Explicații la Biblie

Acasă » 2019 » septembrie

Arhive lunare: septembrie 2019

Apocalipsa 6 – Mânia Mielului

Durerile nașterii cui?

Cu acest capitol începe cascada de pedepse cumplite asupra pământului. Mai întâi vor fi rupte cele șapte peceți; la a șaptea pecete încep cele șapte trâmbițe, iar la cea de a șaptea trâmbiță se revarsă peste pământ cele șapte potire ale mâniei divine. Toate vin „ca durerile nașterii peste femeia însărcinată“: din ce în ce mai intense și mai dese (Mat. 24:8; Marcu 13:8). Suferințele de pe pământ vor fi din ce în ce mai mari și mai dese. Ce se va naște din aceste dureri? Împărăția lui Dumnezeu pe pământ!

Intrăm în teritoriul „zilei Domnului“ despre care au vorbit proorocii (Isaia 22; Ieremia 30:1-17; Ioel 1-2; Amos 5; Țefania 1; Ioel 2:30-32; Zaharia 14:1; Maleahi 4:1, 5). În ordinea creației din Geneza, ziua aceasta începe de seara și prima parte a ei este noapte întunecată. Apoi se va crăpa de ziuă și va răsări Luceafărul de dimineață. Partea întunecată a Zilei Domnului ține șapte ani de necaz și este acoperită de Apocalipsa 6-19, iar partea luminoasă care durează o mie de ani este descrisă doar în câteva versete din capitolul 20. Totul va începe însă cu o înșelătoare pace mondială:

„Când vor zice: „Pace şi linişte!”, atunci o prăpădenie neaşteptată va veni peste ei, ca durerile naşterii peste femeia însărcinată, şi nu va fi chip de scăpare“ (1 Tesaloniceni 5:3).

Oratoriul ceresc din Apocalipsa 4 și 5 merge mână în mână cu mânia dezlănțuită pe pământ în Apocalipsa 6-19. În cer se amplifică oratoriul slavei, pe pământ se amplifică asprimea pedepselor.

Alăturarea unor culmi ale închinării cu adâncimile teribile ale judecății s-ar putea să ne pară stranie, dar asta doar pentru că nu înțelegem deplin nici sfințenia lui Dumnezeu și nici păcătoșenia omului. Nu vedem nici imaginea completă a felului în care răul i se opune lui Dumnezeu și că, pentru binele și bunăstarea tuturor, răul trebuie eliminat total și de pretutindeni. Dumnezeu este îndelung răbdător, dar trebuie până la urmă să judece pământul și să le facă dreptate celor ce L-au slujit.

Paralele lămuritoare

Pentru cei cărora Apocalipsa li se pare o carte complicată și confuză am să spun două lucruri: (1) ea urmează seria de evenimente anunțate de Domnul Isus când era încă pe pământ în Evanghelii și (2) ea urmează schița celei de a șaptea săptămâni din profeția despre cele șaptezeci de săptămâni anunțată în cartea profetului Daniel.

Despre lucruri care încă nu sunt

În capitolul 24 al evangheliei lui Matei, Domnul Isus vorbește despre lucrurile viitoare în ceea ce putem numi „mica Apocalipsă“. El le descopere ucenicilor lucrurile viitoare, vorbindu-le despre dărâmarea Templului, despre pustiirea Ierusalimului și despre venirea Fiului omului.

Este suficient să recitim pasajele din Evanghelia lui Matei, Marcu sau Luca pentru a ne familiariza pe scurt cu ceea ce vom întâlni în Apocalipsa.

„Drept răspuns, Isus le-a zis: „Băgaţi de seamă să nu vă înşele cineva. Fiindcă vor veni mulţi în Numele Meu şi vor zice: ,,Eu sunt Christosul!“ ,,Şi vor înşela pe mulţi“ (Mat. 24:4-5)

6_calul albCând a rupt Mielul cea dintâi din cele şapte peceţi, m-am uitat şi am auzit pe una din cele patru făpturi vii zicând cu un glas ca de tunet: „Vino şi vezi!” M-am uitat şi iată că s-a arătat un cal alb. Cel ce sta pe el avea un arc; i s-a dat o cunună şi a pornit biruitor şi ca să biruiască“ (Apoc. 6:1-2).

Un arc fără săgeți simbolizează o biruință fără luptă. Antichrist va fi „invitat“ să conducă lumea ca o soluție la o criză mondială.

„Veţi auzi de războaie şi veşti de războaie: vedeţi să nu vă înspăimântaţi, căci toate aceste lucruri trebuie să se întâmple. Dar sfârşitul tot nu va fi atunci. Un neam se va scula împotriva altui neam, şi o împărăţie, împotriva altei împărăţii şi, pe alocuri, vor fi cutremure de pământ, foamete şi ciumi“ (Mat. 24:6-7).

6_calul rosu„Când a rupt Mielul a doua pecete, am auzit pe a doua făptură vie zicând: „Vino şi vezi!” Şi s-a arătat un alt cal, un cal roşu. Cel ce sta pe el a primit puterea să ia pacea de pe pământ, pentru ca oamenii să se înjunghie unii pe alţii, şi i s-a dat o sabie mare“ (Apoc. 6:3-4).

În locul păcii promise, Antichristul va aduce un război cum n-a mai fost de la întemeierea lumii. Urmarea firească a războiului este foametea:

„ .. pe alocurea vor fi … foamete … Dar toate aceste lucruri nu vor fi decât începutul durerilor. “ (Mat. 24:7-8).

6_CALUL NEGRU„Când a rupt Mielul pecetea a treia, am auzit pe a treia făptură vie zicând: „Vino şi vezi!” M-am uitat şi iată că s-a arătat un cal negru. Cel ce sta pe el avea în mână o cumpănă. Şi, în mijlocul celor patru făpturi vii, am auzit un glas care zicea: „O măsură de grâu pentru un dinar. Trei măsuri de orz pentru un dinar! Dar să nu vatămi untdelemnul şi vinul!” (Apoc. 6:5-6).

Ca întotdeauna, Antichristul va da vina pe copiii lui Dumnezeu și va porni  împotriva lor o persecuție teribilă:

Atunci vă vor da să fiţi chinuiţi şi vă vor omorî; veţi fi urâţi de toate neamurile pentru Numele Meu“ (Mat. 24:9).

6calul galbuiCând a rupt Mielul pecetea a patra, am auzit glasul făpturii a patra zicând: „Vino şi vezi!” M-am uitat şi iată că s-a arătat un cal gălbui. Cel ce sta pe el se numea Moartea şi împreună cu el venea după el Locuinţa morţilor. Li s-a dat putere peste a patra parte a pământului ca să ucidă cu sabia, cu foamete, cu molimă şi cu fiarele pământului“ (Apoc. 6:7-8).

Persecuția va fi cumplită și va cere un ceas de răzbunare din partea Domnului:

„Atunci, mulţi vor cădea, se vor vinde unii pe alţii şi se vor urî unii pe alţii.  Se vor scula mulţi proroci mincinoşi şi vor înşela pe mulţi. Şi, din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se va răci. Dar cine va răbda până la sfârşit va fi mântuit“ (Mat. 24:10-13).

apoc6_9-11Când a rupt Mielul pecetea a cincea, am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră înjunghiaţi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturisirii pe care o ţinuseră. Ei strigau cu glas tare şi ziceau: „Până când, Stăpâne, Tu, care eşti sfânt şi adevărat, zăboveşti să judeci şi să răzbuni sângele nostru asupra locuitorilor pământului?” Fiecăruia din ei i s-a dat o haină albă şi i s-a spus să se mai odihnească puţină vreme, până se va împlini numărul tovarăşilor lor de slujbă şi al fraţilor lor, care aveau să fie omorâţi ca şi ei“ (Apoc. 6:9-11).

Evenimentele de pe pământ vor fi însoțite de teribile semne cerești:

Pe alocuri vor fi mari cutremure de pământ, foamete şi ciume, vor fi arătări înspăimântătoare şi semne mari în cer“ (Luca 21:11).

apoc6_12_17Când a rupt Mielul pecetea a şasea, m-am uitat şi iată că s-a făcut un mare cutremur de pământ. Soarele s-a făcut negru ca un sac de păr, luna s-a făcut toată ca sângele şi stelele au căzut din cer pe pământ, cum cad smochinele verzi din pom când este scuturat de un vânt puternic. Cerul s-a strâns ca o carte de piele pe care o faci sul. Şi toţi munţii şi toate ostroavele s-au mutat din locurile lor. Împăraţii pământului, domnitorii, căpitanii oştilor, cei bogaţi şi cei puternici, toţi robii şi toţi oamenii slobozi s-au ascuns în peşteri şi în stâncile munţilor. Şi ziceau munţilor şi stâncilor: „Cădeţi peste noi şi ascundeţi-ne de Faţa Celui ce şade pe scaunul de domnie şi de mânia Mielului, căci a venit ziua cea mare a mâniei Lui şi cine poate sta în picioare?” (Apoc. 6:12-17).

Cei ce se tem de Apocalipsa ar trebui să se teamă și de Evangheliile Domnului Isus! Evenimentele viitoare sunt prea importante pentru ca să le ignorăm și tocmai de aceea au fost anunțate în mai multe cărți ale Bibliei. O foarte amănunțită cronologie a lor ne-a fost lăsată în cartea profetului Daniel.

Săptămâna profetului Daniel

În profeția lui Daniel ni s-a spus că „au fost hotărâte șaptezeci de săptămâni … până la ungerea Sfântului sfinților“ (Dan. 9:24-27). Ultima din acestea va fi săptămâna Necazului cel mare în care va avea loc ultima înfruntare dintre Christos și Antichrist:

„El va face un legământ trainic cu mulţi timp de o săptămână, dar la jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare şi pe aripa urâciunilor idoleşti va veni unul care pustieşte, până va cădea asupra celui pustiit prăpădul hotărât” (Daniel 9:27).

Această septadă (săptămână) va debuta cu semnarea unui tratat de pace între Israel și un dictator mondial (Antichristul) și se va încheia când Christos se va întoarce pe pământ ca să judece pe cei răi și să instaureze Împărăția Lui glorioasă. Evenimentele acestei săptămâni de ani sunt descrise în Apocalipsa 6-19. Ni se numără chiar și câte luni și câte zile sunt în trei ani și jumătate:

„I s-a dat o gură care rostea vorbe mari şi hule. Şi i s-a dat putere să lucreze patruzeci şi două de luni“ (Apocalipsa 13:5).

„Voi da celor doi martori ai mei să proorocească îmbrăcaţi în saci o mie două sute şaizeci de zile” (Apocalipsa 11:3).

Din Daniel 9:27 știm că cea de a șaptezecea săptămână va debuta cu un legământ încheiat de Antichrist cu poporul Israel, în virtutea căruia li se va îngădui să rezidească Templul din Ierusalim. La jumătatea săptămânii, Antichristul va pângări acest templu și se va instaura ca singurul demn de închinare.

Paralel, în Apocalipsa 6 ni se vorbește despre un lider mondial care va veni promițând pace, dar care va declanșa război. În Apocalipsa 11 ni se spune că Templul anunțat de Daniel există deja la Ierusalim. Curtea lui de afară va fi călcată în picioare de Neamuri timp de 42 de luni:

Dar curtea de afară a Templului las-o la o parte nemăsurată, căci a fost dată neamurilor, care vor călca în picioare sfânta cetate patruzeci şi două de luni“ (Apocalipsa 11:2).

În Apocalipsa 12  îl vom vedea pe Balaurul cel mare, un alt nume pentru Satan, urmărind-o pe femeia care-l reprezintă pe Israel. Ea fuge în pustie și acolo va sta exact 1.260 de zile, care sunt exact 42 de luni, care sunt exact trei ani și jumătate. Domnul Isus ne-a spus și despre aceasta în mica apocalipsa din Evanghelie:

De aceea, când veţi vedea urâciunea pustiirii, despre care a vorbit prorocul Daniel, aşezată în Locul Sfânt – cine citeşte să înţeleagă! –  atunci, cei ce vor fi în Iudeea să fugă la munţi; cine va fi pe acoperişul casei să nu se pogoare să-şi ia lucrurile din casă; şi cine va fi la câmp să nu se întoarcă să-şi ia haina. Vai de femeile care vor fi însărcinate şi de cele ce vor da ţâţă în zilele acelea! Rugaţi-vă ca fuga voastră să nu fie iarna, nici într-o zi de Sabat. Pentru că atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi“ (Mat. 24:15-21).

Vom vedea că această septadă din profeția lui Daniel se împarte în Apocalipsa în trei părți: prima parte de trei ani și jumătate a săptămânii (Apocalipsa 6-9), evenimentele de la mijlocul săptămânii (Apocalipsa 10-14) și ultimii trei ani și jumătate ai septadei (Apocalipsa 15-19).

Ce este așa de important că trebuie să ne oprim la jumătatea celor șapte ani? Atunci se va întâmpla că Antichristul va rupe legământul cu poporul ales și în loc să-i mai protejeze îi va persecuta teribil (Dan. 9:27).

Ce mă privesc pe mine toate acestea?

Când studiați aceste capitole tumultoase, țineți în minte că ele au intenția de a-i încuraja pe creștinii din toate veacurile. Ioan nu scrie doar evenimente, ci face teologie, ajutându-ne să-L cunoaștem mai bine pe Dumnezeu în frumusețea atributelor Sale și principiile împărăției Lui.

Capitolele acestea descriu un conflict cosmic între Dumnezeu și Satan, între Noul Ierusalim și Babilon și arată partea care este rezervată „biruitorilor“.

Capitolul 6 ne arată retribuția divină pentru cei ce L-au refuzat pe Christos.

Slide6

Această pedeapsă divină a fost vestită și de apostolul Pavel:

„Nu vă aduceţi aminte cum vă spuneam lucrurile acestea când eram încă la voi? Şi acum ştiţi bine ce-l opreşte ca să nu se descopere decât la vremea lui. Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze; trebuie numai ca cel ce o opreşte acum să fie luat din drumul ei. Şi atunci se va arăta acel Nelegiuit, pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale. Arătarea lui se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase şi cu toate amăgirile nelegiuirii pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi“ (2 Tesal. 2:5-12).

Biserica nu știe „ceasul în care va veni Christos“ și fiecare generație are privilegiul și obligația de a-L aștepta. Apocalipsa ne alimentează anticipația noastră cu informații despre lucrurile care au să se întâmple pentru a ne încuraja să stăm într-o stare de veghe. Ne întâlnim cu aceleași avertizări date bisericilor:

Cine are urechi să audă!“ (Apoc. 13:9).

„Iată, Eu vin ca un hoţ. Ferice de cel ce veghează şi îşi păzeşte hainele, ca să nu umble gol şi să i se vadă ruşinea!”(Apoc. 16:15).

„Şi iată, Eu vin curând! Ferice de cel ce păzeşte cuvintele proorociei din cartea aceasta!” … Mărturisesc oricui aude cuvintele proorociei din cartea aceasta că, dacă va adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu îi va adăuga urgiile scrise în cartea aceasta. Şi, dacă scoate cineva ceva din cuvintele cărţii acestei proorocii, îi va scoate Dumnezeu partea lui de la pomul vieţii şi din cetatea sfântă, scrise în cartea aceasta. Cel ce adevereşte aceste lucruri, zice: „Da, Eu vin curând”. Amin! Vino, Doamne Isuse!(Apoc. 22:7, 18-20)

(înapoi la Cuprins)

Apocalipsa 5 – Mielului junghiat

Apocalipsa este răspunsul pe care ni-l dă Dumnezeu la ceea ce-i cerem noi în rugăciunea Tatăl nostru:

„Tatăl nostru care ești în ceruri
Sfințească-se Numele Tău!
Vie împărăția Ta;
Facă-se voia Ta,
precum în cer și pe pământ!“ (Mat. 6:9-20).

Cartea se încheie cu instaurarea Împărăției și intrarea ei în starea eternă. Capitolul 5 ne arată momentul în care este declanșat acest proces în slava cerească. Este momentul în care se vorbește despre necesitatea răscumpărării pământului și Domnul Isus este singura persoană din univers vrednică și calificată pentru acest lucru:

Apoi am văzut în mâna dreaptă a Celui ce şedea pe scaunul de domnie o carte, scrisă pe dinăuntru şi pe dinafară, pecetluită cu şapte peceţi. Şi am văzut un înger puternic, care striga cu glas tare: „Cine este vrednic să deschidă cartea şi să-i rupă peceţile?” Şi nu se găsea nimeni nici în cer, nici pe pământ, nici sub pământ, care să poată deschide cartea, nici să se uite în ea. Şi am plâns mult, pentru că nimeni nu fusese găsit vrednic să deschidă cartea şi să se uite în ea. Şi unul din bătrâni mi-a zis: „Nu plânge: Iată că Leul din seminţia lui Iuda, Rădăcina lui David, a biruit ca să deschidă cartea şi cele şapte peceţi ale ei. Şi la mijloc, între scaunul de domnie şi cele patru făpturi vii şi între bătrâni, am văzut stând în picioare un Miel. Părea înjunghiat şi avea şapte coarne şi şapte ochi, care sunt cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu, trimise în tot pământul. El a venit şi a luat cartea din mâna dreaptă a Celui ce şedea pe scaunul de domnie. Când a luat cartea, cele patru făpturi vii şi cei douăzeci şi patru de bătrâni s-au aruncat la pământ înaintea Mielului, având fiecare câte o alăută şi potire de aur, pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinţilor. Şi cântau o cântare nouă şi ziceau:

Vrednic eşti Tu să iei cartea şi să-i rupi peceţile, căci ai fost înjunghiat şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice norod şi de orice neam. Ai făcut din ei o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru şi ei vor împărăţi pe pământ!” (Apoc. 5:1-10).

Impasul ceresc

Există crize pe pământ, dar există crize și în cer? Apostolul Ioan a asistat la una și l-a podidid plânsul:

Şi am plâns mult, pentru că nimeni nu fusese găsit vrednic să deschidă cartea şi să se uite în ea“ (Apoc. 5:4).

În lacrimile lui Ioan erau lacrimile tuturor celor ce au sperat, de la Adam și Eva până la contemporanii lui Ioan, ca Dumnezeu să facă ceva pentru a reașeza pe pământ împărăția Lui glorioasă. Acesta a fost mesajul apostolic. Ei L-au crezut pe cuvânt pe Isus Christos când le-a spus că se va întoarce la ei. Ioan se afla exilat în insula Patmos și speranțele creștinilor din generația aceea chinuită sub prigoană îl apăsau amarnic.

În cer erau de față arhanghelul Mihail, dar el a tăcut neputincios. Tot acolo erau ceilalți arhangheli și cele patru făpturi vii, dar nimeni n-a fost găsit în stare să ia cartea din mâna lui Dumnezeu și să-i rupă pecețile …

seals

De ce nu putea nimeni face această răscumpărare? Care erau reglementările ei imposibil de împlinit?

Ca să pătrundem înțelesul scenei din cer trebuie să recitim una din cărțile Vechiului Testament și să învățăm ce însemna procesul de răscumpărare în Israel. Scena din cer se conformează acestui proces bine definit și riguros stabilit. Trebuie să recitim cartea Rut.

Primul și cel mai important motiv pentru care trebuie să o recitim este finalul ei, care ne vorbește despre bucuria împărtășită de toți cei de atunci la nașterea unui copil care a fost, istoric vorbind, strămoșul împăratului David, iar pentru noi strămoșul Fiului lui David, Isus Christos.

Cartea Rut a fost pusă deoparte din seria de întâmplări descrisă în cronica Judecătorilor tocmai pentru motivul acesta providențial: să ilustreze și să anunțe răscumpărarea printr-o linie mesianică care și-a împlinit menirea în Isus Christos:

„Boaz a luat pe Rut, care i-a fost nevastă, şi el a intrat la ea. Domnul a făcut-o să zămislească şi ea a născut un fiu. Femeile au zis lui Naomi:

„Binecuvântat să fie Domnul, care nu te-a lăsat lipsită azi de un bărbat cu drept de răscumpărare şi al cărui nume va fi lăudat în Israel! Copilul acesta îţi va înviora sufletul şi va fi sprijinul bătrâneţilor tale, căci l-a născut noră-ta, care te iubeşte şi care face pentru tine mai mult decât şapte fii.” 

Naomi a luat copilul, l-a ţinut în braţe şi a văzut de el. Vecinele i-au pus nume, zicând: „Un fiu s-a născut lui Naomi!” Şi l-au numit Obed. Acesta a fost tatăl lui Isai, tatăl lui David.

Iată sămânţa lui Pereţ.

Pereţ a fost tatăl lui Heţron;
Heţron a fost tatăl lui Ram; Ram a fost tatăl lui Aminadab;
Aminadab a fost tatăl lui Nahşon; Nahşon a fost tatăl lui Salmon;
Salmon a fost tatăl lui Boaz; Boaz a fost tatăl lui Obed;
Obed a fost tatăl lui Isai şi Isai a fost tatăl lui David.

Naomi, unul din personajele din cartea Rut, este o rămășiță a unei familii de evrei care au încercat să scape de pedeapsa trimisă de Dumnezeu printr-o secetă în Israel, dar care au murit în Moab, departe de casă. Naomi s-a decis să se întoarcă în perimetrul ascultării de providența divină, țara lui Israel și, ca răsplată pentru pocăința ei a fost răsplătită din plin. Împreună cu ea a venit și una din nurorile ei, moabita Rut. printr-o serie de „coincidențe“ rânduite de Dumnezeu, această Rut capătă trecere înaintea unei rude bogate, Boaz, căruia îi cere să inițieze procesul de răscumpărare și de ridicare a unui urmaș pentru Naomi.

Din spusele lui Boaz înțelegem că pentru răscumpărarea unui ogor trebuiau împlinite câteva condiții: (1) răscumpărătorul (Goel) să fie rudă de aproape, (2) răscumpărătorul să vrea să facă lucrul acest lucru și (3) răsumpărătorul să vrea să facă lucrul acesta. În cazul lui Naomi, înaintea lui Boaz a existat o rudă mai apropiată de ea decât Boaz, dar acesta n-a vrut să o răscumpere. Pedeapsa poetică aplicată de Dumnezeu este cu numele lui n-a fost înscris în carte, ci va rămâne pentru totdeauna un „cutare“:

Boaz s-a suit la poarta cetăţii şi s-a oprit acolo. Şi iată că cel ce avea drept de răscumpărare, şi despre care vorbise Boaz, trecea. Boaz i-a zis: „Hei, cutare, apropie-te, stai aici.” Şi el s-a apropiat şi s-a oprit.
Boaz a luat atunci zece oameni dintre bătrânii cetăţii şi a zis: „Şedeţi aici.” Şi ei au şezut jos. Apoi a zis celui ce avea drept de răscumpărare: „Naomi, întorcându-se din ţara Moabului, a vândut bucata de pământ care era a fratelui nostru Elimelec. Am crezut de datoria mea să te înştiinţez despre aceasta şi să-ţi spun: ‘Cumpăr-o în faţa locuitorilor şi în faţa bătrânilor poporului meu. Dacă vrei s-o răscumperi, răscumpăr-o, dar dacă nu vrei, spune-mi, ca să ştiu. Căci nu este nimeni înaintea ta care să aibă dreptul de răscumpărare, şi după tine eu am dreptul acesta.’ ”
Şi el a răspuns: „O voi răscumpăra”. 
Boaz a zis: „În ziua în care vei cumpăra ţarina din mâna Naomei, o vei cumpăra în acelaşi timp şi de la Rut, Moabita, nevasta celui mort, ca să ridici numele mortului în moştenirea lui.”
Şi cel ce avea drept de răscumpărare a răspuns: „Nu pot s-o răscumpăr pe socoteala mea, de frică să nu-mi stric moştenirea mea; ia tu dreptul de răscumpărare, căci eu nu pot s-o răscumpăr.”
Odinioară în Israel, pentru întărirea unei răscumpărări sau a unui schimb, omul îşi scotea încălţămintea şi o dădea celuilalt: aceasta slujea ca mărturie în Israel.
Cel ce avea drept de răscumpărare a zis dar lui Boaz: „Cumpăr-o pe socoteala ta!” Şi şi-a scos încălţămintea. Atunci, Boaz a zis bătrânilor şi întregului popor: „Voi sunteţi martori azi că am cumpărat din mâna lui Naomi tot ce era al lui Elimelec, al lui Chilion şi al lui Mahlon, şi că mi-am cumpărat, de asemenea, de nevastă pe Rut, Moabita, nevasta lui Mahlon, ca să ridic numele mortului în moştenirea lui şi pentru ca numele mortului să nu fie şters dintre fraţii lui şi din poarta locului lui. Voi sunteţi martori azi despre aceasta!”
Tot poporul care era la poartă şi bătrânii au zis: „Suntem martori! (Rut 3:12; 4:1-11).

Fără să știe la vremea aceea, Samuel ne-a dat în carte schema mântuirii săvârşite de Dumnezeu „la plinirea vremurilor“ (Efes. 1:10). Este „răscumpărarea“ adusă de către Fiul Său, Domnul Isus Cristos. În descrierile din textul cărţii, Boaz este figura profetică pentru acel „Goel“ după care suspina patriarhul Iov, ruda cu drept de răscumpărare.

Dar ştiu că Răscumpărătorul meu este viu
şi că Se va ridica la urmă pe pământ“ (Iov 19:25).

Prin răscumpărarea lui Naomi şi a moabitei Rut, Boaz este un tip care îl prevestește pe Domnul Isus Cristos. Lucrarea Lui de răscumpărare este descrisă într-un mod strălucit în capitolul cinci din Apocalipsa.

Soluția divină

Scena descrisă de apostolul Ioan în capitolul cinci din Apocalipsa subliniază câteva lucruri care se suprapun peste tiparul din cartea Rut. Mai întâi, vedem o carte pecetluită cu șapte peceți. Este documentul care arată că pământul se află în proprietatea temporară a cuiva și trebuie răscumpărat.

Asta ne aduce aminte că, neînțeles de cei din jur, pe drumul către răstignire Fiul lui Dumnezeu a rostit aceste cuvinte:

Acum are loc judecata lumii acesteia, acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară“ (Ioan 12:31).

El știa că declanșează ceva ce va fi finalizat într-o vreme viitoare. În zilele acelea, Fiul lui Dumnezeu le-a spus ucenicilor:

Nu voi mai vorbi mult cu voi, căci vine stăpânitorul lumii acesteia. El n-are nimic în Mine, dar vine pentru ca să cunoască lumea că Eu iubesc pe Tatăl şi că fac aşa cum Mi-a poruncit Tatăl. Sculaţi-vă, haidem să plecăm de aici!” (Ioan 14:30-31)

Iar în capitolul 16 al aceleiași evanghelii citim o altă exprimare care anticipează Crucea:

 … în ce priveşte judecata, fiindcă stăpânitorul lumii acesteia este judecat.“ (Ioan 16:11).

Înainte de a-Și supune toate Neamurile, Fiul lui Dumnezeu a trebuit să-l înfrângă pe Satan, domnul lumii acesteia, stăpânitorul oamenilor înrobiți, așa cum scrie în epistola către Evrei:

„Astfel dar, deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El Însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele, pentru ca, prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe Diavolul, şi să izbăvească pe toţi aceia care, prin frica morţii, erau supuşi robiei toată viaţa lor. Căci, negreşit, nu în ajutorul îngerilor vine El, ci în ajutorul seminţei lui Avraam. Prin urmare, a trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile, ca să poată fi, în ceea ce priveşte legăturile cu Dumnezeu, un mare preot milos şi vrednic de încredere, ca să facă ispăşire pentru păcatele norodului“ (Evrei 2:14-17).

În moartea de la Cruce, Fiul lui Dumnezeu a zdrobit capul șarpelui din Eden (Gen. 3:15) și i-a frânt dreptul la domnie asupra oamenilor, căpătând acolo dreptul de răscumpărare asupra lumii:

Apoi am văzut în mâna dreaptă a Celui ce şedea pe scaunul de domnie o carte, scrisă pe dinăuntru şi pe dinafară, pecetluită cu şapte peceţi“ (Apoc. 4:1).

Este aceeași imagine descrisă și în cartea profetului Ezechiel:

M-am uitat şi iată că o mână era întinsă spre mine şi ţinea o carte în chip de sul. A desfăşurat-o înaintea mea şi era scrisă şi pe dinăuntru, şi pe dinafară; în ea erau scrise bocete, plângeri şi gemete“ (Ezec. 2:9).

Scris „pe dinăuntru și pe dinafară“  înseamnă că tot ce trebuia scris s-a scris și nu mai putea fi adăugat nimic. Cartea reprezintă „dreptul de proprietate“ la tot ceea ce i-a promis Tatăl Fiului Său pentru sacrificiul de la cruce:

Cere-Mi, şi-Ţi voi da neamurile de moştenire
şi marginile pământului în stăpânire!
Tu le vei zdrobi cu un toiag de fier
şi le vei sfărâma ca pe vasul unui olar’.” (Psalm 2:8-9).

Isus Christos este „moștenitorul tuturor lucrurilor“ (Evrei 1:2). Preaiubitul răscumpărător care a binevoit să plătească răscumpărarea noastră (vezi Lev. 25:23–46; toată cartea Rut și Ieremia 32:6–15).

Dar de ce „nu se găsea nimeni nici în cer, nici pe pământ, nici sub pământ, care să poată deschide cartea, nici să se uite în ea. Şi am plâns mult, pentru că nimeni nu fusese găsit vrednic să deschidă cartea şi să se uite în ea“ ? De ce nu s-a găsit nimeni?

Pentru că nu era nimeni care să fie înrudit cu noi de aproape, în stare să plătească cu moartea vina păcatelor noastre și să poată trăi după aceea ca să ne răscumpere. Numai un „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat“ a putut face acest lucru!

Tatăl Mă iubeşte, pentru că Îmi dau viaţa ca iarăşi s-o iau. Nimeni nu Mi-o ia cu sila, ci o dau Eu de la Mine. Am putere s-o dau şi am putere s-o iau iarăşi; aceasta este porunca pe care am primit-o de la Tatăl Meu” (Ioan 10:17-18).

Desfășurarea de planuri suprapuse din scena cerească este fascinant redată de Ioan:

apoc5_5_14

Şi unul din bătrâni mi-a zis: „Nu plânge: Iată că Leul din seminţia lui Iuda, Rădăcina lui David, a biruit ca să deschidă cartea şi cele şapte peceţi ale ei. Şi la mijloc, între scaunul de domnie şi cele patru făpturi vii şi între bătrâni, am văzut stând în picioare un Miel. Părea înjunghiat şi avea şapte coarne şi şapte ochi, care sunt cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu, trimise în tot pământul. El a venit şi a luat cartea din mâna dreaptă a Celui ce şedea pe scaunul de domnie (Apoc. 5:5-7).

Anunțat ca un leu în profețiile Vechiului Testament (Gen. 49:8-10), răscumpărătorul a venit mai întâi ca un Miel junghiat. El are șapte coarne, simbol al atotputerniciei, șapte ochi, simbol al atotștiinței și era plin de Duhul în tot ce făcea. El stătea acum în picioare, deși fusese junghiat. Era totuși un Leu și restul cărții Apocalipsa ne va arăta ce face „Suveranul“ când își dezlănțuie puterea asupra dușmanilor Săi.

El a venit şi a luat cartea din mâna dreaptă a Celui ce şedea pe scaunul de domnie“ (Apoc. 5:7)

Dacă s-ar face o reprezentare grafică a acțiunii din Apocalipsa, acesta ar fi unul din punctele de maxim al acțiunii, punctul în care a început totul, momentul solemn în care s-a făcut tranziția de autoritate de la Dumnezeu Tatăl la Dumnezeu Fiul:

Tatăl nici nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului, pentru ca toţi să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl“ (Ioan 5:22).

Pricina de laudă

Cea mai glorioasă încheiere a acestui comentariu la capitolul 5 din Apocalipsa este să spunem că Fiul lui Dumnezeu își va ține promisiunea făcută celor ce-L urmează și-i va lua alături de El să domnească pe pământ. Din punctul Lui de vedere și din perspectiva făpturilor cerești, creștinii sunt deja așezați în locurile cerești „în Christos“ și vor domni împreună cu El în Împărăția viitoare:

Vrednic eşti Tu să iei cartea şi să-i rupi peceţile, căci ai fost înjunghiat şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice norod şi de orice neam. Ai făcut din ei o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru şi ei vor împărăţi pe pământ!“ (Apoc. 5:5:9-10).

Este o reluare a temei proclamată deja în primul capitol al cărții:

Ale Lui, care ne iubeşte, care ne-a spălat de păcatele noastre cu sângele Său şi a făcut din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său: ale Lui să fie slava şi puterea în vecii vecilor! Amin. Iată că El vine pe nori. Şi orice ochi Îl va vedea; şi cei ce L-au străpuns. Şi toate seminţiile pământului se vor boci din pricina Lui! Da, Amin“ (Apoc. 1:5-7).

Domnia noastră pe pământ împreună cu Christos este un imperativ al planului lui Dumnezeu cu lumea:

El, dimpotrivă, după ce a adus o singură jertfă pentru păcate, S-a aşezat pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu şi aşteaptă de acum ca vrăjmaşii Lui să-I fie făcuţi aşternut al picioarelor Lui„ (Evrei 10:12-13).

În urmă, va veni sfârşitul, când El va da Împărăţia în mâinile lui Dumnezeu Tatăl, după ce va fi nimicit orice domnie, orice stăpânire şi orice putere. Căci trebuie ca El să împărăţească până va pune pe toţi vrăjmaşii sub picioarele Sale. Vrăjmaşul cel din urmă care va fi nimicit va fi moartea. Dumnezeu, în adevăr, „a pus totul sub picioarele Lui”. Dar când zice că totul I-a fost supus, se înţelege că afară de Cel ce I-a supus totul. Şi când toate lucrurile Îi vor fi supuse, atunci chiar şi Fiul Se va supune Celui ce I-a supus toate lucrurile, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi“ (1 Cor. 15:24-28).

Profețiile ocupă a cincea parte din textul Scripturii. Din această a cincea parte, o treime vorbesc despre cea de a doua venire a Domnului Isus. Există 650 de profeții cu caracter general din care cam jumătate Îl privesc pe Isus Christos, iar din cele aproximativ 330 de profeții mesianice, 225 sunt despre cea de a doua venire. Din cei 46 de profeți din Vechiul Testament, mai puțini de 10 vorbesc despre prima lui venire, dar 36 vorbesc despre cea de a doua venire. Pentru cei ce vor să le numere, în Scriptură există mai mult de 1.500 de pasaje care vorbesc despre a doua venire a lui Christos; cam unul din douăzeci și cinci de versete. Ca proporție, pentru fiecare verset care vorbește despre prima venire a lui Mesia există opt care vorbesc de cea de a doua Lui venire. Pentru fiecare dată când este menționată lucrarea de ispășire săvârșită de Christos există cel puțin care vorbesc despre revenirea Sa glorioasă. În Noul Testament ni se spune de peste 50 de ori că Isus Christos va reveni. Totuși, foarte mulți teologi și predicatori nu sunt preocupați cu acest lucru!

(înapoi la Cuprins)

Apocalipsa 1 – Christos încununat în slavă

I. Christos – încununat în slavă
a. Fiul Omului între cele şapte sfeşnice, 1:10-20
b. Scrisorile către cele şapte Biserici, 2:1-3:22
c. Tronul slavei şi închinarea din cer, 4:1-5:14

Apocalipsa – capitolul 1.

I. Poate o carte să ne dea fericirea?

Ce carte! Ce autor! Ce mesaj!
Cartea aceasta este cea mai importantă lectură pe care o poate face un creștin! Mai mult decât orice ziar, mai mult decât orice buletin de știri de la televiziune, mai mult decât orice masă rotundă la care discută specialiștii în sociologie și educație, cartea Apocalipsei este singura în stare să-ți dea o bucurie constantă, consolidată și certă despre ceea ce trebuie să fii și să ști.

Teologii îți vor spune și ei să nu citești Apocalipsa că s-ar putea să te rătăcești … Interesant este că Dumnezeu ne spune de exact șapte ori în cuprinsul textului că celor ce citesc și se conformează poruncilor din această carte le este rezervată o ,,fericire specială“ (Apoc. 1:3; 14:13; 16:15; 19:9; 20:6; 22:7, 14). De cine să asculți? De diavol, de ,,teologi“ sau de Dumnezeu?

Apocalipsa este singura carte din Biblie care are îndrăzneala să spună: „Citește-mă și vei afla fericirea“:

,,Ferice de cine citeşte şi de cei ce ascultă cuvintele acestei prorocii şi păzesc lucrurile scrise în ea! Căci vremea este aproape!“ (Apoc. 1:3)

Ce motive de fericire ne oferă Apocalipsa?

Mai întâi este fericirea de a auzi glasul lui Dumnezeu. Multe alte cărți ale Bibliei conțin mesaje venite de la Dumnezeu, dar niciuna nu este ca Apocalipsa. Ea este 100%, de la primul la ultimul cuvânt un mesaj nemijlocit de la Dumnezeu. Celelalte cărți ale Biblie conțin pe lângă glasul lui Dumnezeu și narațiuni istorice, pasaje de dialoguri între oameni și chiar vorbe rostite de Satana, dușmanul lui Dumnezeu. Apocalipsa este însă altfel. Ea are cea mai mare densitate de mesaj direct din gura lui Dumnezeu. Ea strigă către noi și se oferă ca sursă de fericire supremă, fericirea de a auzi vocea lui Dumnezeu.

La Sinai, glasul lui Dumnezeu a fost așa de puternic că poporul a cerut ca să nu le mai vorbească, temându-se că vor muri. În Apocalipsa, Dumnezeu vorbește altfel! Șansa de a auzi glaul divin nu trebuie luată însă în chip ușuratec. Dumnezeul nostru este un Dumnezeu gelos și nu-și împarte slava cu nimeni. Acum două mii de ani s-a petrecut un eveniment care ne servește drept avertizare:

,,Irod era foarte mâniat pe cei din Tir şi din Sidon. Dar aceştia au venit toţi într-un gând la el şi, după ce au câştigat de partea lor pe Blast, care era mai mare peste odaia de dormit a împăratului, au cerut pace, pentru că ţara lor se hrănea din ţara împăratului.
Într-o zi anumită, Irod s-a îmbrăcat cu hainele lui împărăteşti, a şezut pe scaunul lui împărătesc şi le vorbea. Norodul a strigat: „Glas de Dumnezeu, nu de om!”
Îndată l-a lovit un înger al Domnului, pentru că nu dăduse slavă lui Dumnezeu. Şi a murit mâncat de viermi“ (Faptele Apostolilor 12:20–23).

Apocalipsa ne promite fericirea de a asculta ce ne spune Dumnezeu, nici mai mult, nici mai puțin, iar cei care ar îndrăzni să adauge ceva sau să scoată ceva din acest mesaj divin este întâmpinat cu o avertizare teribilă:

,,Mărturisesc oricui aude cuvintele prorociei din cartea aceasta că, dacă va adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu îi va adăuga urgiile scrise în cartea aceasta. Şi, dacă scoate cineva ceva din cuvintele cărţii acestei prorocii, îi va scoate Dumnezeu partea lui de la pomul vieţii şi din cetatea sfântă, scrise în cartea aceasta.  Cel ce adevereşte aceste lucruri, zice: „Da, Eu vin curând”. Amin! Vino, Doamne Isuse!

Apocalipsa ne oferă șansa unei fericiri solemne și responsabile. Primul capitol este îmbibat cu prezența Dumnezeului Triun. Toate persoanele Trinității sunt prezentate. Dumnezeu Tatăl este aici. Dumnezeu Fiul este aici și Dumnezeu Duhul Sfânt este aici:

,,Har şi pace vouă din partea Celui ce este, Celui ce era şi Celui ce vine şi din partea celor şapte duhuri care stau înaintea scaunului Său de domnie şi din partea lui Isus Hristos, Martorul credincios, Cel întâi născut din morţi, Domnulîmpăraţilor pământului!“ (Apoc. 1:4-5a)

,,Cele șapte duhuri“ sunt probabil o referire la plinătatea de lucrare a diafanei persoane a Duhului Sfânt. O posibilă certificare a acestei păreri se află în cele șapte caracteristici ale Duhului prezentate în cartea profetului Isaia:

„(1) Duhul Domnului Se va odihni peste El, (2) duh de înţelepciune şi (3) de pricepere, (4) duh de sfat şi (5) de tărie, (6) duh de cunoştinţă şi (7) de frică de Domnul“ (isaia 11:2).

A treia motivație pentru care Apocalipsa dă fericire celor ce o citesc și ascultă este certitudinea unui ,,Happy End“, a unui sfârșit fericit al istoriei despre care aflăm din cuprinsul cărții. Odată cu aflarea ,,scorului final“, participarea noastră la istorie capătă o dimensiune de anticipare și de relaxare. Siguranța pe care ne-o dă Apocalipsa ne așează pe un palier existențial al optimismului.

Cu siguranță, Diavolul nu vrea ca tu să citești Apocalipsa! ,,Ori de câte ori Diavolul îți aduce aminte de trecutul tău, adu-i și tu aminte de …viitorul lui.“  Diavolul știe că citirea Apocalipsei înseamnă o încărcare cu un optimism al credinței și vrea să ne țină departe de această ,,stație de alimentare“.

Cartea Apocalipsa cere adeziunea noastră totală. Ea nu trebuie citită cu răceala unui savant, ci cu evlavia unui ucenic. Ea ne invită să retrăim copilărește trăirile extraordinare pe care le-a avut apostolul Ioan! Trebuie să privim cu ochii lui Ioan, dar și să simțim cu inima lui Ioan. În cuprinsul textului din Apocalipsa există șapte ocazii în care ni se spune să participăm cu câte un ,,Amin“-ul la cele descrise acolo (Apoc. 1:6-7,18; 3:14; 5:14; 7:12; 19:4; 22:20-21).

Al treilea motiv de fericire este să descoperim ce forțe extraordinare, extraterestre și eterne are Dumnezeu la dispoziție pentru împlinirea planurilor Sale. Apocalipsa nu este descrierea unui conflict dintre Dumnezeu și altcineva care are forțe egale sau măcar comparabile cu ale Lui. Nu! Apocalipsa ni-L prezintă pe Dumnezeu suveran absolut peste crație, infinit de mare și de puternic, căruia nimeni și nimic nu poate să i se împotrivească. Apocalipsa ni-L arată pe Creator făcând ordine și curățenie în creație.

II. O mărturie din afara spațiului și timpului

Nu-i lăsați să vă spună că Apocalipsa nu are legătură cu realitatea pe care o trăim, ci este doar o culegere de metafore poetice imposibil de înțeles. Dimpotrivă! Apocalipsa este singura carte care vorbește despre realitate, despre toată realitatea, nu doar cea închisă îngust în sfera de spațiu și timp în care existăm noi acum.

Apocalipsa ne ia de mână și ne duce să vedem întreaga realitate a existenței, dincolo de limitele umane.  Cu fiecare capitol al cărții suntem când pe pământ, când în cer, când aici și acum, când acolo și atunci. Autorul ni se adresează din afara timpului, fiind singurul capabil să alunece pe axa vremii înainte și înapoi. De la El aflăm lucruri din trecut, din prezent și din viitor.

,,Scrie dar lucrurile pe care le-ai văzut, lucrurile care sunt şi cele care au să fie după ele“ (Apoc. 1:19).

Autorul o poate face pentru că El însuși locuiește concomitent în trecut, în prezent și în viitor. Dumnezeu este ,,atemporal“, etern, capabil să vadă totul complet și instantaneu.

,,Har şi pace vouă din partea Celui ce este, Celui ce era şi Celui ce vine“ (Apoc. 1:4b).

Dintre toate pasajele pe care le-aș putea cita în sprijinul celor scrise mai sus am să aleg această extraordinară ,,benedicție“ așezată, neobișnuit, chiar la începutul cărții:

,,A Lui, care ne iubeşte, care ne-a spălat de păcatele noastre cu sângele Său şi a făcut din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său, a Lui să fie slava şi puterea în vecii vecilor! Amin. Iată că El vine pe nori. Şi orice ochi Îl va vedea; şi cei ce L-au străpuns. Şi toate seminţiile pământului se vor boci din pricina Lui! Da, Amin.“ (Apoc. 1:5b-7).

Trăim o vreme în care ,,împărățiile lumii“ se află într-un conflict permanent. Cu care dintre ele să ții? Care va birui până la urmă? America? Rusia? Țările islamice? China?

Apocalipsa ne prezintă, ca și realizată, o altă împărăție, lucrarea desăvârșită a lui Dumnezeu. Ea este cea care va birui. Ea și le va supune pe toate celelalte. De unde știm? Din această aparentă greșeală gramaticală care există în anunțul de mai sus. Autorul Apocalipsei nu ne spune că Dumnezeu ,,va face“ din noi o împărăție și preoți“, ci că ,,a făcut“ aceasta. Timpul verbal folosit este perfectul compus care identifică „o acțiune petrecută în trecut și încheiată la momentul vorbirii“.

Noi nu vedem încă aceste două promisiuni realizate, dar Dumnezeu vorbește despre ele la timpul trecut. Pentru El, ele sunt deja realitate. Putem fi absolut siguri de aceasta. Cât de siguri? Atât de siguri încât să izbucnim în strigăte de laudă! Pasajul cuprinde două ,,benedicții“. Ele sunt așezate în epistolele Noului Testament la finalul scrierilor, dar în Apocalipsa apar  chiar de la început, pentru că începutul este extraordinar!

Anticiparea aceasta profetică are o ilustrație în ceea ce facem noi la Cina Domnului.  Gândiți-vă bine! Ce înțeleg cei ,,din afară“ când văd că ne strângem în jurul a două simboluri care ilustrează un trup zdrobit și o baie de sânge? Imaginea sugerează că stăm lângă rămășițele unuia care a fost înfrânt, care a pierdut lupta, care a fost făcut praf de adversar. Prin credință însă, noi știm că n-a fost așa. Deși nu L-am văzut față în față, noi știm că Cel răstignit trăiește! A biruit moartea și este acum ,,Domn“ așezat de Dumnezeu deasupra tuturor lucrurilor. Îi cântăm cântări de laudă și comemorăm nu doar moartea, ci și biruințele Sale.

Același Dumnezeu care L-a făcut pe Isus ,,Domn și Salvator“ (Fapte 5:31), ne-a făcut deja și pe noi și din noi ,,o împărăție și preoți pentru Dumnezeu“. Amin și iar Amin! De două ori Amin și o dată, cât ne țin puterile ,,Aleluia!“

Ca să fim și mai exacți însă, promisiunea aceasta este ,,par excellence“ pentru credincioșii evrei. Apocalipsa încununează șirul cărților din secțiunea evreiască a Noului testament, după cum 2 Tesaloniceni încununează cu vestea despre Răpire secțiunea Neamurilor. Putem să ne includem însă și pe noi în promisiunea împărăției, așa cum ne învață apostolul Petru, unul din ,,stâlpii“ (Gal. 2:79) bisericii celor tăiați împrejur:

,,Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată; pe voi, care odinioară nu eraţi un popor, dar acum sunteţi poporul lui Dumnezeu; pe voi, care nu căpătaserăţi îndurare, dar acum aţi căpătat îndurare“ (1 Petru 2:9-10).

Apocalipsa deci este un mesaj trimis din eternitate de eternul Dumnezeu despre scopul pe care-L are El cu noi: să ne facă (ne-a și făcut!) o împărăție și preoți ai Săi.

III. Descoperirea lui Isus Christos

Traducerea românească a preferat să păstreze ca titlu al cărții termenul din limba greacă: ,,Apocalipsa“. El este o transliterare, adică o preluare fără traducere. În alte limbi, titlul este ,,descoperirea“ (Revelation în limba engleză). Este vorba despre un obicei strict evreiesc.

Pentateucul, (πεντάτευχος)primele cinci cărți ale canonului evreiesc sunt identificate prin primele cuvinte cu care încep. Cărțile erau scrise atunci pe papirus sau pe piei de animale și făcute sul. Pentru identificarea lor era suficent să se deschidă puțin sulul și să se citească primele cuvinte ale cărții. Cu timpul, aceste prime cuvinte au devenit titlul cărții respective:

– Geneza – Bereishit (בְּרֵאשִׁית). Bereishit înseamnă ,,La început“ (Gen. 1:1)
– Exodul – Shemot (שְׁמוֹת): Shemot înseamnă „numele“ (Exod 1:1)
– Leviticul – Vayikra (וַיִּקְרָא): Vayikra înseamnă ,,A chemat“ (Leviticul 1:1)
– Numeri – BaMidbar (בְּמִדְבַּר): BaMidbar înseamnă „în pustia“ (Numeri 1:1)
– Deuteronomul – Devarim (דְּבָרִים): Devarim înseamnă „cuvintele“ (Deuteronom 1:1)

După același obicei evreiesc, Apocalipsa este numită la evrei ,,Descoperirea“, după primul cuvânt din primul ei capitol:

,,Descoperirea lui Isus Hristos, pe care i-a dat-o Dumnezeu, ca să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând“ (Apocalipsa 1:1).

Cartea Apocalipsa ni-L arată pe Dumnezeu la lucru, în toată desăvîrşirea înţelepciunii Lui, contestat, dar nebiruit, atacat, dar mereu la cârma istoriei, fără să se grăbească şi fără să întârzie, conducând totul spre împlinirea planurilor Lui măreţe şi desăvârşite. Apostolul Pavel a anunțat la Atena că Dumnezeu va judeca lumea prin Christos (Fapte 17:30-31). Apostolul Ioan ne descopere modul în care El o va face:

isus judeca

Cartea Apocalipsei poate şi trebuie să fie înţeleasă. Nici o altă carte a Bibliei nu este mai clară în desfăşurarea mesajului ei.

Primele cinci capitole descriu prima mişcare a acţiunii prin care Cristos este încununat pe tronul din ceruri.

Partea cuprinsă între capitolele 6 şi 20 descrie cea de a doua mişcare a acţiunii spre încununarea lui Cristos ca Domn pe tronul terestru.

Finalul cărţii înalţă acţiunea spre apogeul încununării lui Cristos peste toată „noua creaţie”. Cu planul acesta în minte, elementele particulare ale cărţii îşi găsesc repede locul şi semnificaţia.

În Vechiul Testament Îl întâlnim pe Christos în profeții. În Evanghelii, Christos intră în istorie. În Faptele Apostolilor, Christos trăiește prin Biserică. În Epistole, Christos este experiența noastră de fiecare zi. În Apocalipsa, Christos se întoarce personal în glorie să împărătească pe pământ.

Vechiul Testament spune: „Iată El vine“. Evangheliile Noului Testament spun „Iată El a murit“. Faptele Apostolilor spune „El a înviat“. Epistolele spun „El salvează oameni“, dar numai Apocalipsa spune „El domnește peste toți“.

Apocalipsa înseamnă ,,descoperirea“ lui Isus Christos. Cele 404 de versete ale cărții cuprind opt sute de aluzii și citate din Vechiul Testament. N-ar trebui să ne surprindă pentru că toate temele descrise acolo își trăiesc împlinirea în Apocalipsa, asemenea râurilor acestei lumi care se varsă până la urmă în imensitatea oceanelor planetare. Aceasta este o simetrie supranaturală a Bibliei care pretinde celui ce dorește să înțeleagă Apocalipsa un studiu prealabil al străvechilor Scripturi evreiești.

IV. Un altfel de Christos

Pentru a înţelege bine cartea Apocalipsei, cititorul trebuie să ştie că ea este scrisă într-o formă literară specifică. Ezechiel, Daniel, Isaia şi unii dintre profeţi cuprind şi ei pasaje „apocaliptice”. Acest gen de literatură este caracterizat de elemente profund simbolice prin care se încearcă să ni se transmită cunoştinţe despre realităţi care ne depăşesc în mod normal limitele cunoaşterii noastre bazată pe experienţă şi simţuri.

Cu toate că la prima vedere viziunile şi imaginile descrise de Ioan par stranii pentru cititorul modern, cartea se poate înţelege deoarece textul însuşi ne pune la dispoziţie „cheia” unora dintre simbolurile cărţii (de exemplu: stelele sunt îngeri, sfeșnicele sunt Biserici – Apoc 1:20 – „curva cea mare” este Babilonul, iar Ierusalimul ceresc este mireasa Mielului – Apoc 21:9 – 10).

Fiul lui Dumnezeu descris în Apocalipsa nu mai este Fiul lui Dumnezeu cu față umană din Evangheliile întrupării Lui. Descrierea pe care o găsim în capitolul 1 ni-L prezintă în dimensiunile Lui cosmice. Nu-i de mirare că apostolul Ioan, obișnuit să stea plecat cu capul pe pieptul lui Isus din Nazaret, cade la pământ în fața Christosului cosmic. În Evanghelii L-am văzut pe Isus Christos la noi acasă. În Apocalipsa Îl privim pe același Fiu al lui Dumnezeu ,,la El acasă“:

,,În Ziua Domnului eram în Duhul. Şi am auzit înapoia mea un glas puternic, ca sunetul unei trâmbiţe, care zicea: „Eu sunt Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă. Ce vezi, scrie într-o carte şi trimite-o celor şapte Biserici: la Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia şi Laodiceea”. M-am întors să văd glasul care-mi vorbea. Şi când m-am întors, am văzut şapte sfeşnice de aur.

Şi în mijlocul celor şapte sfeşnice, pe cineva care semăna cu Fiul omului, îmbrăcat cu o haină lungă până la picioare şi încins la piept cu un brâu de aur.
Capul şi părul Lui erau albe ca lâna albă, ca zăpada, ochii Lui erau ca para focului, picioarele Lui erau ca arama aprinsă şi arsă într-un cuptor şi glasul Lui era ca vuietul unor ape mari.
În mâna dreaptă ţinea şapte stele. Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită cu două tăişuri şi faţa Lui era ca soarele când străluceşte în toată puterea lui.
Când L-am văzut, am căzut la picioarele Lui ca mort. El Şi-a pus mâna dreaptă peste mine şi a zis: „Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Cel viu. Am fost mort, şi iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu ţin cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor“ (Apoc. 1:10-18).

Avem de a face cu Christosul de după înviere, cu Christosul proslăvit și îmbrăcat în slava pe ,,care o avea la Tatăl, înainte de a fi lumea“ (Ioan 17:5).

Este foarte important să citim cu atenție această descriere pentru că așa se raportează Domnul Isus la cele șapte biserici. Câte un element al descrierii Lui va fi prezent în felul în care se prezintă fiecăreia în parte. Elementele descrierii lui Isus Christos sunt prezente și în alte porțiuni profetice ale revelației Scripturilor.

Descrierea părului Său mai apare și în cartea profetului Daniel:

,,Mă uitam la aceste lucruri până când s-au aşezat nişte scaune de domnie. Şi un Îmbătrânit de zile a şezut jos. Haina Lui era albă ca zăpada şi părul capului Lui era ca nişte lână curată; scaunul Lui de domnie era ca nişte flăcări de foc şi roţile Lui, ca un foc aprins“ (Dan. 7:9).

Descriera ochilor Săi mai apare și în epistola către Evrei:

,,Nici o făptură nu este ascunsă de El, ci totul este gol şi descoperit înaintea ochilor Aceluia cu care avem a face“ (Evrei 4:13).

Picioarele Lui sunt ,,de aramă aprinsă și arsă în foc“, ceea ce este o aluzie la șarpele de aramă al pedepsei din cartea Numeri:

Domnul a zis lui Moise: „Fă-ţi un şarpe înfocat şi spânzură-l de o prăjină; oricine este muşcat şi va privi spre el va trăi.” Moise a făcut un şarpe de aramă şi l-a pus într-o prăjină şi oricine era muşcat de un şarpe şi privea spre şarpele de aramă trăia“ (Numeri 21:8-9).

Glasul Lui, „ca vuietul unor ape mari“ mai apare și în vedeniile din cartea profetului Ezechiel:

,, …ca vâjâitul unor ape mari și ca glasul Celui Atotputernic“ … (Ezec. 1:24)

,,M-a dus la poartă, la poarta dinspre răsărit. Şi iată că slava Dumnezeului lui Israel venea de la răsărit. Glasul Său era ca urletul unor ape mari şi pământul strălucea de slava Sa. Vedenia aceasta semăna cu aceea pe care o avusesem când venisem să nimicesc cetatea şi vedeniile acestea semănau cu aceea pe care o avusesem lângă râul Chebar. Şi am căzut cu faţa la pământ“ (Ezec. 43:1-3).

Sabia Cuvântului Său mai apare și în epistola către Evrei:

Căci Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri: pătrunde până acolo că desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva, judecă simţirile şi gândurile inimii“ (Evrei 4:12).

Fiecare dintre elementele acestei descrieri ale Fiului lui Dumnezeu apar apoi una după alta în fiecare dintre cele șapte scrisori scrise de Isus Christos celor șapte biserici. Ne vom reîntâlni cu ele în capitolele 2 și 3 ale Apocalipsei. Ele subliniază trăsături ale persoanei lui Isus Christos în acțiunile prin care Își manifestă puterea și judecata.

Christosul cosmic sau ,,ceresc“ este același cu Fiul lui Dumnezeu întrupat printre oameni. Ceva din slava Lui a fost întrezărită de trei dintre ucenicii Lui pe Muntele Schimbării la Față:

După şase zile, Isus a luat cu El pe Petru, pe Iacov şi pe Ioan şi i-a dus singuri de o parte pe un munte înalt. Acolo S-a schimbat la faţă înaintea lor. Hainele Lui s-au făcut strălucitoare şi foarte albe, de o albeaţă pe care niciun înălbitor de pe pământ n-o poate da“ (Marcu 9:2-3).

Această descriere nu trebuie în nici un fel să ne împingă la idolatria unor reprezentări materiale ale Fiului lui Dumnezeu. Ele sunt doar niște palide reprezentări ale celei de a doua Persoane a Dumnezeului triun. Citind-o ne putem face totuși o idee a slavei după care tânjea Isus Christos în timpul anilor ,,dezbrăcării de Sine“, când s-a făcut asemenea oamenilor:

,,Şi acum, Tată, proslăveşte-Mă la Tine Însuţi cu slava pe care o aveam la Tine, înainte de a fi lumea“ (Ioan 17:5).

,,Tată, vreau ca, acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă pe care Mi-ai dat-o Tu, fiindcă Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii“ (Ioan 17:24).

Apostolul Ioan, care a căzut atunci ca mort la pământ înaintea Lui, ne asigură că va veni o vreme când vom sta și noi înaintea Lui și-L vom vedea așa cum este:

,,Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că, atunci când Se va arăta El, vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea aşa cum este“ (1 Ioan 3:2).

Apocalipsa ne descoperă un altfel de Christos și prin faptul că-L vedem acum stăpân deplin peste cei vii și peste cei morți:

,,El Şi-a pus mâna dreaptă peste mine şi a zis: „Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă,  Cel viu. Am fost mort, şi iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu ţin cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor“ (Apoc. 1:17-18).

Pavel Nicolescu avea dreptate! „Nimeni nu moare de o boală! Toți murim de Dumnezeu! Ochii noștri văd doar foarfeca ce taie firul vieții, dar ea este întotdeauna în mâna lui Dumnezeu. Toți oamenii mor de Dumnezeu! El decide cine trăiește, cine moare și când moare!“

Este un altfel de Christos și pentru faptul că stăpân peste ce a fost, peste ce este și peste ce va fi și păstrează o legătură activă cu fiecare biserică:

,,Scrie dar lucrurile pe care le-ai văzut, lucrurile care sunt şi cele care au să fie după ele. Taina celor şapte stele, pe care le-ai văzut în mâna dreaptă a Mea, şi a celor şapte sfeşnice de aur: cele şapte stele sunt îngerii celor şapte Biserici şi cele şapte sfeşnice sunt şapte Biserici“ (Apoc. 1:19-20).

(înapoi la Cuprins)

Apocalipsa – studiu

Chemarea Apocalipsei

Prezentarea cărții

Cu cine avem de-a face

Apocalipsa 1 – Christos încununat în slavă

Judecata începe de la casa lui Dumnezeu

Apocalipsa 2-3 – Judecata Bisericii

Cine va judeca pământul?

Apocalipsa 4 – Epicentrul judecății: Sala Tronului divin
Apocalipsa 5 – Mielul junghiat care răscumpără

Judecata pământului

Apocalipsa 6 – Mânia Mielului
Apocalipsa 7 – Mieii Mielului
Apocalipsa 8 – Distrugerea ecosistemului planetar
Apocalipsa 8-11 – Video Recapitulare
Apocalipsa 9 – De ce-s în stare demonii?
Apocalipsa 10 – Îngerul de la mijlocul Necazului cel Mare
Apocalipsa 11 – Doi martori în Ierusalim pentru mântuirea evreilor!
Apocalipsa 12 – Taina fărădelegii
Apocalipsa 13 – Fiarele fărădelegii
Apocalipsa 14 – Biruitorii tainei fărădelegii
Apocalipsa 15 – Motivația mâniei Mielului
Apocalipsa 16 – Demolarea finală

Distrugerea ultimilor șapte vrăjmași

Apocalipsa 17 – Istoria celor două cetăți: Babilon și Ierusalim
Apocalipsa 18 – Babel, Babilon, Babilonie – biruința binelui
Apocalipsa 19 – Nunta Mielului și Marele război de la Armaghedon
Apocalipsa 20 – Legarea lui Satana, cea dintâi înviere, Împărăția de o mie de ani
Apocalipsa 20 – Nimicirea ultimilor vrăjmași: Gog, Magog, Satana și cei păcătoși

                 La țărmul eternității

Apocalipsa 21 – 22 – Discuții preliminare

                Apocalipsa 20-21 – Șapte lucruri din noua creație

      Un cer nou
      Un pământ nou
      Noul Ierusalim
      Noi Neamuri. Râul cu apa vie, Pomul vieții, Un tron nou

            Apocalipsa 21-22 – Și după aceasta ce va fi?

Integrare în eternitate
Recapitulare, autentificare, șapte promisiuni finale
Testul final: De ce trebuie să revină Isus Christos?

 

 

 

Apocalipsa 4 – Sala Tronului divin

După ce am parcurs revelațiile despre felul în care Isus Christos judecă bisericile, ne apropiem de ,,lucrurile care vor fi după acestea“. Capitolele 4 și 5 din Apocalipsa pot fi privite drept o Introducere la felul în care va fi judecat pământul (Cap. 6-19). Din acest punct înainte, termenul biserică nu mai apare niciodată în textul Apocalipsei, semn că ea va fi păzită „de ceasul încercării care are să vină peste lumea întreagă, ca să încerce pe locuitorii pământului“ (Apoc. 3:10).

V-ar plăcea să vorbiți personal cu unul care a avut moarte clinică și a fost pentru o vreme „dincolo“? Vă necăjiți că Dumnezeu nu i-a dat voie apostolului Pavel să ne spună ce a văzut și a auzit atunci când a fost răpit până în al treilea cer? Dacă da, ceea ce urmează vă va satisface pe deplin curiozitatea. Este unul din motivele pentru care celui ce citește și ascultă cuvintele Apocalipsei i se promite „fericire“ (Apoc. 1:3). Lui Ioan nu numai că nu i s-a interzis să spună ce a văzut și auzit! I s-a poruncit să scrie totul într-o carte pentru ca tu și cu mine să aflăm câteva din realitățile fascinante ale cerului. Sunteți gata de o asemenea aventură?

Ultima parte a secțiunii care descrie întronarea lui Isus Christos în cer prezintă dificultăți majore pentru că ea ne mută din sfera de existență a pământului în spațiul cerului.

„După aceste lucruri, m-am uitat şi iată că o uşă era deschisă în cer. Glasul cel dintâi, pe care-l auzisem ca sunetul unei trâmbiţe şi care vorbea cu mine, mi-a zis: „Suie-te aici şi-ţi voi arăta ce are să se întâmple după aceste lucruri!” (Apoc. 4:1)

Am spus intenționat ,,spațiul cerului“ pentru că înțelegerea acestui concept este singura cale care pătrunde restul Apocalipsei, unde revelațiile divine se vor purta când în cer, când pe pământ.

Ce este acest ,,spațiu al cerului“? Pentru a-l înțelege trebui să ne întoarcem la prima pagină a Biblie unde apare prima dată conceptul de ,,cer“. Biblia se tălmăcește prin Biblie.

Dumnezeu a zis: „Să fie o întindere între ape şi ea să despartă apele de ape.”  Şi Dumnezeu a făcut întinderea, şi ea a despărţit apele care sunt dedesubtul întinderii de apele care sunt deasupra întinderii. Şi aşa a fost. Dumnezeu a numit întinderea cer“ (Gen. 1:6-8).

În originalul ebraic, pentru termenul „întindere“ este folosită expresia שמים (shamayim) care are forma de plural. Comentatorii sunt de părere că ea trebuie înțeleasă în contextul celor „trei ceruri“ pomenite de apostolul Pavel în 2 Corinteni 12:2 unde amintește de una din experiențele supranaturale pe care le-a avut:

„Cunosc un om în Hristos care, acum paisprezece ani, a fost răpit până în al treilea cer (dacă a fost în trup nu ştiu, dacă a fost fără trup, nu ştiu – Dumnezeu ştie) … “

Este fascinant că Pavel ține să precizeze că nu știe dacă pătrunderea lui în cel de al treilea cer a fost făcută „în trup sau fără trup“, trupul nefiind un instrument strict necesar pentru o asemenea călătorie. În mod similar, când a scris Apocalipsa, Ioan folosește expresia „eram în Duhul“ (Apoc. 1:10; 4:2; 17:3; 21:10).

Un sinonim pentru termenul „întindere“ (altul este „boltă“) folosit în traducerea română a lui Cornilescu este ideea de „spațiu“ delimitat, distinct de alt domeniu de existență. Fiecare „întindere“, adică fiecare cer este distinct de celelalte. Cerul atmosferic, aflat între „apele de sus și apele de jos“ identifică spațiul atmosferic care înconjoară pământul. Cerul astronomic sau cosmic nu trebuie considerat doar ca o extindere a cerului atmosferic. Astronomii ajung încet, încet la părerea că el este influențat de undele gravitaționale, de găurile negre, de materia neagră din univers, de curbura spațiu-timp și de cu totul alți factori pe care nici nu-i știm astăzi.

Dincolo de acestea două există cel de al treilea cer, locul prezenței ființelor cerești. El este „supranatural“ pentru că nu face parte din limitările lumii materiale în care evoluăm noi. Probabil că ar trebui să-l numim „hiper spațiu“, un domeniu de existență cu mult mai multe dimensiuni decât cele din complexul spațiu-timp al cerului terestru.

(HIPERSPÁȚIU (< fr.s. n. (FIZ.) Spațiu diferit de cel euclidian, având mai mult de trei dimensiuni (sau de patru, atunci când timpul este considerat a patra dimensiune). Este utilizat în fizică și astrofizică (de ex. teoriile lui Kalutza-Klein, supergravitația, supercorzile etc.).

Bineînțeles că nu spunem că Dumnezeu există în hiperspațiu pentru că El nu poate fi limitat de nici un fel de dimensiune. Dumnezeu este spirit infinit și perfect. El poate fi „imanent“ pătrunzând în creație și „transcendent“, ieșind oricând din ea. Aduceți-vă aminte de aparițiile și disparițiile Fiului lui Dumnezeu de după Înviere. Datele Bibliei îi îndreptățesc pe cei ce cred că nu trăim într-un UNIvers, ci într-un MULTIvers:

„Tu, Doamne, numai Tu ai făcut cerurilecerurile cerurilor şi toată oştirea lor şi pământul cu tot ce este pe el, mările cu tot ce cuprind ele. Tu dai viaţă tuturor acestor lucruri şi oştirea cerurilor se închină înaintea Ta“ (Neemia 9:6; vezi și Deut. 10:14; 1 Regi 2:27; Psalm 68:33; 148:4).

Trecerea dintr-un cer în altul, din cel atmosferic, de exemplu, în cel de al treilea cer nu trebuie vizualizată dimensional, ci calitativ. Cel de al treilea cer nu este „foarte departe“, cum propunea Mihail Eminescu:

„Porni luceafărul. Creșteau
În cer a lui aripe,
Și căi de mii de ani treceau
În tot atâtea clipe.

Un cer de stele dedesubt,
Deasupra-i cer de stele –
Părea un fulger nentrerupt
Rătăcitor prin ele.“

Adăugarea de dimensiuni noi, dincolo de cele ale spațiului și timpului din cosmosul nostru, schimbă total ecuația. Dumnezeu, îngerii și demonii pot exista în proximitatea noastră imediată. Mai mult, demonii pot exista chiar în lăuntrul nostru, chiar o legiune! Tot așa și Duhul lui Dumnezeu poate să ne „umple“! Asta a spus apostolul Pavel filosofilor sofisticați din Atena:

El a făcut ca toţi oamenii, ieşiţi dintr-unul singur, să locuiască pe toată faţa pământului; le-a aşezat anumite vremuri şi a pus anumite hotare locuinţei lor, ca ei să caute pe Dumnezeu şi să se silească să-L găsească bâjbâind, măcar că nu este departe de fiecare din noi. Căci în El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa, după cum au zis şi unii din poeţii voştri: ‘Suntem din neamul Lui’… “ (Fapte 17:26-28).

Marea Trecere

Capitolul 4 din Apocalipsa ni-l prezintă pe apostolul Ioan invitat „să se suie“ într-un „aici“ care este dincolo de dimensiunile lumii noastre. Trebuie să ne așteptăm ca lucrurile pe care le-a văzut el „acolo“, în „hiperspațiu“ și pe care a încercat zadarnic să ni le descrie să fie cu totul altfel decât cele din lumea noastră.

Relatarea lui Ioan nu trebuie citită cu atitudinea cercetătorului de laborator care-L pune pe Dumnezeu la analiză sub microscop, ci cu cea a unui muritor uimit și uluit care relatează măreția misterioasă a unor lucruri pe care nu le poate neapărat înțelege. Dacă Ioan nu mai „cade la pământ ca mort“ ca în capitolul întâi al cărții este doar pentru că, între timp, s-a mai aclimatizat puțin cu lumea despre care ne scrie. Prin Ioan, asistăm lu noi la un copleșitor spectacol de lumini și sunet care-ți taie respirația și te face să cazi în admirație și adorare.

Când citesc relatarea lui Ioan am același sentiment pe care l-am trăit când am citit întâlnirea profetului Ezechiel cu „ceva“ venit din hiperspațiu și numită acolo „slava Domnului“. Este clar că avem de a face cu descrierea unor lucruri care evoluează în mai multe dimensiuni decât cele cunoscute în lumea noastră:

„M-am uitat şi iată că au venit de la miazănoapte un vânt năpraznic, un nor gros şi un snop de foc, care răspândea de jur împrejur o lumină strălucitoare, în mijlocul căreia lucea ca o aramă lustruită, care ieşea din mijlocul focului.
Tot în mijloc, se mai vedeau patru făpturi vii, a căror înfăţişare avea o asemănare omenească. Fiecare din ele avea patru feţe şi fiecare avea patru aripi.
Picioarele lor erau drepte şi talpa picioarelor lor era ca a piciorului unui viţel şi scânteiau ca nişte aramă lustruită. 
Sub aripi, de cele patru părţi ale lor, aveau nişte mâini de om şi toate patru aveau feţe şi aripi. 
Aripile lor erau prinse una de alta. Şi, când mergeau, nu se întorceau în nici o parte, ci fiecare mergea drept înainte.
Cât despre chipul feţelor lor era aşa: înainte, toate aveau o faţă de om; la dreapta lor, toate patru aveau câte o faţă de leu; la stânga lor, toate patru aveau câte o faţă de bou, iar înapoi, toate patru aveau câte o faţă de vultur. Aripile fiecăreia erau întinse în sus, aşa că două din aripile lor ajungeau până la cele învecinate, iar două le acopereau trupurile. Fiecare mergea drept înainte, şi anume, încotro le mâna duhul să meargă, într-acolo mergeau, iar în mersul lor nu se întorceau în nicio parte.
În mijlocul acestor făpturi vii era ceva ca nişte cărbuni de foc aprinşi, care ardeau, şi ceva ca nişte făclii umbla încoace şi încolo printre aceste făpturi vii; focul acesta arunca o lumină strălucitoare şi din el ieşeau fulgere. Făpturile vii însă, când alergau şi se întorceau, erau ca fulgerul.
Mă uitam la aceste făpturi vii şi iată că pe pământ, afară de făpturile vii, era o roată la fiecare din cele patru feţe ale lor. Înfăţişarea acestor roţi şi materialul din care erau făcute păreau de hrisolit şi toate patru aveau aceeaşi întocmire. Înfăţişarea şi alcătuirea lor erau de aşa fel încât fiecare roată părea că este în mijlocul unei alte roţi. Când mergeau, alergau pe toate cele patru laturi ale lor şi nu se întorceau deloc în mersul lor. Aveau nişte obezi de o înălţime înspăimântătoare şi, pe obezile lor, cele patru roţi erau pline cu ochi de jur împrejur.
Când mergeau făpturile vii, mergeau şi roţile pe lângă ele şi, când se ridicau făpturile vii de la pământ, se ridicau şi roţile. Unde le mâna duhul să meargă, acolo mergeau, încotro voia duhul, şi împreună cu ele se ridicau şi roţile, căci duhul făpturilor vii era în roţi. Când mergeau făpturile vii, mergeau şi roţile; când se opreau ele, se opreau şi roţile; când se ridicau de pe pământ, se ridicau şi roţile; căci duhul făpturilor vii era în roţi.
Deasupra capetelor făpturilor vii era ceva ca o întindere a cerului, care semăna cu cristalul strălucitor şi se întindea în aer sus, peste capetele lor. Sub cerul acesta, aripile lor stăteau drepte, întinse una spre alta, şi mai aveau fiecare câte două aripi, care le acopereau trupurile. Când umblau, am auzit vâjâitul aripilor lor ca vâjâitul unor ape mari şi ca glasul Celui Atotputernic. Când mergeau, era un vuiet gălăgios, ca al unei oştiri, iar când se opreau, îşi lăsau aripile în jos. Şi venea un vuiet care pornea de deasupra cerului întins peste capetele lor, iar când se opreau îşi lăsau aripile în jos.
Deasupra cerului care era peste capetele lor, era ceva ca o piatră de safir, în chipul unui scaun de domnie; pe acest chip de scaun de domnie se vedea ca un chip de om, care şedea pe el.
Am mai văzut iarăşi o lucire de aramă lustruită, ca nişte foc, înăuntrul căruia era omul acesta şi care strălucea de jur împrejur; de la chipul rărunchilor lui până sus şi de la chipul rărunchilor lui până jos, am văzut ca un fel de foc şi, de jur împrejur, era înconjurat cu o lumină strălucitoare. Ca înfăţişarea curcubeului, care stă în nor într-o zi de ploaie, aşa era şi înfăţişarea acestei lumini strălucitoare, care-l înconjura. Astfel era arătarea slavei Domnului. Când am văzut-o, am căzut cu faţa la pământ şi am auzit glasul Unuia care vorbea“ (Ezec. 1:4-28).

Nici un om n-a reușit să deseneze după descrierea lui Ezechiel cum arăta „slava Domnului“ venită din hiperspațiu în lumea noastră. Imaginația este neputincioasă pentru că n-am experimentat încă o asemenea realitate. Orice încercare de desen este condamnată la ridicol, fiind ca desenul unui copil de grădiniță, plată, fără adâncime și dimensiuni precise.

 

În Apocalipsa, apostolul Ioan, reprezentantul nostru în hiperspațiu, are aceleași dificultăți ca și Ezechiel când încearcă să ne descrie ce a văzut:

Numai decât am fost răpit în Duhul. Şi iată că în cer era pus un scaun de domnie, şi pe scaunul acesta de domnie şedea Cineva. Cel ce şedea pe el avea înfăţişarea unei pietre de iaspis şi de sardiu şi scaunul de domnie era înconjurat cu un curcubeu ca o piatră de smarald la vedere. Împrejurul scaunului de domnie stăteau douăzeci şi patru de scaune de domnie; şi pe aceste scaune de domnie stăteau douăzeci şi patru de bătrâni, îmbrăcaţi în haine albe şi pe capete aveau cununi de aur. Din scaunul de domnie ieşeau fulgere, glasuri şi tunete.

Înaintea scaunului de domnie ardeau şapte lămpi de foc, care sunt cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu. În faţa scaunului de domnie, mai este un fel de mare de sticlă, asemenea cu cristalul. În mijlocul scaunului de domnie şi împrejurul scaunului de domnie stau patru făpturi vii, pline cu ochi pe dinainte şi pe dinapoi. Cea dintâi făptură vie seamănă cu un leu; a doua seamănă, cu un viţel; a treia are faţa ca a unui om; şi a patra seamănă cu un vultur care zboară. Fiecare din aceste patru făpturi vii avea câte şase aripi şi erau pline cu ochi de jur împrejur şi pe dinăuntru. Zi şi noapte ziceau fără încetare:
„Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, care era, care este, care vine!”
Când aceste făpturi vii aduceau slavă, cinste şi mulţumiri Celui ce şedea pe scaunul de domnie şi care este viu în vecii vecilor, cei douăzeci şi patru de bătrâni cădeau înaintea Celui ce şedea pe scaunul de domnie şi se închinau Celui ce este viu în vecii vecilor, îşi aruncau cununile înaintea scaunului de domnie şi ziceau:
„Vrednic eşti Doamne şi Dumnezeul nostru să primeşti slava, cinstea şi puterea, căci Tu ai făcut toate lucrurile şi prin voia Ta stau în fiinţă şi au fost făcute!” (Apoc. 4:2-11).

Consistența dintre descrierea făcut de Ezechiel și cea făcută de Ioan întărește convingerea noastră că amândouă sunt adevărate. la fel cum este și asemănarea cu detaliile cerești furnizate de  profetul Isaia:

Serafimii stăteau deasupra Lui şi fiecare avea şase aripi: cu două îşi acopereau faţa, cu două îşi acopereau picioarele şi cu două zburau. Strigau unul la altul şi ziceau: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oştirilor! Tot pământul este plin de mărirea Lui!” (Isaia 6:2-3).

Pătrunderea în hiperspațiu nu înlesnește doar o întâlnire cu alte dimensiuni spațiale, ci și o călătorie încoace și încolo pe axa timpului. Din hiperspațiu se poate vedea tot ce s-a întâmplat deja, tot ce se întâmplă și tot ce se va întâmpla vreodată. Apocalipsa este o descoperire a viitorului, iar pasajul care debutează în capitolul 4 este o invitație la întâlnirea cu vremurile viitoare:

„Suie-te aici şi-ţi voi arăta ce are să se întâmple după aceste lucruri!” (Apoc. 4:1).

Trebuie să înțelegem că aceasta nu este o carte de povești și că Ioan n-a fost transportat într-un tărâm metaforic mitic. Dumnezeu l-a dus în cea mai eternă formă de existență, lăsându-l pentru o fracțiune de timp să vadă ceva din lucrurile pe care ochiul nu le-a văzut și la mintea omului nu s-au suit. Scopul pentru care a fost dus a fost să i se arate și să ni se comunice nouă lucrurile care vor avea loc pe pământ în viitor, după vremea bisericii.

Cerul este descris ca locuința lui Dumnezeu. Este locul în care S-a înălțat Isus Christos după înviere și unde ne pregătește un loc în care să ajungem și noi (Fapte 1:10-11; 3:21; 7:55-56; Rom. 10:6, Col. 3:1; 1 Tesal. 4:16; Ioan 14).

Tronul ceresc

Primul lucru pe care-l vede Ioan în cer este și cel mai important dintre toate: tronul ceresc:

„Şi iată că în cer era pus un scaun de domnie, şi pe scaunul acesta de domnie şedea Cineva“ (Apoc. 4:2).

Cuvântul „tron“ apare de 14 ori în acest capitol și de 46 de ori în toată cartea. Toate celelalte lucruri din cer pălesc în comparație cu tronul descris în capitolul 4 al Apocalipsei și cu Mielul lui Dumnezeu descris în capitolul 5.

Tronul este important pentru că pe el stătea Cineva. Ioan manifestă reticența evreiască și nu pronunță numele lui Dumnezeu, dar este clar despre cine este vorba. „Cineva“ stă pe tron și conduce toate lucrurile. Aceasta este marea realitate și marea speranță a lumii. Istoria nu este un produs al haosului și un rezultat al întâmplării. Există un „Cineva“ care domnește peste toate și care le hotărăște pe toate. Chiar și în cele mai cumplite catastrofe este bine să ne aducem aminte despre acest lucru:

„Domnul stătea pe scaunul Lui de domnie când cu Potopul şi Domnul împărăţeşte în veci pe scaunul Lui de domnie“ (Psalmi 29:10).

Este foarte important să înțelegem că acest tron nu se află într-un palat, ci într-un Templu! Cartea ne va spune mai multe despre acest lucru (Apoc. 7:15; 14:6-15, 18). Acum este suficient să spunem că tronul nu este legat doar de un centru de putere, ci de un centru de închinare și adorare. Dumnezeu nu se izolează de creaturile Sale în solitudinea singulară a unui palat, ci se bucură să fie împreună cu ele, în mijlocul lor, în Templul Său, în epicentrul sfințeniei absolute, răspândindu-Se în dragoste peste toate creaturile.

Descrierea lui Ioan ne spune suficient ca să înțelegem că suntem în fața lui Dumnezeu:

„Cel ce şedea pe el avea înfăţişarea unei pietre de iaspis şi de sardiu şi scaunul de domnie era înconjurat cu un curcubeu ca o piatră de smarald la vedere“ (Apoc. 4:3).

Ca și în descrierea făcută de profetul Ezechiel, Dumnezeu este reprezentat de culori aprinse, înflăcărate. El este un foc mistuitor. Iaspisul mai apare încă o dată în finalul Apocalipsei:

Şi mi-a arătat cetatea sfântă, Ierusalimul, care se pogora din cer de la Dumnezeu, având slava lui Dumnezeu. Lumina ei era ca o piatră prea scumpă, ca o piatră de iaspis, străvezie ca cristalul“ (Apoc. 21:11).

Ce învățăm despre iaspis este că se aseamănă cu cristalul pur și strălucitor care înmulțește la nesfârșit strălucirea luminii.

fc88fc2ccc2d5aa7c7ca702b320f6a32Cealaltă piatră pomenită este sardiul. Orașul în care se afla una din bisericile căreia i-a scris Domnul în primele capitole își trage numele de la escavările de acolo. Piatra de sardis era de culoare roșiatică cu nuanțe de rubin însângerat. Prezența pietrei într-una din insulele Mediteranei i-a atras numele de Sardinia.

Înfățișarea Celui ce ședea pe tron impunea o teamă sfântă. Totul era clar, aprins ca un foc mistuitor (Deut. 4:24; Evrei 12:29) și înfiorător la privire. Aceasta a fost și reacția profetului Daniel când s-a întâlnit cu tronul divin:

Mă uitam la aceste lucruri până când s-au aşezat nişte scaune de domnie. Şi un Îmbătrânit de zile a şezut jos. Haina Lui era albă ca zăpada şi părul capului Lui era ca nişte lână curată; scaunul Lui de domnie era ca nişte flăcări de foc şi roţile Lui, ca un foc aprins. Un râu de foc curgea şi ieşea dinaintea Lui. Mii de mii de slujitori Îi slujeau şi de zece mii de ori zece mii stăteau înaintea Lui“ (Daniel 7:9-10).

Mai este încă un lucru pe care-l putem spune despre aceste două pietre prețioase. Sardiul și Iaspisul și sunt prima și, respectiv, ultima din pietrele purtate pe pieptarul Marelui Preot:

 

Să faci apoi pieptarul judecăţii, lucrat cu măiestrie, să-l faci din aceeaşi lucrătură ca efodul; să-l faci din aur, din fir albastru, purpuriu şi cărămiziu şi din in subţire răsucit. Să fie în patru colţuri şi îndoit; lungimea lui să fie de o palmă şi lăţimea, tot de o palmă. În el să ţeşi o ţesătură de pietre, şi anume patru rânduri de pietre: în rândul întâi, un sardonix, un topaz şi un smaragd; în al doilea rând, un rubin, un safir şi un diamant; în al treilea rând, un opal, un agat şi un ametist; în al patrulea rând, un hrisolit, un onix şi un iaspis. Aceste pietre să fie legate în ferecătura lor de aur. Să fie douăsprezece, după numele fiilor lui Israel, săpate ca nişte peceţi, fiecare cu numele uneia din cele douăsprezece seminţii. (Exod 28:15-21).

Ele reprezintă pe întâiul și ultimul născut din semințiile lui Israel. Iaspisul îl reprezintă pe Ruben, iar Sardiul pe Beniamin. În contextul în care Apocalipsa face parte din grupul de cărți ,,evreiești“ ale Noului Testament, s-ar prea putea ca vedenia să-L prezinte pe Dumnezeu în relația Legământului pe care l-a stabilit cu poporul Israel. Este un mesaj că Dumnezeu nu i-a lepădat și nu Și-a sfârșit încă planul cu ei. Vom vedea lucrul acesta și mai clar când ne vom întâlni cu cei 144.000 de martori, câte 12.000 din fiecare seminție a lui Israel.

Și încă un amănunt: Ruben, reprezentat prin Iaspis, se traduce prin „Iată Fiu“, iar Beniamin, reprezentat prin Sardiu, se traduce prin „fiul dreptei“. Nu s-ar putea oare ca aceste două pietre așezate pe tronul ceresc să vorbească lumii exact despre Fiul trimis de Dumnezeu pe pământ și așezat acum la dreapta măririi în ceruri? Nu este El oare „chipul Dumnezeului Celui nevăzut“?

Sala Tronului ceresc

După ce am văzut tronul și ce este pe tron să aruncăm o privire la ce este în jurul tronului:

„ … și scaunul de domnie era înconjurat cu un curcubeu ca o piatră de smarald la vedere“ (Apoc. 4:3b).

Este o contradicție de termeni și numai o altă rânduială a luminii și a culorilor, mult mai complexă decât cea de pe pământ o poate pătrunde. Un curcubeu este rezultatul refracției luminii albe, dar Ioan ne spune că fondul acestui curcubeu era „ca o piatră de smarald“, adică verde!

revelation-4-5

Am văzut multe curcubee, dar nici unul n-a apărut pe fond verde. Poate că în grupul de culori ale curcubeului cea verde a fost mai aprinsă, mai dominantă sau poate că undele curcubeului pluteau sărbătorește peste această culoare. Cel mai rezonabil este să recunoaștem că nu știm precis despre ce este vorba, nu să facem ce a făcut Mahomed și religia islamică … Plecând de la acest verset al tronului ceresc, ei au preluat ideea că puterea, domnia și împărăția lui Dumnezeu se va răspândi pe pământ sub flamura unui steag verde. Acesta este motivul pentru care toate țările islamice au pe steag culoarea verde.

Curcubeul este semnul legământului încheiat de Dumnezeu cu oamenii după potop, promisiunea Lui că, prin har, nu va mai distruge pământul prin intermediul apelor.

Mai mult, pe pământ noi vedem curcubeul doar ca pe un arc, dar în cer, Ioan l-a văzut întreg, ca un cerc în jurul tronului divin. La fel l-a văzut și profetul Ezechiel:

„Ca înfăţişarea curcubeului, care stă în nor într-o zi de ploaie, aşa era şi înfăţişarea acestei lumini strălucitoare, care-l înconjura. Astfel era arătarea slavei Domnului“ (Ezec. 1:28)

Forța și puterea distrugătoare de pe tron este ținută în frâu de promisiunile harului. Dumnezeu ar putea distruge lumea aceasta doar cu o privire, doar cu un gând, dar a ales să fie credincios promisiunilor Lui făcute în favoarea noastră. În Christos, toate promisiunile sunt „Da“ și ,,Amin“ (2 Cor. 1:19-20).

Sala tronurilor

Tot în jurul tronului Ioan a mai văzut douăzeci și patru de tronuri:

„Împrejurul scaunului de domnie stăteau douăzeci şi patru de scaune de domnie; şi pe aceste scaune de domnie stăteau douăzeci şi patru de bătrâni, îmbrăcaţi în haine albe şi pe capete aveau cununi de aur“ (Apoc. 4:4).

Este foarte greu să presupunem cine sunt acești douăzeci și patru de bătrâni. John MacArthur este de părere că ei nu sunt în nici un caz îngeri, pentru că îngerii nu stau pe tronuri ca să exercite autoritate proprie („În adevăr, nu unor îngeri a supus El lumea viitoare despre care vorbim“ – Ev. 2:5), nu sunt nici reprezentanții lui Israel, pentru că Israelul nu este mântuit până după Necazul cel Mare, nu sunt nici două grupe de 12, unii reprezentanți ai celor 12 seminții ale lui Israel, iar ceilalți sunt apostolii Domnului, pentru că n-avem nici o bază exegetică pentru o asemenea împărțire. Cel mai probabil, în opinia lui John MacARthur este că cei douăzeci și patru reprezentă biserica proslăvită, așezată prin Christos alături de El pe scaunul de domnie al cerului. Care este părerea mea? Ca întotdeauna, părerea mea este părerea Domnului și pentru că El nu și-a exprimat-o în text rămân strict la ceea ce n-a zis El.

Prezența cuvântului „biserică“ nu mai apare după capitolul 3 decât în Apocalipsa 22:16 unde citim:

„Eu , Isus, am trimis pe îngerul Meu să vă adeverească aceste lucruri pentru Biserici. Eu sunt Rădăcina şi Sămânţa lui David, Luceafărul strălucitor de dimineaţă“.

Se precizează că mesajul Apocalipsei este pentru „biserici“ (ταῖς ἐκκλησίαις), iar acela care-l trimite este identificat prin două aluzii la istoria lui Israel, profețiile străvechi și destinul mesianic: „Rădăcina şi Sămânţa lui David, Luceafărul strălucitor de dimineaţă“ (o repatare a unei trimiteri la Numeri 24:17, care a mai apărut și în Apocalipsa 2:18). 

Un amănunt esențial în terminologia greacă a textului este că bătrânii din sala tronului poartă pe cap, nu „diademe“,semn al unei autorități dăruite, ci ,,stefanos“, cununile biruitorilor în curse sau lupte. Este diferența dintre coroană și cunună! Se prea poate ca Biserica să fie deci în slavă, atunci când Dumnezeu se pregătește să-Și reia pe pământ planul cu Israelul.

Lumina Duhului Sfânt

Tot înaintea scaunului de domnie erau așezate „șapte lămpi de foc, care sunt cele șapte duhuri ale lui Dumnezeu“ (Apoc. 4:5b). Este o înfățișare a Duhului Sfânt nu ca Mângâietor (Ioan 16:5-15), ci ca Mânie dezlănțuită a dumnezeirii. Acesta este tema principală din toată descrierea: Ioan Îl vede pe Dumnezeu în toată gloria pornit să judece pământul:

„Din scaunul de domnie ieşeau fulgere, glasuri şi tunete“ (Apoc. 4:5a)

Furtuna mâniei divine era gata să se dezlănțuie. „În fața scaunului de domnie mai este un fel de mare de sticlă, asemănătoare cu cristalul“ (Apov. 4:6a). O mare fără valuri și zbucium. Este liniștea de dinaintea furtunii.

Cine sunt cele patru făpturi vii ?

Următorul element pe care-l vede Ioan în jurul tronului sunt cele patru făpturi vii:

În mijlocul scaunului de domnie şi împrejurul scaunului de domnie stau patru făpturi vii, pline cu ochi pe dinainte şi pe dinapoi. Cea dintâi făptură vie seamănă cu un leu; a doua seamănă, cu un viţel; a treia are faţa ca a unui om; şi a patra seamănă cu un vultur care zboară. Fiecare din aceste patru făpturi vii avea câte şase aripi şi erau pline cu ochi de jur împrejur şi pe dinăuntru. Zi şi noapte ziceau fără încetare: „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, care era, care este, care vine!” (Apoc. 4:6b-8).

Cele patru nu sunt îngeri, nici fiare ale câmpului. Ioan le numește generic „făpturi vii“, pentru că nu este familiar cu ele. Noi însă ar trebui să le cunoaștem pentru că ne-am mai întâlnit cu ele și în cartea lui Isaia și în cartea lui Ezechiel.

„Serafimii stăteau deasupra Lui (a Domnului, care stătea pe scaunul de domnie) și fiecare avea șase aripi: cu două își acopereau fața (să nu privească direct slava lui Dumnezeu), cu două își acopereau picioarele (pentru că locul acela este sfânt) și cu două zburau. Strigau unul la altul și ziceau: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oștirilor! Tot pământul este plin de mărirea Lui!“ (Isaia 6:2-3).

Cartea Ezechiel, care este cartea slavei lui Dumnezeu, ne-a familiarizat deja cu înfățișarea heruvimilor:

Tot în mijloc, se mai vedeau patru făpturi vii, a căror înfăţişare avea o asemănare omenească. Fiecare din ele avea patru feţe şi fiecare avea patru aripi. Picioarele lor erau drepte şi talpa picioarelor lor era ca a piciorului unui viţel şi scânteiau ca nişte aramă lustruită. Sub aripi, de cele patru părţi ale lor, aveau nişte mâini de om şi toate patru aveau feţe şi aripi. Aripile lor erau prinse una de alta. Şi, când mergeau, nu se întorceau în nicio parte, ci fiecare mergea drept înainte.
Cât despre chipul feţelor lor era aşa: înainte, toate aveau o faţă de om; la dreapta lor, toate patru aveau câte o faţă de leu; la stânga lor, toate patru aveau câte o faţă de bou, iar înapoi, toate patru aveau câte o faţă de vultur. Aripile fiecăreia erau întinse în sus, aşa că două din aripile lor ajungeau până la cele învecinate, iar două le acopereau trupurile. Fiecare mergea drept înainte, şi anume, încotro le mâna duhul să meargă, într-acolo mergeau, iar în mersul lor nu se întorceau în nicio parte.
În mijlocul acestor făpturi vii era ceva ca nişte cărbuni de foc aprinşi, care ardeau, şi ceva ca nişte făclii umbla încoace şi încolo printre aceste făpturi vii; focul acesta arunca o lumină strălucitoare şi din el ieşeau fulgere. Făpturile vii însă, când alergau şi se întorceau, erau ca fulgerul“ (Ezec. 1:5-14).

Este înfățișarea heruvimilor însărcinați cu păzirea slavei divine. Ei sunt cavalerii de la curtea regală a cerului. Mult mai mari în putere și autoritate decât îngerii, heruvimii sunt cela mai apropiate „făpturi vii“ care stau în apropierea lui Dumnezeu și nu-i lasă pe alții să se apropie. Ei stau în zbor continuu, ca niște helicoptere gata oricând de acțiune.

Când Adam și Eva s-au făcut vinovați de neascultare, un grup de heruvimi le-a interzis întoarcerea la pomul vieții:

„Astfel a izgonit El pe Adam, şi, la răsăritul grădinii Edenului, a pus nişte heruvimi, care să învârtească o sabie învăpăiată, ca să păzească drumul care duce la pomul vieţii (Gen. 3:24).

În Cortul întâlnirii, deasupra capacului Ispășirii de pe chivot erau doi heruvimi ocrotitori ai slavei:

Să faci doi heruvimi de aur, să-i faci de aur bătut la cele două capete ale capacului ispăşirii; să faci un heruvim la un capăt şi un heruvim la celălalt capăt; să faceţi heruvimii aceştia ieşind din capacul ispăşirii la cele două capete ale lui.

Heruvimii să fie cu aripile întinse pe deasupra, acoperind cu aripile lor capacul ispăşirii, şi cu feţele întoarse una spre alta; heruvimii să aibă faţa întoarsă spre capacul ispăşirii“ (Exod 25:18-20).

Pentru că era Cortul lui Dumnezeu, în toată țesătura cortului au fost așezate chipurile heruvimilor:

„Cortul să-l faci din zece covoare de in subţire răsucit şi din materii vopsite în albastru, purpuriu şi cărămiziu; pe el să faci heruvimi lucraţi cu măiestrie“ (Exod 26:1).

Tot în cartea lui Ezechiel ni se vorbește despre unul din cei mai mari și mai importanți heruvimi, un adevărat Luceafăr al zorilor, distinct în strălucire de toți ceilalți. Cine este? Îl cunoașteți și a fost entitatea spirituală malefică din spatele împăratului Tirului. Războiul dintre el și Dumnezeu va ține până la vremea sfârșitului:

„Fiul omului, fă un cântec de jale asupra împăratului Tirului şi spune-i: ‘Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu: «Ajunseseşi la cea mai înaltă desăvârşire, erai plin de înţelepciune şi desăvârşit în frumuseţe.
Stăteai în Eden, grădina lui Dumnezeu, şi erai acoperit cu tot felul de pietre scumpe: cu sardonic, cu topaz, cu diamant, cu hrisolit, cu onix, cu iaspis, cu safir, cu rubin, cu smarald şi cu aur; timpanele şi flautele erau în slujba ta, pregătite pentru ziua când ai fost făcut.
Erai un heruvim ocrotitor, cu aripile întinse; te pusesem pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu şi umblai prin mijlocul pietrelor scânteietoare.  Ai fost fără prihană în căile tale, din ziua când ai fost făcut până în ziua când s-a găsit nelegiuirea în tine.
Prin mărimea negoţului tău te-ai umplut de silnicie şi ai păcătuit; de aceea te-am aruncat de pe muntele lui Dumnezeu şi te nimicesc, heruvim ocrotitor, din mijlocul pietrelor scânteietoare. 
Ţi s-a îngâmfat inima din pricina frumuseţii tale, ţi-ai stricat înţelepciunea cu strălucirea ta. De aceea, te arunc la pământ, te dau privelişte împăraţilor.
Prin mulţimea nelegiuirilor tale, prin nedreptatea negoţului tău, ţi-ai spurcat locaşurile sfinte, de aceea scot din mijlocul tău un foc, care te mistuie, şi te prefac în cenuşă pe pământ, înaintea tuturor celor ce te privesc. Toţi cei ce te cunosc între popoare rămân uimiţi din pricina ta; eşti nimicit şi nu vei mai fi niciodată!»’ ” (Ezec. 28:12-19).

Tirul a fost pentru o vreme „scaunul Satanei“ aici pe pământ, locul în care Lucifer, opozantul lui Dumnezeu, a urzit planuri împotriva lui Israel și a planului divin, după cum acest scaun de domnie a fost o vreme la Pergam (Apoc. 2:13).

Este zadarnic să încercăm o reprezentare a heruvimilor. Ei evoluează în dimensiunile unui alt „cer“ , dincolo de proprietățile materiale din lumea noastră. Ioan a văzut, n-a înțeles, dar a consemnat. Noi citim, nu înțelegem, dar credem.

Iată numai una din descrierile imposibil de explicat în ideea noastră de „spațiu“:

În mijlocul scaunului de domnie şi împrejurul scaunului de domnie stau patru făpturi vii, pline cu ochi pe dinainte şi pe dinapoi“ (Apoc. 4:6).

Cum poate „ceva“ sau „cineva“ să fie concomitent și în mijlocul scaunului de domnie și împrejurul scaunului de domnie“ ? Îmi veți răspune, și veți avea dreptate: Ca și Îngerul Domnului, căci este scris:

„Îngerul Domnului tabără în jurul celor ce se tem de El şi-i scapă din primejdie“ (Psalmi 34:7).

La fel a fost și manifestarea lui Dumnezeu față de Moise, care a fost scos pentru câteva clipe din lumea obișnuită și a văzut ceva din infinitatea prezenței divine. Dumnezeu a putut fi atunci concomitent și lângă Moise pe stâncă, și în trecere prin fața lui:

Moise a zis: „Arată-mi slava Ta!” Domnul a răspuns: „Voi face să treacă pe dinaintea ta toată frumuseţea Mea şi voi chema Numele Domnului înaintea ta; Eu Mă îndur de cine vreau să Mă îndur şi am milă de cine vreau să am milă!” Domnul a zis: „Faţa nu vei putea să Mi-o vezi, căci nu poate omul să Mă vadă şi să trăiască!” Domnul a zis: „Iată un loc lângă Mine; vei sta pe stâncă. Şi când va trece slava Mea, te voi pune în crăpătura stâncii şi te voi acoperi cu mâna Mea până voi trece. Iar când Îmi voi trage mâna la o parte de la tine, Mă vei vedea pe dinapoi; dar Faţa Mea nu se poate vedea” (Exod 33:18-23).

Heruvimii văzuți de Ioan în jurul tronului erau gata să execute ordine. Ei sunt pomeniți de treisprezece ori în cartea Apocalipsa. Vor ieși de la tronul din Templul ceresc cu însărcinarea de a manifesta slava lui Dumnezeu în potirele mâniei revărsate peste pământ (Apoc. 6:1, 6; 7:11; 14:3; 15:7).

Valurile închinării cerești

Cartea Apocalipsa prezintă un „Oratoriu al Creației“. Cântările încep de la tronul din mijloc și cuprind apoi toată creația.

La început cântă doar cele patru făpturi vii, un veritabil quartet al slavei:

„Fiecare din aceste patru făpturi vii avea câte şase aripi şi erau pline cu ochi de jur împrejur şi pe dinăuntru. Zi şi noapte ziceau fără încetare: „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, care era, care este, care vine!” (Apoc. 4:8)

Cântarea trece apoi la cei douăzeci și patru de bătrâni așezați în jurul tronului:

Când aceste făpturi vii aduceau slavă, cinste şi mulţumiri Celui ce şedea pe scaunul de domnie şi care este viu în vecii vecilor, cei douăzeci şi patru de bătrâni cădeau înaintea Celui ce şedea pe scaunul de domnie şi se închinau Celui ce este viu în vecii vecilor, îşi aruncau cununile înaintea scaunului de domnie şi ziceau: „Vrednic eşti Doamne şi Dumnezeul nostru să primeşti slava, cinstea şi puterea, căci Tu ai făcut toate lucrurile şi prin voia Ta stau în fiinţă şi au fost făcute!” (Apoc. 4:9-11).

Capitolul 5 adaugă scenei momentul în care celor patru făpturi și celor douăzeci și patru de bătrâni li se adaugă instrumentele muzicale:

Când a luat cartea, cele patru făpturi vii şi cei douăzeci şi patru de bătrâni s-au aruncat la pământ înaintea Mielului, având fiecare câte o alăută şi potire de aur, pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinţilor. Şi cântau o cântare nouă şi ziceau: Vrednic eşti Tu să iei cartea şi să-i rupi peceţile, căci ai fost înjunghiat şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice norod şi de orice neam.  Ai făcut din ei o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru şi ei vor împărăţi pe pământ!” (Apoc. 5:8-10).

Cântarea trece apoi la o strofă în care se alătură și mulțimea îngerilor:

M-am uitat şi, împrejurul scaunului de domnie, în jurul făpturilor vii şi în jurul bătrânilor, am auzit glasul multor îngeri. Numărul lor era de zece mii de ori zece mii şi mii de mii.  Ei ziceau cu glas tare: „Vrednic este Mielul, care a fost înjunghiat, să primească puterea, bogăţia, înţelepciunea, tăria, cinstea, slava şi lauda!” (Apoc. 5:11-12).

Oratoriul atinge apogeul când toate făpturile create proclamă împreună slava lui Dumnezeu:

Şi pe toate făpturile, care sunt în cer, pe pământ, sub pământ, pe mare, şi tot ce se află în aceste locuri, le-am auzit zicând: „Ale Celui ce şade pe scaunul de domnie şi ale Mielului să fie lauda, cinstea, slava şi stăpânirea în vecii vecilor!”  Şi cele patru făpturi vii ziceau: „Amin!” (Apoc. 5:13-14).

Şi cei douăzeci şi patru de bătrâni s-au aruncat la pământ şi s-au închinat Celui ce este viu în vecii vecilor!

Primele două cântări ale Oratoriului ceresc Îi laudă pe Dumnezeu pentru Creație, iar următoarele două Îl laudă pentru lucrarea de Răscumpărare, cea de a cincea fiind o încununare a tuturor celorlalte.

Este o imagine a veșniciei: Dumnezeu locuiește în templul creației răspândind în jur dragoste și binecuvântări, iar toate făpturile create îl laudă și-i mulțumesc, adorându-L. Grup celor douăzeci și patru de bătrâni se aruncă cu fața la pământ și-și depun cununile la picioarele tronului. Apocalipsa ne prezintă șase ocazii în care se întâmplă asta (Apoc. 4:10; 5:8, 14; 7:11; 11:16; 19:4).

 

(înapoi la Cuprins)