Explicații la Biblie

Vă invit să vizitați și celelalte bloguri, care-l completează pe acesta. Lista lor este în Blogroll.

Reclame

Iosif – exemplu de răbdare și credincioșie

Să călcaţi pe urmele celor ce, prin credinţă şi  răbdare, moştenesc făgăduinţele. (Evrei 6:12)

Eroii biblici ai credinţei strigă către noi de pe înălţimile pe care le-au cucerit, încurajându-ne că ceea ce a făcut Dumnezeu odată cu omul poate face din nou. Ei ne amintesc nu numai de necesitatea credinţei, dar şi de răbdarea cerută pentru ca lucrarea credinţei să fie desăvârşită. Să nu încercăm să ne retragem din mâinile Ghidului nostru ceresc sau să pierdem chiar şi o singură lecţie a disciplinei Lui pline de dragoste, din cauza descurajării sau a îndoielii noastre.

Este scris despre Iosif în psalmul 105, într-un text adesea uitat:

,,Le-a trimis înainte pe un om;
Iosif a fost vândut ca rob.
18 I-au strâns picioarele în lanţuri,
l-au pus în fiare
19 până la vremea când s-a întâmplat ce vestise el
şi până când l-a încercat Cuvântul Domnului.
20 Atunci, împăratul a trimis să-i scoată lanţurile
şi stăpânitorul popoarelor l-a izbăvit.
21 L-a pus domn peste casa lui
şi dregătorul tuturor averilor lui,
22 ca să lege după plac pe domnitorii lui
şi să înveţe pe bătrânii lui înţelepciunea.

Reclame

Iosif – precursor al Domnului Isus

de Jean Koechlin

 Geneza 37.1-17

Începem astăzi frumoasa istorie a lui Iosif. Probabil că în întreaga Scriptură nici o persoană nu-L întruchipează mai bine pe Domnul Isus decât o face Iosif.

I. Subiect al dragostei tatălui său, el este în acelaşi timp victima urii şi a geloziei fraţilor săi, fiii lui Israel (comparaţi cu Ioan 3.19; Matei 21.38).
El aduce mărturie împotriva lor despre răutatea lor (v. 2) şi în faţa lor despre viitoarea sa înălţare pe care ei refuză să o creadă.

II. Astfel Hristos, centrul profeţiilor privind pământul (v. 7) şi cerul (v. 9), a fost martorul credincios şi adevărat atât împotriva lumii, mărturisind despre lucrările ei rele (Ioan 7.7), cât şi înaintea lumii, mărturisindu-Şi gloriile Sale viitoare (Matei 26.64).

III. Iacov l-a îmbrăcat pe Iosif într-o haină pestriţă, semn vizibil al bunăvoinţei pe care i-o acorda. Domnul Isus, de asemeni, a fost prezentat public ca subiect al plăcerii Tatălui (Matei 3.17; Fapte 2.22).

IV. Iosif este pentru fiecare dintre noi un model de ascultare. „Iată-mă” (v. 13), răspunde el tatălui său când îl trimite să-i viziteze pe fraţii lui care îl urau nespus. Dar ce strălucit exemplu avem noi în Domnul Isus! El S-a prezentat pe Sine Însuşi în perfectă ascultare când Tatăl a dorit să-L trimită: „Iată-Mă, vin; … este desfătarea Mea, Dumnezeul Meu, să fac plăcerea Ta” (Psalmul 40.7, 8).

Geneza 37:18-36

Drumul lung parcurs de Iosif în căutarea fraţilor săi aminteşte de cel parcurs de Fiul lui Dumnezeu să caute şi să mântuiască ce era pierdut. Drum al golirii de Sine Însuşi mai întâi: fiind Dumnezeu, S-a făcut Om. Drum al umilirii Sale apoi – până la moarte, şi chiar „moarte pe cruce” (Filipeni 2.7, 8).
Urmează crima, ale cărei detalii vorbesc toate despre crucea lui Hristos: ei fac planuri mişeleşti ca să-l ucidă pe cel care  venise să le slujească (Psalmul 109.5; Ieremia 11.19; Ioan 11.53); „se strâng contra sufletului celui drept şi condamnă sângele nevinovat” (Psalmul 94.21); îl dezbracă de haina lui (Psalmul 22.18) şi-l aruncă în groapă, imagine a morţii.

În cele din urmă îl vând pe Iosif pentru douăzeci de arginţi ca rob la străini. Unul însă mult mai mare decât el a fost vândut pentru treizeci de arginţi, „preţ scump”, conform estimării lor (Zaharia 11.13), apoi a fost dat lui Pilat prin mâna iudeilor. Cât de mare trebuie să fi fost durerea lui Iosif! Şi cu cât mai mare trebuie să fi fost tulburarea Celui pentru care Iosif nu este decât o slabă imagine, când El a trecut prin toate aceste dureri, prin moarte şi prin despărţirea de Dumnezeu, în numele dragostei Sale nemărginite pentru voi şi pentru mine!

Geneza 39.1-16

Cap. 38 este intercalat în istoria lui Iosif pentru a ne arăta, prin exemplul fratelui său Iuda, ce păcate grave şi ce dezordini pot să apară în familie prin înlăturarea lui Hristos, adevăratul Iosif. Prin contrast, în cap. 39 îl regăsim pe Iosif în Egipt, tânărtemându-se de Dumnezeu, păstrându-se curat şi despărţit de lume. De aceea lui Dumnezeu îi place să arate că această smerenie îi este agreabilă şi îi binecuvântează în mod evident toate activităţile martorului Său credincios. Când vine ispita, Iosif o respinge (v. 8), nu-şi pleacă urechea la ea (v. 10), fuge (v. 12; priviţi-l în contrast cu Samson în Judecători 16.16,17).

Tineri credincioşi, fără îndoială că vine ziua când va trebui pentru un timp să părăsiţi casa părinţilor şi să locuiţi într-un mediu ostil şi periculos. Fie ca acest exemplu al lui Iosif, şi el departe de familie, să vă încura­jeze în conflictele pe care le veţi avea în mod inevitabil! „Cum îşi va ţine tânărul curată cărarea?” întreabă psalmistul. „Păzindu-se după Cuvântul Tău”, răspunde el imediat. El este înarmat pentru ziua ispitirii: „Strâng Cuvântul Tău în inima mea, ca să nu păcătuiesc împotriva Ta” (Psalmul 119.9, 11) – iată cel mai bun lucru, în cel mai bun loc, pentru cel mai bun ţel.

Geneza 39:17-23, 40:1-8

Încă o dată Iosif a avut de suferit o grozavă nedreptate. Sub o mărturie falsă el este condamnat şi aruncat în temniţă în mijlocul prizonierilor. Psalmul 105.18 îi descrie suferinţele fizice şi morale: „I-au strâns picioarele în butuci, sufletul său a intrat în fiare”. Încă o dată aceste suferinţe le prefigurează pe cele ale Mântuitorului. Au pus mâna pe Isus (Marcu 14.46), au adus mărturii false împotriva Lui (Matei 26.59, 60), „a fost socotit printre cei fără de lege” (Marcu 15.28), El, Cel care „n-a făcut nimic rău” (Luca 23.41).

Temniţa era plină de prizonieri vinovaţi. Cât de mişcător este să vedem că Iosif, aflat în mijlocul lor, nu se consideră superior pentru că este nevinovat, nici dezgustat sau descurajat, ci continuă să slujească! Aceasta ne duce cu gândul la Omul care a venit să împărtăşească starea noastră nenorocită şi deznădăjduită, pentru a ne sluji cu dragoste. „El umbla din loc în loc făcând bine”, a spus Petru (Fapte 10.38), adăugând: „pentru că Dumnezeu era cu El”. Tot aşa a fost şi cu Iosif, atât în temniţă cât şi în casa lui Potifar (39.3, 21, 23), şi aceasta a fost pentru el o mângâiere şi secretul prosperităţii lui. Fie ca şi noi să ne bucurăm de aceeaşi experienţă fericită pretutindeni şi întotdeauna!

Geneza 40:9-23

Aceşti doi slujitori ai faraonului Egiptului, paharnicul şi brutarul, constituie un eşantion al întregii omeniri. „Nu este nici o deosebire, pentru că toţi au păcătuit …” declară Scriptura (Romani 3.22, 23). Toţi au păcătuit împotriva lui Dumnezeu, toţi au meritat mânia Lui, pedeapsa Lui. Dar abia după aceasta apare o diferenţă. Unii primesc, prin har, prin credinţă, vestea bună a mântuirii, în timp ce alţii au perspectiva înspăimântătoare a celei de-a doua morţi. În lume nu există decât aceste două stări: salvat sau pierdut. Din care categorie faceţi parte?

Spre deosebire de brutar, care nu a putut scăpa de judecata faraonului, astăzi este încă posibil ca, primind Evanghelia harului, să treci din poziţia de păcătos pierdut în aceea de răscumpărat al lui Hristos.

Cei doi tâlhari de la cruce ilustrează şi mai bine cele două categorii în care se împarte omenirea. Unul rămâne insensibil şi moare în păcatele lui; celălalt, ca răspuns la rugăciunea sa: „Aminteşte-Ţi de mine, Doamne …”, primeşte acest răspuns minunat: „Astăzi vei fi cu Mine în paradis” (Luca 23.43). Aşa cum aici Iosif este mesagerul harului suveran, Isus, pacea noastră, este primul care, „venind, a vestit Evanghelia: pace vouă” (Efeseni 2.17).

Geneza 41:37-52

Acum se întoarce o pagină importantă în istoria lui Iosif. După suferinţă vine gloria (comp. cu Luca 24.26). Chinuitul aruncat în groapă, robul dintr-o ţară străină, prizonierul din temniţă, devine domnul ţării (42.30), salvatorul lumii (sau Susţinător al vieţii), cel înaintea căruia se pleacă orice genunchi (v. 43 nota f; v. 45 nota g). Fiecare dintre aceste titluri ne vorbeşte despre Acela care, odinioară umilit şi dispreţuit, va fi în curând onorat în eternitate de toţi oamenii. Isus Nazarineanul a fost înălţat de Dumnezeu foarte sus şi a fost încununat cu glorie şi cu onoare (Evrei 2.7). Şi, ca o completare a tuturor acestor glorii, ceea ce-I poate satisface afectivitatea, lui Iosif i se dă o soţie, imagine a Bisericii, luată din mijlocul naţiunilor (Efeseni 1.20-23). Numele fiilor săi ar putea sugera chinul amar al Mântuitorului, chin uitat de acum (Manase, v. 51), pentru a gusta un belşug de roade (Efraim, v. 52; comparaţi cu Isaia 53.11).

Psalmul 105.16-21 rezumă această măreaţă povestire. Înainte de a trimite pe pământ foametea pe care o hotărâse, Dumnezeu l-a pregătit pe Iosif prin suferinţe. El este un simbol al lui Hristos în calitatea Sa de Salvator şi de Susţinător al vieţii lumii şi al familiei lui Israel (Efraim înseamnă dublă rodire). Aşa că putem rosti cu admiraţie: „Vom găsi noi un om asemenea acestuia?” (v. 38).

Geneza 41:53-57, 42:1-8

Ceea ce Domnul anunţă se împlineşte cu siguranţă. Aşa s-a întâmplat şi cu cuvintele lui Iosif, care sunt de fapt chiar cuvintele lui Dumnezeu. Cei şapte ani de abundenţă se scurg, apoi începe foametea.

Dumnezeu încearcă prin toate mijloacele să întoarcă spre El gândurile oamenilor. Din această cauză, în lume există pace şi război, belşug şi lipsuri, bucurii şi încercări, care apar în viaţa oricărei fiinţe omeneşti. Dar, vai, oamenii nu se gândesc deloc să mulţumească Domnului pentru bucuriile pe care El li le dă şi nici nu obişnuiesc să vină la El pentru a găsi ajutor înîncercările lor! Totuşi, aşa cum faraon poruncea „Mergeţi la Iosif”(v. 55), Duhul lui Dumnezeu îi îndeamnă pe oameni să se întoarcă la Mântuitorul şi Însuşi El cheamă: „veniţi la Mine…” (Matei 11.28). Da, să mergem la Singurul care dă belşug care ne poate hrăni sufletele. Şi să profităm, de asemenea, de vremurile de belşug spiritual, de libertatea de a ne strânge ca adunare, de lectură, ca să ne umplem „hambarul” minţii şi al inimilor (Proverbe 10.5).

În momentele de lipsuri sau de singurătate, de descurajare, cele pe care le-am strâns (în rezervă) ne vor da putere şi bucurie în Domnul. Şi, mai presus de orice, să nu uităm sfârşitul v. 55: „Faceţi ce vă va spune el” (comparaţi cu Ioan 2.5).

 

Geneza 42.9-24

În timp ce în Egipt au loc aceste evenimente, familia lui Iacov a fost lăsată deoparte, în tăcere. Este ca şi cum Dumnezeu ar fi spus: «După crima voastră, acum, când losif nu mai este printre voi, nu mai am nici un interes să vă spun ce va fi cu voi».

Aşa este şi cu trista istorie a omului şi, în particular, a lui Israel, după respingerea Mântuitorului. Dar, în răbdarea Lui nesfârşită, El n-a uitat nicidecum obiectul promisiunilor Sale sigure. Aşteaptă numai momentul potrivit pentru a le restabili relaţia cu El. Şi momentul potrivit este foametea.

Dacă Dumnezeu permite încercări chiar pentru ai Săi, acestea vorbesc de faptul că lipsurile sau boala survin pentru ca Domnul Hristos, adevăratul losif, să-Şi poată lua sau relua locul în întregime în vieţile noastre. Să nu ne gândim că trecerea timpului poate şterge cel mai mic păcat; fiecare dintre ele se află sub ochii Domnului, chiar dacă noi le-am uitat, şi, mai devreme sau mai târziu, va trebui să-i dăm socoteală pentru aceste păcate.

„Suntem oameni cinstiţi”, îndrăznesc să afirme fraţii criminali în timp ce se prezintă înaintea aceluia care le putea dovedi contrariul şi care îi putea face de ruşine nu­mai spunându-şi numele. Versetul 21 arată însă că după trei zile şi după o nouă conversaţie, conştiinţa lor începe să le vorbească.

Geneza 44.1-17

Plasa se strânge în jurul fraţilor lui losif. Împrejurări neprevăzute – însă dirijate de o mână credincioasă – îi constrâng a face cale-ntoarsă şi a se înfăţişa înaintea celui care cunoaşte totul.

Acum conştiinţa le este atinsă. „Ce să vorbim şi cum să ne îndreptăţim?” (v. 16). Ce progres moral au făcut până în acest moment, faţă de ziua când pretindeau că sunt „oameni cinstiţi” (42.11)! De aceea, izbăvirea este aproape.

Ca întreaga istorie a lui losif, aceste evenimente au semnificaţie profetică. Israel, temporar lăsat deoparte după respingerea lui Hristos, adevăratul losif, va fi făcut să-şi recunoască crima şi să vadă în Nazarineanul pe care L-au dispreţuit şi L-au răstignit, Cel pe care Dumnezeu L-a făcut şi Domn şi Hristos (Fapte 2.36), pe Mesia al lor şi în acelaşi timp pe Fiul Omului care va domni peste în­tregul univers. Dar, ca să poată înfăptui această lucrare în conştiinţă, trebuia mai întâi ca Israel, şi în special seminţia lui Iuda, să treacă printr-o perioadă de mari încercări, numită „necazul cel mare” (Apocalipsa 7.14). Necazul fraţilor lui losif de până în momentul când îşi mărturisesc crima ilustrează neliniştea de care vor avea parte evreii înainte de a-L recunoaşte şi onora pe Mesia.

Geneza 45.1-15

Sosise momentul pe care Iosif îl aştepta de mult timp. Câtă răbdare a avut! Dacă s-ar fi făcut cunoscut prea devreme, fraţii săi l-ar fi cinstit de nevoie, ca snopii din visul său, în timp ce inimile lor ar fi rămas reci şi pline de teamă.Acum fraţii află că guvernatorul Egiptului, cel căruia îi aparţine toată această glorie, nu este altcineva decât cel pe care l-au urât şi l-au respins ei. Nu numai că el este în viaţă, ci toate lucrurile îi sunt supuse (Evrei 2.8). Iar purtarea lor criminală a fost tocmai mijlocul prin care s-au împlinit visele lui Iosif. Cât de încurcaţi vor fi fost în inimile lor văzând măreţul har a cărui dovadă vie era Iosif! El nu s-a răzbunat, nici măcar nu le-a reproşat ceva, ci dorea numai fericirea lor. Cât despre inima lui, nu este ea plină de bucurie, o bucurie ca cea a Păstorului care a găsit oaia rătăcită? Acum fraţilor li se dă un mesaj fericit, să ducă veşti bune, să meargă la tatăl lor şi să-i spună despre gloria celui care i-a iertat. Aceasta este şi misiunea noastră, dragi răscumpăraţi ai Domnului, să le spunem altora, începând cu cei mai apropiaţi de lângă noi, ce am găsit în Isus şi să istorisim Tatălui Său „toată gloria Lui” în adunări de închinare.

Geneza 45:16-28

Răsplăteşte răul cu bine: aceasta este ceea ce face Iosif cu fraţii săi. Aşa cum ne învaţă Domnul (Matei 5.44), aceasta este cea mai bună cale de a câştiga inima cuiva.

Fraţii au crezut că trebuia să aducă ce era mai bun din ce aveau (43.11), „puţin balsam, puţină miere …”. Dar acum pot vedea cât de neînsemnate sunt. Însuşi faraon le promite tot ce este mai bun în ţară, spunându-le în acelaşi timp: „să nu vă pară rău de lucrurile voastre” (v. 20). Prezenţa Domnului şi bucuria gloriilor Sale sunt înaintea noastră. Lucrurile pământeşti lăsate în urmă pentru El sunt fără valoare, le putem abandona (Marcu 10.29, 30). De asemenea avem dovada că Isus este viu, glorios, şi că ne aşteaptă în cer: El ne-a trimis Duhul Sfânt ca arvună a moştenirii noastre (Efeseni 1.14).

Să observăm că Iosif nu le dă fraţilor săi numai o ţară în care să locuiască, ci şi tot ce le va trebui în călătoria lor până acolo: Carele? Isus ne poartă de grijă pentru călătorie. Merinde? Cuvântul Său este hrana noastră. Haine? Hristos poate şi trebuie să fie îmbrăcămintea noastră (Galateni 3.27). În final, rugămintea celui care-şi cunoaşte bine fraţii: „Să nu vă certaţi pe drum!” (v. 24). Oare noi nu avem nevoie de un asemenea îndemn?

Geneza 47:1-12

Marelui Iosif ar fi putut să-i fie ruşine de familia lui de simpli păstori veniţi să ceară grâu pentru că erau înfometaţi, de aceşti străini suspectaţi a fi spioni sau hoţi. Dar cine gândeşte aşa nu-l cunoaşte. El îi prezintă în faţa tuturor ca fiind fraţii săi. Pentru faraon este îndeajuns să ştie că sunt fraţii lui Iosif pentru ca gloria salvatorului Egiptului să se răsfrângă asupra lor. Iosif se aseamănă şi în acest aspect cu Domnul Isus. Lui nu-I este ruşine să ne numească fraţii Săi (Evrei 2.11, 12). Suntem plăcuţi înaintea lui Dumnezeu în Preaiubitul Lui (Efeseni 1.6) – acesta este motivul pentru care Dumnezeu ne întâmpină cu toată bunăvoinţa.

Iosif îl prezintă pe tatăl său lui faraon. Ce scenă înduioşătoare şi plină de frumuseţe! Un sărman bătrân, sprijinindu-se în toiag, îl binecuvântează pe puternicul monarh. După standardele lui Dumnezeu, Iacov, omul lui Dumnezeu, este mai mare decât regele (Evr. 7.7). În general, cu cât un om este într-o poziţie mai înaltă, cu atât este mai distant, dar lui Iosif, gloria nu-i micşorează cu nimic dragostea plină de tandreţe pentru fraţii săi şi pentru familiile lor. Proviziile pe care le împarte sunt măsurate „după numărul copiilor”. Admirabilă imagine a relaţiei noastre cu Hristos şi a tot ce decurge din ea! Încă de aici, de jos, ne este oferită „partea cea mai bună” (v.11). Credinţa noastră poate să lipsească, dar harul Său niciodată nu lipseşte.

Geneza 47.27-31;48.1-7

Lunga viaţă a lui lacov este aproape de sfârşit. El a recunoscut înaintea lui faraon că zilele lui „au fost puţine şi rele” (47.9). Trecuse prin experienţe dureroase şi, din vina lui, pierduse mulţi ani. Viaţa lui n-a atins nivelul lui Avraam şi al lui Isaac. Oare de ce, dacă nu ştim nimic despre ultimele fapte ale acestor doi patriarhi, sfârşitul lui lacov este consemnat atât de amănunţit? Cu siguranţă datorită faptului că acest sfârşit triumfător subliniază şi glorifică harul lui Dumnezeu faţă de acest om; este o încununare a lucrării răbdătoare a disciplinei Sale, ale cărei roade suntem datori să le admirăm. lacov îşi revede viaţa şi evocă etape din ea: Luz, numit Betel, unde i S-a descoperit Dumnezeu, Efrata şi moartea Rahelei… Să ne imaginăm că drumul vieţii noastre se sfârşeşte. Toate privirile noastre înspre trecut vor accentua îndurarea Celui care, cu aceeaşi dragoste, ne-a condus, ne-a sprijinit, ne-a mustrat sau ne-a mângâiat. Acum lacov se apleacă cu faţa la căpătâiul patului (47.31), unde, con­form cu Evrei 11.21, se închină rezemat pe vârful toiagului său de călător. Să nu aşteptăm sfârşitul zilelor noastre pentru ca să răspundem ca lacov la iubirea Domnului Isus, ci s-o facem chiar acum!

Geneza 48.8-22

„Prin credinţă, lacov, când era pe moarte, i-a binecu­vântat pe fiecare dintre fiii lui Iosif’ (Evrei 11.21). Dând celui mai tânăr binecuvântarea celui mai în vârstă şi invers, gândul îl va fi purtat spre tristul incident din capitolul 27. Acum este orb, cum fusese şi Isaac, dar ştie să discearnă gândul lui Dumnezeu. Se spune că lacov nu a umblat niciodată atât de bine ca atunci când era şchiop şi n-a «văzut» niciodată atât de bine ca atunci când era orb. El II cheamă pe Dumnezeul care fusese păstorul său până în ziua aceea (v. 15). Cunoştea din experienţă munca şi greutăţile unui păstor (31.38-40). Acum se pune în locul oii şi-şi aminteşte de grija răbdătoare a Păsto­rului al Cărui subiect fusese. Ca şi lacov, David îşi face ucenicia păscând „oile tatălui său” (1 Samuel 17.34). Mai târziu el va fi numit „păstorul poporului Israel” (2 Samuel 7.7, 8). Cu toate acestea, în Psalmul 23 va scrie: „Domnul este Păstorul meu”. Fiecare dintre noi cunoaşte numele scump cu care Se prezintă Domnul Isus: „Eu sunt Păstorul cel bun” (kaan 10.11, 14). Este numele pe care Şi l-a justificat dându-Şi viaţa pentru oile Sale dragi, purtându-le de grijă şi conducându-le întreaga lor viaţă, fără ca ele să ştie, aşa cum l-a condus Dumnezeu pe lacov. Dar putem oare spune fiecare, ca lacov şi ca David, „El este Păstorul meu”?

Geneza 49.1-18

Avem înainte încă un capitol de natură profetică. În aceste ultime cuvinte ale lui Iacov găsim întreaga istorie a poporului Israel, ca şi cum ne-ar fi prezentată anticipat în rezumat. Sub judecători şi regi, poporul a devenit stricat ca Ruben (35.22); L-a uitat pe Domnul pentru idoli. Apoi, ca şi Simeon şi Levi în cap. 34, şi-a arătat violenţa în respingerea profeţilor şi chiar a lui Mesia, ceea ce a dus la împrăştierea lor printre naţiuni. Hristos este reprezentat prin Iuda, seminţie de care este legat prin naştere. Domnia şi sceptrul împărăţiei sunt numai ale Lui. După aceasta vedem Israelul împrăştiat sub judecata lui Dumnezeu, angajat în activităţi comerciale şi în acelaşi timp sub robia naţiunilor. Perioada actuală este personificată prin Zabulon şi Isahar.Cât despre Dan, el îl reprezintă pe Antihristul, un iudeu care în viitorul apropiat va fi primit de Israel ca Mesia. „Un şarpe pe cărare” este un grozav simbol al puterii satanice care va lucra atunci nestânjenită. Înainte de această perspectivă îngrozitoare, rămăşiţa credincioasă va putea conta numai pe eliberarea de sus: „Aştept mântuirea Ta, Doamne!” (v. 18). Această aşteptare este ideea călăuzitoare din Psalmii 130 şi 131. Cât despre noi, îl aşteptăm noi pe Domnul?

Geneza 49.19-33

Când Biserica va fi luată, „ceasul încercării” va veni „peste tot pământul locuit” (Apocalipsa 3.10). O rămăşiţă credincioasă a lui Israel va trece prin acest necaz grozav. Putem vedea aceasta în cuvintele pe care Iacov i le adresează lui Gad. Beniamin ne vorbeşte despre împăratul (Hristos) care îşi aşază împărăţia după nimicirea duşmanilor Săi, în timp ce Aşer şi Neftali reprezintă poporul binecuvântat în final prin întemeierea împărăţiei.Deşi copilul lui Dumnezeu ştie că nu va fi pe pământ în acea vreme, el trebuie să fie interesat de aceste lucruri şi să se bucure, gândind că adevăratul losif (Hristos), care a fost urât şi respins, va avea puterea supremă şi va fi acolo spre binecuvântarea întregii lumi. Josif  este vlăstar de pom roditor, … ramurile sale dau lăstari peste zid” (v. 22), trecând peste hotarele lui Israel. Binecu­vântările vor atinge şi naţiunile care sunt străine de promisiuni. Astfel, Isus, adevăratul losif, „a fost despărţit de fraţii Săi” (lit: nazarean – v. 26, nota b). Pe cel odinioară „întărâtat amarnic” şi „urât” (v. 23), Dumnezeu „L-a înălţat foarte sus şi I-a dăruit un Nume care este mai presus de orice nume” (Filipeni 2.9, 10). Este acest Nume al lui Isus: Dumnezeu Salvatorul, în prezent pentru inimile voastre mai presus decât oricare altul?

Geneza 50.1-14

Cartea Geneza conţine toate evenimentele majore care privesc familia omenească: naşterea, căsătoria, pierderea soţiei, a mamei, a tatălui … şi ne prezintă credinţa activă trecând prin toate acestea. Sfârşitul lui Iacov, este foarte frumos. Pământul bun al Gosenului, unde şi-a petrecut ultimii şaptesprezece ani din viaţă, nu l-a făcut să uite ţara Canaanului, nici promisiunile făcute de Domnul la Beer-Şeba (46.4). El a arătat fiilor săi importanţa pe care o acorda Canaanului, dându-le instrucţiuni precise pentru înmormântarea lui. Va trebui să se odihnească în această peşteră, Macpela, în care membrii familiei credinţei aşteaptă ziua învierii. Preţul care să-i asigure dreptul la aceasta fusese plătit în trecut.

Funeraliile patriarhului sunt de o mare solemnitate. In general în Vechiul Testament, înmormântarea unui om este pe măsura credincioşiei sale. Înmormântarea lui Iehoiada şi cea a împăratului Ezechia au omagiat evlavia lor (2 Cronici 24.16; 32.33). Astăzi, când un credincios părăseşte lumea, nu se fac ceremonii deosebite. Pentru copilul lui Dumnezeu, moartea şi-a pierdut puterea, fiind asemenea unui somn care va sfârşi prin înviere (1 Tesaloniceni 4.13, 14). Dar chiar dacă moartea şi-a pierdut boldul, să nu uităm niciodată cât L-a costat aceasta pe Cel care a învins-o!

+++

Să călcaţi pe urmele celor ce, prin credinţă şi  răbdare, moştenesc făgăduinţele. (Evrei 6:12)

Eroii biblici ai credinţei strigă către noi de pe înălţimile pe care le-au cucerit, încurajându-ne că ceea ce a făcut Dumnezeu odată cu omul poate face din nou. Ei ne amintesc nu numai de necesitatea credinţei, dar şi de răbdarea cerută pentru ca lucrarea credinţei să fie desăvârşită. Să nu încercăm să ne retragem din mâinile Ghidului nostru ceresc sau să pierdem chiar şi o singură lecţie a disciplinei Lui pline de dragoste, din cauza descurajării sau a îndoielii noastre.

Este scris despre Iosif în psalmul 105, într-un text adesea uitat:

,,Le-a trimis înainte pe un om;
Iosif a fost vândut ca rob.
18 I-au strâns picioarele în lanţuri,
l-au pus în fiare
19 până la vremea când s-a întâmplat ce vestise el
şi până când l-a încercat Cuvântul Domnului.
20 Atunci, împăratul a trimis să-i scoată lanţurile
şi stăpânitorul popoarelor l-a izbăvit.
21 L-a pus domn peste casa lui
şi dregătorul tuturor averilor lui,
22 ca să lege după plac pe domnitorii lui
şi să înveţe pe bătrânii lui înţelepciunea.

Doar o observație

Limba evreilor

Evreii, ca popor, și-au schimbat de câteva ori limba vorbită, dar asta nu i-a împiedicat să-și păstreze identitatea. Dumnezeu i-a forțat s-o facă, pentru că sunt poporul ,,ales“, lucru unic și nerepetabil la alte popoare.

Evreii au vorbit ,,ebraica“ până la exilul babilonian și s-au întors acasă vorbind ,,aramaica“. Cartea Daniel, scrisă în perioada de tranziție, folosește ambele limbi (un fel de rom-english deci). Capitolele profetice sunt scrise într-o limbă, iar capitolele narative sunt în cealaltă. Vă las pe voi să identificați care și de ce …

Pentru cei ce vor să știe mai mult, trebuie să spun că ordinea istorică a fost cam aceasta:

  1. Familia lui Terah, Avraam și Laban, plecați împreună din Ur, din Caldeea, au vorbit … aramaica. Aceasta le-a fost limba și identitatea etnică.
    Geneza 25:20
    Isaac era în vârstă de patruzeci de ani când a luat de nevastă pe Rebeca, fata lui Betuel, Arameul din Padan-Aram, şi sora lui Laban, Arameul.
    Geneza 28:5
    Şi Isaac a trimis pe Iacov, care s-a dus la Padan-Aram, la Laban, fiul lui Betuel, Arameul, fratele Rebecăi, mama lui Iacov şi a lui Esau.
    Geneza 31:20
    … şi Iacov a înşelat pe Laban, Arameul, căci nu l-a înştiinţat de fuga sa.
    Geneza 31:24
    Dar Dumnezeu S-a arătat noaptea în vis lui Laban, Arameul, şi i-a zis: „Fereşte-te să spui o vorbă rea lui Iacov!”
    Deuteronom 26:5
    Apoi să iei iarăşi cuvântul şi să spui înaintea Domnului, Dumnezeului tău: ‘Tatăl meu era un arameu pribeag, gata să piară; s-a pogorât în Egipt cu puţini inşi şi s-a aşezat acolo pentru o vreme. Acolo, a ajuns un neam mare, puternic şi mare la număr.
  2. După cei 430 de ani petrecuți în Egipt, evreii nu și-au însușit heroglifele de acolo, ci au practicat o scriere influențată foarte mult de limbile popoarelor din Canaan. Din acest amestec s-a născut ,,ebraica“, asemănătoare cu aramaica așa cum spaniola se aseamănă cu italiana. Ambele sunt limbi semitice, ale urmașilor lui Sem. Un exemplu despre asemănarea dintre cele două limbi, dar și despre deosebirile dintre ele este în cartea 2 Regi:

    ,,Eliachim, fiul lui Hilchia, Şebna şi Ioah au zis lui Rabşache: „Vorbeşte robilor tăi în limba aramaică, fiindcă o înţelegem; nu ne vorbi în limba iudaică, în auzul poporului de pe zid.”Rabşache le-a răspuns: „Oare stăpânului tău şi ţie m-a trimis stăpânul meu să spun aceste vorbe? Oare nu acestor oameni care stau pe zid să-şi mănânce balega şi să-şi bea udul cu voi?”Atunci, Rabşache, înaintând, a strigat cu glas tare în limba iudaică şi a zis: „Ascultaţi cuvântul marelui împărat, împăratul Asiriei! (2 Regi 18:26-28).

    3. După întoarcerea din Babilon, evreii au vorbit iar aramaica. Ultimele cărți ale Vechiului Testament au fost scrise în aramaică.

    4. Domnul Isus a vorbit aramaica. Poporul di vremea lui nu cunoștea ebraica, de aceea, studierea cărților străvechi era doar la îndemâna ,,scolaților“. care aveau datoria să le ,,cerceteze“ și să le explice poporului. Lucru pe care l-au făcut și Ezra cu Neemia, când s-a întors din babilon: Ezra 8:8).

    5. În perioada de 2000 de ani cât au stat în diaspora departe de vatra străveche, evreii și-au schimbat de câteva ori limba așa că au ajuns să vorbească limbi diferite în zone diferite.

    Printre variatele limbi vorbite de evreii din diaspora cităm  Yiddish, Ladino, and the Judæo-Arabic group of languages. Yiddish este un dialevt Iudeo-german dezvoltat de Ashkenazi Jews care au trăit în  Central și Eastern Europe înainte de Holocaust. Ladino, numită și Judezmo and Muestra Spanyol, este un dialect Judeo-Spanish dezvoltat de cei din grupul Sephardic care au trăit în  Iberian peninsula înainte de Spanish inquisition. Judeo-Catalan (numită și Catalanic sau Qatalanit), a fost limba folosită de comunitatea evreiască din Catalonia, Valencia, ași Balearic Islands. Judeo-Provençal (sau Shuadit) a fost dialectul Occitan language  vorbită de evreii din sânul comunităților  French Jews, fără să se fi ridicat ca limbă distinctă, ci în totul asemănătoare cu limba  Occitan vorbită de ne-evrei.[13]Multe din dialectele vechi și distincte vorbite de evrei Judaeo-Georgian, Judeo-Arabic, Judeo-Berber, Krymchakși Judeo-Malayalam au fost lepădate între timp din cauza holocaustului, a Jewish exodus din țările arabe, tde procesul de asimilare suferit de evrei în primi ani ai strămutprii înapoi î israel și a altor factori.Yiddish era imba cu cea mai mare răspândire printre evrei în anii 1850, dar astăzi cele mai folosite limbi de evrei sunt  English, ebraica modernă și limba rusă—exact în această ordine.[14]. Yiddish, ca și alte dialecte vorbite de evrei au împrumutat la rândul lor cuvinte evreiești limbilor popoarelor în mijlocul cărora au trăit, chiar și limbii engleze sau franceze[15]. (From Wikipedia)

    6. Înainte de holocaust, evreii din europa au vrut să renunțe la identitatea lor națională evreiască, să iasă din ghetouri și să se integreze total în societate. Așa se explică de ce numele lor de famiie au culoarea limbilor țărilor în care s-au găsit. Ironia face ca până astăzi evreii să poarte nume de familie ,,nemțești“. Terminația ,,stein“ nu este ebraică, ci germanică, însemnând ,,stâncă“. ,,Troțchi“ colegul lui Lenin a purtat nume rusesc, iar la noi, am avut un Valter ,,Roman“, al cărui fiu ,,revoluționar“ aeste Petre Roman. Frații Grigoriu, bine cunoscuți compozitori de muzică ușoară au fost evrei pur sânge, la fel ca și Mircea Crișan, etc. etc.

    7. La întoarcerea în Israel, după 1948, evreii și-au reluat limba strămoșească, numită astăzi ,,ebraica“, inventând și adăugând cuvinte pentru realități și obiecte care n-au existat în vremurile de demult. A fost și este un efort extraordinar, unic în istoria lumii.

Ietro – un socru model

Unul din amănuntele neglijate din viața lui Moise este faptul că a avut parte de un socru înțelept și iubitor. Ce știm despre Ietro?

I. A fost preot în Madian (Exod 2:16).

Biblia ne spune că, Madian a fost unul din fiii lui Avraam, prin Chetura:

,,Avraam a mai luat o nevastă, numită Chetura. Ea i-a născut pe Zimran, pe Iocşan, pe Medan, pe Madian, pe Işbac şi Şuah“ (Gen. 25:1).

Amestecul acesta rasial a dat astfel ,,dreptul“ multor popoare să se considere descendenți din Avraam. Ținutul lui Madian a fost la sud de Canaan, în zona nordică a Arabiei Saudite de azi, a Iordanului de sud și a peninsulei egiptene Sinai.

madian

În câteva pasaje, Ietro mai este numit și Reuel, care înseamnă ,,păstor al Domnului“ (Exod 2:16-18). Nu m-aș supăra dacă toți cei ce ocupă poziția de păstor în biserică ar fi ca omul acesta. Providențial, Dumnezeu a făcut ca Moise să nu se piardă în pustie, ci să ajungă în casa unui slujitor de-al Său care să-i alimenteze credința în Dumnezeul cel adevărat. Deși este dinafara perimetrului poporului Israel, Ietro slujește Dumnezeului cel viu și adevărat, așa cum au făcut-o Iov și prietenii lui, împreună cu o mulțime de alți oameni care păstrau încă cunoștințe reziduale din revelația divină.

II. A fost gata să accepte un fugar din Egipt în familia sa (Exod 2:19-22).

Moise era un fost prinț exilat de bună voie, dar și amenințat de răzbunarea lui faraon. S-ar prea puta ca ,,ospitalitatea“ lui Ietro să fi fost parte din caracterul lui sau să fi fost motivată de faptul că el avea doar … fete. Puterea și curajul dovedite de Moise au cântărit probabil mult în balanță:

,,Preotul din Madian avea şapte fete. Ele au venit să scoată apă şi au umplut jgheaburile ca să adape turma tatălui lor. Dar au venit păstorii şi le-au luat la goană. Atunci, Moise s-a sculat, le-a ajutat şi le-a adăpat turma. Când s-au întors ele la tatăl lor, Reuel, el a zis: „Pentru ce vă întoarceţi aşa de curând azi?” Ele au răspuns: „Un egiptean ne-a scăpat din mâna păstorilor şi chiar ne-a scos apă şi a adăpat turma.” Şi el a zis fetelor: „Unde este? Pentru ce aţi lăsat acolo pe omul acela! Chemaţi-l să mănânce pâine!” (Exod 2:16:20).

Dacă ne lăsăm puțin imaginația să lucreze, parcă îl vedem pe Ietro dorindu-și un urmaș la preoție. Iar fi trebuit un băiat, dar au venit, rând pe rând, … șapte fete. Probabil că după prima a zis: ,,Nu-i nimic! Vine și băiatul!“ și tot așa după a doua, după a treia, după a patra, a cincea, a șasea și … după a șaptea. Băiatul în care-și pusese nădejdea n-a mai venit … Dumnezeu avea însă ceva mult mai bun pentru acest om al preoției dumnezeiești. El i l-a trimis pe … Moise, pentru că el face întotdeauna mult mai mult decât putem noi crede sau gândi. Moise este prima persoană din Biblie despre care este scris că a fost ,,un om al lui Dumnezeu“ (Deuteronom 33:1). Din perspectiva secolelor, Ietro poate spune împreună cu apostolul Pavel:

,,Iar a Celui ce, prin puterea care lucrează în noi, poate să facă nespus mai mult decât cerem sau gândim noi, … a Lui să fie slava … din neam în neam, în vecii vecilor! “ (Efeseni 3:20).

Momentul confirmării depline că acst Moise, ,,străinul dintr-o țară străină“, este băiatul-urmaș după care oftase mereu Ietro, omul care să-i țină pe cei din jur în credința părintelui lor Avraam, a fost când cei doi s-au reîntâlnit la muntele lui Dumnezeu (Exod. 3:1-10). Ietro a venit cu fata lui și cu nepoții, iar Moise i-a povestit despre minunile făcute de Dumnezeu pentru popor. Două lucruri ne arată lucrul acesta: declarația lui Ietro și jertfa de care a fost urmată.

Iată declarația în care trebuie să subliniem cuvântul ,,acum“:

„Binecuvântat să fie Domnul, care v-a izbăvit din mâna egiptenilor şi din mâna lui Faraon, El, care a izbăvit poporul din mâna egiptenilor! Cunosc acum că Domnul este mai mare decât toţi dumnezeii, căci în lucrul în care s-au purtat cu trufie, El a fost mai presus de ei” (Exod 18:10-11).

Jertfa este semnificativă prin faptul că nu Moise și nici Aaron n-o aduc. O aduce .. Ietro însuși. Este momentul în care el stă la altar împreună cu ,,egipteanul“ devenit ,,om al lui Dumnezeu“, cu Aaron, cel sortit să ajungă Mare Preot și cu bătrânii lui Israel. Ietro slujește îmreună cu ginerele său la ,,altarul credinței în Dumnezeul strămoșului său, Avraam:

,,Ietro, socrul lui Moise, a adus lui Dumnezeu o ardere-de-tot şi o jertfă de mâncare. Aaron şi toţi bătrânii lui Israel au venit şi au luat parte la masă cu socrul lui Moise, înaintea lui Dumnezeu“ (Exod 18:12).

III. A avut grijă de nevasta și copiii lui Moise în timp ce acesta făcea lucrarea lui Dumnezeu în Egipt (Exod 18:1-12).

Omenește vorbind, întorcându-se în Egipt, Moise a riscat să nu se mai întoarcă acasă. Ietro a acceptat această variantă și a avut grijă de soția și copiii lui Moise. Între timp, Moise îi vorbise cu siguranță despre cine este și ce a făcut în Egipt și, mai ales, despre faptul că Dumnezeu i s-a arătat la tufișul arzând și l-a înduplecat să meargă înapoi în Egipt.

,,Și dacă mori, i-a fi spus Ietro, ce se va alege de nevasta ta și nepoții tăi?“
,,Nici eu n-am vrut să mă duc, dar Dumnezeu n-a ținut seama de niciuna din scuzele mele și mă trimite … Trebuie să credem amândoi că Cel ce mă trimite are puterea să mă aducă viu înapoi“.

Cel care își însușise credința în destinul lui Moise era acum, la muntele lui Dumnezeu, curios să vadă ce se întâmplase:

,,Ietro, socrul lui Moise, a venit cu fiii şi nevasta lui Moise în pustie, unde tăbăra el, la muntele lui Dumnezeu. A trimis vorbă lui Moise să-i spună: „Eu, socrul tău Ietro, vin la tine cu nevastă-ta şi cu cei doi fii ai tăi.” Moise a ieşit înaintea socrului său, s-a aruncat cu faţa la pământ şi l-a sărutat. S-au întrebat unul pe altul de sănătate şi au intrat în cortul lui Moise. Moise a istorisit socrului său tot ce făcuse Domnul împotriva lui Faraon şi împotriva Egiptului din pricina lui Israel, toate suferinţele care veniseră peste ei pe drum şi cum îi izbăvise Domnul din ele. Ietro s-a bucurat pentru tot binele pe care-l făcuse Domnul lui Israel şi pentru că-l izbăvise din mâna egiptenilor“ (Exod 18:5-9).

IV. A simțit oboseala lui Moise și i-a păsat (Exod 18:13-18).

La urma urmei nu era treaba lui dacă Moise se ostenește sau nu, dacă poporul se ostenește sau nu. Putea trece pe lângă această problemă fără să se amestece în treburile lor. Ietro n-a făcut-o însă. Era obișnuit să păstorească oamenii, să caute binele și folosul lor.

V. A avut înțelepciune, dar mai ales a avut tact să propună o soluție mai bună (Exod 18:19-26).

Oricine se poate crede unic și de neînlocuit! Ietro l-a învățat pe Moise principiu delegării responsabilităților. Soluția propusă de el n-a fost o fugă de activitate, ci o așezare corectă a priorităților în așa fel ca cele mai importante să nu fie neglijate, iar cele mai neimportante să nu rămână nefăcute. Ietro a avut tact.

Nu e totul să ai dreptate, trebuie să știi cum să dai un sfat! Nu avem dreptul, nici responsabilitatea să trăim viețile altora, nici măcar viețile copilor și a celorlalți din familile noastre. Singurul lucru pe care-l putem face pentru ei este să le dăm sfaturi. Dar se cere o artă întreagă, mult respect și mută dragoste să știi să dai un sfat care să fie primit cu plăcere. Sfatul dat de Ietro lui Moise nu-l obligă pe acesta la nimic. Este doar o ofertă cu care este îndemnat să meargă personal înaintea lui Dumnezeu. Nu putem fi conștiința nimănui! Tot ce putem face este să-i îndemnăm să meargă mereu cu problemele lor înaintea Domnului:

,,Acum ascultă glasul meu; am să-ţi dau un sfat, şi Dumnezeuva fi cu tine! … (Exod 18:19a).

,,Dacă vei face lucrul acesta şi dacă Dumnezeu îţi va porunci aşa, vei putea face faţă lucrurilor, şi tot poporul acesta va ajunge fericit la locul lui“ (Exod 18:23).

Fără nici o îndoială că Moise a regretat când a trebuit să-l lase pe socrul său să plece în țara lui (Exod 18:27). Oamenii mari știu însă când trebuie să dispară ca să nu fie nimănui în cale. Unul din cele mai înțelepte principii pentru părinți și socri este acesta: ,,Întotdeauna la dispoziție. Niciodată în cale“.

Sila – un om cu dublă cetățenie

Unii dintre voi, mai ales studenții la teologie înainte de examene, ați descoperit și folosiți ,,Biblia cu explicații“ în ediția ei electronică, extinsă și mereu completată (pe coloana din dreapta a acelui blog aveți ,,Cuprinsul blogului“). Vă invit și pe ceilalți să vizitați această sursă de studiu. În pregătirea predicilor, a orelor de studiu biblic sau în pregătirea pentru cer nimic nu este mai important decât să cunoaștem Cuvântul scris și Cuvântul întrupat. Iată un exemplu de studii de personaj din cele pe care le afișăm mereu pentru voi toți:

I. Un om privilegiat

După neînțelegerea survenită între el și Barnaba, apostolul Pavel s-a despărțit de el și l-a luat ca partener de lucrare pe Sila, unul din membrii de cinste ai comunității de credincioși din Ierusalim (Fapte 15:22). Ca și Pavel, Sila avea cetățenia romană.

Nu toți cei ce locuiau pe atunci în Imperiul Roman erau în mod automat ,,cetățeni romani“. Dreptul era rezervat locuitorilor Romei. În Noul Testament, cuvântul grec folosit pentru ,,cetățenie“ este ,,polites“, un derivat de la ,,polis“ (cetate). Tot de acolo se trag și termenii ,,politică“ (reguli de conviețuire socială) și ,,politețe“ (civilitatea celor de la oraș contrastată cu bădărănia celor de la țară).

,,Cetățenia romană“ era acordată în mod excepțional și altor oameni care intrau astfel în rândul celor privilegiați și ocrotiți ca cei ce se născuseră în ,,cetatea eternă“.  Acest lucru era obținut printr-o proclamație a împăratului roman și răsplătea fapte deosebite făcute spre binele Imperiului sau al celui care-l conducea. Cetățenia romană putea fi acordată unei persoane, unei familii, unei cetăți sau unei întregi provincii. Dacă cineva primea cetățenia romană, toți cei din familia sa se bucurau de acest drept. În Fatele Apostolilor 22:28 este scris că apostolul Pavel s-a născut într-o astfel de familie:

,,Căpitanul a zis: „Eu cu o mare sumă de bani am dobândit cetăţenia aceasta”. „Şi eu”, a zis Pavel, „sunt chiar născut roman” (Fapte 22:28).

De fapt, toți locuitorii cetății Tars primiseră această cetățenia romană de la împăratul Augustus.

Cetățenia romană presupunea o serie de responsabilități și privilegii, ca de exemplu aceea de a nu putea fi bătut cu nuiele sau răstignit și dreptul de a eluda curțile de justiție locale prin apelul la curtea imperială. Două fraze purtau o deosebită greutate juridică: ,,Ciuis Romanus sum“ – ,,Sunt un cetățean roman“ – și ,,Ad Caesarem Prouoci“ – ,,Cer să fiu judecat de Cezar“. Deși nu i-a lipsit niciodată curajul, apostolul Pavel s-a folosit de câteva ori de privilegiile cetățeniei romane. Totuși, într-una din epistolele sale, el proclamă pentru creștini o cetățenie și mai înaltă, aceea care se dobândește prin bunăvoința lui Dumnezeu în Christos:

,,Dar cetăţenia noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Hristos“ (Filip. 3:20).

II. Un om pus în slujba apostolilor

Îl regăsim pe Sila alături de Pavel în cetatea Filipi, unde amândoi au fost bătuți și aruncați în temniță. După cutremurul care a distrus în noaptea aceea închisoarea, Pavel și Sila au fost eliberați de autoritățile locale, îngrozite să afle că pedepsiseră doi cetățeni romani fără a le acorda tratamentul preferențial cerut de legea imperială (Fapte 16:35-39).

S-ar prea putea ca numele ,,Sila“ să fi fost o prescurtare de la numele grec ,,Silvanus“, (românește ,,Păduraru“), iar persoana care l-a purtat să fie și cea pomenită de apostolul Pavel în cele două epistole trimise tesalonicenilor (1 Tes. 1:1; 2 Tes. 1:1).  O persoană cu acest nume este pomenită și de Petru, care-l caracterizează drept ,,un frate credincios“ (1 Petru 5:12).

,,V-am scris aceste puţine rânduri prin Silvan, care cred că este un frate credincios“ (1 Pertru 5:12).

Probabil că Silvanus a șlefuit în limba greacă mesajul marelui pescar de oameni care era fluent doar în limba aramaică. Dacă este aceeași persoană, Sila/Silvanus a avut privilegiul de a însoți în lucrare și pe Pavel și pe Petru. Nu ni se spune nicăieri că Sila ar fi fost un apostol, dar este evident că a fost harnic și devotat, dornic să răspândească Evanghelia cetățeniei cerești printre Neamurile din partea răsăriteană a Imperiului Roman.

III. Un om care a reunțat la privigii în favoarea responsabilităților

Înfășurat în pătura privilegiilor romane, Sila ar fi putut duce o viață ,,la căldurică“, scutită de probleme. Ce l-a făcut oare să plece de acasă și să colinde lumea obosit, bătut și urât de toți oamenii alături de apostolul Pavel?

,,I-au dat pe mâna dregătorilor şi au zis: „Oamenii aceştia ne tulbură cetatea; sunt nişte iudei care vestesc nişte obiceiuri pe care noi, romanii, nu trebuie nici să le primim, nici să le urmăm”. Norodul s-a ridicat şi el împotriva lor, şi dregătorii au pus să le smulgă hainele de pe ei şi au poruncit să-i bată cu nuiele“ (Fapte 16:20-22).

Singurul răspuns posibil este acesta: ,,Sila și-a luat în serios ,,responsabilitățile“. Nu, nu responsabilitățile de cețean roman, ci responsabilitățile de cetățean al cerului! Este o atitudine pe care am face bine să ne-o însușim toți. Între privilegii și responsabilități, nu mulți aleg responsabilitățile. Acest lucru nu se vede clar astăzi, dar se va vedea extraordinar de clar și limpede în ziua marilor răsplătiri din fața scaunului de judecată al lui Christos.

Tu la câte privilegii ești gata să renunți din pricina lui Christos și a Evangheliei?

Barzilai Galaaditul – un pseudonim pentru mine

Am fost întrebat adesea de ce mi-am ales ca pseudonim numele ,,Barzilai en Dan“. Mai întâi, din respect pentru omul care a purtat acest nume în Israel, iar în al doilea rând pentru că este o anagramare perfectă a propriului meu nume (Barzilai izvorât din Dan – pentru că nu sunt Galaadit).

Ce fel de om a fost Barzilai? Textele care vorbesc despre el sunt în 2 Samuel 17:27, 20:31-40 și 1 Regi 2:7. Haideți împreună să-i facem o vizită acestui Galaadit. Oamenii care l-au cunoscut ne spun că a fost un om loial, curajos, generos, dar modest și realist.

Un om loial

Barzilai a trăit în țara Galaad, o regiune montană situată la est de râul Iordan (2 Samuel 17:27; 19:31). Când s-a întâlnit cu împăratul David, Barzilai avea cam 80 de ani. David avea și el cam 60 de ani, așa că putem spune că s-au întâlnit doi oameni trecuți prin viață și înțelepți, fiecare în felul său. David păcătuise cu Batșeba și-l omorâse pe Urie. Tot Israelul știa lucrul acesta, inclusiv Barzilai. Dumnezeu decisese ca pedeapsa să fie ,,după Lege“ și David să dea ,,patru miei “ dintre copiii săi pentru mielul ucis (2 Sam. 12:6). Muriseră deja primul copil născut din Batșeba și murise Amnon (2 Sam. 13:28). Aveau să mai moară doi, Absalom și Adonia.

Prima întâlnire dintre Barzilai și împărat s-a petrecut în vremuri grele. David era în pericol. Fiul său Absalom a reușit să dea o lovitură de stat și să-l dea jos de pe tronul țării. Viclean și perfid, el furase ,,inimile oamenilor din Israel”. Ca să-și consolideze domnia, Absalom era hotărât să nu cruțe pe nimeni care ar mai fi ținut cu David. Toți, aproape toți servitorii lui au trebuit să fugă din Ierusalim (2 Samuel 15: 6, 13, 14). Frumusețea desăvârșită a lui Absalom era doar de suprafață. Pe dinăuntru era desăvârșit de …urât și de rău.

De la Ierusalim la Roghelim, locuința lui Barzilai erau doar cam 25 de kilometri, așa că cei de acolo știau tot ce se petrecuse în capitala țării. Cu toate acestea, în ciuda pericolului în care s-a plasat, Barzilai îi este loial lui David, nu lui Absalom. Pentru el, David este împărat fie că se găsește pe tron, fie că este plecat în pribegie; fie că este în capitala de la Ierusalim, fie că este exilat departe de ea.

Un om curajos

Toate semințiile lui Israel primiseră porunca să trimită ostași în armata cu care Absalom dorea să-l urmărească și să-l omoare pe David. Barzilai a riscat însă tot și a rămas alături de regele lui.

,,David ajunsese la Mahanaim când a trecut Absalom Iordanul, însoţit de toţi bărbaţii lui Israel. Absalom a pus pe Amasa în fruntea oştirii, în locul lui Ioab. Amasa era fiul unui om numit Itra, Israelitul, care intrase la Abigal, fata lui Nahaş şi sora Ţeruiei, mama lui Ioab. Israel şi Absalom au tăbărât în ţara Galaadului. Când a ajuns David la Mahanaim, Şobi, fiul lui Nahaş, din Raba fiilor lui Amon, Machir, fiul lui Amiel, din Lodebar, şi Barzilai, Galaaditul, din Roghelim, au adus paturi, lighene, vase de pământ, grâu, orz, făină, grâu prăjit, bob, linte, uscături, miere, unt, oi şi brânză de vacă. Au adus aceste lucruri lui David şi poporului care era cu el, ca să mănânce, căci ziceau: „Poporul acesta trebuie să fi suferit de foame, de oboseală şi de sete, în pustie.”

Curajul adevărat nu implică bsența fricii, ci biruirea ei! Iar credința este capabilă de acțiuni pe care logica nu le poate înțelege. Nu circumstantele din viata noastra ne determina caracterul, ci relatia noastra cu Dumnezeu, indiferent de circumstantele vietii.

Un om generos

Grupul care plecase în exil împreună cu David nu era nici mic, nici mare, dar plecaseră pe fugă din Ierusalim și n-aveau nimic cu ei. Cu generozitate, Barzilai și alți doi bărbați, Șobi și Machir, oferă lui David tot ce are nevoie. Acești trei subiecțiloiali înțeleg situația precară a regelui și a susținătorilor săi, spunând: ,,Poporul este înfometat, obosit și însetat în deșert”. Cei trei fac tot ce le stă în putință pentru a-i scoate din necaz; le dau paturi, grâu, orz, făină, cereale prăjite, fasole, linte, miere, unt, oi și alte dispoziții(2 Samuel 17: 27-29).

Cu fiecare zi însă, alături de David au venit oameni care doreau să-l apere așa că ,,musafirii“ lui Barzilai s-au înmulțit peste măsură. Probabil că soția lui i-o fi spus: ,,Măi bărbate, ce ne facem? Oamenii aceștia ne secătuiesc. Sunt din ce în ce mai mulți. Rămânem săraci de tot.“ Oastea adunată lângă David la Barzilai acasă a ajuns de numărul miilor (2 Sam. 18:4).

Sunt convins că așa a și fost. Găzduirea lui David l-a ,,uscat“ pe Barzilai. Sunt convins că acesta a fost motivul pentru care David l-a invitat apoi la Ierusalim și Barzilai și-a trimis copilul să mănânce la masa lui David. Urmașii lui nu s-au mai întors niciodată în Galaad. Nu aveau la ce să se mai întoarcă (1 Regi 2:7).

Cred că, providențial, Dumnezeu aranjase ca Barzilai să ajungă un om ,,foarte bogat“. Nici el nu știa cum de i se întâmplase acest lucru. Știa însă Dumnezeul lui David, care-l pregătise pe Barzilai exact pentru criza prin care a trecut împăratul David.

Ca orice criză a copiilor lui Dumnezeu, necazul cu Absalom avea și el să treacă. Forțele răzvrătite ale lui Absalom ajung curând la oamenii lui David. Lupta este dezlănțuită în pădurea lui Efraim, probabil lângă Mahanaim. Armata uzurpatorului este învinsă și ,,a fost o mare înfrângere în ziua aceea, ca douăzeci de mii de oameni” (2 Sam. 18:7). Oamenii lui David au fost mai tari. Absalom a vrut să fugă, dar părul lui bogat s-a prins în crengile unui pom. Spânzurat între pământ și cer (simbol al întregii lui vieți), tânărul a fost o țintă ușoară pentru săgețile lui Ioab (2 Samuel 18: 7-15).

Capitolul 19, din care face parte textul care ne vorbește despre Barzilai, ne arată cum i-a răsplătit împăratul David pe cei care i-au fost credincioși în timpul pribegiei.

Un om modest și realist

Când ajungem la descrierea despre Barzilai, descoperim încă o calitate a lui. Barzilai, este un om modest, conștient de limitele sale. Deși bătrân, Barzilai ține neapărat să-l conducă pe împărat măcar până la Iordan. Este un semn de respect și cinste.

– ,,De ce să-ți fiu o povară?“, îi răspunde el lui David, când acesta conștient că l-a sărăcit de tot, îl invită să se suie împreună cu el la Ierusalim și să-și petreacă restul vieții la palat (2 Samuel 19:15, 31, 33). A fost un fel de ,,Ce-am făcut deosebit ca să merit să-ți faci greutăți cu mine?“

,,Împăratul a zis lui Barzilai: „Vino cu mine, şi te voi hrăni la mine în Ierusalim.”Dar Barzilai a răspuns împăratului: „Câţi ani voi mai trăi, ca să mă sui cu împăratul la Ierusalim? Eu sunt astăzi în vârstă de optzeci de ani. Pot eu să mai cunosc ce este bun şi ce este rău? Poate robul tău să mai aibă vreun gust pentru ce mănâncă şi bea? Pot eu să mai aud glasul cântăreţilor şi cântăreţelor?“ (2 Sam. 33:35).

Extraordinar! Iată un om care nu este dezechilibrat de perspectiva de a deveni un om de vază la curtea împărătească, de a sta cu împăratul la masă și de a purta haine regale! Barzilai este un om realist și echilibrat, a cărui valoare este înăuntrul lui, nu în afara lui. Ca personaj, Barzilai este antetipul lui Absalom. Tânăr și frumos pe dinafară, dar gol pe dinăuntru, Absalom este așezat în contrast cu Barzilai, bătrân, neputincios, surd și ramolit de tot, dar de o frumusețe rară în caracter și foarte cumpătat în aprecierile despre sine însuși.

,,Să se întoarcă robul tău şi să mor în cetatea mea, lângă mormântul tatălui meu şi al mamei mele! Dar iată că robul tău Chimham va trece cu împăratul, domnul meu; fă ce vei crede pentru el” (2 Sam. 19:37).

,,Sunt un om cu perspectiva mormântului, nu cu a vieții“ spune Barzilai. ,,Ia-l însă pe fiul meu. El este doar la începutul vieții“.

Priceput la oameni, David s-a despărțit de Barzilai cu un semn de prețuire și recunoștință:

,,Împăratul a zis: „Chimham să treacă împreună cu mine şi voi face pentru el ce vei vrea; tot ce vei dori de la mine, îţi voi da!” După ce tot poporul a trecut Iordanul şi după ce l-a trecut şi împăratul, împăratul a sărutat pe Barzilai şi l-a binecuvântat. Şi Barzilai s-a întors acasă“ (2 Sam. 19: 38-39).

Facem bine să medităm asupra exemplului minunat pe care ni-l dă Barzilai. El a fost loial, curajos, generos, modest și realist. Și, mai presus de toate, el a decis să pună interesele lui Dumnezeu înaintea oricăror altor interese (Matei 6:33).

Cred că înțelegeți acum de ce mi-am ales ca pseudonim numele acestui om. Repetând istoria arhetipală, regele meu, Isus Christos, este și El plecat din Ierusalim în pribegia persecuțiilor din acest veac. Vreau să-i fiu loial, indiferent de riscuri și pericole. Vreau să-L găzduiesc și să-i pun la dispoziție tot ceea ce El, providențial, mi-a dăruit. Și mai vreau ceva: doresc să am urmașii mei pururi la masa Lui împărătească.