Explicații la Biblie

Vă invit să vizitați și celelalte bloguri, care-l completează pe acesta. Lista lor este în Blogroll.

Cap. XV – Conflict cu consecințele păcatului – moartea lui Absalom

Lecția practică: Frumusețea exterioară poate ascunde o inimă urâtă.
Text: 2. Samuel 13 —19

Absalom a fost omul unor ambiții nemăsurate și nejustificate. Viața lui este o poveste urâtă despre un om frumos. Nu degeaba se spune că uneori „Ce pe-afară e frumos, înăuntru-i găunos”, sau, în limbajul bâlciurilor călătoare: „Afară-i vopsit gardu’ / Înăuntru-i leopardu’! “

Cine a fost Absalom?

Absalom a fost doar pe jumătate israelit. Mama lui a fost „Maaca, fata lui Talmai, împăratul Gheşurului” (2 Samuel 3:3).

Biblia nu ne spune cum de a luat-o David ca nevastă, dar bănuim că a fost atras de frumusețea ei răpitoare. Ambii copii pe care i-a dăruit ea lui David au moștenit această frumusețe:

„Nu era om în tot Israelul aşa de vestit ca Absalom în privinţa frumuseţii lui; din talpa piciorului până în creştetul capului n-avea niciun cusur. Când îşi tundea capul – şi-l tundea în fiecare an, pentru că părul îi era greu – greutatea părului de pe capul lui era de două sute de sicli, după greutatea împăratului” (2 Samuel 14:25-26).

„Absalom, fiul lui David avea o soră frumoasă, numită Tamar” (2 Samuel 13:1).

Mai târziu, spre bucuria sorei lui sau spre înlăturarea petei lăsate de fapta lui Amnon, Absalom o va numi tot „Tamar“ pe una dintre fetele sale. Și aceasta a moștenit genetic frumosețea din familie:

„Lui Absalom i s-au născut trei fii şi o fiică, numită Tamar, care era o femeie frumoasă la chip” (2 Samnuel 14:27).

Absalom este un om de familie. Nu este un țânc, nu este un tinerel înfumurat, ci un om matur, în toată firea. Biblia ne spune că, după uciderea lui Amnon, Absalom a fugit „la mama acasă”:

„Absalom fugise şi s-a dus la Talmai, fiul lui Amihur, împăratul Gheşurului. Şi David jelea în fiecare zi pe fiul său. Absalom a stat trei ani la Gheşur, unde se dusese după ce fugise. Împăratul David a încetat să mai urmărească pe Absalom, căci se mângâiase de moartea lui Amnon” (2 Samuel 13:37-39).

Istoria lui Absalom se reia apoi începând cu capitolul 14 și ocupă nu mai puțin de șase capitole. Este mult, mult prea mult pentru un om așa de urât, dar Biblia vrea să-l așezăm pe acest Absalom în contextul vieții lui David și a lecțiilor pe care a trebuit să le învețe pentru desăvârșirea caracterului său.

Ca reacție la istoria spusă de Natan despre nemernicul bogat care n-a luat una din oile lui ca să-și ospăteze vizitatorul, ci a luat singura oiță a săracului, David a rostit singur sentința care se va abate asupra lui:

„David s-a aprins foarte tare de mânie împotriva omului acestuia şi a zis lui Natan: „Viu este Domnul că omul care a făcut lucrul acesta este vrednic de moarte! Şi să dea înapoi patru miei, pentru că a săvârşit fapta aceasta şi n-a avut milă” (2 Samuel 12:5-6).

David a trebuit să piardă patru copii, patru „miei“ din turma sa. A murit copilul Bat-Șebei, a murit Amnon, omorât pentru siluirea lui Tamar, iar acum vom vedea cum a murit Absalom. Despre el găsim scris în anunțul făcut de Dumnezeu prin Natan:

„Iată, din casa ta voi ridica nenorocirea împotriva ta şi voi lua de sub ochii tăi pe nevestele tale şi le voi da altuia, care se va culca cu ele în faţa soarelui acestuia. Căci ai lucrat pe ascuns; Eu însă voi face lucrul acesta în faţa întregului Israel şi în faţa soarelui.” (2 Samuel 12:11-12).

Lecția dată prin Absalom

Absalom este deci o lecție importantă și îi vom acorda și noi o atenție mai deosebită. Un păstor din Michigan a scris o cărticică născută din suferințele pastorale produse de urmașii lui Absalom din zilele noastre. Voi traduce din ea câteva pasaje importante. El vorbește despre Absalom, personajul real din Biblie, dar și despre „spiritul lui Absalom“ care-i caracterizează pe cei care-i urmează astăzi pilda.

Mai întâi însă voi cita extensiv dintr-o predică rostită de John MacArthur în New York, vorbind aluziv despre un nevrednic candidat democrat care aspira pe atunci la poziția de președinte al Americii. Predica combină foarte abil personalitatea istorică a lui Absalom cu spiritul lui care cutreieră veacurile:

„Absalom a fost un candidat spectacular, care, în plus, a avut convingerea că este un om al destinului. Omul acesta purta probabil asupra sa un semn distinctiv, un fel de amuletă care-i aducea noroc. Este evident că se convinsese pe sine însuși că el va fi următorul împărat al lui Israel.”

„Acest candidat spectacular a prins la public pentru o vreme. Se plimba în carul lui spectaculos printre oameni și se oprea să stea de vorbă cu toți necăjiții. Făcea paradă prin piața cetății cu o splendoare obraznică. Natura omenească este la fel și astăzi peste tot și în orice țară, iar naivii ușor de manipulat n-au dispărut dintre noi. Pentru o vreme ei sunt vrăjiți de poziții teatrale și fermecați cu metafore șocante de oratorie. Un timp ei sunt ademeniți de câte un astfel de candidat modern care cutreieră continentul, dar până la urmă valoarea este cea care câștigă și fiecare om este pus la locul pe care-l merită.”

„Ca și candidat, Absalom a fost un demagog, iar ca demagog s-ar putea să fie egalat de unii, dar de depășit nu-l va depăși niciodată nimeni. El se prefăcea că-i înțelege pe fiecare și promitea că le va rezolva toate problemele deîndată ce va ajunge pe tron.”

„Astfel de Absalomi există și astăzi. Ei promit să reformeze sistemul de justiție, să schimbe felul în care merg tribunalele și se proclamă apărători dedicați ai maselor de oameni ai muncii. Ei știu și azi cum să înflăcăreze o mulțime. Ei se pricep și acum să critice și să creeze iluzii. Uneori, eforturile acestor demagogi sunt simple provincialisme puerile, dar alteori reușesc să fie bombastice, buimăcitoare, atingând chiar nivelul blasfemiilor. Se pretind promovatorii unor doctrione eliberatoare, dar propagă prin spate doctrine care înrobesc și sărăcesc poporul. Accentuând lupta de clasă, ei țin secret din ce clasă fac ei înșiși parte. Pretinzându-se oameni ai destinului, ei sunt în realitate oameni ai deziluziilor, iar cei ce cred iluziile se condamnă singuri să fie mereu deziluzionați.”

„Asta mă face să închei spunându-vă că toată fanfaronada lui Absalom n-a urmărit altceva decât să-l propulseze pe el însuși pe tron în locul tatălui său David. Până la urmă a pornit războiul! N-a știut însă să-și aleagă prea bine sfătuitorii și marea bătălie s-a dat la marginea pădurilor din Efraim. Oștirea lui Absalom a pierdut războiul. El însuși a fugit pe un măgar speriat care l-a lăsat atârnând în desișul crengilor unui copac, prins în capcana propriilor plete cu care se mândrise atâta. David poruncise oamenilor săi să-l cruțe pe Absalom, dar Ioab s-a repezit după el, l-a găsit atârnând între cer și pământ și l-a ucis cu trei săgeți bine țintite.”

„Patetica istorie a acestui om este plină de învățăminte. Săgețile sunt voturile voastre, iar moartea este dispariția politică. Avertismentele din istoria lui Absalom sunt totodată solemne, nenumărate și foarte reale.”

Să mai spună cineva că predicatorii nu fac politică. Să mai spună cineva că Biblia nu mai este „relevantă” și astăzi. Trecând de la John MacArthur la lecția noastră, putem spune că numele Absalom va rămâne pe veci asociat cu neascultarea, mândria, hipocrizia, promovarea de sine și răscoala.

Caracterul lui Absalom

I. Absalom a fost frustrat și supărat

Absalom a fost supărat pe viața însăși. Pe când trăia încă și înainte de a avea copii, i s-a năzărit că nu i s-a dat ceea ce merita și aveau ceilalți:

„Pe când trăia, Absalom îşi ridicase un stâlp de aducere-aminte în valea împăratului. Căci zicea: „N-am fii prin care să se poată păstra aducerea aminte a numelui meu.” Şi a pus numele său stâlpului, care şi astăzi se numeşte Stâlpul lui Absalom” (2 Samuel 18:18).

Este tipic pentru cei stăpâniți de spiritul lui Absalom și astăzi. Au o neliniște care-i macină, o nemulțumire funciară care-i mistuie, o supărare care devine starea lor de fiecare zi, un fel de a doua lor natură. Sunt nemulțumiți cu meseria lor, cu averea lor, cu lucrarea lor din Biserică, socotind mereu că nu li s-a dat destul, că nu li se recunoaște cum se cuvine meritul și calitățile. Ei umblă mereu să-și ridice statui și monumente care să nu cumva să-i lase pe ceilalți să-i uite.

Absalom a fost revoltat că David nu l-a pedepsit pe Amnon pentru siluirea lui Tamar, sora lui. Asta l-a făcut să mocnească asemenea unui vulcan tăcut, dar care erupe până la urmă. Răzvrătindu-se împotriva tatălui său, el a făcut ceea ce i se părea că trebuia să facă David ca împărat al lui Israel. N-a avut nici o umbră de îndoială că așa a trebuit să facă. Nu i-a părut rău atunci când a făcut-o și nu i-a părut rău niciodată după aceea. Absalom nu s-a pocăit pentru că, în mintea lui, nici n-avea pentru ce să se pocăiască. În loc să se vadă pe sine ca ucigaș de frate, el s-a considerat un erou chemat să administreze dreptatea negată, neglijată de cel ce stătea pe tronul țării. El a trecut ușor peste autoritatea lui David pentru că era în ființa sa decis să nu respecte nici un fel de autoritate. Era prea plin de el ca să mai poată fi plin de respect și pentru alții sau pentru altceva.

Biblia ne spune că în conflictul dintre David și Absalom, cel care a cedat primul a fost David. Inima lui citea dincolo de purtarea nebunească a lui Absalom lucrarea unei providențe care-l anunțase mai dinainte că va pierde patru „miei” pentru propria neascultare:

„Ioab, fiul Ţeruiei, a băgat de seamă că inima împăratului era aprinsă de dor după Absalom. A trimis să aducă din Tecoa o femeie iscusită şi i-a zis: „Fă-te că plângi şi îmbracă-te în haine de jale; nu te unge cu untdelemn şi fii ca o femeie care de multă vreme plânge după un mort. Să te duci astfel la împărat şi să-i vorbeşti aşa şi aşa.” Şi Ioab i-a spus ce trebuia să zică.
Femeia aceea din Tecoa s-a dus să vorbească împăratului. A căzut cu faţa la pământ, s-a închinat şi a zis: „Împărate, scapă-mă!”
Împăratul i-a zis: „Ce ai?”
Ea a răspuns: „Da, sunt văduvă, bărbatul mi-a murit! Roaba ta avea doi fii; amândoi s-au certat pe câmp şi n-a fost nimeni să-i despartă; unul a lovit pe celălalt şi l-a omorât. Şi iată că toată familia s-a ridicat împotriva roabei tale, zicând: ,,Scoate încoace pe ucigaşul fratelui său! Vrem să-l omorâm pentru viaţa fratelui său pe care l-a ucis; vrem să nimicim chiar şi pe moştenitor!” Ei ar stinge astfel şi tăciunele care-mi mai rămâne, ca să nu lase bărbatului meu nici nume, nici urmaş viu pe faţa pământului.”
Împăratul a zis femeii: „Du-te acasă. Voi da porunci cu privire la tine.”
Femeia din Tecoa a zis împăratului: „Asupra mea, împărate, domnul meu, şi asupra casei tatălui meu să cadă pedeapsa; împăratul şi scaunul lui de domnie să nu aibă nimic de suferit”.
Împăratul a zis: „Dacă va vorbi cineva împotriva ta, să-l aduci la mine şi nu se va mai atinge de tine.”
Ea a zis: „Să-şi aducă aminte împăratul de Domnul, Dumnezeul tău, pentru ca răzbunătorul sângelui să nu mărească prăpădul şi să nu mi se nimicească fiul!”
Şi el a zis: „Viu este Domnul că un păr din capul fiului tău nu va cădea la pământ!”
Femeia a zis: „Dă voie roabei tale să spună o vorbă domnului meu, împăratul.”
Şi el a zis: „Vorbeşte!”
Femeia a zis: „Pentru ce gândeşti tu astfel cu privire la poporul lui Dumnezeu, căci nu iese chiar din cuvintele împăratului că împăratul este ca şi vinovat când nu cheamă înapoi pe acela pe care l-a gonit? Trebuie negreşit să murim şi vom fi ca nişte ape vărsate pe pământ, care nu se mai adună. Dumnezeu nu ia viaţa, ci doreşte ca fugarul să nu rămână izgonit dinaintea Lui. Acum, dacă am venit să spun aceste lucruri împăratului, domnul meu, am venit pentru că poporul m-a înspăimântat. Şi roaba ta a zis: ,,Vreau să vorbesc împăratului; poate că împăratul va face ce va zice roaba sa.” Da, împăratul va asculta pe roaba sa ca să scape din mâna celor ce caută să ne nimicească, pe mine şi pe fiul meu, din moştenirea lui Dumnezeu. Roaba ta a zis: ,,Cuvântul domnului meu, împăratul, să-mi dea odihnă. Căci domnul meu, împăratul, este ca un înger al lui Dumnezeu, gata să audă binele şi răul”. Şi Domnul, Dumnezeul tău, să fie cu tine.”
Împăratul a răspuns şi a zis femeii: „Nu-mi ascunde ce te voi întreba.”
Şi femeia a zis: „Să vorbească domnul meu, împăratul!”
Împăratul a zis atunci: „Oare mâna lui Ioab nu este ea cu tine în toată treaba aceasta?”
Şi femeia a răspuns: „Viu este sufletul tău, împărate, domnul meu, că nu este cu putinţă nicio abatere nici la dreapta, nici la stânga de la tot ce a zis domnul meu, împăratul. În adevăr, robul tău Ioab mi-a poruncit şi a pus în gura roabei tale toate aceste cuvinte. Ca să dea o altă înfăţişare lucrului, a făcut robul tău Ioab lucrul acesta. Dar domnul meu este tot atât de înţelept ca şi un înger al lui Dumnezeu, ca să cunoască tot ce se petrece pe pământ” (2 Samuel 14:1-20).

Ioab este și el un om gata să treacă peste autoritatea regală a lui David. Ioab este cel care l-a asasinat pe Abner, când acesta părea că se înalță ca să-i ia locul. Generalul acesta a avut o personalitate puternică. Uneori a fost bine. Alteori a fost rău. Iată-l acum „salvându-l” pe Absalom. Îl vom vedea nu peste mult timp ucigându-l în ciuda poruncii lui David, mânios că tânărul nu s-a dovedit vrednic de încrederea ascordată și „l-a făcut de râs”.

„Împăratul a zis lui Ioab: „Iată, vreau să fac lucrul acesta; du-te dar de adu înapoi pe tânărul Absalom.”
Ioab a căzut cu faţa la pământ, s-a închinat şi a binecuvântat pe împăratul. Apoi a zis: „Robul tău cunoaşte azi că am căpătat trecere înaintea ta, împărate, domnul meu, fiindcă împăratul lucrează după cuvântul robului său.”
Ioab s-a sculat, a plecat în Gheşur şi a adus pe Absalom înapoi la Ierusalim” (2 Samuel 14:21-23). 

O iertare prea ușor dată este întotdeauna mama unei noi fărădelegi, așa că David acceptă ca Ioab să-l aducă înapoi pe Absalom, dar îl pune doi ani sub o formă de arest la domiciliu:

„Dar împăratul a zis: „Să se ducă în casa lui şi să nu-mi vadă faţa.” Şi Absalom s-a dus în casa lui şi n-a văzut faţa împăratului” (2 Samuel 14:24).

David l-a plasat într-un fel de arest la domiciliu. Absalom era însă prea preocupat de sine însuși ca să accepte această disciplină sau să-i fie măcar recunoscător lui Ioab.

II. Absalom n-a fost niciodată preocupat de răul pe care-l poate cauza altora

În loc să-i fie recunoscător lui Ioab pentru că-l adusese acasă, Absalom l-a văzut ca pe un instrument care nu și-a făcut până la capăt datoria, iar atunci când nu a venit imediat când l-a chemat, l-a „pedepsit“, trimițându-și slujitorii să dea foc unui ogor cu orz gata de seceriș pe care-l avea Ioab (2 Samuel 14:29-30).

În dialogul care a urmat nu vedem nici urmă de părere de rău sau gând de despăgubire:

„Ioab s-a sculat şi s-a dus la Absalom acasă. Şi i-a zis: „Pentru ce au pus slujitorii tăi foc câmpului meu?”
Absalom a răspuns lui Ioab: „Iată, ţi-am trimis vorbă şi ţi-am zis: ,,Vino aici şi te voi trimite la împărat să-i spui: ,,Pentru ce m-am întors din Gheşur? Ar fi fost mai bine pentru mine să fiu şi acum acolo”. Doresc acum să văd faţa împăratului şi, dacă este vreo nelegiuire în mine, să mă omoare.”
Ioab s-a dus la împărat şi i-a spus lucrul acesta. Şi împăratul a chemat pe Absalom, care a venit la el şi s-a aruncat cu faţa la pământ înaintea lui. Împăratul a sărutat pe Absalom“ (2 Samuel 14:31-33).

III. Absalom a fost închipuit și viclean, pornit pe răscoală

Sub nasul tatălui său îngăduitor, Absalom pornește o veritabilă campanie electorală pentru câștigarea tronului:

„După aceea, Absalom şi-a pregătit care şi cai şi cincizeci de oameni care alergau înaintea lui. Se scula dis-de-dimineaţă şi stătea la marginea drumului la poartă. Şi ori de câte ori avea cineva vreo neînţelegere şi se ducea la împărat la judecată, Absalom îl chema şi zicea: „Din ce cetate eşti?” După ce-i răspundea: „Sunt din cutare seminţie a lui Israel”, Absalom îi zicea: „Iată, pricina ta este bună şi dreaptă, dar nimeni din partea împăratului nu te va asculta.”
Absalom zicea: „De m-ar pune pe mine judecător în ţară! Orice om care ar avea o neînţelegere şi o judecată ar veni la mine, şi i-aş face dreptate.”
Şi, când se apropia cineva să se închine înaintea lui, el îi întindea mâna, îl apuca şi-l săruta. Absalom se purta aşa cu toţi aceia din Israel care se duceau la împărat să ceară dreptate. Şi Absalom câştiga inima oamenilor lui Israel“ (2 Samuel 15:1-6).

Dumnezeu ne-a dat lucruri pe care să le folosim și oameni pe care să-i iubim. Absalom a răsturnat această realitate și i-a folosit pe oameni ca să-și atingă propriile sale scopuri. N-a contat că avea alți frați mai mari cu drepturi mai îndreptățite la domnie. N-a contat că David, tatăl său, nu murise încă. Absalom s-a dorit neapărat împărat peste Israel.

Când a socotit că este suficient de cunoscut în Israel, Absalom a cerut viclean tatălui său dreptul de a pleca la Hebron, chipurile ca să aducă o jertfă de mulțumire, și s-a proclamat acolo noul împărat al lui Israel:

„Absalom a trimis iscoade în toate seminţiile lui Israel să spună: „Când veţi auzi sunetul trâmbiţei, să ziceţi: ,,Absalom s-a făcut împărat la Hebron!” Două sute de oameni din Ierusalim, care fuseseră poftiţi, au însoţit pe Absalom, şi l-au însoţit în prostia lor fără să ştie nimic. Pe când aducea Absalom jertfele, a trimis în cetatea Ghilo după Ahitofel Ghilonitul, sfetnicul lui David. Uneltirea căpăta putere şi poporul se îndrepta în număr tot mai mare de partea lui Absalom“ (2 Samuel 15:10-12).

Interesantă remarca: „l-au însoţit în prostia lor fără să ştie nimic“. Absalom i-a manipulat pe oameni ca pe niște păpuși fără minte. Un caz aparte l-a făcut acest Ahitofel Ghilonitul, care era un sfetnic de rang înalt al lui David. Cazul lui este prea interesant că să-l tratăm aici. Îi vom acorda un capitol aparte.

Cum de n-a știut David ce făcea Absalom? Nu aceasta este problema! David a știut, dar l-a privit pe acest imberb și insolent fiu cu dragostea unui tată care se temea că-l va pierde ca pe cel de al treilea „miel“ din pedeapsa divină. Dragostea de tată a biruit în conflictul cu dragostea de împărăție. Asta nu înseamnă că David nu știe ce fel de om este Absalom și că nu se gândea de loc la împărăție. Ca s-o scutească de un război civil, împăratul este gata să se dea jos de pe tron și să plece în exil:

„Cineva a venit şi a dat de ştire lui David şi a zis: „Inima oamenilor lui Israel s-a întors spre Absalom.” Şi David a zis tuturor slujitorilor lui care erau cu el la Ierusalim: „Sculaţi-vă să fugim, căci nu vom scăpa dinaintea lui Absalom. Grăbiţi-vă de plecare, altfel, nu va întârzia să ne ajungă şi va arunca nenorocirea peste noi şi va trece cetatea prin ascuţişul sabiei” (2 Samuel 15:13-14).

Ce greu trebuie să-i fi fost lui David să rostească aceste cuvinte! David știa foarte bine cine este și ce poate face Absalom. David a privit însă spre Absalom prin prisma propriei sale vinovății și a vrut să împiedice moartea lui Absalom. Știa însă foarte bine că asta nu era în puterea lui, ci în mâna Domnului, așa că atunci când pleacă umil din Ierusalim spune înaintea martorilor văzuți și nevăzuți că toată întâmplarea este între el și Dumnezeu, nu între el și oameni. Asta se vede din felul în care a refuzat să ia chivotul Domnului cu sine în exil și din felul în care s-a smerit în praful pământului în fața lui Șimei, un om din casa rivală a lui Saul:

„Ţadoc era şi el acolo şi, cu el, toţi leviţii, ducând chivotul legământului lui Dumnezeu, şi au aşezat jos chivotul lui Dumnezeu, şi Abiatar se suia, în timp ce tot poporul isprăvea de ieşit din cetate. Împăratul a zis lui Ţadoc: „Du chivotul lui Dumnezeu înapoi în cetate. Dacă voi căpăta trecere înaintea Domnului, mă va aduce înapoi şi mă va face să văd chivotul şi locaşul lui. Dar dacă va zice: ,,Nu-mi place de tine”, iată-mă, să facă ce va crede cu mine” (2 Samuel 15:24-26).

„David ajunsese până la Bahurim. Şi de acolo a ieşit un om din familia şi din casa lui Saul, numit Şimei, fiul lui Ghera. El înainta blestemând şi a aruncat cu pietre după David şi după toţi slujitorii împăratului David, în timp ce tot poporul şi toţi vitejii stăteau la dreapta şi la stânga împăratului.
Şimei vorbea astfel când blestema: „Du-te, du-te, om al sângelui, om rău! Domnul face să cadă asupra ta pedeapsa pentru tot sângele casei lui Saul, al cărui scaun de domnie l-ai luat, şi Domnul a dat împărăţia în mâinile fiului tău Absalom, şi iată-te nenorocit, căci eşti un om al sângelui!”
Atunci, Abişai, fiul Ţeruiei, a zis împăratului: „Pentru ce blestemă acest câine mort pe domnul meu, împăratul? Lasă-mă, te rog, să mă duc să-i tai capul.”
Dar împăratul a zis: „Ce aveţi voi cu mine, fiii Ţeruiei? Dacă blestemă, înseamnă că Domnul i-a zis: ,,Blestemă pe David!’” Cine-i va zice dar: ,,Pentru ce faci aşa?”
Şi David a zis lui Abişai şi tuturor slujitorilor săi: „Iată că fiul meu, care a ieşit din trupul meu, vrea să-mi ia viaţa, cu cât mai mult beniamitul acesta! Lăsaţi-l să blesteme, căci Domnul i-a zis. Poate că Domnul se va uita la necazul meu şi-mi va face bine în locul blestemelor de azi.”
David şi oamenii lui şi-au văzut de drum. Şimei mergea pe coasta muntelui, în dreptul lui David, şi, mergând, blestema, arunca cu pietre împotriva lui şi vântura praf“ (2 Samuel 15:5-13).

Într-o simetrie profetică, David a suit dealul măslinilor unde avea să verse lacrimi amare și Isus, celălalt „fiu al lui David“

„David a suit dealul măslinilor. Suia plângând şi cu capul acoperit şi mergea cu picioarele goale, şi toţi cei ce erau cu el şi-au acoperit şi ei capul şi suiau plângând“ (2 Samuel 15:30).

 IV. Absalom este înfrânt de providența diviă

În galeria aceasta de patru personaje care fac să se miște evenimentele din aceste capitole, Absalom este tipul omului orgolios, mândru și parcă mult prea deștept pentru propriul lui bine. Ioab este tipul omului care are râvnă, dar nu are pricepere. Ahitofel este tipul omului prea mândru pentru smerenie și pocăință, iar David este tipul dragostei fără discernământ și fără disciplină.

Absalom este prea frumos pentru propriul lui bine, prea deștept pentru propria lui propășire și prea mândru pentru ca să nu fie pedepsit.

Oamenii tari se frâng cu trosnet! După ce s-a văzut împărat la Ierusalimul părăsit în grabă de tatăl său, Absalom a ascultat sfatul vitriolic dat de Ahitofel fără să-și dea seama că împlinește doar profeția rostită de Dumnezeu asupra lui David (2 Samuel 15:20-23). Nici nebunia lui, nici „înțelepciunea“ lui Ahitofel nu scăpaseră de sub autoritatea divină!

Aceeași providență divină îl face să asculte apoi sfatul „rău“ dat de Hușai, iar în războiul civil care a urmat, Absalom a fost asasinat mișelește de „binefăcătorul“ său turbat acum de mânie. Putea să scape cu viață. David a poruncit chiar ca nimeni să nu-l omoare:

„Împăratul a dat următoarea poruncă lui Ioab, lui Abişai şi lui Itai: „Pentru dragostea pe care o aveţi faţă de mine, purtaţi-vă blând cu tânărul Absalom!” Şi tot poporul a auzit porunca împăratului, dată tuturor căpeteniilor cu privire la Absalom“ (2 Samuel 18:5).

A murit într-o „dreptate poetică“, cum o numesc teologii, spânzurat de propria lui frumusețe:

„Absalom s-a pomenit în faţa oamenilor lui David. Era călare pe un catâr. Catârul a pătruns sub ramurile încâlcite ale unui mare stejar, şi capul lui Absalom s-a prins de stejar; a rămas astfel spânzurat între cer şi pământ, şi catârul care era sub el a trecut înainte.
Un om, văzând lucrul acesta, a venit şi a spus lui Ioab: „Iată, am văzut pe Absalom spânzurat de un stejar.”
Şi Ioab a zis omului care i-a adus ştirea aceasta: „L-ai văzut! De ce dar nu l-ai tăiat pe loc? Ţi-aş fi dat zece sicli de argint şi un brâu.”
Dar omul acela a zis lui Ioab: „Chiar dacă aş cântări în mâna mea o mie de sicli de argint, n-aş pune mâna pe fiul împăratului, căci noi am auzit următoarea poruncă pe care ţi-a dat-o împăratul ţie, lui Abişai şi lui Itai: ,,Luaţi seama fiecare la tânărul Absalom!” Şi, dacă l-aş fi omorât mişeleşte, nimic n-ar fi rămas ascuns împăratului şi tu însuţi ai fi fost împotriva mea.”
Ioab a zis: „Nu voi zăbovi atâta cu tine!” Şi a luat trei săgeţi în mână şi le-a înfipt în inima lui Absalom, care era încă plin de viaţă în mijlocul stejarului“ (2 Samuel 18:9-14).

Biblia ne spune că „neascultarea este tot atât de vinovată ca ghicirea şi împotrivirea nu este mai puţin vinovată decât închinarea la idoli şi terafimi“ (1 Samuel 15:23). Ea declanșează asocierea cu forțe demonice împotrivitoare lui Dumnezeu. Ea s-a sfârșit, se sfârșește și se va sfârși întotdeauna cu înfrângere și pedeapsă. Așa a fost cu fii lui Core, așa a fost cu Haman, cu Izabela, cu Ahitofel sau cu Iuda. Cei ce se răscoală împotriva lui Dumnezeu se nenorocesc întotdeauna pe ei înșiși.

Cum se manifestă azi printre noi „duhul lui Absalom“?

Cam acestea sunt caracteristicile oamenilor stăpâniți de acest duh:

  • Se împrietenesc viclean cu oamenii naivi.
  • Sunt gata să le facă „servicii“ ca să-i câștige de partea lor.
  • Dau tuturor dreptate și le promit marea cu sarea.
  • Nu văd nimic bun în cei din autoritate.
  • Găsesc imediat un nod în papură din te miri ce.
  • Clădesc pe simpatii de partidă.
  • Pândesc ocazia publică potrivită ca să dea atacul mișelesc.
  • Se poartă ca niște oameni fără Dumnezeu, ca unii convinși că Dumnezeu „doarme“ sau „e plecat într-o călătorie“ și i-a lăsat pe ei să vegheze asupra lucrurilor și să le rezolve.

David i-a cunoscut foarte bine. Vorbește despre ei foarte clar:

„ Oamenii îşi spun minciuni unii altora,
pe buze au lucruri linguşitoare, vorbesc cu inimă prefăcută.
Nimicească Domnul toate buzele linguşitoare,
limba care vorbeşte cu trufie,
pe cei ce zic: „Suntem tari cu limba noastră,
căci buzele noastre sunt cu noi. Cine ar putea să fie stăpân peste noi?” (Psalm 12:2)

În majoritatea cazurilor când ceva „este prea frumos ca să fie adevărat“ așa este. Ai în față o minciună.

Mândria este o nebunie fără leac. „Dumnezeu este împotriva celor mândri, dar dă har celor smeriți“. Ar trebui să înțelegi azi că în clipa în care te mândrești, Dumnezeu a și semnat sentința ta la moarte și tot universul Lui îți va sta împotrivă. Frumosul Absalom a avut o moarte urâtă. Au grămădit peste el pietre, după ce l-au aruncat într-o groapă mare pe măsura orgoliului său. Asta, semnalizează ironia subînțeleasă în text, pentru că tot și-a dorit el un monument:

„Au luat pe Absalom, l-au aruncat într-o groapă mare din mijlocul pădurii şi au pus peste el o grămadă foarte mare de pietre. Tot Israelul a fugit, fiecare în cortul lui. Pe când trăia, Absalom îşi ridicase un stâlp de aducere-aminte în valea împăratului. Căci zicea: „N-am fii prin care să se poată păstra aducerea aminte a numelui meu.” Şi a pus numele său stâlpului, care şi astăzi se numeşte Stâlpul lui Absalom“ (2 samuel 18:17-18).

David l-a asasinat pe Urie în luptă. Absalom a pierit în luptă. Ioab a fost implicat în uciderea lui Urie (2 Samuel 11:17). Ioab este implicat și de data aceasta. Doar cine n-are ochi să vadă nu observă aici dreptatea lui Dumnezeu.

(varianta video se găsește aici: https://youtu.be/ImhhIpuPviE)

Cap. XIV – Conflict cu consecințele păcatului – moartea lui Amnon

Lecția practică: Este o mare diferență între pofta păcatului și pasiunea iubirii curate.
Text: 2 Samuel 13

Am vorbit odată tinerilor din San Francisco din acest text și le-am spus să fie foarte atenți la calitatea prietenilor pe care și-i fac. Despre Amnon, un fiu al lui David s-ar putea spune că a murit, iar pe piatra funerară i s-ar fi putut scrie: „Amnon avea un prieten …“ (2 Samuel 13:3). Aceasta a fost cauza care i-a adus moartea.

În realitate, Amnon și Ionadab, prietenul care l-a nenorocit au fost verișori primari: „Ionadab, fiul lui Șimea, fratele lui David“. Și ni se mai spune încă ceva despre tânărul acesta: „Și Ionadab era un om foarte șiret“ (2 Samuel 13:3).

Amnon a fost cel de al doilea „miel“, cel de al doilea copil pe care a trebuit să-l plătească David pentru păcătuirea cu Bat-Șeba și Urie. Asta nu înseamnă însă că a murit doar din vina lui David și că altfel a fost un om nevinovat! Câtuși de puțin!

Amnon a fost un om care a confundat pofta păcătoasă cu pasiunea iubirii și … s-a ars ca fluturele care a zburat prea aproape de lumânare. Care a fost povestea lui?

„După aceea, iată ce s-a întâmplat. Absalom, fiul lui David, avea o soră frumoasă, numită Tamar, şi Amnon, fiul lui David, a iubit-o. Amnon era atât de chinuit din această pricină, încât a căzut bolnav după soră-sa Tamar, căci era fecioară şi-i venea greu lui Amnon să-i facă ceva.
Amnon avea un prieten, numit Ionadab, fiul lui Şimea, fratele lui David. Şi Ionadab era un om foarte şiret. El i-a zis: „Pentru ce te usuci din zi în zi, tu, fiul împăratului? Nu vrei să-mi spui?”
Amnon i-a răspuns: „Iubesc pe Tamar, sora fratelui meu Absalom.”
Ionadab i-a zis: „Culcă-te în pat şi fă-te bolnav. Când va veni tatăl tău să te vadă, să-i spui: ,,Dă voie surorii mele Tamar să vină să-mi dea să mănânc; să-mi pregătească sub ochii mei o mâncare, ca s-o văd şi s-o iau din mâna ei.”
Amnon s-a culcat şi s-a făcut bolnav. Împăratul a venit să-l vadă, şi Amnon a zis împăratului: „Te rog, să vină soră-mea Tamar să facă două turte sub ochii mei şi să le mănânc din mâna ei.” 
David a trimis să spună Tamarei înăuntrul odăilor ei: „Du-te în casa fratelui tău Amnon şi pregăteşte-i o mâncare.”
Tamar s-a dus în casa fratelui ei Amnon, care era culcat. A luat plămădeală, a frământat-o, a pregătit turte înaintea lui şi le-a copt; luând apoi tigaia, le-a răsturnat înaintea lui. Dar Amnon n-a vrut să mănânce. El a zis: „Scoateţi pe toată lumea afară.” Şi toată lumea a ieşit de la el.
Atunci, Amnon a zis Tamarei: „Adu-mi mâncarea în odaie şi s-o mănânc din mâna ta.” Tamar a luat turtele pe care le făcuse şi le-a dus fratelui său Amnon, în odaie. Pe când i le dădea ea să le mănânce, el a apucat-o şi i-a zis: „Vino, soro, şi culcă-te cu mine.”
Ea i-a răspuns: „Nu, frate, nu mă necinsti, căci nu se face aşa în Israel; nu face mişelia aceasta. Unde mă voi duce eu cu ruşinea mea? Şi tu vei trece drept un mişel în Israel. Acum, vorbeşte, te rog, împăratului, şi nu se va împotrivi să fiu a ta.”
Dar el n-a vrut s-o asculte; a silit-o, a necinstit-o şi s-a culcat cu ea. Apoi Amnon a urât-o foarte mult, mai mult decât o iubise. Şi i-a zis: „Scoală-te şi du-te!”
Ea i-a răspuns: „Nu mai mări răul pe care l-ai făcut izgonindu-mă.” El n-a vrut s-o asculte şi, chemând băiatul care-i slujea, a zis: „Izgoneşte de la mine pe femeia aceasta, scoate-o afară şi încuie uşa după ea!”

„Pe femeia aceasta“, câtă răutate, câtă ură și dispreț! Unde este „dragostea“ cu care a iubit fata frumoasă cu doar câteva minute mai înainte? Nu mai este pentru că nici nu fusese ceva real. Amnon se iubise numai pe sine, deși i se păruse că a fost îndrăgostit de Tamar.

Această inversare de sentimente, ură în loc de iubire, se poate explica psihologic doar printr-o vicleană fugă de vinovăție. Odată săvârșit păcatul, Amnon a vrut să scape de victima care-i aducea aminte de el. În loc să se recunoască vinovați pe el și pe prietenul lui șiret, Amnon plasează întreaga vină asupra lui Tamar și vrea să o alunge în lumea nevrednicilor declasați public. El vrea să o umilească pe cea vinovată că l-a umilit făcându-l să facă ceea ce a făcut.

„Scoate-o afară și încuie ușa după ea“. Tamar, se înșeală Amnon, este un capitol închis, o persoană nevrednică să mai fie văzută alături de el. Pofta violentă, odată satisfăcută, s-a metamorfozat în ură și în dispreț. Grădina odată pângărită nu mai prezenta nici o atracție. Floarea căreia i-a rupt petalele și-a pierdut orice fel de farmec. Amnon o aruncă la coș ca cel care aruncă ambalajul după ce a scos din el obiectul mult dorit. În lumea tumultuoasă a poftelor înșelătoare, dragostea și ura sunt vecine de stradă pe drumul spre dezastru.

,,Ea avea o rochie pestriţă, căci aceasta era haina pe care o purtau fetele împăratului câtă vreme erau fecioare. Slujitorul lui Amnon a scos-o afară şi a încuiat uşa după ea. Tamar şi-a presărat cenuşă pe cap şi şi-a sfâşiat haina pestriţă; a pus mâna în cap şi a plecat ţipând“ (2 Samuel 13:1-18).

Haina fecioriei ei a fost pângărită. Amnon era acum vinovat cu moartea și Tamar a făcut un protest public care cerea aplicarea pedepsei din Lege (Deuteronom 22:25-29).

Textul ne spune că, atras în cursă de șiretenia lui Ionadab, David s-a văzut fără să vrea complice la păcatul lui Amnon. El a fost cel care a trimis-o pe Tamar în casa fartelui ei vitreg. Încă o dată s-a văzut câte complicații i-au atras lui David poligamia. Tamar era soră cu Amnon, născută și ea din David, dar din mame diferite. Paradoxal, complicațiile acestea au dus pentru o vreme la mușamalizarea întregii situații:

„Fratele ei Absalom i-a zis: „A stat fratele tău Amnon cu tine? Acum, soro, taci, căci este fratele tău; nu te prea trece cu firea din pricina aceasta.” Şi Tamar, nemângâiată, a locuit în casa fratelui ei Absalom.
Împăratul David a aflat toate aceste lucruri şi s-a mâniat foarte tare. Absalom n-a vorbit nici bine, nici rău cu Amnon, dar a început să-l urască, pentru că necinstise pe soră-sa Tamar“ (2 Samuel 13:19-22).

Mânia lui David a fost pasivă și neputincioasă. Îi lipsea autotitatea morală să facă ceva. El însuși a păcătuit cu Bat-Șeba mânat de o poftă de moment nestăpânită, asemănătoare cu a lui Amnon. Absalom n-avea însă această problemă și a pus la cale răzbunarea.

Una peste alta, este evident că acești copii ai lui David nu umblau cu Dumnezeu și nici nu căutau să-și rezolve problemele după voia Lui. Am putea spune că, asemenea multora din familiile creștinilor, copii aceștia erau credincioși cu numele, dar atei cu faptele. Iată cum s-a răzbunat Absalom:

„După doi ani, pe când Absalom avea tunsul oilor la Baal-Haţor, lângă Efraim, a poftit pe toţi fiii împăratului. Absalom s-a dus la împărat şi a zis: „Iată, robul tău are tunsul oilor; să vină împăratul şi slujitorii lui la robul tău. Şi împăratul a zis lui Absalom: „Nu, fiule, nu vom veni toţi, ca să nu-ţi fie greu.”
Absalom a stăruit de el, dar împăratul n-a vrut să se ducă şi l-a binecuvântat. Absalom a zis: „Dă voie măcar fratelui meu Amnon să vină cu noi” (2 Samuel 13:23-26a).

Parcă bănuind ceva, David a pus întrebarea corectă:

„Împăratul i-a răspuns: „Pentru ce să vină el cu tine?” (2 Samuel 13:26b).

Ca să preîntâmpine o înfruntare între Absalom și Amnon, David a socotit că va fi destul să-i facă să meargă la Absalom pe toți ceilalți copii ai săi. Nădăjduia că prezența celorlalți îl va împiedica pe Absalom să pornească o discuție personală cu Amnon. Înțelepciunea lui a fost însă depășită de furia nebună a lui Absalom, iar înțelepciunea unei „vizite de grup“ nu l-a împiedicat să facă ce avea de gând să facă:

„În urma stăruinţelor lui Absalom, împăratul a lăsat să meargă cu el pe Amnon şi toţi fiii săi. Absalom a dat următoarea poruncă slujitorilor săi: „Luaţi seama, când se va veseli inima lui Amnon de vin şi când vă voi zice: ,,Loviţi pe Amnon!” atunci să-l omorâţi; să nu vă temeţi de nimic. Oare nu vă poruncesc eu? Fiţi tari şi arătaţi-vă oameni de inimă!”
Slujitorii lui Absalom au făcut lui Amnon cum le poruncise Absalom. Şi toţi fiii împăratului s-au sculat, au încălecat fiecare pe catârul lui şi au fugit“ (2 samuel 13:26b-29).. 

Fără să vrea, David s-a văzut iar complice la crimă. La început a intrat chiar într-o panică de nedescris:

„Pe când erau pe drum, a ajuns zvonul la David că Absalom a ucis pe toţi fiii împăratului şi că n-a mai rămas niciunul din ei. Împăratul s-a sculat, şi-a rupt hainele şi s-a culcat pe pământ, şi toţi slujitorii lui stăteau acolo cu hainele sfâşiate“ (2 Samuel 13:30-31).

Cine l-a „liniștit“? Bineînțeles că șiretul de Ionadab, așezat lângă David exact atunci când a trebuit, ca cel mai „nevinovat“ dintre toți oamenii:

„Ionadab, fiul lui Şimea, fratele lui David, a luat cuvântul şi a zis: „Să nu creadă domnul meu că toţi tinerii, fiii împăratului, au fost ucişi, căci numai Amnon a murit; aceasta este urmarea unei hotărâri a lui Absalom, din ziua când Amnon a necinstit pe soră-sa Tamar. Să nu se mai muncească dar împăratul, domnul meu, cu gândul că toţi fiii împăratului au murit, căci numai Amnon a murit” (2 Samuel 13:32-33). 

Halal prieten! Ioinadab ar fi trebuit să fie în doliu și în lacrimi pentru că a murit „prietenul“ lui … Nu se vede nici un fel de regret din partea lui Ionadab. Dimpotrivă! Cel care se făcea luntre și punte ca să-i împlinească nazurile și poftele lui Amnon se leapăda acum frumușel de el înaintea lui David. Dacă cineva avea de gând să-l jelească pe Amnon, acela nu era în nici un caz Ionadab cel șiret. El nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase. „Spune-mi cu cine te împrietenești ca să-ți spun … ce prost ești“ este o variantă a cunoscutului proverb.

Ionadab este tipul „sfătuitorului“ care-ți spune că totul ți se cuvine, care-ți arată că există întotdeauna o cale pentru a obține ceea ce-ți dorești neapărat, care-ți dă de înțeles că Dumnezeu este departe și nu este preocupat de ceea ce face fiecare om de pe pământ, care te convinge că nu trebuie să te preocupe dacă îi rănești sau nenorocești pe alții când cauți să-ți împlinești poftele. Ionadab este șiretul care te împinge de la spate, iar apoi, când fapta ta este descoperită în văzul lumii, se leapădă de tine într-o clipă, aruncându-te ca pe o zdreanță necunoscută. Ionadab nu are sfințenie; are strategie. El nu are rețineri pentru că nu are rușine. Este deasupra tuturor, urmărind mereu din ce parte bate vântul și urmărind întotdeauna nu folosul altora, ci doar propria lui propășire. În lumea lui de „om fără Dumnezeu“, Ionadab se crede … dumnezeu.

„Şarpele era mai şiret decât toate fiarele câmpului pe care le făcuse Domnul Dumnezeu“ (Geneza 3:1).

Ptiu! Piei! Doamne, ferește-i pe tinerii din familiile noastre de astfel de „prieteni“.

Toate acestea însă i se întâmplă lui … David, pentru ca tot Israelul, și toți creștinii, să priceapă câteva lucruri:

Cel dintâi este că nu te poți juca cu Dumnezeu! Iehova este un foc mistuitor și vai de cel ca cade în mâna Lui! Pentru o plăcere de o clipă, David a distrus familia lui Urie. Acum trebuie să plătească. După plată și răsplată.

„Fiule, nu dispreţui pedeapsa Domnului şi nu-ţi pierde inima când eşti mustrat de El. Căci Domnul pedepseşte pe cine-l iubeşte şi bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primeşte.” Suferiţi pedeapsa: Dumnezeu Se poartă cu voi ca şi cu nişte fii. Căci care este fiul pe care nu-l pedepseşte tatăl? Dar, dacă sunteţi scutiţi de pedeapsă, de care toţi au parte, sunteţi nişte feciori din curvie, iar nu fii. Şi apoi, dacă părinţii noştri trupeşti ne-au pedepsit, şi tot le-am dat cinstea cuvenită, nu trebuie oare cu atât mai mult să ne supunem Tatălui duhurilor şi să trăim? Căci ei, în adevăr, ne pedepseau pentru puţine zile, cum credeau ei că e bine, dar Dumnezeu ne pedepseşte pentru binele nostru, ca să ne facă părtaşi sfinţeniei Lui. Este adevărat că orice pedeapsă, deocamdată pare o pricină de întristare, şi nu de bucurie, dar mai pe urmă aduce celor ce au trecut prin şcoala ei roada dătătoare de pace a neprihănirii“ (Evrei 12:5-11).

Vrei nu vrei, trăiești în lumea lui Dumnezeu, iar dacă ești în Biserică ești în familia Lui. Dumnezeu este un tată sever pentru că are planuri mari cu copiii Săi. Nu te juca cu păcatul că vine pedeapsa! Disciplina Lui este întotdeauna constructivă, nu punitivă. El vrea să învățăm din greșeli și să nu le mai repetăm. Nu vă scuzați cu faptul că până și David a păcătuit și a fost iertat până la urmă. A fost iertat, dar a lăsat o „urmă“! Uitați-vă la necazurile lui. Harul ne scutește să plătim cu viața, dar dreptatea lui Dumnezeu ne lasă să suferim consecințele greșelilor noastre.

Un alt lucru pe care-l învățăm din această lecție primită de David este că pocăința nu este o pedeapsă, ci o cale de ieșire din pedeapsă. Psalmul 51 și psalmul 34 sunt rezultatele unei conștiințe curățite prin focul pocăinței:

„Ferice de cel cu fărădelegea iertată
şi de cel cu păcatul acoperit!
Ferice de omul căruia nu-i ţine în seamă Domnul nelegiuirea
şi în duhul căruia nu este viclenie!

Câtă vreme am tăcut, mi se topeau oasele de gemetele mele necurmate.
Căci zi şi noapte mâna Ta apăsa asupra mea;
mi se usca vlaga cum se usucă pământul de seceta verii.
Atunci Ţi-am mărturisit păcatul meu şi nu mi-am ascuns fărădelegea.
Am zis: „Îmi voi mărturisi Domnului fărădelegile!”
Şi Tu ai iertat vina păcatului meu.
De aceea, orice om evlavios să se roage Ţie la vreme potrivită!
Şi chiar de s-ar vărsa ape mari, pe el nu-l vor atinge de loc.
Tu eşti ocrotirea mea, Tu mă scoţi din necaz,
Tu mă înconjuri cu cântări de izbăvire”.

„Eu, zice Domnul, te voi învăţa şi-ţi voi arăta calea pe care trebuie s-o urmezi,
te voi sfătui şi voi avea privirea îndreptată asupra ta.”

Nu fiţi ca un cal sau ca un catâr fără pricepere,
pe care-l struneşti cu un frâu şi o zăbală cu care-l legi
ca să nu se apropie de tine.
De multe dureri are parte cel rău,
dar cel ce se încrede în Domnul este înconjurat cu îndurarea Lui.
Neprihăniţilor, bucuraţi-vă în Domnul şi veseliţi-vă!
Scoateţi strigăte de bucurie, toţi cei cu inima fără prihană!” (Psalm 32)

Vinovat față de Bat-Șeba și Urie de curvie și crimă, David ispășește dându-l pe Amnon din cauza curviei. Este cel de al doilea „miel“ sortit pieirii. Pe Absalom îl va pierde acum din cauza unei crime.

Cap. XIII – Conflict cu consecințele păcatului – moartea copilului Bat-Șebei

Lecția practică: Iubește-i pe ai tăi necondiționat și până la capăt!
Text: 2 Samuel 12:1-25

A fost David un tată bun? Nu vă grăbiți să răspundeți. Hai să stăm puțin de vorbă și să vedem. Știu că sunt unii care spun că „David a fost un împărat colosal, dar un tată catastrofal“. Au însă dreptate?

Dacă l-am întreba pe fiul său, pe Solomon, probabil că el ne-ar răspunde: „Nu există părinți ideali, pentru că nu există oameni perfecți. Nu există familii ideale. Nu există tați ideali și nu există copii ideali“. Ca întotdeauna, Solomon ar avea dreptate și de data aceasta. Ce ne spune Biblia despre David?

A fost David un tată care s-a temut de Dumnezeu? Bineînțeles. Am văzut deja lucrul acesta.

A fost David un tată plin de râvnă pentru poporul lui Dumnezeu și pentru casa Domnului? Da. Și asta am văzut deja.

A fost David un tată practicant al laudei și al rugăciunii? Cartea psalmilor ne arată cu prisosință aceasta.

Și-a învățat David copiii în „calea Domnului“? Mărturia lui Solomon din cartea Proverbe despre moștenirea primită în casă de la părinți ar trebui să ne convingă:

„Un fiu înțelept ascultă învățătura tatălui său, dar batjocoritorul n-ascultă mustrarea“ (Proverbe 13:1).

Solomon a „moștenit” de la tatăl său David pasiunea pentru proverbe. Aduceți-vă aminte de zicala citată de David în confruntările cu Saul:

„Răul de la cei răi vine”, zice vechea zicală. De aceea eu nu voi pune mâna pe tine”. (1 Samuel 24:13).

A fost David un om al pocăinței? Relația lui cu Natan ne arată clar acest lucru.

Atunci? …

Atunci cum explicăm mulțimea de probleme din viața copiilor săi? Este de ajuns să spunem că nu putem da întotdeauna toată vina pe părinții lor. Nu este drept să-i judeci întotdeauna pe părinți prin prisma copiilor lor. Adam a avut la început doi băieți, unul a fost bun, celălalt a fost … Cain. Iacov și Rebeca au avut doi gemeni și amândoi se băteau nu din cauza educației de la părinți; se băteau încă înainte de a se naște! Tatăl din pilda fiului risipitor a avut doi fii …. și exemplele ar putea continua …

Da, David a fost departe de a fi un tată ideal. Are însă și circumstanțe atenuante.

În primul rând, David a fost tată în același timp în care a fost și un împărat cu datoria de a zidi o împărăție. Este greu să fi tată când ești doar atât, dar să mai ai de îngrijit și de o țară, de un popor întreg și de formarea unei împărății în război cu toate popoarele din jur a fost o sarcină colosală! Când era acasă, când era pe câmpul de luptă! Când era acasă, când era în sala tronului cu datoriile împărătești. Primii șapte ani a stat la Hebron, apoi restul i-a petrecut reconstruind și întărind Ierusalimul.

David a purtat războaiele Domnului, ceea ce înseamnă că reușitele lui nu s-au datorat atât de mult lui însuși, cât factorului providențial. Dumnezeu i-a dat biruința în lupte. La fel este și cu viața de familie. Psalmul 127, un psalm al lui Solomon, fiul înțelept al lui David, ne spune foarte clar lucrul acesta:

„Dacă nu zideşte Domnul o casă,
degeaba lucrează cei ce o zidesc;
dacă nu păzeşte Domnul o cetate,
degeaba veghează cel ce o păzeşte“ (Psalm 127:1).

Poți să-ți dai tu toată sillința și să faci o pasiune din viața familiei tale, dacă Domnul nu zidește alături de tine, vei vedea surprins cum se înmulțesc problemele.

În al doilea rând, David a fost un poligam, un bărbat cu cel puțin șase neveste și cu peste nouăsprezece copii. Vă puteți închipui cum arăta casa lui? Citiți 1 Cronici 3:1-9 și numărați-i nevestele și copiii. Nu se știe precis câte și câți a avut. Noi nu știm precis.

Când îi aduna pe toți avea de fiecare dată un fel de „adunare generală“! Care soție era așezată mai aproape de el și care stătea mai spre ușă? Căreia îi schimba locul data viitoare și de ce? Cât despre copii … cred că-i punea la rând ca să-i poată mângâia măcar pe cap pe fiecare.

Chiar și pentru un bărbat cu resursele lui David o asemenea familie a fost ceva peste puterile lui. Și totuși … omul acesta s-a străduit, și-a dat interesul și și-a iubit foarte mult copiii. I-a iubit necondiționat, așa cum vom vedea în cazul lui Absalom și i-a iubit până la capăt. David a fost un tată care s-a luptat cu toți, până și cu Dumnezeu pentru copiii lui! Sunt cel puțin trei lucruri pe care le putem învăța ca tați de la David.

Un tată bun nu renunță niciodată la un copil al său

Ne putem analiza înaintea lui Dumnezeu să vedem dacă noi facem sau am face pentru copiii noștri ceea ce a făcut David pentru ai săi. Să luăm ca exemplu cazul copilului zămislit nelegiuit în pântecele unei femei de împrumut, pe care el a făcut-o văduvă și care devenise între timp nevasta lui. Evenimentul este descris în 2 Samuel 12:15-25. Biblia este foarte grijulie și corectă în felul în care așează cuvintele. Iată cum este descrisă situația:

„Domnul a lovit copilul pe care-l născuse lui David nevasta lui Urie şi a fost greu bolnav“ (2 Samuel 12:15).

Fusese un copil conceput într-un moment de neascultare, rodul unui păcat, pentru că femeia fusese pe atunci „nevasta lui Urie“. În fața posibilei tragedii, moartea copilului, David ar fi putut reacționa cu pasivitate și resemnare. El putea gândi cam așa: „Lasă-l să moară. Am destui. Am să mai am și alții. Mai bine așa, că altfel de ori de câte ori îl voi vedea pe acesta îmi va aminti de păcatul meu cu mama lui.“ Sau s-ar fi putut resemna în fața sentinței divine:

„ … pentru că ai făcut pe vrăjmaşii Domnului să-L hulească săvârşind fapta aceasta, fiul care ţi s-a născut va muri“ (2 Samuel 12:14).

David ar fi putut spune: „Dumnezeu este drept. Merit aceasta. Voi accepta pedeapsa. N-am ce face.“

Însă David nici nu se resemnează, nici nu acceptă. David se luptă „pe viață și pe moarte“ pentru acest copil al său. Imediat el intră în post și rugăciune, spunând prin aceasta: „Mai bine mor eu decât să-l omori pe copilul acesta!“

„David s-a rugat lui Dumnezeu pentru copil şi a postit şi, când a venit acasă, toată noaptea a stat culcat pe pământ. Bătrânii casei au stăruit de el să se scoale de la pământ, dar n-a voit şi n-a mâncat nimic cu ei“ (2 Samuel 12:16-17).

Gândul fundamental din acest episod este că, pentru David, Dumnezeu este cineva „cu care se poate sta de vorbă“. Iehova nu este o putere impersonală, nici un suveran rece și distant. El nu este implacabil ca un fel de destin orb și surd la sentimentele noastre. Nu este adevărat că „ce ți-e scris pe frunte ți-e pus!“ Cu Dumnezeu se poate sta de vorbă! Oricând, oriunde și despre orice! David nu stă departe de Dumnezeu și știe că Dumnezeu nu este departe de ceea ce se întâmplă. David nu spune în el însuși: „Mi-am făcut-o cu mâna mea. Asta este istoria. Nu mai pot schimba nimic. Așa trebuie să se întâmple”.

Ca și Avraam când a mijlocit pentru Sodoma, ca și Moise după ce poporul a ridicat vițelul de aur, David Îl cunoaște bine pe Dumnezeu și știe că se poate sta de vorbă cu El. Există lucruri pe care nu le putem cunoaște despre Dumnezeu, dar știm că în atotștiința Sa și în atotputernicia Sa, El acceptă să stea de vorbă cu noi. Nu știm nici noi de ce, dar așa este! Uitați-vă când vine El însuși pe pământ și vine să împlinească planul Lui, Fiul se clatină în Ghețimani și spune: „Tată, dacă este cu putință, depărtează paharul acesta de la Mine!“ (Matei 26:39). Isus este Dumnezeu, dar s-a redus la statura Lui de om și de pe această poziție, ne arată, ne învață că putem sta de vorbă liber cu Dumnezeu, Îi putem spune dorințele noastre. David a știu și el lucrul acesta și a făcut uz de el.

Un tată ca David are un Dumnezeu care este și al celor ajunși dincolo de moarte

Unii nu văd în Vechiul Testament credința în viața de dincolo de moarte și în înviere. Miopi sărmani. Să citească cuvintele lui David. Cei morți nu se pierd, nu se desfințează, ci-și continuă existența eternă. Când este clar că a murit copilul și David n-a reușit să-L înduplece pe Dumnezeu se întâmplă ceva care-i pune în uimire pe cei din jurul lui David:

„A şaptea zi, copilul a murit. Slujitorii lui David s-au temut să-i dea de veste că a murit copilul. Căci ziceau: „Când copilul trăia încă, i-am vorbit, şi nu ne-a ascultat. Cum să îndrăznim să-i spunem: ,,A murit copilul”? Are să se întristeze şi mai mult.”
David a băgat de seamă că slujitorii lui vorbeau în şoaptă între ei şi a înţeles că murise copilul. El a zis slujitorilor săi: „A murit copilul?”
Şi ei au răspuns: „A murit.”
Atunci, David s-a sculat de la pământ. S-a spălat, s-a uns şi şi-a schimbat hainele, apoi s-a dus în Casa Domnului şi s-a închinat. Întorcându-se acasă, a cerut să i se dea să mănânce şi a mâncat.
Slujitorii lui i-au zis: „Ce înseamnă ceea ce faci? Când trăia copilul, posteai şi plângeai, şi acum, când a murit copilul, te scoli şi mănânci!”
El a răspuns: „Când trăia copilul, posteam şi plângeam, căci ziceam: ,,Cine ştie dacă nu Se va îndura Domnul de mine şi dacă nu va trăi copilul?” Acum, când a murit, pentru ce să mai postesc? Pot să-l întorc în viaţă? Eu mă voi duce la el, dar el nu se va întoarce la mine” (2 Samuel 12:18-23). 

David știa, așa cum le va aduce aminte Domnul Isus tuturor evreilor, că Dumnezeu s-a numit pe Sine „Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov“, un Dumnezeu al celor vii, care există, care sunt undeva unde îi știe Dumnezeu. Moartea nu este decât o poartă între lumea aceasta și lumea viitoare.

David le spune celor din jur: „Mi-ar fi plăcut să-L înduplec pe Dumnezeu să-mi lase copilul acesta să trăiască. Mi-ar fi fost drag să-l am cu mine, să-l cresc și să mă joc cu el, dar … Dumnezeu a decis altfel. Știu însă că mă voi întâlni cu el, când voi trece și eu „de partea cealaltă“.

David știe că Dumnezeu are puterea să păstreze ceea ce Îi încredințezi

Este nădejdea tuturor părinților credincioși din toate timpurile! Biblia nu încheie episodul acesta cu copilul Bat-Șebei aici, ci continuă cu istoria unui alt fiu pe care l-a avut David cu ea:

„David a mângâiat pe nevastă-sa Bat-Şeba şi a intrat la ea şi s-a culcat cu ea. Ea a născut un fiu, pe care l-a numit Solomon şi care a fost iubit de Domnul. El l-a încredinţat în mâinile prorocului Natan şi Natan i-a pus numele Iedidia (Iubitul Domnului), pentru Domnul“ (2 Samuel 12:24-25).

De ce a fost important să știm lucrul acesta? Biblia nu ne dă amănunte despre ceilalți copii pe care i-a născut Bat-Șeba lui David. De ce apare această completare aici?

Ce înseamnă „Solomon“? De ce i-a ales David tocmai numele acesta? Răspunsul este adânc. În clipa aceea, David era în conflict cu Dumnezeu și știa că trebuie să mai plătească vinovăția lui cu moartea a încă trei copii. Prin alegerea acestui nume, David cerșește înaintea lui Dumnezeu ceva pentru Bat-Șeba. El se știe vinovat față de ea și duce acum tratative cu Dumnezeu.

Oh! Este atâta gingășie în situația aceasta! Cineva ar putea scrie un roman sentimental de aici! David „o mângăie” pe nevasta sa, se culcă cu ea și-i dăruiește un alt fiu. Dar copilul acesta se afla sub același decret de moarte divin și Bat-Șeba poate să fie rănită iarăși, așa că David pune o petiție înaintea lui Dumnezeu, rugându-L să facă cumva o excepție. „Doamne, vreau pace! Cu ăsta te rog să faci pace! Este Solomon, Doamne! Copilul păcii! Eu am adus zbucium și blestem în viața acestei femei. Eu i-am omorât bărbatul și din cauza mea a pierdut copilul. Repară Tu ceea ce am stricat eu. Te rog să-i dăruiești pace prin copilul acesta. Fă să cunoască, să afle că Dumnezeul nostru nu este supărat pe ea. Nu o mai lovi pe ea pentru vina mea, ci fă pace cu ea prin copilul acesta. Tu poți s-o faci, Doamne!“

Ca să fie și mai sigur că acest copil al Bat-Șebei nu va avea soarta celui dintâi, David mai face ceva. Îl dă Domnului!

„El l-a încredinţat în mâinile prorocului Natan şi Natan i-a pus numele Iedidia (Iubitul Domnului), pentru Domnul.“

Natan a înțeles toată tărășenia, tot zbuciumul din inima lui David și toată speranța lui, l-a primit și l-a „înfiat“ pentru Domnul. Solomon a devenit „Iedidia“, copilul care va fi scutit de moarte pentru că este ascuns în Dumnezeu.

Simetric și simbolic, copilul acesta este dat Domnului ca să ajungă astfel „fiul Său preaiubit“, numire pe care o va purta Isus Christos printre oameni:

„ … şi Duhul Sfânt S-a pogorât peste El în chip trupesc, ca un porumbel. Şi din cer s-a auzit un glas, care zicea: „Tu eşti Fiul Meu preaiubitîn Tine Îmi găsesc toată plăcerea Mea!” (Luca 3:22).

Conștient sau nu, Natan a călcat peste un tipar profetic, intuind că nu există har decât în dragostea imensă a lui Dumnezeu:

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică“ (Ioan 3:16).

Solomon, Iedidia, va deveni astfel „fiul lui David“, un tip profetic pentru Fiul lui Dumnezeu care va ridica păcatul lumii și va instaura Împărăția lui Dumnezeu pe pământ. Împărăția lui Solomon va fi o împărăție de pace după cum a tatălui său David a fost una de război. Acest Iedidia se va îmbrăca în mantia mesianică a Celui care va veni apoi la „plinirea vremii“. Sunt lucruri adânci și tainice pe care doar cei familiarizați cu vocea Domnului le pot pătrunde.

Deocamdată, pentru noi, acest eveniment cu nașterea celui de al doilea prunc al Bat-Șebei este ocazia să descoperim în David convingerea nestrămutată că Dumnezeu poate să păstreze ceea ce i-am încredințat. Acesta este motivul pentru care în adunările noastre părinții își aduc copiii să-i dedice Domnului și să ceară protecția divină asupra lor. Am moștenit credința și convingerea lui David.

Iubește-i pe ai tăi necondiționat și până la capăt. Stai de vorbă mereu cu Dumnezeu despre ei. Trăiește în perspectiva de a petrece împreună cu ei veșnicia. Încredințează-i în mâna lui Dumnezeu pentru totdeauna.

A fost David „un împărat colosal, dar un tată catastrofal“? Nădăjduiesc că acum vă dați seama cât de superficială și de departe de adevăr este această afirmație.

Cap. XII – Conflict cu pofte nestăpânite

Lecția practică: Cine se pocăiește este mai sfânt ca Marele Preot!
Text: 2 Samuel 11-12

N-aș povesti-o dacă n-ar fi spus-o mai întâi în public nenea Richard Wurmbrand și apoi a repetat-o de câteva ori și altora.

Erau anii târzii ai pregătirii pentru „marea trecere“ dincolo de cortina temporară a morții. Nenea Richard avea trăiri duhovnicești intense, ceasuri de curățire lăuntrică majoră. L-am găsit tulburat peste obișnuit în dimineața aceea …

„Am avut un vis, o vedenie. N-am spus-o nimănui. Nici lui Bințea. Se făcea că eram pe un munte foarte, foarte înalt, ca muntele Kilimangiaro din Tanzania, Africa. Mă uitam în sus, nu spre pământ, pentru că de sus venea spre mine un glas care mă întreba grav și pătruzător: „Richard, de ce nu ești un sfânt? După atâția ani de umblare cu Mine, de ce nu ești încă sfânt?“

Asta a fost tot, dar ecoul acelui glas a rămas ca un tangăt de clopot înăuntrul ființei mele. M-am perpelit și am plâns mult câteva zile, până ce am avut azi a doua vedenie. Eram culcat singur în cameră și am auzit un glas care mi-a spus liniștitor în limba ebraică: „Richard, cel care se pocăiește este mai sfânt ca Marele Preot“. Nimeni de la noi din casă nu vorbește ebraica. Nici Bințea și nici ceilalți. A fost glas dumnezeiesc pentru mine, special pentru mine.“

David a fost un om supus acelorași ispite ca și noi și a căzut. A fost un exemplar uman de excepție, energic, curajos și puternic. A fost impetuos în lupte și a biruit peste tot, cu o singură și mare excepție. Nu s-a biruit pe sine însuși. Vulcanul de pofte din el a erupt adesea, uneori necontrolat.

Problemele încep cu faptul că David avea opt soții ale căror nume le știm: Ahinoam, Abigail, Maaca, Haggith, Abital și Eglah; mai târziu Mical și Bat-Șeba. Textul biblic din 1 Cronici 3 sugerează că a mai avut și alte soții după stabilirea sa în Ierusalim. De la acestea, David a avut 19 fii. Tot acolo se adaugă: „Toți aceștia sunt fiii lui David, afară de fiii țiitoarelor. Și Tamar era sora lor“ (1 Cronici 3:9). Să te ții apoi intrigi, conflicte și asasinate. A fost un om de o virilitate violentă, cu un apetit sexual debordant.

Deuteronom 17:17 stipula pentru împăratul lui Israel o regulă: „Să nu aibă un mare număr de neveste ca să nu i se abată inima și să nu strângă mari grămezi de argint și aur“.

David a călcat porunca aceasta. Cu atâtea abuzuri, nu-i de mirare că a ajuns la bătrânețe sleit de puteri, rece în pat chiar și lângă „caloriferul“ unui trup de fecioară, incapabil să-l mai încălzească (1 Regi 1:1-4).

Cât de grozav a fost păcatul lui David cu Bat-Șeba? Este suficient să ne uităm la cartea 2 Samuel ca să ne dăm seama cât de mult a fost marcată evoluția lui de ceea ce a făcut.

Viața personală a lui David se poate împărți în două: până la păcătuirea cu Bat-Șeba din 2 Samuel 11 și consecințele triste de după aceea. Biblia nu este o carte de istorie decât în măsura în care Dumnezeu a socotit că putem învăța din anumite evenimente care s-au petrecut în scurgerea vremii:

„Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde şi au fost scrise pentru învăţătura noastră, peste care au venit sfârşiturile veacurilor. Astfel dar, cine crede că stă în picioare să ia seama să nu cadă. “ (1 Corinteni 10:11-12).

Bineînțeles că în activitatea lui David ca împărat în treburile țării și ca împărat în relațiile cu țările din jur s-au întâmplat o sumedenie de alte evenimente, dar textul inspirat le trece cu vederea pentru a ne arăta doar moartea celor patru copii cu care a trebuit David să plătească. Capitolul 12 este despre moartea copilului care a fost rodului păcatului. Capitolul 13 este despre moartea lui Amnon. De la capitolul 14 până la capitolul 19 este despre moartea lui Ansalom. Iar cu moartea lui Adonia ne vom întâlni în debutul cărții 1 Împărați.

Știm toți că psalmul 51 este mărturia pocăinței adânci, curățitoare, prin care a trecut David. El este mărturia exterioară a experienței lui interioare. Ce se întâmplase?

Să citim mai întâi psalmul, pentru ca mai apoi să parcurgem întâmplarea deja familiarizați cu trăirile interioare ale împăratului:

„Către mai-marele cântăreţilor.

Un psalm al lui David. Făcut când a venit la el prorocul Natan, după ce intrase David la Bat-Şeba

Ai milă de mine, Dumnezeule, în bunătatea Ta!
După îndurarea Ta cea mare, şterge fărădelegile mele!
Spală-mă cu desăvârşire de nelegiuirea mea
şi curăţă-mă de păcatul meu!
Căci îmi cunosc bine fărădelegile
şi păcatul meu stă necurmat înaintea mea.

Împotriva Ta, numai împotriva Ta, am păcătuit
şi am făcut ce este rău înaintea Ta;
aşa că vei fi drept în hotărârea Ta
şi fără vină în judecata Ta.

Iată că sunt născut în nelegiuire
şi în păcat m-a zămislit mama mea.
Dar Tu ceri ca adevărul să fie în adâncul inimii:
fă dar să pătrundă înţelepciunea înăuntrul meu!

Curăţeşte-mă cu isop, şi voi fi curat;
spală-mă, şi voi fi mai alb decât zăpada.
Fă-mă să aud veselie şi bucurie
şi oasele pe care le-ai zdrobit Tu se vor bucura.
Întoarce-Ţi privirea de la păcatele mele,
şterge toate nelegiuirile mele!
10 Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule,
pune în mine un duh nou şi statornic!
11 Nu mă lepăda de la Faţa Ta
şi nu lua de la mine Duhul Tău cel Sfânt.
12 Dă-mi iarăşi bucuria mântuirii Tale,
şi sprijină-mă cu un duh de bunăvoinţă!
13 Atunci voi învăţa căile Tale pe cei ce le calcă,
şi păcătoşii se vor întoarce la Tine.

14 Dumnezeule, Dumnezeul mântuirii mele! Izbăveşte-mă de vina sângelui vărsat,
şi limba mea va lăuda îndurarea Ta.
15 Doamne, deschide-mi buzele,
şi gura mea va vesti lauda Ta.

16 Dacă ai fi voit jertfe, Ţi-aş fi adus,
dar Ţie nu-Ţi plac arderile-de-tot.
17 Jertfele plăcute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit:
Dumnezeule, Tu nu dispreţuieşti o inimă zdrobită şi mâhnită.
18 În îndurarea Ta, varsă-Ţi binefacerile asupra Sionului
şi zideşte zidurile Ierusalimului!
19 Atunci vei primi jertfe neprihănite, arderi-de-tot şi jertfe întregi;
atunci se vor aduce pe altarul Tău viţei”.

Ce s-a întâmplat de fapt? Ce făcuse David?

„În anul următor, pe vremea când porneau împăraţii la război, David a trimis pe Ioab, cu slujitorii lui şi tot Israelul să pustiască ţara lui Amon şi să împresoare Raba. Dar David a rămas la Ierusalim“ (2 Samuel 11:1).

Anul climatic se împărțea în două sezoane, unul ploios și unul secetos. Sezonul ploios începea cu „ploaie timpurie“ și se încheia cu „ploaie târzie“. Asta însemna că a fost ploaie din belșug. Nimeni nu făcea război pe timp de ploi, de noroi și de inundații. Așteptau să treacă ploile ca să plece la luptă. David a rămas de data aceasta acasă, prea obosit poate, prea sleit de puteri. Avea aproximativ patruzeci și opt de ani. David îi trimitea la luptă pe generalii lor, iar când biruința era asigurată se ducea și el ca să culeagă slava. Citiți episodul cu luarea cetății Raba din 2 Samuel 12:26-31 ca să vedeți cum proceda David.

Obosit, obosit, dar David n-a fost însă prea sleit de puteri pentru lucruri rele.

„Într-o după-amiază spre seară, David s-a sculat de pe pat şi, pe când se plimba pe acoperişul casei împărăteşti, a zărit de acolo o femeie care se scălda şi care era foarte frumoasă la chip. David a întrebat cine este femeia aceasta şi i-au spus: „Este Bat-Şeba, fata lui Eliam, nevasta lui Urie, Hetitul.” Şi David a trimis nişte oameni s-o aducă. Ea a venit la el, şi el s-a culcat cu ea. După ce s-a curăţit de necurăţia ei, ea s-a întors acasă. Femeia a rămas însărcinată şi a trimis vorbă lui David zicând: „Sunt însărcinată” (2 samuel 11:2-5).

Pentru că era o femeie hetită, Bat-Șeba intra într-o categprie socială diferită. În toată istoria lui Israel, „femeile străine“ au fost pricină de păcat și poticnire. Prostituția se făcea cu „femeile străine“ și exista pericolul ca ele să-i tragă spre dumnezeii lor. (Și astăzi, femeile sărace dintr-o țară se duc în alta ca să facă un ban din prostituție).

O alunecare o trage pe alta și un păcat atrage după sine păcate mult mai mari. În loc să se pocăiască, David s-a gândit cum să-și ascundă păcatul, făcând ca paternitatea să-i poată fi atribuită soțului Bat-Șebei:

„Atunci, David a trimis următoarea poruncă lui Ioab: „Trimite-mi pe Urie, Hetitul.” Şi Ioab a trimis pe Urie la David. Urie a venit la David, care l-a întrebat despre starea lui Ioab, despre starea poporului şi despre mersul războiului. Apoi David a zis lui Urie: „Pogoară-te acasă şi spală-ţi picioarele.” Urie a ieşit din casa împărătească şi a fost urmat de un dar din partea împăratului“ (2 Samuel 11:6-8).

Numai că un om „străin“, dintr-un alt neam îi dă o lecție de patriotism marelui David.

„Dar Urie s-a culcat la poarta casei împărăteşti, cu toţi slujitorii stăpânului său, şi nu s-a pogorât acasă la el.
Au dat de ştire lui David despre aceasta şi i-au spus: „Urie nu s-a pogorât la el acasă.”
Şi David a zis lui Urie: „Nu vii tu oare din călătorie? Pentru ce nu te-ai pogorât acasă?”
Urie a răspuns lui David: „Chivotul şi Israel, şi Iuda locuiesc în corturi, domnul meu Ioab şi slujitorii domnului meu sunt tăbărâţi în câmp, şi eu să intru în casă să mănânc şi să beau şi să mă culc cu nevastă-mea?! Viu eşti tu şi viu este sufletul tău că nu voi face lucrul acesta.”
David a zis lui Urie: „Mai rămâi şi astăzi aici, şi mâine îţi voi da drumul.” Şi Urie a rămas la Ierusalim în ziua aceea şi a doua zi.
David l-a poftit să mănânce şi să bea cu el şi l-a îmbătat; şi seara Urie a ieşit şi s-a culcat cu slujitorii stăpânului său, dar nu s-a pogorât acasă“ (2 Samuel 11:9-13). 

Un ne-evreu este mai dedicat cauzei lui Dumnezeu decât împăratul lui Israel. Rușine!

Dar David nu s-a rușinat, nici nu s-a pocăit. În loc să-l cinstească pe Urie, a decis să-l omoare. Alunecarea lui l-a dus la crimă premeditată. Mai mult, mintea lui întunecată l-a făcut părtaș la crimă și pe Ioab, căruia nu i-a explicat nimic:

,,A doua zi dimineaţa, David a scris o scrisoare lui Ioab şi a trimis-o prin Urie. În scrisoarea aceasta scria: „Puneţi pe Urie în locul cel mai greu al luptei şi trageţi-vă înapoi de la el, ca să fie lovit şi să moară.”
Ioab, împresurând cetatea, a pus pe Urie în locul pe care-l ştia apărat de ostaşi viteji. Oamenii din cetate au făcut o ieşire şi s-au bătut împotriva lui Ioab; au căzut mulţi din popor, din slujitorii lui David şi a fost ucis şi Urie, Hetitul. Ioab a trimis un sol să istorisească lui David tot ce se petrecuse în luptă. Şi a dat solului următoarea poruncă:
„Când vei isprăvi de istorisit împăratului toate amănuntele luptei, poate că se va mânia şi va zice: ,,Pentru ce v-aţi apropiat de cetate să luptaţi împotriva ei? Nu ştiaţi că se aruncă săgeţi din vârful zidului? Cine a omorât pe Abimelec, fiul lui Ierubeşet? Nu o femeie, care a aruncat peste el din vârful zidului o piatră de moară, şi n-a murit el la Tebeţ? Pentru ce v-aţi apropiat de zid?” Atunci să-i spui: ,,A murit şi robul tău Urie, Hetitul”. Solul a plecat şi, la sosire, a istorisit lui David tot ce-i poruncise Ioab. Solul a zis lui David: „Oamenii aceia au fost mai tari decât noi; făcuseră o ieşire împotriva noastră în câmp, şi i-am dat înapoi, până la intrarea porţii, dar arcaşii au tras de pe vârful zidului asupra slujitorilor tăi, şi mulţi din slujitorii împăratului au fost ucişi şi a murit şi robul tău Urie, Hetitul.”
David a zis solului: „Iată ce să spui lui Ioab: ,,Nu te munci pentru întâmplarea aceasta, căci sabia doboară când pe unul, când pe altul; bate cetatea cu putere, dărâm-o. Şi tu, îmbărbătează-l!” (2 Samuel 11:14-25).

Făuritorul de psalmi a ajuns să pună la cale crime! Sensibilul ciobănaș a ajuns cinicul ucigaș fără rușine. David este josnic. Își ucide nu numai caracterul lui, îl ucide nu numai pe Urie, credinciosul lui soldat, dar îl ucide și pe Ioab, partenerul său la crimă. Și totul s-ar fi terminat aici, dacă ochiul lui Dumnezeu n-ar fi vegheat peste toate și nu l-ar fi iubit așa de mult pe David. Mustrarea divină l-a ajuns foarte repede:

„Nevasta lui Urie a aflat că bărbatul ei murise şi a plâns pe bărbatul ei. “

Nu-i ușor să fi hetită în împărăția evreilor și nu-i ușor să fi femeie în împărăția lui David.

,,După ce au trecut zilele de jale, David a trimis s-o ia şi a primit-o în casa lui. Ea i-a fost nevastă şi i-a născut un fiu. Fapta lui David n-a plăcut Domnului“ (2 Samuel 11:26-27).

Domnul îl trimite la David pe profetul Natan. Acesta nu-i spune nimic de-a dreptul, că poate David l-ar fi plesnit, așa întunecat cum era și repede la mânie. Dumnezeu vede că David este întunecat, este năuc și trebuie ajutat să se desprindă din plasa de păianjen în care s-a înfășurat. Natan îl ia pe departe și-i trezește mai întâi spiritul de dreptate, pentru ca doar apoi să-l pună în fața faptei săvârșite:

„Domnul a trimis pe Natan la David. Şi Natan a venit la el şi i-a zis:
„Într-o cetate erau doi oameni: unul bogat şi altul sărac. Bogatul avea foarte multe oi şi foarte mulţi boi. Săracul n-avea nimic decât o mieluşea, pe care o cumpărase; o hrănea şi o creştea la el împreună cu copiii lui; ea mânca din aceeaşi bucată de pâine cu el, bea din acelaşi pahar cu el, dormea la sânul lui şi o privea ca pe fata lui. A venit un călător la omul acela bogat. Şi bogatul nu s-a îndurat să se atingă de oile sau de boii lui ca să pregătească un prânz călătorului care venise la el, ci a luat oaia săracului şi a gătit-o pentru omul care venise la el.”

Remarcați cum știe Dumnezeu să-l atingă pe David, ciobănașul de la oi, exact la coarda lui sensibilă. Poetul este revoltat. Ciobănașul este mânios. Împăratul dezlănțuie dreptatea:

„David s-a aprins foarte tare de mânie împotriva omului acestuia şi a zis lui Natan: „Viu este Domnul că omul care a făcut lucrul acesta este vrednic de moarte! Şi să dea înapoi patru miei, pentru că a săvârşit fapta aceasta şi n-a avut milă.”
Şi Natan a zis lui David: „Tu eşti omul acesta! Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeul lui Israel: ,,Eu te-am uns împărat peste Israel şi te-am scăpat din mâna lui Saul; te-am făcut stăpân pe casa stăpânului tău, am pus la sânul tău nevestele stăpânului tău şi ţi-am dat casa lui Israel şi Iuda. Şi dacă ar fi fost puţin atâta, aş mai fi adăugat.
Pentru ce dar ai dispreţuit tu Cuvântul Domnului, făcând ce este rău înaintea Lui? Ai lovit cu sabia pe Urie, Hetitul, ai luat de nevastă pe nevastă-sa şi pe el l-ai ucis cu sabia fiilor lui Amon. Acum, niciodată nu se va depărta sabia din casa ta, pentru că M-ai dispreţuit şi pentru că ai luat de nevastă pe nevasta lui Urie, Hetitul” (2 Samuel 12:1-10). 

Punct ochit, punct lovit. Dumnezeu a tras direct la țintă și l-a zdrobit pe David. Natan îi pronunță din partea lui Dumnezeu pedeapsa:

„Aşa vorbeşte Domnul: ,,Iată, din casa ta voi ridica nenorocirea împotriva ta şi voi lua de sub ochii tăi pe nevestele tale şi le voi da altuia, care se va culca cu ele în faţa soarelui acestuia. Căci ai lucrat pe ascuns; Eu însă voi face lucrul acesta în faţa întregului Israel şi în faţa soarelui.”

Pocăința lui David a fost totală și instantanee:

David a zis lui Natan: „Am păcătuit împotriva Domnului!”

De aici s-a născut apoi Psalmul 51.

Şi Natan a zis lui David: „Domnul îţi iartă păcatul, nu vei muri. Dar, pentru că ai făcut pe vrăjmaşii Domnului să-L hulească săvârşind fapta aceasta, fiul care ţi s-a născut va muri” (2 Samuel 12:14).

Dumnezeu este mai bun și mai îndurat decât David. Împăratul pronunțase pedeapsa lui: „Viu este Domnul că omul care a făcut lucrul acesta este vrednic de moarte!“ Natan îi spune însă: „Domnul îți iartă păcatul. Nu vei muri!“ Vor rămâne însă consecințele păcatului și David va trebui să dea patru fii („patru miei“) din cauza crimei săvârșite. Cineva a spus că „o iertare acordată prea ușor este doar mama unei noi fărădelegi“. Disciplinarea făcută lui David ne arată că Dumnezeu cunoaște foarte bine și acest punct de vedere. Dar, va zice cineva, au trebuit să moară patru copii nevinovați pentru vinovăția lui David? Stați liniștiți. În afară de copilul din pântecele Bat Șebei, ceilalți vor muri fiecare „pentru vinovăția lui“.

Cum a fost posibil ca David să facă așa ceva?

A fost posibil pentru că David a fost un om păcătos, iar roadele unui om păcătos sunt păcatele (Psalmul 51:1-5).

„Iată că sunt născut în nelegiuire
şi în păcat m-a zămislit mama mea.“

Și eu și tu trebuie să ajungem să spunem aceste cuvinte. Fiecare dintre noi suntem un astfel de om păcătos. Este la fel de normal pentru noi să păcătuim cum este pentru un măr pădureț să facă mere pădurețe! Mai devreme sau mai târziu, lăsată liberă și nerestrânsă de înfrânarea noastră, pofta noastră păcătoasă va zămisli odraslele ei firești: păcatele. Dumnezeu ne cheamă la pocăință. Oricine aude Evanghelia trebuie să fie adus la cunoștința păcătoșeniei lui. Părerea noastră de respectabilitate trebuie spulberată. Sub pojghița subțire a aparențelor suntem toți putrezi și porniți spre rele. Așa ne spune Iacov:

„Nimeni, când este ispitit, să nu zică: „Sunt ispitit de Dumnezeu”. Căci Dumnezeu nu poate fi ispitit ca să facă rău şi El Însuşi nu ispiteşte pe nimeni. Ci fiecare este ispitit când este atras de pofta lui însuşi şi momit. Apoi pofta, când a zămislit, dă naştere păcatului, şi păcatul, odată făptuit, aduce moartea“ (Iacov 1:13-15).

Publius Terentius Afer (n. 195/185 î.Hr. – d. 159 î.Hr.) a spus: „Sunt om și nimic din ce e omenesc nu-mi este străin” și a avut mare dreptate. Tu și cu mine suntem în stare de orice faptă omenească pe care a făcut-o vreodată cineva.

David mărturisește că a fost în stare să păcătuiască pentru că a fost un „prost“. El spune:

„Dar Tu ceri ca adevărul să fie în adâncul inimii:
fă dar să pătrundă înţelepciunea înăuntrul meu!“ (Psalm 51:6).

David s-a recunoscut „neînțelept“. la fel ca el fac mii de oameni care au ajuns în pușcărie sau care și-au ruinat familia. Păcatul nu este niciodată semn de intelegență. Gândiți-vă că toți „șmecherii“ care cred azi că scapă vor ajunge până la urmă în … iad! Atunci și acolo își vor da seama că au fost niște proști, dar va fi prea târziu. Liviu Olah, marele evanghelist al României avea o tactică specială ca să-i provoace pe cei cu carte. El obișnuia să spună: „Domnule, dumneatale ești prea deștept ca să ajungi în iad. Gândește-te bine!“

„Ce i-ar folosi unui om să câștige toată lumea, dacă își pierde sufletul?“ a întrebat retoric cel mai mare evanghelist al lumii, Isus Christos.

Al treilea lucru pe care ni-l spune psalmul 51 este că la Dumnezeu găsim înțelegere. El știe din ce ne-a făcut și de ce suntem în stare. David pare că-i spune lui Dumnezeu: „Eu sunt copilul lui Adam și Eva. Dacă cineva ne înțelege, Tu ne înțelegi. Ce te așteptai de la mine?“

Curăţeşte-mă cu isop, şi voi fi curat;
spală-mă, şi voi fi mai alb decât zăpada.
Fă-mă să aud veselie şi bucurie
şi oasele pe care le-ai zdrobit Tu se vor bucura.
Întoarce-Ţi privirea de la păcatele mele,
şterge toate nelegiuirile mele!”

David îl cunoaște foarte bine pe Dumnezeu. Știe că la El există posibilitate de iertare: „Întoarceți privirea de la păcatele male, șterge toate nelegiuirile mele“. Dacă ai făcut-o și acum îți dai seama de greșeala ta, nu i-o ascunde Domnului! Nu fugii de El! Întoarce-te cu smerenie și pocăință. Dumnezeu te așteaptă. Dumnezeu îi iubește pe toți păcătoșii. Dacă nu-ți vine să crezi, aduți aminte cum s-a rugat pentru cei care-i pironeau mâinile și picioarele de lemnul crucii.

„Tată, iartă-i că nu știu ce fac!“

A avut dreptate, dacă ar fi știut ei cu adevărat cine este El, de ce a venit El și unde ar putea ajunge ei fără iertarea Lui, dacă ar fi văzut ei ceva din flăcările eterne ale iadului, altfel s-ar fi purtat cu El. Dar nu știau …

Există deci o cale înapoi! Bazează-te pe bunătatea lui Dumnezeu și întoarce-te din păcat la Dumnezeul nostru care nu obosește iertând.

Versetul 4 din psalmul 51 spune:

„Împotriva Ta, numai împotriva Ta, am păcătuit
şi am făcut ce este rău înaintea Ta“.

Dar nu urmează nimicirea, ci versetul 10 spune:

„Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule,
pune în mine un duh nou şi statornic!“

Dumnezeu îl iubește pe David și este gata să vină la el ca să-l spele, ca să-l șteargă, ca să-l reconstruiască după dărâmăturile făcute de păcat și ca să-i dea o inimă nouă și un duh statornic. David poate să redevină … David. Din tenebrele în care s-a afundat, din genunea căderii, din lăturile păcatului în care s-a mânjit există o cale-napoi, este calea pocăinței sincere.

11 Nu mă lepăda de la Faţa Ta
şi nu lua de la mine Duhul Tău cel Sfânt.
12 Dă-mi iarăşi bucuria mântuirii Tale,
şi sprijină-mă cu un duh de bunăvoinţă!
13 Atunci voi învăţa căile Tale pe cei ce le calcă,
şi păcătoşii se vor întoarce la Tine”.

David vrea să repare ce făcuse. Își dă seama că fapta lui, pe care o credea ascunsă, ajunsese să fie cunoscută de ceilalți. Cum să nu se afle când el însuși „a trimis să i-o aducă“ pe Bat-Șeba. Solul acela „gură spartă” a spus apoi la toată lumea! Ne înșelăm ori de câte ori credem că ce facem nu va fi aflat de nimeni. Diavolul are grijă să fie trâmbițat în toată lumea. David pricepe repede că fapta lui a adus pată peste poporul lui Dumnezeu peste care era împărat și slăbiciunea lui putea inspira în națiune o cochetare vinovată cu păcatul. Din acest zbucium s-a născut Psalmul 51. David a mărturisit public ceea ce crezuse că poate face în ascuns. Nu i-a fost rușine să spună, tot așa cum nu i-a fost rușine să facă. Vrea acum să îndrepte. Știe că jertfele trebuie să fie însoțite de zdrobirea inimii și suferințele animalelor trebuie să fie oglindirea suferințelor unei adevărate agonii interioare:

14 Dumnezeule, Dumnezeul mântuirii mele! Izbăveşte-mă de vina sângelui vărsat,
şi limba mea va lăuda îndurarea Ta.
15 Doamne, deschide-mi buzele,
şi gura mea va vesti lauda Ta.

16 Dacă ai fi voit jertfe, Ţi-aş fi adus,
dar Ţie nu-Ţi plac arderile-de-tot.
17 Jertfele plăcute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit:
Dumnezeule, Tu nu dispreţuieşti o inimă zdrobită şi mâhnită.
18 În îndurarea Ta, varsă-Ţi binefacerile asupra Sionului
şi zideşte zidurile Ierusalimului!
19 Atunci vei primi jertfe neprihănite, arderi-de-tot şi jertfe întregi;
atunci se vor aduce pe altarul Tău viţei“.

„Doamne, suferă tot Ierusalimul! Suntem ca o cetate cu zidurile la pământ! Vino în ajutor, Doamne! Zidește Tu tot ce am dărâmat eu!“

Fă tot ce poți să iasă ceva bine dintr-o situație dezastruoasă. Fratele Liviu Olah avea o vorbă pe care o rostea uneori: „Râdem noi, dar în coteț purceaua-i moartă!“ Câteodată o dai în bară. O dai în bară rău de tot! Într-o astfel de situație, probabil în cea mai grea cădere pe care a avut-o împăratul David, el se pocăiește și ca rezultat al pocăinței lui a apărut acest Psalm 51. Este un psalm al pocăinței și se potrivește tuturor pocăiților.

Este unul din cele mai rușinoase episoade din toată Scriptura. L-am trece cu vedere și l-am ascunde în tăcere dacă Biblia nu l-ar scoate la iveală. Omul acesta este cel după care se va numi Isus Christos când se va coborî pe pământ. Popoarele, mulțimile îl vor striga: „Fiul lui David!“ Domnului Isus nu-i este rușine cu David. Lui Dumnezeu însuși nu-i este rușine cu David. Lui Dumnezeu nu-i este rușine cu niciunul din păcătoșii care se pocăiesc pentru că numai aceia vor fi copiii Lui. Nu se poate să fi copil al lui Dumnezeu fără pocăință, pentru că toți suntem păcătoși:

„Pentru că toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu“ … „Toţi s-au abătut şi au ajuns nişte netrebnici. Nu este niciunul care să facă binele, niciunul măcar“ (Romani 3:9-25).

Cum ar putea să-i fie rușine lui Dumnezeu cu David? Ar trebui să-i fie rușine cu fiecare dintre noi. El însă este „prietenul păcătoșilor“. A venit ca să ne cheme la pocăință:

„Veniţi totuşi să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roşii ca purpura, se vor face ca lâna“ (Isaia 1:18).

Învățați ce doresc Eu, spune Dumnezeu:

„Spune-le: ,,Pe viaţa Mea, zice Domnul, Dumnezeu, că nu doresc moartea păcătosului, ci să se întoarcă de la calea lui şi să trăiască. Întoarceţi-vă, întoarceţi-vă de la calea voastră cea rea! Pentru ce vreţi să muriţi voi, casa lui Israel?” (Ezechiel 33:11).

„Ferice de cei ce îşi spală hainele (în sângele Mielului), ca  aibă drept la pomul vieţii şi  intre pe porţi în cetate!“ (Apocalipsa 22:14; 7:14).

Păcătoșii pocăiți nu intră pe furiș în cetatea viitoare, nu sar gardul! Intră pe intrarea principală! Lui Dumnezeu nu-i este rușine cu oamenii care se pocăiesc. Sunt singura recoltă pe care o mai poate lua de pe pământul acesta plin de păcat.

Florile de nufăr sunt cea mai bună ilustrație a psalmului 51. Pentru ca să existe floarea de nufăr, trebuie să existe la rădăcina ei, nu ciment și clor desinfectant, ci … nămol urât mirositor. Psalmul 51 este cea mai bună încheiere la capitolele din 2 Samuel care ne vorbesc despre păcatul lui David. Nu puteam să ne oprim doar la ceva negativ. Cu Dumnezeu există întotdeauna viitor. Cel ce se pocăiește este mai sfânt ca Marele Preot!

Cap. XI – Conflict cu Amoniții și cu popoarele din jur

Lecția practică: Nu te mira că ai dușmani! Nu sunt ai tăi. Sunt dușmanii Domnului. Poartă războaiele Domnului și luptă-te lupta cea bună!
Text: 2 Samuel 10

David a fost omul unui destin special. Cântărețul suav și sentimental din harpă a știut să se și mânie, să fie violent și să lupte cu lupul și cu leul care veneau să-i fure mieii din turmă (1 Samuel 17:34-35). Goliat a simțit mânia lui David și tot așa au simțit-o și dușmanii poporului lui Dumnezeu. Pentru cei care vor să simtă mânia din inima lui David față de dușmanii săi și ai Domnului vă rog să citiți psalmii de răzbunare. Ei nu sunt nici blânzi și nici puțini la număr (Psalmii 5, 10, 17, 35, 58, 59, 69, 70, 79, 83, 109, 129, 137, 140). Asta ca să nu mai pomenim despre izbucnirea de ură care apare în altfel destul de cumpătatul psalm pe care-l spun fetele în adunările creștinilor:

„O, Dumnezeule, de ai ucide pe cel rău!
Depărtaţi-vă de la mine, oameni setoşi de sânge!
Ei vorbesc despre Tine în chip nelegiuit,
Îţi iau Numele ca să mintă, ei, vrăjmaşii Tăi!

Să nu urăsc eu, Doamne, pe cei ce Te urăsc
şi să nu-mi fie scârbă de cei ce se ridică împotriva Ta?
Da, îi urăsc cu o ură desăvârşită;
îi privesc ca pe vrăjmaşi ai mei” (Psalm 139:19-22).

Situația celui ce poartă războaiele Domnului

Este foarte important să înțelegem că David nu și-a purtat războaiele lui, ci războaiele Domnului. Împrejurări de dincolo de el l-au pus în mișcare și a trebuit, a fost obligat să plece la luptă.

Asta ne spune capitolul de față în care prietenia lui David este întâmpinată cu răutatea dușmănoasă a amoniților. În loc să fie acceptate cu mulțumire, condoleanțele lui au fost condamnate, iar solii lui au fost batjocoriți:

„După aceea, împăratul fiilor lui Amon a murit, şi în locul lui a domnit fiul său Hanun. David a zis: „Voi arăta bunăvoinţă lui Hanun, fiul lui Nahaş, cum a arătat şi tatăl lui faţă de mine”. Şi David a trimis pe slujitorii săi să-l mângâie pentru moartea tatălui său. Când au ajuns slujitorii lui David în ţara fiilor lui Amon, căpeteniile fiilor lui Amon au zis stăpânului lor Hanun: „Crezi că David îţi trimite oameni să te mângâie, ca să cinstească pe tatăl tău? Ori ca să cunoască şi să cerceteze cetatea, ca s-o nimicească îşi trimite el slujitorii la tine?”
Atunci, Hanun a luat pe slujitorii lui David, le-a ras barba pe jumătate şi le-a tăiat hainele pe jumătate până la coapse.

Apoi le-a dat drumul.
David, înştiinţat de lucrul acesta, a trimis nişte oameni înaintea lor, căci oamenii aceia erau foarte batjocoriţi, şi împăratul a spus să le spună: „Rămâneţi la Ierihon până vă va creşte barba şi pe urmă să vă întoarceţi” (2 Samuel 10:1-5).

Spiritualizată și ridicată la nivelul luptelor creștinilor cu diavolul, porunca lui David a fost aplicată de multe ori în biserici. Presbiterii „au pus deoparte“ pentru o vreme pe cei care au căzut în mâna dușmanului și au fost batjocoriți de păcat.

Revenind la textul nostru, în loc să-și ceară scuze pentru atitudinea lor dușmănoasă, amoniții au amplificat pornirile lor belicoase și au pus la cale un întreg război:

„Fiii lui Amon, văzând că se făcuseră urâţi lui David, au tocmit douăzeci de mii de pedeştri de la sirienii din Bet-Rehob şi de la sirienii din Ţoba, o mie de oameni de la împăratul din Maaca şi douăsprezece mii de oameni de la oamenii din Tob“ (2 Samuel 10:6).

Ce era să facă David? Providența lucra peste mâna lui și împrejurările i-au dictat să răspundă la război cu război:

„La auzul acestei veşti, David a trimis împotriva lor pe Ioab şi toată oştirea, numai oameni viteji. Fiii lui Amon au ieşit şi s-au aşezat în şiruri de bătaie la intrarea porţii; sirienii din Ţoba şi din Rehob şi oamenii din Tob şi din Maaca erau deoparte în câmpie“ (2 Samuel 10:7-8).

Tactica celor ce poartă războaiele Domnului

Influența lui David este evidentă din felul în care conducătorii oștirii analizează și decid tactica de luptă. Este evident că toți știau că participă la „războaiele Domnului“:

„Ioab a văzut că avea să lupte şi înainte, şi înapoi. A ales atunci din toţi aleşii lui Israel o ceată, pe care a aşezat-o împotriva sirienilor, şi a pus sub porunca fratelui său Abişai ce mai rămăsese din popor, ca să ţină piept fiilor lui Amon. El a zis: „Dacă sirienii vor fi mai tari decât mine, să vii în ajutorul meu şi dacă fiii lui Amon vor fi mai tari decât tine, voi veni eu să te ajut. Fii tare şi să ne arătăm plini de bărbăţie pentru poporul nostru şi pentru cetăţile Dumnezeului nostru, şi Domnul să facă ce va crede!” (2 Samuel 10:9-12).

Domnul să facă ce va crede!“ definește spiritul în care a luptat David. Tronul de la Ierusalim era vasal tronuui ceresc, iar împăratul lui Israel era un simplu general aflat în subordinea „Domnului oștirilor“.

Este evident că David n-a căutat „bătaia cu lumânarea“, ca un pretext pentru cuceriri teritoriale. Deși au fost victorioși în lupta de pe câmp, evreii nu s-au dus să asedieze cetățile dușmane, ci s-au întors cuminți la Ierusalim.

„Ioab, cu poporul lui, a înaintat la luptă împotriva sirienilor, şi ei au luat-o la fugă dinaintea lui. Şi când au văzut fiii lui Amon că sirienii o luaseră la fugă, au fugit şi ei dinaintea lui Abişai şi au intrat în cetate. Ioab a plecat de la fiii lui Amon şi s-a întors la Ierusalim“ (2 Samuel 10:13-14).

„Cineva“ avea însă chef de luptă și războiul a trebuit să continue. Amoniții s-au potolit, dar „mai marii lor sirieni“ s-au considerat umiliți și n-au putut să accepte această situație:

„Sirienii, văzând că fuseseră bătuţi de Israel, şi-au strâns puterile. Hadadezer a trimis după sirienii care erau de cealaltă parte a Râului şi au venit la Helam, în frunte cu Şobac, căpetenia oştirii lui Hadadezer. Au dat de veste lui David, care a strâns tot Israelul, a trecut Iordanul şi a venit la Helam: sirienii s-au pregătit de au ieşit înaintea lui David şi au început lupta cu el. Dar sirienii au fugit dinaintea lui Israel. Şi David le-a tăiat şapte sute de cai de trăsură şi patruzeci de mii de călăreţi; a lovit şi pe căpetenia oştirii lor Şobac, care a murit pe loc. Toţi împăraţii supuşi lui Hadadezer, văzându-se bătuţi de Israel, au făcut pace cu Israel şi i s-au supus. Şi sirienii n-au mai îndrăznit să ajute pe fiii lui Amon“ (2 Samuel 10:15-19).

Orice asemănare cu războiul de șase zile din secolul trecut … nu este întâmplătoare.

Privilegiile celui ce poartă războaiele Domnului

Este de remarcat că evreii au biruit în războaie de apărare. De regulă, nu ei, ci dușmanii lor au fost aceia care au început lupta. La fel a fost și războiul cu filistenii (2 Samuel 8:1-14). În spatele evenimentelor lucra însă mâna lui Dumnezeu care rânduise lucruri mari pentru David. Planurile Celui Atotputernic au depășit toate așteptările celor din Israel. Dintr-un regat minuscul, împărăția lui Israel a ajuns să se întindă peste popoarele din jur, de la râul Eufrat în nord (2 Samuel 8:3) până la deșertul Arabiei în sud.

Cartea Cronici nu descrie războaiele purtate de David pentru Domnul. Motivul s-ar putea să fie că acolo se vorbește despre contribuția lui David la zidirea Casei Domnului, iar războaiele au fost motivul pentru care lui David nu i s-a permis acest lucru. Asta nu înseamnă că războaiele nu sunt amintite de loc. Ele apar însă sub forma unor concluzii condensate. Iată câteva exemple:

„Împăratul David le-a închinat Domnului, împreună cu argintul şi aurul pe care-l luase de la toate popoarele, de la Edom, de la Moab, de la fiii lui Amon, de la filisteni şi de la Amalec. Abişai, fiul Ţeruiei, a bătut în Valea Sării optsprezece mii de edomiţi. A pus oşti de strajă în Edom şi tot Edomul a fost supus lui David. Domnul ocrotea pe David oriunde mergea” (1 Cronici 18:1-10; 11-13).

Se amintește despre „ușurința” cu care David a biruit în lupte, subliniind că asta nu s-a datorat geniului său, ci providenței care-l conducea pretutindeni. Este mare avantaj să pleci la război împreună cu Cel Atotputernic. „Domnul ocrotea pe David oriunde mergea”. Domnul Oștirilor ne poartă pretutindeni „în carul Său de biruință” (2 Corinteni 2:14).

Greșeli posibile în războaiele Domnului

Cea mai mare greșeală, cea mai grosolană dintre toate cele posibile, este să porți războaiele Domnului fără să te bizui pe Domnul, ci să te bizui pe resursele umane și capacitatea militară. Ea este verbalizată de David într-unul din psalmi:

„Unii se bizuie pe carele lor, alţii, pe caii lor,
dar noi ne bizuim pe Numele Domnului, Dumnezeului nostru.
Ei se îndoaie şi cad,
dar noi ne ridicăm şi rămânem în picioare” (Psalm 20:7-8).

În războaiele Domnului, biruința este a Domnului, niciodată a fost, nu este și nu va fi „a noastră”! Se spune că un șoricel și un elefant pășeau pe același pod: „Bum, bum, bum!” făcea podul sub pașii elefanutului. Și șoricelul i-a zis mândru: „Uite ce mai tropăim!”

Oricât pare de necrezut, David a făcut el însuși această greșeală. Ea este descrisă spre finalul cărții 2 Samuel și se numește „numărătoarea poporului”. Acolo ni se spune că David a fost mânat cumva providențial de Dumnezeu să o facă, dar în cartea Cronici ni se spune că „Satana s-a sculat împotriva lui Israel și a ațâțat pe David” s-o facă. Probabil că amândouă explicații sunt suprapus adevărate:

„Şi împăratul a zis lui Ioab, căpetenia oştirii, care se afla lângă el: „Străbate toate seminţiile lui Israel, de la Dan până la Beer-Şeba; să se facă numărătoarea poporului şi să ştiu la cât se ridică numărul lor.”
Ioab a zis împăratului: „Domnul, Dumnezeul tău, să facă poporul de o sută de ori mai mare, şi împăratul, domnul meu, să vadă cu ochii lui lucrul acesta! Dar pentru ce vrea împăratul, domnul meu, să facă lucrul acesta?” (2 Samuel 24:2-3).

Nu se poate spune deci că David ar fi făcut-o din neștiință sau din nebăgare de seamă. Avertismentul lui Ioab ar fi trebuit să-l oprească, dar David a insistat:

„Împăratul a stăruit în porunca pe care o dădea lui Ioab şi căpeteniilor oştirii, şi Ioab şi căpeteniile oştirii au plecat de la împărat ca să facă numărătoarea poporului Israel. … Au străbătut astfel toată ţara şi au ajuns la Ierusalim după nouă luni şi douăzeci de zile. Ioab a dat împăratului numărul poporului: erau în Israel opt sute de mii de oameni de război care scoteau sabia şi în Iuda cinci sute de mii de oameni” (2 Samuel 24:8-9).

Indirect aflăm astfel că întreaga populația a lui Israel era pe vremea aceea între patru și cinci milioane.

Cum era de așteptat, Dumnezeu l-a făcut pe David să simtă gravitatea păcatului înfăptuit, l-a adus la pocăință și i-a pus înainte o pedeapsă:

„David a simţit cum îi bătea inima după ce făcuse numărătoarea poporului. Şi a zis Domnului: „Am săvârşit un mare păcat făcând lucrul acesta! Acum, Doamne, binevoieşte şi iartă nelegiuirea robului Tău, căci am lucrat în totul ca un nebun!”
A doua zi, când s-a sculat David, cuvântul Domnului a vorbit astfel prorocului Gad, văzătorul lui David: „Du-te şi spune lui David: ,,Aşa vorbeşte Domnul: ,,Îţi pun înainte trei nenorociri; alege una din ele, şi te voi lovi cu ea.”
Gad s-a dus la David şi i-a făcut cunoscut lucrul acesta zicând: „Vrei şapte ani de foamete în ţara ta sau să fugi trei luni dinaintea vrăjmaşilor tăi, care te vor urmări, sau să bântuie ciuma trei zile în ţară? Acum alege şi vezi ce trebuie să răspund Celui ce mă trimite” (2 Samuel 24:10-13). 

Am încercat nu de mult să pregătresc o predică din întâmplarea aceasta. Până la un punct, ea se mulează perfect pe tiparul făcut celebru de cartea Judecători: păcat, pedeapsă, pocăință și propășire. Le-am identificat repede pe primele trei, păcat, pedeapsă și pocăință, dar n-am reușit câteva zile în nici un chip să așez „propășirea” în întâmplarea cu David. Într-o dimineață (că nu degeaba se spune că noaptea este un sfetnic bun!) Duhul Domnului a venit în mintea mea și, dintr-o dată, am înțeles panorama mult mai mare a acestei pățanii.

În cartea 2 Samuel, ea apare la final, când se decantează concluziile finale. Prima concluzie este că maturitatea, acumulată între timp de David, nu ne scutește să facem greșeli. Se spune că oamenii mici fac greșeli mari, iar oamenii mari fac greșeli mici, dar nu este adevărat. Oamenii mari pot să facă foarte bine greșeli mari. David este cel mai bun exemplu.

Mai există însă și o altă concluzie: niciodată nu suntem destul de aproape de Dumnezeu ca să nu mai putem facem încă un pas spre El!

Pățania cu numărătoarea poporului este puntea care leagă viața lui David de viața lui Solomon și dorința lui David de a zidi Templul, cu misiunea lui Solomon s-o împlinească.

Sub povara alegerii dintre cele trei rele oferite de Dumnezeu ca pedeapsă pentru numărarea poporului, David o alege pe a treia, ciuma, pentru că numai ea îi oferă șansa să aibă de a face cu Dumnezeul milei, nu cu oamenii nemiloși:

„David a răspuns lui Gad: „Sunt într-o mare strâmtorare! Oh, mai bine să cădem în mâinile Domnului, căci îndurările Lui sunt nemărginite, dar să nu cad în mâinile oamenilor!”
Domnul a trimis ciuma în Israel de dimineaţă până la vremea hotărâtă. Şi, din Dan până la Beer-Şeba, au murit şaptezeci de mii de oameni din popor” (2 Samuel 14:14-15).

David s-a refugiat în relația lui cu Dumnezeu, mult mai bună decât relația lui cu oamenii. Exact aceasta dorea și Dumnezeu! Aceasta fusese de fapt rațiunea întregii întâmplări! Vedem clar lucrul acesta din faptul că Dumnezeu îl pune la încercare dându-i temporar abilitatea de a vedea în lumea spiritulă. David privește cum „îngerul Domnului” se îndreaptă nimicitor spre Ierusalim. Priveliștea este prea grozavă pentru ca s-o poată răbda. El cere imediat o audiență la Dumnezeu și mijlocește pentru popor:

„Pe când îngerul întindea mâna peste Ierusalim ca să-l nimicească, Domnul S-a căit de răul acela şi a zis îngerului care ucidea poporul: „Destul! Trage-ţi mâna acum.” Îngerul Domnului era lângă aria lui Aravna, Iebusitul. David, văzând pe îngerul care lovea pe popor, a zis Domnului: „Iată că am păcătuit! Eu sunt vinovat. Dar oile acestea ce au făcut? Mâna Ta să se îndrepte dar împotriva mea şi împotriva casei tatălui meu!” (2 Samuel 24:16-17).

Am înțeles în dimineața aceea, că punctul final al predicii mele nu trebuie să fie „propășirea”, ci predarea noastră și prezența lui Dumnezeu. Urmarea păcatului și a pocăinței a fost că David s-a dat Domnului ca jertfă de mijlocire, iar Domnul a ales locul unde va fi așezat altarul:

„În ziua aceea, Gad a venit la David şi i-a zis: „Suie-te şi înalţă un altar Domnului în aria lui Aravna, Iebusitul.”
David s-a suit, după cuvântul lui Gad, cum poruncise Domnul.
Aravna s-a uitat şi a văzut pe împărat şi pe slujitorii lui îndreptându-se spre el şi Aravna a ieşit şi s-a închinat înaintea împăratului, cu faţa la pământ. Aravna a zis: „Pentru ce vine domnul meu împăratul la slujitorul lui?”

Şi David a răspuns: „Ca să cumpăr de la tine aria şi să zidesc în ea un altar Domnului, pentru ca să înceteze urgia aceasta de peste popor.”
Aravna a zis lui David: „Să ia domnul meu împăratul aria şi să aducă în ea jertfele care-i vor plăcea; vezi, boii vor fi pentru arderea-de-tot şi carele cu uneltele lor vor ţine loc de lemne.”
Aravna a dat împăratului totul. Şi Aravna a zis împăratului: „Domnul, Dumnezeul tău, să te primească!”
Dar împăratul a zis lui Aravna: „Nu! Vreau s-o cumpăr de la tine pe preţ de argint şi nu voi aduce Domnului, Dumnezeului meu, arderi-de-tot care să nu mă coste nimic.”
Şi David a cumpărat aria şi boii cu cincizeci de sicli de argint. David a zidit acolo un altar Domnului şi a adus arderi-de-tot şi jertfe de mulţumire” (2 Samuel 24:18-25).

Dintr-o nescultare militară s-a născut o părtășie mai reală între Dumnezeu și David în jurul altarului. David a fost înălțat pe un palier existențial mai înalt, devenind împlinitorul unor planuri providențiale. Fără să știe, David a cumpărat atunci, cu banii lui, țarina pe care avea să se construiască mai târziu Templul de la Ierusalim!

„Solomon a început zidirea Casei Domnului la Ierusalim, pe muntele Moria, care fusese arătat tatălui său David, în locul pregătit de David în aria lui Ornan, Iebusitul” (2 Cronici 3:1).

Ortografierea numelui s-a schimbat de la cartea Împărați la cartea Cronici datorită schimbării limbii după robia babiloniană. De la ebraică la aramaică „Aravna” a devenit „Ornan”. Este însă același om (1 Cronici 21:18). Surpinzătoare însă este în text identificarea țarinei lui Aravna cu „muntele Moria”, locul unde Dumnezeu l-a împiedicat pe Avraam să-l aducă jertfă pe fiul său Isaac și i-a arătat berbecul ispășitor. Muntele Moria este Iehova Iire, „la muntele unde Domnul va purta de grijă” (Geneza 22:14). Ceea ce ne arată că Dumnezeu avea în vedere țarina lui Aravna de foarte, foarte multă vreme …

Dacă vă mai întreabă cineva a cui este esplanada, platoul spre care evreii privesc cu nostalgia Templului, dar unde arabii au înălțat acum moscheea lui Omar, spuneți-le că ea îi aparține lui David, este proprietatea lui personală pe care a cumpărat-o „cu banii lui”!

Confesiunea unia care a purtat războaiele Domnului

Cărțile Biblie au finaluri specifice, fiecare cu un mesaj aparte. Cartea 2 Samuel se încheie impresionant cu … un psalm. Oare se putea încheia și altfel? El este o confesiune a lui David și apare înainte de pățania cu numărătoarea poporului, alături de numele „vitejilor” care l-au însoțit în campaniile militare (2 Samuel 22—23). Misiune primordială a împăratului a fost războiul și el s-a achitat cu brio de această lucrare. Iată conținutul psalmului:

„David a îndreptat către Domnul cuvintele acestei cântări după ce Domnul l-a izbăvit din mâna tuturor vrăjmaşilor lui şi din mâna lui Saul.

 El a zis:
„Domnul este stânca mea, cetăţuia mea, Izbăvitorul meu.
Dumnezeu este stânca mea
la care găsesc un adăpost,
scutul meu şi puterea care mă mântuieşte,
turnul meu cel înalt şi scăparea mea.
Mântuitorule, Tu mă scapi de silnicie!

Eu chem pe Domnul cel vrednic de laudă şi sunt izbăvit de vrăjmaşii mei.
Căci valurile morţii mă înconjuraseră,
şuvoaiele nimicirii mă înspăimântaseră, 

legăturile mormântului mă înconjuraseră,
laţurile morţii mă prinseseră.
În strâmtorarea mea, am chemat pe Domnul,
am chemat pe Dumnezeul meu;
din locaşul Lui, El mi-a auzit glasul şi strigătul meu a ajuns la urechile Lui.

Atunci, pământul s-a cutremurat şi s-a clătinat,
temeliile cerului s-au mişcat
şi s-au zguduit, pentru că El Se mâniase.
Fum se ridica din nările Lui
şi un foc mistuitor ieşea din gura Lui:
cărbuni aprinşi ţâşneau din ea.
A plecat cerurile şi S-a pogorât:
un nor gros era sub picioarele Lui.
Călărea pe un heruvim şi zbura, venea pe aripile vântului;
era înconjurat cu întunericul ca şi cu un cort,
era înconjurat cu grămezi de ape şi cu nori întunecoşi.
Din strălucirea care era înaintea Lui
scânteiau cărbuni de foc.
Domnul a tunat din ceruri,
Cel Preaînalt a făcut să-I răsune glasul;
a aruncat săgeţi şi a risipit pe vrăjmaşii mei,
a aruncat fulgerul şi i-a pus pe fugă.
Fundul mării s-a văzut,
temeliile lumii au fost descoperite
de mustrarea Domnului,
de vuietul suflării nărilor Lui.
El Şi-a întins mâna de sus din înălţime, m-a apucat,
m-a scos din apele cele mari;
m-a izbăvit de potrivnicul meu cel puternic,
de vrăjmaşii mei
care erau mai tari decât mine.
Ei mă prinseseră în ziua strâmtorării mele,
dar Domnul a fost sprijinitorul meu,
El m-a scos la loc larg.
El m-a mântuit, pentru că mă iubeşte.
Domnul mi-a răsplătit după nevinovăţia mea,
mi-a făcut după curăţia mâinilor mele;
căci am păzit căile Domnului,
nu m-am făcut vinovat faţă de Dumnezeul meu.
Toate poruncile Lui au fost înaintea mea
şi nu m-am depărtat de la legile Lui.
Am fost fără vină înaintea Lui, m-am păzit de fărădelegea mea.
De aceea, Domnul mi-a răsplătit nevinovăţia mea
după curăţia mea înaintea Lui.

Cu cel bun Tu eşti bun,
cu omul drept Te porţi după dreptate,
cu cel curat eşti curat,
cu cel îndărătnic Te porţi după îndărătnicia lui.
Tu mântuieşti pe poporul care se smereşte,
şi cu privirea Ta
cobori pe cei mândri.

Da, Tu eşti lumina mea, Doamne!
Domnul luminează întunericul meu.
Cu Tine mă năpustesc asupra unei oşti înarmate,
cu Dumnezeul meu sar peste zid.
Căile lui Dumnezeu sunt desăvârşite,
Cuvântul Domnului este curăţit;
El este un scut pentru toţi cei ce caută adăpost în El.
Căci cine este Dumnezeu, afară de Domnul?
Şi cine este o stâncă, afară de Dumnezeul nostru?

Dumnezeu este cetăţuia mea cea tare
şi El mă călăuzeşte pe calea cea dreaptă.
El îmi face picioarele ca ale cerboaicelor
şi El mă aşază pe locurile mele cele înalte.
Îmi deprinde mâinile la luptă
şi braţele mele întind arcul de aramă.
Tu îmi dai scutul mântuirii Tale
şi ajung mare prin bunătatea Ta.

Lărgeşti drumul sub paşii mei
şi picioarele mele nu se clatină.

Urmăresc pe vrăjmaşii mei şi-i nimicesc,
nu mă întorc până nu-i nimicesc.
Îi nimicesc, îi zdrobesc, de nu se mai scoală;
cad sub picioarele mele.

Tu mă încingi cu putere pentru luptă,
răpui sub mine pe potrivnicii mei.
Faci pe vrăjmaşii mei să dea dosul înaintea mea
şi nimicesc pe cei ce mă urăsc.
Se uită în jurul lor şi nu-i cine să-i scape.
Strigă către Domnul, dar nu le răspunde!
Îi pisez ca pulberea pământului,
îi zdrobesc, îi calc în picioare, ca noroiul de pe uliţe.

Mă scapi din neînţelegerile poporului meu;
mă păstrezi drept căpetenie a neamurilor;
un popor pe care nu-l cunoşteam îmi este supus.
Fiii străinului mă linguşesc; mă ascultă la cea dintâi poruncă.
Fiii străinului leşină de la inimă,
tremură când ies din cetăţuie.

Trăiască Domnul
şi binecuvântată să fie Stânca mea!
Înălţat să fie Dumnezeu, Stânca mântuirii mele,
Dumnezeu, care este răzbunătorul meu,
care-mi supune popoarele
şi care mă face să scap de vrăjmaşii mei!
Tu mă înalţi mai presus de potrivnicii mei,
mă izbăveşti de omul asupritor.
De aceea Te voi lăuda printre neamuri, Doamne,
şi voi cânta spre slava Numelui Tău!
El dă mari izbăviri împăratului Său
şi arată milă unsului Său:
lui David şi seminţei lui pentru totdeauna.”

Războaiele purtate de David au fost fără milă. Dacă vă întrebați de unde a învățat Hitler să-i ardă pe evrei în cuptoare, iată un răspuns surprinzător dat de Biblie care ne spune ce a făcut David după ce a cucerit Raba:

„David a strâns tot poporul şi a mers asupra cetăţii Raba; a bătut-o şi a luat-o. A luat cununa de pe capul împăratului ei, care cântărea un talant de aur şi era împodobită cu pietre scumpe. Au pus-o pe capul lui David, care a luat o foarte mare pradă din cetate.
A scos pe locuitori şi i-a trecut prin fierăstraie, prin grape de fier şi securi de fier şi i-a pus în cuptoarele de cărămizi; aşa a făcut tuturor cetăţilor fiilor lui Amon. David s-a întors la Ierusalim cu tot poporul“ (2 Samuel 12:29-31).

Hușai a avut dreptate când i-a amintit lui Absalom de caracterul tatălui său:

„Şi Huşai a zis: „Tu cunoşti vitejia tatălui tău şi a oamenilor lui; sunt înfuriaţi ca o ursoaică de pe câmp căreia i s-au răpit puii. Tatăl tău este un om de război  …“ (2 Samuel 17:8)

Pentru creștini, simpla menționare a acestor cruzimi de război este grea, neplăcută. Pentru cei chemați acum, în vremea harului și a îndelungii răbdări a Dumnezeului nostru, să nu ne luptăm „împotriva cărnii și a sângelui”, ci să fim „ca niște miei în mijlocul lupilor”, violența lui David este inexplicabilă și, pentru unii, chiar inacceptabilă. Delicata Mireasă a lui Christos este chemată acum la suferință, la iertare și la o dragoste plină de har. Ea nu se răzbună, ci caută binele celor ce îi prigonesc și-i binecuvintează pe cei ce o bleastămă. Ni s-a spus să întoarcem și celălalt obraz în fața celor ce ne pălmuiesc și să ne rugăm pentru cei ce ne prigonesc. Ni se pare deci că violența lui David nu se asortează de loc cu învățătura Fiului lui David, Isus Christos.

Am face bine însă să ne aducem aminte că Isus Christos va reveni, iar la cea de a doua venire, cei care i-au stat împotrivă vor cunoaște „mânia Mielului”. „Răzbunarea este a Mea” zice Domnul și va fi „groaznic lucru să cazi în mâinile” Dumnezeului celui viu. El se va întoarce să-i facă pe toți dușmanii Lui așternut al picioarelor Sale! Îi va călca în picioare în „teascul mâniei Lui”, iar sângele măcelului se va ridica „până la zăbala cailor”.

Și asta nu va fi decât finalul lor pe pământ! După aceea, Isus Christos îi va arunca etern, nu în cuptoare, ca David, ci în „iazul cu foc și pucioasă, unde flacăra nu încetează și viermele lor nu moare”. Acolo va fi pe veci „plânsul și scrâșnirea dinților”!

La cea de a doua Sa venire Fiul lui David nu va mai fi un Miel blând, ci va fi Leul din seminția lui David! El „Îşi are lopata în mână, Îşi va curăţi cu desăvârşire aria şi Îşi va strânge grâul în grânar, dar pleava o va arde într-un foc care nu se stinge”. Nimic întinat nu va intra și nu va fi tolerat în Împărăția Lui viitoare. Îi va cârmui pe oameni cu „un toiag de fier” și va fi fără milă pe toată fața pământului. Înainte să vină Solomon, împăratul păcii, a trebuit să existe un războinic asemenea lui David! La fel va fi și la cea de a doua venire a Fiului lui David. Înainte de eternitatea păcii, pământul va fi recucerit pentru Dumnezeu printr-un război teribil. Va fi cea mai mare conflagrație din istorie. Mulți dintre noi vom face parte din armata Sa slăvită:

„Şi pentru ei a prorocit Enoh, al şaptelea patriarh de la Adam, când a zis: „Iată că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi, ca să facă o judecată împotriva tuturor şi să încredinţeze pe toţi cei nelegiuiţi de toate faptele nelegiuite, pe care le-au făcut în chip nelegiuit, şi de toate cuvintele de ocară pe care le-au rostit împotriva Lui aceşti păcătoşi nelegiuiţi” (Iuda 14-15).

Cruzimea lui David a ajuns temută peste tot și i-a înlesnit cucerirea de teritorii până la râul Eufrat:

„După aceea, David a bătut pe filisteni şi i-a smerit şi a luat din mâna filistenilor cârmuirea capitalei lor. A bătut pe moabiţi şi i-a măsurat cu o frânghie, punându-i să se culce la pământ; a măsurat două frânghii ca să-i omoare şi o frânghie plină ca să-i lase vii. Şi moabiţii au fost supuşi lui David şi i-au plătit un bir.
David a bătut pe Hadadezer, fiul lui Rehob, împăratul din Ţoba, când s-a dus să-şi aşeze iarăşi stăpânirea peste râul Eufrat“ (2 Samuel 8:1-3).

Vă mai mirați că Dumnezeu n-a vrut să-l lase pe David să-I zidească templul pentru că a vărsat „prea mult sânge“?

Providența a vrut ca toate aceste victorii să fie menționate în 2 Samuel chiar înaintea celei mai mari căderi din viața lui David. Oare de ce? Probabil ca să ne ajute să înțelegem avertismentul ascuns într-unul din proverbele lui Solomon, fiul lui David:

„Cel încet la mânie preţuieşte mai mult decât un viteaz şi cine este stăpân pe sine preţuieşte mai mult decât cine cucereşte cetăţi.“ (Proverbele 16:32)

Aceasta va fi tema capitolului următor …

Cap. X – Conflict cu Mical, fata lui Saul

Lecție: Dacă privești la Dumnezeu „în sus“ nu vei mai privi pe nimeni „de sus“!
Textul lecției: 2 Samuel 6

Cu ocazia aducerii chivotului la Ierusalim, David s-a închinat Domnului cu entuziasm și cu exuberanță:

„David juca din răsputeri înaintea Domnului şi era încins cu efodul de in subţire“.

„Astfel au suit David şi toată casa lui Israel chivotul Domnului în strigăte de bucurie şi în sunet de trâmbiţe“. (2 Samuel 6:14-15).

În pornirea lui nestăvilită, David a făcut temporar și lucrarea de preot. S-a făcut una cu leviții în cântec și una cu preoții în binecuvântarea poporului:

„După ce au adus chivotul Domnului, l-au pus la locul lui, în mijlocul cortului pe care-l ridicase David pentru chivot, şi David a adus înaintea Domnului arderi-de-tot şi jertfe de mulţumire. Când a isprăvit David de adus arderile de tot şi jertfele de mulţumire, a binecuvântat poporul în Numele Domnului oştirilor. Apoi a împărţit la tot poporul, la toată mulţimea lui Israel, bărbaţi şi femei, fiecăruia câte o pâine, o bucată de carne şi o turtă de stafide. Şi tot poporul a plecat, fiecare la casa lui“. (2 Sam. 6:17-19)

O singură persoană n-a împărtășit entuziasmul împăratului, Mical, nevasta tinereții lui:

„Pe când chivotul Domnului intra în cetatea lui David, Mical, fata lui Saul, se uita pe fereastră şi, văzând pe împăratul David sărind şi jucând înaintea Domnului, l-a dispreţuit în inima ei“ (2 Samuel 6:16)

„David s-a întors să-şi binecuvânteze casa. Mical, fata lui Saul, i-a ieşit înainte şi a zis: „Cu câtă cinste s-a purtat azi împăratul lui Israel descoperindu-se înaintea slujnicelor supuşilor lui, cum s-ar descoperi un om de nimic!” (2 Samuel 6:20). 

Observați că textul o prezintă pe Mical ca „fata lui Saul“, nu ca pe „nevasta lui David. Asta este foarte semnificativ.

Contrastul dintre David și Mical poate și trebuie văzut ca o înfruntare între aroganța regală artificială a fetei lui Saul și smerenia popularului cioban pus de Dumnezeu în fruntea turmei poporului Său. David s-a uitat „în sus“ și L-a lăudat pe Dumnezeu cu toată ființa lui, Mical s-a uitat pe fereastră „în jos“ la scena dansului și s-a scârbit de dispreț. I s-a părut că David a necinstit oficiul împărătesc dansând cu oamenii de rând și fiind mult prea familiar cu „slujnicele supușulor lui“.

El s-a uitat de jos în sus, smerindu-se înaintea lui Dumnezeu. Ea s-a uitat de sus în jos, disprețuindu-l pe împăratul lui Israel.

Există o abandonare entuziastă într-o dăruire fără măsură pe care doar cei foarte îndrăgostiți o pot pricepe. Avem un exemplu asemănător în femeia păcătoasă care și-a risipit comoara de mir curat din vasul de alabastru pentru că L-a iubit pe Domnul Isus (Luca 7:36-50). Diferența dintre David și Mical este umbra diferenței dintre David și Saul. Dacă Saul nu s-ar fi semețit plin de mândrie ar fi rămas pe tron. Mical avea complexul de superioritate a celei care a fost parte din casa regală. Mirosea a putregai pe dinăuntru, iar vorbele ei au scos duhoarea în afară.

Cine a fost această femeie?

Recitind textele din 1 Samuel 18:1-30, 19:1-18, 2 Samuel 3:13-16, și 6:12-23 vom putea reface ceva din istoria ei.

Prima dată când ne întâlnim cu Mical o vedem ca pe o fetișcană îndrăgostită peste cap de chipeșul tînăr cântăreț adus la curtea lui Saul.

„Mical, fata lui Saul, iubea pe David. Au spus lui Saul, şi lucrul i-a plăcut.“ (1 Samuel 18:20).

Unele traduceri spun chiar că Saul „și-a frecat mâinile de anticipație“. Pentru că-l dorea drept ginere? Nu, ci pentru că-l dorea mort! Tânărul ajunsese periculos de popular, scandalos de aplaudat și nesuferit de pus în cântece populare. Saul nu-l putea suferi. Îl detesta și căuta o cale să scape de el.

„El îşi zicea: „I-o voi da ca să-i fie o cursă şi să cadă sub mâna filistenilor” (1 Samuel 18:29).

Saul a pus la cale un plan ca să-l omoare pe David prin mâna filistenilor, cerându-i lui David ca probă a vredniciei „o sută de prepuțuri de-ale filistenilor“. El spera că va fi omorât de filisteni:

„Şi Saul a zis lui David pentru a doua oară: „Astăzi îmi vei fi ginere”.
Saul a dat slujitorilor săi următoarea poruncă: „Vorbiţi în taină lui David şi spuneţi-i: ,,Iată că împăratul e binevoitor faţă de tine şi toţi slujitorii lui te iubesc; fii acum ginerele împăratului.”
Slujitorii lui Saul au spus aceste lucruri la urechile lui David. Şi David a răspuns: „Credeţi că este uşor să fii ginerele împăratului? Eu sunt un om sărac şi de puţină însemnătate.” Slujitorii lui Saul i-au spus ce răspunsese David.
Saul a zis: „Aşa să vorbiţi lui David: ,,Împăratul nu cere nici o zestre; ci doreşte o sută de prepuţuri de ale filistenilor, ca să-şi răzbune pe vrăjmaşii lui.” Saul avea de gând să facă pe David să cadă în mâinile filistenilor.
Slujitorii lui Saul au spus aceste cuvinte lui David, şi David a primit ce i se ceruse ca să fie ginerele împăratului. Înainte de vremea hotărâtă, David s-a sculat, a plecat cu oamenii lui şi a ucis două sute de oameni dintre filisteni; le-a adus prepuţurile şi a dat împăratului numărul întreg, ca să fie ginerele împăratului. Atunci, Saul i-a dat de nevastă pe fiică-sa Mical. Saul a văzut şi a înţeles că Domnul era cu David şi fiică-sa, Mical, iubea pe David“ (1 Samuel 18:17-28).

Care era problema lui Saul? Gelozia:

„Saul s-a temut din ce în ce mai mult de David şi toată viaţa i-a fost vrăjmaş.“ (1 Samuel 18:25).

Ca un șarpe veninos, Saul a turnat în căsătoria lui David cursele unui socru ucigaș.

Când s-a hotărât să-l omoare de-a binelea, Mical și-a averizat soțul:

„Saul a trimis nişte oameni acasă la David ca să-l pândească şi să-l omoare dimineaţa. Dar Mical, nevasta lui David, i-a dat de ştire şi i-a zis: „Dacă nu fugi în noaptea aceasta, mâine vei fi omorât.” Ea l-a pogorât pe fereastră şi David a plecat şi a fugit. Aşa a scăpat“ (1 Samuel 19:11-12).

Ca să-i dea timp să fugă cât mai departe, Mical a făcut o mică înșelătorie:

„În urmă, Mical a luat terafimul şi l-a pus în pat; i-a pus o piele de capră în jurul capului şi l-a învelit cu o haină.
Când a trimis Saul oamenii să ia pe David, ea a zis: „Este bolnav.”
Saul i-a trimis înapoi să-l vadă şi a zis: „Aduceţi-l la mine, în patul lui, ca să-l omor.”
Oamenii aceia s-au întors şi iată că terafimul era în pat şi în jurul capului era o piele de capră. Saul a zis către Mical: „Pentru ce m-ai înşelat în felul acesta şi ai dat drumul vrăjmaşului meu şi a scăpat?” Mical a răspuns lui Saul: „El mi-a zis: ,,Lasă-mă să plec ori te omor!’” (1 Samuel 19:14-17).

Răspunsul lui Mical a fost magistral. În cuvintele ei, ea a spus ca, așa: „M-ai vândut unui om războinic pentru o mie de prepuțuri. O sută de filisteni nu i-au putut ține piept, crezi că aș fi putut face-o eu?“

Până aici, Mical a fost o soție iubitoare și o fată deșteaptă și întreprinzătoare; dar … din cauza luptelor cu Saul, David a stat departe de tânăra nevastă cam paisprezece ani. David n-a chemat-o la sine … sau poate că ea a preferat să nu se ducă … Nu știm precis. Ce știm este că după acești ani, când i-a căzut bine, David s-a gândit să facă din aducerea ei proba credincioșiei lui Abner.

„Bine, voi face legământ cu tine, dar îţi cer un lucru: să nu-mi vezi faţa decât dacă-mi vei aduce mai întâi pe Mical, fata lui Saul, când vei veni la mine” (2 Samuel 3:13).

David a dublat cererea lui făcând-o direct lui Iș-Boșet, împăratul lui Abner:

„Şi David a trimis soli lui Iş-Boşet, fiul lui Saul, să-i spună: „Dă-mi pe nevastă-mea Mical, cu care m-am logodit pentru o sută de prepuţuri de la filisteni” (2 Samuel 3:14).

Mical nu stătuse însă tot timpul acesta văduvă. Era acum soția altuia. S-a căsătorit din dragoste? A făcut-o din plictiseală sau din lipsa a ceva mai bun? Nu știm. Citim însă cu n-a vărsat prea multe lacrimi când a fost să plece de la bărbatul ei și să vină la David. A fost o melodramă. De plâns însă, prin contrast, ni se spune că a plâns doar soțul ei:

„Iş-Boşet a trimis s-o ia de la bărbatul ei, Paltiel, fiul lui Laiş. Şi bărbatul ei a mers după ea plângând până la Bahurim. Atunci, Abner i-a zis: „Pleacă şi întoarce-te!” Şi el s-a întors“ (2 Samuel 3:15-16).

La urma urmei, David fusese prima ei dragoste și probabil că mai rămăsese în ea ceva iubire pentru el.

Întoarsă la David, Mical este doar membra unui harem. S-a reîndrăgositi de David? Poate că da, poate că nu. Biblia ne spune că în ocazia dansului țopăit prilejuit de aducerea chivotului la Ierusalim, femeia aceasta l-a disprețuit în inima ei.

Mical n-a învățat nimic din istoria tatălui ei, așa că David a trebuit să îi spună cuvinte dure, cuvinte cu referire directă la trecutul vinovat al casei tatălui ei:

„David a răspuns Micalei: „Înaintea Domnului, care m-a ales mai presus de tatăl tău şi de toată casa lui, ca să mă pună căpetenie peste poporul Domnului, peste Israel, înaintea Domnului am jucat. Vreau să mă arăt şi mai de nimic decât de data asta şi să mă înjosesc în ochii mei, totuşi voi fi în cinste la slujnicele de care vorbeşti.” Şi Mical, fata lui Saul, n-a avut copii până în ziua morţii ei“ (2 Samuel 6:11-23).

Nu cred că David a lipsit-o de datoria lui de soț, ci mai degrabă că ea a avut o lipsă de fertilitate dată direct ca pedeapsă de Dumnezeu și n-a avut copii nici înaintea acestui incident, când era cu celălalt bărbat sau cu David. Neamul lui Saul n-a avut urmași prin ea, ca nu cumva ei să pretindă mai târziu dreptul la tron.

Falsul sentiment de superioritate, spiritul aristocratic lumesc și mândria orgolioasă n-au ce căuta în împărăția copiilor lui Dumnezeu. Cine „se uită de sus“ spre oameni nu s-a uitat suficient de smerit „în sus“ spre Dumnezeu.

Ca și David, fi entuziast, extravagant și risipitor în închinarea ta către Domnul. Lasă entuziasmul să-L înalțe pe El și trăiește-ți foarte necesara „lepădare de sine“, fără să-ți pese de ceea ce vor spune oamenii.

Cap. IX – Conflict cu … Dumnezeu

Lecția: Ideile bune nu sunt întotdeauna după voia lui Dunezeu.
Textul: 2 Samuel 5

Sfârșitul tristeții nu înseamnă sfârșitul problemelor. Câteodată, bucuria este mult mai periculoasă, iar entuziasmul ne expune la extreme periculoase.

Inaugurăm o pagină nouă în viața lui David: este împărat! Până acum „credea“ că va ajunge împărat, nu știa „când“ va ajunge împărat. Până acum abia aștepta să ajungă împărat. Până acum ajunsese aproape să se îndoiască de posibilitatea de a ajunge împărat. De astăzi începem să spunem: „David este împărat!“ Îl vedem cum începe să-și organizeze împărăția.

Din punct de vedere al spiritului de organizator, David este un cu totul altfel de împărat decât Saul. Iată doar câteva exemple: Saul n-a avut armată permanentă, n-a avut capitală, n-a avut centru religios. Saul a avut doar numele de împărat, dar de fapt el a fost un fel de conducător național. Împărăția lui n-a existat decât dominată de filisteni. Când dușmanii făceau ceva, încropea și el o oaste și făcea ce putea. David, pe de altă parte, este un geniu organizatoric.

Lăudându-l pe David Îl lăudăm indirect pe Dumnezeul care l-a făcut pe David să fie așa cum a fost. Principiul lui Dumnezeu este „omul potrivit la locul potrivit“ și veți vedea cum peste tânărul acesta cu înzestrări native vor veni binecuvântările lui Dumnezeu, care-l vor ajuta să transforme o împărăție care exista numai în principiu, într-o împărăția extraordinară. Pe vremea lui David și Solomon, împărăția lui Israel și-a cunoscut punctul ei de maxim, supranumit „epoca de aur“ a evreilor. Cu standardul acesta vor fi apoi comparați toți ceilalți regi din poporul lui Dumnezeu.

Cine este omul acesta care ia o împărăție fărâmițată, un popor făcut țăndări după treisprezece ani de frământări lăuntrice din cauza existenței a doi lideri care le-au acaparat simpatiile, un popor fărâmițat deci și-l duce spre idealul unei împărății glorioase cu comportament de imperiu regional? Care este comportamentul lui?

Spre surprinderea voastră, în acest capitol vom începe caracterizarea acestui om prin a spune că este unul care „s-a certat cu Dumnezeu“! Nu, de data aceasta nu este vorba de cârtirea de care au fost ei și suntem noi vinovați peste tot și aproape întotdeauna. De data aceasta este vorba despre nemulțumirea lui David pentru că Dumnezeu n-a vrut să aprecieze niște inițiative bune pe care le-a avut el. David a primit din partea lui Dumnezeu două răspunsuri negative la propunerile lui. Ambele l-au năucit.

În cadrul inițiativelor de transformare a națiunii într-o împărăție, David face o sumedenie de lucruri necesare. Între acestea are două la care nu numai că Dumnezeu îi spune nu, ci parcă îi și dă peste mână. Prima se găsește în 2 Samuel 6, când David vrea să ridice chivotul de unde-l lăsase Saul în paragină și părăsire și să-l aducă la Ierusalim, pentru ca orașul acela să devină un centru politic, social, dar mai ales religios. David vrea să arate public că aceasta este împărăția lui Dumnezeu. Chivotul trebuie să stea în capitală!

David merge deci să ia chivotul de acolo și să-l aducă, dar … în cadrul procesiunii, Dumnezeu îl pocnește peste mână violent și spune: „Nu așa!“

David se sperie și se supără pe Dumnezeu. Realmente, el nu știe ce trebuie să facă. În loc să meargă să stea de vorbă cu Dumnezeu, el preferă să lase totul baltă.

A doua împrejurare în care Dumnezeu îi spune „nu“ se găsește în 2 Samuel 7 și este legată tot de chivot și de închinare. Când s-a gândit să mute chivotul în Ierusalim, David s-a uitat în jur și a văzut că orașul are și el maghernițele lui, dar are și case frumoase. Dintre toate „casa lui David“ avea să fie cea mai importantă și se va înălța deasupra celorlalte în dimensiuni, frumusețe și lux, cu etaje, cu porticuri (balcoane), cu scări interioare, cu scări exterioare și cu terase spațioase (2 Samuel 5:11-25).

David a simțit că ceva nu este bine și s-a gândit să așeze chivotul într-o „casă a lui Dumnezeu“ mai frumoasă și mai minunată ca toate celelalte. Dumnezeu i-a spus însă: „Nu!“

De ce oare și cum s-au petrecut aceste lucruri?

I. Mutarea chivotului la Ierusalim

David fusese uns împărat de trei ori: prima dată de Samuel în casa lui Isai (1 Samuel 16:13), a doua oară de seminția lui Iuda la Hebron (2 Samuel 2:4) și a treia oară de toate semințiile lui Israel tot la Hebron (2 Samuel 5:1). Este o simetrie perfectă cu ungerea Fiului lui Dumnezeu ca „Mesia“: prima dată în casa Tatălui, a doua oară la crucificare (doar pentru biserică) și a treia oară la cea de a doua Lui venire.

David n-a făcut capitala la Hebron, oraș din Iuda, dar la extremitatea sudică a țării, ci s-a dus să cucerească Ierusalimul, așezat în partea centrală a țării și apărat de ținutul muntos din jur (2 Samuel 5:6-10). Alegerea Ierusalimului ca viitoare capitală a fost un gest genial de strategie. Pentru că țara fusese divizată în conflictele dintre semințiile lui Iuda și Beniamin, David a așezat capitala în acest oraș așezat exact pe granița dintre aceste două seminții, declarându-se astfel public împărat al tuturor.

La Hebron a domnit peste casa lui Iuda 7 ași jumătate, iar apoi a domnit la Ierusalim 30 de ani.

Capacitatea de lider fusese remarcată de mult din cei din jurul Israelului așa că Hiran, împăratului Tirului, s-a oferit imediat să-l ajute pe David să-și înalțe în Ierusalim o casă împărătească (2 Samuel 5:11-16).

„David a cunoscut că Domnul îl întărea ca împărat al lui Israel şi că-i ridica împărăţia din pricina poporului Său, Israel“ (2 Samuel 5:12).

Este un semn că providența lui Dumnezeu va lucra în circumstanțele internaționale. Într-adevăr pe vremea lui David și apoi pe vremea lui Solomon, Egiptul și Babilonul au intrat într-o eclipsă de putere și au fost mult prea slabe ca să prezinte un pericol pentru Israel.

David s-a decis deci să mute chivotul la Ierusalim. Ca un strateg desăvârșit, el face din această procesiune o sărbătoare națională. Poporul trebuia învățat „să se suie la Ierusalim“. Suspect și curios însă, David nu-l întreabă pe Dumnezeu despre această idee „bună“ a sa. Extuziasmul general părea să facă inutilă o asemenea întrebare. Totul a început frumos și cu un mare entuziasm:

„David a strâns iarăşi pe toţi aleşii lui Israel în număr de treizeci de mii de oameni. Şi David, cu tot poporul care era cu el, a pornit de la Baale-Iuda ca să suie de acolo chivotul lui Dumnezeu, înaintea căruia este chemat Numele Domnului oştirilor, care stă între heruvimi, deasupra chivotului. Au pus chivotul lui Dumnezeu într-un car nou şi l-au ridicat din casa lui Abinadab, de pe deal; Uza şi Ahio, fiul lui Abinadab, cârmuiau carul cel nou. L-au luat dar din casa lui Abinadab, de pe deal; Uza mergea alături de chivotul lui Dumnezeu şi Ahio mergea înaintea chivotului. David şi toată casa lui Israel cântau înaintea Domnului cu tot felul de instrumente de lemn de chiparos, cu harpe, cu lăute, cu timpane, cu fluiere şi cu ţimbale“ (2 Samuel 6:1-5).

Plimbarea chivotului „într-un car nou“, nemaintrebuințat pentru nimic altceva, a părut atunci o idee bună. dar n-a fost … Chivotul trebuia purtat pe umeri de oameni consacrați, nu de boi … Boii pot foarte ușor să-l răstoarne:

„Când au ajuns la aria lui Nacon, Uza a întins mâna spre chivotul lui Dumnezeu şi l-a apucat, pentru că erau să-l răstoarne boii. Domnul S-a aprins de mânie împotriva lui Uza şi Dumnezeu l-a lovit pe loc pentru păcatul lui şi a murit acolo, lângă chivotul lui Dumnezeu“ (2 Samuel 7:6-7).

Întâmplarea a șocat tot Israelul. Locul acela și evenimentul acela a rămas de pomină. Poporul s-a speriat, David s-a întristat și întreaga sărbătoare s-a prefăcut într-o, ați ghicit, înmormântare. De data aceasta David nu scrie o cântare de jale, dar se supără pe Dumnezeu și vrea să stea cât mai departe de El:

„David s-a întristat că Dumnezeu lovise pe Uza cu o astfel de pedeapsă, rupându-l pe loc. Şi locul acesta a fost numit până în ziua de azi Pereţ-Uza (Ruperea lui Uza).
David s-a temut de Domnul în ziua aceea şi a zis: „Cum să intre chivotul Domnului la mine?” N-a vrut să aducă chivotul Domnului la el, în cetatea lui David, şi l-a dus în casa lui Obed-Edom din Gat“ (2 Samuel 6:9-11).

A fost o analiză corectă cu o concluzie greșită.

De unde i-a venit lui David ideea cu carul? Poate că David și-a adus aminte pățania evreilor descrisă în 1 Samuel capitolul 4. Cei de atunci au crezut că prezența chivotului pe câmpul de luptă cu filistenii le va aduce automat biruința. N-a fost așa! Și asta nu din cauză că atunci chivotul n-a mai fost ceea ce era, ci pentru că ei nu erau cum trebuia să fie. Atitudinea lor a fost greșită și așa s-a făcut că au pierdut și lupta și chivotul. Ceea ce s-a întâmplat însă după aceea, când chivotul a semănat groaza printre filistenii care-l luaseră captiv a dovedit cu prisosință că Dumnezeu era Cel Atotputernic! Dacă vă aduceți aminte, proba filistenilor, dovada că Dumnezeul evreilor îi lovea prin chivotul legământului a fost să-l pună într-un … car:

„Acum, faceţi un car nou de tot şi luaţi două vaci tinere, care dau ţâţă şi care n-au tras la jug; înjugaţi vacile la car şi mânaţi înapoi acasă viţeii lor care se ţin după ele. Să luaţi chivotul Domnului şi să-l puneţi în car; să puneţi alături de el, într-o ladă, lucrurile de aur pe care le daţi Domnului ca dar pentru vină, apoi să-l trimiteţi, şi va pleca. Să-l urmăriţi cu privirea, şi, dacă se va sui pe drumul hotarului său spre Bet-Şemeş, Domnul ne-a făcut acest mare rău; dacă nu, vom şti că nu mâna Lui ne-a lovit, ci lucrul acesta a venit peste noi din întâmplare.”
Oamenii au făcut aşa. Au luat două vaci care alăptau, le-au înjugat la car şi le-au închis viţeii acasă. Au pus în car chivotul Domnului şi lada cu şoarecii de aur şi chipurile umflăturilor lor.
Vacile au apucat drept pe drumul spre Bet-Şemeş; au ţinut mereu acelaşi drum, mugind, şi nu s-au abătut nici la dreapta, nici la stânga. Domnitorii filistenilor au mers după ele până la hotarul Bet-Şemeşului“ (1 Samuel 6:7-12).

Ceea ce a tolerat Dumnezeu la niște păgâni, care n-aveau Legea preoțească din Leviticul, n-a tolerat când a fost vorba de copiii Săi. Evreii ar fi trebuit să știe mai bine ce scrie în Lege despre purtarea chivotului. Timpul i-a arătat și lui David că nu chivotul a fost de vină pentru ruperea lui Uza, ci metoda folosită de cei din jurul lui:

„Chivotul Domnului a rămas trei luni în casa lui Obed-Edom din Gat şi Domnul a binecuvântat pe Obed-Edom şi toată casa lui“ (2 Samuel 6:11).

Autorul cărții Cronici ne arată că David și-a înțeles greșeala:

Atunci, David a zis: „Chivotul lui Dumnezeu nu trebuie purtat decât de leviţi, căci pe ei i-a ales Domnul să ducă chivotul lui Dumnezeu şi să-I slujească pe vecie.” Şi David a strâns tot Israelul la Ierusalim ca să suie chivotul Domnului la locul pe care i-l pregătise. …
David a chemat pe preoţii Ţadoc şi Abiatar şi pe leviţii Uriel, Asaia, Ioel, Şemaia, Eliel şi Aminadab. Şi le-a zis: „Voi sunteţi capii de familie ai leviţilor, sfinţiţi-vă voi şi fraţii voştri şi suiţi chivotul Domnului, Dumnezeului lui Israel, la locul pe care i l-am pregătit. Pentru că n-aţi fost întâiaşi dată, de aceea ne-a lovit Domnul, Dumnezeul nostru, căci nu L-am căutat după lege.”
Preoţii şi leviţii s-au sfinţit ca să suie chivotul Domnului, Dumnezeului lui Israel. Fiii leviţilor au dus chivotul lui Dumnezeu pe umeri cu nişte drugi, cum poruncise Moise, după cuvântul Domnului“ (1 Cronici 15:1-3, 11-15). 

După cele trei luni de nedumerită supărare, David a repetat procesinea sărbătorească, de data aceasta respectând prevederile Legii și punându-i pe cei desemnați special pentru aceasta să poarte chivotul pe umeri:

„Au venit şi au spus împăratului David: „Domnul a binecuvântat casa lui Obed-Edom şi tot ce avea din pricina chivotului lui Dumnezeu.” Atunci, David a pornit şi a suit chivotul lui Dumnezeu din casa lui Obed-Edom în cetatea lui David, în mijlocul veseliei. Când cei ce duceau chivotul Domnului au făcut şase paşi, au jertfit un bou şi un viţel gras. David juca din răsputeri înaintea Domnului şi era încins cu efodul de in subţire. Astfel au suit David şi toată casa lui Israel chivotul Domnului în strigăte de bucurie şi în sunet de trâmbiţe“ (2 Samuel 6:12-15). 

Drumul pe care au purtat leviții chivotul pe umeri a fost de aproximativ 15 km. A fost o oboseală pentru Domnul și s-a meritat.

David a învățat că nu toate ideile bune sunt în voia lui Dumnezeu. Ele trebuiesc comparate, confruntate și corectate cu Scriptura, pentru că „ascultarea face mult mai mult decât jertfa“.

În anii când studiam la școala condusă de John MacArthur și am participat la o mulțime din activitățile lor m-au desprins cu o testare a tuturor inițiativelor. Invariabil, când cineva propunea o acțiune sau avea o anumită părere, ceilalți îl întrebau: „Ce bază bibică ai pentru aceasta?“ Obiceiul mi s-a imprimat în conștiința mea și, trebuie s-o spun, m-a ferit de foarte multe greșeli datorate … ideilor bune.

Construirea Casei Domnului

Atunci când casa împăratului a fost gata, David a zis:

„Iată! Eu locuiesc într-o casă de cedru, şi chivotul lui Dumnezeu locuieşte într-un cort” (2 Samuel 7:2).

O astfel de situație nu putea fi tolerată! Încurajat de profetul Natan, care și el s-a grăbit să vorbească înainte de a-L întreba pe Dumnezeu, David era gata să se apuce de treabă:

„Natan a răspuns împăratului: „Du-te şi fă tot ce ai în inimă, căci Domnul este cu tine” (2 Samuel 7:3).

Intențiile bune nu sunt suficiente. Entuziasmul nu este suficient! Și David și Natan au fost potoliți foarte repede de Dumnezeu:

„În noaptea următoare, Cuvântul Domnului a vorbit lui Natan: „Du-te şi spune robului meu David:
,,Aşa vorbeşte Domnul: ,,Oare tu Îmi vei zidi o casă ca să locuiesc în ea? Dar Eu n-am locuit într-o casă din ziua când am scos pe copiii lui Israel din Egipt până în ziua aceasta, ci am călătorit într-un cort drept locuinţă. Pretutindeni pe unde am mers cu toţi copiii lui Israel, am spus Eu oare vreo vorbă vreuneia din seminţiile lui Israel, căreia îi poruncisem să pască pe poporul Meu, Israel, zicând: ,,Pentru ce nu-Mi zidiţi o casă de cedru?“’
Acum să spui robului Meu David: ,,Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: ,,Te-am luat de la păşune, de la oi, ca să fii căpetenie peste poporul Meu, peste Israel; am fost cu tine pretutindeni pe unde ai mers, am nimicit pe toţi vrăjmaşii tăi dinaintea ta şi ţi-am făcut numele mare, ca numele celor mari de pe pământ; am dat un loc poporului Meu, lui Israel, şi l-am sădit ca să locuiască în el şi să nu mai fie tulburat, ca să nu-l mai apese cei răi ca mai înainte şi ca pe vremea când pusesem judecători peste poporul Meu, Israel. Ţi-am dat odihnă izbăvindu-te de toţi vrăjmaşii tăi.
Şi Domnul îţi vesteşte că-ţi va zidi o casă. Când ţi se vor împlini zilele şi vei fi culcat cu părinţii tăi, Eu îţi voi ridica un urmaş după tine, care va ieşi din trupul tău, şi-i voi întări împărăţia. El va zidi Numelui Meu o casă şi voi întări pe vecie scaunul de domnie al împărăţiei lui. Eu îi voi fi Tată şi el Îmi va fi fiu. Dacă va face răul, îl voi pedepsi cu o nuia omenească şi cu lovituri omeneşti; dar harul Meu nu se va depărta de la el, cum l-am depărtat de la Saul, pe care l-am îndepărtat dinaintea ta. Ci casa ta şi împărăţia ta vor dăinui veşnic înaintea Mea şi scaunul tău de domnie va fi întărit pe vecie“. (2 Samuel 7:4-16).

Aducându-și aminte de acest eveniment, David i-a dat lui Solomon și motivația refuzului pe care l-a primit de la Dumnezeu:

„David a zis lui Solomon: „Fiul meu, aveam de gând să zidesc o casă Numelui Domnului, Dumnezeului meu. Dar cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel: ,,Tu ai vărsat mult sânge şi ai făcut mari războaie, de aceea nu vei zidi o casă Numelui Meu, căci ai vărsat înaintea Mea mult sânge pe pământ. Iată că ţi se va naşte un fiu, care va fi un om al odihnei şi căruia îi voi da odihnă, izbăvindu-l din mâna tuturor vrăjmaşilor lui de jur împrejur, căci numele lui va fi Solomon (Pace), şi voi aduce peste Israel pacea şi liniştea în timpul vieţii lui“ (1 Cronici 22:7-9).

Dincolo de Solomon, promisiunea făcută de Dumnezeu lui David a fost că îi va instaura o dinastie eternă din care se va naște Fiul Său care va zidi adevărata și eterna „casă a lui Dumnezeu“!

David a învățat atunci o altă lecție importantă: Nu toate lucrurile bune trebuiesc făcute de tine! Pe unele, Dumnezeu vrea să le lași să le facă alții. Orice rânvă care trece peste acest principiu n-are valoare. Se va vedea clar dacă vrei să faci lucrarea lui Dumnezeu sau lucrarea ta. Dacă vrei să faci lucrarea Domnului, atunci trebuie să treci peste ideile tale bune și s-o faci când îți spune Domnul, cât îți spune Domnul și cum îți spune Domnul.

Cap. VIII – Conflict cu tristețea

Lecția practică: Viața nu e cum îți dorești, ci cum ți se-ntâmplă.
Text: 1 Samuel 31; 2 Samuel 1-4

Bucuria ne duce pe înălțimi. Suferința ne coboară în adâncuri. Avem nevoie și de una și de cealaltă, asemenea pomilor cu crengi și rădăcini. Cu cât coroana este mai bogată, cu atât rădăcinile trebuiesc înfipte mai adânc ca să dea stabilitate și substanță. Toate situațiile în care suntem sau vom trece vreodată prin viață vor fi complexe. Vom avea motive să fim veseli și vom avea motive de tristețe. Vom dobândi ce ne-am dorit, dar de fiecare dată vom descoperi că împreună cu ele vom avea parte de alte neajunsuri și alte solicitări sfâșietoare.

Copilul așteaptă cu nerăbdare să se ducă la școală, dar după o vreme ar vrea să nu se mai ducă și să stea acasă. Tânărul se uită cu înfrigurare pe lista celor admiși la facultate, dar după aceea descoperă că a dat admiterea la nopți nedormite, la cursuri dificile și la profesori fără inimă. Studentul își invidiază părinții pentru că „au bani“. În curând îi va avea și el, dar va descoperi că împreună cu banii se înmulțesc și „cei ce îi papă“. Vrea să se însoare și dorește mâna unei prințese ca în basme, dar după nuntă descoperă că ea a venit „la pachet“ cu mama ei, cu tatăl ei, cu toate rudele ei și cu o seamă de obiceiuri care-i erau străine. Adultul visează să aibă și el casa lui, dar descoperă apoi povara ratelor, corvoada nesfârșită a reparațiilor și robia curățeniei. Căsătoritul vrea să-și redobândească libertatea de dinaintea căsătoriei, dar descoperă că divorțul nu este o simplificare, ci cea mai mare complicare a lucrurilor. Încearcă o a doua căsătorie, dar asta este și mai rău …

Pentru David, tristețea a fost fața nevăzută a bucuriei. Iată-l scăpat de persecuția lui Saul, dar în loc să cânte o cântare de bucurie, cântă una de jale, în loc să urce extazul unei dorințe împlinite, coboară în tenebrele tragediilor. Așa este viața. Vei avea parte de dulce și vei avea parte de amar. Niciunul din noi nu ne putem sustrage acestei ambivalențe cotidiene.

Și ce să faci atunci? Răspunsul îl vei afla în aceste prime capitole din 2 Samuel. Pe scurt, el este acesta: când trebuie să plângi, plângi, când trebuie să te bucuri, bucură-te. Când trebuie să pedepsești, pedepsește. Când trebuie să ierți, iartă din toată inima. Trăiește-ți viața cu intensitate și învață că dincolo de așteptările de azi vor veni încercările de mâine. Dumnezeu nu ne dă ceea ce ne așteptăm, dar întotdeauna ne dă ceea ce ne trebuie pentru desăvârșirea caracterului nostru.

Cine a crezut că David a scăpat de necazuri odată cu moartea lui Saul s-a înșelat amarnic! Dumnezeu a mai avut de lucrat mult la caracterul lui. Primele patru capitole din 2 Samuel ilustrează acest lucru. În loc de bucurie, ele sunt pline de tristețe.

Ne aflăm într-una dintre cele mai tulburi, mai complexe și mai confuze etape din viața lui David. Aparent i se împlinesc dorințele, dar … îl apucă plânsul. Care i-au fost motivele? Despre ce fel de tristețe a fost vorba?

I. Tristețe datorită înfrângerii evreilor în lupta cu filistenii și datorită morții lui Saul și Ionatan. În ceea ce-l privește pe Saul, ni se dau două variante, cea a sinuciderii și cea a uciderii lui de către un tânăr amalecit. Prima este cea adevărată și o găsim în textul inspirat al Scripturii repetată în 1 Cronici 10:1-14, iar cea de a doua este varianta unui om care a vrut să profite din tragedia lui Saul și a ajuns să-și piardă viața.

Jalea lui David pentru moartea dușmanilor lui, mai întâi pentru Saul și Ionatan, iar mai târziu pentru Abner, generalul ostil lui David, poate trece drept fățărnicie și „teatru“. Unii spun că ele au fost căile prin care David a căutat să câștige poporul loial lui Saul de partea sa. Aceasta presupune însă o dușmănie răzbunătoare pe care a pariat și tânărul amalecit care a venit să-i spună că el l-a ucis pe fostul împărat dușman. A pariat și a pierdut, pentru că presupunerea sa a fost greșită. El l-a crezut pe David un om cu o gândire „lineară“, unidimensională, conform căreia iubim pe prieteni și urâm pe vrăjmași. David depășise însă psihologia aceasta copilărească …

Într-adevăr, în copilărie oamenii văd totul simplist, în alb și negru. Făt Frumos este bun , iar zmeul este rău. Zâna poate fi „cea bună“ sau „cea rea“. N-a auzit nimeni de o zână „așa și așa“. Copilăria nu poate pricepe realitatea nuanțelor.

David era deja un om complex, matur, care înțelegea că toți oamenii sunt un amestec de bine și rău, că manifestările depind foarte mult de împrejurări, iar răul se poate transforma întotdeauna în bine și binele în rău.

Tristețea lui la moartea lui Saul nu este ipocrită și nici „de fațadă“. Dacă ar fi fost așa i-ar fi pomenit și pe ceilalți fii ai lui Saul care muriseră. David plânge și plânge din toată inima.

„David şi-a apucat hainele şi le-a sfâşiat şi toţi oamenii care erau lângă el au făcut acelaşi lucru. Au jelit, au plâns şi au postit până seara de durere pentru Saul, pentru fiul său Ionatan, pentru poporul Domnului, fiindcă fuseseră tăiaţi cu sabia“ (1 Samuel 1:11-12).

Așa cum am spus deja în capitolele trecute, în Saul era mare parte din Ionatan pe care-l educase, iar David a respectat până la capăt pe omul care a avut harul să fie „alesul Domnului“:

„David a zis tânărului care-i adusese aceste veşti: „De unde eşti?”
Şi el a răspuns: „Sunt fiul unui străin, al unui amalecit.”
David i-a zis: „Cum nu ţi-a fost frică să pui mâna pe unsul Domnului şi să-l omori?”
Şi David a chemat pe unul din oamenii lui şi a zis: „Apropie-te şi omoară-l!” Omul acela a lovit pe amalecit, care a murit.  
Şi David i-a zis: „Sângele tău să cadă asupra capului tău, căci gura ta a mărturisit împotriva ta, fiindcă ai zis: ,,Am omorât pe unsul Domnului! ” (2 Samuel 1:13-16).

Trebuie să spunem că Saul începuse să se sinucidă de foarte multă vreme, începând cu prima lui neascultare față de voia Domnului:

„Saul a murit pentru că s-a făcut vinovat de fărădelege faţă de Domnul, al cărui cuvânt nu l-a păzit“ (1 Cronici 10:13).

Suferința lui David este autentică. Din ea s-a născut și lauda și răsplătirea celor din Iabesul Galaadului care și-au riscat viața ca să ia trupurile batjocorite ale lui Saul și Ionatan și să le dea o înmormântare decentă la ei acasă:

„Au dat de ştire lui David că oamenii din Iabesul Galaadului au îngropat pe Saul. David a trimis nişte soli oamenilor din Iabesul Galaadului să le spună: „Binecuvântaţi să fiţi de Domnul, fiindcă aţi arătat astfel bunăvoinţă faţă de Saul, stăpânul vostru, şi l-aţi îngropat! Şi acum, Domnul să vă arate bunătate şi credincioşie! Vă voi face şi eu bine, pentru că v-aţi purtat astfel. Să vi se întărească mâinile şi fiţi viteji, căci stăpânul vostru Saul a murit, şi pe mine m-a uns casa lui Iuda împărat peste ea“ (2 Samuel 2:4-7).

Cei din Iabesul Galaadului fuseseră izbăviți în urmă cu 40 ani de una din intervențiile lui Saul (1 Samuel 11:1-11) și și-au riscat viața ca să cinstească moartea binefăcătorului lor. Din considerații legate de protecția împotriva unor infecții, cei din Iabes au luat cadavrele intrate în descompunere și „le-au ars“ (aviz celor care se împotrivesc cremării), îngropând apoi oasele rămase (1 Samuel 31:12-13).

Tristețea lui David s-a revărsat într-o cântare de jale (2 Samuel 1:17-27). De murit au murit patru persoane, Saul și cei trei fii ai săi, dar David face cântarea doar pentru Saul și, mai ales, pentru Ionatan.

„Saul şi Ionatan, care s-au plăcut şi s-au iubit în timpul vieţii lor,
n-au fost despărţiţi nici la moarte;
erau mai uşori decât vulturii,
mai tari decât leii“ (2 Samuel 1:23).

Așa este viața! Când este vremea plânsului, plângi. Nu la întâmplare ți-a dat Dumnezeu lacrimi! David nu numai că a scris o cântare de jale, dar i-a obligat pe toți ceilalți s-o cânte. Ajunseseră într-o zi de jale:

„Iată cântarea de jale pe care a alcătuit-o David pentru Saul şi fiul său Ionatan şi pe care a poruncit s-o înveţe copiii lui Iuda. Este numită Cântarea Arcului şi se află scrisă în Cartea Dreptului“ (2 Samuel 1:17-18).

Prin alegerile pe care le face, David începe să crească înaintea lui Dumnezeu, în el însuși și înaintea oamenilor. Deciziile tristeții lui vor câștiga încet, încet simpatia și inima întregii națiuni. Deocamdată însă …

II. David a fost trist și datorită refuzului celorlalte seminții. Normal ar fi fost ca odată cu moartea lui Saul, tot Israelul să vină și să-l facă împărat. Mesajul lui David anticipa un astfel de lucru:

„Să vi se întărească mâinile şi fiţi viteji, căci stăpânul vostru Saul a murit, şi pe mine m-a uns casa lui Iuda împărat peste ea” (2 Samuel 27).

N-au făcut-o decât cei din Iuda, propria lui seminție … Și aceasta a fost însă o etapă în planul prestabilit de Dumnezeu. David trebuia să învețe să rămână smerit:

„După aceea, David a întrebat pe Domnul: „Să mă sui în vreuna din cetăţile lui Iuda?” Domnul i-a răspuns: „Suie-te”. David a zis: „Unde să mă sui?” Şi Domnul a răspuns: „La Hebron”. David s-a suit acolo cu cele două neveste ale sale: Ahinoam din Izreel şi Abigail din Carmel, nevasta lui Nabal. David a luat cu el şi pe oamenii care erau la el, pe fiecare cu casa lui, şi au locuit în cetăţile Hebronului. Bărbaţii lui Iuda au venit şi au uns acolo pe David ca împărat peste casa lui Iuda“ (2 Samuel 2:1-4).

Niciuna din celelalte seminții ale lui Israel nu s-au grăbit însă să se apropie de David. În inima lor stăruia încă imaginea lui David aliat cu filistenii, integrat în împărăția lui Achiș și pornit să lupte împotriva poporului lui Dumnezeu. Opinia publică nu-i era favorabilă. Imaginea lui era șifonată rău și va trebuie să se întâmple câteva lucruri foarte importante pentru ca „toate semințiile lui Israel să vină la David, în Hebron“ cum scrie în 2 Samuel 5:1. Puternicul Abner trece peste ceea ce știa despre Dvaid și „inventează“ el un nou împărat. În poporul Domnului, Abner n-are timp să stea de vorbă cu Domnul, ci ia inițiative personale. El face și desface împărății.

Sub influența lui, în loc să vină la David, celelalte seminții îl pun pe tron pe unul din fiii din casa lui Saul, unul care nu fusese în lupta în care murise tatăl său și frații lui:

„Însă Abner, fiul lui Ner, căpetenia oştirii lui Saul, a luat pe Iş-Boşet, fiul lui Saul, şi l-a trecut la Mahanaim. L-a pus împărat peste Galaad, peste gheşuriţi, peste Izreel, peste Efraim, peste Beniamin, peste tot Israelul. Iş-Boşet, fiul lui Saul, era în vârstă de patruzeci de ani când s-a făcut împărat al lui Israel şi a domnit doi ani. Numai casa lui Iuda a rămas lipită de David. Timpul cât a domnit David la Hebron peste casa lui Iuda a fost de şapte ani şi şase luni“ (2 Samuel 2:8-11).

Pierise din țară ecoul refrenul care-l făcuse celebru și stârnise mânia împăratului Saul:

„Saul a bătut miile lui,
iar David, zecile lui de mii.”

Saul s-a mâniat foarte tare şi nu i-a plăcut vorba aceasta. El a zis: „Lui David îi dau zece mii şi mie-mi dau mii! Nu-i mai lipseşte decât împărăţia” (1 Samuel 18:7-8).

David a trebuit să învețe să fie smerit, să plătească prețul greșelilor sale și să … aștepte.

Ai zice că într-o împărăție, împăratul conduce, dar iată că în jurul lui David se țese un conflict între doi oameni cu voință puternică, doi generali de armată: Ioab, conducător în armata lui David, și Abner, conducătorul armatei lui Saul. În aceste capitole vedem cum situația îi scapă lui David de sub control și cum acești oameni cu personalități puternice fac și desfac treburile împărăției.

N-aș vrea să mă înțelegeți greșit, oamenii aceștia nu sunt neapărat răi. Sunt și răi și buni, un amestec așa cum este în fiecare dintre noi. Dar asta nu este important aici. Important este că ei sunt tipul de oameni care „nu se pot subordona“; ei trebuie să fie întotdeauna mai mari decât cei mari. Nu așteaptă, nu ascultă și nu întreabă, ci fac ceea ce-i taie capul. Avem și astăzi printre noi astfel de persoane și multe din conflictele fraticide se nasc din „inițiativele“ lor.

III. Tristețea lui David s-a amplificat din cauză că s-a văzut conducătorul unei fracțiuni atrasă într-un război civil fraticid.

Ambiția lui Abner, care l-a pus cu de la sine putere pe Iș-Boșet pe tron a târât națiunea într-un conflict crunt. David se uită neputincios la ceea ce se întâmplă. Este una să fi stăpân pe situație și alta să fi spectator. Viața nu e cum dorești, ci cum ți se-ntâmplă. Mereu parcă ceea ce aduce David poporului este … război. O vreme a fost cu Saul, iar acum, prin Abner, este cu un fiu al lui Saul.

Lupta pentru tron risca să se transforme într-un abator nemilos și asta le-a fost arătat de Dumnezeu într-o întâmplare unică în analele războaielor:

„Abner, fiul lui Ner, şi oamenii lui Iş-Boşet, fiul lui Saul, au ieşit din Mahanaim ca să meargă asupra Gabaonului. Ioab, fiul Ţeruiei, şi oamenii lui David au pornit şi ei. S-au întâlnit la iazul din Gabaon şi s-au oprit unii dincoace de iaz şi ceilalţi dincolo. Abner a zis lui Ioab: „Să se scoale tinerii aceştia şi să se bată înaintea noastră!” Ioab a răspuns: „Să se scoale!” S-au sculat şi au înaintat în acelaşi număr: doisprezece din Beniamin pentru Iş-Boşet, fiul lui Saul, şi doisprezece inşi ai lui David. Fiecare, apucând pe potrivnicul lui de cap, i-a împlântat sabia în coastă şi au căzut toţi deodată. Şi locul acela de lângă Gabaon s-a numit Helcat-Haţurim (Locul Săbiilor)“ (2 Samuel 2:12-16).

În luptele care au urmat, Abner l-a ucis, vrând-nevrând, pe Asael, fratele lui Ioab și verișorul lui David (2 Samuel 2:18-23). Interesant și semnificativ este că Abner a ezitat inițial să-l omoare pe Asael nu de teama lui David, ci de a lui Ioab! Oamenii aceștia puternici și orgolioși știau foarte bine unul de celălalt și se supravegheau ca doi rivali.

„Abner a zis iarăşi lui Asael: „Abate-te dinapoia mea. Pentru ce să te lovesc şi să te trântesc la pământ? Cum voi ridica apoi faţa înaintea fratelui tău Ioab?” (2 Samuel 2:22).

Când biruința a înclinat în favoarea armatei lui David, Abner a propus o încheiere a ostilităților:

„Abner a chemat pe Ioab şi a zis: „Oare mereu are să sfâşie sabia? Nu ştii că la sfârşit va fi amar? Până când vei pregeta să spui poporului să nu mai urmărească pe fraţii lui?”
Ioab a răspuns: „Viu este Dumnezeu că, dacă n-ai fi vorbit, poporul n-ar fi încetat până mâine dimineaţă să urmărească pe fraţii lui.”
Şi Ioab a sunat din trâmbiţă şi tot poporul s-a oprit; n-au mai urmărit pe Israel şi nici nu s-au mai bătut. Abner şi oamenii lui au mers toată noaptea în câmpie; au trecut Iordanul, au străbătut în întregime Bitronul şi au ajuns la Mahanaim.
Ioab s-a întors de la urmărirea lui Abner şi a adunat tot poporul: lipseau nouăsprezece inşi din oamenii lui David şi Asael. Dar oamenii lui David omorâseră trei sute şaizeci de inşi din bărbaţii lui Beniamin şi ai lui Abner. Au luat pe Asael şi l-au îngropat în mormântul tatălui său, la Betleem. Ioab şi oamenii lui au mers toată noaptea şi li s-au revărsat zorile în Hebron“ (2 Samuel 2:26-32).

Tristețea lui David s-a accentuat apoi și mai mult când, Ioab, răzbunând sângele fratelui său Asael, l-a asasinat mișelește pe Abner. Cum de devenise generalul rivalului său la tron un om după care să plângă David?

În providența divină, între noul împărat al semințiilor lui Israel, Iș-boșet și Abner s-a iscat o ceartă din cauza unei țiitoare a lui Saul. Abner s-a culcat cu ea și lui Iș-Boșet nu i-a plăcut. Asta a fost picătura care a făcut ca Abner să se întoarcă împotriva noului împărat. În logica lui, Iș-boșet ar fi trebuit să-i fie recunoscător că i-a dat o națiune întreagă, nu să se revolte că i-a furat o țiitoare din casa regală (2 Samuel 3:6-8). Din străfundurile conștiinței a răsunat atunci convertirea lui Abner la David:

„Abner s-a mâniat foarte rău de cuvintele lui Iş-Boşet şi a răspuns: „Oare cap de câine sunt eu şi ţin cu Iuda? Eu dau astăzi dovadă de bunăvoinţă faţă de casa tatălui tău Saul, faţă de fraţii şi prietenii lui, nu te-am dat în mâinile lui David, şi astăzi îmi bagi vină pentru un păcat făcut cu femeia aceasta? Dumnezeu să pedepsească cu toată asprimea pe Abner, dacă nu voi face cum a jurat Domnul lui David, când i-a spus că împărăţia va fi luată de la casa lui Saul şi că scaunul de domnie al lui David va fi ridicat peste Israel şi peste Iuda, de la Dan până la Beer-Şeba” (2 Samuel 3:8-10).

Iată dovada că Abner știa care este voia Domnului, dar fusese prea mândru și orgolios ca să țină seama de ea.

Conștient că Abner este adevărata „putere din spatele tronului“ și că fără Abner nu-l ascultă nimeni, Iș-Boșet nu i-a răspuns nimic, dar era deja prea târziu. Mânios, Abner s-a dus la David și i-a propus să-l facă împărat peste tot Israelul. Abner acesta nu suporta gândul că Ioab va fi general peste armata Israelului și că el va dispare în umbră. Tot așa cum până atunci trecuse cu vederea că Dumnezeu îl unsese deja pe David ca împărat, trece acum la fel de ușor peste Iș-Boșet și peste opinia publică pe care tot el o născuse în Israel. Supărat pe Iș-Boșet, el i-a declarat credință lui David și s-a dus în toată țara să convingă celelalte seminții:

„Abner a trimis soli la David să-i spună din partea lui: „A cui este ţara? Fă legământ cu mine, şi mâna mea te va ajuta să întorci la tine pe tot Israelul” … „Abner a stat de vorbă cu bătrânii lui Israel şi le-a zis: „Odinioară voi doreaţi să aveţi împărat pe David; puneţi-l acum, căci Domnul a zis despre el: ,,Prin robul Meu David voi izbăvi pe poporul Meu Israel din mâna filistenilor şi din mâna tuturor vrăjmaşilor lui.”
Abner a vorbit şi lui Beniamin şi s-a dus să spună în auzul lui David la Hebron ce hotărâse Israel şi toată casa lui Beniamin. A ajuns la David în Hebron, însoţit de douăzeci de oameni, şi David a dat un ospăţ în cinstea lui Abner şi a celor care erau cu el.
Abner a zis lui David: „Mă voi scula şi voi pleca să strâng tot Israelul la domnul meu, împăratul, ca să facă legământ cu tine şi să domneşti în totul după dorinţa ta”. David a dat drumul lui Abner, care a plecat în pace“ (2 Samuel 3:12, 17-21).

Totul părea că merge acum ca pe roate și David s-a încrezut în Abner. Dintr-un anumit punct de vedere, David l-a justificat pe Abner. Omul acesta a fost verișorul lui Saul (1 Samuel 14:50 ) și a fost normal să țină la casa rudei sale. … David a crezut că Dumnezeu i-a schimbat acum inima și că va fi pe viitor un general de nădejde în împărăția lui.

Numai că … întors între timp dintr-o misiune de luptă, generalul în funcție al lui David, verișorul Ioab, a aflat de toate acestea. Gurile rele spun că s-a speriat de eventualitatea în care Abner avea să-i ia locul la dreapta lui David și, profitând de dreptul divin de a răzbuna sângele fratelui său Asael, i-a trimis vorbă vicleană lui Abner să se întoarcă la Hebron, nu l-a lăsat însă să intre în cetate, ci l-a asasinat mișelește în poarta cetății.

„Şi Ioab, după ce a plecat de la David, a trimis pe urmele lui Abner nişte soli care l-au adus înapoi de la fântâna fără apă Sira: David nu ştia nimic. Când s-a întors Abner la Hebron, Ioab l-a tras deoparte în mijlocul porţii ca să-i vorbească în taină şi l-a lovit acolo în pântece şi l-a omorât, ca să răzbune moartea fratelui său Asael“ (2 Samuel 3:26-27).

De ce în poarta cetății? Pentru că Hebronul era una din „cetățile de scăpare“ și Ioab n-ar fi avut dreptul să-l omoare dacă intra înăuntru!:

„Domnul a vorbit lui Iosua şi a zis:
„Vorbeşte copiilor lui Israel şi spune-le: ,,Hotărâţi-vă, cum v-am poruncit prin Moise, cetăţi de scăpare, unde să poată fugi ucigaşul care va omorî pe cineva fără voie, fără să aibă vreun gând să-l omoare; ele să vă fie un loc de scăpare împotriva răzbunătorului sângelui. Ucigaşul să fugă într-una din aceste cetăţi, să se oprească la intrarea porţii cetăţii şi să spună întâmplarea lui bătrânilor cetăţii aceleia; ei să-l primească la ei în cetate şi să-i dea o locuinţă, ca să locuiască împreună cu ei. Dacă răzbunătorul sângelui îl va urmări, ei să nu dea pe ucigaş în mâinile lui, căci fără să vrea a omorât pe aproapele lui şi fără să-i fi fost vrăjmaş mai înainte. El să rămână în cetatea aceasta până se va înfăţişa înaintea adunării ca să fie judecat, până la moartea marelui preot care va fi atunci în slujbă. Atunci, ucigaşul să se întoarcă şi să intre iarăşi în cetatea şi în casa lui, în cetatea de unde fugise.”
Ei au pus deoparte Chedeşul în Galileea, în muntele lui Neftali; Sihemul în muntele lui Efraim şi Chiriat-Arba, sau Hebronul, în muntele lui Iuda“ (Iosua 20:1-7; Numeri 35:9-29).

Ioab nu l-a acceptat pe David ca reprezentant al lui Dumnezeu în țară sau, cel puțin, n-a făcut-o întotdeauna. Ioab prefera să facă ceea ce-l tăia pe el capul. El i-a fost împăratului David un ghimpe incomod și adeseori dureros. David nu l-a putut pedepsi pe Ioab pentru crima făcută, căci era apărat de Legea lui Moise, dar nu i-a iertat niciodată fapta mișelească. Uciderea lui Ioab a fost una din poruncile pe care i le-a lăsat cu limbă de moarte fiului său Solomon:

„Ştii ce mi-a făcut Ioab, fiul Ţeruiei, ce a făcut celor două căpetenii ale oştirii lui Israel, lui Abner, fiul lui Ner, şi lui Amasa, fiul lui Ieter. I-a omorât; a vărsat în timp de pace sânge de război şi a pus sângele de război pe cingătoarea cu care era încins la mijloc şi pe încălţămintea din picioare. Fă după înţelepciunea ta şi să nu laşi ca perii lui cei albi să se pogoare în pace în Locuinţa morţilor“ (1 Regi 2:5-6).

Asasinarea lui Abner a făcut să curgă iar tristețea din inima lui David. Așa a izvorât cea de a doua cântare de jale din aceste prime capitole din 2 Samuel. Tot Israelul a înțeles atunci că David n-a fost complice la cele întâmplate:

„David a aflat apoi şi a zis: „Nevinovat sunt eu şi împărăţia mea pe vecie înaintea Domnului de sângele lui Abner, fiul lui Ner. Sângele acesta să cadă asupra lui Ioab şi asupra întregii case a tatălui său! Totdeauna să fie în casa lui Ioab cineva atins de o scurgere de sămânţă sau de lepră, sau care să se rezeme în cârjă, sau să cadă ucis de sabie, sau să ducă lipsă de pâine!”
Astfel, Ioab şi fratele său Abişai au omorât pe Abner pentru că omorâse pe fratele lor Asael în lupta de la Gabaon.
David a zis lui Ioab şi întregului popor care era cu el: „Rupeţi-vă hainele, încingeţi-vă cu saci şi bociţi-vă înaintea lui Abner!” Şi împăratul David mergea în urma sicriului.
Au îngropat pe Abner la Hebron. Împăratul a ridicat glasul şi a plâns la mormântul lui Abner, şi tot poporul plângea. Împăratul a făcut următoarea cântare de jale pentru Abner şi a zis:

„Să moară Abner cum moare un mişel?
N-aveai nici mâinile legate,
Nici picioarele puse în lanţuri
Ai căzut cum cade cineva înaintea celor răi!”

Şi tot poporul a plâns şi mai mult după Abner.
Tot poporul s-a apropiat de David ca să-l facă să mănânce ceva cât era încă ziuă, dar David a jurat zicând:
„Să mă pedepsească Dumnezeu cu toată asprimea dacă voi gusta pâine sau altceva înainte de apusul soarelui!”
Lucrul acesta a fost cunoscut şi plăcut la tot poporul; toţi au găsit că era bine ce făcuse împăratul. Tot poporul şi tot Israelul au înţeles în ziua aceea că Abner, fiul lui Ner, nu fusese ucis din porunca împăratului.
Împăratul a zis slujitorilor săi: „Nu ştiţi că o căpetenie, un om mare, a căzut astăzi în Israel? Eu sunt încă slab, măcar că am primit ungerea împărătească, şi oamenii aceştia, fiii Ţeruiei, sunt prea puternici pentru mine. Domnul să răsplătească după răutatea celui ce a făcut răul!” (2 Samuel 3:28-39).

IV. La toată această suită de morți din jurul lui, David a trebuit să mai asiste neputincios la încă una. Doi oameni fără discernământ i-au oferit lui David iar mantia de complice la asasinat. Dovedind că nu-l cunosc de loc pe David, două dintre căpeteniile cetelor de război de la curtea regală a lui Iș-Boșet , Baana și Racab au crezut că-și construiesc un viitor lângă viitorul împărat dacă îi vor aduce lui David capul lui Iș-Boșet:

„Au intrat în casă pe când el era culcat pe pat, în odaia lui de dormit, l-au lovit, l-au omorât şi i-au tăiat capul. I-au luat capul şi au mers toată noaptea prin câmpie. Au adus capul lui Iş-Boşet la David, în Hebron, şi au zis împăratului: „Iată capul lui Iş-Boşet, fiul lui Saul, vrăjmaşul tău, care voia să-ţi ia viaţa; Domnul răzbună azi pe împărat, domnul meu, împotriva lui Saul şi împotriva neamului lui” (2 Samuel 4:7-8).

 

Era ultimul lucru pe care și-l dorea David! „Casa lui Saul“ era și casa lui Ionatan, era casa „unsului Domnului!“. Indignat că asasinii au putut crede că-i fac o bucurie, David i-a condamnat imediat la moarte:

„David a răspuns lui Recab şi lui Baana, fratele său, fiii lui Rimon din Beerot: „Viu este Domnul, care m-a izbăvit din orice primejdie, că pe cel ce a venit să-mi spună: ,,Iată, Saul a murit“ şi care credea că-mi aduce o veste bună, l-am prins şi l-am omorât la Ţiclag, ca să-l răsplătesc pentru ştirea lui, şi, când nişte răi au ucis pe un om nevinovat în casa lui şi în patul lui, cu cât mai mult îi voi cere sângele din mâinile voastre şi vă voi nimici de pe pământ.”
Şi David a poruncit oamenilor lui să-i omoare; le-au tăiat mâinile şi picioarele şi i-au spânzurat la marginea iazului din Hebron. Au luat apoi capul lui Iş-Boşet şi l-au îngropat în mormântul lui Abner, la Hebron“ (2 Samuel 4:9-12).

Israel s-a reîntâlnit astfel cu David, cel care fusese fugar timp de peste zece ani printre ei. Încet, încet acest „uns al Dommnului“ spălat în valuri succesive de tristețe amară a recâștigat inima poporului. Interesant, Dumnezeu nu l-a ridicat dintr-o dată, cum făcuse cu biruința asupra lui Goliat, ci l-a condus spre tron prin jalea câtorva cortegii mortuare. Interesant și original mod de a lucra. Viața nu e cum dorești, ci cum ți se-ntâmplă, pentru că nu tu decizi, ci Domnul! E mare lucru să nu cutezi „să-L ajuți pe Dumnezeu“, și să poți aștepta cu credință împlinirea voiei Sale.

Tristețe din cauza morții lui Saul, tristețe din cauza războiului fraticid, tristețe din cauza asasinării lui Abner, tristețe din cauza asasinării lui Iș-Boșet … Câteodată, viața îți scapă din mână și oameni cu personalități mai puternice decât a ta dau totul peste cap. David s-a refugiat în credința că Dumnezeu are totuși ultimul cuvânt și că hotărârile lui vor fi în final cele bune.

Cap. VII – Conflict cu necredința

Lecția practică: Cel mai mare dușman al nostru nu locuiește departe sau aproape, ci chiar în noi înșine!

Text: 1 Samuel 26-30

Care este limita răbdării tale? Vă aduc aminte că David, ca noi toți de altfel, se afla în atelierul în care Dumnezeu își desăvârșește fiii, iar la începutul acestui studiu am amintit care îi este motto-ul:

„Fraţii mei, să priviţi ca o mare bucurie când treceţi prin felurite încercări, ca unii care ştiţi că încercarea credinţei voastre lucrează răbdare. Dar răbdarea trebuie să-şi facă desăvârşit lucrarea, pentru ca să fiţi desăvârşiţi, întregi şi să nu duceţi lipsă de nimic“ (Iacov 1:2-4).

În episodul anterior am văzut un David cu răbdarea ajunsă la capăt, un David pripit gata să-l omoare pe Nabal și pe toți bărbații din casa lui. Accesul acela de furie a fost stăvilit doar de intervenția înțeleaptă a Abigailei.

Am văzut deja când am vorbit despre conflictul cu incertitudinea că Dumnezeu l-a întârit pe David prin „semnul“ cerut în noaptea în care a riscat totul ducându-se în tabăra lui Saul. El gândise atunci: „Nu se mai poate! Vreau să știu care pe care. Ori eu ori Saul. În noaptea aceasta vreau să aflu! Sunt gata să mor, dar vreau să aflu. Nu vreau să mai moară alții pentru problemea aceasta. Nu vreau să mă lupt cu Saul. Vreau ca Dumnezeu să-mi arate clar pe cine l-a ales El!“

Cruțându-l pe Saul și luând doar ulciorul și sulița de la capul împăratului, David a provocat o „lămurire“ și Dumnezeu i-a dat-o chiar prin gura lui Saul. Semnul din noaptea aceea a fost clar ca lumina zilei! L-a priceput până și întunecatul Saul:

„Saul a zis: „Am păcătuit; întoarce-te, fiul meu David, căci nu-ţi voi mai face rău, fiindcă în ziua aceasta viaţa mea a fost scumpă înaintea ta. Am lucrat ca un nebun şi am făcut o mare greşeală.”
David a răspuns: „Iată suliţa împăratului; să vină unul din oamenii tăi s-o ia. Domnul va răsplăti fiecăruia după dreptatea lui şi după credincioşia lui, căci Domnul te dăduse azi în mâinile mele, şi eu n-am vrut să pun mâna pe unsul Domnului. Şi după cum azi viaţa ta a avut un mare preţ înaintea mea, tot aşa şi viaţa mea va avea un mare preţ înaintea Domnului şi El mă va izbăvi din orice necaz.”
Saul a zis lui David: „Fii binecuvântat, fiul meu David! Tu vei face lucruri mari şi vei birui.” David şi-a văzut de drum, şi Saul s-a întors acasă“ (1 Samuel 26:21-25).

Textul ne spune că „David și-a văzut de drum“, dar calea pe care se afla el era una alunecoasă și în ciuda unui semn așa de mare, David stăruiește în necredință. Una vorbește cu gura și alta face cu fapta. Tocmai oftase dramatic:

„Dacă Domnul este Cel ce te aţâţă împotriva mea, să primească mirosul unui dar de mâncare de la noi, dar dacă oamenii te atâţă, blestemaţi să fie înaintea Domnului, fiindcă ei mă izgonesc azi ca să mă dezlipească de moştenirea Domnului, zicându-mi: ,,Du-te de slujeşte unor dumnezei străini!“ Oh, să nu-mi cadă sângele pe pământ departe de Faţa Domnului!“ (1 Samuel 26:19-20).

Dar minunea făcută de Dumnezeu n-a omorât viermele necredinței din inimă. Suntem înclinați să credem nu ceea ce este adevărat,
ci ceea ce ne place. Oboseala și depresia nu sunt niciodată potrivite pentru decizii majore:

„David şi-a zis în sine: „Voi pieri într-o zi ucis de mâna lui Saul; nu este nimic mai bine pentru mine decât să fug în ţara filistenilor, pentru ca Saul să înceteze să mă mai caute în tot ţinutul lui Israel; aşa voi scăpa de mâna lui.” Şi David s-a sculat, el şi cei şase sute de oameni care erau împreună cu el, şi au trecut la Achiş, fiul lui Maoc, împăratul Gatului“ (1 Samuel 27:1-2).

Este încă o dovadă că semnele și minunile nu sunt suficiente pentru inimile răzvrătite ale oamenilor. Ceea ce credem determină cum ne comportăm,
iar amândouă împreună determină ce devenim.

Care a fost marea greșeală făcută de David aici? La suprafață a fost plecarea lui la Achiș, locul de siguranță pe care-l experimentase deja. Dar nu aceasta este greșeala, aceasta este înclinația firii lui într-un ceas de epuizare nervoasă. Marea greșeală a fost că … nu L-a întrebat pe Domnul înaintea unei acțiuni atât de categorice! Știa s-o facă, dar n-a făcut-o! Obișnuia s-o facă, dar n-a făcut-o!

„Dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare, şi ea îi va fi dată“ (Iacov 1:5).

Plecând la Achiș, David a alunecat departe de Domnul. Calea aceasta l-a dus inevitabil la o viață de minciună și de compromis.

Achiș i-a dat Țicladul ca reședință și un an și patru luni David a trăit în minciună:

„Timpul cât a locuit David în ţara filistenilor a fost de un an şi patru luni. David şi oamenii lui se suiau şi năvăleau asupra gheşuriţilor, ghirziţilor şi amaleciţilor, căci neamurile acestea locuiau din vremuri vechi în ţinutul acela până la Şur şi până în ţara Egiptului. David pustia ţinutul acesta; nu lăsa cu viaţă nici bărbat, nici femeie, le lua oile, boii, măgarii, cămilele, hainele şi apoi se întorcea şi se ducea la Achiş.
Achiş zicea: „Unde aţi năvălit azi?” Şi David răspundea: „Spre miazăzi de Iuda, spre miazăzi de ierahmeeliţi şi spre miazăzi de cheniţi.”
David nu lăsa cu viaţă nici bărbat, nici femeie ca să vină la Gat, „căci”, se gândea el, „ei ar putea să vorbească împotriva noastră şi să zică: ,,Aşa a făcut David.” Şi acesta a fost felul lui de purtare în tot timpul cât a locuit în ţara filistenilor.
Achiş se încredea în David şi zicea: „S-a făcut urât poporului său Israel şi va rămâne în slujba mea pe vecie” (1 Samuel 27:7-12).

Achiș a crezut că David a încetat să se mai considere evreu, că s-a păgânizat. Prin urmare l-a considerat „unul dintr-ai noștri“ și l-a făcut părtaș la lupta filistenilor cu … Israel. Un rău mic aduce întotdeauna după sine un rău mai mare și David s-a trezit în fața unei alternative de neimaginat altădată. Va merge sau nu va merge împreună cu filistenii să lupte împotriva fraților lui evrei? Ajunsese deja prea departe și i-a fost cu neputință să dea înapoi:

„Pe vremea aceea, filistenii şi-au strâns taberele şi au făcut o oştire ca să pornească cu război împotriva lui Israel. Achiş a zis lui David: „Să ştii că vei veni cu mine la oştire, tu şi oamenii tăi.”
David a răspuns lui Achiş: „Ei bine, vei vedea ce va face robul tău.”
Şi Achiş a zis lui David: „De aceea te voi pune păzitorul capului meu în tot timpul” (1 Samuel 28:1-2).

Generalul lui Saul a ajuns astfel „bodyguard-“-ul lui Achiș. Grozavă ispravă. Calea necredinței naște monștri!

Momentul nu este grozav nici pentru Saul. Necredința lui îl transformă în „monstrul“ care cheamă morții la En-Dor (1 Samuel 28:5-25). De dincolo de viața aceasta, Samuel îl anunță pe Saul că a doua zi va muri:

„Samuel a zis: „Pentru ce mă întrebi pe mine, când Domnul S-a depărtat de tine şi S-a făcut vrăjmaşul tău? Domnul îţi face aşa cum îţi vestisem din partea Lui; Domnul a rupt împărăţia din mâinile tale şi a dat-o altuia, lui David. N-ai ascultat de glasul Domnului şi n-ai făcut pe Amalec să simtă aprinderea mâniei Lui, de aceea îţi face Domnul aşa astăzi. Şi chiar Domnul va da pe Israel împreună cu tine în mâinile filistenilor. Mâine, tu şi fiii tăi veţi fi împreună cu mine şi Domnul va da tabăra lui Israel în mâinile filistenilor” (1 Samuel 28:16-19).

Va muri Saul ucis de „filisteanul“ David? Nămoloase sunt căile necredinței noastre!

Cum trebuie să fi privit David de dincolo de dealul Afecului spre tabăra fraților lui din Israel? Ce trebuie să fi fost în mintea și în inima lui? Nu putem avea încredere în cuvintele lui pentru că era un om care trăia în minciună. Aparent, el este plin de râvnă pentru filisteni și indignat când i se pune la îndoială loialitatea …

„Filistenii îşi strânseseră toate oştile la Afec, şi Israel tăbărâse la fântâna lui Izreel. Domnii filistenilor au înaintat cu sutele şi miile lor, şi David şi oamenii lui mergeau mai la coadă, cu Achiş.
Domnii filistenilor au zis: „Ce caută evreii aceştia aici?” Şi Achiş a răspuns domnitorilor filistenilor: „Acesta este David, slujitorul lui Saul, împăratul lui Israel. De mult este cu mine şi n-am găsit nici cel mai mic lucru de care să-l învinuiesc, de la venirea lui şi până în ziua de azi.”
Dar domnitorii filistenilor s-au mâniat pe Achiş şi i-au zis: „Trimite înapoi pe omul acesta, ca să se întoarcă în locul unde l-ai aşezat, să nu se pogoare cu noi pe câmpul de bătaie, ca să nu ne fie vrăjmaş în timpul luptei. Şi cum ar putea să se facă omul acesta plăcut stăpânului său decât cu capetele oamenilor noştri? Nu este acesta David pentru care cântau jucând:

„Saul şi-a bătut miile lui,
Iar David, zecile lui de mii!”?

Achiş a chemat pe David şi i-a zis: „Viu este Domnul că eşti un om curat la suflet şi-mi place să te văd mergând şi venind cu mine în tabără, căci n-am găsit nimic rău în tine, de la venirea ta la mine până în ziua de azi, dar nu eşti pe placul domnitorilor. Întoarce-te dar şi mergi în pace, ca să nu faci nimic neplăcut înaintea domnitorilor filistenilor.”
David a zis lui Achiş: „Dar ce am făcut şi ce ai găsit în robul tău, de când sunt la tine până în ziua de azi, ca să nu merg să lupt împotriva vrăjmaşilor domnului meu, împăratul?”
Achiş a răspuns lui David: „Ştiu că eşti plăcut înaintea mea ca un înger al lui Dumnezeu, dar domnitorii filistenilor au zis: ,,Să nu se suie cu noi la luptă.“ Astfel, scoală-te dis-de-dimineaţă, tu şi slujitorii stăpânului tău care au venit cu tine; sculaţi-vă dis-de-dimineaţă şi plecaţi de îndată ce se va lumina.”
David şi oamenii lui s-au sculat din noapte de tot, ca să plece dimineaţa şi să se întoarcă în ţara filistenilor. Şi filistenii s-au suit la Izreel“ (1 Samuel 29:11).

Slăvit să fie Dumnezeu pentru izbăvirile Sale! Lăudat să fie că El rămâne credincios chiar și atunci când noi îi suntem necredincioși!

Intervenția divină prin refuzul domnitorilor filistenilor a tăiat nodul gordian al impasului imposibil în care intrase David. Providența lui Dumnezeu este stăpână pe istorie. El poate întoarce evenimentele ca să anuleze prin har consecințele tragice ale neascultăriilor noastre. A făcut-o, o face și o va mai face. Aduceți-vă aminte ce i-a făcut lui Abimelec din Gherar când minciuna necredinței lui Avraam era cât pe ce să blocheze planul mesianic (Geneza 20:1-18).

Providența divină l-a izbăvit pe David, dar nu fără o lecție amară. Necredința trebuia înlocuită cu credința și Dumnezeu a creat o împrejurare numai potrivită pentru aceasta. Întors la Țiclad, David și-a găsit casa pustie …

„Când a ajuns David cu oamenii lui a treia zi la Ţiclag, amaleciţii năvăliseră în partea de miazăzi şi în Ţiclag. Ei nimiciseră şi arseseră Ţiclagul după ce luaseră prinşi pe femei şi pe toţi cei ce se aflau acolo, mici şi mari. Nu omorâseră pe nimeni, dar luaseră totul şi plecaseră. David şi oamenii lui au ajuns în cetate şi iată că era arsă; şi nevestele, fiii şi fiicele lor fuseseră luaţi prinşi. Atunci, David şi poporul care era cu el au ridicat glasul şi au plâns până n-au mai putut plânge. Cele două neveste ale lui David: Ahinoam din Izreel şi Abigail din Carmel, nevasta lui Nabal, fuseseră luate şi ele“ (1 Samuel 30:5).

Autorul scrierii se grăbește aici să precizeze că paguba a fost doar temporară și superficială, sugerându-ne că totul a fost de fapt o lecție care l-a forțat pe David la pocăință. „Eroul națiunii“, binefăcătorul fraților lui a ajuns aproape să fie linșat de cei din armata lui. Cei care au acumulat nemulțumiri când au fost duși de David să lupte alături de filisteni au izbucnit acum într-o justificată mânie:

„David a fost în mare strâmtorare, căci poporul vorbea să-l ucidă cu pietre, pentru că toţi erau amărâţi în suflet, fiecare din pricina fiilor şi fetelor lui. Dar David s-a îmbărbătat, sprijinindu-se pe Domnul, Dumnezeul lui“ (1 Samuel 30:6).

 Din neascultare se poate ieși doar pe calea strâmtă a ascultării. Forțat de circumstanțe, David și-a adus aminte de Domnul. Expresia „David s-a îmbărbătat, sprijinindu-se pe Domnul, Dumnezeul lui“ este pivotul în care David se întoarce la calea cea bună. Ca un trăznet și-a adus aminte de ceea ce făcuse altădată și uitase să mai facă. David a întrebat pe Domnul:

„El a zis preotului Abiatar, fiul lui Ahimelec: „Adu-mi efodul!” Abiatar a adus efodul la David. Şi David a întrebat pe Domnul: „Să urmăresc oastea aceasta? O voi ajunge?”
Domnul i-a răspuns: „Urmăreşte-o, căci o vei ajunge şi vei izbăvi totul” (1 Samuel 30:7-8).

Restul a venit de la sine. Dumnezeu i-a scos în cale un tânăr egiptean abandonat să moară de stăpânul său amalecit care i-a arătat calea spre tabăra jefuitorilor. Se cade să subliniem aici că aceștia erau „amaleciți“, neamul de oameni pe care îi cruțase Saul în neascultarea lui. Vorba aceea: „Pe cine nu lași să moară nu te lasă să trăiești!“ Însuși Saul va muri ucis de un amalecit! Nu se poate să nu remarcăm ironia acestei situații.

„El (tânărul egiptean) i-a slujit astfel de călăuză. Şi amaleciţii erau risipiţi pe tot ţinutul, mâncând, bând şi jucând de bucuria prăzii celei mari pe care o luaseră din ţara filistenilor şi din ţara lui Iuda. David i-a bătut din zorii zilei până a doua zi seara şi n-a scăpat niciunul din ei, afară de patru sute de tineri, care au încălecat pe cămile şi au fugit. David a scăpat astfel tot ce luaseră amaleciţii şi a scăpat şi pe cele două neveste ale lui. Nu le-a lipsit nimeni, de la mic până la mare, nici fiu, nici fiică, nici un lucru din pradă, nimic din ce li se luase; David a adus înapoi totul“ (1 Samuel 30:16-19).

Am putea spune ca William Shakespeare: „Totul este bine când se sfârșește cu bine!“ Dar asta n-ar fi decât o privire de suprafață. Lecția practică adâncă din acest episod este că „cel mai mare dușman al nostru nu locuiește departe sau aproape, ci chiar în noi înșine!“ Nu împrejurările ne nenorocesc, ci necredința noastră!

Dumnezeu amână uneori ajutorul Său ca să ne încerce credinţa şi să învioreze rugăciunile noastre. Corabia noastră poate fi azvârlită de valuri în timp ce El continuă să doarmă, dar El Se va trezi înainte ca ea să se scufunde. El doarme, dar niciodată mai mult decât trebuie, pentru că El nu întârzie niciodată.

Pricepeți voi lucrul acesta ?

Cap. VI – Conflict cu un nebun

Lecția practică: Când te cerți cu un nebun asigură-te că nu face și el la fel!
Text: 1 Samuel 25

Pregătiți-vă să mergem împreună la teatru! William Shakespeare a avut dreptate când a spus: „Lumea-ntreagă este o scenă și toți oamenii-s actori. Răsar şi pier cu rândul, fiecare!“ (monologul lui Jaques din ”Cum vă place”, actul II, scena 7)

Este o piesă de teatru în trei acte. Sunt trei personaje principale: Nabal, soția lui Nabal și David. De la fiecare dintre ei putem învăța câte ceva. Înainte însă vom trece în revistă evenimentele:

Actul unu (1 Samuel 25:1-8) ne pune înainte un paradox: „Bine faci, rău primești“.

Prezența lui David și a oștirii adunate în jurul lui a fost un zid de protecție pentru Nabal, un oier foarte bogat în Maon, o localitate din pustia Paran. S-ar fi cuvenit ca la sărbătoarea tunsului oilor, omul acesta să se gândească să-i răsplătească cu ceva. Așa ar fi fost frumos și așa ar fi fost „normal“. Nabal era însă un om nenormal, poreclit pe drept „Nabal“ (nebun). Nici nu i-a trecut prin minte să dea ceva din ce era a lui. Nici măcar atunci când David a trimis niște tineri soli să-i aducă aminte și să-i ceară ceva, Nabal n-a vrut să dea.

Avem de a face aici cu câteva lucruri importante. Vedem în primul rând delicatețea de caracter a lui David. Influența lui a făcut ca nici un om din anturajul său să nu „fure“ în timpul anului de la Nabal nici un miel, nici un ied! Având în vedere privațiunile prin care au trecut acești oameni, performanța este demnă de remarcat și de salutat. Mai mult, deși avea de partea lui forța, David formulează o cerere plină de politețe:

„David a aflat în pustie că Nabal îşi tunde oile. A trimis la el zece tineri, cărora le-a zis: „Suiţi-vă la Carmel şi duceţi-vă la Nabal. Întrebaţi-l de sănătate în numele meu şi să-i vorbiţi aşa: ,,Să trăieşti în pace şi pacea să fie cu casa ta şi cu tot ce este al tău. Şi acum, am auzit că tunzi oile. Păstorii tăi au fost cu noi; nu i-am ocărât şi nu li s-a luat nimic în tot timpul cât au fost la Carmel. Întreabă pe slujitorii tăi, şi-ţi vor spune. Să capete trecere dar tinerii aceştia înaintea ta, fiindcă venim într-o zi de bucurie. Dă dar, te rog, robilor tăi şi fiului tău David ce te lasă inima“ (1 Samuel 25:4-8).

În limbaj oriental, „tatăl lui …“ este un grad de superioritate în timp ce „fiu lui …“ este un grad de inferioritate. David, într-o ordine valorică, nu ereditară, se numește pe sine în fața lui Nabal „David, fiul tău“. Mai mult, David nu stabilește „tributul“ sau „prețul“ protecției din timpul anului, ci-l lasă pe Nabal să decidă.

Al doilea lucru care sare în ochi este reținerea lui David într-o vreme în care „puterea făcea legea“. Nu exista „poliție“, nu existau „autorități“ la care să te plângi și care să te protejeze. În realitatea cotidiană, cel care era mai puternic avea întotdeauna dreptate. „Dreptul celui puternic“ există și se manifestă și astăzi în relațiile dintre statele lumii. Deși se vorbește în termenii unei etici internaționale, fiecare stat este atât de nedrept cât îi permit împrejurările. Esop a înrămat de mult această realitate în portretul unei fabule. Ea spune că:

Leul, vulpea şi măgarul se înţeleseseră să se facă tovarăşi la vânătoare. După ce au prins o mare pradă, la întoarcerea din pădure, leul i-a cerut măgarului să împartă vânatul în câte o porţie potrivită fiecăruia din cei trei parteneri.

 

Măgarul a împărţit cu grijă prada în trei părţi egale şi le-a cerut, cu modestie, celorlalţi doi să îşi aleagă porţia dorită. Mânios, leul s-a repezit asupra măgarului şi l-a mâncat într-o clipită. Apoi, i-a spus vulpii să împartă ea vânatul între ei doi.
Vulpea a aşezat cea mai mare parte a prăzii într-o grămadă uriaşă şi şi-a oprit pentru ea doar o îmbucătură. Mulţumit, leul i-a zis: „Cine te-a învăţat, draga mea, minunata artă a împărţirii? Hei, eşti perfectă când faci o astfel de treabă!”. 
Vulpea i-a răspuns: „Am învăţat de la măgar, din soarta lui nefericită”.
Leul a zis: „Da … nu este drept!“
Vulpea a răspuns: „Nu este drept …, dar e mai bine.“

David l-a lăsat pe Nabal să decidă cât să dea, după dreptatea din inima lui și după echitatea unor relații normale. La urma urmei, tot ce avea Nabal era din cauza lui David și fusese câștigat cu o piatră pusă într-o praștie, atunci când teroarea filistenilor a fost înlăturată prin uciderea lui Goliat!

Nabal nu l-a răsplătit însă așa cum se cuvenea. Dimpotrivă! Pe deasupra David a mai și fost batjocorit pentru o binefacere:

„Cine este David şi cine este fiul lui Isai? Astăzi sunt mulţi slujitori care fug de la stăpâni. Şi să-mi iau eu pâinea, apa şi vitele mele, pe care le-am tăiat pentru tunzătorii mei, şi să le dau unor oameni care sunt de nu ştiu unde?” (1 Samuel 25:10-11).

Bineînțeles că Nabal știa cine este David și auzise și el ce cântau femeile din Israel despre isprăvile și biruințele lui.

Știa precis și despre conflcitul cu împăratul Saul. Tocmai la această situație fac aluzie vorbele sale. Nabal îl socotește pe David vinovat și-l numește „un slujitor fugit de la stăpân“.


Actul doi (1 Samuel 25:12-22) ne prezintă mânia violentă cu care David vrea să-și facă singur dreptate și să-l ucidă pe Nabal și „pe toți bărbații din tot ce este a lui“. Principiul este „Rău faci, rău primești!

Este scris în balada populară ,,Toma Alimoș“ că eroul a fost „nalt la stat, mare la sfat și viteaz cum n-a mai stat“, iar despre Ștefan cel Mare, domn al Moldovei este scris: „Fost-au acestu Ștefan vodă om nu mare de statu, mânios și de grabu vărsătoriu de sânge“. Ambele descrieri se potrivesc de minune și pentru David! Mânia lui năvalnică l-a făcut vinovat înaintea Domnului și a fost motivul pentru care nu i s-a îngăduit să zidească Templul:

„David a zis lui Solomon: „Fiul meu, aveam de gând să zidesc o casă Numelui Domnului, Dumnezeului meu. Dar cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel: ,,Tu ai vărsat mult sânge şi ai făcut mari războaie, de aceea nu vei zidi o casă Numelui Meu, căci ai vărsat înaintea Mea mult sânge pe pământ. Iată că ţi se va naşte un fiu, care va fi un om al odihnei şi căruia îi voi da odihnă, izbăvindu-l din mâna tuturor vrăjmaşilor lui de jur împrejur, căci numele lui va fi Solomon (Pace), şi voi aduce peste Israel pacea şi liniştea în timpul vieţii lui. El va zidi o casă Numelui Meu. El Îmi va fi fiu şi Eu îi voi fi Tată şi voi întări pe vecie scaunul de domnie al împărăţiei lui în Israel” (2 Cronici 22:7-10).

Este evident că David a ales răzbunare în loc de răbdare. Față de Nabal, el este gata să sară peste cal și să aplice principiul „rău faci, rău primești!“

„Pe cai băieți!“ Decis să facă prăpăd și pârjol peste casa lui Nabal, David a luat cu el 400 de ostași, lăsând în urmă doar „două sute la calabalâcuri“ (1 Samuel 25:13). Se anunța prăpădul!

Actul trei (1 Samuel 25:23-44) ne prilejuiește întâlnirea cu o femeie înțeleaptă care l-a întors pe David din mânia lui, i-a adus darurile de mâncare cuvenite și l-a convins că n-are rost să-și pună mintea cu un nebun și să se coboare la nivelul lui. Ea i-a zis în esență: „Bine faci, bine primești!“ rămâne valabil și Dumnezeul în care te încrezi să-ți rezolve problemele, se îngrijește de fiecare.

Abigail, nevasta lui Nabal, ia inițiativa, încarcă merinde și fructe pe catâri și ea însăși se grăbește să iasă înaintea lui David. Din doar câteva cuvinte, ea reușește să-l „reprogrameze“ pe mâniosul David și să-l împiedice să facă ceva de care să regrete mai târziu. Abigail reușește să transforme un urs turbat într-un miel. Performanța ei este extraordinară!

Redusă la esențe, atitudinea lui Abigail față de David este aceasta: Îl tratează ca pe un împărat! Este exact ceea ce avea el nevoie. Femeia aceasta îl proiectează prin credință în viitor și-i confirmă că Dumnezeu l-a chemat, l-a uns, îl pregătește și-i va da tronul lui Israel. Existau trei răspunsuri posibile pentru David: cel al răzbunării, cel al rațiunii care nu-l sfătuia să se coboare la nivelul unui nebun și cel al credinței, care-i cerea lui David să se comporte cu noblețe. Sensul cuvintelor ei este acesta: „Toți știm că ai fost ales de Dumnezeu să fii împăratul nostru. Avem, nevoie de tine. Nu ne dezamăgi!“

„Există o răsplată pentru răbdare“, i-a zis această Abigail lui David, „așa că nu-ți lua singur, ci lasă-L pe Dumnezeul în care te încrezi să-ți poarte de grijă“. Indirect, cu vorbe meșteșugite, Abigail i-a adus aminte că el are răbdare cu Saul, un alt om cuprins de nebunie, și nu s-a răzbunat singur și așteaptă ca Dumnezeu să-i rezolve problema, cu atât mai mult ar trebui să aibă răbdare cu un om minuscul ca Nabal …

„Acum, domnul meu, viu este Domnul şi viu este sufletul tău, că Domnul te-a oprit să verşi sânge şi să te ajuţi cu mâna ta. Vrăjmaşii tăi, cei ce vor răul domnului meu, să fie ca Nabal! … Când va face Domnul domnului meu tot binele pe care ţi l-a făgăduit şi te va pune mai-mare peste Israel, atunci nu va avea domnul meu nici mustrări de cuget şi nici nu-l va durea inima că a vărsat sânge degeaba şi că s-a răzbunat singur“ (1 Samuel 25:26, 30-31)

David a fost iute la mânie, dar și grabnic la pocăință. El a primit vorbele Abigailei ca pe un mesaj venit direct din partea lui Dumnezeu.

„Binecuvântat să fie Domnul, Dumnezeul lui Israel, care te-a trimis astăzi înaintea mea! Binecuvântată să fie judecata ta şi binecuvântată să fii tu, că m-ai oprit în ziua aceasta să vărs sânge şi mi-ai oprit mâna! Dar viu este Domnul, Dumnezeul lui Israel, care m-a oprit să-ţi fac rău, că, dacă nu te-ai fi grăbit să vii înaintea mea, n-ar mai fi rămas nimic din ce este al lui Nabal până la lumina zilei de mâine“.
Şi David a luat din mâna Abigailei ce-i adusese şi i-a zis: „Suie-te în pace acasă; vezi că ţi-am ascultat glasul şi te-am primit bine” (1 Samuel 25:32-35).

Extremele întâmplărilor trăite de David în acest capitol sunt cele întâlnite într-un pasaj din cartea Proverbelor. Cine știe dacă nu cumva Solomon, fiul lui David, nu l-a citat chiar pe tatăl său atunci când a spus:

„Biciul este pentru cal, frâul, pentru măgar
şi nuiaua, pentru spinarea nebunilor.
Nu răspunde nebunului după nebunia lui,
ca să nu semeni şi tu cu el.
Răspunde însă nebunului după nebunia lui,
ca să nu se creadă înţelept“ (Proverbe 26:3-5).

Aplicațiile lecției noastre: un dialog cu nebunia

Vremurile de criză ne pun în față mari probleme. Felul în care le rezolvăm dă pe față caracterul nostru.

Nabal este prototipul nebunului tipic. El crede că toată lumea se învârtește în jurul său, că tot ce îi dă Dumnezeu este al lui, doar al lui și al nimănui altuia. El îi judecă pe toți, are întotdeauna dreptate și, pentru că o are, nu acceptă să-i spună nimeni nimic (1 Samuel 25:17). Dumnezeu ne spune că un nebun ca acesta merge inevitabil la pieire:

„Un om care se împotriveşte tuturor mustrărilor va fi zdrobit deodată şi fără leac.“ (Proverbe 29:1).

Așa s-a întâmplat și cu Nabal:

„ … dimineaţa, după ce trecuse beţia lui Nabal, nevastă-sa i-a istorisit ce se întâmplase. Inima lui Nabal a primit o lovitură de moarte şi s-a făcut ca o piatră. Cam după zece zile, Domnul a lovit pe Nabal şi a murit“ (1 Samuel 25:37-38).

Abigail este o femeie înțeleaptă și o nevastă ideală. Ea știe ce fel de om este bărbatul ei, dar … îl iubește așa cum este și luptă ca să-i scape viața. Ar fi putut să stea pasivă și să fie eliberată din căsnicia cu un om nebun prin răzbunarea lui David. N-o face. Inima ei este o ilustrație e principiului „i-a făcut un ajutor potrivit“ după care a lucrat Dumnezeu atunci când a creat femeia.

Uneori tare aș vrea să-i pun unei mirese această întrebare: ,,De ce-l iubești pe mirele tău? Spune-mi ceva despre el“.
Dacă mi-ar răspunde „E frumos“, i-aș spune: Te căsătorești din admirație.
Dacă mi-ar răspunde „E deștept“, i-aș spune: O faci din respect.
Dacă mi-ar răspunde „E bogat“, i-aș spune: O faci din interes.
Singurul răspuns care m-ar mulțumi ar fi acesta: „Nu știu nici eu de ce-l iubesc…“   Este singurul răspuns care dă pe față o dragoste adevărată!

Abigail era specialistă să se poarte cu un bărbat dificil, cu orice fel de bărbat! Ea este dovada că și un soț nebunatic poate și trebuie să fie iubit. Din felul în care se apropie de David înțelegem că ea știe că un bărbat este stăpânit nu de sentimente, ci de simțul superior al dreptății, că un bărbat este rău la foame, că are mereu dorința de a fi stăpân pe situație, că este foarte preocupat cu imaginea lui publică și mai ales, că ascunde în suflet un imens sentiment de insecuritate care are nevoie mereu de un … suporter care să creadă în el.

Din comportamentul slugilor și din comportamentul lui David, înțelegem cum trebuie să ne comportăm cu o femeie ca ea să-și ajungă randamentul maxim.

Trebuie lăsată să ia inițiative. Slugile îi spun: „Să știi acum și vezi ce ai de făcut“ (1 Samuel 25:17).

O femeie trebuie lăsată să vorbească. Lui David nu-i este rușine să o asculte, pentru că și ea s-a dovedit preocupată de imaginea lui publică, s-a dat jos de pe măgar și s-a aruncat cu fața la pământ înaintea lui“ și i-a cerut să-i vorbească „la ureche“ (1 Samuel 25:23, 24), evitând astfel să vadă ceilalți că ea a avut mai multă înțelepciune ca el.

O femeie trebuie ascultată până la capăt și apreciată cu cuvinte de laudă, ca să vadă că este necesară și importantă în echilibrul familiei. Toate acestea le-a făcut David față de Abigail și fiecare bărbat înțelept trebuie să le aplice în casa lui.

Se spune că oamenii de la țară se poartă dur și necuvincios cu nevestele lor. Nu cred că starea materială sau socială este de vină. Îmi aduc aminte că la una din ședințele bordului de conducere al societății Christian Aid Ministries, cel care a condus ceasul de rugăciune de la început ne-a citit din ultimul capitol al cărții Proverbe. Acolo este vorba despre femeia înțeleaptă la ea acasă. Fiecare verset ne-o înfățișează făcând câte ceva. Unul din cei aflați atunci în jurul mesei a întrebat:
„Oare unde este bărbatul acestei femei dacă ea trebuie să le facă pe toate?“

După câteva momente de pauză, un mucalit dintre cei prezenți a răspuns: „Probabil că … la ședință, ca noi …“

Ce vei face tu în situațiile în care ți se face rău, când ești nedreptățit și pedepsit pe nedrept. Și tu ai tot trei alternative posibile: să te răzbuni, să cauți să ți se facă dreptate sau să … aștepți judecata lui Dumnezeu. Închei cu aceste două texte din Noul Testamet, ilustrații din „etica crucii“, despre care David încă nu știa nimic:

„În adevăr, ce fală este să suferiţi cu răbdare să fiţi pălmuiţi când aţi făcut rău? Dar, dacă suferiţi cu răbdare, când aţi făcut ce este bine, lucrul acesta este plăcut lui Dumnezeu. Şi la aceasta aţi fost chemaţi, fiindcă şi Hristos a suferit pentru voi şi v-a lăsat o pildă, ca să călcaţi pe urmele Lui. „El n-a făcut păcat, şi în gura Lui nu s-a găsit vicleşug.” Când era batjocorit, nu răspundea cu batjocuri şi, când era chinuit, nu ameninţa, ci Se supunea dreptului Judecător“ (1 Petru 2:20-23).

Nu căuta „dreptatea celui tare“ pentru că există Unul care este mai mare decât toți! Lasă-L pe El să facă dreptate:

„Preaiubiţilor, nu vă răzbunaţi singuri, ci lăsaţi să se răzbune mânia lui Dumnezeu, căci este scris: „Răzbunarea este a Mea; Eu voi răsplăti”, zice Domnul“ (Romani 12:19).