Cărțile de ucenicie

1 Timotei
2 Timotei
Tit
Filimon

O prezentare a epistolelor pastorale

Introducere

Suntem mereu în căutare de noi metode. Dumnezeu caută însă un om a cărui inimă să fie în întregime a Lui“ (2 Cronici 16:9). Noi umblăm după cunoștințe și capacități. Dumnezeu caută oameni de caracter și consacrare, pe care-i formează apoi „la locul de muncă“.

Dacă vrei să compromiți o idee bună, încredințeaz-o la oameni nepricepuți ca s-o aplice în mod necorespunzător. Este cea mai sigură rețetă pentru insucces. Pe de altă parte, când găsește un teren fertil o idee bună este catalizatorul unor transformări extraordinare.

Este oare posibil ca o discuție să-ți dea o direcție nouă vieții? Poate oare o metaforă, o plăsmuire a imaginației să-ți modifice toată perspectiva lucrării tale creștine?

Mi s-a întâmplat tocmai într-o întâlnire cu grupul de păstori ai lui Nord American Baptist în Los Ageles. Tocmai fusesem găzduiți ca biserică română într-una din clădirile unei biserici americane și politețea m-a forțat să ies din izolarea noastră etnică și să particip pentru prima dată la o astfel de ,,ședință“.

Și-au dat repede seama că sunt încă buimac și năucit de schimbarea de mediu dinspre România spre noua țară și mi-au recomandat un ,,leac biblic“: ,,Daniel, ar trebui să te consideri un Timotei trimis de apostolul Pavel într-un nou câmp de misiune. Uită-te bine în jur, orientează-te. Întreabă-te ce ar face el în situația ta. Înțelege că orice creștin de aici îți este frate și că orice păstor de biserică îți este un coleg. Acceptă că toate bisericile, indiferent de coloratura lor etnică sau doctrinară, sunt biserici surori. Relaxează-te și … integrează-te! Nu fugii de noi. Vino în mijlocul nostru. Dacă ești mai bun ca noi, învață-ne. Dacă este ceva mai bun în noi, învață. Suntem chemați la aceeași lucrare.“

Nu mă gândisem niciodată până atunci că este posibil să ies din dihotomia lui ,,noi“ și ,,ei“, dintre ,,ai noștri“ și ,,ceilalți“ și să pot să privesc în jur spre toți ca un veritabil Timotei … Chiar așa, oare ce ar face el în locul meu? El sau Tit, sau Epafras, sau Ioan Marcu sau Luca …

A fost ziua în care mi s-a luat o ceață de pe ochi și o piatră de pe inimă. Mi-am găsit în sfrâșit o identitate. Da, eram unul din ucenicii apostolului Pavel trimis pe un câmp nou de misiune!

Dar cum să știu să mă port eu ca un ucenic al lui Pavel?  Mi-am adus aminte atunci despre epistolele pastorale. M-am întors la ele cu dorința de a sta de vorbă cu Pavel și de a prelua de la el filosofia lui de lucru. Au trecut de atunci peste 36 de ani de slujire în biserică. Sunt încă și azi tot un ucenic al lui Pavel. Încă mai am de învățat și de corectat. Nu degeaba ne-a lăsat Dumnezeu aceste epistole. Acum 2000 de ani, El știa că vom avea mereu nevoie de ele.

,,Nu există succes fără succesori!“ Aceasta este probabil cea mai neglijată maximă din bisericile neoprotestante. Iar cea de a doua este: ,,Spune-mi de la cine ai învățat, ca să-ți spun ce poți ajunge!“ Nu există ucenic fără ucenicie și nu există discipol fără disciplină!

Valoarea unei școli nu stă în prețul clădirilor în confortul sălilor de clasă, al dormitoarelor sau în gustul mâncării de la cantină, ci în calitatea corpului profesoral. Dumnezeu a rânduit ca fiecare lucrător al Bisericii să poată învăța direct de la apostolul Pavel. Rând pe rând, ne luăm locul alături de Timotei, de Tit, de Filimon, de Epafras, de Ioan Marcu și de Dima, da, chiar și de Dima, alături de Augustin și de Martin Luther, de toți din generațiile dinaintea de noi și din generația noastră. Stăm în preajma apostolului Pavel, îi privim felul de a fi și-i ascultăm cuvintele.

În chiar inima Noului testament, între cărțile destinate Neamurile și cărțile destinate evreilor, se găsesc materiile de studiu pentru cei chemați la lucrarea creștină. La prima vedere, ele sunt adresa lui Timotei, Tit și Filimon, dar Dumnezeu nu le-ar rânduit spre păstrare dacă ar fi vorba doar de ei. Scrierile acestea sunt adresate tuturor lucrătorilor din bisericile locale de pretutindeni.

Cum poate ajunge un lucrător ,,desăvârșit și cu totul destoinic pentru orice lucrare bună“? Am putea înlocui expresiile de mai sus prin altele două, contemporane; complet și competent. Cum poate ajunge cineva ,,complet și competent“? Este visul și dorința oricărui lucrător în via Domnului. Este ținta școlilor care-i pregătesc și așteptarea bisericilor care-i așteaptă la slujire.

Apostolul Pavel ne dă două metode: modelul mai marilor noștri și Cuvântul lui Dumnezeu. Pare simplist, dar numai la prima vedere. Vă propun o abordare diferită a subiectului.

Omul este o creatură înclinată să imite pe cei din jur, de aceea avem nevoie de modele vrednice de urmat. ,,Tu însă ai urmărit de aproape învățătura mea, purtarea mea, hotpărârile mele ……“ spune Pavel în 2 Tim. 3:10. Nu există succes fărăr succesori și nu există ucenici fără modele vrednice de urmat. Aș adăuga aici ceva despre treptele procesului de ucenicie:
Prima fază: eu fac și tu te uiți
Faza a doua: eu fac și tu mă ajuți
Faza a treia: tu faci și eu te ajut
Faza a patra: tu faci și eu mă uit

Avem însă nevoie de ceva mai solid și mai stabil decât oameni la care să ne uităm, de aceea Pavel ne vorbește despre Biblie. El scrie: ,,Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu și de folos ca să învețe, să mustre, să îndrepte, …“ 2 Tim. 3:16). Verbele acestea sunt acțiunile dinamice ale unei persoane, nu atributele statice ale unei cărți. De fapt, spune Pavel, Biblia nu este o carte ca oricare alta. Scriptura este o portavoce a lui Dumnezeu, o fereastră deschisă prin care auzim vocea Lui. Nu avem de a face cu o carte, ci cu autorul ei, care este viu, se uită la noi și interacționează cu noi. Mai mult decât o carte pe care o citim, Biblia este o carte care ne citește pe noi înșine. Biblia este vocea unui tată desăvârșit care-și crește cu drag copiii. Scriptura este un proiect la care a lucrat Dumnezeu de-a lungul secolelor, un instrument făurit de El pentru modelarea caracterului oamenilor.
Citește-o!
Roagă-te întotdeauna să auzi vocea lui Dumnezeu!
Ascult-o!
Fă întotdeauna ce-ți spune! Ai de-a face cu Creatorul tău care-ți vobete.
Nu tu, nu înțelepciunea ta te va face complet și competent pentru orice lucrare bună, ci Duhul lui Dumnezeu care-ți vorbește direct și proaspăt ori de câte ori deschizi Biblia cu anticipare, cu smerenie și cu credință.

O reparație necesară

Ce păcat că aceste cărți nu sunt studiate mai profund la școlile de păstori și de evangheliști plantatori de biserici! N-am nimic împotrivă ca la astfel de școli să se studieze greaca, latina, ebraica, management și psihologie, dar toate acestea ar trebui să fie doar studii ajutătoare, anexele unor studii serioase asupra epistolelor dedicate de apostolul Pavel formării mai tinerilor săi colaboratori.

,,Mentoratul“ este astăzi o artă neglijată. Ucenicia (în imbajul Noului Testament) presupune o legătură organică unică între doi creștini de vârste spirituale diferite. Un ,,părinte duhovnicesc“ crește un discipol mai tânăr. Uneori, ca în cazul lucrprii tânărului Timotei, vârsta duhovnicească n-are nimic de-a face cu vârsta biologică.

Această îndeletnicire ne este ilustrată foarte clar în NT prin viețile și cărțile scrise de doi dintre cei mai importanți apostoli ai Domnului: Petru și Pavel.

Etapele slujirii lui Petru

Să-l luăm mai întâi pe Petru. În Evanghelii el a fost un ucenic, în cartea Faptele Apostolilor el a fost un păstor puternic, iar în epistolele sale, Petru s-a manifestat ca un patriarh preocupat de moștenirea pe care o lasă altora. Ca ucenic, Petru a avut momente de vârf și momente de cădere dureroasă, dar a învățat din toate. Ca păstor/presbiter al bisericii din Ierusalim, Petru a vegheat asupra procesului de dezvoltare al Bisericii. Ca patriarh în credință, Petru le-a transmis celor care au venit după el pasiunea pentru lucrare și responsabilitatea pentru păstrarea credinței. În Evanghelii, Petru a învățat, în Faptele Apostolilor, Petru a îndrumat, iar în 1 și 2 Petru, marele apostol a încredințat altora experiența acumulată de-a lungul slujirii.

Etapele slujirii lui Pavel

În mod asemănătoar, în cartea Faptele Apostolilor ne întâlnim cu un convertit al lui Christos, Saul/Pavel, care devine apoi un plantator de biserici. Ca și Petru, Pavel are un început șovăielnic, trece printr-o periodă în care râvna lui este mai mare decât priceperea, iar apoi întâmpină împotrivire datorită trecutului său de persecutor al Bisericii. Faptul că Barnaba l-a luat sub mantia lui a înlăturat în mare măsură neîncrederea celorlalți. Când acțiunea din Faptele Apostolilor trece de la Petru la Pavel, îl urmărim cum pleacă în călătorii să înființeze și să consolideze biserici. Epistolele scrise apoi de Pavel acestor adunări locale ni-l descoperă ca pe un păstor pasionat care veghează asupra bisericilor. Spre finalul vieții, epistolele pastorale ni-l înfățișează drept un patriarh preocupat de creșterea mai tinerilor săi colaboratori, cărora le transmite moștenirea apostolică, cunoscută încă de pe atunci sub numele de ,,dreptarul învățăturilor sănătoase“:

,,Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, pentru că, după ce aţi fost robi ai păcatului, aţi ascultat acum din inimă de dreptarulînvăţăturii pe care aţi primit-o“ (Romani 6:17 ).

,,Şi peste toţi cei ce vor umbla după dreptarul acesta şi peste Israelul lui Dumnezeu să fie pace şi îndurare!“ (Galateni 6:16 ).

,,Dreptarul învăţăturilor sănătoase pe care le-ai auzit de la mine ţine-l cu credinţa şi dragostea care este în Hristos Isus“ (2 Timotei 1:13 ).

O așezare premeditată și sugestivă

Oricine aruncă o privire, chiar și superficială, asupra grupului epistolelor de ucenicie observă imediat că ele nu sunt așezate într-o ordine cronologică. 2 Timotei este ultima carte scrisă de apostolul Pavel și ar fi trebuit altfel să fie așezată ultima.

Așezarea prezentă în canonul Bibliei sugerează că aceste epistole trebuiesc abordate ca ,,studii de caz“, fiecare dintre ele reprezentând relația de mentorat/ucenicie dintre marele apostol și mai tinerii săi colaboratori. Duhul Sfânt le-a așezat așa ca să putem învăța distinct câte ceva din relația apostolului cu Timotei (1, 2 Timotei), cu Tit și cu Filimon. Din relația cu acești trei ucenici ai lui Pavel învățăm (1) cum sa ne purtăm în biserică (Timotei), (2) in afara bisericii (Tit) și (3) în crizele interpersonale (Filimon).

Cea dintâi relație de mentorat apostolic care ne este oferită este cea dintre Pavel și Timotei. Nici nu se putea altfel. Timotei reprezintă un caz aparte pentru Pavel. Tânărul acesta a fost unic în felul său, iar din interacțiunea lor au avut amândoi de câștigat. Ar fi total greșit să credem că doar Pavel a fost o binecuvântare pentru Timotei. A fost și invers, iar toți cei implicați în relații de ucenicie pot adeveri și ei aceasta. Câștigă și cel ce se lasă învățat, dar și cel care învață. De fapt, Dumnezeu este Cel care lucrează și ne face binecuvântare unul pentru celălalt.
,,Nădăjduiesc în Domnul Isus să vă trimit în curând pe Timotei, ca să fiu şi eu cu inimă bună când o să am ştiri despre voi. Căci n-am pe nimeni care să-mi împărtăşească simţirile ca el şi să se îngrijească într-adevăr de starea voastră.Ce-i drept, toţi umblă după foloasele lor, şi nu după ale lui Isus Hristos. Ştiţi râvna lui încercată; cum, ca un copil cu tatăl lui, a lucrat ca un rob împreună cu mine pentru înaintarea Evangheliei“ (Filipeni 2:19-22).

Nu de mult, mi-a scris unul din tinerii cu care am petrecut lunea seara, timp de câțiva ani, într-un grup de studiu/mentorare pe care l-am numit noi copilărește ,,Bembi“, ca o aluzie la puiul de căprioară care învăța să meargă pe gheață în filmul de desene animate al lui Walt Disney. Altfel, inițialele ar fi putut însemna pretențios ,,Bethel Mini Bible Institute“. Cel ce mi-a scris regreta melancolic clipele de mare bucurie și intensă părtășie pe care le-am petrecut împreună. I-am spus că și eu am același regret și le simt lipsa. Au crescut și ei, dar cel care a crescut cel mai mult atunci am fost eu, împărtășind cu ei lucruri și stări pe care nu le-aș fi putut împărtăși niciodată în slujirea de la amvonul bisericii. Astăzi, tinerii aceia sunt lucrători destoinici în bisericile lor.

Prin ucenicie, Timotei a devenit un fel de Pavel în miniatură. Amprenta apostolului s-a așezat asura lui Timotei în ciuda faptului, și asta reprezintă un studiu aparte, că personalitățile și temperamentul celor doi au fost total diferite și ar fi putut reprezenta obstacole imposibil de trecut:
,,Pentru aceasta v-am trimis pe Timotei, care este copilul meu preaiubit şi credincios în Domnul. El vă va aduce aminte de felul meu de purtare în Hristos şi de felul cum învăţ eu pe oameni pretutindeni în toate bisericile“ (1 Corinteni 4:17).
În procesul de ucenicie nu există deformare, ci formare! Apostolul Pavel nu l-a strivit pe Timotei, ci i-a deschis calea spre asemănarea cu Domnul Isus, modelul suprem și pentru Pavel și pentru Timotei și pentru fiecare dintre noi:
,,De aceea vă rog să călcaţi pe urmele mele“ (1 Cor. 4:16).

,,Călcaţi pe urmele mele, întrucât şi eu calc pe urmele lui Hristos“ (1 Cor. 11:1).

Cea de a doua relație care ne este prezentată este cea dintre apostolul Pavel și Tit. Epistola este un manifest pentru activitate și împotriva apatiei sau plafonării în lucrare. Suntem mântuiți prin credință, dar nu doar pentru credință, ci și pentru fapte. Credința fără fapte este un cadavru fără viață, un blestem în haine religioase. ,,Tatăl Meu lucrează și Eu de asemenea lucrez“ (Ioan 5:17) trebuie să se vadă în ceea ce se întâmplă în viața fiecărui mădular al trupului lui Christos.

Cea de a treia relație de ucenicie prezentată este cea stabilită între sărăntocul apostol Pavel și foarte bogatul Filimon. Deși relația l-ar fi putut așeza social pe Filimon deasupra lui Pavel, iar spiritual și ecleziastic pe Pavel deasupra lui Filimon, epistola este un exemplu de frăție și prietenie care trebuie să existe între cei credincioși. Ea ne arată felul în care-și pot și trebuie să-și rezolve situațiile de criză care pot apare între ei. Îmi place să subtitulez epistola către Filimon: ,,Triunghiul iubirii“.

Pentru cei care n-au timp să citească comentariile făcute acestor epistole, iată un rezumat într-un studiu mai mic cu titlul:

Manualul tinerilor lucrători

1 Timotei, 2 Timotei, Tit, Filimon

(Extrase din „A journey Trough the New Testament“, de Elmer L. Towns,  decan la B.R. Lakin School of Religion la Liberty University, Linchburg, Virginia. El a predat la cea mai populară clasă de Școala Duminicală, mai mult de 2.000 de membrii, The Pastor’s Bible Class de la Thomas Road Baptist Church)

Cu toate că apostolii au jucat un rol foarte important în primele zile ale Bisericii, nu avem nici un indiciu că Dumnezeu ar fi intenționat să existe un ordin eclesiastic apostolic permanent în Biserică. Acest tip de lucrător a fost dăruit Bisericii ca să împlinească o anumită slujire specifică, dar după ce această slujire a fost îndeplinită, tipul acesta de lucrători a încetat să existe (Efeseni 4:11). Este mai mult decât probabil că una din principalele funcțiuni ale apostolilor a fost scrierea și colectarea scrierilor care alcătuiesc canonul Noului Testament. La moartea apostolului Ioan, cam pe la sfârșitul primului secol, canonul era complet și oficiul eclesiastic al apostoliei a luat sfârșit.

Afirmațiile de mai sus sunt susținute de câteva texte din epistole care subliniază faptul că apostolii împreună cu „profeții“ au avut misiunea de a pune „temelia“ Bisericii. O astfel de temelie se pune o singură dată, după care urmează continuarea zidirii de deasupra:

„Aşa dar, voi nu mai sînteţi nici străini, nici oaspeţi ai casei, ci sînteţi împreună cetăţeni cu sfinţii, oameni din casa lui Dumnezeu, fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi proorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Christos.  În El toată clădirea, bine închegată, creşte ca să fie un Templu sfînt în Domnul. Şi prin El şi voi sînteţi zidiţi împreună, ca să fiţi un lăcaş al lui Dumnezeu, prin Duhul“ (Efeseni 2:19-22 vezi și Romani 15:20, 1 Corinteni 3:10, 14).

„… taina lui Christos, care n-a fost făcută cunoscut fiilor oamenilor în celelalte veacuri, în felul cum a fost descoperită acum sfinţilor apostoli şi prooroci ai lui Christos, prin Duhul“ (Efeseni 3:5).

„ … potrivit cu descoperirea tainei, care a fost ţinută ascunsă timp de veacuri, dar a fost arătată acum prin scrierile proorocilor, şi, prin porunca Dumnezeului celui vecinic, a fost adusă la cunoştinţa tuturor Neamurilor, ca să asculte de credinţă …“ (Romani 16:25).

Acești „profeți“ care apar la debutul Bisericii alături de apostoli au fost un grup de oameni care n-au fost cu Domnul Isus „cu începere de la botezul lui Ioan până în ziua când S-a înălțat la cer“ (Fapte 1:22), dar care au primit prin Duhul Sfânt de la Dumnezeu cunoștințe legate de planul mântuirii prin credința în jertfa de la Calvar.

O altă misiune a apostolilor din primul veac a fost să exercite călăuzire spirituală în Biserica primară. Ei au hotărât cum să fie administrate și distribuite fondurile Bisericii (Fapte 4:37) și au stabilit doctrinele de credință și conduită creștină (Faptele 2:42, 6:4).

Pe măsură ce Biserica a crescut și s-a dezvoltat, slujirea apostolilor a fost înlocuită de slujirea unei alte categorii cu autoritate duhovnicească: presbiterii, numiți în alte părți și episcopi (supraveghetori) sau păstori (ciobani).

La Consiliul Bisericii din Ierusalim, poziția presbiterilor era deja foarte bine stabilită în Biserică, iar apostolii au acceptat ca ultimul cuvânt să-l aibă Iacov, care era un păstor cu mare autoritate în Biserică.

„Când au încetat ei de vorbit, Iacov a luat cuvântul, şi a zis: ,,Fraţilor, ascultaţi-mă! … Atunci apostolii şi presbiterii şi întreaga Biserică au găsit cu cale …“ (Fapte 15:13, 22).

Spre sfârșitul lucrării lui, apostolul Pavel a scris patru epistole către trei lucrători mai tineri, oameni formați sub autoritatea lui și care reprezentau generația nouă de lucrători în Biserică.

Filimon era liderul bisericii care se aduna în casa lui.

Tit lucrase deja mulți ani cu Pavel și fusese trimis acum de el ca să rezolve problemele ivite în biserica din insula Creta.

Timotei fusese și el format de Pavel și era acum trimis de apostol să conducă biserica din Efes, care era probabil cea mai importantă și mai influentă biserică a vremii.

Colecția aceasta de scrisori „pastorale“ ne ajută să aruncăm o privire asupra caracterului și problemele Bisericii din jumătatea primului veac. Mai mult, principiile și îndemnurile transmise de apostol către acești presbiteri au rămas peste veacuri un veritabil „Manual al lucrătorului creștin“. Orice școală care formează lucrători și orice păstor aflat în activitate au datoria să se verifice din când în când cu conținutul acestor epistole.

Filimon și biserica din casa lui

„Pavel, întemniţat al lui Isus Christos, şi fratele Timotei, către prea iubitul Filimon, tovarăşul nostru de lucru, către sora Apfia şi către Arhip, tovarăşul nostru de luptă, şi către Biserica din casa ta“ (Filimon 2)

Aceasta nu este prima dată în Noul Testament când sunt menționate grupuri de credincioși care se întruneau în casa unuia dintre ei. Dacă studiem tiparul dezvoltării bisericii primare observăm că au existat două aspecte ale ei.

În primul rând aveau grupele mici de întâlnire (părtășie):

„Mulţimea celor ce crezuseră, era o inimă şi un suflet. Niciunul nu zicea că averile lui sînt ale lui, ci aveau toate de obşte“ (Fapte 4:32).

În al doilea rând au avut adunările mari rezultate din întâlnirea mai multor astfel de celule pentru anumite activități legate de viața Bisericii:

„Cînd au ajuns la Ierusalim, au fost primiţi de Biserică, de apostoli şi de presbiteri, şi au istorisit tot ce făcuse Dumnezeu prin ei“ (Fapte 15:4).

Pentru multă vreme, cei ce studiază Biblia n-au reușit să înțeleagă cât de mare a fost biserica din primul secol pentru că se presupunea că ei n-au avut clădiri dedicate închinării, ci s-au adunat doar prin casele credincioșilor. Recente descoperiri arheologice au arătat că realitatea a fost alta. Unele din locurile în care se adunau creștinii aveau săli care puteau foarte ușor adăposti până la 10.000 de oameni. Cronica din faptele Apostolilor ne spune că biserica se aduna și în case, dar și în locuri publice:

„Toţi împreună erau nelipsiţi dela Templu în fiecare zi, frîngeau pînea acasă, şi luau hrana, cu bucurie şi curăţie de inimă. Ei lăudau pe Dumnezeu, şi erau plăcuţi înaintea întregului norod“ (Fapte 2:46-47).

În Efes, apostolul Pavel a inițiat ținerea adunărilor celor credincioși într-o clădire închiriată de la o școală:

„Pavel a intrat în sinagogă, unde vorbea cu îndrăzneală. Timp de trei luni a vorbit cu ei despre lucrurile privitoare la Împărăţia lui Dumnezeu, şi căuta să înduplece pe cei ce-l ascultau.  … Dar, fiindcă unii rămîneau împietriţi şi necredincioşi, şi vorbeau de rău Calea Domnului înaintea norodului, Pavel a plecat dela ei, a despărţit pe ucenici de ei, şi a învăţat în fiecare zi pe norod în şcoala unuia numit Tiran. Lucrul acesta a ţinut doi ani, aşa că toţi ceice locuiau în Asia, Iudei şi Greci, au auzit Cuvîntul Domnului“ (Fapte 19:8-10).

Existența acestui dublu aspect al părtăției, în grupurile de casă și în adunările publice mari trebuie să fi fost foarte răspândit. Îl întâlnim nu numai în Ierusalim, ci și în Roma. În scrisoarea pe care le-o scrie, apostolul Pavel identifică cel puțin cinci grupe care se adunau prin case:

„Spuneţi sănătate Priscilei şi lui Acuila, tovarăşii mei de lucru în Christos Isus, cari şi-au pus capul în joc, ca să-mi scape viaţa. Le mulţămesc nu numai eu, dar şi toate Bisericile ieşite dintre Neamuri. – Spuneţi sănătate şi Bisericii care se adună în casa lor“ (Rom. 15:3-5).

„Spuneţi sănătate celor din casa lui Aristobul. … Spuneţi sănătate celor din casa lui Narcis, cari sînt ai Domnului … Spuneţi sănătate lui Asincrit, lui Flegon, lui Hermes, lui Patroba, lui Herma, şi fraţilor cari sînt împreună cu ei.  … Spuneţi sănătate lui Filolog şi Iuliei, lui Nereu şi surorii lui, lui Olimpa, şi tuturor sfinţilor cari sînt împreună cu ei“ (Rom. 15:10-11; 14-15 vezi și 1 Cor. 16:9).

Grupele mici și adunările mari au caracterul și avantajele lor specifice. În grupele mici se face mai bine ucenicia, explicarea și învățarea, vegherea unii asupra altora și purtarea reciprocă a poverilor. Adunările mari sunt mai potrivite pentru proclamarea credinței, mărturie, evanghelizare, motivare și celebrare.

Titus și biserica din Creta

Titus s-a aflat într-o poziție total diferită de cea a lui Filimon. El a primit din partea lui Pavel responsabilitatea de a face rânduială în câteva biserici locale răspândite prin câteva din orașele de pe insula Creta:

„Te-am lăsat în Creta, ca să pui în rînduială ce mai rămîne de rînduit, şi să aşezi presbiteri (Sau: bătrîni) în fiecare cetate, după cum ţi-am poruncit… “ (Tit 1:5).

Pavel s-a despărțit de Tit probabil atunci când centurionul care-l păzea în drumul spre Roma a poruncit ca grupul să plece din portul numit „Limanuri bune“ spre colonia romană „Fenix“:

„Am trecut pe la capătul Cretei, alături de Salmona. De abia am mers cu corabia pe marginea insulei, şi am ajuns la un loc numit ,,Limanuri bune“, de care era aproape cetatea Lasea. Trecuse destul de multă vreme, şi călătoria pe mare se făcea primejdioasă, pentrucă trecuse chiar şi vremea ,,postului“. De aceea Pavel a înştiinţat pe ceilalţi, şi le-a zis:

,,Oamenilor, călătoria văd că nu se va face fără primejdie şi fără multă pagubă, nu numai pentru încărcătură şi pentru corabie, dar chiar şi pentru vieţile noastre“.

Sutaşul a ascultat mai mult de cîrmaci şi de stăpînul corăbiei de cît de vorbele lui Pavel. Şi fiindcă limanul nu era bun de iernat, cei mai mulţi au fost de părere să plece cu corabia de acolo, ca să încerce să ajungă la Fenix, liman din Creta, aşezat spre miazăzi-apus şi spre miazănoapte-apus, ca să ierneze acolo. Începuse să sufle un vînt uşor de miazăzi; şi, ca unii cari se credeau stăpîni pe ţintă, au ridicat ancorele, şi au pornit cu corabia pe marginea Cretei. Dar nu după multă vreme, s-a deslănţuit asupra insulei un vînt furtunos, numit Eurachilon. Corabia a fost luată de el, fără să poată lupta împotriva vîntului, şi ne-am lăsat duşi în voia lui“ (Fapte 27:7-15).

Apostolul îi scrie epistola în anul 65 d.H. ca să-l încurajeze în misiunea dificilă pe care o avea și să-l îndemne să vină la Roma cu cea dintâi ocazie. Se pare că Tit s-a achitat așa de bine de misiunea încredințată că Pavel l-a socotit suficient de calificat pentru a-l trimite apoi în Dalmația (Bosnia, Herțegovina și Muntenegru de azi), pe coasta nordică a Adriaticii.

„Căci Dima, din dragoste pentru lumea de acum m-a părăsit, şi a plecat la Tesalonic. Crescens s-a dus în Galatia, Tit în Dalmatia“ (2 Tim. 4:10).

Identificarea unor candidați corespunzători pentru conducerea bisericilor și ajutarea lor ca să ajungă la potențialul maxim nu este niciodată ceva ușor. Pentru Tit, această lucrare necesară în Creta a fost și mai dificilă pentru că cei de pe meleagurile acelea erau renumiți ca oameni dificili, iar Pavel confirmă acest lucru:

„Unul dintre ei, chiar prooroc al lor, a zis: ,,Cretanii sînt totdeauna nişte mincinoşi, nişte fiare rele, nişte pîntece leneşe.“ Mărturia aceasta este adevărată“ (Tit 1:12-13).

În bisericile de acolo „mai ales printre cei tăiaţi împrejur, sînt mulţi nesupuşi, flecari şi amăgitori“ (Tit 1:10). Problema exista nu numai printre evrei ci și printre ceilalți. Din această cauză, apostolul Pavel îi spune lui Tit:

„De aceea mustră-i aspru, ca să fie sănătoşi în credinţă, … “ (Tit 1:13).

În ciuda faptului că astfel de oameni pretindeau că aveau o relație personală bună cu Dumnezeu, comportamentul lor nega o astfel de posibilitate și-i descalifica din start ca potențiali lideri spirituali în biserică.

În ciuda calității scăzute a candidaților, apostolul Pavel nu coboară cu nimic standardul minim după care trebuiau promovați credincioșii în pozițiile de conducere. Ca să ne dăm seama de aceasta este suficient să comparăm listele de calități personale din epistola către Tit cu cea din epistola către Timotei, care se afla în Efes (Tit 1:6-9 și 1 Timotei 3:2-7).

Epistola către Tit se ocupă cu trei domenii de activitate pastorală:

– standardele personale pentru un păstor (Tit 1:5-16)
– standarde de vorbire pentru un păstor (Tit 2:1-15)
– standardele de slujire pentru un păstor (Tit 3:1-11)

În secțiunea dedicată mesajului pastoral, apostolul îi spune lui Tit care este standardul minim pe care trebuie să-l urmărească în comportamentul diferitelor grupe din biserică: bătrâni, tineri, femei, robi, etc. Este evident că astfel de principii trebuie să aibă valablitate în bisericile din toate timpurile.

Timotei și biserica din Efes

Probabil că Timotei a fost cel mai apropiat ucenic-colaborator al apostolului Pavel. Pavel l-a luat cu el în timpul celei de a doua călătorii misionare:

„În urmă, Pavel s-a dus la Derbe şi la Listra. Şi iată că acolo era un ucenic, numit Timotei, fiul unei iudeice credincioase şi al unui tată Grec. Fraţii din Listra şi Iconia îl vorbeau de bine. Pavel a vrut să-l ia cu el; şi, dupăce l-a luat, l-a tăiat împrejur, din pricina Iudeilor, cari erau în acele locuri; căci toţi ştiau că tatăl lui era Grec. Pe cînd trecea prin cetăţi, învăţa pe fraţi să păzească hotărîrile apostolilor şi presbiterilor din Ierusalim. Bisericile se întăreau în credinţă, şi sporeau la număr din zi în zi“ (Fapte 16:1-5).

Timotei a fost cu Pavel în timp ce acesta și-a scris sau dictat multe din epistolele sale prin care trata diferite probleme apărute în anumite biserici. A fost cu Pavel când acesta le-a scris Corintenilor și chiar se pare că el le-a dus personal prima epistola:

„Dacă soseşte Timotei, aveţi grijă să fie fără frică la voi; căci el este prins ca şi mine la lucrul Domnului. Nimeni dar să nu-l dispreţuiască. Să-l petreceţi în pace, ca să vină la mine, pentrucă îl aştept cu fraţii“ (1 Corinteni 16:10-11).

„Pavel, apostol al lui Isus Christos, prin voia lui Dumnezeu, şi fratele Timotei, către Biserica lui Dumnezeu care este în Corint, şi către toţi sfinţii, cari sînt în toată Ahaia: …“ (2 Corinteni 1:1).

Tot alături de Pavel îl găsim și când au fost scrise epistolel către Roma, Filipi, Colose și Tesalonica:

„Timotei, tovarăşul meu de lucru, vă trimete sănătate“ (Rom. 16:21).

„Pavel şi Timotei, robi ai lui Isus Christos, către toţi sfinţii în Christos Isus, cari sînt în Filipi, împreună cu episcopii (Sau: priveghetori.) şi diaconii: …“ (Filipeni 1:1).

„Pavel, apostol al lui Isus Christos, prin voia lui Dumnezeu, şi fratele Timotei, către sfinţii şi fraţii credincioşi în Christos, cari sînt în Colose …“ (Colosoni 1:1-2).

„Pavel, Silvan şi Timotei, către Biserica Tesalonicenilor, care este în Dumnezeu Tatăl şi în Domnul Isus Christos: …“ (1 Tesaloniceni 1:1).

Despre predicarea și lucrarea lui Timotei în Corint ne scrie Pavel:

„Căci Fiul lui Dumnezeu, Isus Christos, care a fost propovăduit de noi în mijlocul vostru, prin mine, prin Silvan, şi prin Timotei, n-a fost ,,da“ şi ,,nu“, ci în El nu este decât ,,da“ (2 Corinteni 1:19).

Când a primit epistolele de la Pavel, Timotei se afla în Efes. Probabil că pe prima, Pavel a scris-o cam în același timp cu cea adresată lui Tit. Dincolo de materialul asemănător, epistola adresată lui Timotei conține învățături legate mai degrabă de viața bisericii, decât de activitatea practică pastorală.

În această primă epistolă, Pavel îi scrie lui Timotei despre:

– calificativele pe care trebuie să le aibă cei care aspiră să fie păstori sau diaconi în biserică (1 Tim. 3:1-16).
– problema ereziei apărute în biserică (1 Tim. 2:1-15)
– alte probleme legate de slujirea către anumite grupuri din biserică (1 Tim. 4:1 – 6:21).

2 Timotei poate fi socotită pe drept cuvânt „testamentul pe care a vrut Pavel să-l lase prin Timotei întregii Biserici“. Pe alocuri, textul epistolei ne arată că apostolul anticipa moartea:

„Căci eu sînt gata să fiu turnat ca o jertfă de băutură şi clipa plecării mele este aproape. M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa. De acum mă aşteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da, în ,,ziua aceea“, Domnul, Judecătorul cel drept. Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui“ (2 Timotei 4:6-8).

La timpul scrierii, apostolul Pavel aștepta verdictul împăratului Nero. Probabil că epistola a fost încheiată după ce apostolul a primit acest verdict și a aflat că nu va muri, de aceea, finalul ei este oarecum optimist:

„La întîiul meu răspuns de apărare, nimeni n-a fost cu mine, ci toţi m-au părăsit. Să nu li se ţină în socoteală lucrul acesta! Însă Domnul a stat lîngă mine, şi m-a întărit, pentru ca propovăduirea să fie vestită pe deplin prin mine, şi s-o audă toate Neamurile. Şi am fost izbăvit din gura leului. Domnul mă va izbăvi de orice lucru rău, şi mă va mîntui, ca să intru în Împărăţia Lui cerească. A Lui să fie slava în vecii vecilor! Amin.

Caută de vino înainte de iarnă. …“ (2 Tim. 4:16-21).

Tema celei de a doua epistole trimisă de Pavel lui Timotei este „Credincios până la sfârșit!“ Cheia pentru înțelegerea conținutului epistolei se află în expresia „su de“ (dar tu) care apare de trei ori în text. „Chiar dacă“ toți ceilalți s-ar lăsa târâți de curentul lumii, Pavel vrea ca Timotei să fie altfel, credincios chemării în slujirea lui Dumnezeu în virtutea darurilor pe care le-a primit:

„Să ştii că în zilele din urmă vor fi vremuri grele. Căci oamenii vor fi … Tu, însă, ai urmărit de aproape învăţătura mea, purtarea mea, hotărîrea mea, credinţa mea, îndelunga mea răbdare, dragostea mea, răbdarea mea, prigonirile şi suferinţele cari au venit peste mine în Antiohia, în Iconia şi în Listra. Ştii ce prigoniri am răbdat; şi totuş Domnul m-a izbăvit din toate. De altfel, toţi ceice voiesc să trăiască cu evlavie în Christos Isus, vor fi prigoniţi“ (2 Tim. 3:1-12).

„Chiar dacă“  mulți vor abandona respectul fundamental față de Scriptură ca singura autoritate în probleme de crez și conduită, Pavel îl vrea pe Timotei credincios textului inspirat:

„Dar oamenii răi şi înşelători vor merge din rău în mai rău, vor amăgi pe alţii, şi se vor amăgi şi pe ei înşişi. Tu să rămîi în lucrurile, pe cari le-ai învăţat şi de cari eşti deplin încredinţat, căci ştii dela cine le-ai învăţat: din pruncie cunoşti Sfintele Scripturi, cari pot să-ţi dea înţelepciunea care duce la mîntuire, prin credinţa în Christos Isus. Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentruca omul lui Dumnezeu să fie desăvîrşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună“ (2 Tim. 3:13-17).

„Chiar dacă“ mulți l-au abandonat pe Pavel și unii i-au făcut chiar foarte mult rău, apostolul îl dorește pe Timotei un prieten credincios până la capăt:

„Caută de vino curînd la mine. Căci Dima, din dragoste pentru lumea de acum m-a părăsit, şi a plecat la Tesalonic. Crescens s-a dus în Galatia, Tit în Dalmatia. Numai Luca este cu mine. Ia pe Marcu, şi adu-l cu tine; căci el îmi este de folos pentru slujbă. Pe Tihic l-am trimes la Efes. Cînd vei veni, adu-mi mantaua, pe care am lăsat-o în Troa la Carp, şi cărţile, mai ales pe cele de piele.

Alexandru, căldărarul, mi-a făcut mult rău. Domnul îi va răsplăti după faptele lui. Păzeşte-te şi tu de el, pentrucă este cu totul împotriva cuvintelor noastre. La întîiul meu răspuns de apărare, nimeni n-a fost cu mine, ci toţi m-au părăsit.  … Caută de vino înainte de iarnă“ (2Tim. 4:9-21)

Dacă ar fi să sistematizăm mesajul epistolei am face-o astfel:

– să fi credincios chemării (1:1 – 2:18)
– să fi credincios Cuvântului  (2:19 – 4:8)
– să fi credincios prieteniei noastre (4:9 – 22)

Este în general crezut că Timotei a răspuns celei de a doua epistole și a pornit spre Roma toamna, făcând călătoria pe uscat ca să evite furtunile de pe mare. În drum, el l-a luat cu sine și pe Marcu, așa cum l-a îndemnat Pavel (2 Tim. 4:11) și a adunat cărțile lăsate de Pavel în Troa (2 Tim. 4:13). Când au ajuns la Roma, Timotei și Marcu au fost probabil închiși din cauza prigoanei dezlănțuite de Nero împotriva creștinilor. Tradiția ne spune că Pavel a fost executat în afara cetății cam pe la anul 66 sau 67, iar Timotei și Marcu au fost lăsați să plece. Finalul epistolei către Evrei ne spune că el a continuat să viziteze bisericile („Să ştiţi că fratelui Timotei i s-a dat drumul. Dacă vine curînd, voi veni împreună cu el să vă văd“ – Evrei 13:22), iar tradiția bisericească ne spune că ar fi sfârșit-o ca martir sub teroarea dezlănțuită împotriva creștinilor de Domițian.

Aplicații practice din epistolele pastorale

Epistolele pastorale ridică înaintea noastră câteva probleme la care am face bine să luăm aminte.

I. Problema unui tipar religios.
II. Problema autorității în Biserică.
III. Problema multiplicării prin ucenicie.
IV. Problema maturității duhovnicești
V. Problema suferinței lucrătorilor

(Gene A. Getz – The Measure of a Family, p. 7)

I. Problema unui tipar religios

Biblia este o carte neobișnuită. Spre deosebire de altele, ea nu vorbește prea mult despre forme și tipare. În schimb, ea pune accent pe funcții și principii.

Majoritatea cărților vorbesc și despre unele și despre celelalte. Așa este normal, pentru că oriunde sunt oameni, ai funcții și unde ai funcții ai forme. Oriunde aplici principii dai de practici, iar practicile duc la proceduri și tipare. Cu alte cuvinte, nu poți avea funcții fără forme, principii fără practici și nici organism fără organizație.

Biblia nu descrie în detaliu formele în care trebuie să se manifeste funcțiile recomandate, mai ales în Noul Testament. Regula este ca textul să ne vorbească de o funcție (lucrare) necesară fără să reglementeze în nici un fel forma în care trebuie ea să se manifeste.

Adevărul acesta este foarte clar atunci când vorbim despre Biserică. Ni se descriu în mod repetat lucrările care se desfășoară în trupul lui Christos, învățare, predicare, întrajutorare, proslăvire, încurajare, evanghelizare, etc., dar nu ni se spune și formele în care s-au desfășurat ele. Bineînțeles că au existat anumite forme, pentru că nu poate exista funcție fără formă. Scriitorii biblici au preferat însă în mod sistematic să le ignore.  Acesta este unul din aspectele surprinzătoare ale Scripturii.

Formele și structurile aparțin în mod necesar culturii timpului, conținutul Bibliei este însă acultural, supra-cultural. Sublinierea importanței funcției și ignorarea importanței formei este secretul care a făcut ca Biserica  și creștinismul să propășească în mai toate culturile și regiunile lumii. Majoritatea celorlalte religii ale lumii au identificat într-atât de mult funcția cu forma încât au devenit prizoniere unei anumite culturi, dintr-o anumită epocă și dintr-o anumită regiune.  Scoase din acel context, aceste religii își pierd puterea de influență.

(Acest handicap îl au și „bisericile naționale istorice“ a căror „tradiție“ le reduce foarte mult eficacitatea afară din limitele lor de timp și spațiu.)

Creștinismul este cu totul altfel. Puținele forme care sunt menționate în Noul Testament sunt mai degrabă niște mijloace pentru atingerea unor scopuri divine. Singurele care sunt importante și permanente sunt principiile și activitățile. Dacă Dumnezeu ne-ar fi lăsat în scris toate formele în care s-a manifestat creștinismul din primul secol, bisericile secolului douăzeci și unu ar fi obsedată permanent cu copierea lor. De fapt, chiar așa și fac unii cu foarte puținele forme descrise în Noul Testament, iar alții, negăsindu-le pe cele dorite, inventează unele după placul lor forțând anumite pasaje biblice.

Planul lui Dumnezeu este ca fiecare biserică locală, indiferent de locul și cultura în care există, să fie Nou Testamentală în funcțiile ei, nu în formele ei exterioare. Acest caracter „nou testamental“ îi stimulează creativitatea în alegerea și adaptarea formelor de manifestare la cultura sau subcultura în care există. Acesta este aspectul care i-a înlesnit creștinismului să traverseze biruitor cele douăzeci de secole de până acum.

Un exemplu care ilustrează foarte bine această realitate este epistola apostolului Pavel către colaboratorul său Filimon. În criza în care s-a născut acest dialog se evidențiază foarte clar câteva principii și funcții active în viața creștină, atât la nivelul familiei (biserica cea mică), cât și la nivelul Bisericii (familia cea mare). Familia lui Filimon era, în cel mai adevărat sens al cuvântului, o „biserică în miniatură“. Maniera în care apostolul Pavel abordează rezolvarea problemei din casa lui Filimon scoate în relief principiile creștine care trebuie aplicate în relațiile dintre toți ceilalți membrii ai Bisericii, familia cea mare a lui Christos.

Prietenia creștină

Prietenia creștină este cea mai înaltă formă de exprimare a dragostei.

„Nu este mai mare dragoste decît să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi. … Nu vă mai numesc robi, pentru că robul nu ştie ce face stăpînul său; ci v-am numit prieteni, pentrucă v-am făcut cunoscut tot ce am auzit dela Tatăl Meu“ (Ioan 15:13-15).

Ea a existat și între apostolul Pavel și frații lui în credință:

„A doua zi, am ajuns la Sidon; şi Iuliu, care se purta omenos cu Pavel, i-a dat voie să meargă pe la prietenii săi, şi să fie îngrijit de ei“ (Fapte 27:3).

Intensitatea acestei relații s-a văzut în toată frumusețea ei când Pavel și-a luat rămas bun de la prietenii lui:

„Şi au izbucnit cu toţii în lacrămi, au căzut pe grumazul lui Pavel, şi l-au sărutat. Căci erau întristaţi mai ales de vorba, pe care le-o spusese el, că nu-i vor mai vedea faţa. Şi l-au petrecut pînă la corabie. … După ce ne-am smuls din braţele lor, am plecat … “ (Fapte 20:27 – 21:1).

Întreaga epistolă scrisă de Pavel către Filimon mustește de mireasma prieteniei:

„Pavel, întemniţat al lui Isus Christos, şi fratele Timotei, către prea iubitul Filimon, tovarăşul nostru de lucru, către sora Apfia şi către Arhip, tovarăşul nostru de luptă, şi către Biserica din casa ta: …“ (Filimon 1,2).

Nici măcar autoritatea apostolică pe care o avea nu este socotită de Pavel o motivație superioară dragostei care se exprimă în relația de prietenie:

„De aceea, măcar că am toată slobozenia în Christos să-ţi poruncesc ce trebuie să faci, vreau mai de grabă să-ţi fac o rugăminte în numele dragostei, …“(Filimon 8,9).

„Dacă mă socoteşti dar ca prieten al tău, primeşte-l ca pe mine însumi“ (Filimon 17).

Biserica este arena în care înflorește și rodește această frumusețe cerească a dragostei dintre prieteni.

„Mulţămesc totdeauna Dumnezeului meu, oride cîte ori îmi aduc aminte de tine în rugăciunile mele, pentrucă am auzit despre credinţa pe care o ai în Domnul Isus şi dragostea faţă de toţi sfinţii. Îl rog ca această părtăşie a ta la credinţă să se arate prin fapte, cari să dea la iveală tot binele ce se face între noi în Christos. În adevăr, am avut o mare bucurie şi mîngîiere, pentru dragostea ta, fiindcă, frate, inimile sfinţilor au fost înviorate prin tine“ (Filimon 4-7).

Criza pricinuită de fuga lui Onisim poate și trebuie să-i prilejuiască lui Filimon ocazia de a-și manifesta dragostea creștină.

„Te rog pentru copilul meu, pe care l-am născut în lanţurile mele: pentru Onisim, care altă dată ţi-a fost nefolositor, dar care acum îţi va fi folositor şi ţie şi mie.“ (Filimon 10-11).

Dragostea creștină manifestată la nivelul prieteniei este egalitaristă. Apostolul se coboară pe același plan cu ucenicul, iar sclavul este ridicat din statutul social inferior la palierul egalității cu Filimon și cu … Pavel.

Politețea creștină

Familiaritatea duce la obraznicie, spune un proverb american, dar nu este obligatoriu să fie așa. Dragostea nu se poartă necuvincios (1 Cor. 13:5). Respectul reciproc din familia creștină este o altă marcă a credinței adevărate. Remarcați delicatețea gestului lui Pavel. El nu se mulțumește să-i trimită doar o scrisoare lui Filimon în care să-i spună hotărârea luată în problema lui Onisim. Apostolul preferă să plătească din buzunarul său un bilet „dus-întors“ pentru ca Filimon să aibă ultimul cuvânt în această problemă:

„Ţi-l trimet înapoi, pe el, inima mea. Aş fi dorit să-l ţin la mine, ca să-mi slujească în locul tău cît sînt în lanţuri pentru Evanghelie. Dar n-am vrut să fac nimic fără învoirea ta, pentruca binele, pe care mi-l faci, să nu fie silit, ci de bună voie“ (Filimon 12-14).

Providența divină

Providența este dreptul lui Dumnezeu de a interveni oricând și oricum în afacerile umane. Ea este mâna lui Dumnezeu în mănușa istoriei, fără de care nimic nu se mișcă, nimic nu se întâmplă.

Fugit de la stăpânul său Filimon, Onisim a ajuns providențial tocmai la Roma și a „nimerit“ în anturajul apostolului Pavel. Acolo a fost călăuzit spre o relație personală mântuitoare cu Isus Christos. Onisim i-a rămas recunoscător lui Pavel și s-a oferit să-i slujească în situația în care se afla. Fără nici o îndoială, prezența și purtarea lui Onisim a fost o mare mângâiere pentru apostol. Pavel ar fi vrut bucuros să-l păstreze lângă el, dar și-a dat seama că pocăința lui Onisim nu va fi întreagă decât atunci când își va rezolva situația cu Filimon, stăpânul de la care a fugit. Onisim a fost trimis înapoi, dar nu singur, ci cu scrisoarea lui Pavel. În ea, apostolul pledează cazul lui Onisim extinzând principiul enunțat deja în Romani 8:28Ș

„De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celorce iubesc pe Dumnezeu, şi anume, spre binele celorce sînt chemaţi după planul Său.“

Iată cum aplică Pavel principiul în cazul lui Onisim:

„Poate că el a fost despărţit de tine, pentru o vreme, tocmai ca să-l ai pentru vecinicie, dar nu ca pe un rob, ci mult mai pe sus de cît pe un rob: ca pe un frate prea iubit, mai ales de mine, şi cu atît mai mult de tine, fie în chip firesc, fie în Domnul!“ (Filimon 15-16).

Fiecare lucrător trebuie să fie pe deplin încredințat de activitatea providenței în biserica în care activează. La urma urmei, Biserica este a lui Dumnezeu care o pregătește prin Duhul Sfânt să fie Mireasa lui Christos. Asta înseamnă că nici un lucrător creștin nu este vreodată „stăpân pe situație“, niciunul nu cunoaște total ce sau de ce se întâmplă. Remarcați reținerea lui Pavel. El spune: „Poate că el a fost despărțit de tine pentru o vreme, tocmai ca să-l ai …“ Dacă Pavel recunoaște că nici el nu se poate pronunța definitiv în acest caz, deși a văzut cu ochii lui convertirea lui Onisim, cine suntem noi să pretindem că știm și înțelegem toate lucrurile.

Fratele Petru Popovici m-a sfătuit odată „să n-am pretenția să rezolv eu toate lucrurile, să-I las întotdeauna lui Dumnezeu o marjă de acțiune. Este lucrarea Lui și El are dreptul să aibă ultimul cuvânt în toate.“

Egalitatea creștină

Apostolul Pavel subliniază o idee care trebuie să fi fost cu totul surprinzătoare pentru Filimon. El îl așează pe Onisim la același nivel al relației lui cu Pavel, demonstrând că apostolul îi vedea pe toți oamenii, indiferent de statutul lor social, egali și una în Isus Christos:

„ … dar nu ca pe un rob, ci mult mai pe sus de cît pe un rob: ca pe un frate prea iubit, mai ales de mine, şi cu atît mai mult de tine, fie în chip firesc, fie în Domnul!  Dacă mă socoteşti dar ca prieten al tău, primeşte-l ca pe mine însumi“ (Filimon 16-17).

Favoritismele și fracțiunile bazate pe diferențe nespirituale nu au ce căuta în biserica lui Christos.

Responsabilitatea personală creștină

Punctul culminant al pledoariei lui Pavel pentru Onisim este atins în afirmațiile din versetele următoare:

„Şi dacă ţi-a adus vreo vătămare sau îţi este dator cu ceva, pune aceasta în socoteala mea. Eu, Pavel, ,,voi plăti“ -scriu cu mîna mea – ca să nu-ţi zic că tu însuţi te datorezi mie. Da, frate, fă-mi binele acesta în Domnul, şi înviorează-mi inima în Christos!“ (Filimon 18-20).

În fiecare conflict există unul care pierde și plătește „oalele sparte“. Pavel, dând un exemplu tuturor lucrătorilor creștini ia asupra lui paguba.  Dacă pentru rezolvarea unui conflict trebuie să sufere cineva, trebuie să verse cineva lacrimi, lucrătorul creștin trebuie să se ofere el s-o facă.

Încredererea creștină

Apostolul își încheie pledoaria plin de încredere că Filimon va face ceea ce-i sugerează el. Filimon are „credit“ în ochii lui Pavel și tocmai această încredere a apostolului îl obligă și-l pune în mișcare să împlinească:

„Ţi-am scris bizuit pe ascultarea ta, şi ştiu că vei face chiar mai mult de cît îţi zic“ (Filimon 21).

Expresia scoate în evidență aprecierea pe care trebuie să o arate un lucrător creștin pentru capacitatea și inițiativa celor cu care lucrează.

Colegialitatea creștină

Finalul epistolei este o pildă de colegialitate și o fereastră spre intimitatea celor din cercul lui de lucru. Cât de frumos este că Pavel nu-i numește „ucenicii mei“, ci „tovarășii mei de lucru“:

„Epafra, tovarăşul meu de temniţă în Christos Isus, îţi trimete sănătate; tot aşa şi Marcu, Aristarh, Dima, Luca, tovarăşii mei de lucru“ (Filimon 23-24).

Autoritate spirituală

Întreaga scrisoare este permeată de autoritate apostolică, dar Pavel nu face uz de ea, păstrând-o doar ca pe o metodă de ultim resort. Pavel dă șanse celorlalte principii să lucreze. Autoritatea apostolică este totuși fundalul pe care se desfășoară întreaga pledoarie:

„De aceea, măcar că am toată slobozenia în Christos să-ţi poruncesc ce trebuie să faci, vreau mai de grabă să-ţi fac o rugăminte în numele dragostei, eu, aşa cum sînt, bătrînul Pavel; iar acum întemniţat pentru Christos Isus“ (Filimon 8-9).

Acesta este, cred eu, și motivul pentru care Pavel își trimite scrisoarea nu numai către Filimon, ci către toți cei care făceau parte din biserica care-l înconjura:

„Pavel, întemniţat al lui Isus Christos, şi fratele Timotei, către prea iubitul Filimon, tovarăşul nostru de lucru către sora Apfia şi către Arhip, tovarăşul nostru de luptă, şi către Biserica din casa ta: …“ (Filimon 1-2).

Prietenia creștină, politețea creștină, supunerea față de providența divină, egalitatea creștină, încrederea creștină și colegialitatea creștină, iată principii pe care am face bine să le aplicăm și noi astăzi în relațiile noastre ca lucrători ai Evangheliei și slujitori ai Bisericii. Ele vor da întotdeauna naștere la forme și funcțiuni deosebite, stimulând creșterea spirituală și desăvârșirea caracterului nostru creștin.

Nu este de mirare că Pavel are asemenea cuvinte de apreciere și laudă pentru un lucrător de talia lui Filimon:

„Mulţămesc totdeauna Dumnezeului meu, oride cîte ori îmi aduc aminte de tine în rugăciunile mele, pentrucă am auzit despre credinţa pe care o ai în Domnul Isus şi dragostea faţă de toţi sfinţii. Îl rog ca această părtăşie a ta la credinţă să se arate prin fapte, cari să dea la iveală tot binele ce se face între noi în Christos. În adevăr, am avut o mare bucurie şi mîngîiere, pentru dragostea ta, fiindcă, frate, inimile sfinţilor au fost înviorate prin tine“ (Filimon 4-7).

Sacru sau sacramental

De curind, in dorinta de a stabili un dialog intre reprezentantii Bisericii istorice romane ortodoxe si „noii venitii” neoprotestanti, cineva m-a rugat sa cladesc un capat de pod pe care sa putem incepe o discutie. Cererea s-a suprapus cu o rugaminte a unui frate baptist nemultumit cu atmosfera de „distractii” din Biserica de a-i defini conceptul de „sacru” in caracterizarea Bisericii. Am citit citeva lucrari si am asternut pe hirtie un scurt „cuvint introductiv” la o discutie pe care cititorii acestor rinduri o pot face mai larga si mai interesanta. Va invit deci la lectura:

1. Caracterul sacru al Bisericii se manifesta in citeva aspecte distincte. Biserica este „sacra” (in sensul de colectivitate pusa de o parte pentru Dumnezeu) prin:

– alegerea ei in Christos
– comportamentul ei deosebit de al lumii
– atitudinea ei de respect in relatiile cu divinitatea din timpul serviciilor de inchinaciune.

2. Aspectul „sacru” al serviciilor de inchinare.

Probabil ca cel mai semnificativ aspect al Bisericii „sacre” este atitudinea membrilor ei atunci cind se afla in comunitatea celor care se inchina lui Dumnezeu. Biserica primelor veacuri a avut de ales intre doi termeni din limba greaca care descriu specificul slujirii din Biserica.

a. Primul termen este „litughia” si se refera la slujirea celor prezenti inaintea lui Dumnezeu (tot ce se face este pentru Dumnezeu).

b. Al doilea termen este „latreia” si se refera la slujirea celor prezenti fata de cei prezenti (tot ce se face este pentru binele si multumirea oamenilor prezenti, „entretaiment”).

Este clar din istoria Bisericii ca, timp de secole, Biserica a avut „slujbe liturghice”, unele dintre ele desfasurate chiar la miezul noptii, in absenta multimii, dar in plinatatea prezentei lui Dumnezeu.

Intr-o disputa cu reprezentantii protestanti si neoprotestanti, un reprezentant al Bisericiii istorice traditioanale a spus: „Cred ca diferenta dintre noi se vede cel mai bine in pozitia pe care o ocupa preotul in timpul slujbei dumnezeiesti. La noi preotul slujeste cu fata spre Dumnezeu (altar) si cu spatele spre oameni, la domniile voastre, preotul serveste cu fata spre oameni si cu spatele spre Dumnezeu (locul altarului).”

In aspectul liturgic, activitatea preotului este indreptata spre Dumnezeu. Oficiantul este un intermediar care-i duce pe oameni la Dumnezeu (de aici aspectul de solemnitate celesta, de iesire din lumea cotidiana, de atemporal, de transcendenta).
Spre deosebire de preotii istorici, predicatorii neoprotestanti activeaza preponderent spre oameni cautind sa-i duca pe ei la Dumnezeu (de aici aspectul de evanghelizare, de chemare la credinta si la pocainta).

Necazul cu ambele feluri de slujire este ca amindoua pot degenera in formalism sau in mahalagism.
„Scarul” din atmosfera Bisericii istorice poate fi atit de lipsit de preocuparea pentru cei prezenti incit Biserica poate tolera forme aberante, ca anii in care liturghia s-a rostit in Romania in limba slavona, total neinteleasa de cei prezenti la slujbele Bisericii. In astfel de cazuri, oamenii resimt doar o frica pagina, geamana cu sentimentul religios din toate religiile lumii.

„Sacrul” protestant preocupat excesiv de ceea ce simt oamenii poate degenera si el in spectacole de amuzament sau distractii ieftine, la care nu este chiar asa de sigur ca participa si Dumnezeu. Stacheta admisibilului este coborita foarte jos din dorinta de a acomoda toti noi venitii si a le inlesni sa se simta „ca acasa”. Se uita ca acest „ca acasa” trebuie sa insemne in ultima instanta „ca acasa la Dumnezeu”!

Unde se poate trage linia dintre admisibil si inadmisibil? Cum sa reusim sa tinem in balans si cinstirea lui Dumnezeu („worship”) si bucuria oamenilor („partasia”) ?
Cred ca aici este rolul si responsabilitatea celor care sunt asezati in fruntea Bisericii. Vai de cei ce fac ce place poporului si uita de placerea Domnului! La fel de vai si pentru aceia care umbla asa de sus cu capul prin nori, ca nu mai au picioarele pe pamint!

Eu marturisesc nevrednicia si nepriceperea cu care am trecut de multe ori peste linia aceasta fina de demarcatie. Ma pocaiesc pentru ocaziile cind L-am uitat pe Dumnezeu cautind sa plac oamenilor, si de ocaziile in care, mindru in spiritualitatea mea, i-am dispretuit pe cei din jurul meu.

II. Problema autorității în Biserică

Este biserica o „teocrație” sau o “democrație” ?

Toți suntem de acord că Isus Christos este Capul Bisericii, autoritatea supremă, singurul care are ultimul cuvânt în toate privințele.

Prin cine își manifestă El însă această autoritate? Cine are ultimul cuvânt în biserică: păstorul sau adunarea generală? Aceste intrebări trebuiesc rezolvate in perimetrul Scripturii, nu in domeniul sociologiei crestine sau al dinamicilor eclesiastice istorice. Privita contextul acestora din urma, intrebarea nu poate primi decat un singur raspuns: Si teocratia eclesiastica (cu un păstor unic, un locțiitor al lui Christos) si democrația eclesiastica (cu adunările generale atotputernice) au fost falimentare.

In ce ma privește, nu mi-as da soarta nici pe mana unui om, nici pe mana unui grup de oameni! Mai bine, asa cum era de parere si David, ,,să cad in mainile Domnului, caci indurarile Lui sunt nemarginite; dar sa nu cad in mainile oamenilor” (2 Sam. 24:14).

Cred ca este artificial sa credem ca avem de ales doar intre cele doua alternative prezentate in titlu. Eu cred că exista si o a treia!

Primele doua sunt prezentate negativ în textul Noului Testament:

A. Teocratie materializata printr-un număr restrâns (redus de obicei la unul singur).

 “Am scris ceva Biseiricii, dar Diotref, carua ii place sa aiba intaietatea intre ei, nu vrea sa stie de noi. … Nu se multumeste numai cu atat; dar nici el nu primeste pe frati si impiedica si pe cei ce vor sa-i primeasca, si-i da afara din biserica” (3 Ioan 9-10.)

 B. Democratie (o forma alternativa pentru numirea “Laodicea” din cartea Apocalipsei).

 “Își vor da învațatători după poftele lor. …etc. (2 Tim. 4:3).

Exista o a treia alternativa?

Eu cred ca da! Ea este autoritatea Cuvantului lui Dumnezeu! Am putea-o numi “Bibliocratie”!  Este conducerea directă, nemijlocită a Domnului Isus asupra Bisericii prin textul inspirat. Noul Testament este o veritabilă ,,foaie de parcurs“ a Bisericii.

Pentru cei care au avut ochi să vadă, epistolele Noului Testament sunt adresate când unor biserici (adunări locale), când unor lucrători individuali.

Când sunt adresate bisericilor locale, epistolele nu amintesc despre existența niciunui presbiter/episcop/păstor local, de parcă ei nici n-ar exista. Niciun păstor de astăzi nu s-ar simți bine dacă biserica unde slujește el ar primi, peste capul lui, scrisori de sfătuire din afară!

Dimpotrivă, când sunt adresate lucrătorilor, epistolele par a vorbi cu niște oameni care au puteri și autoritate nelimitate, de parcă nici n-ar exista ceialți din biserica locală. Iată doar un exemplu, din cele câteva care ar putea fi date:

,,După cum te-am rugat, la plecarea mea în Macedonia, să rămâi în Efes ca să porunceşti unora să nu înveţe pe alţii altă învăţătură şi să nu se ţină de basme şi de înşirări de neamuri fără sfârşit, care dau naştere mai mult la certuri de vorbe decât fac să înainteze lucrul lui Dumnezeu prin credinţă, aşa fac şi acum“ (1 Tim. 1:3-7).

Cum se explică aceasta? Simplu: Biblia are autoritate și asupra adunărilor generale și asupra lucrătorilor! Ei se pot și trebuie să se țină în echilibru unii pe alții prin conținutul inspirat de Christos în textul Scripturii. La limita acceptabilului, am putea spune că adunarea creștină trebuie să refuze autoritatea unui păstor/presbiter atunci când el nu respectă textul Scripturii, iar păstorul/presbiter are oblihgația să nu se supună bisericii când este vorba despre probleme de conștiință sau de consecvență în ascultarea lui personală față de Christos.

Reformatori au numit ,,Bibliocrație“ prin expresia ,,Sola Scriptura”! Ei au refuzat atat dominatia sistemelor ierarhice piramidale traditionale sau dominatia unei cete “elitiste”, din catolicism, cat si haosul miscarilor bazate pe “experientele” spirituale ale celor multi.   În aceasta structura, “Sola Scriptura!”, pot sa vorbeasca ,,doi sau trei, si ceilalti sa judece” (1 Cor. 14:29). Formula “sa judece” inseamna aici “sa verifice” daca este conform cu Scriptura, ca in cazul crestinilor din Bereea, care aveau o inima  mai aleasa, adica “cercetau Cuvantul in fiecare zi, ca sa vada daca ce li se spunea, este asa” (Fapte 17:11).

Cine trebuie sa aiba ultimul cuvant in probleme de disciplina, de indreptare, de mustrare? Presbiterii sau Biserica in adunare generala? Iata ce spune Noul Testament:

“Toata Scriptura este insuflata de Dumnezeu si de folos ca sa invete, sa mustre, sa indrepte, sa dea intelepciune in neprihanire, …etc. (2 Tim. 3:16).

Cine trebuie sa fie autoritatea finala in problemele Bisericii? Iata ce gasim scris:

“Dreptarul invataturilor sanatoase, pe care l-ai auzit de la mine, tine-l cu credinta si dragostea care este in Christos Isus. Lucrul acela bun care ti s-a incredintat, pazeste-l prin Duhul Sfant, care locuieste in noi” (2 Tim. 1:13).

“Dreptarul” are aici sens de “etalon”, de “manual”. El trebuie pazit prin Duhul Sfant care este (nu intr-unul, nici in toti, adica in “adunarea generala”, ci “in noi”, adica in cei direct raspunzatori fata de Dumnezeu, in cei care nu pot si nici nu trebuie sa se ascunda in spatele unei responsabilitati aruncate asupra unui sprijin exterior (presbiteri sau adunare generala).

Este foarte interesant și semnificativ cum și-a scris apostolul Pavel epistolele. Cele adresate colaboratorilor, le-a scris de parcă n-ar fi existat o autoritate colectivă a adunării din care fac parte, iar cele adresate unor biserici locale, le-a scris de parcă ar fi fost total lispite de păstori. Câți din păstorii de azi ar acepta ca ,,cineva“ să scrie ceva direct adunării, trecând ,,peste capul lor“ ?

De ce “Bibliocratie” ?

Trebuie sa o spunem clar, nimic omenesc nu poate fi luat ca sprijin in problemele de autoritate spirituala finala. Si “omul la singular” si “omul la plural” sunt supusi caderii si pot produce in crestinism “indepartarea de adevar”, numita pe alocuri “erezie”, iar in altele “apostazie”.

În materie de autoritate spirituala, crestinismul se sprijina numai si numai pe Biblie (Sola Scriptura!).

Pastorul (presbiterii) trebuie sa indemne crestinii “dupa Scriptura” (1 Cor. 15:11-5), iar crestinii au datoria sa supravegheze si sa corecteze pastorii, atunci cand ei se abat de la Scriptura. Acesta este motivul pentru care reformatorii au tradus Biblia in limba poporului de rand. Ca ea sa nu ramana un apanaj al “specialistilor eclesiastici” cu acces la limba latina. Poporul trebuie sa citeasca si sa decida pentru ei insisi. Nici macar apostolul Ioan, ramas activ dupa moartea celorlalti apostoli si randuit de Dumnezeu sa “repare” mrejele unei biserici sfasiate de erezii, nu indrazneste sa se prezinte pe sine drept o autoritate asezata de Dumnezeu deasupra celorlalti crestini:

 „V-am scris aceste lucruri in vederea celor ce cauta sa va rataceasca. Cat despre voi, ungerea pe care ati primit-o de la El, ramane in voi, si n-aveti trebuinta sa va invete cineva; ci, dupa cum ungerea Lui va invata despre toate lucrurile si este adevarata, si nu este o minciuna, ramaneti in El, dupa cum va va invata ea” (1 Ioan 2:27).

III. Problema multiplicării prin ucenicie

„Tu dar, copilul meu, întăreşte-te în harul care este în Hristos Isus. Şi ce-ai auzit dela mine, în faţa multor marturi, încredinţează la oameni de încredere, cari să fie în stare să înveţe şi pe alţii“ (2 Timotei 2:1-2).

Una dincele mai impotante priorități ale unui lucrător creștin este să identifice oameni chemați în mod special de Dumnezeu la lucrare și să-i ajute să se apuce de lucru. Nu există succes fără succesori. Preocuparea pentru creșterea Bisericii nu trebuie să împiedice preocuparea pentru creșterea celor chemați să fie alături de noi lucrători în biserica locală. Dimpotrivă! O astfel de preocupare va duce la înmulțirea celor ce vor contribui apoi la creșterea nivelului spiritual al tuturor celor din biserică. Fiecare biserică ar trebui să crească prin ridicarea de lucrători din interiorul ei nu prin racolarea lor de la alte biserici.

Una din cele mai frumoase expresii în cadrul relațiilor apostolului Pavel cu cei credincioși este aceasta: „Am o mare încredere în voi.” (2 Corinteni 7:4).  Când te gândești că ea a fost rostită către cei din Corint, îți dai seama ce importantă este încurajarea în procesul maturizării altora.

Când oamenii se simt folosiți, bat în retragere; însă atunci când se simt apreciați, te vor urma oriunde. Pavel, unul dintre cei mai mari lideri ai tuturor timpurilor, le scria credincioșilor din Corint: „Am o mare încredere în voi. Am tot dreptul să mă laud cu voi. Sunt plin de mângâiere, îmi saltă inima de bucurie…” (2 Corinteni 7:3-4). El a fost cel mai mare susținător al lor. El nu a folosit numai mustrarea, ci i-a și mângâiat. El nu s-a ocupat numai de modelare, el i-a și întărit, iar toate acestea sunt trăsături ale unui conducător. Toți bunii slujitori chemați să conducă au următoarele calități:

1) Sunt integri. Ei stabilesc un exemplu de umblare, pentru ca toți să știe că ceea ce spun aceea și practică.

2) Dau glas aprecierii, dându-și seama că oamenii au nevoie să știe că sunt o parte importantă din echipă și din viziune.

3) Ascultă mereu sugestii, opinii, îngrijorări și idei. Ei nu au prejudecăți și nu sunt nepăsători. Autoarea Betty Bender a spus: „E o greșeală să te înconjori cu persoane care sunt exact ca tine. Dă la o parte această caldă mângâiere și înlocuiește-o cu ideea oamenilor diferiți și inventivi. Apoi uită-te cum curg ideile!”

4) Nu se gândesc la oameni ca la o statistică. Mary Kay Ash, binecunoscută în lumea afacerilor, a spus: „Liderul bun nu se gândește la profit și pierdere, ci la oameni și dragoste.”

5) Explică de ce lucrurile trebuie făcute într-un fel anume. Se va micșora și numărul greșelilor, și resentimentul care poate apărea când ți se ordonă să faci ceva. Omul de stat Clarence Francis a spus: „La un moment dat e posibil să cumperi timpul și prezența cuiva… dar nu poți cumpăra entuziasmul, inițiativa, loialitatea și devotamentul inimii, minții și sufletului. Acestea trebuie câștigate!”

Identificare candidaților la un asemena proces de ucenicizare trebuie făcută cu foarte mare atenție, dacă vrem să ne scutim singuri de o mulțime de probleme. În jurul lui Pavel au fost o mulțime de tineri, dar numai cei aleși de Dumnezeu pentru lucrare i-au trezit interesul. Deși pare paradoxal, aevărații ucenici ne sunt dăruiți de Dumnezeu, nu-i putem alege noi singuri.

Alegerea viitorilor lucrători trebuie să  se bazeze nu pe preferințele noastre personale, ci pe semnalele clare date de călăuzirea Duhului. Printre aceste semnale enumerăm:

– dorința personală (1 Tim 3:1).
– recomandarea celor din anturajul imediat (Fapte 16:1-3).
– lipsa de piedici personale (are timp, are resurse, are asentimentul si suportul familiei, etc.)
– călăuzirea prin rugăciune
– rezultate bune în lucrări mici

Metoda uceniciei este trecerea prin patru faze:

• eu fac, tu te uiți
  – eu fac, tu mă ajuți
  – tu faci, eu te ajut
  – tu faci și eu mă uit.

Din cand in cand este bine sa ne amintim de clarificarile Noului Testament in privinta structurii si strategiei Bisericii Nou Testamentale. In multe cazuri, ceea ce se intampla in adunarile crestine este mai degraba o imitatie a sistemelor pagane din societate decat o ascultare de indicatiile clare ale apostolilor Noului Testament. Sa parcurgem impreuna cateva texte care trateaza aceste probleme:

1. Formatul unei biserici crestine – Filipeni 1:1

“Pavel si Timotei, … catre toti sfintii in Christos Isus,
…impreuna cu episcopii
si diaconii

Din textul de mai sus reiese clar ca intr-o adunare crestina din totalitatea sfintilor sunt pusi deoparte si deosebiti frati din doua categorii: ,,episcopii” (numiti in alta parte si pastori sau presbiteri) si diaconii. Aceasta este ,,randuiala stabilita de Pavel in toate Bisericile”. Bineînțeles că în virtutea ,,preoției universale“ a credincioșilor (1 Petru 2:9), toți membrii unei biserici, indiferent că fac sau nu parte din ceata păstorilor sau a diaconilor, trebuie să depun mărturie prin grai și trai, prin predicarea și prin practicarea Cuvântului lui Dumnezeu. Noul Testament ni-l prezintă pe diaconul Ștefan predicând cu succes în Ierusalim (Fapte 7 și 8), iar Acuila și Priscila s-au dovedit foarte pricepuți în predicare și învățătură dată în Corint și Efes (Fapte 18:2, 26).

2. Biserici fara presbiteri

In stadiul incipient, ca rezultat al evanghelizarilor, in multe locuri au aparut grupuri izolate de “ucenici” numiti si “sfinti” neasezati inca in tiparul frumos al structurii practicate de Pavel. Uneori, aceste grupuri cunosteau doar in parte si de multe ori eronat adevarul Evangheliei crestine. Este suficient sa amintim cazul grupului de ucenici din Efes:

“Pe cand era Apolo in Corint, Pavel, dupa ce a trecut prin tinuturile de sus ale Asiei a intalnit pe cativa ucenici, si le-a zis: “Ati primit voi Duhul Sfant cand ati crezut? Ei i-au raspuns: “Nici n-am auzit macar ca a fost dat un Duh Sfant.” (Fapte 19:1-2,3-6)

3. Instalarea presbiterilor

Regula stabilita de Pavel a fost ca, in astfel de grupuri de convertiti rezultate in urma Evanghelizarilor, sa fie instalati cat se poate de repede “presbiteri.” Numirea nu trebuie să deranjeze pe cei care folosesc în biserici termenul de ,,păstori“. De fapt, Noul testament are trei termeni dedicați celor puși de Duhul Sfânt să călăuzească bisericile, presbiter, episcop și păstor, așa cum se vede clar din text:

,,Căci eraţi ca nişte oi rătăcite. Dar acum v-aţi întors la Păstorul şi Episcopul^[a] sufletelor voastre“ (1 Petru 2:25)

,,Sfătuiesc pe prezbiterii dintre voi, eu, care sunt un prezbiter ca şi ei, un martor al patimilor lui Hristos şi părtaş al slavei care va fi descoperită: Păstoriţi turma lui Dumnezeu care este sub paza (episcopia) voastră. (1 Petru 5:1-2).

Ca autoritate în Biserică, presbiterii au apărut lângă apostoli în cadrul consiliului de la Ierusalim și au continuat să conducă Biserica după dispariția apostolilor:

,,Pavel şi Barnaba au avut cu ei un viu schimb de vorbe şi păreri deosebite, şi fraţii au hotărât ca Pavel şi Barnaba şi câţiva dintre ei să se suie la Ierusalim, la apostoli şi prezbiteri, ca să-i întrebe asupra acestei neînţelegeri“ (Faptele Apostolilor 15:2 ).

,,Când au ajuns la Ierusalim, au fost primiţi de biserică, de apostoli şi de prezbiteri şi au istorisit tot ce făcuse Dumnezeu prin ei“ (Faptele Apostolilor 15:4 )

Numirea de presbiteri a avut rădăcini adânci în tradiția poporului Israel și a fost preferată un timp în noile adunări creștine. Cand n-a putut instala el insusi presbiteri în adunările locale, din cauza grabei sau a deplasarii in alte parti, apostolul Pavel a lasat in urma sa pe unul din colaboratorii sai sa faca aceasta lucrare:

“Te-am lasat in Creta, ca sa pui in randuiala ce mai ramane de randuit, si sa asezi presbiteri in fiecare cetate, dupa cum ti-am poruncit: …” (Tit 1:5)

4. Selectarea presbiterilor

Instalarea presbiterilor nu se putea face cateodata imediat din pricina imaturitatii celor proaspat convertiti. Din cauza pozitiei si autoritatii lor, acesti presbiteri trebuiau sa prezinte anumite caracteristici. Despre acest proces de selectie gasim scris in indrumarile lasate de Pavel mai tinetilor sai colaboratori Tit si Timotei (Tit 1:6-11, 1 Tim. 31-13)

5. Diversitatea presbiterilor

Ar fi gresit sa credem ca acesti presbiteri erau doar un fel de “predicatori” insarcinati doar cu vestirea Cuvantului. Predicarea este doar una din lucrarile care poate cade in responsabilitatea presbiterilor. Alti presbiteri pot si trebuie sa-si desfasoare activitatea si  sa-si exercite autoritatea in alte zone pertinente “carmuirii” Bisericii crestine. Iata ce gasim scris in 1 Tim. 4:17:

“Presbiterii care carmuiesc bine, sa fie invredniciti de indoita cinste, mai ales cei care se ostenesc cu propovaduirea si cu invatatura pe care o dau altora.”

Este clar ca doar unii din presbiteri se osteneau cu propovaduirea, altii se osteneau cu tot felul de alte activitati necesare bunului mers al Bisericii.

In cazul unei anumite biserici locale putem avea o pluralitate de lideri ai bisericii numiti presbiteri si grupati in Consiliul Bisericii. (presbiterul cu evanghelizarea, presbiterul cu partasia, presbiterul cu maturizarea, presbiterul cu inchinarea, presbiterul cu coordonarea diferitelor slujiri, presbiterul cu casieria, etc.)

6. Pozitia presbiterilor

Din cauza pozitiei lor, apostolul Pavel spune ca pozitia de presbiter poate trezi interesul si ravna celor din adunare. In 1 Timotei 3:1-7, apostolul Pavel ne spune ca asa ceva nu este neaparat rau, daca este o motivatie pentru crestere spirituala in maturitate si in consacrare:

“Adevarat este cuvantul acesta: “Daca ravneste cineva sa fie episcop, doreste un lucru bun. Dar … trebuie ca episcopul sa fie …”

De ce ar ravni cineva sa ajunga presbiter? Pentru ca in perspectiva adunarii, presbiterul se bucura de o pozitie predominanta in demnitate si activitate. Iata cum o defineste Pavel.

• Presbiterul se bucura de cinste din partea celor din adunare

“Presbiterii care carmuiesc bine sa fie invredniciti de indoita cinste” (1 Tim. 5:17).

• Presbiterii pot fi sprijiniti material de membrii adunarii:

“Caci Scriptura zice: “Sa nu legi gura boului cand treiere bucatele” si “Vrednic este lucratorul de plata lui” (1 Tim. 4:18).

“In adevar, in Legea lui Moise este scris: “Sa nu legi gura boului care treiera graul!” Pe boi ii are in vedere Dumnezeu aici? Sau vorbeste el inadins pentru noi? Da, pentru noi a fost scris astfel; caci cine ara, trebuie sa are cu nadejde, si cine treiere graul, trebuie sa-l treiere cu nadejdea ca va avea parte de el. Daca am semanat printre voi bunurile duhovnicesti, mare lucru este daca vom secera bunurile voastre vremelnice? … NU stiti ca cei ce implinesc slujbele sfinte, sunt hraniti din lucrurile de la Templu, si ca cei ce slujesc altarului, au parte de la altar? Tot asa Dumnezeu a randuit ca cc ei ce propovaduiesc Evanghelia, sa traiasca din Evanghelie?” (1 Corinteni 9:14).

• Presbiterii se bucura de credibilitate si de incredere din partea celor din adunare.

Cine cauta sa faca dreptate isi face dusmani. Cei nedrepti nu sunt inclinati spre pocainta, ci spre razbunare, de aceea Pavel spune: “ampotriva unui presbiter sa nu primesti invinuire decat din gura a doi sau trei martori” (1 Tim. 5:19).

• Prin prisma pozitie lor de “carmuitori” presbiterii se bucura de ascultare din partea celorlalti credinciosi din adunare.

In Biserica crestina, lucrurile nu se rezolva pe principiul democratiei, ci prin autoritatea presbiterilor care implementeaza Cuvantul Bibliei. Acest lucru se vede clar din doua situatii de criza relatate in cartea Faptele Apostolilor. Cea dintai a fost provocata de pretentia iudaizatorilor ca cei convertiti dintre Neamuri sa fie taiati imprejur si sa tina Legea lui Moise. Pentru solutionarea acestei probleme n-a fost convocata adunarea generala a bisericii din Ierusalim si nici nu s-a pus la vot. Biblia ne spune ca:

“Cand au ajuns la Ierusalim, au fost primiti de Biserica, de apostoli si de presbiteri, si au istorisit tot ce facuse Dumnezeu prin ei. … Apostolii si presbiterii s-au adunat laolalta, ca sa vada ce este de facut” (Fapte 15:4,6).

Majoritatea mare a membrilor Bisericii a trebuit sa astepte deliberarea apostolilor si presbiterilor. Dupa aceea, ei s-au supus hotararii luate de acestia.

Aceiasi realitate o gasim decrisa si in cazul bisericii din Efes. Aflat in drum spre Ierusalim, apostolul Pavel cheama la Milet pe presbiterii bisericii din Efes: “Insa din Milet, Pavel a trimis la Efes, si a chemat pe presbiterii Bisericii …” (Fapte 20:17).

Din felul in care le vorbeste Pavel reiese foarte clar ca apostolul ii privea ca pe stalpii lucrarii din Efes, ca pe cei ce aveau autoritatea sa pazeasca si sa hotarasca bunul mers al lucrarii de acolo.

Generic, aceiasi subliniere a autoritatii de care se bucura presbiterii in biserica este descrisa si in ultimul capitol al epistolei catre Evrei:

“Aduceti-va aminte de mai marii vostri, care v-au vestit Cuvantul lui Dumnezeu; uitati-va cu bagare de seama la sfarsitul felului lor de vietuire si urmati-le credinta!” (Evrei 13:7)

“Ascultati de mai marii vostri si fiti-le supusi, caci ei privegheaza asupra sufletelor voastre, ca unii care au sa dea socoteala de ele; pentru ca sa poata face lucrul acesta cu bucurie, nu suspinand, caci asa ceva nu v-ar fi de nici un folos. Rugati-va pentru noi caci suntem incredintati ca avem un cuget bun, dorind sa ne purtam bine in toate lucrurile” (Evrei 13:17-18).

7. Pericolul dictaturii presbiterilor

Din cauza pozitiei de autoritate pe care o au in Biserica, presbiterii sunt in pericolul de a-si folosi pozitia, nu pentru binele celorlalti, ci pentru implinirea ambitiilor proprii. Pavel spunea: “Rugati-va pentru noi caci suntem incredintati ca avem un cuget bun, dorind sa ne purtam bine in toate lucrurile” (Evrei 13:18). Nu insa toti isi dau aceasta silinta. In multe cazuri, pozitia de presbiter poate fi abuzata si folosita in firea pamanteasca. Cazul lui Diotref din cea de a treia epistola a lui Ioan si avertizarea data de Petru in 1 Petru 5:1-4 ne stau marturie despre aceasta:

“Sfatuiesc pe presbiterii dintre voi, eu, care sunt un presbiter ca si ei, un martur al patimilor lui Christos, si partas al slavei care va fi descoperita:

– pastoriti turma lui Dumnezeu, care este sub paza voastra

– nu de sila, ci de buna voie, dupa voia lui Dumnezeu;

– nu pentru un castig marsav, ci cu lepadare de sine.

– Nu ca si cum ati stapani peste cei ce v-au cazut la imparteala, ci facandu-va pilde turmei.

Si cand se va arata Pastorul cel Mare, veti capata cununa, care nu se poate vesteji, a slavei” (1 Petru 5:1-4).

8. Posibilitatea disciplinarii

Oricare presbiter care o ia razna trebuie disciplinat. Cand pacatul este public, disciplinarea trebuie sa fie si ea publica.

Iata ce spune apostolul Ioan despre Diotref: “De aceea, cand voi veni, ii voi aduce aminte de faptele pe care le face, …” (3 Ioan 10).

Iata ce-l sfatuieste apostolul Pavel pe Timotei:

“Pe cei ce pacatuiesc, mustra-i inaintea tuturor, ca si ceilalti sa aiba frica” (1 Tim. 5:20).

Diaconii bisericii

Pozitia de diacon a aparut in circumstanta unei crize declansata de nedreptatea aparenta facuta cu ocazia impartirii unor ajutoare materiale (Fapte 6:1-4).

Ratiunea initierii slujbei de diacon a fost eliberarea presbiterilor de povara treburilor materiale:

“Nu este potrivit pentru noi sa lasam Cuvantul lui Dumnezeu ca sa slujim la mese. De aceea, fratilor, alegeti dintre voi sapte barbati, vorbiti de bine, plini de Duhul Sfant si intelepciune, pe care ii vom pune la slujba aceasta. Iar noi vom starui necurmat in rugaciune si in propovaduirea Cuvantului” (Fapte 6:2-4).

Spre deosebire de pozitia de presbiter, rezervata intotdeauna barbatilor, lucrarea de diacon poate fi incredintata si surorilor. Pavel ne aminteste despre o astfel de sora din Biserica din Chencrea:

“Va dau in grija pe Fivi, sora noastra, care este diaconita a Bisericii din Chencrea; s-o primiti in Domnul, intr-un chip vrednic de sfinti, si s-o ajutati in orice ar avea de trebuinta de voi: caci si ea s-a aratat de ajutor multora si indeosebi mie” (Rom. 16:1-2).

In slujbele de diaconi trebuie promovati toti aceia care, indeplinind conditiile de spiritualitate si maturitate din 1 Tim. 38-13, vor sa activeze in lucrarea de administrare a Bisericii, la curatenie si infrumusetarea interiorului cladirii adunarii, la ajutorarea celor cu pachete alimentare si cu haine, la programul cu medicamente, etc. Am putea vorbi astfel de un adevarat sector al “diaconilor” care va fi pus sub autoritatea unui coordonator sau a unui cuplu de coordonatori.

In aceasta structura Nou Testamentala a Bisericii, adunarea generala are dreptul si responsabilitatea de a hotari in problemele majore legate de:

– cumpararea sau instrainarea de proprietati

– alegerea pastorului si validarea presbiterilor

– stabilirea sau modificarea bugetului

– adoptarea sau amendarea statutului de functionare

In viata de zi cu zi a Bisericii, membrii Bisericii se supun hotararilor “mai marilor” ei, adica presbiterilor identificati si promovati in pozitiile de “carmuire” a Bisericii.  Carma Bisericii sta in mainile presbiterilor, sau cum spune o expresie din constitutiile bisericesti americane:

“Let the leaders lead, and the ministers minister”

Sau cum spune Pavel:

“Cine este chemat la o slujba, sa se tina de slujba lui. Cine invata pe altii sa se tina de invatatura. Cine imbarbateaza pe altii, sa se tina de imbarbatare. … Cine carmuieste, sa carmuiasca cu ravna” (Rom. 12:7-8)

Presbiterii trebuie sa fie priviti drept veritabili “antrenori” ai echipei Bisericii. In terminologia lui Pavel, lucrarea bisericii este explicata astfel in Efeseni 4:8-15

“De aceea este zis: “S-a suit sus, a luat robia roaba, si a dat daruri oamenilor. …

Si El

– a dat pe unii apostoli; pe altii proorocii pe altii evanghelisti, pe altii pastori si invatatori,

– pentru desavarsirea sfintilor, in vederea lucrarii de slujire, pentru zidirea trupului lui Christos, pana vom ajunge toti la unirea credintei si a cunostintei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la inaltimea staturii plinatatii lui Christos, …”

In Biserica, unii sunt chemati sa carmuiasca prin autoritatea Cuvantului si prin pilda personala, iar ceilalti sunt chemati “la lucrarea de slujire”pentru ca “prin ceea ce da fiecare incheietura”, trupul Bisericii sa creasca “potrivit cu lucrarea fiecarei parti in masura ei si se zideste in dragoste” (Efes. 4:16).

Activitatea presbiterilor este supusa examinarii credinciosilor din adunare. Acestia pot retrage calitatea de presbiter aceluia care nu este vrednic, pot sa nu-i reinoiasca mandatul la termenul de evaluare si pot suspenda chiar intregul grup de presbiteri aflat la conducerea Bisericii pentru a-l inlocui cu un alt grup mai vrednic si mai aliniat la voia lui Dumnezeu. Orice „chemare” subiectiva a unui om sau a unui grup de oameni trebuie intotdeauna confirmata „obiectiv” de catre „ceilalti” din adunare. Ei pot si trebuie sa-si exprime calauzirea pe care o au de la Domnul („sa vorbeasca doi sau trei si ceilalti sa judece” – 1 Cor. 14:29)

Ce nu se poate insa este ca o Biserica sa fie condusa permanent si perpetuu de adunarea generala. O asemenea “randuiala” ar nega toate randuielile stabilite de apostolul Pavel in Bisericile lui Dumnezeu.

O inversare a prioritatilor si responsabilitatilor ar fi ca adunarea generala sa spuna presbiterilor ce sa faca (adica sa-i “carmuiasa”), iar presbiterii sa se transforme in singura categorie de lucratori ai Bisericii. In mod normal, biserica trebuie sa astepte de la presbiteri “carmuire”, iar presbiterii sa cultive in randul madularelor din trupul lui Christos dorinta de consacrare in slujire.

Rostul Adunărilor Generale

Scriu aceste randuri in luna Ianuarie, luna parca predestinate sa fie o luna de tensiuni si temute sedinte de adunari generale ale bisericilor. Ma rog impreuna cu voi ca totul sa se termine cu bine si sa nu avem “discutii”, in urma carora sa ramana rani pe care va trebui sa le tot bandajam si vindecam in urmatoarele unsprezece luni ale anului, pana la urmatoarea adunare generala …

Scriu pentru ca, in urma contactului cu bisericile americane, biserica noastra a invatat sa se comporte altfel in luna Ianuarie si pentru ca s-ar putea sa invatam unii de la altii cum sa facem ca luna aceasta sa fie mai placuta.

Ce am invatat?

Mai intai ca sedinta nu trebuie tinuta in luna Ianuarie. Aceasta luna vine dupa luna Decembrie, o luna a bucuriei, plina de servicii divine si activitati care ne secatuiesc de puteri. Este foarte greu sa pregatesti o sedinta anuala a biserici in mijlocul sarbatorilor de iarna!

Luna Ianuarie ar trebui pusa de o parte pentru lansarea unui nou an, pentru o saptamana de rugaciune si mai ales pentru … odihna.

Noi, la Bethel, am mutat sedinta anuala a bisericii in Septembrie, cand mai toti se intorc din concedii si se incheie “anul fiscal” american.

In al doilea rand, am invatat ca sedinta anuala trebuie gandita altfel. Am fost la americani si am vazut o sedinta cu adevarat “de lucru”, cu rapoarte, primiri de membrii, planuri bugetare aprobate si multumiri pentru ajutorul Domnului si pentru osteneala celor care au lucrat un an intreg pentru ca restul adunarii sa o duca bine.

La noi, adunarea generala este inca “bolnava de naravurile societatii comuniste”. Practicam din plin “critica si autocritica revolutionara”, suntem plini de banuieli si dam dovada de multa “vigilenta proletara”.(Tov. GH. GHEORGHIU-DEJ catre G. Calinescu: Tovarase Calinescu, va rog sa ma credeti ca au fost criticati acei tovarasi care lucreaza pe frontul culturii. Noi nu sintem multumiti cu cele date intelectualitatii pentru ajutorul pe care il dam intelectualitatii. Noi cind ne adunam in sedintele Biroului Politic ne adunam pentru a ne critica unii pe altii.”) Fiecare om din jur ne este un potential “dusman de clasa”, iar nemultumirea este ridicata la rangul de singura conditie pentru … progres!

Am observat ani de zile ca nimeni nu … multumeste; nici Domnului si nici celor ce s-au ostenit timp de douasprezece luni … Pluteste in aer o tensiune spirituala amenintatoare si, nu de putine ori, cel mai bun sfat pe care-l putem da celor mai tineri sau mai proaspat in credinta este sa … nu vina la adunarea generala, “pentru ca acolo sunt discutii la care numai cei mai “duhovnicesti” pot … rezista  …”

Analizate dupa rezultate, adunarile noastre anuale sunt de obicei:

–         adunari de multa vorba

–         adunari de exprimarea nemultumirii

–         adunari de platire a unor polite

–         adunari de demostrare a loialitatilor de “grup” sau “familie”

S-a impamantenit ideia ca, daca vrei sa fi promovat in lucrare, trebuie sa intri intr-o adunare pe poarta “demolatorilor”! Trebuie sa sti sa analizezi si sa critici la sange … Dupa care trebuie sa sti sa vorbesti in asa fel incat sa te prezinti drept singura posibila iesire din impas. Trebuie sa sti sa te faci necesar si … indispensabil. Trebuie sa le dovedesti toturor celorlalti ca n-au facut pana atunci nimic bun si ca nu vor putea face nimic nici de acum inainte, daca vor continua sa se lipseasca de prea scumpa ta persoana si .. de prea inalta ta intelepciune …

Am invatat de la americani, care n-au avut experienta “criticii si autocriticii constructive”, ca adunarea anuala este o adunare de lucru, nu de discutii. Astfel de adunari tin la ei in jur de 30-45 de minute si se termina cu o bataie (scuzati termenul) pe umar si cu un “Good job!” spus celor ce s-au ostenit un an de zile.

I-am intrebat cum de au reusit. Ei m-au intrebat: “Cum de ati reusit voi … sa faceti ce ati facut dintr-o adunare a “familiei copiilor lui Dumnezeu” ?”

Sa le luam pe rand:

–  O adunare de multa vorba.

Se spune ca o femeie s-a plans doctorului ca sotul ei vorbeste noaptea. Sfatul medicului a fost: “Doamna, mai lasati-l sa vorbeasca putin ziua. Nu vorbiti numai dumneavoastra.”

Cred ca adunarea anuala trebuie sa fie o zi pusa deoparte pentru prezentari, nu pentru vorbe. De cativa ani am spus bisericii ca putem discuta orice si cu oricine timp de 364 de zile pe an. In cea de a 365-a zi nu discutam. Cred ca trebuie sa-i asiguram pe frati ca toti si fiecare pot si trebuie sa participe la lucrarea bisericii, dar asta nu inseamna ca “dreptul acesta” se masoara prin “galagia” si “vorbele grele” de la adunarea anuala. Asta se poate face printr-o comunicare deschisa in toate zilele si sedintele de peste an. Sedintele Consiliului nostru de la Bethel sunt deschise vizitelor celor veniti dupa o anuntare si aprobare prealabila. In aceste discutii, cautam sa impamantenim ideia fundamentala ca cei din Consiliu sunt “adiministratorii, calauzitorii” lucrarii, in timp ce toti membrii adunarii sunt “lucratorii” care-i asigura eficienta si progresul.

Din pacate, multi ani am facut invers, cei din adunare au cautat sa “dirijeze” si sa “calauzeasca” prin vorbe lucrarea facuta de cei alesi in “consiliu”. Asa cum il arata si numele, Consiliul sfatuieste, indruma, calauzeste. Lucrarea nu este facuta doar de ei, ci de fiecare membru al bisericii in parte. Consiliul este acolo doar ca sa coordoneze si sa dirijeze lucrarea bisericii.

La intrebarea: “Care este lucratorul bisericii voastre?” singurul raspuns corect pe care trebuie sa-l dea un membru al bisericii este: “Eu sunt unul dintre ei” (Cine raspunde: pastorul, sau cutare diacon sau frate din comitet, pune caruta inaintea boilor).

Acum cativa ani, dupa ce Liviu Tiplea m-a dus sa descopar lucrarea de la Saddleback si strategia unei biserici conduse de scopuri, m-am hotarat sa incep la Bethel niste schimbari de “perspectiva” si de “sistem”. Intre timp, am reusit deja doua lucruri. Sa repet pana la saturatie ideia ca “noi nu venim la Biserica, noi suntem Biserica” si sa spun ca lucrarea fiecaruia nu este discursul de la adunarea generala, ci activitatea din fiecare zi a anului care trece. Si am mai observat ceva, cu cat ii las pe frati sa fie mai activi in lucrare, cu cat ii laud pentru ceea ce fac, cu atata ma lasa si ei sa-mi vad de treaba mea specifica si cu atata … ma lauda si ei!

Biserica de la Saddleback are peste 200 de slujiri specifice, majoritatea dintre ele, gandite si initiate de membrii din adunare. Conducerea lor i-a eliberat pentru slujire, iar membrii au eliberat conducerea pentru administrare si coordonare. Mi se pare foarte normal.

Noi n-am reusit sa vem inca decat aproape douazeci de activitati specifice. Ma bucur insa ori de cate ori cineva ia o noua initiativa si o popularizez cu mare entuziasm de la amvon. Clasele noastre de scoala duminicala (cam 12 la numar) si grupurile de rugaciune pe cartier sunt cvasi-autonome. (Chiar in acest moment, clasa tinerilor casatoriti este la Mamouth, la munte si zapada, pentru un sfarsit de saptamana).

In doar cativa ani am observat o schimbare radicala: cine este foarte ocupat si stie ce grea este truda timp de 364 de zile din an, nu mai este pornit si nici dispus sa se certe la adunarea generala a Bisericii. Galagia o fac dobicei cei ce vor sa-si ascunda sub plamuma cuvintelor, lenea si comoditatea de peste an.

–  Adunari de exprimarea nemultumirii

Un alt lucru pe care l-am invat de la altii este sa ascult orice sfaturi si sa raspund apoi: “Buna ideie! Nu vre sa faci dumneatale asta? Vorbesc cu ceilalti si te vom sustine din toata inima.” O asemenea atitudine i-a insufletit pe multi sa inceapa activitati pe care, pe drept cuvant, le vazusera necesare in biserica si i-a facut pe altii sa … taca si sa nu mai vina inapoi cu aceiasi problema. O spun mereu si multora: “Nu de sfaturi avem nevoie, ci de oameni gata sa se faca parte din rezolvarea problemelor prin lucrarea lor personala!” Dumnezeu nu cauta sfaturi, ci … oameni gata sa stea in spartura!

Nu trebuie sa lasam ca oamenii sa adune nemultumiri timp de 364 de zile din an si apoi sa le basculeze ca pe un gunoi la adunarea anuala! Am intrebat acum noua ani pe cineva daca are vreo nemultumire. Mi-a raspuns: “Vei afla peste cateva luni, la adunarea generala!”

Iata o conceptie care trebuie neaparat schimbata. Nemultumirile sunt pentru discutiile in grupuri mici, fata in fata. Pentru discutiile publice trebuie sa pastram respectul si pretuirea reciproca. “Critica in ascuns, lauda in public!” Iata care ar trebui sa fie practica adunarilor crestine.

–   Adunari de platire a unor polite

–   Adunari de demostrare a unor loialitati de grup sau de familie

Le iau impreuna ca sa scap mai repede de ele.

Exiostă o piesă de ,,teatru scurt“ de pe vremea comuniștilor. Autorul este, paremise, un ceh sau un polonez. Am auzit-o în România, la radio. Acțiunea se desfășura într-o sală de ședințe, la pregătirile pentru adunarea generală a oamenilor muncii dintr-o întreprindere de producție. Directorul fabricii s-a dus la tribună să verifice microfonul și stația de amplificare. Ca probă, a început să citească ceva din foile pregătite:
,,Tovarăși, producția nu merge. Există multă delăsare, mult dezinteresși lipsă de angajament personal …“  Ei, cei din sală! Se aude bine?
,,Nu se aude de loc, domnule director“.
,,Măi să fie! Ia treci tu la microfon că merg eu în sală să ascult … Zi ceva!
Omul a început să zică:
,,Producția nu merge pentru că salariile sunt mici, condițiile de muncă sunt înrobitoare. Nimnui nu-i pasă de noi. Muncim ca niște animale …“
Din sală. directprul a comentat:
,,Da, domnule, nu se aude nimic de aici. Ai dreptate.“

Despre cum este acum in aspectul negativ, nu trebuie sa mai scriu, caci stim cu totii. Bisericile au imprumutat din societatea pagana practica campaniilor electorale plus critica și autocritica de partid. Cien critică mai tare și mai necruțător, cine veghează asupra dușmanului d eclasă  și este plin de vigilență proletară … este cel mai pocăit membru al adunării.

Prefer sa spun ce am vazut si invatat de la americanii din asociatia noastra (North American Baptist) si de la practica pe care am facut-o la biserica pastorita, impreuna cu alti 50 de pastori, de John MacArthur.

Selectarea si promovarea unor lideri in gupele de conducere si coordonare nu trebuie facute pe baza “popularitatii”, ci pe baza maturizarii duhovnicesti si a competentei.

Un pastor ar trebui sa aiba un cuvant precumpanitor in alcatuirea echipei cu care va lucra in tot restul anului. N-ai incredere in pastor, cauta un altul! Vai de oile care se duc dupa unul care … nu este pastor. Cand ai identificat insa un om care este pe pozitia de “pastor asistent al Marelui Pastor al oilor”, trebuie sa-l lasi sa-si faca auzit glasul si sa-si puna la lucru toiagul calauzirii. Prea multa democratie este sinonima cu “tigania” si ne poate duce foarte repede la treapta de (care nu intamplator chiar asa se traduce! Laos= popor, dicea=conducere).

Cat de caraghios este sa cauti cu lumanarea un om duhovnicesc, sa-l trimiti la scoala, sa-l verifici printr-o comisie de “competenta”, sa-l ordinezi pe viata si apoi … sa-l subordonezi … hotaririlor altora, necautati, neselectati, neverificati, ne ordinati …

Pe alocuri, pastorii au ajuns sa trebuiasca sa ceara voia ca sa … pastoreasca turma Domnului cum li se pare potrivit. Unele adunari n-au nevoie, in gandirea lor, de pastori, ci doar de un fel de “predicatori” care sa se comportae asemenea unior magnetofoane inzestrate cu botonul “pornit/oprit” ! In conceptia lor, pastorirea este un fel de atributie colectiva a adunarii. Nu aceasta este insa strategia instaurata de Domnul Isus si de apostolul Pavel in Biserica. Daca ar fi fost asa, n-ar mai exista in Noul Testament pasaje care sa li se adreseze in mod expres unor “pastori” asezati dasupra turmei in slujire si responsabilitati!

Daca pastorul are libertatea sa-si aleaga, sa promoveze si sa instruiasca propria lui echipa de conducere, Biserica nu va mai fi zdruncinata de dificilele conflicte de personalitate si nu va mai fi silita sa se chinuiasca sa functioneze asemenea unui “monstru” cu mai multe capete.

Selectia si promovarea celor din Consiliu trebuie facuta prin consultarea directa dintre pastor si biserica. Votul adunari generale ramane girul ca cei alesi sunt recunoscuti si respectati de corpul colectiv al Bisericii.

Daca cei alesi in echipa pastorala nu vor monopoliza lucrarea bisericii, ci, dimpotriva, vor fi adevarati catalizatori pentru atragerea tuturor in diferite lucruri de slujire, Biserica va trai minunea alcatuirii unui trup armonios in care fiecare madular isi va ocupa locul cuvenit si isi va da cu bucurie contributia la sanatatea intregului. Cei din echipa pastorala trebuie sa inteleaga realitatea si rostul pozitiei lor: au fost alesi nu ca sa inlocuiasca biserica in slujire, ci ca sa angreneze, sa antreneze si sa coordoneze lucrarea celorlalti oameni din Biserica.

Am observa in alcatuirea Bordurilor si Consiliilor din bisericile americane o pluralitate in care sunt adusi liderii celor cinci sectoare de baza ale bisericii: evanghelizare, integrare, maturizare, echipare, inchinare, plus cei doi strict necesari, secretarul si casierul. La  acest numar strict necesar pot fi adaugati reprezentanti ai surorilor, ai tineretului, etc. La fel de bine, acesti diferiti reprezentanti pot fi chemati numai atunci cand este vorba despre probleme pertinente activitatii lor.

Activitatea celor din echipa pastorala trebuie votata pe un termen de trei ani, cu posibilitatea unor reinoiri nelimitate.

Promovarea noilor membrii ai echipei de lucru se poate face doar daca cel nou venit a aratat ca poate lucra armonios in timpul anului cu echipa existenta. Promovarea sau inlocuirile se pot face oricand, urmand sa fie validate la proxima adunare anuala a Bisericii.

Cu doua, trei luni inainte de adunarea anuala, de la amvon se poate repeta disponibilitatea consultarii cu fiecare si cu toti cei din Biserica. Trebuie sa se repete si ca la adunarea anuala discutiile vor fi reduse la un minim general acceptat.

Scriu aceste randuri dupa ce, slava Domnului!, am avut cativa ani de “schimbari” pozitive in organizarea bisericii si am avut adunari anuale de sarbatoare. Ele au durat intotdeauna sub o ora (spre bucuria tuturor) si s-au transformat in adunari de apreciere, recunostinta si impartasire a strategiei comune de vitor. Ma rog lui Dumnezeu, Tatal noastru, sa ne tina harul armoniei in familia Sa, si sa ne invete sa ne purtam cum se cuvine in prezenta Sa, mai ales … in adunarile anuale.

Felul in care ne comportam, cu altii si chiar cu noi insine, arata maturitatea sau lipsa de maturitate a caracterului.

Pe de alta parte, unele structuri (ca si adunarile generale ale bisericilor din Romania) sunt proprii unui climat „iluzoriu” din lumea „utopicului” (cum au fost acele specifice comunismului). Ele presupun un grad de perfectiune pe care niciunul dintre noi nu l-am atins inca. Populismul si democratia (in forma ei rau inteleasa) nu sunt si nici nu trebuie sa fie acceptate in crestinism.

Daca in societate trebuie promovata „meritocratia”, in biserica trebuie sa fie cultivata spiritualitatea si competenta duhovniceasca.

Lumea spune „omul potrivit la locul potrivit”. Biserica spune omul duhovnicesc asezat acolo unde darul duhovnicesc pe care l-a primit de la Duhul Sfant il aseaza in „trupul Bisericii”.

Nu se poate sa fim totul si de toate, nu se cuvine sa avem pretentia demagogica de a fi consultati in toate problemele, pentru ca am fi, vezi Doamne, competenti in toate privintele.

Din acest punct de vedere, adunarile generale ale Bisericilor, in forma lor specific comunista, aduc mai mult haos decat ordine in viata unei biserici, iar obiceiul de a vota pentru mai orice problema este o inventie care a produs cel mai mare rau pentru climatul social al bisericii.

Nu cred ca pot gasi un rau mai mare decat obiceiul de a vota pentru fiecare problema. Este suficient ca doi sa voteze impotriva a trei la alegerea culorii de vopsea pentru usa de la intrare pentru ca sa se creieze o tensiune intre cei cinci. Daca unul dintre cei aflati in minoritate se va afla iar in tabara celor care pierd si la un vot viitor, va aduna suficienta amaraciune ca sa se creada „persecutat” („Parerea mea nu conteaza, nu sunt considerat important, etc. etc.”). Orice Biserica (si orice alta comunitate de altfel) care doreste  sa pastreze unitatea si respectul pentru toti membrii ei, ar trebui sa evite (pe cat se poate) orice forma de votare !!!

Votul este o metoda care „imparte in tabere” prin insasi natura lui si nu este recomandat acolo unde se doreste cultivarea unitatii si partasiei.

Hotararile unei adunari crestine trebuiesc luate altfel si pe alte principii. Biserica crestina este o familie cu varste spiriuale diferite si cu variate grade de maturizare si competenta.

Ce s-ar intampla intr-o familie cu zece copii daca s-ar pune la vot meniul de la masa de pranz? Cred ca ar manca sapte zile pe saptamana numai desert!

Ce s-ar intampla daca ar pune la vot si spalatul pe dinti sau aranjatul patului dimineata, etc.?  Cuvantul parintilor nu ar mai avea nici un fel de importanta pentru ca votul majoritatii ar impune mereu voia celor multi (chiar daca acestia sunt nevarstnici).

Am avea o familie condusa de copii, cu un comportament copilaresc si condamnata sa savarseasca mereu „copilarii” (certuri copilaresti, de genul „imi iau jucariile si plec”, azi vreau sa fac eu pe dentistul, etc.). Parintii s-ar chinui si ei sa faca ceva, dar ar suferi mereu soarta unor infranti, dominati de copilaria majoritatii din jur.

Slava Domnului ca familiile crestine nu sunt asa acasa si n-ar trebui sa fie asa nici in familia cea mare a Bisericii. Conducerea unei biserici trebuie rezervata pentru „parintii” duhovnicesti despre care vorbeste apostolul Ioan, iar hotararile lor trebuiesc respectate si implinite de restul celor din adunare.

IV. Problema maturității duhovnicești

,,Cheia care deschide lacătul pătrunderii în tainele adevărului divin nu este cantitatea de cunoștințe adunate în anii de studiu, ci calitatea caracterului dobândit prin alegerile bune făcute în viață. Numai cei cu inima curată Îl vor vedea pe Dumnezeu! Cu o inimă pătată vom avea tot atât succes cât are cel ce privește stelele printr-un telescop cu lentilele murdare.“

---

Devoțional de John Piper

,,Dar hrana tare este pentru oamenii mari, pentru aceia a căror judecată s-a deprins, prin întrebuinţare, să deosebească binele şi răul“ – Evrei 5:14

Este uimitor! Nu treceți prea ușor peste versetul acesta. Principiul conținut în el vă poate scuti de irosire celor mai frumoși ani din viață.

Textul acesta ne spune că, dacă dorești să ajungi la maturitatea care poate pătrunde adevărurile profunde ale Scripturii, trebuie să folosești laptele învățăturilor începătoare pentru a face alegeri personale corecte între ceea ce este bine și ceea ce este rău.

Dați-mi voie să o formulez altfel. A reuși să te hrănești cu lucrurile adânci din Cuvântul lui Dumnezeu nu este o problemă de abilitate intelectuală, ci una de moralitate. Dacă vrei să te ospătezi cu hrana tare, trebuie să te califici mai întâi printr-o ascultare care alege binele și ocolește răul. Se cere mai mult caracter decât cunoștințe.

Adevărul surprinzător este că dacă ai probleme să înțelegi ceea ce scrie despre Melhisedec în Geneza și în epistola către Evrei s-ar prea putea să fie din cauză că te-ai întinat privind ceea ce nu trebuia la televizor. Dacă nu poți pătrunde în problema divinei alegeri s-ar putea să fei din cauză că ai fost necinstit în afaceri în ultima vreme. Dacă nu poți înțelege lucrarea desăvârșită și suficientă făcută de Dumnezeu prin Christos la cruce s-ar putea să fie din cauză că ești ahtiat după bani, cheltuiești doar pentru tine și nu dai suficent la alții.

Cărarea către maturitatea duhovnicească și către hrana tare nu este pregătirea intelectuală, ci poteca îngustă a ascultării.  Ceea ce faci tu cu alcoolul, cu poftele cărnii, cu banii, cu timpul liber, cu distracțiile, cu mâncarea și cu computerele și felul în care-i tratezi pe ceilalți va determina mai mult dacă vei fi în stare să mănânci ,,hrană tare“ decât anii de școală sau cărțile.

Mesajul acestui verset este cu atât mai imprtant cu cât societatea foarte avansată tehnologic în care trăim ne spune că educația, cu precădere cea care ne dezvoltă intelectual, este cheia spre maturitate. Avem o seamă întreagă de absolvenți cu Ph. D. care-și maschează imaturitatea în lucrurile lui Dumnezeu sub roba de absolvent. Și există mulți sfinți maturi mai puțin școliți care se pot hrăni și se desfată la masa bogată a adevărurilor tainice din Cuvântul lui Dumnezeu.

+++

Chibzuința (sōphrosýnē) – cea mai importantă virtute în Epistolele Pastorale

(Conțac, Emanuel; Sorin Loghin, „Chibzuința (sōphrosýnē) – cea mai importantă virtute în Epistolele Pastoral”, în Cuvântul Adevărului, seria II, anul XXX, nr. 1 (ianuarie 2019), p 9.)

În vârful listei de virtuți pe care o putem alcătui în urma unei lecturi atente a Epistolelor Pauline stau, precum se știe, „credința, nădejdea și dragostea” (1 Cor. 13:13), cea din urmă fiind, de altfel, și cea mai importantă. Ce virtute am pune însă pe locul întâi, dacă ne-am opri doar asupra celor trei epistole cunoscute sub numele de Pastorale?

Repertoriul de calități enumerate de Apostolul Pavel conține una care se repetă: sōphrosýnē, termen pentru care nu este simplu de găsit un echivalent românesc adecvat. Înainte de a ne apleca asupra acestui cuvânt, să precizăm că din aceeași familie lexicală face parte și verbul sōphroneō care în sens larg înseamnă „a fi cu mintea întreagă” sau „a judeca sănătos”. Îl găsim folosit cu acest sens în Marcu 5:15: după exorcizare îndrăcitul care fusese posedat de o legiune de demoni a redevenit „întreg la minte” (sōphronoũnta).

În esență, termenul sōphrosýnē se referă la un anumit mod de gândire care are consecințe practice. Dar înainte de a lămuri sensul termenului în Epistolele Pastorale, este necesar să facem o scurtă incursiune în trecut, pentru a vedea sensurile pe care le-a avut termenul de-a lungul timpului. În stoicism, curent filozofic fondat de Zenon în secolul al III-lea î.Hr., sōphrosýnē este considerată una din cele patru virtuți cardinale, fiindu-le cerută în mod deosebit conducătorilor, întrucât aceștia au de luat decizii politice și militare importante. Echivalentul românesc ar fi „chibzuință”.

Fiindcă sōphrosýnē presupune și capacitatea de autocontrol (stăpânirea patimilor), ea a ajuns să fie asociată cu sobrietatea și castitatea. Treptat, termenul a ajuns să fie folosit într-un sens particular, ca virtute prin excelență feminină: o femeie caracterizată de sōphrosýnē este fidelă soțului. În Septuaginta, traducerea greacă a VT, cuvântul apare doar de câteva ori. Potrivit Înțelepciunii lui Solomon, sōphrosýnē (alături de pricepere, dreptate și curaj) se numără printre virtuțile produse de înțelepciune (sophía). În perioada creștină ulterioară NT, Iustin Martirul (sec. II d.Hr.) folosește și el cele două sensuri ale termenului în interiorul aceleiași scrieri: mai a întâi pentru a demonstra caracterul rațional al credinței (Apologia 13.2) și apoi cu sensul de „castitate” (sōphrosýnē este opusul desfrâului; Apologia 14.2).

Din analiza surselor grecești clasice rezultă că sōphrosýnē ține atât de caracter, cât și de trăirea practică, întrucât ea presupune capacitatea de a discerne ce trebuie făcut și ce nu. În Epistolele Pastorale (1 Tim. 3:2) se precizează că un episcop trebuie să fie sṓphrōn. În același verset, Pavel precizează că slujitorul trebuie să fie fidel în căsătorie („bărbat al unei singure soții”) și „cu mintea trează”. Regăsim termenul sṓphrōn și în Tit 1:8, în lista de calități cerute de la prezbiteri (=„episcopi”). De această dată, termenul este în vecinătatea lui „înfrânat”. Nu doar liderii creștini trebuie să dea dovadă de sōphrosýnē. Nu ne surprinde să găsim virtutea și în lista de calități asociată cu experiența de viață: bătrânii, spune Pavel, trebuie să fie sṓphrōnas (Tit 2:2).

Sensul specializat („feminin”) pomenit la începutul articolului apare și în Pastorale (1 Tim. 2:9), într-un verset în care Pavel le cere femeilor să se „împodobească” (kosmeĩn) cu o ținută decentă, cu sōphrosýnē, tradus de Cornilescu prin „sfială”. Totuși, termenul grec nu transmite ideea că o femeie trebuie să se simtă timorată sau lipsită de încredere în sine, ci la faptul că ținuta ei exterioară trebuie să facă dovada discernământului și a chibzuinței. O femeie caracterizată de sōphrosýnē nu se îmbracă indecent, provocator sau fără gust. Folosirea verbului „a împodobi” (kosmeĩn) și a adjectivului kósmios (prezentabil, plăcut, ordonat) arată că elementul estetic nu este exclus, ci subordonat unei rațiuni superioare. În orice caz, îmbrăcămintea constituie expresia unei virtuți importante și a unui comportament mai larg.

De-a lungul timpului, termenul a fost redat în moduri diferite, fiecare traducere încercând să surprindă cât mai fidel, în funcție de context, sensul lui. Traducătorii Noului Testament de la Alba Iulia (1648) l-au tradus prin înțelepție (1 Tim. 2:9), încercând probabil să-l apropie de „înțelepciune”. Mai aproape de sensul primar al termenului sunt echivalenții din Biblia de la București (1688): întregăciunea minții (1 Tim. 2:9), respectiv minte întreagă (1 Tim. 2:15). O schimbare majoră se produce odată cu introducerea neologismului castitate (1 Tim. 2:15) de către traducătorii Bibliei de la Iași (1874). Acest din urmă termen acoperă foarte bine sensul „feminin” analizat în prima parte a articolului. Cât despre termenii sfială și smerenie din Cornilescu 1924, ei nu redau în mod satisfăcător sensul termenului grec. Problema a fost însă remediată în EDCR, în care sunt folosiți termenii decență (1 Tim. 2:9), respectiv chibzuință.

În rezumat, sōphrosýnē are o gamă largă de înțelesuri și utilizări, de la cel larg (judecată rațională, moderație, sobrietate, trăsături manifestate în diferite contexte), până la cel specializat, circumscris căsătoriei (castitate, înfrânare).

VI. Problema suferințelor pastorale

Ceea ce lipsește suferințelor lui Christos ?

>(De citit încet și mestecat pe îndelete!)Înfruntarea este sigură, suferința este sigură, dar, slavă Domnului, și biruința lui Dumnezeu este la fel de sigură. Vorbind din propria experiență, apostolul Pavel scrie:

,,Tu, însă, ai urmărit de aproape învăţătura mea, purtarea mea, hotărârea mea, credinţa mea, îndelunga mea răbdare, dragostea mea, răbdarea mea, prigonirile şi suferinţele care au venit peste mine în Antiohia, în Iconia şi în Listra. Ştii ce prigoniri am răbdat, şi totuşi Domnul m-a izbăvit din toate. De altfel, toţi cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Isus vor fi prigoniţi“ (2 Tim. 3:10-12).

Dumnezeu a găsit cu cale să mântuiască lumea prin nebunia propovăduirii crucii și are nevoie în fiecare veac de nebuni care să sufere pentru Christos, care să poarte crucea împreună cu Christos plătind în trupurile lor ceea ce lipsește suferințelor Lui pentru trupul Lui care este Biserica.

Poate conta și pe tine? Vrei să fii și tu unul dintre ei?

Impertinența din titlu nu-mi aparține! Am preluat-o de la altcineva, dar cred în ea din toată inima și cu toată ființa mea!

Este un subiect mai ocolit de noi și trebuie să fac o precizare încă de la început:

,,Mulți privesc, puțini văd; mulți aud, puțini ascultă“.

Vedem doar ceea ce putem pricepe și ascultăm doar ceea ce putem înțelege. Restul trece pe lângă noi, nu ,,prin noi“.

Această incursiune în tainele vieții lui Chistos în noi a început de la spovedania  apostolului Pavel din Filipeni 3:4-17, din care citez aici doar pasajul care m-a uimit:

,,Şi să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi părtăşia suferinţelor Lui şi să mă fac asemenea cu moartea Lui; ca să ajung cu orice chip, dacă voi putea, la învierea din morţi“ (Filip. 3:10-11).

Apostolul Pavel mărturisește că a abandonat evoluția lui pe scara spiritualității evreiești (3:4-8), socotind-o ,,ca un gunoi“ în comparație cu un alt proces de spiritualitate pe care îl numește ,,cunoașterea lui Christos“:

,,Ba încă, şi acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca un gunoi, ca să câştig pe Hristos …“ (Filip. 3:8).

Vorbind în termeni de ,,câștig-ghișeft“, ca orice evreu veritabil, Pavel ne vorbește despre o afacere infinit superioară religiozității iudaice. Expresia ,,să-l câștig pe Christos“ m-a pus pe gânduri și m-a contrariat. A fost doar începutul în confruntarea mea cu o terminologie apostolică ciudată, dar plină de revelații surprinzătoare.

Cum adică ,,Să-L câștig pe Christos“ ? Nu este El ,,darul lui Dumnezeu“ pentru noi? Despre ce strădanii personale vorbește apostolul? Ce fel de eforturi personale sunt necesare pentru primirea unui dar oferit cu atâta mărinimie de Dumnezeu?

A doua expresie care m-a bulversat cu totul este acesta: ,,ca să ajung cu orice chip, dacă voi putea, la învierea din morţi“ (Filip. 3:11).

Cum adică? Nu este învierea din morți o experiență generală, inevitabilă pentru toți oamenii? Cunosc oameni care ar fi fericiți să scape de învierea din morți! Toți cei care au trăit în păcat ar prefera oricând să nu mai învieze și să nu ajungă la judecata de apoi și în iadul cel veșnic! Nu credea apostolul Pavel în învierea din morți?

Calificativele ,,cu orice chip, dacă voi putea“ precizează că această ,,înviere din morți“ este ceva improbabil, foarte dificil de atins și rezervat doar pentru o anumită categorie de creștini, numiți în text ,,desăvârșiți“:

,,Nu că am şi câştigat premiul sau că am şi ajuns desăvârşit, dar alerg înainte, căutând să-l apuc, întrucât şi eu am fost apucat de Hristos Isus. Fraţilor, eu nu cred că l-am apucat încă, dar fac un singur lucru: uitând ce este în urma mea şi aruncându-mă spre ce este înainte, alerg spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Hristos Isus. Gândul acesta dar să ne însufleţească pe toţi care suntem desăvârşiţi; şi, dacă în vreo privinţă sunteţi de altă părere, Dumnezeu vă va lumina şi în această privinţă“ (Efes. 3:12-15).

Sper că ați observat tensiunea lăuntrică existentă în acest pasaj. Apostolul spune, aparent contrazicându-se, că n-a ajuns încă desăvârșit, dar continuă precizând că suntem toți (deja) desăvârșiți!

Bineînțeles că m-am rugat Domnului să-mi lămurească toate aceste nepriceperi ale mele, fiind convins că nu apostolul Pavel este confuz, ci eu n-am ajuns încă să-l pricep bine. Ceea ce am primit de la Domnul m-a extuziasmat și m-a speriat totodată! Duhul Sfânt mi-a descoperit că există în creștinism adâncimi și înălțimi nebănuite și căi nebătătorite în slujirea mea pentru Dumnezeu. Am descoperit un Pavel care pornise hotărât pe scara identificării cu Christos, călcându-I pe urme și îndemnându-ne și pe noi să-L urmăm în această extraordinară experiență.

Identificarea cu Christos, fratele nostru mai mare

Credea sau nu credea apostolul Pavel în învierea morților? Răspunsul este un emfatic ,,Da“, iar pasajele care susțin aceasta în epistolele lui sunt prea multe ca să le citez eu aici. Cum se explică atunci reținerea lui, chiar scepticismul lui,  exprimate în expresiile restrictive ,,cu orice chip, dacă voi putea“. Despre ce ,,înviere din morți“ vorbește Pavel în spovedania adresată filipenilor?

Am descoperit că apostolul a scris aici despre o ,,altă înviere din morți“, nu despre cea pe care o vor experimenta toți oamenii. Este ,,învierea din morți“ care încoronează evoluția spirituală a celor care s-au unit prin credință cu ,,Căpetenia mântuirii lor“.

Toate epistolele lui Pavel ni-i prezintă pe cei credincioși într-o identificare spirituală prin care noi suntem ,,în Christos“ (una din expresiile favorite ale lui Pavel) și Christos este în noi:

,,Vreau să zic: taina ţinută ascunsă din veşnicii şi în toate veacurile, dar descoperită acum sfinţilor Lui, cărora Dumnezeu a voit să le facă cunoscut care este bogăţia slavei tainei acesteia între neamuri, şi anume Hristos în voi, nădejdea slavei“ (Col. 1:26-27).

Prin identificare cu Christos, credincioșii intră într-un proces în care progresează pe scara lăuntrică (periculos numită mistică) a ,,devenirii întru Christos“. Treptele ei sunt enumerate foarte clar de apostolul Pavel în pasajul deja citat:

(1) ,,Şi să-L cunosc pe El
(2) şi puterea învierii Lui
(3) şi părtăşia suferinţelor Lui
(4) şi să mă fac asemenea cu moartea Lui;
(5) ca să ajung cu orice chip, dacă voi putea, la învierea din morţi“ (Filip. 3:10-11).

Un astfel de ,,purtător de Christos“ este o ființă nesupusă morții și este chemată încă să ,,guste ceva din puterile veacului viitor“ (Evrei 6:5) încă din viața aceasta!!!

Am crezut o vreme că Pavel le-a scris celor din Filipi despre experiențele lui ca apostol, pentru că, într-adevăr,  apostolii au beneficiat de niște ,,semne apostolice“ care i-au calificat pentru experiențe supranaturale și care le-au conferit o autoritate duhovnicească unică:

,,Semnele unui apostol le-aţi avut printre voi în toată răbdarea, prin semne, puteri şi minuni care au fost făcute între voi“ (2 Corinteni 12:12).

M-am convins însă foarte repede că nu este așa! Pavel recomandă acest proces de identificare cu Christos TUTUROR creștinilor, făcând din el semnul distinct al credinței adevărate:

,,Pe voi înşivă încercaţi-vă dacă sunteţi în credinţă. Pe voi înşivă încercaţi-vă. Nu recunoaşteţi voi că Isus Hristos este în voi? Afară numai dacă sunteţi lepădaţi“ (2 Corinteni 13:5).

,,Urmaţi-mă pe mine, fraţilor, şi uitaţi-vă bine la cei ce se poartă după pilda pe care o aveţi în noi“ (Filip. 3:17).

,,Căci chiar dacă aţi avea zece mii de învăţători în Hristos, totuşi n-aveţi mai mulţi părinţi, pentru că eu v-am născut în Hristos Isus, prin Evanghelie. De aceea vă rog să călcaţi pe urmele mele“ (1 Cor. 4:15-16 vezi și 1 Tes. 1:6).

Prin nașterea din nou, Christos locuiește în fiecare credincios, făcându-L un mădular al trupului Său spiritual și împărtășindu-i ceva din experiențele prin care a trecut El în viața de pe pământ. Creștinul experimentează puterea învierii lui Christos (Efes. 1:17-22), părtășia suferințelor Lui (Filip. 1:22; Fapte 9:16), să se facă asemenea cu moartea Lui (2 Tim. 2:11) și, ca încoronare a acestui proces, să experimenteze ,,cu orice chip, dacă vor putea“ ceva din Christosul de după înviere !

Mi-a devenit din ce în ce mai clar că apostolul Pavel a avut o evoluție spirituală de excepție, rămasă multora ascunsă chiar dacă este expusă ,,la vedere“ în epistolele lui.

Apostolul ne-a mărturisit despre ,,răpirea“ lui sufletească, o ,,teleportare“ în termeni contemporani, până în cerul prezenței lui Dumnezeu, numit ,,cel de al treilea cer“, în dimensiuni ale realității de dincolo de cerul atmosferic și cel cosmic (2 Cor. 12:1-6).  Autoritatea lui apostolică asupra bisericilor s-a exercitat în virtutea unei comuniuni spirituale exprimată în termeni specifici:

,,Cât despre mine, măcar că n-am fost la voi cu trupul, dar fiind de faţă cu duhul, am şi judecat, ca şi când aş fi fost de faţă, pe cel ce a făcut o astfel de faptă. În Numele Domnului Isus, voi şi duhul meu, fiind adunaţi laolaltă prin puterea Domnului nostru Isus, am hotărât ca un astfel de om să fie dat pe mâna Satanei, pentru nimicirea cărnii, ca duhul lui să fie mântuit în ziua Domnului Isus“ (1 Cor. 5:3-5).

,,Căci măcar că sunt departe cu trupul, totuşi cu duhul sunt cu voi şi privesc cu bucurie la buna rânduială care domneşte între voi şi la tăria credinţei voastre în Hristos“ (Col. 2:5).

Departe de a fi o chemare la extremisme periculoase și la un misticism de iarmaroc, cuvintele spovedaniei lui Pavel sunt o chemare smerită spre adâncimi ale identificări noastre cu Christos. Nu este de mirare că apostolul Petru, care i-a studiat cu atenție și în amănunt TOATE epistolele lui, ne-a lăsat un avertisment apostolic menit să curme răstălmăciri și exremisme pseudocreștine foarte periculoase:

,,Să credeţi că îndelunga răbdare a Domnului nostru este mântuire, cum v-a scris şi preaiubitul nostru frate Pavel, după înţelepciunea dată lui, ca şi în toate epistolele lui, când vorbeşte despre lucrurile acestea. În ele sunt unele lucruri greu de înţeles, pe care cei neştiutori şi nestatornici le răstălmăcesc ca şi pe celelalte Scripturi, spre pierzarea lor. Voi deci, preaiubiţilor, ştiind mai dinainte acestelucruri, păziţi-vă, ca nu cumva să vă lăsaţi târâţi de rătăcirea acestor nelegiuiţi şi să vă pierdeţi tăria, ci creşteţi în harul şi în cunoştinţa Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos. A Lui să fie slava acum şi în ziua veşniciei. Amin.“ (2 Petru 3:15-18).

De fapt, Cel ce-l înduplecase pe Pavel să se facă părtaș suferințelor lui Christos îl învățase și pe apostolul Petru să facă și să propovăduiască același lucru:

,,Preaiubiţilor, nu vă miraţi de încercarea de foc din mijlocul vostru, care a venit peste voi ca să vă încerce, ca de ceva ciudat, care a dat peste voi, dimpotrivă, bucuraţi-vă întrucât aveţi parte de patimile lui Hristos, ca să vă bucuraţi şi să vă veseliţi şi la arătarea slavei Lui. Dacă sunteţi batjocoriţi pentru Numele lui Hristos, ferice de voi! Fiindcă Duhul slavei, Duhul lui Dumnezeu, Se odihneşte peste voi“ (1 Petru 4:12-14).

Identificarea cu suferințele lui Chistos pentru Biserică

Redescoperindu-l deci pe apostolul Pavel și deprins într-o oarecare măsură cu terminlogia folosită de el, am ajuns la un alt pasaj în care ,,părtășia cu suferințele lui Christos“ este ridicată la rang de virtute și îmbrățișată cu ardoarea consacrării: identificarea cu suferințele lui Christos.

Apostolul Pavel și-a cunoscut destinul încă de la început. În parte, Dumnezeu i l-a precizat când l-a trimis pe Anania să-l vindece de orbirea căpătată pe drumul Damascului:

,, … și îi voi arăta tot ce trebuie să sufere pentru Numele Meu“ (Fapte 9:16).

În momentul confruntării, Christos l-a găsit pe Pavel, pe atunci Saul din Tars,
(1) plin de râvnă,
(2) plecat în călătorie să facă voia lui Dumnezeu și
(3) purtând în mână scrisori de autoritate, care să-i facă să sufere pe urmaşii lui Christos (Fapte 9:1-2).

Ironia divină i-a hotărât o viață caracterizată exact tot de aceste trei caracteristici și Pavel n-a avut casă, n-a avut masă, n-a avut familie, ci
(a) a colindat plin de râvnă toată lumea,
(b) a scris scrisori de autoritate pe care le studiem și noi astăzi și
(c) a suferit cu prisosință pentru Christos.

Redus la esență, chemarea apostolului Pavel este descrisă chiar de el însuși în acești termeni::

,,Mă bucur acum în suferinţele mele pentru voi; şi în trupul meu împlinesc ce lipseşte suferinţelor lui Hristos, pentru trupul Lui, care este Biserica. Slujitorul ei am fost făcut eu, după isprăvnicia pe care mi-a dat-o Dumnezeu pentru voi, ca să întregesc Cuvântul lui Dumnezeu“ (Col. 1:24-25).

Isprăvnicia lui Pavel a fost dublă: (1) ,,să întregească cuvântul lui Dumnezeu“ și chemarea lui a fost (2) ,,să sufere“, împlinind în trupul lui ceea ce lipsește suferințelor lui Christos pentru trupul Lui, care este Biserica“.

Nu există nici o îndoială în ceea ce o privește pe prima, dar cea de a doua pare o blasfemie.

Întregirea Cuvântului

Pavel a scris conștient că este inspirat de Duhul lui Dumnezeu să scrie. Iată doar câteva expresii folosite în epistola căre Corinteni:

,,Căci am primit de la Domnu ce v-am învățat …“ , ,,Celor căsătoriți, le poruncesc nu eu, ci Domnul ca …“, ,,Celorlalți le zic eu, nu Domnul …“ (1 Cor. 7:10,12, 11:23).

Iar în epistola către Galateni, protestând împotriva ereziilor strecurate să contrazică mesajul propovăduit de el, apostolul Pavel scrie:

,,Fraţilor, vă mărturisesc că Evanghelia propovăduită de mine nu este de obârşie omenească, pentru că n-am primit-o, nici n-am învăţat-o de la vreun om, ci prindescoperirea lui Isus Hristos“ (Gal. 1:11-12).

Identificarea cu suferințele lui Christos

Există însă îndoială în ceea ce privește perspectiva apostolului Pavel asupra suferințelor. Ceea ce scrie el pare, dacă nu de-a dreptul o erezie, cel puțin o obrăznicie?

,,Mă bucur acum în suferinţele mele pentru voi; şi în trupul meu împlinesc ce lipseşte suferinţelor lui Hristos, pentru trupul Lui, care este Biserica“ (Col. 1:24).

Cum de a putut scrie el așa ceva?

,,Nu te grăbi, Daniel!“ pare că-mi spune apostolul Pavel. ,,Cuvintele pot fi o punte între noi sau un obstacol. Depinde cum le înțelegi și cum le folosești.“

Oare ce a vrut să ne transmită Pavel când a scris afirmația despre completarea suferințelor lui Christos?  Ce lipsește la suferințele pentru trupul Lui, care este Biserica“ ?

Ce înseamnă a fi un urmaș al lui Christos?

După multă rugăciune am ajuns la concluzia că singurul lucru care lipsește acelor suferințe este ,,continuitatea în timp“, permanentizarea lor înaintea omenilor din fiecare generație. Când a suferit Domnul Isus pe pământ n-au existat nici camere de luat vederi, nici aparate de filmat. Așa a vrut Dumnezeu în providența Sa. Oamenii au încercat să-L ,,corecteze“ pe Dumnezeu făcând ei picturi și, mai recent, filme artistice. Ei nu pricep ceea ce a priceput apostolul Pavel și anume că Dumnezeu a vrut și a hotărât altfel. El a decis să continue să sufere pentru omenire prin mădularele trupului Său care sunt pe pământ, prin credincioșii care s-au făcut una cu Christos printr-o viață de consacrare deplină.

Biserica este o floare rară care nu crește decât aunci când este udată cu lacrimile celor care suferă împreună cu Christos.

,,Daniel, pare că-mi spune apostolul Pavel, Christos vrea să continue să sufere pentru Biserica Lui prin viața mea. El are nevoie de mine ca să-și demonstreze în fiecare zi dragostea Sa jertfitoare pentru trupul Lui. Christos are nevoie de trupul meu ca să sufere pentru trupul Lui, care este Biserica.“

Citesc aceste cuvinte ale lui Pavel într-un text din epistola lui către Galateni:

,,Toţi cei ce umblă după plăcerea oamenilor vă silesc să primiţi tăierea împrejur numai ca să nu sufere ei prigonire pentru Crucea lui Hristos.  … În ceea ce mă priveşte, departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine şi eu, faţă de lume! …  De acum încolo, nimeni să nu mă mai necăjească, pentru că port semnele Domnului Isus pe trupul meu“ (Gal. 6:12-17).

,,Stigmata Christi“, ,,semnele lui Christos“ sunt cicatricile bătăilor pe care le-a încasat apostolul Pavel din cauza mărturiei lui Christos.

Biserica catolică a făcut un întreg circ din această expresie. Totul a început prin secolul XIII, când oameni cucernici au pretins că le-au apărut pe trup, din senin, răni asemănătoare cu rănile lui Christos.  Primul caz inregistrat fiind cel al englezului Stephen Langton din Canterbury, Anglia, în anul 1222.  Sfantul Francisc din Assisi a primit prin 1224 un set de astfel de răni în urma unei vedenii cu un înger răstignit, etc. etc.

Apostolul Pavel nu a scris despre astfel de scamatorii catolice și nimănui nu i-ar fi trecut prin cap astfel de năzbâtii în primele secole de creștinism. Rănile apostolului au fost cât se poate de reale, primite în urma unor bătăi la fel de reale. Ascultați propria lui mărturie, într-un pasaj în care dispută autenticitatea iudaizatorilor care-i tulburau lucrarea:

,,Sunt ei slujitori ai lui Hristos? – Vorbesc ca un ieşit din minţi. – Eu sunt şi mai mult. În osteneli şi mai mult; în temniţe şi mai mult; în lovituri, fără număr; de multe ori în primejdii de moarte! 

De cinci ori am căpătat de la iudei patruzeci de lovituri fără una; de trei ori am fost bătut cu nuiele; o dată am fost împroşcat cu pietre; de trei ori s-a sfărâmat corabia cu mine; o noapte şi o zi am fost în adâncul mării.

Deseori, am fost în călătorii, în primejdii pe râuri, în primejdii din partea tâlharilor, în primejdii din partea celor din neamul meu, în primejdii din partea păgânilor, în primejdii în cetăţi, în primejdii în pustie, în primejdii pe mare, în primejdii între fraţii mincinoşi. În osteneli şi necazuri, în priveghiuri adesea, în foame şi sete, în posturi adesea, în frig şi lipsă de îmbrăcăminte! 

Şi, pe lângă lucrurile de afară, în fiecare zi mă apasă grija pentru toate bisericile“ (2 Cor. 11:23-28).

Stigmata este pluralul cuvântului latin stigma derivat din cuvântul grec στίγμα stigma, ceea ce înseamnă semn sau marcă așa cum sunt cele folosite pentru identificarea unui animal sau sclav. O persoană purtătoare a stigmatelor este cunoscută sub numele de stigmatizat sau purtător al stigmatelor.

Identificarea cu suferințele lui Christos este chemarea fiecărui ,,rob al lui Christos“. Așa a fost în Biserica primară, așa a fost de-a lungul secolelor și așa trebuie să rămână până la revenirea personală a lui Christos. Până atunnci, eu și cu tine suntem chemați ,,să împlinim ceea ce lipsește suferințelor lui Christos pentru trupul Lui, care este Biserica“.

Suferințele lui Christos nu au început doar la Cruce. Pe El l-au durut certurile dintre ucenici, dorințele lor de a fi ,,cel mai mare“ dintre ceilalți, neputința lor de a înțelege și de a-și însuși scara de valori a cerului. Pe El l-au durut furturile lui Iuda din punga comună și lepădarea lui Petru, împreuna cu lepădările tuturor celorlalți ucenici. Pe El l-au durut înfruntările cu oamenii religioși, care, urându-L pe El, pretindeau, culmea, că-L cunosc mai bine pe … Dumnezeu!

Urmașii lui Christos trec și ei prin suferințeșle lui Christos. Oricine a studiat cât de cât tragedile din Istoria Bisericii sau a petrecut suficient timp în interiorul eșafodajului religios al sistemelor omenești știe că saducheii, fariseii și cărturarii nu au pierit o dată cu cei din primul secol!

Saducheii au fost și sunt ,,trepădușii“ profesioniști care s-au cocoțat și continuă să se cocoațe în funcțiile cheie. Ei sunt gata oricând să ,,colaboreze“ cu puterea seculară numai să ocupe funcțiile de frunte. Fără să creadă neapărat în înviere, preocuparea lor este să-și trăiască raiul aici și acum, trecând peste cadavrele altora. Ei nu sunt ,,unși Domnului“, ci sunt unși cu toate alifiile, ,,unsuroșii Domnului“, cum bine le spunea Geabou Pascu.

Fariseii sunt cei ce au obsesia formelor religioase, dar care sunt total lipsiți de substanță. Ei par cel mai aproape de adevăr, dar sunt cel mai departe de adevărata spiritualitate. Dau zeciuială din izmă și mărar, dar sunt în taină plin de dispreț față ceilalți! Ei zidesc mormintele ,,sfinților“ din trecut, ucigându-le în același timp urmașii, programându-i astfel ipocrit să fie sfinții generațiilor viitoare.

Cărturarii sunt ,,specialiștii breslei clericale“, maeștrii ai slovei care omoară, străini însă de Duhul care dă viață. Cărturarii sunt colecționarii de doctorate și distincții, despre care un foarte bun și intim cunoscător spunea că ,,citindu-se la neșfârșit unii pe alții, mută oasele moarte dintr-un cimitir în altul“. Vă dați seama că nu-i încadrez aici pe pasionații adevărați după studiul Scripturilor. Toți marii creștini au fost oameni ai studiului, până și pescarul Petru! Cine vrea să se asigure că nu este un cărturar modern să facă bine să se întrebe dacă ar fi depus aceeași sârguință dacă n-ar fi fost foaia aceea de hârtie numită diplomă la capătul tunelului.

Diotref n-a murit nici el fără urmași! Fiii lui sunt proprietarii de suflete care stăpânesc peste oameni în virtutea așa numitelor drepturi ,,parohiale“. N-au dispărut nici cei ce predică Evanghelia din pizmă, din duh de ceartă, din slavă deșartă sau din vinovata dorință după câștig.

Iuda, acest uzurpator care a nenorocit unul din cele mai frumoase nume din Biblie, își are și el urmași printre casierii care administrează visteria comună a comunităților creștine.

Orice creștin care calcă pe urmele Domnului Isus și pe urmele aposolului Pavel se va lovi și el de astfel de oameni sau, mai bine zis, va fi lovit fără milă de ei. Așa este normal, așa se cade, așa este inevitabil. Christosul cel viu trăiește și sufere în fiecare generație prin intermediul celor în care trăiește.

„De aceea, fiindcă nu mai puteam răbda, am socotit mai bine să fim lăsaţi singuri în Atena şi  v-am trimis pe Timotei, fratele nostru şi slujitorul lui Dumnezeu în Evanghelia lui Hristos, ca să vă întărească şi să vă îmbărbăteze în credinţa voastră, pentru ca nimeni din voi să nu se clatine în aceste necazuri, căci ştiţi singuri că la aceasta suntem rânduiţi“ (1 Tes. 3:1-3)

,,Dar, dacă suferiţi cu răbdare, când aţi făcut ce este bine, lucrul acesta este plăcut lui Dumnezeu. Şi la aceasta aţi fost chemaţi, fiindcă şi Hristosa suferit pentru voi şi v-a lăsat o pildă, ca să călcaţi pe urmele Lui“ (1 Petru 2:20-21)

Iată un tabel cu suferințe ale lui Christos prin care a trecut și apostolul Pavel și prin care trebuie să trecem și noi:

TABEL. (aici trebuia să fie un tabele pe trei coloane în care să fie suferințele lui Christos, suferințele în care Pavel i-a călcat pe urme și suferințele prin care noi călcăm pe urmele lor. Din cauză că acest material a ,,scăpat“ înainte de a fi finalizat, textul apare azi fără tabel. Poate că mă ajutați voi să-l fac.)

Ce înseamnă să suferi în lucrare?

Oricât ar părea de ciudat, un lucrător cu Evanghelia poate trece de mai multe ori prin durerile nașterii pentru aceeași persoană, în timp ce o femeie trece prin același proces o singură dată!

,,Copilaşii mei, pentru care iarăşi simt durerile naşterii până ce va lua Hristos chip în voi!“ (Gal.4:19).

Există dureri de care trebuie să fugi și dureri după care trebuie să alergi. Există suferințe nedorite și suferințe dorite din toată inima. Durerile slujitorilor cu Evanghelia pentru nașterea oamenilor pentru Christos sunt bune, voluntare și recomandabile. Ele fac parte din specificul slujirii lor. Deși există și nașteri mai ușoare, niciuna dintre ele nu este total lipsită de durere. Cel care produce nașterea din nou este Dumnezeu, dar El preferă de regulă să-i nască pe alții prin noi:

,,Căci chiar dacă aţi avea zece mii de învăţători în Hristos, totuşi n-aveţi mai mulţi părinţi, pentru că eu v-am născut în Hristos Isus, prin Evanghelie“ (1 Corinteni 4:15).

Oricine este ,,în Christos“ are parte și de suferințele Lui! Propovăduirea lui Pavel este exact opusul pervertitei ,,evanghelii a prosperității“ pe care o îmbrățișează unii astăzi! Fără luptă nu-i cunună și fără suferințe nu există slavă!

,,Şi, dacă suntem copii, suntem şi moştenitori: moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună-moştenitori cu Hristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi proslăviţi împreună cu El“ (Romani 8:17).

Iarași, apostolul Pavel ne spune că trebuie să ne identificăm conștient și angajați cu suferințele Domnului Isus. Nu sunt suferințele noastre, ci ne îmbrăcăm în suferințele Lui!

,,Căci, după cum avem parte din belşug de suferinţele lui Hristos, tot aşa, prin Hristos avem parte din belşug şi de mângâiere“ (2 Cor. 1:5).

,,Dar tu fii treaz în toate lucrurile, rabdă suferinţele, fă lucrul unui evanghelist şi împlineşte-ţi bine slujba“ (2 Timotei 4:5).

Pentru cine-l citește cu atenție pe apostolul Pavel, strădaniile apostolului de a se alătura lui Christos în suferințe iese lesne la suprafață. Uitați-l ce bucuros scrie de sigurătatea lui înaintea acuzatorilor, o singurătate asemnătoare cu a lui Christos:

,,La întâiul meu răspuns de apărare, nimeni n-a fost cu mine, ci toţi m-au părăsit“ (2 Timotei 4:16).

Ascutați-l recomandându-le celor din Corint centralitatea suferințelor lui Christos în mărturia creștină:

,,Căci n-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Isus Hristos şi pe El răstignit“ (1 Corinteni 2:2).

În veacul modern, slujitorii lui Christos fug de suferințe. Apostolul Pavel fugea spre suferințe, le dorea, le aștepta, le anticipa și le trăia intens ca pe o ofrandă adusă Celui cu care s-a identificat pentru veșnicie.

Dați-mi voie să mai pun odată unul lângă altul versetele de la care a pornit acest studiu:

,,Şi să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi părtăşia suferinţelor Lui şi să mă fac asemenea cu moartea Lui; ca să ajung cu orice chip, dacă voi putea, la învierea din morţi“ (Filip. 3:10-11).

,,Mă bucur acum în suferinţele mele pentru voi; şi în trupul meu împlinesc ce lipseşte suferinţelor lui Hristos, pentru trupul Lui, care este Biserica“ (Col. 1:24).

Sunt mulți care suferă ,,pentru Christos“, dar foarte puțini își dau seama, asemenea lui Pavel, că în ei, Cel care suferă este Christos însuși! Mă rog ca aceste puține rânduri să lumineze măcar în parte extraordinara chemare pe care ne-o face Dumnezeu fiecăruia dintre noi. Este o taină care se va descoperi ,,la vremea ei“:

,, … când va veni în ziua aceea, ca să fie proslăvit în sfinţii Săi şi privit cu uimire în toţi cei ce vor fi crezut“ (2 Tes. 1:10).

Prin anul 1976, sub  arșița persecuției comuniste din România, doi păstori americani s-au strecurat prin controalele de la vamă și au colindat puțin bisericile baptiste. Erau amândoi din Michigan. I-am văzut la biserica din Mihai Bravu, păstorită de Vasile Taloș. Ca să nu facă greutăți păstorului, cei doi au insistat să li se îngăduie să nu urce la amvon. Li s-a dat un microfon și au vorbit de pe platforma dinaintea corului. Cum erau amândoi în blugi și cu cămăși colorate păreu fermieri care tocmai veniseră de pe câmp. Cel dintâi a zâmbit și ne-a spus câteva versete de salut din partea fraților din America.  Când i-a venit rândul, celălalt a luat microfonul și câteva zeci de secunde n-a spus absolut nimic. Și-a rotit doar privirile  peste cei prezenți … de la stânga la dreapta … de la dreapta la stânga … de la stânga la dreapta … Pacă filma.  Și-a scos apoi batista și a început să plângă. Se lăsase peste noi toți taina unor lucruri adânci, cărora nu le puteam da de capăt … Când s-a mai liniștit, ne-a spus:

,,Vreau să vă țin minte pe fiecare în parte. Vreau să vă rețin culoasea și expresia feței … Am venit să-i vedem pe frații noștri care suferă, dar am venit să vedem mult mai mult decât asta … Va veni o zi când voi sta în slavă înaintea lui Christos și am să-l privesc în ochi și a să-l privesc în față … Atunci, abea atunci, voi spune … ,,Ochii știa i-am mai văzut parcă undeva, știu privirea aceasta, obrazul acesta îmi este familiar … “ Și El îmi va răspunde: ,,Sigur! M-ai văzut atuci când sufeream în frații mei din România.“  De fapt, noi am venit aici ca să-L vedem pe Christos suferind în voi … să-L privim în voi … să ne obișnuim cu expresia feței Lui … În El ne vom recunoaște odată toți în slavă“.

A dus iar batista la ochi și a plâns. Plângeau toți cei din sală, plângeam și eu pentru că se destupase izvorul tainei … și era vremea lacrimilor.

Stăpânul lumii acesteia (Ioan 14:30) n-a încheiat nici pace, nici armistițiu în războiul pe care-L duce cu Dumnezeu. Ura pe care a dezlănțuit-o împotriva Fiului lui Dumnezeu când Aceasta a fost pe pământ este aceeași pe care o dezlănțuie astăzi împotriva copiilor lui Dumnezeu. Înfrânt la cruce, potrivnicul nostru este turbat ca unul care știe că mai are puțină vreme și caută pe cine să înghită (1 Petru 5:8-10).

Problema unei strategii de lucru

Să iei o biserică de la început nu este un handicap, ci un mare avantaj! Este mult mai ușor să formezi, decât să îndrepți ce este deja deformat! Iata sfatul unui om cu experienta:
„Daca ar fi sa incep acum o biserica noua, iata ce as face. Sa spunem ca m-as duce intr-un sat, as gasi niste oameni, le-as vorbi despre Hristos si ei ar deveni credinciosi. Si poate ar fi opt sau zece oameni intr-un grup mic. Le-as spune ca vom porni o biserica noua impreuna si ca primul lucru pe care il voi face este de a ajuta fiecare persoana sa identifice scopul fata de care se simte cel mai atrasa. Probabil, cineva ar veni si mi-ar spune: „Stii, as vrea foarte mult sa fac oamenii sa se simta ca fac parte din familia lui Dumnezeu. Si vreau sa am grija de cei care sunt membri ai bisericii. Vreau sa am grija ca fiecare sa se simta iubit si ca nevoile fiecaruia sunt implinite in cadrul bisericii.” I-as spune acelei persoane: „Vrei sa fii lider al primului nivel?” sau in America: „Vrei sa fii lider pentru prima baza?” „Vrei sa ma ajuti in predarea unui curs pentru noi membri? Apoi, dupa ce devin membri, vrei sa ai grija ca nevoile fiecarui membru sa fie implinite, si ca fiecare membru sa fie vizitat, pretuit si iubit ?”

Apoi, as gasi pe cineva care are o chemare pentru a ajuta la cresterea spirituala. I-as spune: „Vrei sa fii lider la nivelul doi, pentru baza a doua? Tu ma vei ajuta sa tin cursul: „Cum sa cresti spre maturitate?”  Tu ma vei ajuta sa planific toate studiile biblice, cursurile de ucenicie si toate evenimentele dedicate maturizarii crestine. Ma vei ajuta sa gasesc niste versete biblice pe care sa le memoram si vom memora un verset impreuna in fiecare saptamana.” Acest lider al celui de-al doilea nivel ar fi persoana responsabila cu scopul uceniciei, la fel cum liderul primului nivel ar fi responsabil cu scopul partasiei.

Apoi, as gasi pe cineva care are chemare pentru a ajuta fiecare crestin sa-si descopere lucrarea si locul lui in slujire. I-as spune: „Vrei sa fii liderul celui de-al treilea nivel ? Tu ma vei ajuta sa tin cursul „Cum sa-ti descoperi lucrarea”. in acel curs vom invata oamenii cum sa-si descopere darurile spirituale si chemarea si ii vom ajuta sa priveasca la trecutul lor si sa isi dea seama ca Dumnezeu poate folosi toate experientele din viata lor… pentru a fi eficienti in lucrare. Tu ma vei ajuta si vei avea grija ca fiecare persoana din biserica sa aiba un loc in care sa slujeasca. Aceasta este responsabilitatea ta majora ca lider al celui de-al treilea nivel.”

Apoi, as gasi pe cineva a carui chemare este evanghelizarea, castigarea lumii si i-as spune: „Vrei tu sa fii liderul bazei patru ? Tu ma vei ajuta sa-i instruiesc pe cei din biserica pentru vestirea Evangheliei. II vom invata cum sa dezvolte genul de marturie pe care o pot impartasi cu cei necredinciosi.”

Dupa aceea, as gasi pe cineva pasionat pentru inchinare. L-as intreba: „Vrei sa fii liderul de inchinare? Ajuta-ma sa planific serviciile de inchinare pentru ca atunci cand oamenii vin la adunarea noastra sa simta prezenta lui Dumnezeu, puterea Lui. Ajuta-ma sa expun  Cuvantul Lui cu claritate, asa ca oamenii sa vina la Hristos si crestinii sa creasca.”

As gasi deci cinci oameni diferiti, pentru a fi sustinatori, antrenori, sponsori sau lideri in urmarirea celor cinci scopuri ale Bisericii.

Va dati seama ca, daca as avea o biserica cu numai zece oameni, cinci dintre ei ar fi deja implicati in conducere. Pe masura ce biserica ar incepe sa creasca,… as chema si pe altii sa ajute in fiecare din cele cinci scopuri. In timp ce biserica ar creste mai mare, am construi o echipa. Echilibrarea lucrarilor bisericii n-ar mai fi teaba unei singure  persoane, ci ar fi lucrarea celor chemati sa activeze in fiecare dintre cele cinci scopuri.

Intreaga ta biserica poate fi organizata in jurul celor cinci scopuri, pentru ca fiecare persoana care slujeste intr-o echipa sa se dedice unuia dintre cele cinci scopuri si sa atinga una dintre cele cinci deziderate – sa faca evanghelizare in comunitate,… sa se inchine cu multimea,… sa aiba partasie cu adunarea,… sa-i ucenicizeze pe cei devotati,… si sa faca lucrare cu cei din miezul (nucleul) bisericii. Aceasta stare va produce echilibru spiritual, care va produce la rindul lui sanatate duhovniceasca, iar sanatatea va produce crestere.”