Lecția practică: Cine se pocăiește este mai sfânt ca Marele Preot!

Text: 2 Samuel 11-12

N-aș povesti-o dacă n-ar fi spus-o mai întâi în public nenea Richard Wurmbrand și apoi a repetat-o de câteva ori și altora.

Erau anii târzii ai pregătirii pentru „marea trecere“ dincolo de cortina temporară a morții. Nenea Richard avea trăiri duhovnicești intense, ceasuri de curățire lăuntrică majoră. L-am găsit tulburat peste obișnuit în dimineața aceea …

„Am avut un vis, o vedenie. N-am spus-o nimănui. Nici lui Bințea. Se făcea că eram pe un munte foarte, foarte înalt, ca muntele Kilimangiaro din Tanzania, Africa. Mă uitam în sus, nu spre pământ, pentru că de sus venea spre mine un glas care mă întreba grav și pătruzător: „Richard, de ce nu ești un sfânt? După atâția ani de umblare cu Mine, de ce nu ești încă sfânt?“

(mai mult…)

Lecție: Dacă privești la Dumnezeu „în sus“ nu vei mai privi pe nimeni „de sus“!

Textul lecției: 2 Samuel 6

Cu ocazia aducerii chivotului la Ierusalim, David s-a închinat Domnului cu entuziasm și cu exuberanță:

„David juca din răsputeri înaintea Domnului şi era încins cu efodul de in subţire“.

„Astfel au suit David şi toată casa lui Israel chivotul Domnului în strigăte de bucurie şi în sunet de trâmbiţe“. (2 Samuel 6:14-15).

În pornirea lui nestăvilită, David a făcut temporar și lucrarea de preot. S-a făcut una cu leviții în cântec și una cu preoții în binecuvântarea poporului:

„După ce au adus chivotul Domnului, l-au pus la locul lui, în mijlocul cortului pe care-l ridicase David pentru chivot, şi David a adus înaintea Domnului arderi-de-tot şi jertfe de mulţumire. Când a isprăvit David de adus arderile de tot şi jertfele de mulţumire, a binecuvântat poporul în Numele Domnului oştirilor. Apoi a împărţit la tot poporul, la toată mulţimea lui Israel, bărbaţi şi femei, fiecăruia câte o pâine, o bucată de carne şi o turtă de stafide. Şi tot poporul a plecat, fiecare la casa lui“. (2 Sam. 6:17-19)

O singură persoană n-a împărtășit entuziasmul împăratului, Mical, nevasta tinereții lui:

„Pe când chivotul Domnului intra în cetatea lui David, Mical, fata lui Saul, se uita pe fereastră şi, văzând pe împăratul David sărind şi jucând înaintea Domnului, l-a dispreţuit în inima ei“ (2 Samuel 6:16)

„David s-a întors să-şi binecuvânteze casa. Mical, fata lui Saul, i-a ieşit înainte şi a zis: „Cu câtă cinste s-a purtat azi împăratul lui Israel descoperindu-se înaintea slujnicelor supuşilor lui, cum s-ar descoperi un om de nimic!” (2 Samuel 6:20). 

Observați că textul o prezintă pe Mical ca „fata lui Saul“, nu ca pe „nevasta lui David. Asta este foarte semnificativ. Mical semăna mult mai mult cu tatăl său Saul decât cu personalitatea lui David.

Contrastul dintre David și Mical poate și trebuie văzut ca o înfruntare între aroganța regală artificială a fetei lui Saul și smerenia popularului cioban pus de Dumnezeu în fruntea turmei poporului Său. David s-a uitat „în sus“ și L-a lăudat pe Dumnezeu cu toată ființa lui, Mical s-a uitat pe fereastră „în jos“ la scena dansului și s-a scârbit de dispreț. I s-a părut că David a necinstit oficiul împărătesc dansând cu oamenii de rând și fiind mult prea familiar cu „slujnicele supușulor lui“.

El s-a uitat de jos în sus, smerindu-se înaintea lui Dumnezeu. Ea s-a uitat de sus în jos, disprețuindu-l pe împăratul lui Israel.

Există o abandonare entuziastă într-o dăruire fără măsură pe care doar cei foarte îndrăgostiți o pot pricepe. David Îl iubea cu toată ființa sa pe Domnul. Avem un exemplu asemănător în femeia păcătoasă care și-a risipit comoara de mir curat din vasul de alabastru pentru că L-a iubit pe Domnul Isus (Luca 7:36-50). Diferența dintre David și Mical este umbra diferenței dintre David și Saul. Dacă Saul nu s-ar fi semețit plin de mândrie ar fi rămas pe tron. Mical avea complexul de superioritate a celei care a fost parte din casa regală. Mirosea a putregai pe dinăuntru, iar vorbele ei au scos duhoarea în afară.

Cine a fost această femeie?

Recitind textele din 1 Samuel 18:1-30, 19:1-18, 2 Samuel 3:13-16, și 6:12-23 vom putea reface ceva din istoria ei.

Prima dată când ne întâlnim cu Mical o vedem ca pe o fetișcană îndrăgostită peste cap de chipeșul tânăr cântăreț adus la curtea tatălui ei Saul.

„Mical, fata lui Saul, iubea pe David. Au spus lui Saul, şi lucrul i-a plăcut.“ (1 Samuel 18:20).

Unele traduceri spun chiar că Saul „și-a frecat mâinile de anticipație“. Pentru că-l dorea drept ginere? Nu, ci pentru că-l dorea mort! Tânărul ajunsese periculos de popular, scandalos de aplaudat și nesuferit de admirat în cântece populare. Saul nu-l putea suferi. Îl detesta și căuta o cale să scape de el. Mical s-a văzut folosită de Tatăl ei pentru uciderea iubitului ei.

„El îşi zicea: „I-o voi da ca să-i fie o cursă şi să cadă sub mâna filistenilor” (1 Samuel 18:29).

Saul a pus la cale un plan ca să-l omoare pe David prin mâna filistenilor, cerându-i lui David ca probă a vredniciei „o sută de prepuțuri de-ale filistenilor“. El spera că va fi omorât de filisteni:

„Şi Saul a zis lui David pentru a doua oară: „Astăzi îmi vei fi ginere”.
Saul a dat slujitorilor săi următoarea poruncă: „Vorbiţi în taină lui David şi spuneţi-i: ,,Iată că împăratul e binevoitor faţă de tine şi toţi slujitorii lui te iubesc; fii acum ginerele împăratului.”
Slujitorii lui Saul au spus aceste lucruri la urechile lui David. Şi David a răspuns: „Credeţi că este uşor să fii ginerele împăratului? Eu sunt un om sărac şi de puţină însemnătate.” Slujitorii lui Saul i-au spus ce răspunsese David.
Saul a zis: „Aşa să vorbiţi lui David: ,,Împăratul nu cere nici o zestre; ci doreşte o sută de prepuţuri de ale filistenilor, ca să-şi răzbune pe vrăjmaşii lui.” Saul avea de gând să facă pe David să cadă în mâinile filistenilor.
Slujitorii lui Saul au spus aceste cuvinte lui David, şi David a primit ce i se ceruse ca să fie ginerele împăratului. Înainte de vremea hotărâtă, David s-a sculat, a plecat cu oamenii lui şi a ucis două sute de oameni dintre filisteni; le-a adus prepuţurile şi a dat împăratului numărul întreg, ca să fie ginerele împăratului. Atunci, Saul i-a dat de nevastă pe fiică-sa Mical. Saul a văzut şi a înţeles că Domnul era cu David şi fiică-sa, Mical, iubea pe David“ (1 Samuel 18:17-28).

Care era problema lui Saul? Gelozia:

„Saul s-a temut din ce în ce mai mult de David şi toată viaţa i-a fost vrăjmaş.“ (1 Samuel 18:25).

Ca un șarpe veninos, Saul a turnat în căsătoria lui David cursele unui socru ucigaș.

Când s-a hotărât să-l omoare de-a binelea, Mical și-a averizat soțul:

„Saul a trimis nişte oameni acasă la David ca să-l pândească şi să-l omoare dimineaţa. Dar Mical, nevasta lui David, i-a dat de ştire şi i-a zis: „Dacă nu fugi în noaptea aceasta, mâine vei fi omorât.” Ea l-a pogorât pe fereastră şi David a plecat şi a fugit. Aşa a scăpat“ (1 Samuel 19:11-12).

Ca să-i dea timp să fugă cât mai departe, Mical a făcut o mică înșelătorie:

„În urmă, Mical a luat terafimul şi l-a pus în pat; i-a pus o piele de capră în jurul capului şi l-a învelit cu o haină.
Când a trimis Saul oamenii să ia pe David, ea a zis: „Este bolnav.”
Saul i-a trimis înapoi să-l vadă şi a zis: „Aduceţi-l la mine, în patul lui, ca să-l omor.”
Oamenii aceia s-au întors şi iată că terafimul era în pat şi în jurul capului era o piele de capră. Saul a zis către Mical: „Pentru ce m-ai înşelat în felul acesta şi ai dat drumul vrăjmaşului meu şi a scăpat?” Mical a răspuns lui Saul: „El mi-a zis: ,,Lasă-mă să plec ori te omor!’” (1 Samuel 19:14-17).

Răspunsul lui Mical a fost magistral. În cuvintele ei, ea a spus cam așa: „M-ai vândut unui om războinic pentru o mie de prepuțuri. O sută de filisteni nu i-au putut ține piept, crezi că aș fi putut face-o eu?“

Până aici, Mical a fost o soție iubitoare și o fată deșteaptă și întreprinzătoare; dar … din cauza luptelor cu Saul, David a stat departe de tânăra nevastă cam paisprezece ani. David n-a chemat-o la sine … sau poate că ea a preferat să nu se ducă … Nu știm precis. Ce știm este că după acești ani, când i-a căzut bine, David s-a gândit să facă din aducerea ei proba credincioșiei lui Abner.

„Bine, voi face legământ cu tine, dar îţi cer un lucru: să nu-mi vezi faţa decât dacă-mi vei aduce mai întâi pe Mical, fata lui Saul, când vei veni la mine” (2 Samuel 3:13).

David a dublat cererea lui făcând-o direct lui Iș-Boșet, împăratul lui Abner:

„Şi David a trimis soli lui Iş-Boşet, fiul lui Saul, să-i spună: „Dă-mi pe nevastă-mea Mical, cu care m-am logodit pentru o sută de prepuţuri de la filisteni” (2 Samuel 3:14).

Mical nu stătuse însă tot timpul acesta văduvă. Era acum soția altuia. S-a căsătorit din dragoste? A făcut-o din plictiseală sau din lipsa a ceva mai bun? Nu știm. Citim însă cu n-a vărsat prea multe lacrimi când a fost să plece de la bărbatul ei și să vină la David. A fost o melodramă. De plâns însă, prin contrast, ni se spune că a plâns doar soțul ei:

„Iş-Boşet a trimis s-o ia de la bărbatul ei, Paltiel, fiul lui Laiş. Şi bărbatul ei a mers după ea plângând până la Bahurim. Atunci, Abner i-a zis: „Pleacă şi întoarce-te!” Şi el s-a întors“ (2 Samuel 3:15-16).

Mical n-a plâns. Se întorcea la curtea împărătească. La urma urmei, David fusese prima ei dragoste și probabil că mai rămăsese în ea ceva iubire și pentru el.

Întoarsă la David, Mical s-a văzut însă doar membra unui harem. S-a reîndrăgositi de David? Poate că da, poate că nu. Era însă sigur îndrăgostită de rangul regal. Biblia ne spune că în ocazia dansului țopăit prilejuit de aducerea chivotului la Ierusalim, femeia aceasta l-a disprețuit în inima ei.

Mical n-a învățat nimic din istoria tatălui ei, așa că David a trebuit să îi spună cuvinte dure, cuvinte cu referire directă la trecutul vinovat al casei tatălui ei:

„David a răspuns Micalei: „Înaintea Domnului, care m-a ales mai presus de tatăl tău şi de toată casa lui, ca să mă pună căpetenie peste poporul Domnului, peste Israel, înaintea Domnului am jucat. Vreau să mă arăt şi mai de nimic decât de data asta şi să mă înjosesc în ochii mei, totuşi voi fi în cinste la slujnicele de care vorbeşti.” Şi Mical, fata lui Saul, n-a avut copii până în ziua morţii ei“ (2 Samuel 6:11-23).

Nu cred că David a lipsit-o de datoria lui de soț, ci mai degrabă că ea a avut o lipsă de fertilitate dată direct ca pedeapsă de Dumnezeu și n-a avut copii nici înaintea acestui incident, când era cu celălalt bărbat sau cu David. Neamul lui Saul n-a avut urmași prin ea, ca nu cumva ei să pretindă mai târziu dreptul la tron. În conflictul de atunci, Dumnezeu s-a pronunțat în favoarea lui David. El a rămas un far luminos în istorie. Mical a rămas … o simplă istorie din care trebuie să învățăm astăzi.

Falsul sentiment de superioritate, spiritul aristocratic lumesc și mândria orgolioasă n-au ce căuta în împărăția copiilor lui Dumnezeu și nici în adunările creștine de astăzi. Cine „se uită de sus“ spre oameni nu s-a uitat suficient de smerit „în sus“ spre Dumnezeu.

Ca și David, fii entuziast, extravagant și risipitor în închinarea ta către Domnul. Lasă entuziasmul să-L înalțe pe El și trăiește-ți foarte necesara „lepădare de sine“, fără să-ți pese de ceea ce vor spune oamenii.

Lecția practică: Viața nu e cum îți dorești, ci cum ți se-ntâmplă.

Text: 1 Samuel 31; 2 Samuel 1-4

Bucuria ne duce pe înălțimi. Suferința ne coboară în adâncuri. Avem nevoie și de una și de cealaltă, asemenea pomilor cu crengi și rădăcini. Cu cât coroana este mai bogată, cu atât rădăcinile trebuiesc înfipte mai adânc ca să dea stabilitate și substanță. Toate situațiile în care suntem sau vom trece vreodată prin viață vor fi complexe. Vom avea motive să fim veseli și vom avea motive de tristețe. Vom dobândi ce ne-am dorit, dar de fiecare dată vom descoperi că împreună cu ele vom avea parte de alte neajunsuri și alte solicitări sfâșietoare.

Copilul așteaptă cu nerăbdare să se ducă la școală, dar după o vreme ar vrea să nu se mai ducă și să stea acasă. Tânărul se uită cu înfrigurare pe lista celor admiși la facultate, dar după aceea descoperă că a dat admiterea la nopți nedormite, la cursuri dificile și la profesori fără inimă. Studentul își invidiază părinții pentru că „au bani“. În curând îi va avea și el, dar va descoperi că împreună cu banii se înmulțesc și „cei ce îi papă“. Vrea să se însoare și dorește mâna unei prințese ca în basme, dar după nuntă descoperă că ea a venit „la pachet“ cu mama ei, cu tatăl ei, cu toate rudele ei și cu o seamă de obiceiuri care-i erau străine. Adultul visează să aibă și el casa lui, dar descoperă apoi povara ratelor, corvoada nesfârșită a reparațiilor și robia curățeniei. Căsătoritul vrea să-și redobândească libertatea de dinaintea căsătoriei, dar descoperă că divorțul nu este o simplificare, ci cea mai mare complicare a lucrurilor. Încearcă o a doua căsătorie, dar asta este și mai rău …

Pentru David, tristețea a fost fața nevăzută a bucuriei. Iată-l scăpat de persecuția lui Saul, dar în loc să cânte o cântare de bucurie, cântă una de jale, în loc să urce extazul unei dorințe împlinite, coboară în tenebrele tragediilor. Așa este viața. Vei avea parte de dulce și vei avea parte de amar. Niciunul din noi nu ne putem sustrage acestei ambivalențe cotidiene.

Și ce să faci atunci? Răspunsul îl vei afla în aceste prime capitole din 2 Samuel. Pe scurt, el este acesta: când trebuie să plângi, plângi, când trebuie să te bucuri, bucură-te. Când trebuie să pedepsești, pedepsește. Când trebuie să ierți, iartă din toată inima. Trăiește-ți viața cu intensitate și învață că dincolo de așteptările de azi vor veni încercările de mâine. Dumnezeu nu ne dă ceea ce ne așteptăm, dar întotdeauna ne dă ceea ce ne trebuie pentru desăvârșirea caracterului nostru.

Cine a crezut că David a scăpat de necazuri odată cu moartea lui Saul s-a înșelat amarnic! Dumnezeu a mai avut de lucrat mult la caracterul lui. Primele patru capitole din 2 Samuel ilustrează acest lucru. În loc de bucurie, ele sunt pline de tristețe.

Ne aflăm într-una dintre cele mai tulburi, mai complexe și mai confuze etape din viața lui David. Aparent i se împlinesc dorințele, dar … îl apucă plânsul. Care i-au fost motivele? Despre ce fel de tristețe a fost vorba?

I. Tristețe datorită înfrângerii evreilor în lupta cu filistenii și datorită morții lui Saul și Ionatan. În ceea ce-l privește pe Saul, ni se dau două variante, cea a sinuciderii și cea a uciderii lui de către un tânăr amalecit. Prima este cea adevărată și o găsim în textul inspirat al Scripturii repetată în 1 Cronici 10:1-14, iar cea de a doua este varianta unui om care a vrut să profite din tragedia lui Saul și a ajuns să-și piardă viața.

Jalea lui David pentru moartea dușmanilor lui, mai întâi pentru Saul și Ionatan, iar mai târziu pentru Abner, generalul ostil lui David, poate trece drept fățărnicie și „teatru“. Unii spun că ele au fost căile prin care David a căutat să câștige poporul loial lui Saul de partea sa. Aceasta presupune însă o dușmănie răzbunătoare pe care a pariat și tânărul amalecit care a venit să-i spună că el l-a ucis pe fostul împărat dușman. A pariat și a pierdut, pentru că presupunerea sa a fost greșită. El l-a crezut pe David un om cu o gândire „lineară“, unidimensională, conform căreia iubim pe prieteni și urâm pe vrăjmași. David depășise însă psihologia aceasta copilărească …

Într-adevăr, în copilărie oamenii văd totul simplist, în alb și negru. Făt Frumos este bun , iar zmeul este rău. Zâna poate fi „cea bună“ sau „cea rea“. N-a auzit nimeni de o zână „așa și așa“. Copilăria nu poate pricepe realitatea nuanțelor.

David era deja un om complex, matur, care înțelegea că toți oamenii sunt un amestec de bine și rău, că manifestările depind foarte mult de împrejurări, iar răul se poate transforma întotdeauna în bine și binele în rău.

Tristețea lui la moartea lui Saul nu este ipocrită și nici „de fațadă“. Dacă ar fi fost așa i-ar fi pomenit și pe ceilalți fii ai lui Saul care muriseră. David plânge și plânge din toată inima.

„David şi-a apucat hainele şi le-a sfâşiat şi toţi oamenii care erau lângă el au făcut acelaşi lucru. Au jelit, au plâns şi au postit până seara de durere pentru Saul, pentru fiul său Ionatan, pentru poporul Domnului, fiindcă fuseseră tăiaţi cu sabia“ (1 Samuel 1:11-12).

Așa cum am spus deja în capitolele trecute, în Saul era mare parte din Ionatan pe care-l educase, iar David a respectat până la capăt pe omul care a avut harul să fie „alesul Domnului“:

„David a zis tânărului care-i adusese aceste veşti: „De unde eşti?”
Şi el a răspuns: „Sunt fiul unui străin, al unui amalecit.”
David i-a zis: „Cum nu ţi-a fost frică să pui mâna pe unsul Domnului şi să-l omori?”
Şi David a chemat pe unul din oamenii lui şi a zis: „Apropie-te şi omoară-l!” Omul acela a lovit pe amalecit, care a murit.  
Şi David i-a zis: „Sângele tău să cadă asupra capului tău, căci gura ta a mărturisit împotriva ta, fiindcă ai zis: ,,Am omorât pe unsul Domnului! ” (2 Samuel 1:13-16).

Trebuie să spunem că Saul începuse să se sinucidă de foarte multă vreme, începând cu prima lui neascultare față de voia Domnului:

„Saul a murit pentru că s-a făcut vinovat de fărădelege faţă de Domnul, al cărui cuvânt nu l-a păzit“ (1 Cronici 10:13).

Suferința lui David este autentică. Din ea s-a născut și lauda și răsplătirea celor din Iabesul Galaadului care și-au riscat viața ca să ia trupurile batjocorite ale lui Saul și Ionatan și să le dea o înmormântare decentă la ei acasă:

„Au dat de ştire lui David că oamenii din Iabesul Galaadului au îngropat pe Saul. David a trimis nişte soli oamenilor din Iabesul Galaadului să le spună: „Binecuvântaţi să fiţi de Domnul, fiindcă aţi arătat astfel bunăvoinţă faţă de Saul, stăpânul vostru, şi l-aţi îngropat! Şi acum, Domnul să vă arate bunătate şi credincioşie! Vă voi face şi eu bine, pentru că v-aţi purtat astfel. Să vi se întărească mâinile şi fiţi viteji, căci stăpânul vostru Saul a murit, şi pe mine m-a uns casa lui Iuda împărat peste ea“ (2 Samuel 2:4-7).

Cei din Iabesul Galaadului fuseseră izbăviți în urmă cu 40 ani de una din intervențiile lui Saul (1 Samuel 11:1-11) și și-au riscat viața ca să cinstească moartea binefăcătorului lor. Din considerații legate de protecția împotriva unor infecții, cei din Iabes au luat cadavrele intrate în descompunere și „le-au ars“ (aviz celor care se împotrivesc cremării), îngropând apoi oasele rămase (1 Samuel 31:12-13).

Tristețea lui David s-a revărsat într-o cântare de jale (2 Samuel 1:17-27). De murit au murit patru persoane, Saul și cei trei fii ai săi, dar David face cântarea doar pentru Saul și, mai ales, pentru Ionatan.

„Saul şi Ionatan, care s-au plăcut şi s-au iubit în timpul vieţii lor,
n-au fost despărţiţi nici la moarte;
erau mai uşori decât vulturii,
mai tari decât leii“ (2 Samuel 1:23).

Așa este viața! Când este vremea plânsului, plângi. Nu la întâmplare ți-a dat Dumnezeu lacrimi! David nu numai că a scris o cântare de jale, dar i-a obligat pe toți ceilalți s-o cânte. Ajunseseră într-o zi de jale:

„Iată cântarea de jale pe care a alcătuit-o David pentru Saul şi fiul său Ionatan şi pe care a poruncit s-o înveţe copiii lui Iuda. Este numită Cântarea Arcului şi se află scrisă în Cartea Dreptului“ (2 Samuel 1:17-18).

Prin alegerile pe care le face, David începe să crească înaintea lui Dumnezeu, în el însuși și înaintea oamenilor. Deciziile tristeții lui vor câștiga încet, încet simpatia și inima întregii națiuni. Deocamdată însă …

II. David a fost trist și datorită refuzului celorlalte seminții. Normal ar fi fost ca odată cu moartea lui Saul, tot Israelul să vină și să-l facă împărat. Mesajul lui David anticipa un astfel de lucru:

„Să vi se întărească mâinile şi fiţi viteji, căci stăpânul vostru Saul a murit, şi pe mine m-a uns casa lui Iuda împărat peste ea” (2 Samuel 27).

N-au făcut-o decât cei din Iuda, propria lui seminție … Și aceasta a fost însă o etapă în planul prestabilit de Dumnezeu. David trebuia să învețe să rămână smerit:

„După aceea, David a întrebat pe Domnul: „Să mă sui în vreuna din cetăţile lui Iuda?” Domnul i-a răspuns: „Suie-te”. David a zis: „Unde să mă sui?” Şi Domnul a răspuns: „La Hebron”. David s-a suit acolo cu cele două neveste ale sale: Ahinoam din Izreel şi Abigail din Carmel, nevasta lui Nabal. David a luat cu el şi pe oamenii care erau la el, pe fiecare cu casa lui, şi au locuit în cetăţile Hebronului. Bărbaţii lui Iuda au venit şi au uns acolo pe David ca împărat peste casa lui Iuda“ (2 Samuel 2:1-4).

Niciuna din celelalte seminții ale lui Israel nu s-au grăbit însă să se apropie de David. În inima lor stăruia încă imaginea lui David aliat cu filistenii, integrat în împărăția lui Achiș și pornit să lupte împotriva poporului lui Dumnezeu. Opinia publică nu-i era favorabilă. Imaginea lui era șifonată rău și va trebuie să se întâmple câteva lucruri foarte importante pentru ca „toate semințiile lui Israel să vină la David, în Hebron“ cum scrie în 2 Samuel 5:1. Puternicul Abner trece peste ceea ce știa despre Dvaid și „inventează“ el un nou împărat. În poporul Domnului, Abner n-are timp să stea de vorbă cu Domnul, ci ia inițiative personale. El face și desface împărății.

Sub influența lui, în loc să vină la David, celelalte seminții îl pun pe tron pe unul din fiii din casa lui Saul, unul care nu fusese în lupta în care murise tatăl său și frații lui:

„Însă Abner, fiul lui Ner, căpetenia oştirii lui Saul, a luat pe Iş-Boşet, fiul lui Saul, şi l-a trecut la Mahanaim. L-a pus împărat peste Galaad, peste gheşuriţi, peste Izreel, peste Efraim, peste Beniamin, peste tot Israelul. Iş-Boşet, fiul lui Saul, era în vârstă de patruzeci de ani când s-a făcut împărat al lui Israel şi a domnit doi ani. Numai casa lui Iuda a rămas lipită de David. Timpul cât a domnit David la Hebron peste casa lui Iuda a fost de şapte ani şi şase luni“ (2 Samuel 2:8-11).

Pierise din țară ecoul refrenul care-l făcuse celebru și stârnise mânia împăratului Saul:

„Saul a bătut miile lui,
iar David, zecile lui de mii.”

Saul s-a mâniat foarte tare şi nu i-a plăcut vorba aceasta. El a zis: „Lui David îi dau zece mii şi mie-mi dau mii! Nu-i mai lipseşte decât împărăţia” (1 Samuel 18:7-8).

David a trebuit să învețe să fie smerit, să plătească prețul greșelilor sale și să … aștepte.

Ai zice că într-o împărăție, împăratul conduce, dar iată că în jurul lui David se țese un conflict între doi oameni cu voință puternică, doi generali de armată: Ioab, conducător în armata lui David, și Abner, conducătorul armatei lui Saul. În aceste capitole vedem cum situația îi scapă lui David de sub control și cum acești oameni cu personalități puternice fac și desfac treburile împărăției.

N-aș vrea să mă înțelegeți greșit, oamenii aceștia nu sunt neapărat răi. Sunt și răi și buni, un amestec așa cum este în fiecare dintre noi. Dar asta nu este important aici. Important este că ei sunt tipul de oameni care „nu se pot subordona“; ei trebuie să fie întotdeauna mai mari decât cei mari. Nu așteaptă, nu ascultă și nu întreabă, ci fac ceea ce-i taie capul. Avem și astăzi printre noi astfel de persoane și multe din conflictele fraticide se nasc din „inițiativele“ lor.

III. Tristețea lui David s-a amplificat din cauză că s-a văzut conducătorul unei fracțiuni atrasă într-un război civil fraticid.

Ambiția lui Abner, care l-a pus cu de la sine putere pe Iș-Boșet pe tron a târât națiunea într-un conflict crunt. David se uită neputincios la ceea ce se întâmplă. Este una să fi stăpân pe situație și alta să fi spectator. Viața nu e cum dorești, ci cum ți se-ntâmplă. Mereu parcă ceea ce aduce David poporului este … război. O vreme a fost cu Saul, iar acum, prin Abner, este cu un fiu al lui Saul.

Lupta pentru tron risca să se transforme într-un abator nemilos și asta le-a fost arătat de Dumnezeu într-o întâmplare unică în analele războaielor:

„Abner, fiul lui Ner, şi oamenii lui Iş-Boşet, fiul lui Saul, au ieşit din Mahanaim ca să meargă asupra Gabaonului. Ioab, fiul Ţeruiei, şi oamenii lui David au pornit şi ei. S-au întâlnit la iazul din Gabaon şi s-au oprit unii dincoace de iaz şi ceilalţi dincolo. Abner a zis lui Ioab: „Să se scoale tinerii aceştia şi să se bată înaintea noastră!” Ioab a răspuns: „Să se scoale!” S-au sculat şi au înaintat în acelaşi număr: doisprezece din Beniamin pentru Iş-Boşet, fiul lui Saul, şi doisprezece inşi ai lui David. Fiecare, apucând pe potrivnicul lui de cap, i-a împlântat sabia în coastă şi au căzut toţi deodată. Şi locul acela de lângă Gabaon s-a numit Helcat-Haţurim (Locul Săbiilor)“ (2 Samuel 2:12-16).

În luptele care au urmat, Abner l-a ucis, vrând-nevrând, pe Asael, fratele lui Ioab și verișorul lui David (2 Samuel 2:18-23). Interesant și semnificativ este că Abner a ezitat inițial să-l omoare pe Asael nu de teama lui David, ci de a lui Ioab! Oamenii aceștia puternici și orgolioși știau foarte bine unul de celălalt și se supravegheau ca doi rivali.

„Abner a zis iarăşi lui Asael: „Abate-te dinapoia mea. Pentru ce să te lovesc şi să te trântesc la pământ? Cum voi ridica apoi faţa înaintea fratelui tău Ioab?” (2 Samuel 2:22).

Când biruința a înclinat în favoarea armatei lui David, Abner a propus o încheiere a ostilităților:

„Abner a chemat pe Ioab şi a zis: „Oare mereu are să sfâşie sabia? Nu ştii că la sfârşit va fi amar? Până când vei pregeta să spui poporului să nu mai urmărească pe fraţii lui?”
Ioab a răspuns: „Viu este Dumnezeu că, dacă n-ai fi vorbit, poporul n-ar fi încetat până mâine dimineaţă să urmărească pe fraţii lui.”
Şi Ioab a sunat din trâmbiţă şi tot poporul s-a oprit; n-au mai urmărit pe Israel şi nici nu s-au mai bătut. Abner şi oamenii lui au mers toată noaptea în câmpie; au trecut Iordanul, au străbătut în întregime Bitronul şi au ajuns la Mahanaim.
Ioab s-a întors de la urmărirea lui Abner şi a adunat tot poporul: lipseau nouăsprezece inşi din oamenii lui David şi Asael. Dar oamenii lui David omorâseră trei sute şaizeci de inşi din bărbaţii lui Beniamin şi ai lui Abner. Au luat pe Asael şi l-au îngropat în mormântul tatălui său, la Betleem. Ioab şi oamenii lui au mers toată noaptea şi li s-au revărsat zorile în Hebron“ (2 Samuel 2:26-32).

Tristețea lui David s-a accentuat apoi și mai mult când, Ioab, răzbunând sângele fratelui său Asael, l-a asasinat mișelește pe Abner. Cum de devenise generalul rivalului său la tron un om după care să plângă David?

În providența divină, între noul împărat al semințiilor lui Israel, Iș-boșet și Abner s-a iscat o ceartă din cauza unei țiitoare a lui Saul. Abner s-a culcat cu ea și lui Iș-Boșet nu i-a plăcut. Asta a fost picătura care a făcut ca Abner să se întoarcă împotriva noului împărat. În logica lui, Iș-boșet ar fi trebuit să-i fie recunoscător că i-a dat o națiune întreagă, nu să se revolte că i-a furat o țiitoare din casa regală (2 Samuel 3:6-8). Din străfundurile conștiinței a răsunat atunci convertirea lui Abner la David:

„Abner s-a mâniat foarte rău de cuvintele lui Iş-Boşet şi a răspuns: „Oare cap de câine sunt eu şi ţin cu Iuda? Eu dau astăzi dovadă de bunăvoinţă faţă de casa tatălui tău Saul, faţă de fraţii şi prietenii lui, nu te-am dat în mâinile lui David, şi astăzi îmi bagi vină pentru un păcat făcut cu femeia aceasta? Dumnezeu să pedepsească cu toată asprimea pe Abner, dacă nu voi face cum a jurat Domnul lui David, când i-a spus că împărăţia va fi luată de la casa lui Saul şi că scaunul de domnie al lui David va fi ridicat peste Israel şi peste Iuda, de la Dan până la Beer-Şeba” (2 Samuel 3:8-10).

Iată dovada că Abner știa care este voia Domnului, dar fusese prea mândru și orgolios ca să țină seama de ea.

Conștient că Abner este adevărata „putere din spatele tronului“ și că fără Abner nu-l ascultă nimeni, Iș-Boșet nu i-a răspuns nimic, dar era deja prea târziu. Mânios, Abner s-a dus la David și i-a propus să-l facă împărat peste tot Israelul. Abner acesta nu suporta gândul că Ioab va fi general peste armata Israelului și că el va dispare în umbră. Tot așa cum până atunci trecuse cu vederea că Dumnezeu îl unsese deja pe David ca împărat, trece acum la fel de ușor peste Iș-Boșet și peste opinia publică pe care tot el o născuse în Israel. Supărat pe Iș-Boșet, el i-a declarat credință lui David și s-a dus în toată țara să convingă celelalte seminții:

„Abner a trimis soli la David să-i spună din partea lui: „A cui este ţara? Fă legământ cu mine, şi mâna mea te va ajuta să întorci la tine pe tot Israelul” … „Abner a stat de vorbă cu bătrânii lui Israel şi le-a zis: „Odinioară voi doreaţi să aveţi împărat pe David; puneţi-l acum, căci Domnul a zis despre el: ,,Prin robul Meu David voi izbăvi pe poporul Meu Israel din mâna filistenilor şi din mâna tuturor vrăjmaşilor lui.”
Abner a vorbit şi lui Beniamin şi s-a dus să spună în auzul lui David la Hebron ce hotărâse Israel şi toată casa lui Beniamin. A ajuns la David în Hebron, însoţit de douăzeci de oameni, şi David a dat un ospăţ în cinstea lui Abner şi a celor care erau cu el.
Abner a zis lui David: „Mă voi scula şi voi pleca să strâng tot Israelul la domnul meu, împăratul, ca să facă legământ cu tine şi să domneşti în totul după dorinţa ta”. David a dat drumul lui Abner, care a plecat în pace“ (2 Samuel 3:12, 17-21).

Totul părea că merge acum ca pe roate și David s-a încrezut în Abner. Dintr-un anumit punct de vedere, David l-a justificat pe Abner. Omul acesta a fost verișorul lui Saul (1 Samuel 14:50 ) și a fost normal să țină la casa rudei sale. … David a crezut că Dumnezeu i-a schimbat acum inima și că va fi pe viitor un general de nădejde în împărăția lui.

Numai că … întors între timp dintr-o misiune de luptă, generalul în funcție al lui David, verișorul Ioab, a aflat de toate acestea. Gurile rele spun că s-a speriat de eventualitatea în care Abner avea să-i ia locul la dreapta lui David și, profitând de dreptul divin de a răzbuna sângele fratelui său Asael, i-a trimis vorbă vicleană lui Abner să se întoarcă la Hebron, nu l-a lăsat însă să intre în cetate, ci l-a asasinat mișelește în poarta cetății.

„Şi Ioab, după ce a plecat de la David, a trimis pe urmele lui Abner nişte soli care l-au adus înapoi de la fântâna fără apă Sira: David nu ştia nimic. Când s-a întors Abner la Hebron, Ioab l-a tras deoparte în mijlocul porţii ca să-i vorbească în taină şi l-a lovit acolo în pântece şi l-a omorât, ca să răzbune moartea fratelui său Asael“ (2 Samuel 3:26-27).

De ce în poarta cetății? Pentru că Hebronul era una din „cetățile de scăpare“ și Ioab n-ar fi avut dreptul să-l omoare dacă intra înăuntru!:

„Domnul a vorbit lui Iosua şi a zis:
„Vorbeşte copiilor lui Israel şi spune-le: ,,Hotărâţi-vă, cum v-am poruncit prin Moise, cetăţi de scăpare, unde să poată fugi ucigaşul care va omorî pe cineva fără voie, fără să aibă vreun gând să-l omoare; ele să vă fie un loc de scăpare împotriva răzbunătorului sângelui. Ucigaşul să fugă într-una din aceste cetăţi, să se oprească la intrarea porţii cetăţii şi să spună întâmplarea lui bătrânilor cetăţii aceleia; ei să-l primească la ei în cetate şi să-i dea o locuinţă, ca să locuiască împreună cu ei. Dacă răzbunătorul sângelui îl va urmări, ei să nu dea pe ucigaş în mâinile lui, căci fără să vrea a omorât pe aproapele lui şi fără să-i fi fost vrăjmaş mai înainte. El să rămână în cetatea aceasta până se va înfăţişa înaintea adunării ca să fie judecat, până la moartea marelui preot care va fi atunci în slujbă. Atunci, ucigaşul să se întoarcă şi să intre iarăşi în cetatea şi în casa lui, în cetatea de unde fugise.”
Ei au pus deoparte Chedeşul în Galileea, în muntele lui Neftali; Sihemul în muntele lui Efraim şi Chiriat-Arba, sau Hebronul, în muntele lui Iuda“ (Iosua 20:1-7; Numeri 35:9-29).

Ioab nu l-a acceptat pe David ca reprezentant al lui Dumnezeu în țară sau, cel puțin, n-a făcut-o întotdeauna. Ioab prefera să facă ceea ce-l tăia pe el capul. El i-a fost împăratului David un ghimpe incomod și adeseori dureros. David nu l-a putut pedepsi pe Ioab pentru crima făcută, căci era apărat de Legea lui Moise, dar nu i-a iertat niciodată fapta mișelească. Uciderea lui Ioab a fost una din poruncile pe care i le-a lăsat cu limbă de moarte fiului său Solomon:

„Ştii ce mi-a făcut Ioab, fiul Ţeruiei, ce a făcut celor două căpetenii ale oştirii lui Israel, lui Abner, fiul lui Ner, şi lui Amasa, fiul lui Ieter. I-a omorât; a vărsat în timp de pace sânge de război şi a pus sângele de război pe cingătoarea cu care era încins la mijloc şi pe încălţămintea din picioare. Fă după înţelepciunea ta şi să nu laşi ca perii lui cei albi să se pogoare în pace în Locuinţa morţilor“ (1 Regi 2:5-6).

Asasinarea lui Abner a făcut să curgă iar tristețea din inima lui David. Așa a izvorât cea de a doua cântare de jale din aceste prime capitole din 2 Samuel. Tot Israelul a înțeles atunci că David n-a fost complice la cele întâmplate:

„David a aflat apoi şi a zis: „Nevinovat sunt eu şi împărăţia mea pe vecie înaintea Domnului de sângele lui Abner, fiul lui Ner. Sângele acesta să cadă asupra lui Ioab şi asupra întregii case a tatălui său! Totdeauna să fie în casa lui Ioab cineva atins de o scurgere de sămânţă sau de lepră, sau care să se rezeme în cârjă, sau să cadă ucis de sabie, sau să ducă lipsă de pâine!”
Astfel, Ioab şi fratele său Abişai au omorât pe Abner pentru că omorâse pe fratele lor Asael în lupta de la Gabaon.
David a zis lui Ioab şi întregului popor care era cu el: „Rupeţi-vă hainele, încingeţi-vă cu saci şi bociţi-vă înaintea lui Abner!” Şi împăratul David mergea în urma sicriului.
Au îngropat pe Abner la Hebron. Împăratul a ridicat glasul şi a plâns la mormântul lui Abner, şi tot poporul plângea. Împăratul a făcut următoarea cântare de jale pentru Abner şi a zis:

„Să moară Abner cum moare un mişel?
N-aveai nici mâinile legate,
Nici picioarele puse în lanţuri
Ai căzut cum cade cineva înaintea celor răi!”

Şi tot poporul a plâns şi mai mult după Abner.
Tot poporul s-a apropiat de David ca să-l facă să mănânce ceva cât era încă ziuă, dar David a jurat zicând:
„Să mă pedepsească Dumnezeu cu toată asprimea dacă voi gusta pâine sau altceva înainte de apusul soarelui!”
Lucrul acesta a fost cunoscut şi plăcut la tot poporul; toţi au găsit că era bine ce făcuse împăratul. Tot poporul şi tot Israelul au înţeles în ziua aceea că Abner, fiul lui Ner, nu fusese ucis din porunca împăratului.
Împăratul a zis slujitorilor săi: „Nu ştiţi că o căpetenie, un om mare, a căzut astăzi în Israel? Eu sunt încă slab, măcar că am primit ungerea împărătească, şi oamenii aceştia, fiii Ţeruiei, sunt prea puternici pentru mine. Domnul să răsplătească după răutatea celui ce a făcut răul!” (2 Samuel 3:28-39).

IV. La toată această suită de morți din jurul lui, David a trebuit să mai asiste neputincios la încă una. Doi oameni fără discernământ i-au oferit lui David iar mantia de complice la asasinat. Dovedind că nu-l cunosc de loc pe David, două dintre căpeteniile cetelor de război de la curtea regală a lui Iș-Boșet , Baana și Racab au crezut că-și construiesc un viitor lângă viitorul împărat dacă îi vor aduce lui David capul lui Iș-Boșet:

„Au intrat în casă pe când el era culcat pe pat, în odaia lui de dormit, l-au lovit, l-au omorât şi i-au tăiat capul. I-au luat capul şi au mers toată noaptea prin câmpie. Au adus capul lui Iş-Boşet la David, în Hebron, şi au zis împăratului: „Iată capul lui Iş-Boşet, fiul lui Saul, vrăjmaşul tău, care voia să-ţi ia viaţa; Domnul răzbună azi pe împărat, domnul meu, împotriva lui Saul şi împotriva neamului lui” (2 Samuel 4:7-8).

 

Era ultimul lucru pe care și-l dorea David! „Casa lui Saul“ era și casa lui Ionatan, era casa „unsului Domnului!“. Indignat că asasinii au putut crede că-i fac o bucurie, David i-a condamnat imediat la moarte:

„David a răspuns lui Recab şi lui Baana, fratele său, fiii lui Rimon din Beerot: „Viu este Domnul, care m-a izbăvit din orice primejdie, că pe cel ce a venit să-mi spună: ,,Iată, Saul a murit“ şi care credea că-mi aduce o veste bună, l-am prins şi l-am omorât la Ţiclag, ca să-l răsplătesc pentru ştirea lui, şi, când nişte răi au ucis pe un om nevinovat în casa lui şi în patul lui, cu cât mai mult îi voi cere sângele din mâinile voastre şi vă voi nimici de pe pământ.”
Şi David a poruncit oamenilor lui să-i omoare; le-au tăiat mâinile şi picioarele şi i-au spânzurat la marginea iazului din Hebron. Au luat apoi capul lui Iş-Boşet şi l-au îngropat în mormântul lui Abner, la Hebron“ (2 Samuel 4:9-12).

Israel s-a reîntâlnit astfel cu David, cel care fusese fugar timp de peste zece ani printre ei. Încet, încet acest „uns al Dommnului“ spălat în valuri succesive de tristețe amară a recâștigat inima poporului. Interesant, Dumnezeu nu l-a ridicat dintr-o dată, cum făcuse cu biruința asupra lui Goliat, ci l-a condus spre tron prin jalea câtorva cortegii mortuare. Interesant și original mod de a lucra. Viața nu e cum dorești, ci cum ți se-ntâmplă, pentru că nu tu decizi, ci Domnul! E mare lucru să nu cutezi „să-L ajuți pe Dumnezeu“, și să poți aștepta cu credință împlinirea voiei Sale.

Tristețe din cauza morții lui Saul, tristețe din cauza războiului fraticid, tristețe din cauza asasinării lui Abner, tristețe din cauza asasinării lui Iș-Boșet … Câteodată, viața îți scapă din mână și oameni cu personalități mai puternice decât a ta dau totul peste cap. David s-a refugiat în credința că Dumnezeu are totuși ultimul cuvânt și că hotărârile lui vor fi în final cele bune.

Lecția practică: Când te cerți cu un nebun asigură-te că nu face și el la fel!

Text: 1 Samuel 25

Pregătiți-vă să mergem împreună la teatru! William Shakespeare a avut dreptate când a spus: „Lumea-ntreagă este o scenă și toți oamenii-s actori. Răsar şi pier cu rândul, fiecare!“ (monologul lui Jaques din ”Cum vă place”, actul II, scena 7)

Este o piesă de teatru în trei acte. Sunt trei personaje principale: Nabal, soția lui Nabal și David. De la fiecare dintre ei putem învăța câte ceva. Înainte însă vom trece în revistă evenimentele:

Actul unu (1 Samuel 25:1-8) ne pune înainte un paradox: „Bine faci, rău primești“.

Prezența lui David și a oștirii adunate în jurul lui a fost un zid de protecție pentru Nabal, un oier foarte bogat în Maon, o localitate din pustia Paran. S-ar fi cuvenit ca la sărbătoarea tunsului oilor, omul acesta să se gândească să-i răsplătească cu ceva. Așa ar fi fost frumos și așa ar fi fost „normal“. Nabal era însă un om nenormal, poreclit pe drept „Nabal“ (nebun). Nici nu i-a trecut prin minte să dea ceva din ce era a lui. Nici măcar atunci când David a trimis niște tineri soli să-i aducă aminte și să-i ceară ceva, Nabal n-a vrut să dea.

Avem de a face aici cu câteva lucruri importante. Vedem în primul rând delicatețea de caracter a lui David. Influența lui a făcut ca nici un om din anturajul său să nu „fure“ în timpul anului de la Nabal nici un miel, nici un ied! Având în vedere privațiunile prin care au trecut acești oameni, performanța este demnă de remarcat și de salutat. Mai mult, deși avea de partea lui forța, David formulează o cerere plină de politețe:

„David a aflat în pustie că Nabal îşi tunde oile. A trimis la el zece tineri, cărora le-a zis: „Suiţi-vă la Carmel şi duceţi-vă la Nabal. Întrebaţi-l de sănătate în numele meu şi să-i vorbiţi aşa: ,,Să trăieşti în pace şi pacea să fie cu casa ta şi cu tot ce este al tău. Şi acum, am auzit că tunzi oile. Păstorii tăi au fost cu noi; nu i-am ocărât şi nu li s-a luat nimic în tot timpul cât au fost la Carmel. Întreabă pe slujitorii tăi, şi-ţi vor spune. Să capete trecere dar tinerii aceştia înaintea ta, fiindcă venim într-o zi de bucurie. Dă dar, te rog, robilor tăi şi fiului tău David ce te lasă inima“ (1 Samuel 25:4-8).

În limbaj oriental, „tatăl lui …“ este un grad de superioritate în timp ce „fiu lui …“ este un grad de inferioritate. David, într-o ordine valorică, nu ereditară, se numește pe sine în fața lui Nabal „David, fiul tău“. Mai mult, David nu stabilește „tributul“ sau „prețul“ protecției din timpul anului, ci-l lasă pe Nabal să decidă.

Al doilea lucru care sare în ochi este reținerea lui David într-o vreme în care „puterea făcea legea“. Nu exista „poliție“, nu existau „autorități“ la care să te plângi și care să te protejeze. În realitatea cotidiană, cel care era mai puternic avea întotdeauna dreptate. „Dreptul celui puternic“ există și se manifestă și astăzi în relațiile dintre statele lumii. Deși se vorbește în termenii unei etici internaționale, fiecare stat este atât de nedrept cât îi permit împrejurările. Esop a înrămat de mult această realitate în portretul unei fabule. Ea spune că:

Leul, vulpea şi măgarul se înţeleseseră să se facă tovarăşi la vânătoare. După ce au prins o mare pradă, la întoarcerea din pădure, leul i-a cerut măgarului să împartă vânatul în câte o porţie potrivită fiecăruia din cei trei parteneri.

 

Măgarul a împărţit cu grijă prada în trei părţi egale şi le-a cerut, cu modestie, celorlalţi doi să îşi aleagă porţia dorită. Mânios, leul s-a repezit asupra măgarului şi l-a mâncat într-o clipită. Apoi, i-a spus vulpii să împartă ea vânatul între ei doi.
Vulpea a aşezat cea mai mare parte a prăzii într-o grămadă uriaşă şi şi-a oprit pentru ea doar o îmbucătură. Mulţumit, leul i-a zis: „Cine te-a învăţat, draga mea, minunata artă a împărţirii? Hei, eşti perfectă când faci o astfel de treabă!”. 
Vulpea i-a răspuns: „Am învăţat de la măgar, din soarta lui nefericită”.
Leul a zis: „Da … nu este drept!“
Vulpea a răspuns: „Nu este drept …, dar e mai bine.“

David l-a lăsat pe Nabal să decidă cât să dea, după dreptatea din inima lui și după echitatea unor relații normale. La urma urmei, tot ce avea Nabal era din cauza lui David și fusese câștigat cu o piatră pusă într-o praștie, atunci când teroarea filistenilor a fost înlăturată prin uciderea lui Goliat!

Nabal nu l-a răsplătit însă așa cum se cuvenea. Dimpotrivă! Pe deasupra David a mai și fost batjocorit pentru o binefacere:

„Cine este David şi cine este fiul lui Isai? Astăzi sunt mulţi slujitori care fug de la stăpâni. Şi să-mi iau eu pâinea, apa şi vitele mele, pe care le-am tăiat pentru tunzătorii mei, şi să le dau unor oameni care sunt de nu ştiu unde?” (1 Samuel 25:10-11).

Bineînțeles că Nabal știa cine este David și auzise și el ce cântau femeile din Israel despre isprăvile și biruințele lui.

Știa precis și despre conflcitul cu împăratul Saul. Tocmai la această situație fac aluzie vorbele sale. Nabal îl socotește pe David vinovat și-l numește „un slujitor fugit de la stăpân“.

Actul doi (1 Samuel 25:12-22) ne prezintă mânia violentă cu care David vrea să-și facă singur dreptate și să-l ucidă pe Nabal și „pe toți bărbații din tot ce este a lui“. Principiul este „Rău faci, rău primești!“

Este scris în balada populară ,,Toma Alimoș“ că eroul a fost „nalt la stat, mare la sfat și viteaz cum n-a mai stat“, iar despre Ștefan cel Mare, domn al Moldovei este scris: „Fost-au acestu Ștefan vodă om nu mare de statu, mânios și de grabu vărsătoriu de sânge“. Ambele descrieri se potrivesc de minune și pentru David! Mânia lui năvalnică l-a făcut vinovat înaintea Domnului și a fost motivul pentru care nu i s-a îngăduit să zidească Templul:

„David a zis lui Solomon: „Fiul meu, aveam de gând să zidesc o casă Numelui Domnului, Dumnezeului meu. Dar cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel: ,,Tu ai vărsat mult sânge şi ai făcut mari războaie, de aceea nu vei zidi o casă Numelui Meu, căci ai vărsat înaintea Mea mult sânge pe pământ. Iată că ţi se va naşte un fiu, care va fi un om al odihnei şi căruia îi voi da odihnă, izbăvindu-l din mâna tuturor vrăjmaşilor lui de jur împrejur, căci numele lui va fi Solomon (Pace), şi voi aduce peste Israel pacea şi liniştea în timpul vieţii lui. El va zidi o casă Numelui Meu. El Îmi va fi fiu şi Eu îi voi fi Tată şi voi întări pe vecie scaunul de domnie al împărăţiei lui în Israel” (2 Cronici 22:7-10).

Este evident că David a ales răzbunare în loc de răbdare. Față de Nabal, el este gata să sară peste cal și să aplice principiul „rău faci, rău primești!“

„Pe cai băieți!“ Decis să facă prăpăd și pârjol peste casa lui Nabal, David a luat cu el 400 de ostași, lăsând în urmă doar „două sute la calabalâcuri“ (1 Samuel 25:13). Se anunța prăpădul!

Actul trei (1 Samuel 25:23-44) ne prilejuiește întâlnirea cu o femeie înțeleaptă care l-a întors pe David din mânia lui, i-a adus darurile de mâncare cuvenite și l-a convins că n-are rost să-și pună mintea cu un nebun și să se coboare la nivelul lui. Ea i-a zis în esență: „Bine faci, bine primești!“ rămâne valabil și Dumnezeul în care te încrezi să-ți rezolve problemele, se îngrijește de fiecare.

Abigail, nevasta lui Nabal, ia inițiativa, încarcă merinde și fructe pe catâri și ea însăși se grăbește să iasă înaintea lui David. Din doar câteva cuvinte, ea reușește să-l „reprogrameze“ pe mâniosul David și să-l împiedice să facă ceva de care să regrete mai târziu. Abigail reușește să transforme un urs turbat într-un miel. Performanța ei este extraordinară!

Redusă la esențe, atitudinea lui Abigail față de David este aceasta: Îl tratează ca pe un împărat! Este exact ceea ce avea el nevoie. Femeia aceasta îl proiectează prin credință în viitor și-i confirmă că Dumnezeu l-a chemat, l-a uns, îl pregătește și-i va da tronul lui Israel. Existau trei răspunsuri posibile pentru David: cel al răzbunării, cel al rațiunii care nu-l sfătuia să se coboare la nivelul unui nebun și cel al credinței, care-i cerea lui David să se comporte cu noblețe. Sensul cuvintelor ei este acesta: „Toți știm că ai fost ales de Dumnezeu să fii împăratul nostru. Avem, nevoie de tine. Nu ne dezamăgi!“

„Există o răsplată pentru răbdare“, i-a zis această Abigail lui David, „așa că nu-ți lua singur, ci lasă-L pe Dumnezeul în care te încrezi să-ți poarte de grijă“. Indirect, cu vorbe meșteșugite, Abigail i-a adus aminte că el are răbdare cu Saul, un alt om cuprins de nebunie, și nu s-a răzbunat singur și așteaptă ca Dumnezeu să-i rezolve problema, cu atât mai mult ar trebui să aibă răbdare cu un om minuscul ca Nabal …

„Acum, domnul meu, viu este Domnul şi viu este sufletul tău, că Domnul te-a oprit să verşi sânge şi să te ajuţi cu mâna ta. Vrăjmaşii tăi, cei ce vor răul domnului meu, să fie ca Nabal! … Când va face Domnul domnului meu tot binele pe care ţi l-a făgăduit şi te va pune mai-mare peste Israel, atunci nu va avea domnul meu nici mustrări de cuget şi nici nu-l va durea inima că a vărsat sânge degeaba şi că s-a răzbunat singur“ (1 Samuel 25:26, 30-31)

David a fost iute la mânie, dar și grabnic la pocăință. El a primit vorbele Abigailei ca pe un mesaj venit direct din partea lui Dumnezeu.

„Binecuvântat să fie Domnul, Dumnezeul lui Israel, care te-a trimis astăzi înaintea mea! Binecuvântată să fie judecata ta şi binecuvântată să fii tu, că m-ai oprit în ziua aceasta să vărs sânge şi mi-ai oprit mâna! Dar viu este Domnul, Dumnezeul lui Israel, care m-a oprit să-ţi fac rău, că, dacă nu te-ai fi grăbit să vii înaintea mea, n-ar mai fi rămas nimic din ce este al lui Nabal până la lumina zilei de mâine“.
Şi David a luat din mâna Abigailei ce-i adusese şi i-a zis: „Suie-te în pace acasă; vezi că ţi-am ascultat glasul şi te-am primit bine” (1 Samuel 25:32-35).

Extremele întâmplărilor trăite de David în acest capitol sunt cele întâlnite într-un pasaj din cartea Proverbelor. Cine știe dacă nu cumva Solomon, fiul lui David, nu l-a citat chiar pe tatăl său atunci când a spus:

„Biciul este pentru cal, frâul, pentru măgar
şi nuiaua, pentru spinarea nebunilor.
Nu răspunde nebunului după nebunia lui,
ca să nu semeni şi tu cu el.
Răspunde însă nebunului după nebunia lui,
ca să nu se creadă înţelept“ (Proverbe 26:3-5).

Aplicațiile lecției noastre: un dialog cu nebunia

Vremurile de criză ne pun în față mari probleme. Felul în care le rezolvăm dă pe față caracterul nostru.

Nabal este prototipul nebunului tipic. El crede că toată lumea se învârtește în jurul său, că tot ce îi dă Dumnezeu este al lui, doar al lui și al nimănui altuia. El îi judecă pe toți, are întotdeauna dreptate și, pentru că o are, nu acceptă să-i spună nimeni nimic (1 Samuel 25:17). Dumnezeu ne spune că un nebun ca acesta merge inevitabil la pieire:

„Un om care se împotriveşte tuturor mustrărilor va fi zdrobit deodată şi fără leac.“ (Proverbe 29:1).

Așa s-a întâmplat și cu Nabal:

„ … dimineaţa, după ce trecuse beţia lui Nabal, nevastă-sa i-a istorisit ce se întâmplase. Inima lui Nabal a primit o lovitură de moarte şi s-a făcut ca o piatră. Cam după zece zile, Domnul a lovit pe Nabal şi a murit“ (1 Samuel 25:37-38).

Abigail este o femeie înțeleaptă și o nevastă ideală. Ea știe ce fel de om este bărbatul ei, dar … îl iubește așa cum este și luptă ca să-i scape viața. Ar fi putut să stea pasivă și să fie eliberată din căsnicia cu un om nebun prin răzbunarea lui David. N-o face. Inima ei este o ilustrație e principiului „i-a făcut un ajutor potrivit“ după care a lucrat Dumnezeu atunci când a creat femeia.

Uneori tare aș vrea să-i pun unei mirese această întrebare: ,,De ce-l iubești pe mirele tău? Spune-mi ceva despre el“.
Dacă mi-ar răspunde „E frumos“, i-aș spune: Te căsătorești din admirație.
Dacă mi-ar răspunde „E deștept“, i-aș spune: O faci din respect.
Dacă mi-ar răspunde „E bogat“, i-aș spune: O faci din interes.
Singurul răspuns care m-ar mulțumi ar fi acesta: „Nu știu nici eu de ce-l iubesc…“   Este singurul răspuns care dă pe față o dragoste adevărată!

Abigail era specialistă să se poarte cu un bărbat dificil, cu orice fel de bărbat! Ea este dovada că și un soț nebunatic poate și trebuie să fie iubit. Din felul în care se apropie de David înțelegem că ea știe că un bărbat este stăpânit nu de sentimente, ci de simțul superior al dreptății, că un bărbat este rău la foame, că are mereu dorința de a fi stăpân pe situație, că este foarte preocupat cu imaginea lui publică și mai ales, că ascunde în suflet un imens sentiment de insecuritate care are nevoie mereu de un … suporter care să creadă în el.

Din comportamentul slugilor și din comportamentul lui David, înțelegem cum trebuie să ne comportăm cu o femeie ca ea să-și ajungă randamentul maxim.

Trebuie lăsată să ia inițiative. Slugile îi spun: „Să știi acum și vezi ce ai de făcut“ (1 Samuel 25:17).

O femeie trebuie lăsată să vorbească. Lui David nu-i este rușine să o asculte, pentru că și ea s-a dovedit preocupată de imaginea lui publică, s-a dat jos de pe măgar și s-a aruncat cu fața la pământ înaintea lui“ și i-a cerut să-i vorbească „la ureche“ (1 Samuel 25:23, 24), evitând astfel să vadă ceilalți că ea a avut mai multă înțelepciune ca el.

O femeie trebuie ascultată până la capăt și apreciată cu cuvinte de laudă, ca să vadă că este necesară și importantă în echilibrul familiei. Toate acestea le-a făcut David față de Abigail și fiecare bărbat înțelept trebuie să le aplice în casa lui.

Se spune că oamenii de la țară se poartă dur și necuvincios cu nevestele lor. Nu cred că starea materială sau socială este de vină. Îmi aduc aminte că la una din ședințele bordului de conducere al societății Christian Aid Ministries, cel care a condus ceasul de rugăciune de la început ne-a citit din ultimul capitol al cărții Proverbe. Acolo este vorba despre femeia înțeleaptă la ea acasă. Fiecare verset ne-o înfățișează făcând câte ceva. Unul din cei aflați atunci în jurul mesei a întrebat:
„Oare unde este bărbatul acestei femei dacă ea trebuie să le facă pe toate?“

După câteva momente de pauză, un mucalit dintre cei prezenți a răspuns: „Probabil că … la ședință, ca noi …“

Ce vei face tu în situațiile în care ți se face rău, când ești nedreptățit și pedepsit pe nedrept. Și tu ai tot trei alternative posibile: să te răzbuni, să cauți să ți se facă dreptate sau să … aștepți judecata lui Dumnezeu. Închei cu aceste două texte din Noul Testamet, ilustrații din „etica crucii“, despre care David încă nu știa nimic:

„În adevăr, ce fală este să suferiţi cu răbdare să fiţi pălmuiţi când aţi făcut rău? Dar, dacă suferiţi cu răbdare, când aţi făcut ce este bine, lucrul acesta este plăcut lui Dumnezeu. Şi la aceasta aţi fost chemaţi, fiindcă şi Hristos a suferit pentru voi şi v-a lăsat o pildă, ca să călcaţi pe urmele Lui. „El n-a făcut păcat, şi în gura Lui nu s-a găsit vicleşug.” Când era batjocorit, nu răspundea cu batjocuri şi, când era chinuit, nu ameninţa, ci Se supunea dreptului Judecător“ (1 Petru 2:20-23).

Nu căuta „dreptatea celui tare“ pentru că există Unul care este mai mare decât toți! Lasă-L pe El să facă dreptate:

„Preaiubiţilor, nu vă răzbunaţi singuri, ci lăsaţi să se răzbune mânia lui Dumnezeu, căci este scris: „Răzbunarea este a Mea; Eu voi răsplăti”, zice Domnul“ (Romani 12:19).

Biografiile biblice sunt oglinzi în care vedem ceva din noi înșine. Cine nu știe de credința lui Avraam, de vitejia lui Iosua sau de răbdarea lui Iov? Când am scris cartea „Chemarea tronului“, o incursiune în viața împăraților lui Israel, l-am lăsat înadins afară pe David. Nu-l puteam pune în rând cu ceilalți. David este unic!

Împăratul mesianic

Dintre toți împărații lui Israel, David este asociat în mod deosebit cu lucrarea mesianică. Dumnezeu va instaura pe pământ împărăția Sa, reintegrând astfel planeta rebelă în armonia universală. Planul acesta a început să ia contur prin alegerea unui neam, urmașii lui Avraam, a unei familii, familia lui Iuda și a unei case, casa lui David. Profetul Balaam a „văzut“ această evoluție peste veacuri:

„Aşa zice cel ce aude cuvintele lui Dumnezeu,
Cel ce cunoaşte planurile Celui Preaînalt,
Cel ce vede vedenia Celui Atotputernic,
Cel ce cade cu faţa la pământ şi ai cărui ochi sunt deschişi:
,,Îl văd, dar nu acum,
Îl privesc, dar nu de aproape.
O stea răsare din Iacov,
Un toiag de cârmuire se ridică din Israel“ (Numeri 24:16-17).

La împlinirea vremii, magi din răsărit au venit la Ierusalim cu întrebarea: „Unde este Împăratul de curând născut al iudeilor? Fiindcă I-am văzut steaua în Răsărit şi am venit să ne închinăm Lui“ (Mat. 2:2). Împăratul „cu stea“ era Isus, pe care lumea flămândă de împliniri profetice îl va numi semnificativ „fiul lui David“.

Într-o epocă viitoare legată de împlinirea profețiilor despre Împărăția lui Dumnezeu cu Israelul există câteva texte fascinante legate tot de împăratul David:

“În ziua aceea’, zice Domnul oștirilor, ‘voi sfărâma jugul de pe grumazul lui, îi voi rupe legăturile, și străinii nu-l vor mai supune. Ci vor sluji Domnului Dumnezeului lor și împăratului lor David, pe care li-l voi scula” (Ieremia 30:8–9).

„Vor locui iarăşi în ţara pe care am dat-o robului Meu Iacov şi pe care au locuit-o şi părinţii voştri. Da, vor locui în ea ei, copiii lor şi copiii copiilor lor pe vecie şi Robul Meu David va fi voievodul lor în veci“ (Ezechiel 37:25 vezi și

“Pentru că aţi izbit cu coasta și cu umărul și aţi împuns cu coarnele voastre toate oile slabe până le-aţi izgonit, voi veni în ajutorul oilor Mele, ca să nu mai fie de jaf, și voi judeca între oaie și oaie. Voi pune peste ele un singur păstor, care le va paște, și anume pe Robul Meu David; El le va paște, El va fi păstorul lor. Eu, Domnul, voi fi Dumnezeul lor, și Robul Meu David va fi voievod în mijlocul lor. Eu, Domnul, am vorbit!” (Ezechiel 34:21-24).

“Căci copiii lui Israel vor rămâne multă vreme fără împărat, fără căpetenie, fără jertfă, fără chip de idol, fără efod și fără terafimi. După aceea, copiii lui Israel se vor întoarce și vor căuta pe Domnul Dumnezeul lor și pe împăratul lor David și vor tresări la vederea Domnului și a bunătăţii Lui în vremurile de pe urmă” (Osea 3:4-5).

Iată cum personalitatea lui David aruncă o umbră uriașă peste o mare parte a istoriei poporului lui Dumnezeu.

Cum de a devenit mare acest om? Care a fost procesul prin care Dumnezeu l-a pregătit pentru asemenea isprăvi? Acesta este subiectul acestei cărți. Ne interesează pentru că ne aflăm și noi în același proces de pregătire pentru viitor.

Fiecare capitol care urmează va fi o lecție de viață. Vom lua întâmplări din viața lui David și le vom privi cu curiozitatea celor care vor să afle la ce să se aștepte și ei din partea lui Dumnezeu.

Piatra de căpătâi, temelia pe care se vor așeza apoi toate celelalte este primul capitol. Dacă eu voi putea să scriu clar și dacă voi veți putea înțelege limpede vom rezolva una din cele mai mari probleme ale umanității: vom înțelege ce vrea la urma urmei Dumnezeu de la noi. Vom pricepe cum trebuie să fim noi ca să fim declarați „oameni după inima lui Dumnezeu“.

Pregătiți-vă de o mare surpriză! Ce voi spune în acest capitol s-ar putea să vă schimbe total felul în care priviți și înțelegeți viața.

Părerea generală este că un om după inima lui Dumnezeu este un om lipsit total de greșeli și pe care, ca răsplată, Dumnezeu îl scutește total de necazuri și probleme. Logica noastră ne îndreaptă spre această concluzie. Este greșită concluzia și este greșită și … logica. Realitatea stă cu totul altfel! Viața lui David ne va arăta foarte repede că situația stă exact invers! Chiar și singurul „om după inima lui Dumnezeu“ a trăit o viață plină de suferințe, de probleme și de conflicte. Nu se poate altfel! Viața aceasta este o școală, iar caracterul nu se formează în liniștea sălilor de bibliotecă, ci în șuvoiul tulbure al confruntărilor cu tot felul de circumstanțe. Mai devreme sau mai tărziu, vom ajunge să-i dăm dreptate celui care ne-a spus:

„Fraţii mei, să priviţi ca o mare bucurie când treceţi prin felurite încercări, ca unii care ştiţi că încercarea credinţei voastre lucrează răbdare. Dar răbdarea trebuie să-şi facă desăvârşit lucrarea, pentru ca să fiţi desăvârşiţi, întregi şi să nu duceţi lipsă de nimic“ (Iacov 1:2-4).

Sub loviturile vieții, unii se deformează, alții se formează! Țineți-vă bine! Ne așteaptă o călătorie prin gropi și peste pietre, prin pustiu și sub arșița toridă a încercărilor. În capitolele următoare vom trece prin viața lui David, pe care am s-o rezum sub titlurile acestea:

• Introducere
  1. Ce înseamnă să fii „un om după inima lui Dumnezeu“?
  2. Conflict în copilărie – 1 Sam. 16
  3. Conflict cu uriașii – 1 Sam. 17
  4. Conflict între împărați – 1 Sam. 18—19
  5. Conflict cu incertitudinea – 1 Sam. 20—23
  6. Conflict cu un nebun – 1 Sam. 25
  7. Conflict cu necredința – 1 Sam. 26—30
  8. Conflict cu tristețea – 1 Sam. 31; 2 Sam. 1-3
  9. Conflict cu Dumnezeu – 2 Samuel 5-6
  10. Conflict cu fata lui Saul, Mical – 2 Samuel 6:12-23
  11. Conflict cu Amoniții și cu celelalte popoare din jur – 2 Samuel 10
  12. Conflict cu pofte nestăpânite – 2 Sam. 11—12
  13. Conflict cu urmările păcatului – moartea copilului – 2 Sam. 12
  14. Conflict cu urmările păcatului – moartea lui Amnon – 2 Sam. 13
  15. Conflict cu urmările păcatului – moartea lui Absalom – 2 Sam. 14—19
  16. Conflicte colaterale – 2 Samuel 16—19
  17. Conflict pe patul de moarte – moartea lui Adonia – 2 Sam. 19—24
  18. Biruitor prin conflicte – 1 Cronici 29
  19. Pledoarie pentru ordine – 1 Cronici 22—27
  20. Pledoarie pentru sinceritate – Cartea psalmi
  21. Pledoarie pentru laudă – Cartea psalmi
  22. David – un om împlinit în eternitate