Chemarea Apocalipsei

Prezentarea cărții

Cu cine avem de-a face

Apocalipsa 1 – Christos încununat în slavă

Judecata începe de la casa lui Dumnezeu

Apocalipsa 2-3 – Judecata Bisericii

Cine va judeca pământul?

Apocalipsa 4 – Epicentrul judecății: Sala Tronului divin

Apocalipsa 5 – Mielul junghiat care răscumpără

Judecata pământului

Apocalipsa 6 – Mânia Mielului

Apocalipsa 7 – Mieii Mielului

Apocalipsa 8 – Distrugerea ecosistemului planetar

Apocalipsa 8-11 – Video Recapitulare

Apocalipsa 9 – De ce-s în stare demonii?

Apocalipsa 10 – Îngerul de la mijlocul Necazului cel Mare

Apocalipsa 11 – Doi martori în Ierusalim pentru mântuirea evreilor!

Apocalipsa 12 – Taina fărădelegii

Apocalipsa 13 – Fiarele fărădelegii

Apocalipsa 14 – Biruitorii tainei fărădelegii

Apocalipsa 15 – Motivația mâniei Mielului

Apocalipsa 16 – Demolarea finală

Distrugerea ultimilor șapte vrăjmași

Apocalipsa 17 – Istoria celor două cetăți: Babilon și Ierusalim

Apocalipsa 18 – Babel, Babilon, Babilonie – biruința binelui

Apocalipsa 19 – Nunta Mielului și Marele război de la Armaghedon

Apocalipsa 20 – Legarea lui Satana, cea dintâi înviere, Împărăția de o mie de ani

Apocalipsa 20 – Nimicirea ultimilor vrăjmași: Gog, Magog, Satana și cei păcătoși

                 La țărmul eternității

Apocalipsa 21 – 22 – Discuții preliminare

                Apocalipsa 20-21 – Șapte lucruri din noua creație

      Un cer nou

      Un pământ nou

      Noul Ierusalim

      Noi Neamuri. Râul cu apa vie, Pomul vieții, Un tron nou

            Apocalipsa 21-22 – Și după aceasta ce va fi?

Integrare în eternitate

Recapitulare, autentificare, șapte promisiuni finale

Testul final: De ce trebuie să revină Isus Christos?

În originalul grec, cartea poartă titlul: „Kata Markon“ – „după Marcu“ (Acest ,,Markon“ este forma grecizată a numelui latin ,,Marcus“.

Fiecare carte are un mesaj, fiecare cod are o cheie, iar versetul cheie al evangheliei lui Marcu este:

„Căci Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească și să-Și dea viața răscumpărare pentru mulți!“  – 10:45

În amalgamul chipurilor din vedenia lui Ezechiel, Evangehlia lui Marcu est cea care-L înfățișează pe Domnul Isus ca ,,taur/bou“, animal de povară, deprins cu slujirea.

Acest ,,Rob al Domnului“ prezentat în evanghelia lui Marcu este Dumnezeu întrupat venit să ierte păcatele, să aibă părtășie cu noi, să rezolve pentru Dumnezeu problema separării noastre de lumea fericită a prezenței divine și să ne aducă, dincolo de rânduielile religioase, bucuria unirii cu Dumnezeu, prezentată ca apogeu al bucuriilor de pe pământ, bucuria nunții.

Autorul:

Ce știm despre autorul uman al acestei scrieri?

Marcu este un om interesant. El n-a fost unul dintre cei doisprezece apostoli, dar a stat mult printre ei. Am putea spune despre el că a fost ,,Un fiu cu mai mulți tați“. Să trecem în revistă mai întâi ceea ce știm despre el:

A.  Prima persoană căreia i-a spus în mod legal tată a fost celui ce l-a născut biologic, soțul Mariei (Miriam – în ebraică). Marcu a crescut într-o familie bogată, într-o casă ,,cu etaj“ destul de mare ca să poată găzdui la nevoie un grup destul de mare de musafiri. Nu știm cu precizie cine a fost acest tată a lui Marcu. Băiatul a purtat un nume evreiesc „Ioan“ (Iohanan) și unul roman Marcu (Marcus), ceea ce ne poate arăta sau că a avut un tată roman sau că tatăl său își câștigase (sau cumpărase, vezi Fapte 22:28) cetățenia romană.

În textul Noului Testament, numele acestui om apare:

(1) ca Ioan, care mai era numit și Marcu (Fapte 12:12, 25; 1:37);
(2) ca simplu Ioan (Fapte 13:5, 13)
(3) ca simplu Marcu, (Fapte 15:39) și
(4) tot ca Marcu în scrierile apostolilor Pavel și Petru (Col. 4:10; Filimon 24; 2 Tim. 4:11; 1 Petru 5:13).

Familia lui Marcu s-a bucurat de o oarecare prosperitate materială, subliniată și de prosperitatea verișorului său mai vârstnic, Barnaba (Fapte 4: 37), cel care, probabil vrând să-i țină și el loc de tată, i-a ținut partea în conflictul cu Pavel și l-a luat cu sine ca să-l crească. Puțini bagă de seamă că Marcu a fost verișor cu Barnaba (Col. 4:10). Parafrazând, am putea spune că ,,ruda adevărată la nevoie se cunoaște!“ Barnaba a fost el însuși un levit bogat care avea proprietăți în Cipru (Fapte 4:36-37). Cea mai mare bogăția a lui Barnaba a fost însă caracterul său. El l-a luat pe Pavel cu el în mijlocul creștinilor, atunci când nimeni nu credea în pocăința lui adevărată (Fapte 9:27). Tot el a reușit apoi să-l ridice și pe Ioan Marcu și să-l facă, așa cum recunoaște și Pavel, ,,folositor pentru lucrare“ (Col. 4:10, Filimon 24; 2 Tim. 4:11).

În casa părinților lui Ioan Marcu s-au întâlnit adeseori ucenicii Domnului Isus, atât înainte cât și după înălțarea Învățătorului lor la cer. De fapt, Ioan Marcu a fost prins fără voia lui în lanțul evenimentelor și se pare că era cât pe ce să o pățească pentru amestecarea lui în anturajul care-l însoțea adesea pe „Rabinul din Nazaret“. Cu siguranță că el este acela despre care se vorbește în Marcu 14:51-52:

„După El mergea un tânăr, care n-avea pe el decât o învelitoare de pânză de in. Au pus mâna pe el; dar el și-a lăsat învelitoarea, și a fugit în pielea goală“.

Numai Ioan Marcu putea cunoaște și scrie asemenea detalii despre propria lui pățanie! La casa mamei lui Ioan Marcu a venit Petru după eliberarea lui miraculoasă din temniță, știind că ucenicii erau acolo la rugăciune:

,,Când şi-a venit Petru în fire, a zis: „Acum văd cu adevărat că Domnul a trimis pe îngerul Său şi m-a scăpat din mâna lui Irod şi de la tot ce aştepta poporul iudeu.” După ce şi-a dat bine seama de cele întâmplate, s-a îndreptat spre casa Mariei, mama lui Ioan, zis şi Marcu, unde erau adunaţi mulţi laolaltă şi se rugau“ (Fapte 12:11-12).

B.  din punct de vedere spiritual, a doua persoană căreia Marcu i-a spus tată a fost apostolul Petru. A fost normal ca liderul grupului apostolic să proiecteze a figură de părinte asupra fiului femeii în casa cărora se întâlneau adesea:

„Biserica aleasă cu voi, care este în Babilon, vă trimete sănătate. Tot așa și Marcu, fiul meu“ ( 1 Petru 5:13).

Această exprimare plină de afecțiune ne arată două lucruri: că Petru l-a „născut“ pe Marcu în credința creștină și că dealungul întregii sale vieți, Marcu a continuat să fie un fiu al lui Petru. Există evidențe clare că între cei doi au fost legături comune de slujire. Nu știm cum s-a ajuns la această relație, dar știm că Marcu a devenit ,,gura lui Petru“, traducătorul predicilor lui ori de câte ori marele apostol a pășit dincolo de granițele vorbitorilor de aramaică. Cu timpul, traducătorul a învățat predicile lui Petru pe de rost, de aceea nu este de mirare că multe pasaje din evanghelia lui Marcu au caracterul unui martor ocular. Papias, unul din presbiterii Bisericii din secolul întâi, scrie că apostolul Ioan a spus următoarele:

„Marcu, fiind traducătorul lui Petru, a notat totul cu fidelitate, nu într-o ordine cronologică a evenimentelor, căci el n-a umblat cu Domnul, ci l-a auzit doar pe Petru povestind. Așa cum am spus, Marcu l-a însoțit pe Petru care și-a adaptat învățăturile la nevoile ascultătorilor lui, fără a urmări neapărat o ordine anumită. Marcu n-a greșit atunci când s-a așternut să scrie ceea ce și-a adus aminte, preocupându-se grijuliu să nu omită nimic din cele auzite de la Petru și neadăugând nimic neadevărat la acestea.”

Probabil că după moartea marelui apostol, oamenii l-au îndemnat pe Ioan Marcu să continue să le povestească ceea ce spusese Petru și el s-a apucat să pună toate pe hârtie.

C. Cel mai important lucru despre filiația lui Marcu este că, din punct de vedere al eternității, el a fost, este și va fi ,,copilul lui Dumnezeu“. Cu el s-a întâmplat ceea ce spunea apostolul Ioan că ar fi bine să se întâmple cu toți oamenii acestui pământ:

,,A venit la ai Săi, şi ai Săi nu L-au primit. Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu; născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu“ (Ioan 1:11-13).

Acest ,,copil cu mai mulți tați“ a fost un foarte puțin probabil autor de cărți sfinte. Cred că mulți din cei care l-au cunoscut au fost surprinși că providența l-a ales tocmai pe el să scrie cea de a doua din cele patru evanghelii. Cu siguranță, cel mai surprins dintre toți trebuie să fi fost … Marcu însuși. Există patru lucruri pe care le-a avut Marcu „împotrivă“:

În primul rând, Marcu a fost un tânăr rătăcit printre adulți. El însuși se caracterizază drept ,,un tânăr“ (probabil un adolescent). Episodul din Ghețimani este grăitor în această privință.

În al doilea rând, Marcu a fost, așa cum am spus deja, un copil dintr-o familie ,,mixtă“. Chiar și faptul că evanghelia scrisă de el poartă numele roman al autorului, Marcu, nu pe cel evreiesc, Iohanan, subliniază lucrul acesta.

În al treilea rând, Marcu a fost odrasla răsfățată a unei văduve bogate. Un copil răsfățat nu reușește deobicei să facă prea multe lucruri serioase în viață. Învățătorul și grupul de ucenici au fost găzduiți cu plăcere în camera de sus a mamei lui Ioan Marcu:

,,După ce şi-a dat bine seama de cele întâmplate, s-a îndreptat spre casa Mariei, mama lui Ioan, zis şi Marcu, unde erau adunaţi mulţi laolaltă şi se rugau“ (Fapte 12:12; 4:23; 15:37; 12:5).

În al patrulea rând, Marcu a fost un lucrător care a eșuat la începutul lucrării lui. Puteți citi că incidentul a fost pricina pentru care apostolul Pavel n-a mai vrut să-l ia cu ei în misiune în pasajul din Faptele Apostolilor 15:36-40.Evoluția lui Marcu dovedește că nu toți au harul să înceapă bine, dar li se dă harul să revină și să ducă mai departe lucrarea. Marcu ar fi putut fi doar o ,,stea căzătoare“, dar Dumnezeu poate scoate și din cei cu eșecuri martori ai reușitelor Lui. Biblia spune: „Nu disprețuiți începuturile slabe!“ Evoluția lui Ioan Marcu este o ilustrație a acestui principiu.

Data scrierii:

Evanghelia lui Marcu este probabil cea dintâi dintre cele patru care ne-au fost păstrate. Comantatorii recomandă o dată între ani 50-70 d.Ch. Nu poate fi după anul 70, anul distrugerii Templului, deorece conține profeția despre dărâmarea lui (Marcu 13:2).

Cuvinte cheie şi teme caracteristice:

După ce am văzut câte ceva despre Marcu, ce am putea spune despre specificul scrierii sale?

Toți cei ce au citit-o și-au dat seama repede că lucrarea lui Marcu  a fost o Evanghelia pentru Romani. Dacă vă plac simetriile, putem spune că Dumnezeu a adresat două scrieri poporului care stăpânea lumea în Imperiul în care s-a întrupat Fiul Său: Evanghelia către Romani și Epistola către Romani. ,,Cetățenia romană“ dobândită fie prin naștere sau prin procedee juridice, era un privilegiu imperial. Romanii stăpâneau atunci lumea. Ei erau oamenii care dețineau puterea. Tot ce făceau erau semne de putere. De la legiunile armatei, la sistemul de taxe, la extraordinara contabilitate pe care au introdus-o pentru prima oară în lume, la măreția clădirilor și la calitatea ,,eternă“ a drumurilor și podurilor cu care au unificat viața socială și economică a imperiului, totul impresiona prin ,,putere“. Ne-a rămas chiar și o expresie simbolică a acestei puteri: ,,Sandaua romană pusă pe grumazul lumi“. Există câteva indici clare care ne fac să tragem concluzia că Marcu i-a avut preponderent pe ei în vedere atunci când și-a scris lucrarea:

În primul rând, o dovadă este chiar numele folosit în canonul Noului Testament.  Având de ales între cele două nume purtate de autorul cărții, Iohanan Marcus, evanghelia aceasta poartă numele lui ,,roman“. Cartea avea mult mai multe șanse să trezească interesul romanilor din imperiu dacă era scrisă de unul dintre ei.

În al doilea rând, deși a știut multe despre Domnul Isus, Marcu a scris cea mai (mai mult…)

– date aproximative –

Romanii şi-au pus amprenta – întunecoasă sau luminoasă – peste toată lumea civilizată de azi. În profeţia dăruită de Dumnezeu lui Nebucadneţar (Daniel 2), chipul uriaş, care însuma succesiunea de imperii ale puterii omeneşti aşezate cronologic pînă la instaurarea împărăţiei lui Mesia, debuta cu Babilonul şi sfîrşea cu Roma, „Babilonul” ultimului veac apocaliptic.

Epoca pe care o trăim azi este încadrată de Dumnezeu sub pecetea Romei.

Cetatea Roma a fost înfiinţată în anul 750 î.Cr., dar nu a căpătat pondere imperială decît cîteva secole mai tîrziu, prin victorii militare covîrşitoare asupra cartaginezilor din nordul Africii şi asupra Grecilor. Romanii au fost un popor războinic şi metodic. Sistemul lor de Legiuni a îngenunchiat lumea, iar sistemul lor birocratic de evidenţe contabile a pus stăpînire peste tot ce se mişca în imperiu, în vremea Noului Testament, puterea romană era deja întronată ca stăpînă a lumii.

Evenimentele Noului Testament sînt datate în funcţie de Cezarul roman aflat în viaţă. Cristos s-a născut pe vremea lui August (Luca 2:1). Răstignirea Sa a avut loc pe vremea lui Tiberiu (Luca 3:1). Martirajul lui Iacov, fratele lui Ioan, s-a produs pe vremea lui Claudiu (Fapte 11:28; 12:1, 2). Apostolul Pavel a cerut ca să fie judecat de Nero (Fapte 25:11). Cucerirea şi distrugerea Ierusalimului (70 d.Cr.) a fost executată sub comanda generalului Titus, care avea să fie proclamat mai tîrziu împărat, întregul Nou Testament se desfăşoară pe fundalul prezenţei copleşitoare a Imperiului Roman.

Providenţa divină a folosit existenţa acestui imperiu pentru răspîndirea Evangheliei mîntuitoare a Domnului Isus Cristos. Romanii au stăpînit toate malurile Mării Mediterane şi au instaurat „pax Romana”, un climat de pace şi prosperitate colectivă. Ameninţarea Legiunilor a ţinut popoarele într-un fel de linişte forţată şi bună convieţuire. Militarii romani au fost celebrii constructori de drumuri. Roma a conceput o reţea pietruită care lega cetatea de toate punctele importante ale Imperiului. Pe aceste veritabile artere, „cetatea eternă” era alimentată continuu cu sîngele economic stors din provinciile Imperiale. Se spunea că: „Toate drumurile duc la Roma”. Cezarii au impus un sistem monetar unic care a înlesnit comerţul şi au inventat un sistem bancar şi de credit care a revoluţionat economia. Flota comercială a Romei ajungea în toate porturile lumii, înlesnind schimburile de oameni, veşti şi produse.

Pacea, libera circulaţie în provincii, drumurile excelente, rutele marine şi cetăţenia romană privilegiată, i-au îngăduit lui Pavel să călătorească extraordinar de mult şi de repede pentru a răspîndi Evanghelia şi pentru a înfiinţa Biserici. Creştinii au avut Biserici chiar şi în Roma (Rom. 1:7).

Puterea imperială a Romei a ignorat la început mişcarea creştină. Situaţia s-a schimbat însă tragic odată cu venirea lui Nero la domnie. Cultul Cezarului-Zeu a văzut în închinarea către Omul-Dumnezeu Isus Cristos un rival de temut. Ca să-i poată persecuta, Roma a început să-i învinuiască pe creştini de toate relele care se petreceau în Imperiu, începînd cu răzvrătirile izolate şi sfîrşind cu fenomenele (mai mult…)

Grecia s-a ridicat ca putere predominantă pe scena lumii cam pe la sfîrşitul perioadei de timp acoperite de relatările Vechiului Testament. Grecii au exercitat o mare influenţă în modelarea vieţii din Israel. De asemenea, cultura greacă a pavat drumul pentru răspîndirea Evangheliei şi a creştinismului în primul secol de după moartea şi învierea lui Cristos.

Sub conducerea unuia dintre cei mai mari conducători de oşti din istoria lumii, Alexandru Macedon (336 – 323 î.Cr.), imperiul grecilor s-a extins asupra (mai mult…)

Se pare că perşii se trag dintr-un popor care a emigrat prin anul 2.000 î.Cr. din dealurile actualei Rusii şi s-a oprit să locuiască în partea de nord a Mesopotamiei şi de-a lungul ţărmului de sud al Mării Negre.

Vechea Medie se afla în ceea ce este astăzi partea de Nord-Vest a Iranului, la Vest de Marea Caspică. Cirus cel Mare, cel dintîi împărat al Imperiului Persan, i-a unit mai întîi pe (mai mult…)

Babilonul a fost un extraordinar imperiu păgîn, răsărit în primul plan al istoriei lumii din porţiunea sudică a văii fertile dintre Tigru şi Eufrat. Regatul Babilonului a ocupat la început o fîşie îngustă de pămînt cu o lăţime maximă de 67 de kilometri, mărginită la nord de Asiria, la vest şi la sud de pustiul Arabici, iar la Sud-Est de golful Persic.

Prestigiul Babilonului a urcat şi a coborît de mai multe ori de-a lungul istoriei relatate în Vechiul Testament. În perioada lui timpurie, Babilonul a fost condus de un (mai mult…)