă și involuntară confirmare a profețiilor din Apocalipsa, „Europa Unită“ a reactivat nostalgia unei noi ordini mondiale care seamănă suspect cu cea propusă de Nimrod în Babilonul numărul unu și de Nebucadnețar în Babilonul numărul doi. Simbolic și semnificativ „Europa unită“ și-a ales drept „efigie“ o imagine în care o femeie (Europa mitologică) este călare pe un taur (Zeus întrupat) și a publicat-o până și pe timbrele poștale.

 

„Femeia sezând pe o fiară de culoare stacojie“ este religia falsă pe care le-a oferit-o Satan oamenilor încă de la începutul istoriei, iar „fiara“ este puterea politică pe care a călărit-o mereu, dar care o va distruge la sfârșit cu desăvârșire:

Apoi mi-a zis: „Apele pe care le-ai văzut, pe care şade curva, sunt noroade, gloate, neamuri şi limbi. Cele zece coarne pe care le-ai văzut şi fiara vor urî pe curvă, o vor pustii şi o vor lăsa goală. Carnea i-o vor mânca şi o vor arde cu foc. Căci Dumnezeu le-a pus în inimă să-I aducă la îndeplinire planul Lui: să se învoiască pe deplin şi să dea fiarei stăpânirea lor împărătească, până se vor îndeplini cuvintele lui Dumnezeu. Şi femeia pe care ai văzut-o este cetatea cea mare, care are stăpânire peste împăraţii pământului” (Apoc. 17:15-18).

Obrăznicia Europei unite merge însă dincolo de coincidențele întâmplătoare și alege deliberat simbolul biblic al Babilonului numărul unu! Pentru sediul puterii europene le-a fost comandată arhitecților o clădire care să semene întocmai cu un tablou făcut de un pictor celebru pentru Turnului Babel:

17_Babel_Europa

Turnul Balel, pictură de Bruegel (Pieter Bruegeș, cel bătrân) și Parlamentul European de la Strasbourg.

Europa lui Antichrist se prevestește acum prin arhitectură. Există chiar și un viitor prevestit printr-un ou care germinează în pântecele Europei din care se va naște Noua Ordine Mondială.

Apoc. 17_Oul Noii Ordini Mondialescreen-shot-2016-12-28-at-3-26-40-pm

În construcție (sus) și în formă finală cu pereți de ferestre către viitor (jos).
Apoc 17_ ferestre spre viitor

Europa se grăbește. În lume se propovăduiește o „nouă ordine mondială“ în termenii unui „sat global“ în care să locuim toți. Babilonul numărul trei este în construcție. Ce va fi cu el? Să citim ce ne spune capitolul 17 din Apocalipsa.

Este evident că ni se prezintă o formă de spiritualitate păgână care „călărește“ adică are autoritate, asupra unui sistem mondial politic.

Identitatea Babilonului religios

Unii cred că „Babilonul religios“ este religia catolică. Nu împărtășesc această convingere din două motive.

În Apocalipsa 17 ni se vorbește despre o religie cu care au curvit împărații pământului. Aceasta include toată istoria omenirii, iar catolicismul nu se califică pentru această definiție.

„Cu ea au curvit împăraţii pământului şi locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei!“ (Apoc. 17:2).

Al doilea motiv este că Babilonul religios va fi religia lui Antichrist, fără nici o asemănare cu creștinismul. Ea va aparem așa cum precizează apostolul Pavel „după lepădarea de credință“. Apostazii locale și parțiale au mai fost dar, va exista o apostazie totală și definitivă, în care orice urmă de creștinism adevărat va fi înlăturat:

„ … să nu vă lăsaţi clătinaţi aşa de repede în mintea voastră şi să nu vă tulburaţi de vreun duh, nici de vreo vorbă, nici de vreo epistolă ca venind de la noi, ca şi cum ziua Domnului ar fi şi venit chiar. Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip, căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă şi de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte „Dumnezeu”, sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu“ (2 Tesal. 2:2-4).

Asta nu înseamnă că nu există elemente de păgânism străvechi în catolicism. Dimpotrivă!

În cea mai adâncă decădere a ei, Biserica catolică a ajuns într-adevăr ca o religie păgână, dar n-a fost și nu este o religie păgână. În ea însă au pătruns, ca în toate celelalte religii, elementele unei „proto-religii” cu originea, ați ghicit, în … Babilon.

Iată ce ne spune John Walvoord, în comentariul său asupra cărții Apocalipsa:

„Mulți scriitori notează faptul că multe ritualuri păgâne, necurate ale Babilonului s-au strecurat în biserica primară, iar mai târziu au fost încorporate în Romano-Catolicism (și Ortodoxie) , de care Protestantismul s-a separat în Evul Mediu.

Texte străvechi din surse extrabiblice indică faptul că soția lui Nimrod, cel care a întemeiat cetatea Babilon, a devenit conducătoarea unei mișcări mistice numite „misterele babiloniene”, care constau în ritualuri religioase secrete. Femeia aceasta, cunoscută sub numele de Semiramis, a ajus mare preoteasă idolatră. Se spune că ea ar fi născut un fiu pe care l-ar fi conceput în chip miraculos.

Acest fiu, numit Tamuz, a fost considerat salvatorul poporului său, un fel de precursor fals al lui Mesia, presupus a fi împlinirea promisiunii făcute de Dumnezeu lui Eva:

„Vrăjmășie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei. Aceasta îți va zdrobi capul, și tu îi vei zdrobi călcâiul” (Geneza 3:15).

Elementele acestei legende babiloniene au fost încorporate în ritualurile religioase din câteva din marile religii ale lumii. Imaginea mamei, regină a cerului, ținând un fiu în brațe este întâlnită în toată lumea antică și a fost introdusă în practici cu semnificația curățirii de păcat.Cu toate că ritualurile practicate în falsa religie a Babilonului erau mult diferite de la o cetate la alta, aproape în fiecare loc exista un ordin de preoți care se închinau mamei și copilului, practicau stropirea cu apă sfântă și au înfințat un ordin al fecioarelor care să practice prostituția religioasă. Despre Tamuz, fiul, se spune că a fost ucis de o fiară sălbatică și apoi a fost readus la viață, ceea ce, evident, este o imitație satanică care anticipează învierea lui Christos.

egyptian

Religia Babilonului nu este descrisă expres în Biblie, dar avem refetințe clare la conflictul dintre adevărata credință și această pseudoreligie. Profetul Ezechiel s-a ridicat să protesteze din partea lui Dumnezeu față de ceremonia bocirii lui Tamuz:

„Și mi-a zis: „Vei mai vedea și alte urâciuni mari, pe care le săvârșesc ei!” Și m-a dus la intrarea porții Casei Domnului dinspre miază-noapte și iată că acolo stăteau niște femei care plângeau pe Tamuz” (Ezechiel 8:13-14).

Ieremia condamnă practica păgână a facerii de turte în cinstea împărătesei cerului și de a arde tămâie în cinstea ei:

„Nu vezi ce fac ei în cetățile lui Iuda și pe ulițele Ierusalimului? Copiii strâng lemne, părinții aprind focul, și femeile frământă plămădeala, ca să pregătească turte împărătesei cerului, și să toarne jertfe de băutură altor dumnezei, ca să Mă mânie” (Ieremia 7:17-18).

„Nu te vom asculta în nimic din cele ce ne-ai spus în Numele Domnului. Ci voim să facem cum am spus cu gura noastră, și anume: să aducem tămâie împărătesei cerului, și să-i turnăm jertfe de băutură, cum am făcut, noi și părinții noștri, împărații noștri și căpeteniile noastre, în cetățile lui Iuda și în ulițele Ierusalimului. Atunci aveam pâine de ne săturam, eram fericiți, și nu treceam prin nici o nenorocire! Dar, de când am încetat să aducem tămâie împărătesei cerului, și să-i turnăm jertfe de băutură, am dus lipsă de toate, și am fost nimiciți de sabie și de foamete…” ÎDe altfel, când aducem tămâie împărătesei cerului și-i turnăm jertfe de băutură, oare fără voia bărbaților noștri îi pregătim noi turte ca s-o cinstim făcându-i chipul, și-i aducem jertfe de băutură?” …

Așa vorbește Domnul, Dumnezeul lui Israel: „Voi și nevestele voastre ați mărturisit cu gurile voastre și ați împlinit cu mâinile voastre ce spuneți: „Vrem să împlinim juruințele pe care le-am făcut, să aducem tămâie împărătesei cerului, și să-i turnăm jertfe de băutură!” (Ieremia 44:17-19,25).

Pentru cei care privesc cu atenție, închinarea către Baal, foarte răspândită la popoarele Canaanului, a fost o altă formă a aceleași religii a misterelor originară în babilon. Baal este echivalentul perfect al lui Tamuz. Mai toate religiile antice conțin elementele „Tainelor” din religia babiloniană. Europa a fost fascinată de „Mitraism” o religie a acestor „taine” care a lăsat urme adânci în practicile și ritualurile catolicismului și ortodoxiei.

Pe vremea bisericilor din primul secol, cultul misterelor Babilonului ajunsese și în Pergam, locul uneia din cele șapte biserici ale Asiei (Apocalipsa 2:12-17).

Probabil că mulți v-ați întrebat de ce episcopii și cardinalii catolici poartă pe cap acele turnuri asemănătoare cu niște capete de pește.

dagon1

Ei bine, marii preoți ai cultului babilonian purtau pe cap coroane în formă de cap de pește, ca o recunoașterea lui Dagon, zeul pește. Acești mari preoți se numeau „păzitori ai podului”, adică ai pasajului de trecere dintre oameni și satan, titlu imprimat pe aceste coroane. Echivalentul roman al acestui titplu, „Pontifex Maximus”, a fost folosit de Cezar Augustus și de împărații romani de mai târziu, dar a fost adoptat și ca titlu al episcopului Romei. În primele secole de existența ale bisericii din Roma, confuzia a crescut la cote incredibile. S-a încercat combinarea unor elemente ale religiei misterelor din Babilon (Mitraismul) cu credința creștină. Rezultatul n-a fost încreștinarea păgânismului, cum s-a dorit, ci păgânizarea creștinismului, cum vedem astăzi. Confuzia amalganului de atunci este prezentă și astăzi. Apostazia, vizibilă astăzi în forma ei latentă, va înflori în forma ei finală în vremea acestei „superbiserici” care se pare că va înghiți toate formele religioase după răpirea adevăratei Biserici la cer.

„Babilonul cel mare” va fi ceea ce „turnul din Șinear” a fost încă de la început: o încercare de spiritualitate pervertită, un asalt ilicit al lumii cerești, prin mijloace contaminate de Satan și îngerii lui căzuți.

Apostolul Pavel scrie lămurit că religiile păgâne sunt demonice:

„Dimpotrivă, eu zic că ce jertfesc Neamurile, jertfesc dracilor, și nu lui Dumnezeu. Și eu nu vreau ca voi să fiți în împărtășire cu dracii” (1 Corinteni 10:20).

Curva cea mare reprezintă spiritualitatea pervertită a celor care, dorind să recâștige paradisul pierdut al cerului, sunt gata să facă pact cu orice forță supranaturală care le promite obținerea acestui deziderat.

Ultima religie a lumii nu va fi „catolicismul corupt”, ci religia Babilonului, un sincretism de religii foarte variate, toate încercări de a lua legătura cu ființe supranaturale „amabile” și gata să ne călăuzească pașii pe calea „îndumnezeirii”.

Catolicismul nu mai face astăzi mulți convertiți. Se înmulțesc însă cu grămada adepții a tot felul de religii prin care oamenii iau legătura cu „ființe extraterestre, cu entități angelice și cu reprezentanți ai unor civilizații care spun că veghează de mii de ani asupra noastră și ne dirijează evoluția”.

Iată mărturia uimitoare a unei prințese dintr-una din casele regale ale Europei:

„Prințesa Norvegiei, Martha Louise, a declarat că deține puteri supranaturale și că poate învăța oamenii cum să comunice cu îngerii, informează bbc.co.uâ. Fiica regelui Harald și a reginei Sonja a făcut acest anunț pe un site, unde a mai spus că intenționează să deschidă un nou centru de terapie alternativă. Prințesa, în vârstă de 35 de ani, a mai declarat că încă din copilărie putea să citească gândurile și sentimentele oamenilor și că a reușit să intre în contact cu îngerii prin intermediul cailor.

Martha Loise, care are pregătire de psihoterapeut, a mai spus că întotdeauna a fost interesată de tratamentele alternative. Cei care vor veni să studieze la centrul ei, vor învăța cum să „creeze miracole” în viața lor și cum să utilizeze puterile îngerilor lor. Prințesa descrie îngerii ca fiind „niște forțe care ne înconjoară, care ne dau resursele necesare și ne ajută în tot ceea ce facem pe parcursul vieții”.

„Totul s-a întâmplat pe vremea în care aveam grijă de cai. Atunci am reușit să vorbesc cu îngerii. De abia mai târziu am înțeles cât de important este pentru mine acest dar și vreau să îl împărtășesc și altor oameni”, a mai declarat Martha Loise.

Cursul prințesei se desfășoară pe o perioadă de trei ani și va costa 4150 de dolari pe an (HotNews.ro, S.B., 25 iulie 2007).

Catolicismul, oricât de corupt și greșit ar fi el, mai este încă o religie care-L proclamă pe Isus Christos ca Domn. Înainte de cea de a doua venire a lui Christos, împreună cu apariția „omului fărădelegii” se va produce și tragica „lepădare de credință”:

„Cât privește venirea Domnului nostru Isus Christos și strângerea noastră laolaltă cu El, vă rugăm, fraților, să nu vă lăsați clătinați așa de repede în mintea voastră, și să nu vă tulburați de vreun duh, nici de vreo vorbă, nici de vreo epistolă, ca venind de la noi, ca și cum ziua Domnului ar fi și venit chiar.

Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip, căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credință, și de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul, care se înalță mai presus de tot ce se numește „Dumnezeu”, sau de ce este vrednic de închinare. Așa că se va așeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu” (2 Tesal. 2:1-4).

Apostazii mai mici sau mai mari, mai banale sau mai spectaculoase s-au petrecut în toate veacurile. Nu despre ele vorbește apostolul Pavel. Un alt loc în care apostolul Pavel vorbește despre vremea „apostaziei” este 1 Timotei 4:1-2, unde apostolul adaugă câteva detalii:

„Dar Duhul spune lămurit că în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credință, ca să se alipească de duhuri înșelătoare și de învățăturile dracilor, abătuți de fățărnicia unor oameni care vorbesc minciuni, însemnați cu fierul roșu în însuși cugetul lor”.

Soarta Babilonului religios

Este interesant că apostolul Ioan s-a mirat mult când a văzut-o pe femeia îmbătată de sângele sfinților și de sângele martirilor (mucenicilor) lui Isus. Mirarea lui ilustrează mirarea noastră. Dumnezeu este însă gata să explice și să ne spună clar ce se va întâmpla cu ea:

Şi am văzut pe femeia aceasta îmbătată de sângele sfinţilor şi de sângele mucenicilor lui Isus. Când am văzut-o, m-am mirat minune mare. Şi îngerul mi-a zis: „De ce te miri? Îţi voi spune taina acestei femei şi a fiarei care o poartă şi care are cele şapte capete şi cele zece coarne“ (Apoc. 17:5-7).

Existența ei este legată de apariția „fiarei“ descrisă deja în Apocalipsa 11:7 și 13:1. Este teribila fiară a patra din viziunile profetului Daniel, „nespus de grozav de înspăimântătoare și de puternică“ pe care am identificat-o deja cu Imperiul Roman. Intrat într-o adormire după primele secole de creștinism, prima fază a Imperiului roman aținut aproximativ 1.000 de ani, din 753 î.Ch. până în 476 d.Ch.

După această aparentă moarte, Imperiul Roman revine în cea de a doua lui formă prin parafarea Europei Unite cu semnarea tratatului de la Maastricht în anul 1993. Semnatarii noii Constituții europene s-au grăbit să scoată din textul ei orice referinre la trecutul sau prezentul creștin al continentului. Era normal, această formă politică este insuflată de Satan însuși:

Fiara pe care ai văzut-o era şi nu mai este. Ea are să se ridice din Adânc şi are să se ducă la pierzare. Şi locuitorii pământului ale căror nume n-au fost scrise de la întemeierea lumii în cartea vieţii se vor mira când vor vedea că fiara era, nu mai este, şi va veni (Apoc. 17:8-9).

Îngerul leagă reapariția fiarei de spațiul geografic al celor șapte coline (referință tradițională pentru Roma):

Aici este mintea plină de înţelepciune. – Cele şapte capete sunt şapte munţi pe care şade femeia. Sunt şi şapte împăraţi: cinci au căzut, unul este, celălalt n-a venit încă şi, când va veni, el va rămâne puţină vreme.  Şi fiara, care era şi nu mai este, ea însăşi este al optulea împărat: este din numărul celor şapte şi merge la pierzare“ (Apoc. 17:10-11).

Îngerul îi spune lui Ioan, care trăia întemnițat de prima formă a Imperiului Roman, că acest Imperiu va reveni în viitor sub forma unei confederații de zece unități administrative:

„Cele zece coarne pe care le-ai văzut sunt zece împăraţi care n-au primit încă împărăţia, ci vor primi putere împărătească timp de un ceas împreună cu fiara“ (Apoc. 17:12)

Peste ele îl vor întrona pe Antichristul obraznic care se va lupta pe față cu Dumnezeu:

Toţi au acelaşi gând şi dau fiarei puterea şi stăpânirea lor. Ei se vor război cu Mielul, dar Mielul îi va birui, pentru că El este Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor. Şi cei chemaţi, aleşi şi credincioşi care sunt cu El, de asemenea, îi vor birui” (Apoc. 17:13-14).

Înainte de a pieri în lupta cu Mielul, antichristul, fiara, Satan va face însă ceva: va distruge orice formă de religie pentru că se va declara pe sine drept Dumnezeu, atunci când va intra în Templul de la Ierusalim:

17-16_fiara pe femeie

Apoi mi-a zis: „Apele pe care le-ai văzut, pe care şade curva, sunt noroade, gloate, neamuri şi limbi. Cele zece coarne pe care le-ai văzut şi fiara vor urî pe curvă, o vor pustii şi o vor lăsa goală. Carnea i-o vor mânca şi o vor arde cu foc. Căci Dumnezeu le-a pus în inimă să-I aducă la îndeplinire planul Lui: să se învoiască pe deplin şi să dea fiarei stăpânirea lor împărătească, până se vor îndeplini cuvintele lui Dumnezeu. Şi femeia pe care ai văzut-o este cetatea cea mare, care are stăpânire peste împăraţii pământului” (Apoc. 17:15-18).

Religiile idolatre vor fi înlăturate pentru a putea face loc cultului Satanei.Paradoxal, orgoliul Satanei va pune capăt tuturor formelor de religie păgâne. Măștile vor cădea și Satan va cere tuturor să i se închine pe față.

Capitolul următor, Apocalipsa 18, ne va arăta cum va distruge Isus Christos Babilonul politic al fiarei.

 

Apocalipsa 16 – Demolarea finală

Celor ce le este greu să citească aceste capitole pline de judecăți, suferințe și pedepse vreau să le aduc aminte că Dumnezeu le-a poruncit evreilor să sărbătorească în fiecare an Paștele, care a fost tot un eveniment plin de pedepsele plăgilor. Dacă vreunul din copiii generațiilor de după eveniment avea să-i întrebe despre rolul atâtor suferințe trimise de Dumnezeu asupra egiptenilor, trebuia să i se răspundă:

„Aceasta este spre pomenirea celor ce a făcut Domnul pentru mine, când am ieşit din Egipt“ (Exodul 13:8).

Atunci ce este „luminos“ și demn de a fi sărbătorit de Paște?

Ziua de Paște a fost decretată cea dintâi zi dintr-un calendar nou, al eliberării. În mod similar, după plăgile din Apocalipsa, ziua imediat următoare va fi cea dintâi zi din Împărăția lui Dumnezeu pe pământ. Judecățile potirelor din acest capitol nu sunt arbitrare, ci seamănă cu plăgile din Egipt și cu judecățile trâmbițelor din Apocalipsa 8-9, cu două deosebiri.

Prima este că cele din Egipt s-au manifestat asupra unei singure țări de pe pământ, cele din Apocalipsa 8-9 s-au manifestat asupra celei de a treia părți a pământului, dar acestea șapte de la urmă vor fi pe toată fața pământului.

Cea de a doua deosebire constă în rapiditatea cu care se succed. Cele din acest capitol vin rapid unele după altele. Apostolul Pavel a anunțat această caracteristică atunci când a spus:

Pentru că voi înşivă ştiţi foarte bine că ziua Domnului va veni ca un hoţ noaptea. Când vor zice: „Pace şi linişte!”, atunci o prăpădenie neaşteptată va veni peste ei, ca durerile naşterii peste femeia însărcinată, şi nu va fi chip de scăpare“ (1 Tesal. 5:2-3).

În procesul nașterii, durerile vin peste femeia însărcinată la intervale din ce în ce mai mici și cu intensitate din ce în ce mai mare. Metafora durerilor nașterii a fost folosită profetic și de Domnul Isus: „Aceste lucruri vor fi începutul durerilor“ (Matei 24:8 și Marcu 13:8).

Procesul durerilor nașterii are un final frumos prin nașterea copilului. La fel va fi și cu Israel și cu pământul acesta. După durerile nașterii va fi instaurată Împărăția lui Dumnezeu pe pământ! Acesta este singurul lucru bun pe care-l putem spune când ne ocupăm de capitolul acesta: Durerile vor trece, dar bucuria noii creații va rămâne:

„Femeia, când este în durerile naşterii, se întristează, pentru că i-a sosit ceasul, dar, după ce a născut pruncul, nu-şi mai aduce aminte de suferinţă, de bucurie că s-a născut un om pe lume“ (Ioan 16:21).

Toate aceste revărsări ale mâniei din potirele divine se vor întâmpla în timp ce se va desfășura pe pământ grozava încleștare de forțe de la Armaghedon. Dumnezeu va veni astfel în ajutorul poporului Său și va tuna și fulgera împotriva dușmanilor lui:

„Şi am auzit pe omul acela îmbrăcat în haine de in, care stătea deasupra apelor râului; el şi-a ridicat spre ceruri mâna dreaptă şi mâna stângă şi a jurat pe Cel ce trăieşte veşnic că vor mai fi o vreme, două vremuri şi o jumătate de vreme şi că toate aceste lucruri se vor sfârşi când puterea poporului sfânt va fi zdrobită de tot“ (Daniel 12:7).

Satan va fi în fruntea confederației care va urmări să aneantizeze Israelul pentru ca Împărăția lui Dumnezeu să nu poată fi instaurată. Este acea mânie a balaurului pornit împotriva rămășiței femeii despre care am citit în Apocalipsa 12:17. Violența atacurilor lui asupra Israelului va fi întâmpinată cu violența din potirele mâniei divine trimisă din cer de Dumnezeu însuși. Vor fi vremuri teribile:

Pentru că atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi.  Şi dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa; dar, din pricina celor aleşi, zilele acelea vor fi scurtate“ (Mat. 24:21-22).

Primul verset din acest capitol Îl prezintă pe Dumnezeu dând comanda pentru vărsarea potirelor mâniei pe pământ:

„Şi am auzit un glas tare, care venea din Templu şi care zicea celor şapte îngeri: „Duceţi-vă şi vărsaţi pe pământ cele şapte potire ale mâniei lui Dumnezeu!” (Apoc. 16:1).

Cel dintâi potir vărsat a cauzat o boală teribilă:

 

Cel dintâi s-a dus şi a vărsat potirul lui pe pământ. Şi o rană rea şi dureroasă a lovit pe oamenii care aveau semnul fiarei şi care se închinau icoanei ei“ (Apoc. 16:2).

Pedeapsa aceasta va veni NUMAI peste cei ce aveau semnul fiarei! Asta înseamnă că nu peste toți cei vii, iar asta înseamnă că încă vor mai fi atunci oameni care nu se vor închina fiarei! Suferința aceasta trimisă peste împotrivitorii lui Dumnezeu seamănă cu cea de a șasea plagă trimisă de Dumnezeu asupra Egiptului:

Domnul a zis lui Moise şi lui Aaron: „Umpleţi-vă mâinile cu cenuşă din cuptor, şi Moise s-o arunce spre cer, sub ochii lui Faraon. Ea se va preface într-o ţărână care va acoperi toată ţara Egiptului şi va da naştere în toată ţara Egiptului, pe oameni şi pe dobitoace, la nişte bube pricinuite de nişte băşici fierbinţi.” Ei au luat cenuşă din cuptor şi s-au înfăţişat înaintea lui Faraon; Moise a aruncat-o spre cer, şi ea a dat naştere, pe oameni şi pe dobitoace, la nişte bube pricinuite de nişte băşici fierbinţi. Vrăjitorii nu s-au putut arăta înaintea lui Moise din pricina bubelor, căci bubele erau pe vrăjitori, ca şi pe toţi egiptenii“ (Exodul 9:8-11).

Al doilea și al treilea potir al mâniei a pricinuit transformarea apelor în sânge. Este o „pedeapsă poetică“. Celor care nu s-au săturat să verse sângele copiilor lui Dumnezeu li se va da sânge ca pedeapsă. „Sânge vreți, am să vă dau Eu sânge!“ pare că este mesajul acestei pedepse:

„Al doilea a vărsat potirul lui în mare. Şi marea s-a făcut sânge, ca sângele unui om mort. Şi a murit orice făptură vie, chiar şi tot ce era în mare.

Al treilea a vărsat potirul lui în râuri şi în izvoarele apelor. Şi apele s-au făcut sânge. Şi am auzit pe îngerul apelor zicând: „Drept eşti Tu, Doamne, care eşti şi care erai! Tu eşti Sfânt, pentru că ai judecat în felul acesta. Fiindcă aceştia au vărsat sângele sfinţilor şi al prorocilor, le-ai dat şi Tu să bea sânge. Şi sunt vrednici.” Şi am auzit altarul zicând: „Da, Doamne Dumnezeule, Atotputernice, adevărate şi drepte sunt judecăţile Tale!” (Apoc. 16:3-7).

Suferința seamănă cu prima plagă trimisă de Dumnezeu peste egipteni:

Acum, aşa vorbeşte Domnul: ,,Iată cum vei cunoaşte că Eu sunt Domnul. Am să lovesc apele râului cu toiagul din mâna mea, şi ele se vor preface în sânge. Peştii din râu vor pieri, râul se va împuţi, aşa că le va fi greaţă egiptenilor să bea din apa râului.”
Domnul a zis lui Moise: „Spune lui Aaron: ,,Ia-ţi toiagul şi întinde-ţi mâna peste apele egiptenilor, peste râurile lor, peste pâraiele lor, peste iazurile lor şi peste toate bălţile lor. Ele se vor preface în sânge şi va fi sânge în toată ţara Egiptului, atât în vasele de lemn, cât şi în vasele de piatră.”
Moise şi Aaron au făcut cum le poruncise Domnul. Aaron a ridicat toiagul şi a lovit apele râului sub ochii lui Faraon şi sub ochii slujitorilor lui, şi toate apele râului s-au prefăcut în sânge. Peştii din râu au pierit, râul s-a împuţit, aşa că egiptenii nu mai puteau să bea apa râului şi a fost sânge în toată ţara Egiptului. Dar vrăjitorii Egiptului au făcut şi ei la fel prin vrăjitoriile lor. Inima lui Faraon s-a împietrit şi n-a ascultat de Moise şi de Aaron, după cum spusese Domnul. Faraon s-a întors de la râu şi s-a dus acasă, dar nu şi-a pus la inimă aceste lucruri. Toţi egiptenii au săpat în împrejurimile râului ca să găsească apă de băut, căci nu puteau să bea din apa râului“ (Exodul 7:17-24).

Dacă mă veți întreba cum se va reface flora și fauna planetei în aceste condiții vă voi răspunde că ele nu se vor mai reface. Aceasta este demolarea totală.

Cel de al patrulea potir a cauzat intensificarea radiației solare:

Al patrulea a vărsat potirul lui peste soare. Şi soarelui i s-a dat să dogorească pe oameni cu focul lui. Şi oamenii au fost dogoriţi de o arşiţă mare şi au hulit Numele Dumnezeului care are stăpânire peste aceste urgii şi nu s-au pocăit ca să-I dea slavă“ (Apoc. 16:8-9).

Gândiți-vă că oamenii aceia nu vor avea de unde să bea apă, căci a fost prefăcută în sânge. Ce teribilă va fi suferința lor. Ea amintește de o profeție a lui Maleahi:

„Căci iată, vine ziua care va arde ca un cuptor! Toţi cei trufaşi şi toţi cei răi vor fi ca miriştea; ziua care vine îi va arde, zice Domnul oştirilor, şi nu le va lăsa nici rădăcină, nici ramură“ (Mal. 4:1).

Cu numărul fiarei pe frunte și cu inima împietrită, locuitorii pământului vor refuza să se pocăiască, preluând atitudinea de frondă luciferică a Celui cu care au ales să fie părtași.

Al cincilea potir va fi vărsat direct asupra fiarei:

Al cincilea a vărsat potirul lui peste scaunul de domnie al fiarei. Şi împărăţia fiarei a fost acoperită de întuneric. Oamenii îşi muşcau limbile de durere. Şi au hulit pe Dumnezeul cerului din pricina durerilor lor şi din pricina rănilor lor rele şi nu s-au pocăit de faptele lor“ (Apoc. 16:10).

Efectul seamănă cu cea de a noua plagă trimisă de Dumnezeu peste Egipt. Atunci, țara a fost acoperită de întuneric, dar locul unde erau evreii a fost luminat. Acum, lumea va avea parte de lumină, dar împărăția fiarei va fi cufundată în întuneric, ca o cerească bătaie de joc:

Domnul a zis lui Moise: „Întinde-ţi mâna spre cer, şi va fi întuneric peste ţara Egiptului, aşa de întuneric de să se poată pipăi.”  Moise şi-a întins mâna spre cer şi a fost întuneric beznă în toată ţara Egiptului timp de trei zile. Nici nu se vedeau unii pe alţii şi nimeni nu s-a sculat din locul lui timp de trei zile. Dar în locurile unde locuiau toţi copiii lui Israel era lumină“ (Exodul 10:21-23).

Ca și în cazul ciudatului întuneric din Egipt și ca și în cazul întunerecului neobișnuit de la Cruce, întunericul acesta în care va cufunda Dumnezeu împărăția Antichristului va fi supranatural, dincolo de explicațiile posibile prin fenomeneologia obișnuită. Întunericul n-are „substanță“. El marchează doar lipsa luminii. Dumnezeu este Lumina și atunci când El ăși retrage prezența Sa de la cineva apare întunericul. În Egipt, Dumnezeu S-a retras puțin deasupra țării, dar a rpmas cu mulina Sa acolo unde locuiau evreii (Exodul 10:23). La Calvar, de la ceasul al șaselea pânp la ceasul al nouălea „s-a făcut întunerec peste toată țara“ (Marcu 15:33), semn că Dumnezeu și-a întors fața de la Fiul Său. Așa ne spune evanghelistul Matei:

De la ceasul al şaselea până la ceasul al nouălea s-a făcut întuneric peste toată ţara. Şi pe la ceasul al nouălea, Isus a strigat cu glas tare: „Eli, Eli, Lama Sabactani?” Adică: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”“ (Mat. 27:45-46).

Efectele revărsării mâniei Mielului devin enorme când ajungem la cel de al șaselea și al șaptelea potir. Nu-i de mirare că li se acordă un spațiu mai mare în narațiunea biblică. Efectele lor sunt legate direct de marea conflagrație de la Armaghedon. Vom vedea aceasta când vom analiza capitolele 17 și 18 din Cartea Apocalipsa. Deocamdată este suficient să le anticipăm cu un citat din John Phillips: „Țara Sfântă este locul ales de Dumnezeu pentru desfășurarea a două evenimente cruciale, interdependente, unul pe munte, iar altul într-o vale. Muntele Calvarului și valea Meghido sunt în esență două altare planetare care domină istoria lumii. Amândouă sunt sângeroase. Amândouă sunt retribuții pentru păcat. Amândouă sunt provocate de dușmanii înverșunați ai lui Dumnezeu. Din amândouă derivă o masă, un ospăț: una de amintire pentru copiii lui Dumnezeu, iar cealaltă de răsplată pentru corbi. Pe muntele Calvar a răsunat spre porțile slavei cerești strigătul: „S-a sfârșit!“ (Ioan 19:30). În valea lui Armaghedon se va auzi ecoul întors din cer: „S-a isprăvit!“ (Apoc. 16:17).

Folosirea naturii pentru pedepsirea oamenilor este justificată pentru că, iar și iar, în ciuda tuturor ocaziilor pe care li le-a oferit Dumnezeu, locuitorii pământului au refuzat să se întoarcă la El cu pocăință. Toate catastrofele provocate de „forțele naturii“ de-a lungul istoriei n-au fost altceva decât avertismente trimise de Dumnezeu.

Al șaselea potir provoacă schimbări cu consecințe geopolitice pe cursul râului Eufrat:

Al şaselea a vărsat potirul lui peste râul cel mare, Eufrat. Şi apa lui a secat, ca să fie pregătită calea împăraţilor care au să vină din Răsărit. Apoi am văzut ieşind din gura balaurului şi din gura fiarei şi din gura prorocului mincinos trei duhuri necurate, care semănau cu nişte broaşte. Acestea sunt duhuri de draci, care fac semne nemaipomenite şi care se duc la împăraţii pământului întreg, ca să-i strângă pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului Celui Atotputernic. „Iată, Eu vin ca un hoţ. Ferice de cel ce veghează şi îşi păzeşte hainele, ca să nu umble gol şi să i se vadă ruşinea!” Duhurile cele rele i-au strâns în locul care pe evreieşte se cheamă Armaghedon“ (Apoc. 16:12-16).

.

Intensificarea dogoririi soarelui provocată de potirul al patrulea (Apoc. 16:8), va face ca nivelul apelor planetare să crească. Topirea zăpezilor de pe muntele Ararat va produce inevitabil inundații majore pe tot cursul Eufratului care izvorăște de acolo. De aceea este numit aici „Râul cel mare“. Aparent, secarea apelor este un favor pe care li-l face Dumnezeu împăraților care au să vină din Răsărit (China, India, Japonia, etc.). În realitate, secarea apelor râului Eufrat le va înlesni intrarea într-o cursă și vor fi măcelăriți în „teascul mâniei“ de la Armaghedon.

Dar de ce vin împărații Răsăritului dincoace de Eufrat? Ce-i aduce? Cine-i mână din spate să intre în întunerecul care planează peste împărăția lui Antichrist?

Răspunsul este în activitatea celor trei duhuri care ies „din gura balaurului şi din gura fiarei şi din gura prorocului mincinos“. Noi știm de la Domnul Isus că un duh „n-are nici carne, nici oase“  (Luca 24:39), așa că asemănarea cu broaștele subliniază, nu forma, ci  natura lor necurată (Levitic 11). Nu cred că vor fi trei broaște vizibile, ci doar entități demonice care vor intensifica lucrarea „trinității necurate“ prin care se manifestă Diavolul. Ni se spune că „Acestea sunt duhuri de draci, care fac semne nemaipomenite şi care se duc la împăraţii pământului întreg, ca să-i strângă pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului Celui Atotputernic“. Venirea împăraților din Răsărit va fi un rezultat al activității lor. Ei sunt o pradă ușoară în mâna marelui tartor. Fără să știe, ei împlinesc o profeție străveche din cartea lui Ioel:

Vestiţi aceste lucruri printre neamuri: pregătiţi războiul! Treziţi pe viteji! Să se apropie şi să se suie toţi oamenii de război! Fiarele plugurilor voastre prefaceţi-le în săbii şi cosoarele, în suliţe! Cel slab să zică: ,,Sunt tare!“.
Grăbiţi-vă şi veniţi, toate neamurile de primprejur, şi strângeţi-vă! Acolo pogoară, Doamne, pe vitejii Tăi! Să se scoale neamurile şi să se suie în valea lui Iosafat! Căci acolo voi şedea să judec toate neamurile de primprejur. Puneţi mâna pe secere, căci secerişul este copt! Veniţi şi călcaţi cu picioarele, căci linurile sunt pline şi tocitorile dau peste ele! Căci mare este răutatea lor!
Vin grămezi-grămezi în valea judecăţii, căci ziua Domnului este aproape, în valea judecăţii. Soarele şi luna se întunecă şi stelele îşi pierd strălucirea. Domnul răcneşte din Sion, glasul Lui răsună din Ierusalim de se zguduie cerurile şi pământul“ (Ioel 3:9-16).

„Duhurile cele rele i-au strâns în locul care pe evreieşte se cheamă Armaghedon“ (Apoc. 16:16). Marșul împăraților din Răsărit va fi tratat mai amănunțit în Apocalipsa 17.

Între potirul al șaselea și cel de al șaptelea este un scurt „respiro“, o pauză pusă între ghilimele, un avertisment și o încurajare pentru sfinți:

Iată, Eu vin ca un hoţ. Ferice de cel ce veghează şi îşi păzeşte hainele, ca să nu umble gol şi să i se vadă ruşinea!” (Apoc. 16:15).

Este același avertisment pe care-l găsim în Evanghelia lui Matei (Mat. 24:42), în epistola către Tesaloniceni (1 Tesal. 5:3) și în cea de a doua epistolă a lui Petru (2 Petru 3:10). Parte din limbajul lui se găsește deasemenea în avertismentul dat de Domnul Isus bisericii din Laodicea (Apoc. 3:18). Așezat aici, acest avertisment este adresat tuturor celor ce citesc de-a lungul veacurilor, cu precădere însă pentru cei ce vor simți presiunea persecuției în vremurile viitoare.

Cel de al șaptelea potir declanșează lovitura de grație asupra locuitorilor pământului, care vor fi adunați atunci toți în asedierea Ierusalimului și la marea conflagrație de la Armaghedon. Dumnezeu a promis solemn: „că cel ce se atinge de voi se atinge de lumina ochilor Lui“ (Zaharia 2:8) și lucrul acesta se va vedea clar în cea din urmă scenă din marea dramă a istoriei lumii:

Al şaptelea a vărsat potirul lui în văzduh. Şi din Templu, din scaunul de domnie, a ieşit un glas tare, care zicea: „S-a isprăvit!” Şi au urmat fulgere, glasuri, tunete şi s-a făcut un mare cutremur de pământ, aşa de tare cum, de când este omul pe pământ, n-a fost un cutremur aşa de mare. Cetatea cea mare a fost împărţită în trei părţi şi cetăţile neamurilor s-au prăbuşit. Şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de Babilonul cel mare, ca să-i dea potirul de vin al furiei mâniei Lui. Toate ostroavele au fugit şi munţii nu s-au mai găsit. O grindină mare, ale cărei boabe cântăreau aproape un talant, a căzut din cer peste oameni. Şi oamenii au hulit pe Dumnezeu din pricina urgiei grindinei, pentru că această urgie era foarte mare“ (Apoc. 16:17-21).

Al şaptelea a vărsat potirul lui în văzduh“, ne spune Ioan. Oare de ce în văzduh? 

Este atacat „realmul“ în care locuiește și activează Satan însuși. Apostolul Pavel scrie:

Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre în care trăiaţi odinioară după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării. Între ei eram şi noi toţi odinioară, când trăiam în poftele firii noastre pământeşti, când făceam voile firii pământeşti şi ale gândurilor noastre şi eram din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi“ (Efes. 2:1-3).

Apocalispa ne îngăduie, ne invită chiar să ieșim din dimensiunile pământești și să vedem unele din evenimentele și ființele care activează dincolo de ele, în hiperspațiu, în „lumea de dincolo“, în ceea ce ne este deocamdată „nevăzut“ și „necunoscut“. Nu trebuie să înțelegem cum locuiește Satan în văzduh, ci este suficient să luăm Biblia pe cuvânt. Avem un dușman teribil care a fost alungat din cer și limitat la statutul de „domn al puterii văzduhului“, cu un destin legat inseparabil de făptura pe care a ispitit-o în grădina Eden. În acest conflict final, Dumnezeu va zdrobi capul șarpelui străvechi, desăvârșind lucrarea începută la Calvar.

Reluând această perioadă din perspectiva timpului profetic. vom vedea în capitolele următoare cum judecă Dumnezeu întregul eșafodaj al împărăției lui Satan pe pământ: sistemul religios („curva cea mare“, Apoc. 17), sistemul politico-economic („Babilonul cel Mare“, Apoc. 18) și sistemul militar (armatele, Apoc. 19).

Până atunci, este fascinant să ne oprim la semnificația versetelor de aici:

„Şi din Templu, din scaunul de domnie, a ieşit un glas tare, care zicea: „S-a isprăvit!” (Apoc. 16:17).

Urmăriți împreună cu mine, frumusețea acestei declarații divine. Declarația lui Isus Christos din Nazaret, regele iudeilor, „S-a sfârșit!“ a fost pecetluită atunci de un cutremur de pământ. Aceeași declarație, „S-a sfârșit!“ din Apocalipsa 16 va fi pecetluită de un alt cutremur de pământ, cel mai mare pe care l-a cunoscut lumea vreodată. Împreună cu el se vor dezlănțui alte forțe telurice care vor aduce prăpădul, demolarea totală pe pământ:

Dumnezeu curăță nu numai pământul, ci și văzduhul. Potirul al șaptelea va provoca perturbări neînchipuite în ecosistemul planetar. Mânia lui Dumnezeu străbate întreaga creație:

Şi au urmat fulgere, glasuri, tunete şi s-a făcut un mare cutremur de pământ, aşa de tare cum, de când este omul pe pământ, n-a fost un cutremur aşa de mare“. Cetatea cea mare a fost împărţită în trei părţi şi cetăţile neamurilor s-au prăbuşit. Şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de Babilonul cel mare, ca să-i dea potirul de vin al furiei mâniei Lui. Toate ostroavele au fugit şi munţii nu s-au mai găsit. O grindină mare, ale cărei boabe cântăreau aproape un talant, a căzut din cer peste oameni“ (Apoc. 16:18-21).

Ierusalimul va fi împărțit în trei, pregătindu-se de vremea în care va izvorî din el un râu care va vindeca apele Mării Moarte (Zah. 14:3-4; Ezechiel 47:8). Toate cetățile de pe fața pământului vor fi dărâmate. Așa cum am spus din titlul acestui capitol, va fi demolarea finală. Va cădea Parisul, va cădea Moscova. Praf se va alege de New York și de Șanhai. Va cădea până și Babilonul cel mare, cetatea azi încă nereconstruită. Dar despre această monumentală cădere a Babilonului vom mai vorbi în capitolele vitoare.

Relieful se va aplatiza („munții nu vor mai fi“), iar insulele îndepărtate, poate continentele despărțite de placa tectonică afro-eurasiatică, nu vor mai fi. Este imposibil să ne imaginăm ce clătinare de magnitudine astronomică va avea ultimul cutremurul de pământ. Va fi de parcă planeta se scutură de mizeria păcatului care a acoperit-o vremelnic și se pregătește pentru marea ei înnoire.

O grindină globală cu blocuri de ghiață de câte 20-50 de kilograme va face prăpăd. Aceste proiectile din tunurile văzduhului vor nărui toate orașele Neamurilor. Pedeapsa cu blocurile de gheață este și ea o justiție poetică. Inimile oamenilor vor rămâne însă la fel de reci ca grindina care-i chinuiește.

Cu aceasta încheiem studiul evenimentelor din această teribilă „săptămână de ani“, numită Necazul cel Mare. Iată încă o dată despre ce am vorbit:

Necazul cel Mare

Ce facem noi?

„Dar noi, după făgăduinţa Lui, aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui neprihănirea“ (2 Petru 3:13).

„Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou; pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră şi marea nu mai era“ (Apocalipsa 21:1).