Explicații la Biblie

Acasă » NT » Cărțile de ucenicie

Cărțile de ucenicie

1 Timotei
2 Timotei
Tit
Filimon

Ce păcat că aceste cărți nu sunt studiate mai profund la școlile de păstori și de evangheliști plantatori de biserici! N-am nimic împotrivă ca la astfel de școli să se studieze greaca, latina, ebraica, management și psihologie, dar toate acestea ar trebui să fie doar studii ajutătoare, anexele unor studii serioase asupra epistolelor dedicate de apostolul Pavel formării mai tinerilor lui colaboratori.

Pentru cei care n-au timp să citească scurtele prezentări ale acestor epistole, iată un rezumat într-un studiu cu titlul:

Manualul tinerilor lucrători

1 Timotei, 2 Timotei, Tit, Filimon

(Extrase din „A journey Trough the New Testament“, de Elmer L. Towns,  decan la B.R. Lakin School of Religion la Liberty University, Linchburg, Virginia. El a predat la cea mai populară clasă de Școala Duminicală, mai mult de 2.000 de membrii, The Pastor’s Bible Class de la Thomas Road Baptist Church)

Cu toate că apostolii au jucat un rol foarte important în primele zile ale Bisericii, nu avem nici un indiciu că Dumnezeu ar fi intenționat să existe un ordin eclesiastic apostolic permanent în Biserică. Acest tip de lucrător a fost dăruit Bisericii ca să împlinească o anumită slujire specifică, dar după ce această slujire a fost îndeplinită, tipul acesta de lucrători a încetat să existe (Efeseni 4:11). Este mai mult decât probabil că una din principalele funcțiuni ale apostolilor a fost scrierea și colectarea scrierilor care alcătuiesc canonul Noului Testament. La moartea apostolului Ioan, cam pe la sfârșitul primului secol, canonul era complet și oficiul eclesiastic al apostoliei a luat sfârșit.

(Afirmațiile de mai sus sunt susținute de câteva texte din epistole care subliniază faptul că apostolii împreună cu „profeții“ au avut misiunea de a pune „temelia“ Bisericii. O astfel de temelie se pune o singură dată, după care urmează continuarea zidirii de deasupra:

„Aşa dar, voi nu mai sînteţi nici străini, nici oaspeţi ai casei, ci sînteţi împreună cetăţeni cu sfinţii, oameni din casa lui Dumnezeu, fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi proorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Christos.  În El toată clădirea, bine închegată, creşte ca să fie un Templu sfînt în Domnul. Şi prin El şi voi sînteţi zidiţi împreună, ca să fiţi un lăcaş al lui Dumnezeu, prin Duhul“ (Efeseni 2:19-22 vezi și Romani 15:20, 1 Corinteni 3:10, 14).

„… taina lui Christos, care n-a fost făcută cunoscut fiilor oamenilor în celelalte veacuri, în felul cum a fost descoperită acum sfinţilor apostoli şi prooroci ai lui Christos, prin Duhul“ (Efeseni 3:5).

„ … potrivit cu descoperirea tainei, care a fost ţinută ascunsă timp de veacuri, dar a fost arătată acum prin scrierile proorocilor, şi, prin porunca Dumnezeului celui vecinic, a fost adusă la cunoştinţa tuturor Neamurilor, ca să asculte de credinţă …“ (Romani 16:25).

Acești „profeți“ care apar alături de apostoli au fost un grup de oameni care n-au fost tot timpul cu Domnul Isus „cu începere de la botezul lui Ioan până în ziua când S-a înălțat la cer“ (Fapte 1:22), dar care au primit de la Dumnezeu cunoștințe legate de planul mântuirii prin credința în jertfa de la Calvar.)

O altă misiune a apostolilor din primul veac a fost să exercite călăuzire spirituală în Biserica primară. Ei au hotărât cum să fie administrate și distribuite fondurile Bisericii (Fapte 4:37) și au stabilit doctrinele de credință și conduită creștină (Faptele 2:42, 6:4).

Pe măsură ce Biserica a crescut și s-a dezvoltat, slujirea apostolilor a fost înlocuită de slujirea unei alte categorii cu autoritate duhovnicească: presbiterii, numiți în alte părți și episcopi (supraveghetori) sau păstori (ciobani).

La Consiliul Bisericii din Ierusalim, poziția presbiterilor era deja foarte bine stabilită în Biserică, iar apostolii au acceptat ca ultimul cuvânt să-l aibă Iacov, care era un păstor cu mare autoritate în Biserică.

„Cînd au încetat ei de vorbit, Iacov a luat cuvântul, şi a zis: ,,Fraţilor, ascultaţi-mă! … Atunci apostolii şi presbiterii şi întreaga Biserică au găsit cu cale …“ (Fapte 15:13, 22).

Spre sfârșitul lucrării lui, apostolul Pavel a scris patru epistole către trei lucrători mai tineri, oameni formați sub autoritatea lui și care reprezentau generația nouă de lucrători în Biserică.

Filimon era liderul bisericii care se aduna în casa lui.

Tit lucrase deja mulți ani cu Pavel și fusese trimis acum de el ca să rezolve niște probleme ivite în biserica din insula Creta.

Timotei fusese și el format de Pavel și era acum trimis de apostol să conducă biserica din Efes, care era probabil cea mai importantă și mai influentă biserică a vremii.

Colecția aceasta de scrisori „pastorale“ ne ajută să aruncăm o privire asupra caracterului și problemele Bisericii din jumătatea primului veac. Mai mult, principiile și îndemnurile transmise de apostol către acești presbiteri au rămas peste veacuri un veritabil „Manual al lucrătorului creștin“. Orice școală care formează lucrători și orice păstor aflat în activitate au datoria să se verifice din când în când cu conținutul acestor epistole.

Filimon și biserica din casa lui

„Pavel, întemniţat al lui Isus Christos, şi fratele Timotei, către prea iubitul Filimon, tovarăşul nostru de lucru, către sora Apfia şi către Arhip, tovarăşul nostru de luptă, şi către Biserica din casa ta“ (Filimon 2)

Aceasta nu este prima dată în Noul Testament când sunt menționate grupuri de credincioși care se întruneau în casa unuia dintre ei. Dacă studiem tiparul dezvoltării bisericii primare observăm că au existat două aspecte ale ei.

În primul rând aveau grupele mici de întâlnire (părtășie):

„Mulţimea celor ce crezuseră, era o inimă şi un suflet. Niciunul nu zicea că averile lui sînt ale lui, ci aveau toate de obşte“ (Fapte 4:32).

În al doilea rând au avut adunările mari rezultate din întâlnirea mai multor astfel de celule pentru anumite activități legate de viața Bisericii:

„Cînd au ajuns la Ierusalim, au fost primiţi de Biserică, de apostoli şi de presbiteri, şi au istorisit tot ce făcuse Dumnezeu prin ei“ (Fapte 15:4).

Pentru multă vreme, cei ce studiază Biblia n-au reușit să înțeleagă cât de mare a fost biserica din primul secol pentru că se presupunea că ei n-au avut clădiri dedicate închinării, ci s-au adunat doar prin casele credincioșilor. Recente descoperiri arheologice au arătat că realitatea a fost alta. Unele din locurile în care se adunau creștinii aveau săli care puteau foarte ușor adăposti până la 10.000 de oameni. Cronica din faptele Apostolilor ne spune că biserica se aduna și în case, dar și în locuri publice:

„Toţi împreună erau nelipsiţi dela Templu în fiecare zi, frîngeau pînea acasă, şi luau hrana, cu bucurie şi curăţie de inimă. Ei lăudau pe Dumnezeu, şi erau plăcuţi înaintea întregului norod“ (Fapte 2:46-47).

În Efes, apostolul Pavel a inițiat ținerea adunărilor celor credincioși într-o clădire închiriată de la o școală:

„Pavel a intrat în sinagogă, unde vorbea cu îndrăzneală. Timp de trei luni a vorbit cu ei despre lucrurile privitoare la Împărăţia lui Dumnezeu, şi căuta să înduplece pe cei ce-l ascultau.  … Dar, fiindcă unii rămîneau împietriţi şi necredincioşi, şi vorbeau de rău Calea Domnului înaintea norodului, Pavel a plecat dela ei, a despărţit pe ucenici de ei, şi a învăţat în fiecare zi pe norod în şcoala unuia numit Tiran. Lucrul acesta a ţinut doi ani, aşa că toţi ceice locuiau în Asia, Iudei şi Greci, au auzit Cuvîntul Domnului“ (Fapte 19:8-10).

Existența acestui dublu aspect al părtăției, în grupurile de casă și în adunările publice mari trebuie să fi fost foarte răspândit. Îl întâlnim nu numai în Ierusalim, ci și în Roma. În scrisoarea pe care le-o scrie, apostolul Pavel identifică cel puțin cinci grupe care se adunau prin case:

„Spuneţi sănătate Priscilei şi lui Acuila, tovarăşii mei de lucru în Christos Isus, cari şi-au pus capul în joc, ca să-mi scape viaţa. Le mulţămesc nu numai eu, dar şi toate Bisericile ieşite dintre Neamuri. – Spuneţi sănătate şi Bisericii care se adună în casa lor“ (Rom. 15:3-5).

„Spuneţi sănătate celor din casa lui Aristobul. … Spuneţi sănătate celor din casa lui Narcis, cari sînt ai Domnului … Spuneţi sănătate lui Asincrit, lui Flegon, lui Hermes, lui Patroba, lui Herma, şi fraţilor cari sînt împreună cu ei.  … Spuneţi sănătate lui Filolog şi Iuliei, lui Nereu şi surorii lui, lui Olimpa, şi tuturor sfinţilor cari sînt împreună cu ei“ (Rom. 15:10-11; 14-15 vezi și 1 Cor. 16:9).

Grupele mici și adunările mari au caracterul și avantajele lor specifice. În grupele mici se face mai bine ucenicia, explicarea și învățarea, vegherea unii asupra altora și purtarea reciprocă a poverilor. Adunările mari sunt mai potrivite pentru proclamarea credinței, mărturie, evanghelizare, motivare și celebrare.

Titus și biserica din Creta

Titus s-a aflat într-o poziție total diferită de cea a lui Filimon. El a primit din partea lui Pavel responsabilitatea de a face rânduială în câteva biserici locale răspândite prin câteva din orașele de pe insula Creta:

„Te-am lăsat în Creta, ca să pui în rînduială ce mai rămîne de rînduit, şi să aşezi presbiteri (Sau: bătrîni) în fiecare cetate, după cum ţi-am poruncit… “ (Tit 1:5).

Pavel s-a despărțit de Tit probabil atunci când centurionul care-l păzea în drumul spre Roma a poruncit ca grupul să plece din portul numit „Limanuri bune“ spre colonia romană „Fenix“:

„Am trecut pe la capătul Cretei, alături de Salmona. De abia am mers cu corabia pe marginea insulei, şi am ajuns la un loc numit ,,Limanuri bune“, de care era aproape cetatea Lasea. Trecuse destul de multă vreme, şi călătoria pe mare se făcea primejdioasă, pentrucă trecuse chiar şi vremea ,,postului“. De aceea Pavel a înştiinţat pe ceilalţi, şi le-a zis:

,,Oamenilor, călătoria văd că nu se va face fără primejdie şi fără multă pagubă, nu numai pentru încărcătură şi pentru corabie, dar chiar şi pentru vieţile noastre“.

Sutaşul a ascultat mai mult de cîrmaci şi de stăpînul corăbiei de cît de vorbele lui Pavel. Şi fiindcă limanul nu era bun de iernat, cei mai mulţi au fost de părere să plece cu corabia de acolo, ca să încerce să ajungă la Fenix, liman din Creta, aşezat spre miazăzi-apus şi spre miazănoapte-apus, ca să ierneze acolo. Începuse să sufle un vînt uşor de miazăzi; şi, ca unii cari se credeau stăpîni pe ţintă, au ridicat ancorele, şi au pornit cu corabia pe marginea Cretei. Dar nu după multă vreme, s-a deslănţuit asupra insulei un vînt furtunos, numit Eurachilon. Corabia a fost luată de el, fără să poată lupta împotriva vîntului, şi ne-am lăsat duşi în voia lui“ (Fapte 27:7-15).

Apostolul îi scrie epistola în anul 65 d.H. ca să-l încurajeze în misiunea dificilă pe care o avea și să-l îndemne să vină la Roma cu cea dintâi ocazie. Se pare că Tit s-a achitat așa de bine de misiunea încredințată că Pavel l-a socotit suficient de calificat pentru a-l trimite apoi în Dalmația (Bosnia, Herțegovina și Muntenegru de azi), pe coasta nordică a Adriaticii.

„Căci Dima, din dragoste pentru lumea de acum m-a părăsit, şi a plecat la Tesalonic. Crescens s-a dus în Galatia, Tit în Dalmatia“ (2 Tim. 4:10).

Identificarea unor candidați corespunzători pentru conducerea bisericilor și ajutarea lor ca să ajungă la potențialul maxim nu este niciodată ceva ușor. Pentru Tit, această lucrare necesară în Creta a fost și mai dificilă pentru că cei de pe meleagurile acelea erau renumiți ca oameni dificili, iar Pavel confirmă acest lucru:

„Unul dintre ei, chiar prooroc al lor, a zis: ,,Cretanii sînt totdeauna nişte mincinoşi, nişte fiare rele, nişte pîntece leneşe.“ Mărturia aceasta este adevărată“ (Tit 1:12-13).

În bisericile de acolo „mai ales printre cei tăiaţi împrejur, sînt mulţi nesupuşi, flecari şi amăgitori“ (Tit 1:10). Problema exista nu numai printre evrei ci și printre ceilalți. Din această cauză, apostolul Pavel îi spune lui Tit:

„De aceea mustră-i aspru, ca să fie sănătoşi în credinţă, … “ (Tit 1:13).

În ciuda faptului că astfel de oameni pretindeau că aveau o relație personală bună cu Dumnzeu, comportamentul lor nega o astfel de posibilitate și-i descalifica din start ca potențiali lideri spirituali în biserică.

În ciuda calității scăzute a candidaților, apostolul Pavel nu coboară cu nimic standardul minim după care trebuiau promovați credincioșii în pozițiile de conducere. Ca să ne dăm seama de aceasta este suficient să comparăm listele de calități personale din epistola către Tit cu cea din epistola către Timotei, care se afla în Efes (Tit 1:6-9 și 1 Timotei 3:2-7).

Epistola către Tit se ocupă cu trei domenii de activitate pastorală:

– standardele personale pentru un păstor (Tit 1:5-16)

– standarde de vorbire pentru un păstor (Tit 2:1-15)

– standardele de slujire pentru un păstor (Tit 3:1-11)

În secțiunea dedicată mesajului pastoral, apostolul îi spune lui Tit care este standardul minim pe care trebuie să-l urmărească în comportamentul diferitelor grupe din biserică: bătrâni, tineri, femei, robi, etc. Este evident că astfel de principii trebuie să aibă valablitate în bisericile din toate timpurile.

Timotei și biserica din Efes

Probabil că Timotei a fost cel mai apropiat ucenic-colaborator al apostolului Pavel. Pavel l-a luat cu el în timpul celei de a doua călătorii misionare:

„În urmă, Pavel s-a dus la Derbe şi la Listra. Şi iată că acolo era un ucenic, numit Timotei, fiul unei iudeice credincioase şi al unui tată Grec. Fraţii din Listra şi Iconia îl vorbeau de bine. Pavel a vrut să-l ia cu el; şi, dupăce l-a luat, l-a tăiat împrejur, din pricina Iudeilor, cari erau în acele locuri; căci toţi ştiau că tatăl lui era Grec. Pe cînd trecea prin cetăţi, învăţa pe fraţi să păzească hotărîrile apostolilor şi presbiterilor din Ierusalim. Bisericile se întăreau în credinţă, şi sporeau la număr din zi în zi“ (Fapte 16:1-5).

Timotei a fost cu Pavel în timp ce acesta și-a scris sau dictat multe din epistolele sale prin care trata diferite probleme apărute în anumite biserici. A fost cu Pavel când acesta le-a scris Corintenilor și chiar se pare că el le-a dus personal prima epistola:

„Dacă soseşte Timotei, aveţi grijă să fie fără frică la voi; căci el este prins ca şi mine la lucrul Domnului. Nimeni dar să nu-l dispreţuiască. Să-l petreceţi în pace, ca să vină la mine, pentrucă îl aştept cu fraţii“ (1 Corinteni 16:10-11).

„Pavel, apostol al lui Isus Christos, prin voia lui Dumnezeu, şi fratele Timotei, către Biserica lui Dumnezeu care este în Corint, şi către toţi sfinţii, cari sînt în toată Ahaia: …“ (2 Corinteni 1:1).

Tot alături de Pavel îl găsim și când au fost scrise epistolel către Roma, Filipi, Colose și Tesalonica:

„Timotei, tovarăşul meu de lucru, vă trimete sănătate“ (Rom. 16:21).

„Pavel şi Timotei, robi ai lui Isus Christos, către toţi sfinţii în Christos Isus, cari sînt în Filipi, împreună cu episcopii (Sau: priveghetori.) şi diaconii: …“ (Filipeni 1:1).

„Pavel, apostol al lui Isus Christos, prin voia lui Dumnezeu, şi fratele Timotei, către sfinţii şi fraţii credincioşi în Christos, cari sînt în Colose …“ (Colosoni 1:1-2).

„Pavel, Silvan şi Timotei, către Biserica Tesalonicenilor, care este în Dumnezeu Tatăl şi în Domnul Isus Christos: …“ (1 Tesaloniceni 1:1).

Despre predicarea și lucrarea lui Timotei în Corint ne scrie Pavel:

„Căci Fiul lui Dumnezeu, Isus Christos, care a fost propovăduit de noi în mijlocul vostru, prin mine, prin Silvan, şi prin Timotei, n-a fost ,,da“ şi ,,nu“, ci în El nu este decât ,,da“ (2 Corinteni 1:19).

Când a primit epistolele de la Pavel, Timotei se afla în Efes. Probabil că pe prima, Pavel a scris-o cam în același timp cu cea adresată lui Tit. Dincolo de materialul asemănător, epistola adresată lui Timotei conține învățături legate mai degrabă de viața bisericii, decât de activitatea practică pastorală.

În această primă epistolă, Pavel îi scrie lui Timotei despre:

– calificativele pe care trebuie să le aibă cei care aspiră să fie păstori sau diaconi în biserică (1 Tim. 3:1-16).

– problema ereziei apărute în biserică (1 Tim. 2:1-15)

– alte probleme legate de slujirea către anumite grupuri din biserică (1 Tim. 4:1 – 6:21).

2 Timotei poate fi socotită pe drept cuvânt „testamentul pe care a vrut Pavel să-l lase prin Timotei întregii Biserici“. Pe alocuri, textul epistolei ne arată că apostolul anticipa moartea:

„Căci eu sînt gata să fiu turnat ca o jertfă de băutură şi clipa plecării mele este aproape. M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa. De acum mă aşteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da, în ,,ziua aceea“, Domnul, Judecătorul cel drept. Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui“ (2 Timotei 4:6-8).

La timpul scrierii, apostolul Pavel aștepta verdictul împăratului Nero. Probabil că epistola a fost încheiată după ce apostolul a primit acest verdict și a aflat că nu va muri, de aceea, finalul ei este oarecum optimist:

„La întîiul meu răspuns de apărare, nimeni n-a fost cu mine, ci toţi m-au părăsit. Să nu li se ţină în socoteală lucrul acesta! Însă Domnul a stat lîngă mine, şi m-a întărit, pentru ca propovăduirea să fie vestită pe deplin prin mine, şi s-o audă toate Neamurile. Şi am fost izbăvit din gura leului. Domnul mă va izbăvi de orice lucru rău, şi mă va mîntui, ca să intru în Împărăţia Lui cerească. A Lui să fie slava în vecii vecilor! Amin.

Caută de vino înainte de iarnă. …“ (2 Tim. 4:16-21).

Tema celei de a doua epistole trimisă de Pavel lui Timotei este „Credincios până la sfârșit!“ Cheia pentru înțelegerea conținutului epistolei se află în expresia „su de“ (dar tu) care apare de trei ori în text. „Chiar dacă“ toți ceilalți s-ar lăsa târâți de curentul lumii, Pavel vrea ca Timotei să fie altfel, credincios chemării în slujirea lui Dumnezeu în virtutea darurilor pe care le-a primit:

„Să ştii că în zilele din urmă vor fi vremuri grele. Căci oamenii vor fi … Tu, însă, ai urmărit de aproape învăţătura mea, purtarea mea, hotărîrea mea, credinţa mea, îndelunga mea răbdare, dragostea mea, răbdarea mea, prigonirile şi suferinţele cari au venit peste mine în Antiohia, în Iconia şi în Listra. Ştii ce prigoniri am răbdat; şi totuş Domnul m-a izbăvit din toate. De altfel, toţi ceice voiesc să trăiască cu evlavie în Christos Isus, vor fi prigoniţi“ (2 Tim. 3:1-12).

„Chiar dacă“  mulți vor abandona respectul fundamental față de Scriptură ca singura autoritate în probleme de crez și conduită, Pavel îl vrea pe Timotei credincios textului inspirat:

„Dar oamenii răi şi înşelători vor merge din rău în mai rău, vor amăgi pe alţii, şi se vor amăgi şi pe ei înşişi. Tu să rămîi în lucrurile, pe cari le-ai învăţat şi de cari eşti deplin încredinţat, căci ştii dela cine le-ai învăţat: din pruncie cunoşti Sfintele Scripturi, cari pot să-ţi dea înţelepciunea care duce la mîntuire, prin credinţa în Christos Isus. Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentruca omul lui Dumnezeu să fie desăvîrşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună“ (2 Tim. 3:13-17).

„Chiar dacă“ mulți l-au abandonat pe Pavel și unii i-au făcut chiar foarte mult rău, apostolul îl dorește pe Timotei un prieten credincios până la capăt:

„Caută de vino curînd la mine. Căci Dima, din dragoste pentru lumea de acum m-a părăsit, şi a plecat la Tesalonic. Crescens s-a dus în Galatia, Tit în Dalmatia. Numai Luca este cu mine. Ia pe Marcu, şi adu-l cu tine; căci el îmi este de folos pentru slujbă. Pe Tihic l-am trimes la Efes. Cînd vei veni, adu-mi mantaua, pe care am lăsat-o în Troa la Carp, şi cărţile, mai ales pe cele de piele.

Alexandru, căldărarul, mi-a făcut mult rău. Domnul îi va răsplăti după faptele lui. Păzeşte-te şi tu de el, pentrucă este cu totul împotriva cuvintelor noastre. La întîiul meu răspuns de apărare, nimeni n-a fost cu mine, ci toţi m-au părăsit.  … Caută de vino înainte de iarnă“ (2Tim. 4:9-21)

Dacă ar fi să sistematizăm mesajul epistolei am face-o astfel:

– să fi credincios chemării (1:1 – 2:18)

– să fi credincios Cuvântului  (2:19 – 4:8)

– să fi credincios prieteniei noastre (4:9 – 22)

Este în general crezut că Timotei a răspuns celei de a doua epistole și a pornit spre Roma toamna, făcând călătoria pe uscat ca să evite furtunile de pe mare. În drum, el l-a luat cu sine și pe Marcu, așa cum l-a îndemnat Pavel (2 Tim. 4:11) și a adunat cărțile lăsate de Pavel în Troa (2 Tim. 4:13). Când au ajuns la Roma, Timotei și Marcu au fost probabil închiși din cauza prigoanei dezlănțuite de Nero împotriva creștinilor. Tradiția ne spune că Pavel a fost executat în afara cetății cam pe la anul 66 sau 67, iar Timotei și Marcu au fost lăsați să plece. Finalul epistolei către Evrei ne spune că el a continuat să viziteze bisericile („Să ştiţi că fratelui Timotei i s-a dat drumul. Dacă vine curînd, voi veni împreună cu el să vă văd“ – Evrei 13:22), iar tradiția bisericească ne spune că ar fi sfârșit-o ca martir sub teroarea dezlănțuită împotriva creștinilor de Domițian.

Aplicații practice din epistolele pastorale

Epistolele pastorale ridică înaintea noastră câteva probleme la care am face bine să luăm aminte.

Problema unui tipar religios.
Problema autorității în Biserică.
Problema multiplicării prin ucenicie.
Problema unui tipar religios

(Gene A. Getz – The Measure of a Family, p. 7)

Biblia este o carte neobișnuită. Spre deosebire de altele, ea nu vorbește prea mult despre forme și tipare. În schimb, ea pune accent pe funcții și principii.

Majoritatea cărților vorbesc și despre unele și despre celelalte. Așa este normal, pentru că oriunde sunt oameni, ai funcții și unde ai funcții ai forme. Oriunde aplici principii dai de practici, iar practicile duc la proceduri și tipare. Cu alte cuvinte, nu poți avea funcții fără forme, principii fără practici și nici organism fără organizație.

Biblia nu descrie în detaliu formele în care trebuie să se manifeste funcțiile recomandate, mai ales în Noul Testament. Regula este ca textul să ne vorbească de o funcție (lucrare) necesară fără să reglementeze în nici un fel forma în care trebuie ea să se manifeste.

Adevărul acesta este foarte clar atunci când vorbim despre Biserică. Ni se descriu în mod repetat lucrările care se desfășoară în trupul lui Christos, învățare, predicare, întrajutorare, proslăvire, încurajare, evanghelizare, etc., dar nu ni se spune și formele în care s-au desfășurat ele. Bineînțeles că au existat anumite forme, pentru că nu poate exista funcție fără formă. Scriitorii biblici au preferat însă în mod sistematic să le ignore.  Acesta este unul din aspectele surprinzătoare ale Scripturii.

Formele și structurile aparțin în mod necesar culturii timpului, conținutul Bibliei este însă acultural, supra-cultural. Sublinierea importanței funcției și ignorarea importanței formei este secretul care a făcut ca Biserica  și creștinismul să propășească în mai toate culturile și regiunile lumii. Majoritatea celorlalte religii ale lumii au identificat într-atât de mult funcția cu forma încât au devenit prizoniere unei anumite culturi, dintr-o anumită epocă și dintr-o anumită regiune.  Scoase din acel context, aceste religii își pierd puterea de influență.

(Acest handicap îl au și „bisericile naționale istorice“ a căror „tradiție“ le reduce foarte mult eficacitatea afară din limitele lor de timp și spațiu.)

Creștinismul este cu totul altfel. Puținele forme care sunt menționate în Noul Testament sunt mai degrabă niște mijloace pentru atingerea unor scopuri divine. Singurele care sunt importante și permanente sunt principiile și activitățile. Dacă Dumnezeu ne-ar fi lăsat în scris toate formele în care s-a manifestat creștinismul din primul secol, bisericile secolului douăzeci și unu ar fi obsedată permanent cu copierea lor. De fapt, chiar așa și fac unii cu foarte puținele forme descrise în Noul Testament, iar alții, negăsindu-le pe cele dorite, inventează unele după placul lor forțând anumite pasaje biblice.

Planul lui Dumnezeu este ca fiecare biserică locală, indiferent de locul și cultura în care există, să fie Nou Testamentală în funcțiile ei, nu în formele ei exterioare. Acest caracter „nou testamental“ îi stimulează creativitatea în alegerea și adaptarea formelor de manifestare la cultura sau subcultura în care există. Acesta este aspectul care i-a înlesnit creștinismului să traverseze biruitor cele douăzeci de secole de până acum.

Un exemplu care ilustrează foarte bine această realitate este epistola apostolului Pavel către colaboratorul său Filimon. În criza în care s-a născut acest dialog se evidențiază foarte clar câteva principii și funcții active în viața creștină, atât la nivelul familiei (biserica cea mică), cât și la nivelul Bisericii (familia cea mare). Familia lui Filimon era, în cel mai adevărat sens al cuvântului, o „biserică în miniatură“. Maniera în care apostolul Pavel abordează rezolvarea problemei din casa lui Filimon scoate în relief principiile creștine care trebuie aplicate în relațiile dintre toți ceilalți membrii ai Bisericii, familia cea mare a lui Christos.

Prietenia creștină

Prietenia creștină este cea mai înaltă formă de exprimare a dragostei.

„Nu este mai mare dragoste decît să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi. … Nu vă mai numesc robi, pentru că robul nu ştie ce face stăpînul său; ci v-am numit prieteni, pentrucă v-am făcut cunoscut tot ce am auzit dela Tatăl Meu“ (Ioan 15:13-15).

Ea a existat și între apostolul Pavel și frații lui în credință:

„A doua zi, am ajuns la Sidon; şi Iuliu, care se purta omenos cu Pavel, i-a dat voie să meargă pe la prietenii săi, şi să fie îngrijit de ei“ (Fapte 27:3).

Intensitatea acestei relații s-a văzut în toată frumusețea ei când Pavel și-a luat rămas bun de la prietenii lui:

„Şi au izbucnit cu toţii în lacrămi, au căzut pe grumazul lui Pavel, şi l-au sărutat. Căci erau întristaţi mai ales de vorba, pe care le-o spusese el, că nu-i vor mai vedea faţa. Şi l-au petrecut pînă la corabie. … După ce ne-am smuls din braţele lor, am plecat … “ (Fapte 20:27 – 21:1).

Întreaga epistolă scrisă de Pavel către Filimon mustește de mireasma prieteniei:

„Pavel, întemniţat al lui Isus Christos, şi fratele Timotei, către prea iubitul Filimon, tovarăşul nostru de lucru, către sora Apfia şi către Arhip, tovarăşul nostru de luptă, şi către Biserica din casa ta: …“ (Filimon 1,2).

Nici măcar autoritatea apostolică pe care o avea nu este socotită de Pavel o motivație superioară dragostei care se exprimă în relația de prietenie:

„De aceea, măcar că am toată slobozenia în Christos să-ţi poruncesc ce trebuie să faci, vreau mai de grabă să-ţi fac o rugăminte în numele dragostei, …“(Filimon 8,9).

„Dacă mă socoteşti dar ca prieten al tău, primeşte-l ca pe mine însumi“ (Filimon 17).

Biserica este arena în care înflorește și rodește această frumusețe cerească a dragostei dintre prieteni.

„Mulţămesc totdeauna Dumnezeului meu, oride cîte ori îmi aduc aminte de tine în rugăciunile mele, pentrucă am auzit despre credinţa pe care o ai în Domnul Isus şi dragostea faţă de toţi sfinţii. Îl rog ca această părtăşie a ta la credinţă să se arate prin fapte, cari să dea la iveală tot binele ce se face între noi în Christos. În adevăr, am avut o mare bucurie şi mîngîiere, pentru dragostea ta, fiindcă, frate, inimile sfinţilor au fost înviorate prin tine“ (Filimon 4-7).

Criza pricinuită de fuga lui Onisim poate și trebuie să-i prilejuiască lui Filimon ocazia de a-și manifesta dragostea creștină.

„Te rog pentru copilul meu, pe care l-am născut în lanţurile mele: pentru Onisim, care altă dată ţi-a fost nefolositor, dar care acum îţi va fi folositor şi ţie şi mie.“ (Filimon 10-11).

Dragostea creștină manifestată la nivelul prieteniei este egalitaristă. Apostolul se coboară pe același plan cu ucenicul, iar sclavul este ridicat din statutul social inferior la palierul egalității cu Filimon și cu … Pavel.

Politețea creștină

Familiaritatea duce la obraznicie, spune un proverb american, dar nu este obligatoriu să fie așa. Dragostea nu se poartă necuvincios (1 Cor. 13:5). Respectul reciproc din familia creștină este o altă marcă a credinței adevărate. Remarcați delicatețea gestului lui Pavel. El nu se mulțumește să-i trimită doar o scrisoare lui Filimon în care să-i spună hotărârea luată în problema lui Onisim. Apostolul preferă să plătească din buzunarul său un bilet „dus-întors“ pentru ca Filimon să aibă ultimul cuvânt în această problemă:

„Ţi-l trimet înapoi, pe el, inima mea. Aş fi dorit să-l ţin la mine, ca să-mi slujească în locul tău cît sînt în lanţuri pentru Evanghelie. Dar n-am vrut să fac nimic fără învoirea ta, pentruca binele, pe care mi-l faci, să nu fie silit, ci de bună voie“ (Filimon 12-14).

Providența divină

Providența este dreptul lui Dumnezeu de a interveni oricând și oricum în afacerile umane. Ea este mâna lui Dumnezeu în mănușa istoriei, fără de care nimic nu se mișcă, nimic nu se întâmplă.

Fugit de la stăpânul său Filimon, Onisim a ajuns providențial tocmai la Roma și a „nimerit“ în anturajul apostolului Pavel. Acolo a fost călăuzit spre o relație personală mântuitoare cu Isus Christos. Onisim i-a rămas recunoscător lui Pavel și s-a oferit să-i slujească în situația în care se afla. Fără nici o îndoială, prezența și purtarea lui Onisim a fost o mare mângâiere pentru apostol. Pavel ar fi vrut bucuros să-l păstreze lângă el, dar și-a dat seama că pocăința lui Onisim nu va fi întreagă decât atunci când își va rezolva situația cu Filimon, stăpânul de la care a fugit. Onisim a fost trimis înapoi, dar nu singur, ci cu scrisoarea lui Pavel. În ea, apostolul pledează cazul lui Onisim extinzând principiul enunțat deja în Romani 8:28Ș

„De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celorce iubesc pe Dumnezeu, şi anume, spre binele celorce sînt chemaţi după planul Său.“

Iată cum aplică Pavel principiul în cazul lui Onisim:

„Poate că el a fost despărţit de tine, pentru o vreme, tocmai ca să-l ai pentru vecinicie, dar nu ca pe un rob, ci mult mai pe sus de cît pe un rob: ca pe un frate prea iubit, mai ales de mine, şi cu atît mai mult de tine, fie în chip firesc, fie în Domnul!“ (Filimon 15-16).

Fiecare lucrător trebuie să fie pe deplin încredințat de activitatea providenței în biserica în care activează. La urma urmei, Biserica este a lui Dumnezeu care o pregătește prin Duhul Sfânt să fie Mireasa lui Christos. Asta înseamnă că nici un lucrător creștin nu este vreodată „stăpân pe situație“, niciunul nu cunoaște total ce sau de ce se întâmplă. Remarcați reținerea lui Pavel. El spune: „Poate că el a fost despărțit de tine pentru o vreme, tocmai ca să-l ai …“ Dacă Pavel recunoaște că nici el nu se poate pronunța definitiv în acest caz, deși a văzut cu ochii lui convertirea lui Onisim, cine suntem noi să pretindem că știm și înțelegem toate lucrurile.

Fratele Petru Popovici m-a sfătuit odată „să n-am pretenția să rezolv eu toate lucrurile, să-I las întotdeauna lui Dumnezeu o marjă de acțiune. Este lucrarea Lui și El are dreptul să aibă ultimul cuvânt în toate.“

Egalitatea creștină

Apostolul Pavel subliniază o idee care trebuie să fi fost cu totul surprinzătoare pentru Filimon. El îl așează pe Onisim la același nivel al relației lui cu Pavel, demonstrând că apostolul îi vedea pe toți oamenii, indiferent de statutul lor social, egali și una în Isus Christos:

„ … dar nu ca pe un rob, ci mult mai pe sus de cît pe un rob: ca pe un frate prea iubit, mai ales de mine, şi cu atît mai mult de tine, fie în chip firesc, fie în Domnul!  Dacă mă socoteşti dar ca prieten al tău, primeşte-l ca pe mine însumi“ (Filimon 16-17).

Favoritismele și fracțiunile bazate pe diferențe nespirituale nu au ce căuta în biserica lui Christos.

Responsabilitatea personală creștină

Punctul culminant al pledoariei lui Pavel pentru Onisim este atins în afirmațiile din versetele următoare:

„Şi dacă ţi-a adus vreo vătămare sau îţi este dator cu ceva, pune aceasta în socoteala mea. Eu, Pavel, ,,voi plăti“ -scriu cu mîna mea – ca să nu-ţi zic că tu însuţi te datorezi mie. Da, frate, fă-mi binele acesta în Domnul, şi înviorează-mi inima în Christos!“ (Filimon 18-20).

În fiecare conflict există unul care pierde și plătește „oalele sparte“. Pavel, dând un exemplu tuturor lucrătorilor creștini ia asupra lui paguba.  Dacă pentru rezolvarea unui conflict trebuie să sufere cineva, trebuie să verse cineva lacrimi, lucrătorul creștin trebuie să se ofere el s-o facă.

Încredererea creștină

Apostolul își încheie pledoaria plin de încredere că Filimon va face ceea ce-i sugerează el. Filimon are „credit“ în ochii lui Pavel și tocmai această încredere a apostolului îl obligă și-l pune în mișcare să împlinească:

„Ţi-am scris bizuit pe ascultarea ta, şi ştiu că vei face chiar mai mult de cît îţi zic“ (Filimon 21).

Expresia scoate în evidență aprecierea pe care trebuie să o arate un lucrător creștin pentru capacitatea și inițiativa celor cu care lucrează.

Colegialitatea creștină

Finalul epistolei este o pildă de colegialitate și o fereastră spre intimitatea celor din cercul lui de lucru. Cât de frumos este că Pavel nu-i numește „ucenicii mei“, ci „tovarășii mei de lucru“:

„Epafra, tovarăşul meu de temniţă în Christos Isus, îţi trimete sănătate; tot aşa şi Marcu, Aristarh, Dima, Luca, tovarăşii mei de lucru“ (Filimon 23-24).

Autoritate spirituală

Întreaga scrisoare este permeată de autoritate apostolică, dar Pavel nu face uz de ea, păstrând-o doar ca pe o metodă de ultim resort. Pavel dă șanse celorlalte principii să lucreze. Autoritatea apostolică este totuși fundalul pe care se desfășoară întreaga pledoarie:

„De aceea, măcar că am toată slobozenia în Christos să-ţi poruncesc ce trebuie să faci, vreau mai de grabă să-ţi fac o rugăminte în numele dragostei, eu, aşa cum sînt, bătrînul Pavel; iar acum întemniţat pentru Christos Isus“ (Filimon 8-9).

Acesta este, cred eu, și motivul pentru care Pavel își trimite scrisoarea nu numai către Filimon, ci către toți cei care făceau parte din biserica care-l înconjura:

„Pavel, întemniţat al lui Isus Christos, şi fratele Timotei, către prea iubitul Filimon, tovarăşul nostru de lucru către sora Apfia şi către Arhip, tovarăşul nostru de luptă, şi către Biserica din casa ta: …“ (Filimon 1-2).

Prietenia creștină, politețea creștină, supunerea față de providența divină, egalitatea creștină, încrederea creștină și colegialitatea creștină, iată principii pe care am face bine să le aplicăm și noi astăzi în relațiile noastre ca lucrători ai Evangheliei și slujitori ai Bisericii. Ele vor da întotdeauna naștere la forme și funcțiuni deosebite, stimulând creșterea spirituală și desăvârșirea caracterului nostru creștin.

Nu este de mirare că Pavel are asemenea cuvinte de apreciere și laudă pentru un lucrător de talia lui Filimon:

„Mulţămesc totdeauna Dumnezeului meu, oride cîte ori îmi aduc aminte de tine în rugăciunile mele, pentrucă am auzit despre credinţa pe care o ai în Domnul Isus şi dragostea faţă de toţi sfinţii. Îl rog ca această părtăşie a ta la credinţă să se arate prin fapte, cari să dea la iveală tot binele ce se face între noi în Christos. În adevăr, am avut o mare bucurie şi mîngîiere, pentru dragostea ta, fiindcă, frate, inimile sfinţilor au fost înviorate prin tine“ (Filimon 4-7).

Problema autorității în Biserică

Este biserica o „teocrație” sau o “democrație” ? Cine are ultimul cuvânt în biserică: păstorul sau adunarea generală? Aceste intrebări trebuiesc rezolvate in perimetrul Scripturii, nu in domeniul sociologiei crestine sau al dinamicilor eclesiastice istorice. Privita contextul acestora din urma, intrebarea nu poate primi decat un singur raspuns: Si teocratia eclesiastica si democratia eclesiastica au fost falimentare.

In ce ma privește, nu mi-as da soarta nici pe mana unui om, nici pe mana unui grup de oameni! Mai bine, asa cum era de parere si David, “sa cad in mainile Domnului, caci indurarile Lui sunt nemarginite; dar sa nu cad in mainile oamenilor” (2 Sam. 24:14).

Cred ca este artificial sa credem ca avem de ales doar intre cele doua alternative prezentate in titlu. Dar daca exista si o a treia?

Primele doua sunt prezentate negativ in textul Noului Testament:

A. Teocratie materializata printr-un numar restrans (redus de obicei la unul singur).

 “Am scris ceva Biseiricii, dar Diotref, carua ii place sa aiba intaietatea intre ei, nu vrea sa stie de noi. … Nu se multumeste numai cu atat; dar nici el nu primeste pe frati si impiedica si pe cei ce vor sa-i primeasca, si-i da afara din biserica” (3 Ioan 9-10.)

 B. Democratie (o forma alternativa pentru numirea “Laodicea” din cartea Apocalipsei).

 “Isi vor da invatatori dupa poftele lor. …etc. (2 Tim. 4:3).

Exista o a treia alternativa?

Eu cred ca da! Ea este autoritatea Cuvantului lui Dumnezeu! Am putea-o numi “Bibliocratie”!

Reformatori au numit-o “Sola Scriptura”! Ei au refuzat atat dominatia sistemelor ierarhice piramidale traditionale sau dominatia unei cete “elitiste”, cat si haosul miscarilor bazate pe “experientele” spirituale ale celor multi.   In aceasta structura, “Sola Scriptura!”, pot sa vorbeasca “doi sau trei, si ceilalti sa judece” (1 Cor. 14:29). Formula “sa judece” inseamna aici “sa verifice” daca este conform cu Scriptura, ca in cazul crestinilor din Bereea, care aveau o inima  mai aleasa, adica “cercetau Cuvantul in fiecare zi, ca sa vada daca ce li se spunea, este asa” (Fapte 17:11).

Cine trebuie sa aiba ultimul cuvant in probleme de disciplina, de indreptare, de mustrare ? Presbiterii sau Biserica in adunare generala? Iata ce spune Noul Testament:

“Toata Scriptura este insuflata de Dumnezeu si de folos ca sa invete, sa mustre, sa indrepte, sa dea intelepciune in neprihanire, …etc. (2 Tim. 3:16).

Cine trebuie sa fie autoritatea finala in problemele Bisericii? Iata ce gasim scris:

“Dreptarul invataturilor sanatoase, pe care l-ai auzit de la mine, tine-l cu credinta si dragostea care este in Christos Isus. Lucrul acela bun care ti s-a incredintat, pazeste-l prin Duhul Sfant, care locuieste in noi” (2 Tim. 1:13).

“Dreptarul” are aici sens de “etalon”, de “manual”. El trebuie pazit prin Duhul Sfant care este (nu intr-unul, nici in toti, adica in “adunarea generala”, ci “in noi”, adica in cei direct raspunzatori fata de Dumnezeu, in cei care nu pot si nici nu trebuie sa se ascunda in spatele unei responsabilitati aruncate asupra unui sprijin exterior (presbiteri sau adunare generala).

Este foarte interesant și semnificativ cum și-a scris apostolul Pavel epistolele. Cele adresate colaboratorilor, le-a scris de parcă n-ar fi existat o autoritate colectivă a adunării din care fac parte, iar cele adresate unor biserici locale, le-a scris de parcă ar fi fost total lispite de păstori. Câți din păstorii de azi ar acepta ca ,,cineva“ să scrie ceva direct adunării, trecând ,,peste capul lor“ ?

De ce “Bibliocratie” ?

Trebuie sa o spunem clar, nimic omenesc nu poate fi luat ca sprijin in problemele de autoritate spirituala finala. Si “omul la singular” si “omul la plural” sunt supusi caderii si pot produce in crestinism “indepartarea de adevar”, numita pe alocuri “erezie”, iar in altele “apostazie”.

În materie de autoritate spirituala, crestinismul se sprijina numai si numai pe Biblie (Sola Scriptura!).

Pastorul (presbiterii) trebuie sa indemne crestinii “dupa Scriptura” (1 Cor. 15:11-5), iar crestinii au datoria sa supravegheze si sa corecteze pastorii, atunci cand ei se abat de la Scriptura. Acesta este motivul pentru care reformatorii au tradus Biblia in limba poporului de rand. Ca ea sa nu ramana un apanaj al “specialistilor eclesiastici” cu acces la limba latina. Poporul trebuie sa citeasca si sa decida pentru ei insisi. Nici macar apostolul Ioan, ramas activ dupa moartea celorlalti apostoli si randuit de Dumnezeu sa “repare” mrejele unei biserici sfasiate de erezii, nu indrazneste sa se prezinte pe sine drept o autoritate asezata de Dumnezeu deasupra celorlalti crestini:

 „V-am scris aceste lucruri in vederea celor ce cauta sa va rataceasca. Cat despre voi, ungerea pe care ati primit-o de la El, ramane in voi, si n-aveti trebuinta sa va invete cineva; ci, dupa cum ungerea Lui va invata despre toate lucrurile si este adevarata, si nu este o minciuna, ramaneti in El, dupa cum va va invata ea” (1 Ioan 2:27).

Problema multiplicării prin ucenicie

„Tu dar, copilul meu, întăreşte-te în harul care este în Hristos Isus. Şi ce-ai auzit dela mine, în faţa multor marturi, încredinţează la oameni de încredere, cari să fie în stare să înveţe şi pe alţii“ (2 Timotei 2:1-2).

Una dincele mai impotante priorități ale unui lucrător creștin este să identifice oameni chemați în mod special de Dumnezeu la lucrare și să-i ajute să se apuce de lucru. Preocuparea pentru creșterea Bisericii nu trebuie să împiedice preocuparea pentru creșterea celor chemați să fie alături de noi lucrători în biserica locală. Dimpotrivă! O astfel de preocupare va duce la înmulțirea celor ce vor contribui apoi la creșterea nivelului spiritual al tuturor celor din biserică. Fiecare biseică arv trebui să crească prin ridicarea de lucrători din interiorul ei nu prin racolarea lor de la alte biserici.

Identificare candidaților la un asemena proces de ucenicizare trebuie făcută cu foarte mare atenție, dacă vrem să ne scutim singuri de o mulțime de probleme.

Ea trebuie să  se bazeze nu pe preferințele noastre personale, ci pe semnalele clare date de cîlăuzirea Duhului. Printre aceste semnale enumerăm:

– dorința personală (1 Tim 3:1).

– recomandarea celor din anturajul imediat (Fapte 16:1-3).

– lipsa de piedici personale (are timp, are resurse, are asentimentul si suportul familiei, etc.)

– călăuzirea prin rugăciune

– rezultate bune în lucrări mici


1 comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: