Explicații la Biblie

Acasă » 2019 » martie

Arhive lunare: martie 2019

Reclame

Iosif – exemplu de răbdare și credincioșie

Să călcaţi pe urmele celor ce, prin credinţă şi  răbdare, moştenesc făgăduinţele. (Evrei 6:12)

Eroii biblici ai credinţei strigă către noi de pe înălţimile pe care le-au cucerit, încurajându-ne că ceea ce a făcut Dumnezeu odată cu omul poate face din nou. Ei ne amintesc nu numai de necesitatea credinţei, dar şi de răbdarea cerută pentru ca lucrarea credinţei să fie desăvârşită. Să nu încercăm să ne retragem din mâinile Ghidului nostru ceresc sau să pierdem chiar şi o singură lecţie a disciplinei Lui pline de dragoste, din cauza descurajării sau a îndoielii noastre.

Este scris despre Iosif în psalmul 105, într-un text adesea uitat:

,,Le-a trimis înainte pe un om;
Iosif a fost vândut ca rob.
18 I-au strâns picioarele în lanţuri,
l-au pus în fiare
19 până la vremea când s-a întâmplat ce vestise el
şi până când l-a încercat Cuvântul Domnului.
20 Atunci, împăratul a trimis să-i scoată lanţurile
şi stăpânitorul popoarelor l-a izbăvit.
21 L-a pus domn peste casa lui
şi dregătorul tuturor averilor lui,
22 ca să lege după plac pe domnitorii lui
şi să înveţe pe bătrânii lui înţelepciunea.

Reclame

Iosif – precursor al Domnului Isus

de Jean Koechlin

 Geneza 37.1-17

Începem astăzi frumoasa istorie a lui Iosif. Probabil că în întreaga Scriptură nici o persoană nu-L întruchipează mai bine pe Domnul Isus decât o face Iosif.

I. Subiect al dragostei tatălui său, el este în acelaşi timp victima urii şi a geloziei fraţilor săi, fiii lui Israel (comparaţi cu Ioan 3.19; Matei 21.38).
El aduce mărturie împotriva lor despre răutatea lor (v. 2) şi în faţa lor despre viitoarea sa înălţare pe care ei refuză să o creadă.

II. Astfel Hristos, centrul profeţiilor privind pământul (v. 7) şi cerul (v. 9), a fost martorul credincios şi adevărat atât împotriva lumii, mărturisind despre lucrările ei rele (Ioan 7.7), cât şi înaintea lumii, mărturisindu-Şi gloriile Sale viitoare (Matei 26.64).

III. Iacov l-a îmbrăcat pe Iosif într-o haină pestriţă, semn vizibil al bunăvoinţei pe care i-o acorda. Domnul Isus, de asemeni, a fost prezentat public ca subiect al plăcerii Tatălui (Matei 3.17; Fapte 2.22).

IV. Iosif este pentru fiecare dintre noi un model de ascultare. „Iată-mă” (v. 13), răspunde el tatălui său când îl trimite să-i viziteze pe fraţii lui care îl urau nespus. Dar ce strălucit exemplu avem noi în Domnul Isus! El S-a prezentat pe Sine Însuşi în perfectă ascultare când Tatăl a dorit să-L trimită: „Iată-Mă, vin; … este desfătarea Mea, Dumnezeul Meu, să fac plăcerea Ta” (Psalmul 40.7, 8).

Geneza 37:18-36

Drumul lung parcurs de Iosif în căutarea fraţilor săi aminteşte de cel parcurs de Fiul lui Dumnezeu să caute şi să mântuiască ce era pierdut. Drum al golirii de Sine Însuşi mai întâi: fiind Dumnezeu, S-a făcut Om. Drum al umilirii Sale apoi – până la moarte, şi chiar „moarte pe cruce” (Filipeni 2.7, 8).
Urmează crima, ale cărei detalii vorbesc toate despre crucea lui Hristos: ei fac planuri mişeleşti ca să-l ucidă pe cel care  venise să le slujească (Psalmul 109.5; Ieremia 11.19; Ioan 11.53); „se strâng contra sufletului celui drept şi condamnă sângele nevinovat” (Psalmul 94.21); îl dezbracă de haina lui (Psalmul 22.18) şi-l aruncă în groapă, imagine a morţii.

În cele din urmă îl vând pe Iosif pentru douăzeci de arginţi ca rob la străini. Unul însă mult mai mare decât el a fost vândut pentru treizeci de arginţi, „preţ scump”, conform estimării lor (Zaharia 11.13), apoi a fost dat lui Pilat prin mâna iudeilor. Cât de mare trebuie să fi fost durerea lui Iosif! Şi cu cât mai mare trebuie să fi fost tulburarea Celui pentru care Iosif nu este decât o slabă imagine, când El a trecut prin toate aceste dureri, prin moarte şi prin despărţirea de Dumnezeu, în numele dragostei Sale nemărginite pentru voi şi pentru mine!

Geneza 39.1-16

Cap. 38 este intercalat în istoria lui Iosif pentru a ne arăta, prin exemplul fratelui său Iuda, ce păcate grave şi ce dezordini pot să apară în familie prin înlăturarea lui Hristos, adevăratul Iosif. Prin contrast, în cap. 39 îl regăsim pe Iosif în Egipt, tânărtemându-se de Dumnezeu, păstrându-se curat şi despărţit de lume. De aceea lui Dumnezeu îi place să arate că această smerenie îi este agreabilă şi îi binecuvântează în mod evident toate activităţile martorului Său credincios. Când vine ispita, Iosif o respinge (v. 8), nu-şi pleacă urechea la ea (v. 10), fuge (v. 12; priviţi-l în contrast cu Samson în Judecători 16.16,17).

Tineri credincioşi, fără îndoială că vine ziua când va trebui pentru un timp să părăsiţi casa părinţilor şi să locuiţi într-un mediu ostil şi periculos. Fie ca acest exemplu al lui Iosif, şi el departe de familie, să vă încura­jeze în conflictele pe care le veţi avea în mod inevitabil! „Cum îşi va ţine tânărul curată cărarea?” întreabă psalmistul. „Păzindu-se după Cuvântul Tău”, răspunde el imediat. El este înarmat pentru ziua ispitirii: „Strâng Cuvântul Tău în inima mea, ca să nu păcătuiesc împotriva Ta” (Psalmul 119.9, 11) – iată cel mai bun lucru, în cel mai bun loc, pentru cel mai bun ţel.

Geneza 39:17-23, 40:1-8

Încă o dată Iosif a avut de suferit o grozavă nedreptate. Sub o mărturie falsă el este condamnat şi aruncat în temniţă în mijlocul prizonierilor. Psalmul 105.18 îi descrie suferinţele fizice şi morale: „I-au strâns picioarele în butuci, sufletul său a intrat în fiare”. Încă o dată aceste suferinţe le prefigurează pe cele ale Mântuitorului. Au pus mâna pe Isus (Marcu 14.46), au adus mărturii false împotriva Lui (Matei 26.59, 60), „a fost socotit printre cei fără de lege” (Marcu 15.28), El, Cel care „n-a făcut nimic rău” (Luca 23.41).

Temniţa era plină de prizonieri vinovaţi. Cât de mişcător este să vedem că Iosif, aflat în mijlocul lor, nu se consideră superior pentru că este nevinovat, nici dezgustat sau descurajat, ci continuă să slujească! Aceasta ne duce cu gândul la Omul care a venit să împărtăşească starea noastră nenorocită şi deznădăjduită, pentru a ne sluji cu dragoste. „El umbla din loc în loc făcând bine”, a spus Petru (Fapte 10.38), adăugând: „pentru că Dumnezeu era cu El”. Tot aşa a fost şi cu Iosif, atât în temniţă cât şi în casa lui Potifar (39.3, 21, 23), şi aceasta a fost pentru el o mângâiere şi secretul prosperităţii lui. Fie ca şi noi să ne bucurăm de aceeaşi experienţă fericită pretutindeni şi întotdeauna!

Geneza 40:9-23

Aceşti doi slujitori ai faraonului Egiptului, paharnicul şi brutarul, constituie un eşantion al întregii omeniri. „Nu este nici o deosebire, pentru că toţi au păcătuit …” declară Scriptura (Romani 3.22, 23). Toţi au păcătuit împotriva lui Dumnezeu, toţi au meritat mânia Lui, pedeapsa Lui. Dar abia după aceasta apare o diferenţă. Unii primesc, prin har, prin credinţă, vestea bună a mântuirii, în timp ce alţii au perspectiva înspăimântătoare a celei de-a doua morţi. În lume nu există decât aceste două stări: salvat sau pierdut. Din care categorie faceţi parte?

Spre deosebire de brutar, care nu a putut scăpa de judecata faraonului, astăzi este încă posibil ca, primind Evanghelia harului, să treci din poziţia de păcătos pierdut în aceea de răscumpărat al lui Hristos.

Cei doi tâlhari de la cruce ilustrează şi mai bine cele două categorii în care se împarte omenirea. Unul rămâne insensibil şi moare în păcatele lui; celălalt, ca răspuns la rugăciunea sa: „Aminteşte-Ţi de mine, Doamne …”, primeşte acest răspuns minunat: „Astăzi vei fi cu Mine în paradis” (Luca 23.43). Aşa cum aici Iosif este mesagerul harului suveran, Isus, pacea noastră, este primul care, „venind, a vestit Evanghelia: pace vouă” (Efeseni 2.17).

Geneza 41:37-52

Acum se întoarce o pagină importantă în istoria lui Iosif. După suferinţă vine gloria (comp. cu Luca 24.26). Chinuitul aruncat în groapă, robul dintr-o ţară străină, prizonierul din temniţă, devine domnul ţării (42.30), salvatorul lumii (sau Susţinător al vieţii), cel înaintea căruia se pleacă orice genunchi (v. 43 nota f; v. 45 nota g). Fiecare dintre aceste titluri ne vorbeşte despre Acela care, odinioară umilit şi dispreţuit, va fi în curând onorat în eternitate de toţi oamenii. Isus Nazarineanul a fost înălţat de Dumnezeu foarte sus şi a fost încununat cu glorie şi cu onoare (Evrei 2.7). Şi, ca o completare a tuturor acestor glorii, ceea ce-I poate satisface afectivitatea, lui Iosif i se dă o soţie, imagine a Bisericii, luată din mijlocul naţiunilor (Efeseni 1.20-23). Numele fiilor săi ar putea sugera chinul amar al Mântuitorului, chin uitat de acum (Manase, v. 51), pentru a gusta un belşug de roade (Efraim, v. 52; comparaţi cu Isaia 53.11).

Psalmul 105.16-21 rezumă această măreaţă povestire. Înainte de a trimite pe pământ foametea pe care o hotărâse, Dumnezeu l-a pregătit pe Iosif prin suferinţe. El este un simbol al lui Hristos în calitatea Sa de Salvator şi de Susţinător al vieţii lumii şi al familiei lui Israel (Efraim înseamnă dublă rodire). Aşa că putem rosti cu admiraţie: „Vom găsi noi un om asemenea acestuia?” (v. 38).

Geneza 41:53-57, 42:1-8

Ceea ce Domnul anunţă se împlineşte cu siguranţă. Aşa s-a întâmplat şi cu cuvintele lui Iosif, care sunt de fapt chiar cuvintele lui Dumnezeu. Cei şapte ani de abundenţă se scurg, apoi începe foametea.

Dumnezeu încearcă prin toate mijloacele să întoarcă spre El gândurile oamenilor. Din această cauză, în lume există pace şi război, belşug şi lipsuri, bucurii şi încercări, care apar în viaţa oricărei fiinţe omeneşti. Dar, vai, oamenii nu se gândesc deloc să mulţumească Domnului pentru bucuriile pe care El li le dă şi nici nu obişnuiesc să vină la El pentru a găsi ajutor înîncercările lor! Totuşi, aşa cum faraon poruncea „Mergeţi la Iosif”(v. 55), Duhul lui Dumnezeu îi îndeamnă pe oameni să se întoarcă la Mântuitorul şi Însuşi El cheamă: „veniţi la Mine…” (Matei 11.28). Da, să mergem la Singurul care dă belşug care ne poate hrăni sufletele. Şi să profităm, de asemenea, de vremurile de belşug spiritual, de libertatea de a ne strânge ca adunare, de lectură, ca să ne umplem „hambarul” minţii şi al inimilor (Proverbe 10.5).

În momentele de lipsuri sau de singurătate, de descurajare, cele pe care le-am strâns (în rezervă) ne vor da putere şi bucurie în Domnul. Şi, mai presus de orice, să nu uităm sfârşitul v. 55: „Faceţi ce vă va spune el” (comparaţi cu Ioan 2.5).

 

Geneza 42.9-24

În timp ce în Egipt au loc aceste evenimente, familia lui Iacov a fost lăsată deoparte, în tăcere. Este ca şi cum Dumnezeu ar fi spus: «După crima voastră, acum, când losif nu mai este printre voi, nu mai am nici un interes să vă spun ce va fi cu voi».

Aşa este şi cu trista istorie a omului şi, în particular, a lui Israel, după respingerea Mântuitorului. Dar, în răbdarea Lui nesfârşită, El n-a uitat nicidecum obiectul promisiunilor Sale sigure. Aşteaptă numai momentul potrivit pentru a le restabili relaţia cu El. Şi momentul potrivit este foametea.

Dacă Dumnezeu permite încercări chiar pentru ai Săi, acestea vorbesc de faptul că lipsurile sau boala survin pentru ca Domnul Hristos, adevăratul losif, să-Şi poată lua sau relua locul în întregime în vieţile noastre. Să nu ne gândim că trecerea timpului poate şterge cel mai mic păcat; fiecare dintre ele se află sub ochii Domnului, chiar dacă noi le-am uitat, şi, mai devreme sau mai târziu, va trebui să-i dăm socoteală pentru aceste păcate.

„Suntem oameni cinstiţi”, îndrăznesc să afirme fraţii criminali în timp ce se prezintă înaintea aceluia care le putea dovedi contrariul şi care îi putea face de ruşine nu­mai spunându-şi numele. Versetul 21 arată însă că după trei zile şi după o nouă conversaţie, conştiinţa lor începe să le vorbească.

Geneza 44.1-17

Plasa se strânge în jurul fraţilor lui losif. Împrejurări neprevăzute – însă dirijate de o mână credincioasă – îi constrâng a face cale-ntoarsă şi a se înfăţişa înaintea celui care cunoaşte totul.

Acum conştiinţa le este atinsă. „Ce să vorbim şi cum să ne îndreptăţim?” (v. 16). Ce progres moral au făcut până în acest moment, faţă de ziua când pretindeau că sunt „oameni cinstiţi” (42.11)! De aceea, izbăvirea este aproape.

Ca întreaga istorie a lui losif, aceste evenimente au semnificaţie profetică. Israel, temporar lăsat deoparte după respingerea lui Hristos, adevăratul losif, va fi făcut să-şi recunoască crima şi să vadă în Nazarineanul pe care L-au dispreţuit şi L-au răstignit, Cel pe care Dumnezeu L-a făcut şi Domn şi Hristos (Fapte 2.36), pe Mesia al lor şi în acelaşi timp pe Fiul Omului care va domni peste în­tregul univers. Dar, ca să poată înfăptui această lucrare în conştiinţă, trebuia mai întâi ca Israel, şi în special seminţia lui Iuda, să treacă printr-o perioadă de mari încercări, numită „necazul cel mare” (Apocalipsa 7.14). Necazul fraţilor lui losif de până în momentul când îşi mărturisesc crima ilustrează neliniştea de care vor avea parte evreii înainte de a-L recunoaşte şi onora pe Mesia.

Geneza 45.1-15

Sosise momentul pe care Iosif îl aştepta de mult timp. Câtă răbdare a avut! Dacă s-ar fi făcut cunoscut prea devreme, fraţii săi l-ar fi cinstit de nevoie, ca snopii din visul său, în timp ce inimile lor ar fi rămas reci şi pline de teamă.Acum fraţii află că guvernatorul Egiptului, cel căruia îi aparţine toată această glorie, nu este altcineva decât cel pe care l-au urât şi l-au respins ei. Nu numai că el este în viaţă, ci toate lucrurile îi sunt supuse (Evrei 2.8). Iar purtarea lor criminală a fost tocmai mijlocul prin care s-au împlinit visele lui Iosif. Cât de încurcaţi vor fi fost în inimile lor văzând măreţul har a cărui dovadă vie era Iosif! El nu s-a răzbunat, nici măcar nu le-a reproşat ceva, ci dorea numai fericirea lor. Cât despre inima lui, nu este ea plină de bucurie, o bucurie ca cea a Păstorului care a găsit oaia rătăcită? Acum fraţilor li se dă un mesaj fericit, să ducă veşti bune, să meargă la tatăl lor şi să-i spună despre gloria celui care i-a iertat. Aceasta este şi misiunea noastră, dragi răscumpăraţi ai Domnului, să le spunem altora, începând cu cei mai apropiaţi de lângă noi, ce am găsit în Isus şi să istorisim Tatălui Său „toată gloria Lui” în adunări de închinare.

Geneza 45:16-28

Răsplăteşte răul cu bine: aceasta este ceea ce face Iosif cu fraţii săi. Aşa cum ne învaţă Domnul (Matei 5.44), aceasta este cea mai bună cale de a câştiga inima cuiva.

Fraţii au crezut că trebuia să aducă ce era mai bun din ce aveau (43.11), „puţin balsam, puţină miere …”. Dar acum pot vedea cât de neînsemnate sunt. Însuşi faraon le promite tot ce este mai bun în ţară, spunându-le în acelaşi timp: „să nu vă pară rău de lucrurile voastre” (v. 20). Prezenţa Domnului şi bucuria gloriilor Sale sunt înaintea noastră. Lucrurile pământeşti lăsate în urmă pentru El sunt fără valoare, le putem abandona (Marcu 10.29, 30). De asemenea avem dovada că Isus este viu, glorios, şi că ne aşteaptă în cer: El ne-a trimis Duhul Sfânt ca arvună a moştenirii noastre (Efeseni 1.14).

Să observăm că Iosif nu le dă fraţilor săi numai o ţară în care să locuiască, ci şi tot ce le va trebui în călătoria lor până acolo: Carele? Isus ne poartă de grijă pentru călătorie. Merinde? Cuvântul Său este hrana noastră. Haine? Hristos poate şi trebuie să fie îmbrăcămintea noastră (Galateni 3.27). În final, rugămintea celui care-şi cunoaşte bine fraţii: „Să nu vă certaţi pe drum!” (v. 24). Oare noi nu avem nevoie de un asemenea îndemn?

Geneza 47:1-12

Marelui Iosif ar fi putut să-i fie ruşine de familia lui de simpli păstori veniţi să ceară grâu pentru că erau înfometaţi, de aceşti străini suspectaţi a fi spioni sau hoţi. Dar cine gândeşte aşa nu-l cunoaşte. El îi prezintă în faţa tuturor ca fiind fraţii săi. Pentru faraon este îndeajuns să ştie că sunt fraţii lui Iosif pentru ca gloria salvatorului Egiptului să se răsfrângă asupra lor. Iosif se aseamănă şi în acest aspect cu Domnul Isus. Lui nu-I este ruşine să ne numească fraţii Săi (Evrei 2.11, 12). Suntem plăcuţi înaintea lui Dumnezeu în Preaiubitul Lui (Efeseni 1.6) – acesta este motivul pentru care Dumnezeu ne întâmpină cu toată bunăvoinţa.

Iosif îl prezintă pe tatăl său lui faraon. Ce scenă înduioşătoare şi plină de frumuseţe! Un sărman bătrân, sprijinindu-se în toiag, îl binecuvântează pe puternicul monarh. După standardele lui Dumnezeu, Iacov, omul lui Dumnezeu, este mai mare decât regele (Evr. 7.7). În general, cu cât un om este într-o poziţie mai înaltă, cu atât este mai distant, dar lui Iosif, gloria nu-i micşorează cu nimic dragostea plină de tandreţe pentru fraţii săi şi pentru familiile lor. Proviziile pe care le împarte sunt măsurate „după numărul copiilor”. Admirabilă imagine a relaţiei noastre cu Hristos şi a tot ce decurge din ea! Încă de aici, de jos, ne este oferită „partea cea mai bună” (v.11). Credinţa noastră poate să lipsească, dar harul Său niciodată nu lipseşte.

Geneza 47.27-31;48.1-7

Lunga viaţă a lui lacov este aproape de sfârşit. El a recunoscut înaintea lui faraon că zilele lui „au fost puţine şi rele” (47.9). Trecuse prin experienţe dureroase şi, din vina lui, pierduse mulţi ani. Viaţa lui n-a atins nivelul lui Avraam şi al lui Isaac. Oare de ce, dacă nu ştim nimic despre ultimele fapte ale acestor doi patriarhi, sfârşitul lui lacov este consemnat atât de amănunţit? Cu siguranţă datorită faptului că acest sfârşit triumfător subliniază şi glorifică harul lui Dumnezeu faţă de acest om; este o încununare a lucrării răbdătoare a disciplinei Sale, ale cărei roade suntem datori să le admirăm. lacov îşi revede viaţa şi evocă etape din ea: Luz, numit Betel, unde i S-a descoperit Dumnezeu, Efrata şi moartea Rahelei… Să ne imaginăm că drumul vieţii noastre se sfârşeşte. Toate privirile noastre înspre trecut vor accentua îndurarea Celui care, cu aceeaşi dragoste, ne-a condus, ne-a sprijinit, ne-a mustrat sau ne-a mângâiat. Acum lacov se apleacă cu faţa la căpătâiul patului (47.31), unde, con­form cu Evrei 11.21, se închină rezemat pe vârful toiagului său de călător. Să nu aşteptăm sfârşitul zilelor noastre pentru ca să răspundem ca lacov la iubirea Domnului Isus, ci s-o facem chiar acum!

Geneza 48.8-22

„Prin credinţă, lacov, când era pe moarte, i-a binecu­vântat pe fiecare dintre fiii lui Iosif’ (Evrei 11.21). Dând celui mai tânăr binecuvântarea celui mai în vârstă şi invers, gândul îl va fi purtat spre tristul incident din capitolul 27. Acum este orb, cum fusese şi Isaac, dar ştie să discearnă gândul lui Dumnezeu. Se spune că lacov nu a umblat niciodată atât de bine ca atunci când era şchiop şi n-a «văzut» niciodată atât de bine ca atunci când era orb. El II cheamă pe Dumnezeul care fusese păstorul său până în ziua aceea (v. 15). Cunoştea din experienţă munca şi greutăţile unui păstor (31.38-40). Acum se pune în locul oii şi-şi aminteşte de grija răbdătoare a Păsto­rului al Cărui subiect fusese. Ca şi lacov, David îşi face ucenicia păscând „oile tatălui său” (1 Samuel 17.34). Mai târziu el va fi numit „păstorul poporului Israel” (2 Samuel 7.7, 8). Cu toate acestea, în Psalmul 23 va scrie: „Domnul este Păstorul meu”. Fiecare dintre noi cunoaşte numele scump cu care Se prezintă Domnul Isus: „Eu sunt Păstorul cel bun” (kaan 10.11, 14). Este numele pe care Şi l-a justificat dându-Şi viaţa pentru oile Sale dragi, purtându-le de grijă şi conducându-le întreaga lor viaţă, fără ca ele să ştie, aşa cum l-a condus Dumnezeu pe lacov. Dar putem oare spune fiecare, ca lacov şi ca David, „El este Păstorul meu”?

Geneza 49.1-18

Avem înainte încă un capitol de natură profetică. În aceste ultime cuvinte ale lui Iacov găsim întreaga istorie a poporului Israel, ca şi cum ne-ar fi prezentată anticipat în rezumat. Sub judecători şi regi, poporul a devenit stricat ca Ruben (35.22); L-a uitat pe Domnul pentru idoli. Apoi, ca şi Simeon şi Levi în cap. 34, şi-a arătat violenţa în respingerea profeţilor şi chiar a lui Mesia, ceea ce a dus la împrăştierea lor printre naţiuni. Hristos este reprezentat prin Iuda, seminţie de care este legat prin naştere. Domnia şi sceptrul împărăţiei sunt numai ale Lui. După aceasta vedem Israelul împrăştiat sub judecata lui Dumnezeu, angajat în activităţi comerciale şi în acelaşi timp sub robia naţiunilor. Perioada actuală este personificată prin Zabulon şi Isahar.Cât despre Dan, el îl reprezintă pe Antihristul, un iudeu care în viitorul apropiat va fi primit de Israel ca Mesia. „Un şarpe pe cărare” este un grozav simbol al puterii satanice care va lucra atunci nestânjenită. Înainte de această perspectivă îngrozitoare, rămăşiţa credincioasă va putea conta numai pe eliberarea de sus: „Aştept mântuirea Ta, Doamne!” (v. 18). Această aşteptare este ideea călăuzitoare din Psalmii 130 şi 131. Cât despre noi, îl aşteptăm noi pe Domnul?

Geneza 49.19-33

Când Biserica va fi luată, „ceasul încercării” va veni „peste tot pământul locuit” (Apocalipsa 3.10). O rămăşiţă credincioasă a lui Israel va trece prin acest necaz grozav. Putem vedea aceasta în cuvintele pe care Iacov i le adresează lui Gad. Beniamin ne vorbeşte despre împăratul (Hristos) care îşi aşază împărăţia după nimicirea duşmanilor Săi, în timp ce Aşer şi Neftali reprezintă poporul binecuvântat în final prin întemeierea împărăţiei.Deşi copilul lui Dumnezeu ştie că nu va fi pe pământ în acea vreme, el trebuie să fie interesat de aceste lucruri şi să se bucure, gândind că adevăratul losif (Hristos), care a fost urât şi respins, va avea puterea supremă şi va fi acolo spre binecuvântarea întregii lumi. Josif  este vlăstar de pom roditor, … ramurile sale dau lăstari peste zid” (v. 22), trecând peste hotarele lui Israel. Binecu­vântările vor atinge şi naţiunile care sunt străine de promisiuni. Astfel, Isus, adevăratul losif, „a fost despărţit de fraţii Săi” (lit: nazarean – v. 26, nota b). Pe cel odinioară „întărâtat amarnic” şi „urât” (v. 23), Dumnezeu „L-a înălţat foarte sus şi I-a dăruit un Nume care este mai presus de orice nume” (Filipeni 2.9, 10). Este acest Nume al lui Isus: Dumnezeu Salvatorul, în prezent pentru inimile voastre mai presus decât oricare altul?

Geneza 50.1-14

Cartea Geneza conţine toate evenimentele majore care privesc familia omenească: naşterea, căsătoria, pierderea soţiei, a mamei, a tatălui … şi ne prezintă credinţa activă trecând prin toate acestea. Sfârşitul lui Iacov, este foarte frumos. Pământul bun al Gosenului, unde şi-a petrecut ultimii şaptesprezece ani din viaţă, nu l-a făcut să uite ţara Canaanului, nici promisiunile făcute de Domnul la Beer-Şeba (46.4). El a arătat fiilor săi importanţa pe care o acorda Canaanului, dându-le instrucţiuni precise pentru înmormântarea lui. Va trebui să se odihnească în această peşteră, Macpela, în care membrii familiei credinţei aşteaptă ziua învierii. Preţul care să-i asigure dreptul la aceasta fusese plătit în trecut.

Funeraliile patriarhului sunt de o mare solemnitate. In general în Vechiul Testament, înmormântarea unui om este pe măsura credincioşiei sale. Înmormântarea lui Iehoiada şi cea a împăratului Ezechia au omagiat evlavia lor (2 Cronici 24.16; 32.33). Astăzi, când un credincios părăseşte lumea, nu se fac ceremonii deosebite. Pentru copilul lui Dumnezeu, moartea şi-a pierdut puterea, fiind asemenea unui somn care va sfârşi prin înviere (1 Tesaloniceni 4.13, 14). Dar chiar dacă moartea şi-a pierdut boldul, să nu uităm niciodată cât L-a costat aceasta pe Cel care a învins-o!

+++

Să călcaţi pe urmele celor ce, prin credinţă şi  răbdare, moştenesc făgăduinţele. (Evrei 6:12)

Eroii biblici ai credinţei strigă către noi de pe înălţimile pe care le-au cucerit, încurajându-ne că ceea ce a făcut Dumnezeu odată cu omul poate face din nou. Ei ne amintesc nu numai de necesitatea credinţei, dar şi de răbdarea cerută pentru ca lucrarea credinţei să fie desăvârşită. Să nu încercăm să ne retragem din mâinile Ghidului nostru ceresc sau să pierdem chiar şi o singură lecţie a disciplinei Lui pline de dragoste, din cauza descurajării sau a îndoielii noastre.

Este scris despre Iosif în psalmul 105, într-un text adesea uitat:

,,Le-a trimis înainte pe un om;
Iosif a fost vândut ca rob.
18 I-au strâns picioarele în lanţuri,
l-au pus în fiare
19 până la vremea când s-a întâmplat ce vestise el
şi până când l-a încercat Cuvântul Domnului.
20 Atunci, împăratul a trimis să-i scoată lanţurile
şi stăpânitorul popoarelor l-a izbăvit.
21 L-a pus domn peste casa lui
şi dregătorul tuturor averilor lui,
22 ca să lege după plac pe domnitorii lui
şi să înveţe pe bătrânii lui înţelepciunea.