Lecție practică: „Mai mult face un nume bun decât untdelemnul mirositor şi ziua morţii decât ziua naşterii“ (Eclesiastul 7:1)

David este un om paradoxal și un foarte dificil subiect de studiu. În pregătirea acestor materiale am căutat să aflu ce au spus și scris alții înaintea mea. Am rămas surprins să văd că nu mulți dintre cei considerați de mine foarte buni învățători au publicat multe despre David. Sunt atâtea lucruri bune de spus despre omul acesta, dar și atâtea lucruri rele … Probabil că au preferat să-l lase cunoscut doar sub evaluarea pe care i-a făcut-o Dumnezeu: ,,Un om după inima Mea” și să treacă sub tăcere incontestabilele lui greșeli.

David este omul cu un zbor frânt. Caracterul și cursul vieții sale s-au frânt odată cu păcătuirea cu Batșeba și uciderea valorosului ei soț, Urie. Dumnezeu a ales ca textul cronicii inspirate să urmeze apoi necazurile și agonia cu care David a executat pedeapsa pe care singur și-a rostit-o: moartea celor patru ,,miei” dintre copiii lui.

Este greu să rămâi după acest studiu cu imaginea unui David refuzat de Dumnezeu când a cerut să zidească Templul, el însuși prizonier în templul unui trup dărăpănat imposibil de încălzit și rob al unor neputințe din care numai intervențiile celor apropiați lui îl mai ajută să-și împlinească datoriile împărătești.

Cum vom încheia noi acest studiu? Care va fi concluzia noastră despre el?

Simplu și pe scurt vom spune cu o expresie americană: „The best is yet to come!”, „Ce-i mai bun acum începe!”

Există un David al viitorului pe care-l vom întâlni cu surprindere și uimire. Toate neîmplinirile lui vor fi acoperite de slava și lucrarea lui din viitor.

Despre aceasta vorbește un text tainic din Evrei:

„Toţi aceștia, măcar că au fost lăudaţi pentru credinţa lor, totuși n-au primit ce le fusese făgăduit, pentru că Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru noi, ca să n-ajungă ei la desăvârșire fără noi.” (Evrei 11:39-40).

Eternitatea este casa în care ne vom trăi împlinirile și tot binele care a înmugurit în noi va înflori, se va coace și va ajunge la coacere, asemenea toiagului lui Aaron:

„A doua zi, când a intrat Moise în cortul mărturiei, iată că toiagul lui Aaron, care era pentru casa lui Levi, înverzise, făcuse muguri, înflorise și copsese migdale“. (Numeri 17:8).

David nu și-a trăit încă ultimul capitol. El va experimenta transformarea fabuloasă despre care aflăm tot în epistola către Evrei:

„Voi nu v-aţi apropiat de un munte care se putea atinge … Ci v-aţi apropiat de muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc, … de duhurile celor neprihăniţi, făcuţi desăvârșiţi.” (Evrei 12:18, 22-23).

Deocamdată, Dumnezeu ne-a facut neprihăniți. El nu se oprește însă la aceasta, ci în viitor ne va duce la desăvârșire!

A fost David un om după inima lui Dumnezeu? Da! Înseamnă asta că a fost un om desăvârșit? Nu!

În David cel de până acum au existat personalități distincte. A fost David al realizărilor incontestabile. Împăratul David și apoi fiul său Solomon au ridicat Israelul de la nivelul unor triburi rivale la nivelul unui Imperiu rămas în istorie sub numele de „regatul de aur“ al evreilor.

A fost apoi acel David al pornirilor nestăpânite, al impulsurilor auto-destructive, al neascultării și al nelegiuirii. Dumnezeu a trebuit să-i spune că nu este vrednic să construiască Templul pentru că a vărsat prea mult sânge …

A existat însă și acel David al psalmilor, al rostirilor unduitoare și al rotitoarelor scări spre culmile părtășiei cu divinitatea din care au răsărit sclipirile profetice. A fost un David al înălțimilor spirituale, al umblării personale cu Dumnezeu. Copiii lui Dumnezeu de pretutindeni se roagă și astăzi rugăciunile lui, căutând nu de puține ori să intuiască și melodiile originale compuse de acest împărat cu suflet de copil al câmpului și al nopților vrăjite.

A existat însă și un altfel de David, un David al năzuințelor, al viselor neîmplinite, al dorințelor nesatisfăcute, al idealurilor neatinse …

Închei această carte spunându-vă că m-am îndrăgostit pentru totdeauna de acest David. El este ceea ce suntem noi toți și fiecare în parte. Dumnezeu n-a pus însă aceste tânjiri în noi doar ca să ne amăgească s-au doar ca să ne arate ceea ce nu vom putea niciodată ajunge. Nu! Nicidecum! Acest David al năzuințelor va fi împlinit de Dumnezeu la dimensiunile viselor lui și dincolo de ele, pentru că Dumnezeu face întotdeauna „mai mult decât cerem noi sau gândim“ (Efeseni 3:20).

Acesta este probabil cel mai frumos mesaj al vieții lui David și el ne vine de dincolo de David de la Dumnezeul care l-a creat, l-a mântuit și i-a pregătit un loc în slava lui cerească.

În tinerețea lui urmărită de prigonitori, Richard Wurmbrand a rostit predici memorabile cu ilustrații cât lecții mari de teologie sistematică. Iată una din ele spusă la o biserică din Constanța. Ea mi-a fost repovestită de prietenul meu Emil Dumitru, care a auzit-o și el de la cei care au auzit-o …

Se numește „Cinci minute după moarte“ și rog să fiu iertat că nu stăpânesc arta cuvintelor așa cum a făcut-o acest foarte mare predicator:

„În primele cinci minute după moarte se vor întâmpla cu tine lucruri mari, ne mai auzite și ne mai întâlnite. Mai întâi vei vedea venind spre tine un înger pe care nu l-ai cunoscut în timpul vieții, dar care te cunoaște perfect de bine pentru că a fost îngerul tău păzitor. El te va lua de mână și veți trece cu viteza gândului printr-un tunel întunecat, prin valea umbrelor morții și pe măsură ce veți înainta se va face din ce în ce mai multă lumină. Va fi din ce în ce mai frumos în jur. Vei auzi cântece mai frumoase ca orice muzică de pe pământ și vei vedea priveliști mai fermecătoare decât ai văzut vreodată.

Îngerul te va duce apoi pe o ușă și cum vei intra, te va pune imediat cu spatele la perete. Înaintea ta va apare o făptură frumoasă, înconjurată în curcubee de slavă și desăvârșită în lumina feței frumoase. Uimit, îl vei întreba pe înger: „Este Domnul Isus?“, iar el îți va răspunde zâmbind: „Nu …“ Uită-te acolo!“

Atunci îți vei întoarce capul și vei vedea pe cineva așa de frumos încât te vei simți strivit de măreția lui, dacă n-ar fi fața lui binevoitoare și o imensă dragoste cu care te vei simți privit. Nu vei mai întreba îngerul pentru că vei ști. El este Domnul! Vei cădea cu fața la pământ înaintea Lui și vei plânge mult de recunoștință. Apoi, curios îl vei întreba: „Dar făptura acea frumoasă pe care am văzut-o prima dată, cine este?“ Și Domnul Isus îți va răspunde mustrător: „Acela ai fi putut fi tu, dacă ai fi ascultat în totul de Mine și ai fi primit tot ceea ce am fost gata să-ți dau. Dar n-ai vrut …“

Vei cădea iar cu fața la pământ de rușine și de regret și vei vărsa lacrimi amare de păreri de rău. Iar Domnul te va lăsa să plângi … Când te vei liniști, vei șopti umil: „Aș mai putea să-l văd puțin încă o dată? Doar câteva clipe …“

Și El îți va spune: „Privește!“

Te vei uita curios să-l mai vezi o dată , dar nu-l vei mai găsi. Vei căuta iar cu tot dinadinsul, dar … nu va mai fi acolo. Te vei uita atunci întrebător la Domnul Isus. El nu-ți va răspunde nimic, ci doar îți va face semn să te uiți la mâinile și picioarele tale. Te vei uita și, speriat la început, vei vedea că … tu ești acela. Dumnezeu te-a îmbrăcat în slava pregătită pentru tine mai înainte să fi fost făcută lumea. Și te vei prăbuși iar la picioarele Domnului și vei plânge în hohote, vei plânge cu gemete și cu strigăte de bucurie totodată, iar pe obraji îți vor curge șuvoaie lacrimile calde ale recunoștinței … Iar Domnul se va apleca duios spre tine și le va șterge, îmbrățișându-te cu privirile Lui dătătoare de viață. Vei înțelege atunci cât de mult a așteptat El să facă cu tine lucrul acesta …“

David a fost omul unor năzuințe nerealizate deocamdată în viața aceasta. Asta nu-l micșorează câtuși de puțin, ci ne dă măsura adevărată a personalității lui. Toate trăirile lui au fost anticiparea marilor schimbări de care și el va avea parte. Aceasta a fost de fapt cea mai mare nădejde a lui, cea mai adâncă și mai intensă rugăciune. Iat-o în psalmul 61:

„Ascultă, Dumnezeule, strigătele mele, ia aminte la rugăciunea mea!
De la capătul pământului strig către Tine cu inima mâhnită și zic: „Du-mă pe stânca pe care n-o pot ajunge, căci este prea înaltă pentru mine!”
Căci Tu ești un adăpost pentru mine, un turn tare împotriva vrăjmașului.
Aș vrea să locuiesc pe vecie în cortul Tău, să alerg la adăpostul aripilor Tale.

(Oprire)

Căci Tu, Dumnezeule, îmi asculţi juruinţele, Tu îmi dai moștenirea celor ce se tem de Numele Tău.
Tu adaugi zile la zilele împăratului: lungească-i-se anii pe vecie!
În veci să rămână el pe scaunul de domnie, înaintea lui Dumnezeu! Fă ca bunătatea și credincioșia Ta să vegheze asupra lui!
Atunci voi cânta neîncetat Numele Tău și zi de zi îmi voi împlini juruinţele“.

David a rostit cuvinte greu de acceptat pentru ceilalți oameni mulțumiți cu puțin. Cererile lui vorbesc expres despre veșnicie, iar eternitatea este singurul tărâm în care-și vor găsi împlinirea.