Explicații la Biblie

Acasă » Comentariu » 1 TESALONICENI

1 TESALONICENI

„Binecuvîntata noastră nădejde!”

Cu „1 şi 2 Tesaloniceni” am ajuns la ultimele dintre epistolele dedicate Bisericii dintre neamuri. De la Romani şi pînă la Tesaloniceni am urmărit dezvoltarea învăţăturilor date nouă de Dumnezeu prin apostolul neamurilor: Pavel. Încununarea învăţăturii lui Pavel este învăţătura despre revenirea Domnului Isus, iar 1 şi 2 Tesaloniceni se ocupă tocmai cu această problemă.

Titlul:

În originalul grec, cartea este numită „Pros Thessalonikeis A” – „Către Tesaloniceni A”, deoarece ea a fost aşezată pereche cu cea de a doua epistolă a lui Pavel către cei din Tesalonic.

Tesalonic a fost capitala unuia dintre cele patru districte romane ale Macedoniei și era condus de un praetor. A fost numit după Thessalonica, soție a lui Cassandru[3] și soră a lui Alexandru cel Mare, care a fondat orașul. Ea a fost numită așa de tatăl ei Filip, pentru că a auzit pentru prima dată de nașterea ei după ce a înfrânt (nike) Tesalia (nike=victorie).

În cea de-a doua călătorie misionară, Pavel a predicat în principala sinagogă a evreilor din acea parte a Macedoniei și a pus bazele unei biserici. Opoziția evreilor l-a făcut să plece din oraș spre Berea.

Orașul Salonic (în greacă Θεσσαλονίκη, transliterat Thessaloniki, este al doilea oraș ca mărime din Grecia și principalul oraș din regiunea greacă Macedonia

Salonic are astăzi (2013) o populație de aproximativ 800.764 locuitori incluzând suburbiile, fiind astfel cel de-al doilea oraș ca mărime din Grecia și cel mai mare din nordul țării. Este un oraș universitar.

Autorul: 

În legătură cu începuturile Bisericii din Tesalonic şi cu implicaţiile lui Pavel în dezvoltarea ei este bine să recitim textul din Fapte 17:1-14. O citire paralelă a pasajelor din Fapte 17:13-16; 18:1-5; şi 1 Tesaloniceni 3:1-8 ne va ajuta şi mai mult să ne formulăm o imagine de ansamblu.

Pe scurt, ceea ce ştim despre Biserica din Tesalonic este faptul că ea a fost născută de Pavel în urma propovăduirii în sinagoga evreiască din Tesalonic. Deşi numărul celor convertiţi dintre iudei nu a fost prea mare, Biserica a ajuns destul de numeroasă prin adăugarea unui număr mare de credincioşi dintre neamuri.

Succesul propovăduirii lui Pavel a provocat invidia şi alarmarea comunităţii evreieşti, care s-a pus în mişcare ca un stup de viespi. Ei au agitat întreaga cetate, au tocmit un număr de „oameni fără căpătîi” şi s-au năpustit asupra creştinilor. Intenţia lor a fost să se răfuiască cu Pavel şi cu Sila, însă…

„Fiindcă nu i-au găsit, au tîrît pe Iason şi pe cîţiva fraţi înaintea dregătorilor cetăţii şi strigau: „Oamenii aceştia, care au răscolit lumea, au venit şi aici, şi Iason i-a găzduit. Ei toţi lucrează împotriva poruncilor Cezarului, şi spun că este un alt împărat: Isus” (Fapte 17:-7)

Este clar că ei au luat din Evanghelia lui Pavel numai ceea ce le-a convenit, transformînd îngrijorarea lor religioasă într-o presupusă problemă politică cu implicaţii sociale. Viclenia lor a reuşit şi astfel asupra creştinilor din Tesalonic a început foarte de timpuriu un val de persecuţie.

Pavel şi Sila s-au deplasat la Berea şi se părea că propovăduirea lor va avea un alt efect asupra comunităţii iudaice, dar „viespile turbate” din Tesalonic au venit şi acolo:

„Dar iudeii din Tesalonic, cînd au auzit că Pavel vestea Cuvîntul lui Dumnezeu şi în Berea, au venit acolo, ca să turbure şi să aţîţe noroadele” (Fapte 17:13).

Aşa că Pavel a trebuit să plece şi din Berea, îndreptîndu-se către Atena.

Putem spune deci că Biserica din Tesalonic era compusă în majoritate din credincioşi dintre neamuri, cu un mic grup de evrei care crezuseră în cele spuse de Pavel, dar cu întreaga comunitate evreiască din jurul Sinagogii pusă în mişcare într-o aprinsă lucrare de persecuţie.

Data: Pavel scrie această epistolă în preajma anului 51 d.Cr. din oraşul Corint.

Contextul scrierii: În timpul lui Pavel, Tesalonic era un port important şi în acelaşi timp oraşul capitală al provinciei Macedonia. Grecul Casander a întărit această aşezare în anul 315 î.Cr. şi l-a numit după numele soţiei sale, Tesalonica, o soră vitregă a lui Alexandru Macedon. Romanii au cucerit apoi Macedonia în anul 168 î.Cr. şi au reorganizat întreaga provincie stabilind capitala la Tesalonic. În timpul domniei lui Cezar August, oraşul a primit statutul special de „oraş liber” şi a fost condus de un grup de magistraţi, numiţi şi „politarhi”. Popolaţia a crescut la peste 200.000 de oameni, iar poziţia maritimă i-a înlesnit o bunăstare înfloritoare. Oraşul supravieţuieşte şi astăzi în Grecia, sub numele de „Salonic”.

Cele două scrisori adresate celor din Tesalonic ne prezintă un Pavel care stătuse îndelung de vorbă cu noii convertiţi despre lucrurile viitoare şi mai ales despre revenirea Domnului:

„Cît despre venirea Domnului nostru Isus Cristos şi strîngerea noastră laolaltă cu El… Nu vă aduceţi aminte cum vă spuneam lucrurile acestea, cînd eram încă la voi? Şi acum ştiţi bine ce-l opreşte ca să nu se descopere… (ştiţi, pentru că v-am spus! – n.n.)” (2 Tes. 2:5, 6).

De fapt, fiecare capitol al celei dintîi epistole se sfîrşeşte cu o referinţă la venirea Domnului (1 Tes. 1:10; 2:19; 3:13; 4:17; 5:23).

Conţinutul cărţii: După ce Pavel a fost silit să plece în grabă din Tesalonic, inima lui a continuat să fie preocupată de starea şi progresul Bisericii de acolo. Ştirile bune pe care i le-a adus Timotei în urma vizitei făcute acolo, l-au făcut pe apostol să scrie această scrisoare. Conţinutul ei este o îmbărbătare a Bisericii, un răspuns dat unei lipse de înţelegere asupra stării celor morţi la venirea Domnului şi un îndemn la o viaţă de sfinţenie în aşteptarea măreţelor evenimente viitoare. Accentul epistolei este pus pe statornicia credinţei în Cristos (1 Tes. 3:8) şi pe o continuă creştere în dragoste şi curăţie (1 Tes. 1:3-10; 2:12-20; 3:10-13; 4:1-5:28). Cartea se ocupă şi cu celelalte aspecte ale vieţuirii creştine, totul fiind impulsionat de această anticipaţie fericită a revenirii Domnului Isus în slavă.

Nimeni nu a spus vreodată că învăţătura despre lucrurile viitoare şi mai ales cea despre venirea Domnului nu va naşte greşeli de interpretare şi de aplicare în practică. Ar fi fost chiar de mirare dacă Diavolul nu s-ar fi năpustit cu înverşunare să anihileze extraordinarul impact al acestor învăţături.

Satan are două metode de împiedicare a planurilor lui Dumnezeu. Una este este aceea de a-i opri, pur şi simplu, pe oameni să ia cunoştinţă de lucrările lui Dumnezeu, iar a doua constă în pervertirea învăţăturilor primite de oameni din partea lui Dumnezeu.

Credincioşii din Tesalonic aflaseră de la Pavel despre lucrurile viitoare şi despre venirea Domnului, aşa că Diavolul nu mai putea împiedica această revelare. Tot ceea ce-i mai rămăsese de făcut era să încerce să denatureze această învăţătură şi să-i facă pe cei credincioşi să o aplice în mod greşit în practică.

Problema celor din Tesalonic s-a ivit atunci cînd unii dintre credincioşii adunării au murit şi Diavolul a semănat în inimile celor rămaşi deznădejdea şi tristeţea. Cumva, cei din Tesalonic ştiau că Domnul îi va lua la cer, dar nu le era deloc clară soarta celor care vor muri pînă la venirea Domnului. Pavel le răspunde la această nedumerire în 1 Tes. 4:13-18.

Este evident că greşelile de interpretare nu se elimină prin restrîngerea învăţăturii, ci prin mai multă învăţătură. Aceasta a fost metoda folosită de Pavel. El nu a spus un fel de: „Iertaţi-mă fraţilor! Îmi dau seama că v-am băgat în lucruri pe care nu este bine să le ştiţi. Mai bine nu vă spuneam despre venirea Domnului”, ci i-a condus pe cei din Tesalonic la o înţelegere mai profundă.

Remarcaţi autoritatea celor spuse de Pavel:

„Iată, în adevăr, ce vă spunem prin Cuvîntul Domnului…” (1 Tes. 4:15).

Aici nu mai este vorba despre păreri personale sau despre interpretări de ale lui Pavel. Domnul Isus personal i-a încredinţat acest mesaj pentru Biserică!

Cuvinte cheie şi terne caracteristice: Epistola cuprinde descoperirea unor aspecte ale „răpirii” Bisericii la venirea Domnului, pe care nu le mai găsim în nici o altă epistolă. Textul ne dă o cronologie a secvenţelor în care se vor petrece evenimentele legate de învierea celor morţi, transformarea celor vii şi ridicarea credincioşilor „în nori” pentru a-L întîlni acolo pe Domnul (1 Tes. 4:16-18).

SCHIŢA CĂRŢII
1 Tesaloniceni – Cristos, nădejdea noastră.

Cuvînt de salut 1:1

I. PRIVIND ÎNAPOI: Cum au fost ei salvaţi (cap. 1-3)

a) CONVERTIRE EXEMPLARĂ (cap.1)
Au cunoscut puterea Evangheliei (5), au devenit exemple (6, 7) şi martori (8-10)

b) EVANGHELISM EXEMPLAR (cap.2)
În motivare (1-6), în conduită (7-12), în mesaj (13-16)

c) PURTARE DE GRIJĂ EXEMPLARĂ (cap.3)
Preocupare (1-5), creştere (6-8), rugăciune fierbinte (9-13)

II. PRIVIND ÎNAINTE: Cum trebuie ei să trăiască (cap. 4-5)

a) Chemare şi conduită (4:1-12)
În lumina voiei lui Dumnezeu.

b) Mîngîiere şi îndemn (5:12-24)
În aşteptarea venirii Domnului.

c) Rînduială şi credincioşie (5:12-24)
În trăirea părtăşiei creştine.

Cerere şi benedicţia (5:25-28)

+++

Comentariu aplicativ: Chemarea Europei

Introducere

Viața creștină este un răspuns la viața și învățătura Domnului Isus. Privită din acest unghi de vedere, ucenicia noastră este foarte dependentă de escatologia pe care ne-o însușim. Ceea ce facem noi acum depinde de ceea ce va face El la revenirea Lui. Această realitate a fost anticipată de Domnul Isus într-una din pildele Sale:

„Şi Domnul a zis: ,,Cine este ispravnicul credincios şi înţelept, pe care -l va pune stăpînul său peste slugile sale, ca să le dea partea lor de hrană la vremea potrivită? Ferice de robul acela, pe care stăpînul, la venirea lui, îl va găsi făcînd aşa! Adevărat vă spun, că îl va pune peste toată avuţia sa.

Dar dacă robul acela zice în inima lui: ,Stăpînul meu zăboveşte să vină`; dacă va începe să bată pe slugi şi pe slujnice, să mănînce, să bea şi să se îmbete, stăpînul robului aceluia va veni în ziua în care el nu se aşteaptă, şi în ceasul în care nu ştie, şi -l va tăia în bucăţi; şi soarta lui va fi soarta celor necredincioşi în lucrul încredinţat lor. Robul acela, care a ştiut voia stăpînului său, şi nu s-a pregătit deloc, şi n-a lucrat după voia lui, va fi bătut cu multe lovituri. Dar cine n-a ştiu-o, şi a făcut lucruri vrednice de lovituri, va fi bătut cu puţine lovituri.

Cui i s-a dat mult, i se va cere mult; şi cui i s-a încredinţat mult, i se va cere mai mult“ (Luca 12:42-48)

Evanghelia nu este completă dacă nu cuprinde și vestea că Domnul Isus, Mântuitorul și Domnul nostru, se va întoarce să-Și instaureze împărăția pe Pământ. ,,Stăpânul nu va zăbovi“, ci va veni exact atunci când trebuie să vină. Cum ne va găsi însă pe noi, pe mine și pe tine? Iată întrebări care trebuie să ne preocupe când ne apropiem să studiem aceste două epistole scrise de apostolul Pavel creștinilor din cetatea greacă Tesalonic.

„Căci ei înşişi istorisesc ce primire ne-aţi făcut, şi cum dela idoli v’aţi întors la Dumnezeu, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu şi adevărat, şi să aşteptaţi din ceruri pe Fiul Său, pe care L -a înviat din morţi: pe Isus, care ne izbăveşte de mînia viitoare“ (1 Tes. 1:9-10).

Oricine vrea să înțeleagă bine aceste scrisori trebuie să citească în Faptele Apostolilor câte ceva despre omul care le-a scris, despre oamenii care le-au citit și despre condițiile care au făcut necesare aceste dialoguri. Vom începe deci cu o privire asupra întâlnirii apostolului Pavel cu oamenii din Tesalonic, așa cum este descrisă ea în cartea Faptelor Apostolilor.

Pentru cei ce vor să citească în mod sistematic prima epistolă a lui Pavel către Tesaloniceni, iată o împărțire tematică a textului:

1 Tesaloniceni

Tema: Venirea Domnului Isus pentru Biserică
Pasajul cheie: 1 Tes. 5:9-10

  1. Pavel se uită în trecut (1-3)
  2. Cum s-a născut biserica – 1
  3. Cum a fost hrănită biserica – 2
  4. Cum a fost așezată biserica − 3
  5. Pavel se uită în viitor (4-5)
    (Cum să umble biserica)
  1. În sfințenie – 4:1-8
  2. În armonie – 4:9-10
  3. În sinceritate – 4:11-12
  4. Îm nădejde – 4:13 − 5:11
  5. În întrajutorare – 5:12-28

 

Să-mi fie îngăduit însă libertatea de a nu mă apropia de conținutul primel epistole a lui Pavel către Tesaloniceni cu atitudinea studentului obsedat de examinarea academică a nivelului lucrării sale, ci mai degrabă cu inima ucenicului care caută să calce grijuliu pe urmele lăsate de unul dintre cei mai însemnați apostoli. N-am să disec aceste epistole care mustesc încă a viață, ci am să le parcurg cu înfirbântarea celui chemat să înțeleagă frământările și suferințele unui dascăl îndrăgostit până la pasiune de nevârstnicii săi discipoli.

Capitolele studiului meu se vor intitula:

  1. Pavel – un apostol plin de răbdare
  2. Pavel – un apostol hăituit, dar preocupat de biserici
  3. Pavel – un apostol cu teologia sistematizată
  4. Pavel – un apostol forțat să se apere
  5. Pavel – un apostol preocupat de maturizarea ucenicilor
  6. Pavel – un apostol cu nădejde pentru cei adormiți

Câteva cuvinte despre Pavel, „șoșbenul divin“

Biserica este Mireasa Domnului Isus, născută din coapsa Sa străpunsă și destinată pentru un destin etern unic, printr-o identificare unică cu Christos. Noul Testament prezintă istoria Bisericii sub metafora unei nunți evreiești. La mojoratul tradițional (30 de ani) Tatăl își prezintă Fiul preaiubit imediat după botezarea lui în Iordan (identificarea Lui cu rasa umană). După o activitate de aproximativ trei ani, Fiul pleacă la cer ca să facă ceea ce era rânduit („să vă pregătesc un loc“), iar de acolo se va întoarce ca să ne ia la Sine, spre nuntă și spre intrarea noastră într-un destin ceresc unic, prefigurat încă din zopii istoriei prin unirea dintre Adam și Eva:

„Căci nimeni nu şi-a urît vreodată trupul lui, ci îl hrăneşte, îl îngrijeşte cu drag, ca şi Hristos Biserica; pentrucă noi sîntem mădulare ale trupului Lui, carne din carnea Lui şi os din oasele Lui. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mamă-sa, şi se va lipi de nevastă-sa, şi cei doi vor fi un singur trup“. Taina aceasta este mare – (vorbesc despre Hristos şi despre Biserică)“ (Efes. 5:29-32).

Ca și Ioan botezătorul, apostolul Pavel a știut că „nu este el mirele“, dar că a fost chemat să fie prietenul Mirelui, „șoșbenul“ în limba ebraică, cel chemat să îngrijească de mireasă și de nuntă.

„Drept răspuns, Ioan i -a zis: ,,Omul nu poate primi decît ce -i este dat din cer. Voi înşivă îmi sînteţi martori că am zis: ,,Nu sînt eu Hristosul, ci sînt trimes înaintea Lui. Cine are mireasă, este mire; dar prietenul mirelui, care stă şi -l ascultă, se bucură foarte mult cînd aude glasul mirelui: şi această bucurie, care este a mea, este deplină. Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micşorez“ (Ioan 3:27-30).

În iudaismul primului secol, „șoșben“-ul era cel responsabil cu toate lucrurile aferente unei nunți, chiar și paznic al iatacului miresei. Ioan botezătorul a fost cel care a pregătit, în pustie, calea Domnului, după profeția din Isaia:

„Un glas strigă: ,,Pregătiţi în pustie calea Domnului, neteziţi în locurile uscate un drum pentru Dumnezeul nostru! Orice vale să fie înălţată, orice munte şi orice deal să fie plecate, coastele să se prefacă în cîmpii, şi strîmtorile în vîlcele! Atunci se va descoperi slava Domnului, şi în clipa aceea orice făptură o va vedea; căci gura Domnului a vorbit“ (Isaia 40:3-5).

Șoșbenul era intermediarul pe care Mirele și mireasa le schimbau între ei în ziua nunții, când erau încă departe unul de altul. Tot el era singurul bărbat de încredere căruia îi era îngăduit să stea cu mireasa în iatac în așteptarea mirelui. Când venea ceasul așteptat, mirele striga de afară, iar șoșbenul îi dădea voie să intre.

Pavel avea convingerea că și el funcționează de pe poziția unui șoșben responsabil față de Christos pentru pregătirile Bisericii-Mireasă. Iată cum se identifică el într-un pasaj adresat bisericii din Corint:

„Căci sînt gelos de voi cu o gelozie după voia lui Dumnezeu, pentrucă v’am logodit cu un bărbat, ca să vă înfăţişez înaintea lui Hristos ca pe o fecioară curată. Dar mă tem ca, după cum şarpele a amăgit pe Eva cu şiretlicul lui, tot aşa şi gîndurile voastre să nu se strice dela curăţia şi credincioşia care este faţă de Christos“ (2 Cor. 11:2-3).

Dorința lui Dumnezeu a fost ca din Mireasa Domnului Isus să facă parte oameni din orice seminție, orice limbă și orice neam de pe fața pământului. Împreună cu evreii care au crezut în El, aceștia au fost în planul lui Dumnezeu pentru mântuire. Vorbindu-le ucenicilor Săi evrei, Domnul a zis:

„Mai am şi alte oi, cari nu sînt din staulul acesta; şi pe acelea trebuie să le aduc. Ele vor asculta de glasul Meu, şi va fi o turmă şi un Păstor“ (Ioan 10:16).

Chemarea lui Pavel spre Macedonia din Europa a însemnat un pas major făcut de Dumnezeu către oile rătăcite dinafara staulului național al poporului Israel. Ajuns în Tesalonic, apostolul Pavel continuă să-și prezinte misiunea tot în termenii nunții evreiești. El anunță că lumea va fi nu numai nepregătită, ci de-a dreptul ostilă planului de nuntă făcut de Dumnezeu pentru Fiul Său, așa că Fiul va trebui să vină „ca un hoț, noaptea“ ca să-și „răpească“ Mireasa. Dar … să nu anticipăm.

 

1. Pavel – un apostol plin de răbdare

O chemare din noapte – „Treci în Macedonia și ajută-ne!“

Născută în contextul oriental din Asia Mică, Evanghelia a fost destinată încă de la început să ajungă „până la marginile pământului“ (Fapte 1:8) și să confrunte toate învățăturile și religiile false despre Dumnezeu și lume. Primul pas al Evangheliei spre Europa a fost un vis, un vis de noapte pus în mintea apostolului Pavel de însuși Dumnezeu:

„Noaptea, Pavel a avut o vedenie: un om din Macedonia sta în picioare şi i-a făcut următoarea rugăminte: ,,Treci în Macedonia, şi ajută-ne!“ După vedenia aceasta a lui Pavel, am căutat îndată să ne ducem în Macedonia, căci înţelegeam că Domnul ne cheamă să le vestim Evanghelia“ (Fapte 16:9-10).

Macedonia“ de care se vorbește în text este ceea ce mai rămăsese în continentul european din fostul Imperiu al lui Alexandru Macedon. De exemplu, numele orașului Filipi vine de la Numele lui Filip al doilea, un rege al Macedoniei, iar numele Tesalonic vine d ela o prințesă numită Tesalonica (Tesalos plus ,,nike“ care înseamnă victorie), născută chiar în ziua marii victoria macedoniene de la Tesalia (353/352 î.Ch).

Trecerea lui Pavel în Macedonia a marcat prima confruntare dintre învățătura lui Christos și marea tradiție filosofico-religioasă a Greciei. Creştinismul era încă tînăr, plin de putere şi de entuziasm. Biserica apăruse ca o revărsare de prospeţime într-o lume intrată în putrefacţia păcatului. Totul în jur părea că se prăbuşeşte. Religiile de altădată nu mai erau decît umbre. Filosofiile se transformaseră în păreri discutabile. Deasupra tuturor se aşezase, strivind tot, sandala imperială a Romei. Forţa subjugase încă o dată spiritul. Carnea şi pornirile ei puseseră stăpînirea pe lume. Egoismul, cruzimea, jaful şi uciderea erau răspîndite la culme pe toată faţa pămîntului.

„Ce este Adevărul?” nu mai preocupa aproape pe nimeni. „Adevărul” zilei era dictat de cei care deţineau puterea.

Religiozitatea, evlavia şi înfrînarea nu se mai întîlneau decît pe alocuri. „Omul” era în centrul preocupărilor lumii.

Cezarul fusese declarat „Zeu” şi astfel de zei dictau destinul popoarelor.

În confuzia care domnea pretutindeni, Evanghelia creştină a apărut ca un fulger în noapte, brăzdînd întunerecul care se lăsase greu. Ea se prezenta tuturor ca o veste nouă venită din ceruri şi într-adevăr de aşa ceva aveau nevoie oamenii. Învăţătura ei antagoniza pretenţiile Romei care-l ridicase pe Cezar printre zei. Evanghelia prezenta calea inversă, calea prin care Dumnezeu însuşi coborîse în mijlocul oamenilor. Biserica creştină prezenta lumii, nu o nouă învăţătură şi nici o nouă formă de organizare, ci o Persoană care a trăit o viaţă exemplară. Fusese o viaţă trăită între oameni, dar într-atît de deosebită, într-atît de unică în măreţia ei, în iubirea ei ne-pămînteană, în absoluta ei puritate şi-n completa ei dăruire de sine, încît această viaţă atrăgea cu puterea ei de fascinaţie pe toţi cei care aflau de existenţa ei. Isus-Mîntuitorul, arătase lumii pentru prima dată ce face şi cum este Dumnezeul care a creiat universul.

Viaţa acestui întemeietor al creştinismului nu se sfîrşise odată cu moartea. Ea continua să trăiască dincolo de înviere, manifestîndu-se cu putere în existenţa şi faptele Bisericii. Cristos trăia şi în cer, dar şi în creştinii primului secol.

Filipi era un fel de Romă în miniatură. Limba oficială era latina, dar pretutindeni pe străzi se vorbea greceşte. Numele vechi al cetăţii Filipi fusese mai întîi Datos, iar apoi Krenides, care se poate traduce prin „izvoarele” sau „puţurile”.

Numele de „Filipi” îi fusese dat de tatăl lui Alexandru cel Mare, Filip, care îşi făcuse o avere imensă cu aurul scos din minele din împrejurimi. Cetatea se afla într-o regiune extraordinar de bogată. Un sol fertil şi un subsol încărcat de metale preţioase îi aduseseră foarte curînd celebritatea.

Dincolo de toate acestea, plasarea oraşului într-o depresiune montană care funcţiona ca o veritabilă „poartă” între Europa şi Asia, îi adusese afluenţă comercială şi-l determinase pe Cezar Augustus să declare cetatea Filipi: „Colonie Romană”. Coloniile din Imperiu nu erau cuceriri noi, ca în terminologiile folosite de noi astăzi. Ele erau mai degrabă oraşe noi, formate din „Legionari” retraşi la pensie după împlinirea datoriilor militare. Aşa se explică faptul că, în ciuda numărului de locuitori greco-macedoneni, majoritatea cetăţenilor din Filipi se numeau „romani”:

„I-au dat pe mîna dregătorilor şi au zis: „Oamenii aceştia ne tulbură cetatea; sînt nişte ludei, care vestesc nişte obiceiuri pe care noi, Romanii, nu trebuie să le primim, nici să le urmăm” (Fapte 16:20-21)

Apostolul Pavel a fost apostolul Neamurilor, iar captolele 16 și 17 din cartea Faptele Apostolilor surprind evenimentele care au marcat trecerea lui Pavel din continentul Asiatic în Europa. Nu că Pavel ar fi avut această strategie de lucru, dar Dumnezeu i-a modificat planurile.

„Fiindcă au fost opriţi de Duhul Sfânt să vestească Cuvântul în Asia, au trecut prin ţinutul Frigiei şi Galatiei. Ajunşi lângă Misia, se pregăteau să intre în Bitinia; dar Duhul lui Isus nu le-a dat voie. Au trecut atunci prin Misia, şi s-au pogorât la Troa.“ (Fapte 16:6-8).

Înainte de a vedea alte lucruri, vă propun să stăruim puțin la un studiu de ucenicie. Succesiunea de întâmplări din capitolul 16 din Faptele Apostolilor ne ajută să privim ca printr-o fereastră în inima acestui lucrător extraordinar al lui Dumnezeu și să vedem cum a acceptat El călăuzirea divină.

Se spune că „Punctualitatea este politețea regilor!“ Monarhii sunt singurii care-și pot permite să întârzie fără să poată fi criticați. O întârziere de câteva minute este chiar de dorit pentru cei ce vor să-și dea importanță și să impună respect. O întârziere îl pune pe fiecare la locul lui, pe rege îl așează deasupra celorlalți, iar pe ceilalți îi așează sub autoritatea regală.

La fel și Dumnezeu l-a făcut pe Pavel de multe ori să aștepte. Chiar dacă Dumnezeu i-a acordat privilegiul de a-l duce o dată „în cel de al treilea cer“ (2 Cor. 12:1-10), asta nu L-a împiedicat să nu răspundă apoi rugăciunilor lui stăruitoare. Pavel ne spune că s-a dus la Dumnezeu „de trei ori“ cu problema „țepușului“ care-i stânjenea activitatea. De ce a trebuit să meargă de trei ori? De ce nu l-a ascultat Dumnezeu de prima dată? De ce nu l-a ascultat nici măcar a treia oară? Răspunsul a fost simplu și ni-l dă chiar Pavel: „ca să nu mă îngâmf“ (2 Cor. 12:7).

Pavel n-a putut să se ducă la Dumnezeu cu îndrăzneala obraznică a celui care tocmai fusese răpit la cer! El n-a putut să spună: „Hei, Doamne! Sunt eu! Nu mă cunoști? Sunt Pavel care am fost acum câteva zile la Tine!“ Dumnezeu l-a ținut în anticamera tronului. Iar artunci când l-a primit l-a pus la punct, așezându-l la locul smereniei:

„Şi El mi-a zis: ,,Harul Meu îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită“ (2 Cor. 12:9a).

Când ne răspunde la rugăciuni, Dumnezeu ne mărește credința; când amână să ne răspundă, El ne mărește răbdarea, iar când refuză să ne răspundă, El știe că ne putem descurca cu ceea ce ne-a dat deja. În relația cu Dumnezeu, Pavel a învățat pe propria piele că trebuie să accepte voia divină ca pe autoritatea supremă. Mai mult, Pavel a învățat că Dumnezeu nu are nevoie de lucrători „mari și tari“ ca să-și arate slava. Dimpotrivă, cu cât e mai mic lucrătorul, cu atât este mai mare slava Celui care-Și arată atotputernicia prin el:

„Deci mă voi lăuda mult mai bucuros cu slăbiciunile mele, pentruca puterea lui Christos să rămână în mine. De aceea simt plăcere în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări, pentru Christos; căci când sunt slab, atunci sunt tare“ (2 Cor. 12:9b-10).

Din această experiența a izvorât apoi concluzia că Dumnezeu vrea să demonstreze lumii suveranitatea și superioritatea căilor Sale prin oameni mici și neînsemnați:

„Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele înţelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele tari“ (1 Cor. 1:27).

Pavel ne spune că unul din „semnele“ adevăratei apostolii este această „răbdare“ pe care trebuie să o manifeste slujitorii lui Dumnezeu. În pasajul care urmează în Biblie celui din care am citat, apostolul ne spune că dovada, atestatul, chemării la apostolie nu sunt „descoperirile cerești“, oricât de senzaționale ar fi fost acelea, ci această umilă deferență în fața inițiativelor divine, numită atât de neatrăgător: „răbdare“.

„Semnele unui apostol le-ați avut printre voi în toată răbdarea, …“ (2 Cor. 12:11).

Iată o trăsătură de caracter care nu se poate învăța în școlile teologice sau din cărți! Vă invit să vedem împreună cum s-a manifestat răbdarea apostolică în prima vizită făcută de Pavel în Macedonia europeană.

Unde-i macedoneanul acela?

Capitolul 16 din cartea Faptele Apostolilor ni-l arată pe Pavel … așteptând, așezat într-o totală dependență de inițiativele divine. A fost o „așteptare activă“, dar tot așteptare a fost. Pavel nu a stat cu brațele încrucișate, ca mulți alți lucrători leneși din vremea noastră, ci, în așteptarea unui mesaj mai clar, a găsit întotdeauna ceva de făcut.

Apostolul a trebuit să aștepte ca Dumnezeu să-i dea un ajutor potrivit pentru călătoriile misionare (Fapte16:1-5). Dumnezeu nu i l-a dat pe Timotei imediat ce Pavel a fost părăsit de Ioan Marcu. A trebuit să aștepte. Iar când l-a primit pe Timotei, n-a primit un om așa cum ar fi vrut el, viteaz, îndrăzneț și tare. Timotei a fost timid, bolnăvicios și cu frică de oameni. Aduceți-vă aminte de sfaturile pe care a trebuit să i le dea Pavel:

„Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste și de chibzuință“ (2 Tim. 1:7)

Și acel controversat: „Să nu bei numai apă, ci să iei și puțin vin din pricina stomacului tău“, ciuruit probabil de nervii timidității …

Așa cum am spus deja, inițiativa trecerii înspre Europa nu i-a aparținut lui Pavel, ci a fost o schimbare de planuri în ascultare de călăuzirea divină. Plin de bucurie după întâlnirea Consiliului dela Ierusalim, apostolul Pavel cutreiera pe atunci bisericile ca să le întărească în Evanghelie și să le spună că nu trebuie să se mai supună și străvechii legi mozaice.

Deși era un apostol, Pavel n-a știut întotdeauna ce dorea Domnul de la el. Oprit să meargă acolo unde ar fi vrut inițial, el a primit în vis o călăuzire surprinzătoare: „Treci în Macedonia și ajută-ne“. Chemarea i-a fost făcută de un om îmbrăcat în straie de macedonean …

„Pe când trecea prin cetăţi, învăţa pe fraţi să păzească hotărârile apostolilor şi presbiterilor din Ierusalim. Bisericile se întăreau în credinţă, şi sporeau la număr din zi în zi. Fiindcă au fost opriţi de Duhul Sfânt să vestească Cuvântul în Asia, au trecut prin ţinutul Frigiei şi Galatiei.  Ajunşi lângă Misia, se pregăteau să intre în Bitinia; dar Duhul lui Isus nu le-a dat voie. Au trecut atunci prin Misia, şi s-au pogorât la Troa.

Noaptea, Pavel a avut o vedenie: un om din Macedonia sta în picioare şi i-a făcut următoarea rugăminte: „Treci în Macedonia, şi ajută-ne!“ După vedenia aceasta a lui Pavel, am căutat îndată să ne ducem în Macedonia, căci înţelegeam că Domnul ne cheamă să le vestim Evanghelia“ (Fapte 16:4-10).

Echipa misionară care a trecut atunci marea dinspre Asia spre Europa a fost alcătuită din apostolul Pavel, Sila, Timotei și doctorul Luca. Oricât s-au uitat ei în jur însă, în Filipi n-au dat de macedoneanul pe care-l văzuse Pavel în vis. Au trebuit deci iar să … aștepte:

„Dupăce am pornit din Troa, am mers cu corabia drept la Samotracia, şi a doua zi ne-am oprit la Neapolis. De acolo ne-am dus la Filipi, care este cea dintîi cetate dintr’un ţinut al Macedoniei, şi o colonie romană. În cetatea aceasta am stat câteva zile“ (16:11-15).

Nerăbdarea este o așteptare grăbită. Pavel a știut să aștepte. Când timp de trei zile „macedoneanul“ nu s-a ivit, Pavel s-a dus să-i găsească pe evreii săi. Știa două lucruri: că ei trebuie să se adune într-o zi de sabat și că locul de închinare trebuie să fie neapărat acolo unde era o apă curgătoare, ca ei să-și poată îndeplini spălările rituale. S-a dus deci, i-a găsit, a stat de vorbă cu ei și o evreică s-a încreștinat. „Punct ochit, punct lovit“ veți spune, dar n-a fost așa. Aceasta nu era „macedoneanul“ pe care-l văzuse în vis. Se prea poate ca Pavel să fi spus: „Doamne, pentru evrei nu trebuia să vin până în Macedonia! Îi avem acolo, în continentul nostru. Unde-i macedoneanul acela care mă chema în vis?“

Dumnezeu l-a lăsat să aștepte. Pavel și-a făcut de treabă în continuare cu evreii, dar și acolo a avut o problemă. Timp de „mai multe zile“ o roabă din Filipi care avea un duh de ghicire se ținea după el și-i făcea „reclamă“ (Fapte 16:16-18). Pavel n-a mustrat-o din prima zi. A răbdat și a … așteptat. Până la urmă tot a izbucnit. Era la mijloc acceptarea unui compromis care l-ar fi făcut pe Domnul Isus asociatul unor zei păgâni. Domnul Isus n-avea nevoie de reclama binevoitoare a dușmanului demonic!

„Aşa a făcut ea timp de mai multe zile. Pavel, necăjit, s-a întors, şi a zis duhului: ,,În Numele lui Isus Christos îţi poruncesc să ieşi din ea“ (Fapte 16:18).

Tărășenia s-a lăsat însă cu scandal. Evenimentul l-a propulsat pe Pavel în atenția orașului și nimeni nu i-a fost binevoitor. Intrase pe teritoriu străin, declanșând o înfruntare teribilă, nu cu oamenii din cetate, ci cu forțele spirituale care-i țineau robi. Stăpânii roabei, care făcuseră până atunci bani buni din „meseria“ celei cu duh de ghicire au declanșat o prigoană împotriva lui Pavel.

„Norodul s-a ridicat şi el împotriva lor, şi dregătorii au pus să le smulgă hainele de pe ei, şi au poruncit să-i bată cu nuiele. După ce le-au dat multe lovituri, i-au aruncat în temniţă, şi au dat în grijă temnicerului să-i păzească bine. Temnicerul, ca unul care primise o astfel de poruncă, i-a aruncat în temniţa din lăuntru, şi le-a băgat picioarele în butuci“ (Fapte 16:22-24).

Este de remarcat că Pavel nu s-a grăbit să se folosească de drepturile de cetățean roman ca să scape de suferințe. Există situații în care tot ceea ce cere Dumnezeu de la copiii Săi sunt: tăcere, răbdare și … lacrimi. Pavel și-a dus răbdarea până la capăt, așteptând ca Dumnezeu să intervină cumva și să-Și împlinească planurile Lui veșnice. În inima lui însă, cred că apostolul Pavel s-a rugat cam așa: „Doamne, aceasta este Macedonia care „mă așteaptă“? Doamne, unde este macedoneanul acela care are nevoie de ajutorul meu? Să fie oare între oamenii aceștia care se află împreună cu mine în temniță?“

Pavel n-a fost descurajat de întemnițare. Prin aceasta, apostolul ne-a dat o lecție tuturor celor care suferim de boala aceasta grea. Descurajarea se naște din nemulțumirea față de trecut, dezamăgirea față de prezent și neîncrederea în viitor. Ea adună la un loc ingratitudinea față de binecuvântările de ieri, indiferența față de oportunitățile de astăzi și nesiguranța față de surprizele zilei de mâine. Cine este îmbolnăvit de ea este orb la frumusețea din jur, surd la gemetele celor aflați în suferință și fără grai lângă cei care au nevoie de nădejde. Manifestările ei cuprind lipsa de răbdare, imaturitatea în gândire și cârtirea față de Dumnezeu.

În loc să se descurajeze, Pavel a făcut singurul lucru pe care putea-l putea face, bătut măr, plin de răni și de vânătăi, cu picioarele umflate în butuci, el s-a apucat să mărturisească  în temnița Evanghelia prin rugăciuni și cântece. Da, este posibil să evanghelizezi prin rugăciuni și cântece. Oamenii aflați atunci în temniță alături de Pavel și Sila nu mai auziseră niciodată o asemenea veste bună:

„Pe la miezul nopţii, Pavel şi Sila se rugau şi cântau cântări de laudă lui Dumnezeu; iar cei închişi îi ascultau“ (Fapte 16:25).

Unchiul meu, Badragan Vasile, a făcut o asemenea evanghelizare la vama din București. Pe când aștepta la o coadă imensă să-și ridice un pachet trimis din America, unchiu a început să cânte cântări creștine de la adunare. Ofițerul de servici i-a spus: „Termină cu prostiile astea!“ Pe vremea aceea, cântările creștine erau ofensatoare pentru autoritățile comuniste. Unchiu s-a scuzat, a tăcut o vreme, dar când s-a plictisit a luat-o iar cu cântatul. A cântat una, a cântat două, a cântat trei … Oamenii de la coadă îl ascultau cu interes și simpatie. Ofițerul a revenit nervos și i-a spus: „Treci în față, ia-ți pachetul și pleacă imediat de aici!“ Și așa, Vasile Badragan a fost răsplătit de Dumnezeu pentru credincioșia cu care a cântat. N-a mai trebuit să aștepte la coadă!

Socrul meu, Traian Ban a fost condamnat de regimul communist la 20 de ani de închisoare în anul 1958. Vina lui? Pe rechizitoriu a scris clar: „A căutat să răstoarne regimul politic prin … rugăciuni și cântări creștine la întâlnirile de acasă cu prietenii lui“. Nu, nu era o farsă și nici o glumă. Ideologii comuniști erau convinși de eficacitatea mărturiei creștine prin cântece și rugăciuni, chiar dacă nu citiseră … Faptele Apostolilor.

Cântarea și rugăciunea din noaptea petrecută în adâncul temniței n-a fost „excepția“, ci regula vieții apostolului Pavel. El recomandă aceeași metodă tuturor creștinilor:

„Vorbiţi între voi cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti, şi cântaţi şi aduceţi din toată inima laudă Domnului“ (Efes. 5:19).

În Filipi, după ce a cutremurat inimile oamenilor prin mărturia lui Pavel și Sila, Dumnezeu a cutremurat pământul de sub ei. Speriat că deținuții s-au folosit de cutremur și au fugit, temnicerul era cât pe aici să-și pună capăt zilelor. L-a salvat însă glasul lui Pavel:

„Deodată, s-a făcut un mare cutremur de pământ, aşa că s-au clătinat temeliile temniţei. Îndată, s-au deschis toate uşile, şi s-au deslegat legăturile fiecăruia. Temnicerul s-a deşteptat; şi, când a văzut uşile temniţei deschise, a scos sabia, şi era să se omoare, căci credea că cei închişi au fugit. Dar Pavel a strigat cu glas tare: „Să nu-ţi faci nici un rău, căci toţi suntem aici“ (Fapte 16:26-28).

Copleșit de toate cele întâmplate, temnicerul i-a scos pe cei doi din temnița teribilă, le-a spălat rănile, le-a ascultat mărturia și … a crezut în Domnul Isus Christos. Bătut, plin de vânătăi și de răni încă deschise, Pavel a stat în capul mesei în casa temnicerului și s-a uitat probabil fericit la cei din jurul lui, la atenția cu care-i sorbeau cuvintele de pe buze. Eu cred că doar atunci a priceput Pavel cine fusese macedoneanul pe care-l văzuse în vis.  Ce surpriză! Era tocmai … temnicerul.

Ce învățăm noi din această întâmplare? Multe! Suntem o generație care s-a obișnuit să primească totul instantaneu. Caracterul nu se formează însă în pripă. O ciupercă poate apare peste noapte, dar un stejar falnic nu ajunge la maturizare decât după foarte mulți ani de creștere. În relația noastră cu Dumnezeu, nu se poate însă să creștem fără „răbdare“. Creatorul ne va pune în tot felul de situații, total diferite unele de altele. Sunt ceasurile în care trebuie să creștem în răbdare:

„Fraţii mei, să priviţi ca o mare bucurie când treceţi prin felurite încercări, ca unii cari ştiţi că încercarea credinţei voastre lucrează răbdare. Dar răbdarea trebuie să-şi facă desăvârşit lucrarea, pentru ca să fiţi desăvârşiţi, întregi, şi să nu duceţi lipsă de nimic“ (Iacov 1:2-4).

Un creștin trebuie să aibă o răbdare … supranaturală. Un proverb chinezesc spune că „Cu răbdare, frunzele de dud se transformă în mătase!“ Cine s-ar îmbrăca în frunze de dud? Cine ar refuza însă veșminte de mătase? Frunzele de dud se transformă în mătase doar dacă ai răbdare și dacă ai niște … viermi care să lucreze.

Care sunt viermii care te prelucrează pe tine? Care sunt situațiile neplăcute prin care te trece Dumnezeu ca să scoată din tine tot ce este mai bun și mai prețios? Nu le disprețui. Nu te grăbi să scapi de ele. Ai nevoie de … răbdare.

Cuvântul inteligență derivă de la alte două cuvinte: „inter” și „legere” („inter“ însemnând „între”, iar „legere“ însemnând „a alege”). O persoană inteligentă, prin urmare, este cineva care a învățat „să aleagă între” mai multe variante. El știe că ceea ce este bun este mai de folos ca ceea ce este rău, că îndrăzneala poate depăși frica, că dragostea este superioară urii, că blândețea este de preferat cruzimii, că răbdarea este superioară intoleranței, mila aroganței și că adevărul este mai virtuos decât orice ignoranță. Cine alege să aibă răbdare este un om inteligent. C.H. Spurgeon a spus: „Știți cum a ajuns melcul pe corabia lui Noe? Încet, dar cu răbdare și perseverență“. Răbdarea este o verigă strict necesară în lanțul virtuților creștine:

„De aceea, daţi-vă şi voi toate silinţele ca să uniţi cu credinţa voastră fapta; cu fapta, cunoştinţa; cu cunoştinţa, înfrânarea; cu înfrânarea, răbdarea; cu răbdarea, evlavia; cu evlavia, dragostea de fraţi; cu dragostea de fraţi, iubirea de oameni. Căci, dacă aveţi din belşug aceste lucruri în voi, ele nu vă vor lăsa să fiţi nici leneşi, nici neroditori în ce priveşte deplina cunoştinţă a Domnului nostru Isus Christos“ (2 Petru 1:5-8).

Răbdarea ne face să fim biruitori asupra împrejurărilor și harnici în slujirea lui Dumnezeu:

„Ba mai mult, ne bucurăm chiar şi în necazurile noastre; căci ştim că necazul aduce răbdare, răbdarea aduce biruinţă în încercare, iar biruinţa aceasta aduce nădejdea“ (Rom. 5:3-4).

Cât de mare trebuie să fi fost surpriza temnicerului din Filipi când a aflat că Pavel era cetățean roman! Cât de mult trebuie să se fi mirat el că apostolul s-a lăsat totuși bătut pentru mărturia lui creștină. Ce impresie trebuie să fi lăsat asupra lui acest fapt! Pavel a plecat mai departe, dar a lăsat în urma lui un grup de „frați“ mângâiați de frumosul caracter al apostolului:

„Când s-a făcut ziuă, dregătorii au trimes pe cei ce purtau nuielele (Greceşte: lictori.), să spună temnicerului: „Dă drumul oamenilor acelora“. Şi temnicerul a spus lui Pavel aceste cuvinte: „Dregătorii au trimes să vi se dea drumul; acum dar, ieşiţi afară, şi duceţi-vă în pace“. Dar Pavel le-a zis: „După ce ne-au bătut cu nuiele în faţa tuturor, fără să fim judecaţi, pe noi, cari suntem romani, ne-au aruncat în temniţă, şi acum ne scot afară pe ascuns! Nu merge aşa! Să vină ei singuri să ne scoată afară!“

Cei ce purtau nuielele, au spus aceste cuvinte dregătorilor. Aceştia s-au temut, când au auzit că sunt romani. Dregătorii au venit să-i potolească, i-au scos afară din temniţă, şi i-au rugat să părăsească cetatea. Ei au ieşit din temniţă, şi au intrat în casa Lidiei; şi, după ce au văzut şi mângâiat pe fraţi, au plecat“ (Fapte 16:35-40).

Plin de răbdare în așteptarea unui colaborator, plin de răbdare în așteptarea unei călăuziri, plin de răbdare în identificarea unor posibili convertiți, plin de răbdare sub atacul demonic, plin de răbdare în bătăi și în persecuție, Pavel a putut clădi pe mărturia lăsată în urmă, îndemnându-i pe creștinii din Filipi și Tesalonic să privească viața și suferințele dintr-un foarte surprinzător punct de vedere. Vom vedea asta din textul scrisorilor pe care li le-a trimis ulterior.

 

2. Pavel – un apostol hăituit, dar preocupat de biserici

De la Filipi, Pavel, Sila și Timotei au plecat prin Amfipoli și Apolonia (capital provinciei) și au ajuns la Tesalonic (co-capitala provinciei romane), unde, după obiceiul lui, i-a căutat mai întâi pe evrei. Asta din cauza dragostei lui pentru cei din neamul lui (Rom. 9:1-3; 10:1) și din cauza principiului „întâi a iudeului“:

,,Căci mie nu mi-e ruşine de Evanghelia lui Hristos; fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru mîntuirea fiecăruia care crede: întîi a Iudeului, apoi a Grecului; deoarece în ea este descoperită o neprihănire, pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă şi care duce la credinţă, după cum este scris: ,,Cel neprihănit va trăi prin credinţă.“ (Rom. 1:16).

Pasajul din Faptele Apostolilor 17:1-14 ne prilejuiește întâlnirea cu oamenii cărora Pavel la va scrie mai tărziu două dintre epistolele sale. Sunt unele din cele mai timpurii scrieri din Noul Testament. Ca să le pătrundem mesajul va trebui să vedem mai întâi ce fel de oameni erau acești tesaloniceni și cuma fost întâlnirea lor cu Pavel.

„Pavel, după obiceiul său, a intrat în sinagogă. Trei zile de Sabat a vorbit cu ei din Scripturi, dovedind şi lămurind, că Hristosul trebuia să pătimească şi să învieze din morţi. ,,Şi acest Isus, pe care vi -L vestesc eu“, zicea el, ,,este Hristosul.“ Unii din ei, şi o mare mulţime de Greci temători de Dumnezeu, şi multe femei de frunte au crezut, şi au trecut de partea lui Pavel şi a lui Sila. Dar Iudeii cari nu crezuseră, de pizmă, au luat cu ei nişte oameni fără căpătîi din mulţime, au făcut gloată, şi au întărîtat cetatea. S’au năpustit asupra casei lui Iason, şi căutau pe Pavel şi pe Sila, ca să-i aducă afară la norod.

Fiindcă nu i-au găsit, au tîrît pe Iason şi pe vreo cîţiva fraţi înaintea dregătorilor cetăţii, şi strigau: ,,Oamenii aceştia, cari au răscolit lumea, au venit şi aici,  şi Iason i -a găzduit. Ei toţi lucrează împotriva poruncilor Cezarului, şi spun că este un alt Împărat: Isus.„ Prin aceste vorbe, Iudeii au turburat norodul şi pe dregătorii cetăţii, cari au dat drumul lui Iason şi celorlalţi, numai după ce au căpătat dela ei un zălog. Fraţii au trimes îndată, noaptea, pe Pavel şi pe Sila la Berea“ (Fapte 17:2-10a).

Textul ne vorbește despre patru categorii din sinagoga pe care a vizitat-o Pavel:

  • evrei care au primit Evanghelia despre împlinirea profețiilor prin Isus Christos,
  • o mare mulțime de „greci temători de Dumnezeu“ care au făcut la fel (aceștia erau ceea ce evreii numeau „prozeliți dela poartă“, oameni care credeau în Dumnezeul evreilor fără a fi membrii deplini în sinagoga evreilor),
  • „multe femei de frunte“ care au crezut și ele că „Isus, pe care-l propovăduia Pavel, este Christosul“ (acestea erau parte din „matroanele“ specifice culturii sociale grecești, femei în vărstă, cărora bărbații le cedaseră parțial dreptul de a organiza treburile de acasă și din cetate) și
  • evreii din Tesalonic care nu l-au crezut pe Pavel.

Expresia folosită de Luca, „au trecut de partea lui Pavel“ sugerează că între Pavel și evreii „care nu crezuseră“ se declanșase un conflict deschis. Împotrivitorii lui Pavel au tocmit niște oameni fără căpătâi, l-au denunțat pe Pavel în fața autorităților orașului și l-au forțat să fugă la adăpostul nopții. Este clar că ei au luat din Evanghelia lui Pavel numai ceea ce le-a convenit, transformând îngrijorarea lor religioasă într-o presupusă problemă politică cu implicații sociale. Viclenia lor a reușit și astfel asupra creștinilor din Tesalonic a început foarte de timpuriu un val de persecuție.

Aceste viespi turbate l-au urmărit apoi pe apostolul Pavel și la Berea, punându-l iar pe fugă spre Atena:

„Iudeii aceştia (din Berea) aveau o inimă mai aleasă decît cei din Tesalonic. Au primit Cuvîntul cu toată rîvna, şi cercetau Scripturile în fiecare zi, ca să vadă dacă ce li se spunea, este aşa. Mulţi dintre ei şi din femeile cu vază ale Grecilor, şi mulţi bărbaţi au crezut. Dar Iudeii din Tesalonic, cînd au aflat că Pavel vestea Cuvîntul lui Dumnezeu şi în Berea, au venit acolo, ca să turbure şi să aţîţe noroadele. Atunci fraţii au pornit îndată pe Pavel spre mare; Sila şi Timotei au rămas în Berea. Cei ce însoţeau pe Pavel, l-au dus pînă la Atena. Apoi s’au întors, cu însărcinarea să ducă lui Sila şi lui Timotei porunca să vină cît mai curînd la el“ (Fapte 17:11-15).

Ca fundal pentru studierea epistolelor scrise de Pavel către Tesaloniceni, aflăm deci două lucruri. Cel dintâi este că biserica de acolo s-a format în toiul unor controverse legate de felul în care Dumnezeu a împlinit profețiile mesianice prin Isus Christos și va instaura curând mult așteptata împărăție. Cel de al doilea este că Pavel a plecat „pe fugă“ de acolo și a rămas îngrijorat de impresia pe care aparenta lui slăbiciune va pune în umbră mărturia despre un Christos atotputernic. În realitate, apostolul a plecat din Tesalonic mai mult de dragul noilor convertiți de acolo. Prezența lui îi costase deja mult și risca să-I coste și mai mult.

„ … au dat drumul lui Iason şi celorlalţi, numai după ce au căpătat dela ei un zălog“ (Fapte 17:9b).

Convertiții din Corint au trebuit să plătească autorităților romane o mare sumă de bani drept cauțiune. Prezența lui Pavel în Tesalonic ar fi însemnat noi tulburări religioase , pierderea acestei sume și cine mai știe ce altfel de pedepse. Apostolul aplecat ca să evite toate acestea, dar a plecat și cu o mare îngrijorare în inimă.

Ambele două scrisori ale lui, scrise la doar două luni una de alta, vor fi pline de aceste două elemente, dovedind marea preocupare apostolică pentru cei din Tesalonic.

„ … ne-am arătat blînzi în mijlocul vostru, ca o doică ce-şi creşte cu drag copiii.“ (1 Tes. 2:7).

După plecarea din Tesalonic și ajungerea la Atena, Pavel a făcut tot ce a depins de el ca să se îngrijească de convertiții din Tesalonic. Mai mult, Pavel dorea din toată inima să se întoarcă la ei și să continue lucrarea de acolo:

„Deaceea, fiindcă nu mai puteam răbda, am socotit mai bine să fim lăsaţi singuri în Atena, şi v’am trimes pe Timotei, fratele nostru şi slujitorul lui Dumnezeu în Evanghelia lui Hristos, ca să vă întărească şi să vă îmbărbăteze în credinţa voastră, pentruca nimeni din voi să nu se clatine în aceste necazuri; căci ştiţi singuri că la aceasta sîntem rînduiţi. Şi cînd eram la voi, v’am spus mai dinainte că vom avea să suferim necazuri, ceeace s’a şi întîmplat, cum bine ştiţi. Astfel, în nerăbdarea mea, am trimes să-mi aducă ştiri despre credinţa voastră, de teamă ca nu cumva să vă fi ispitit Ispititorul, şi osteneala noastră să fi fost degeaba. Dar chiar acum a venit Timotei dela voi la noi, şi ne -a adus veşti bune despre credinţa şi dragostea voastră, că totdeauna păstraţi o plăcută aducere aminte despre noi, şi că doriţi să ne vedeţi, cum dorim şi noi să vă vedem pe voi“ (1 Tes. 3:1-6).

Persecuțiile urmăreau să-l îndepărteze pe Pavel de biserici, preocuparea pastorală îl făcea să dorească să fie întotdeauna împreună cu ele, să le crească și ca să zmulgă buruienile învățăturilor mincinoase din ogorul pe care lucre împreună cu Dumnezeu. Această sfâșiere lăuntrică este pecetea apostoliei lui Pavel.

„Pe adevărul lui Hristos care este în mine, nimeni nu-mi va răpi această pricină de laudă în ţinuturile Ahaiei! Pentruce? Pentrucă nu vă iubesc? Ştie Dumnezeu! Dar lucrez şi voi lucra astfel, pentru ca să tai orice prilej celor ce caută un prilej, ca să poată fi găsiţi deopotrivă cu mine în lucrurile cu cari se laudă. Oamenii aceştia sînt nişte apostoli mincinoşi, nişte lucrători înşelători, cari se prefac în apostoli ai lui Hristos. Şi nu este de mirare, căci chiar Satana se preface într-un înger de lumină. Nu este mare lucru dar, dacă şi slujitorii lui se prefac în slujitori ai neprihănirii. Sfîrşitul lor va fi după faptele lor. Iarăş spun: să nu mă creadă nimeni nebun. Sau altmintrelea, suferiţi-mă măcar ca nebun, ca să mă laud şi eu puţintel. Ce spun în această îndrăsneală, ca să mă laud, nu spun după Domnul, ci ca şi cum aş spune din nebunie.

De vreme ce mulţi se laudă după firea pămîntească, mă voi lăuda şi eu. Doar voi suferiţi cu plăcere pe nebuni, voi, cari sînteţi înţelepţi! Dacă vă robeşte cineva, dacă vă mănîncă cineva, dacă pune cineva mîna pe voi, dacă vă priveşte cineva de sus, dacă vă bate cineva peste obraz, suferiţi! Spre ruşinea mea o spun, că am fost slabi! Totuş, orice poate să pună înainte cineva-vorbesc în nebunie-pot pune şi eu înainte.

Sînt ei Evrei? Şi eu sînt! -Sînt ei Israeliţi? Şi eu sînt! -Sînt ei sămînţă a lui Avraam? Şi eu sînt! – Sînt ei slujitori ai lui Hristos? -vorbesc ca un ieşit din minţi-eu sînt şi mai mult. În osteneli şi mai mult; în temniţe, şi mai mult; în lovituri, fără număr; de multe ori în primejdii de moarte! De cinci ori am căpătat dela Iudei patruzeci de lovituri fără una; de trei ori am fost bătut cu nuiele; odată am fost împroşcat cu pietre; de trei ori s -a sfărîmat corabia cu mine; o noapte şi o zi am fost în adîncul mării. Deseori am fost în călătorii, în primejdii pe rîuri, în primejdii din partea tîlharilor, în primejdii din partea celor din neamul meu, în primejdii din partea păgânilor, în primejdii în cetăţi, în primejdii în pustie, în primejdii pe mare, în primejdii între fraţii mincinoşi. În osteneli şi necazuri, în priveghiuiri adesea, în foame şi sete, în posturi adesea, în frig şi lipsă de îmbrăcăminte! Şi, pe lîngă lucrurile de afară, în fiecare zi mă apasă grija pentru toate Bisericile“ (2 Cpr. 11:10-28).

Ce vom spune noi în fața unei pilde așa de frumoase? Cum ar trebui să fie cei chemați astăzi ,,să calce pe urmele lui Pavel, întru-cât și el a călcat pe urmele lui Christos“ ? Pilda marelui apostol ne-a făcut pe mulți să mergem înainte și să „ardem“ până la epuizare în grija pentru cei din Biserică.

Dau aici doar două exemple din viața păstorului Baptist Ioan Dan, care a ajuns într-o vreme să fie chiar președintele Uniunii Baptiste din România. „Cinstea“ aceasta nu i-a adus însă prea mult confort și câștig sub autoritățile comuniste.

Într-o ocazie, trimișii securității au venit să-l aresteze din casa unui om aflat pe o cornișă de sat. Fratele Dan s-a băgat sub o stivă mare de lemne, unde numai unul mic de statură ca el ar fi putut încape. Oamenii legii l-au căutat peste tot și nu l-au găsit. Au stat însă de pază câteva zile, așa că fratele Dan a rămas mult sub stiva aceeea de lemne. „Dumnezeu a avut grijă de mine. O găină și-a făcut și ea cuibarul sub stiva de lemne, așa că am avut în fiecare zi ouă ca să nu-mi fie nici foame, nici sete“.

Cu altă ocazie, autoritățile l-au prins și l-au închis într-un grajd în care era un taur cunoscut pentru violența lui. Fratele Dan s-a pregătit de moarte și s-a ascuns într-un colț. Taurul s-a năpustit spre el, dar coarnele mari au lovit în dreapta și stănga lui. Faptul că era așa de mic și subțirel l-a scăpat și de data aceea.

Gândul că că un om de talia apostolului Pavel n-a fost apreciat atunci la adevărata lui valoare, ci vorbit de rău și pus în balanța celor ce erau ispitiți să umble după învățători mincinoți ne mângâie și ne întărește totodată. Ca și Pavel altădată, și noi suntem plini de râvnă pentru cei convertiți, nu de dragul nostrum, ci de dragul Celui care ne-a chemat la o slujire așa de măreață. Priviți-l pe apostolul Pavel în sfâșierea lăuntrică scoasă la suprafață de nestatornicia convertiților din Corint:

„O, de aţi putea suferi puţintică nebunie din partea mea! Ei, haide, suferiţi-mă!  2Căci sînt gelos de voi cu o gelozie după voia lui Dumnezeu, pentrucă v’am logodit cu un bărbat, ca să vă înfăţişez înaintea lui Hristos ca pe o fecioară curată. Dar mă tem ca, după cum şarpele a amăgit pe Eva cu şiretlicul lui, tot aşa şi gîndurile voastre să nu se strice dela curăţia şi credincioşia care este faţă de Hristos. În adevăr, dacă vine cineva să vă propovăduiască un alt Isus pe care noi nu l-am propovăduit, sau dacă este vorba să primiţi un alt duh pe care nu l-aţi primit, sau o altă Evanghelie, pe care n’aţi primit -o, oh, cum îl îngăduiţi de bine! Dar socotesc că nici eu nu sînt cu nimic mai pe jos de apostolii aceştia ,,nespus de aleşi!„ Chiar dacă sînt un necioplit în vorbire, nu sînt însă şi în cunoştinţă; şi am arătat lucrul acesta printre voi, în tot felul şi în toate privinţele. Sau, am făcut un păcat, cînd m’am smerit pe mine însumi, ca să fiţi înălţaţi voi, şi v’am vestit fără plată Evanghelia lui Dumnezeu? Am despoiat alte Biserici, primind dela ele o plată, ca să vă pot sluji vouă. Şi cînd eram la voi, şi m’am găsit în nevoie, n’am fost sarcină nimănui; căci de nevoile mele au îngrijit fraţii, cînd veniseră din Macedonia. În toate m’am ferit, şi mă voi feri să vă îngreuiez cu ceva“ (2 Cor. 11:1-9).

Hăituit de autoritățile vremii, dar preocupat până la agonie de biserici, Pavel se vede criticat pe nedrept și înlocuit ieftin cu oameni care răspândeau în jur miresmele morții. Chiar și din această situație, el trăiește pentru credincioși, luptă pentru ei, se jertfește pentru ei. Ultima instanță care va judeca lucrarea lui și reacțiile lor va rămâne întotdeauna Dumnezeu și dreptatea Sa cea mare.

Așa a spus și Soren Kierkegaard, filosof și teolog olandez, într-una din cugetările lui memorabile:

„Oamenii cred că predicatorul este un actor pe o scenă şi că ei sunt criticii, care îl blamează sau îl laudă. Ceea ce ei nu ştiu este că, de fapt, ei sunt actorii de pe scenă; predicatorul este doar sufleorul care stă în culise și le aminteşte replicile pe care le-au uitat, iar Dumnezeu este ascultătorul care apreciază.”

 

3. Pavel – un teolog cu teologia sistematizată

Biserica din Tesalonic a fost născută sub persecuție, în condiții de totală opoziție, în doar câteva săptămâni, probabil în mai puțin de o lună. Toți plantatorii de biserici ar vrea să știe care a fost secretul care i-a înlesnit această performanță lui Pavel!

Cine-i citește cu atenție epistolele scrise bisericilor formate în timpul călătoriilor lui misionare, întrezărește parte din secretul lui extraordinar. Spun „parte din secretul reușitelor lui“, pentru că partea majoră a secretului a fost lucrarea irezistibilă a Duhului Sfânt. Nu Pavel a lucrat prin Duhul Sfânt, ci Duhul Sfânt a lucrat prin Pavel! Mântuirea oamenilor este pasiunea Duhului Sfânt, mereu în căutare de oameni prin care să se exprime.

În majoritatea epistolelor lui Pavel, chiar în debutul lor, în cadrul salutului apostolic există o referință la trei noțiuni distincte, cu siguranță „capitolele“ în care își distilase marele apostol învățătura teologică: credința, nădejdea și dragostea. Iată-le în primele versete din epistola scrisă tesalonicenilor:

„Pavel, Silvan şi Timotei (probabil că Luca se afla încă în Tesalonic), către Biserica Tesalonicenilor, care este în Dumnezeu Tatăl şi în Domnul Isus Christos: Har şi pace dela Dumnezeu, Tatăl nostru, şi dela Domnul Isus Christos. Mulţumim totdeauna lui Dumnezeu pentru voi toţi, pe cari vă pomenim necurmat în rugăciunile noastre; căci ne aducem aminte fără încetare, înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, de lucrarea credinţei voastre, de osteneala dragostei voastre şi de tăria nădejdii în Domnul nostru Isus Christos!“ (1 Tes. 1:1-3).

Iată și un tabel care ilustrează prezența acestor capitole care au „sistematizat“ teologia prezentată de apostolul Pavel:

Teologia lui Pavel

Trecut Prezent Viitor  
CREDINȚĂ DRAGOSTE NĂDEJDE  
„ … căci ne aducem aminte fără încetare, înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, de lucrarea credinţei voastre, de osteneala dragostei voastre şi de tăria nădejdii în Domnul nostru Isus Christos!“ 1 Tes. 1:3
 

„Dar noi, cari suntem fii ai zilei, să fim treji, să ne îmbrăcăm cu platoşa credinţei şi a dragostei, şi să avem drept coif nădejdea mântuirii.“

 

1 Tes. 5:8
„Acum dar rămân aceste trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea“. 1 Cor. 13:13
„Și am auzit despre credinţa voastră în Christos Isus, şi despre dragostea, pe care o aveţi faţă de toţi sfinţii, din pricina nădejdii care vă aşteaptă în ceruri şi despre care aţi auzit mai înainte în cuvântul adevărului Evangheliei …“ Coloseni 1:4-5
„De aceea şi eu, de când am auzit despre credinţa în Domnul Isus care este în voi, şi despre dragostea voastră pentru toţi sfinţii, nu încetez să aduc mulţămiri pentru voi, când vă pomenesc în rugăciunile mele. Şi mă rog ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Christos, Tatăl slavei, să vă dea un duh de înţelepciune şi de descoperire, în cunoaşterea Lui, şi să vă lumineze ochii inimii, ca să pricepeţi care este nădejdea chemării Lui, care este bogăţia slavei moştenirii Lui în sfinţi, …“ Efeseni 1:15-18
(1:5-11:36) (12:1-13:10) (13:11-14) Romani
(1:6 − 5:12) (5:13 − 6:10) ….. Galateni
„Trebuie să mulţumim totdeauna lui Dumnezeu pentru voi, fraţilor, cum se şi cuvine, pentru că credinţa voastră merge mereu crescând, şi dragostea fiecăruia din voi toţi faţă de ceilalţi se măreşte tot mai mult.“ ….. 2 Tesal 1:3

Dacă ar fi să găsim o definire a celor trei capitole ale teologiei lui Pavel, ar trebui să spunem cam așa:

Credința este în ceea ce a făcut Dumnezeu pentru noi prin Christos

Dragostea este în ceea ce-L lăsăm pe Dumnezeu să facă în noi prin Duhul Sfânt

Nădejdea este în ceea ce va face Dumnezeu pentru noi prin Isus Christos

Așa cum vom vedea, cea de a doua epistolă scrisă tesalonicenilor este un tratament pentru „nădejde“, pentru că cei de acolo aveau păreri greșite despre vremurile viitoare. Fiind greci convertiți la creștinism (mesianism), majoritatea membrilor tinerei biserici din Tesalonic nu erau prea familiarizați nici cu faptele lui Dumnezeu așa cum au fost ele consemnate în conținutul Vechiului Testament și nici cu viața, învățăturile, moartea și învierea Domnului Isus, care se petrecuseră în teritoriul îngust al Israelului. Religiile cunoscute de greci erau simple speculații filosofice, bazate pe idei năstrușnice sau pe influențe demonice. Creștinismul era și este un unicat, fiind singura religie care se bazează pe fapte, pe evenimente care s-au petrecut în trecut, pe evenimente obiective care se petrec azi și pe evenimente care se vor petrece în viitor. La finalul istoriei, când Dumnezeu va judeca lumea, oamenii se vor pleca în fața realității acestor fapte incontestabile. Iată cum folosește apostolul Pavel terminologia sistemului său teologic:

„ … v-am trimes pe Timotei, fratele nostru şi slujitorul lui Dumnezeu în Evanghelia lui Christos, ca să vă întărească şi să vă îmbărbăteze în credinţa voastră, … Astfel, în nerăbdarea mea, am trimes să-mi aducă ştiri despre credinţa voastră, de teamă ca nu cumva să vă fi ispitit Ispititorul, şi osteneala noastră să fi fost degeaba“ (1 Tes. 3:2,5) .

Pe măsura familiarizării cu datele din Cuvântul lui Dumnezeu, încrederea tesalonicenilor se așeza din ce în ce mai mult pe o temelie nezdruncinabilă:

„ … credinţa voastră merge mereu crescând“ (2 Tesal. 1:3).

Ce păcat că școlile teologice de azi au neglijat sistemul teologic folosit atunci de Pavel! Ce simplă și ce eficace a fost învățătura lui!

Avem încă o confirmare a celor trei capitole ale sistemului teologic folosit de Pavel din aprecierea răspunsului adecvat pe care l-au dat credincioșii din Tesalonic: ei au primit vestea bună, au părăsit viața idolatră, s-au întors la Dumnezeu și au început să aștepte revenirea Domnului Isus:

„Căci ei înşişi istorisesc ce primire ne-aţi făcut, şi cum dela idoli v-aţi întors la Dumnezeu, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu şi adevărat, şi să aşteptaţi din ceruri pe Fiul Său, pe care L-a înviat din morţi: pe Isus, care ne izbăveşte de mânia viitoare“ (1 Tes. 1:9-10).

Apostolul Pavel a fost înviorat să afle că tesalonicenii de la care plecase în condiții nu tocmai plăcute stăruiseră în credință și formaseră o biserică pe care o puteau lua ca exemplu și creștinii din alte părți:

„Ştim, fraţi prea iubiţi de Dumnezeu alegerea voastră. În adevăr, Evanghelia noastră v-a fost propovăduită nu numai cu vorbe, ci cu putere, cu Duhul Sfânt şi cu o mare îndrăzneală. Căci ştiţi că, din dragoste pentru voi am fost aşa printre voi. Şi voi înşivă aţi călcat pe urmele mele şi pe urmele Domnului, întrucât aţi primit Cuvântul în multe necazuri, cu bucuria care vine dela Duhul Sfânt; aşa că aţi ajuns o pildă pentru toţi credincioşii din Macedonia şi din Ahaia. În adevăr, nu numai că dela voi Cuvântul Domnului a răsunat prin Macedonia şi Ahaia, dar vestea despre credinţa voastră în Dumnezeu s-a răspândit pretutindeni, aşa că n-avem nevoie să mai vorbim de ea“ (1 Tes. 1:4-8).

Cea mai deplină confirmare a sistemului teologic folosit de Pavel vine însă din felul în care au fost așezate epistolele lui în canonul Noului Testament. Structural, primele 4 epistole (Romani, 1, 2 Corinteni, Galateni) vorbesc despre Credința mântuitoare ancorată în Crucea de la Golgota. După ele vin trei epistole (Efeseni, Filipeni și Coloseni) care se ocupă de Biserică, trupul spiritual armonios al celor care au crezut în Jertfa de la Cruce și formează acum o familie care trăiește în Dragoste. Ultimele două epistole (1, 2 Tesaloniceni) tratează esența Nădejdii creștine, venirea Domnului ca eveniment sigur și ca sursă de motivație pentru perseverența sfinților.

Unul din pasajele în care apostolul prezintă sistemul său teologic bazat pe trecut, prezent și viitor este 1 Corinteni 15, din care cităm aici doar prima parte. Urmăriți cum cele trei secțiuni sunt prezentate ca trei trepte sau etaje ale revelației dumnezeiești:

„Vă fac cunoscut, fraţilor Evanghelia, pe care v-am propovăduit-o, pe care aţi primit-o, în care aţi rămas, şi prin care sunteţi mântuiţi, dacă o ţineţi aşa după cum v-am propovăduit-o; altfel, degeaba aţi crezut.

V-am învăţat înainte de toate, aşa cum am primit şi eu: că Christos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; că a fost îngropat şi a înviat a treia zi, după Scripturi; şi că S-a arătat lui Chifa, apoi celor doisprezece. După aceea S-a arătat la peste cinci sute de fraţi deodată, dintre cari cei mai mulţi sunt încă în viaţă, iar unii au adormit. În urmă s-a arătat lui Iacov, apoi tuturor apostolilor. După ei toţi, ca unei stârpituri, mi s-a arătat şi mie. Căci eu sunt cel mai neînsemnat dintre apostoli; nu sunt vrednic să port numele de apostol, fiindcă am prigonit Biserica lui Dumnezeu. Prin harul lui Dumnezeu sunt ce sunt. Şi harul Lui faţă de mine n-a fost zadarnic; ba încă am lucrat mai mult decât toţi: totuşi nu eu, ci harul lui Dumnezeu, care este în mine.

Astfel dar, ori eu, ori ei, noi aşa propovăduim, şi voi aşa aţi crezut.

Iar dacă se propovăduieşte că Christos a înviat din morţi, cum zic unii dintre voi, că nu este o înviere a morţilor? Dacă nu este o înviere a morţilor, nici Christos n-a înviat. Şi dacă n-a înviat Christos, atunci propovăduirea noastră este zadarnică, şi zadarnică este şi credinţa voastră. Ba încă noi suntem descoperiţi şi ca martori mincinoşi ai lui Dumnezeu; fiindcă, am mărturisit despre Dumnezeu că El a înviat pe Christos, când nu L-a înviat, dacă este adevărat că morţii nu înviază. Căci, dacă nu înviază morţii, nici Christos n-a înviat. Şi dacă n-a înviat Christos, credinţa voastră este zadarnică, voi sunteţi încă în păcatele voastre, şi prin urmare şi cei ce au adormit în Christos, sunt pierduţi. Dacă numai pentru viaţa aceasta ne-am pus nădejdea în Christos, atunci suntem cei mai nenorociţi dintre toţi oamenii!

Dar acum, Christos a înviat din morţi, pârga celor adormiţi. Căci dacă moartea a venit prin om, tot prin om a venit şi învierea morţilor. Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Christos; dar fiecare la rândul cetei lui. Christos este cel dintâi rod; apoi, la venirea Lui, cei ce sunt ai lui Christos.

În urmă, va veni sfârşitul, când El va da Împărăţia în mâinile lui Dumnezeu Tatăl, după ce va fi nimicit orice domnie, orice stăpânire şi orice putere. Căci trebuie ca El să împărăţească până va pune pe toţi vrăjmaşii supt picioarele Sale. Vrăjmaşul cel din urmă, care va fi nimicit, va fi moartea. Dumnezeu, în adevăr, ,,a pus totul supt picioarele Lui“. Dar când zice că totul I-a fost supus, se înţelege că afară de Cel ce I-a supus totul. Şi când toate lucrurile Îi vor fi supuse, atunci chiar şi Fiul Se va supune Celui ce I-a supus toate lucrurile, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi“ (1 Cor. 15:1-28).

În teologie, ca și în viață, avem nevoie și de trecut și de prezent și de viitor. Prezentul este însumarea trecutului până la momentul de față. Viitorul este rodirea terenului actual din fertilizat cu experiențele și lecțiile învățate în trecut.

 

4. Pavel – un apostol forțat să se apere

În general, un lucrător al lui Dumnezeu nu trebuie să se apere. O va face Dumnezeu la vremea Lui. Uneori însă este vorba despre mult mai mult decât poziția și reputația lucrătorului! Este vorba despre reputația și progresul lucrării. Îmi aduc aminte de o ocazie de prin 1979 în care fratele Geabou Pascu, pastor pe atunci la Alexandria, a venit la amvonul bisericii noastre din București, N. Titulescu 56a, și a trântit la pământ un exemplar al revistei „Pentru Patrie“, spunând: „O revistă murdară și mincinoasă! Te scuipă și nu-ți dă nici măcar dreptul să te stergi pe obraz de scuipatul lor“.

Ce se întâmplase? Revista, editată de ministerul armatei din România socialistă, publicase un articol despre presupusele delapidări săvârșite de un grup de păstori baptiști. „Întâmplător“ erau exact aceiași păstori care inițiaseră semnarea unui memoriu către președintele Nicolae Ceaușescu, cerând libertatea garantată credincioșilor bapătiști prin Constituția țării. Iar „delapidările“ de care erau învinuiți nu erau de fapt decât niște cheltuieli ale bisericilor pentru care ei s-au hotărât că legea nu le cere să mai aștepte „aprobările“ din partea Departamentului Cultelor. Vorba fratelui Liviu Olah, când a fost și el luat la întrebări pentru această lipsă de așteptare după aprobările Departamentului Cultelor: „Domnule împuternicit, eu discut cu orice problemă vreți cu dumneavoastră, dar nu din cele care privesc lucrarea lui Dumnezeu.“ „Dar de ce, domnule Olah, noi suntem reprezentanții Statului pentru binele dumneavoastră?“ Răspunsul a venit simplu și clar: „Pentru că nu aveți Duhul Sfânt.“

Gestul fratelui Geabou Pascu a fost șocant și curajos. Cei din sală au amuțit. Nu se mai văzuse așa ceva și era de neconceput pentru debutul unei predici rostită în inima Bucureștiului. Nu a fost însă singurul gest șocant al păstorului din Alexandria. Când a aflat că prietenii și colegii lui fuseseră închiși de Securitate în arestul miliției din București, Geabou Pascu a venit din proprie inițiativă, cât a putut de repede, și a bătut la poarta SEcurității ca să fie arestat și el alături de cei „vinovați“. Astfel de gesture au fost apoi „criticate și osândite“ de informatorii plătiți care se aflau printre păstorii din cultul Baptist. Începuse Campania de „dezinformare“ și cei cu solda lui Iuda deplăngeau obrăznicia grupului care nu accepta suferința în anonimatul tăcerii „creștine“. Slavă Domnului că glasul acestor „slujitori vânduți“ care mulțumeau Statului ateu care încerca să reducă la tăcere și să discrediteze propovăduirea Evangheliei în societatea românească a fost neutralizat de publicitatea făcută grupului de păstori curajoși de postul de radio „Europa Liberă“. Am ascultat întâmplător la o conversație iscată între doi pe culoarul unui vagon de tren în care unul din interlocutori declara: „Domnule, am auzit de curajul creștin al grupului de păstori baptiști. Grozavi oameni! Dacă aș știi unde să-I găsesc m-aș face și eu membru în … partidul lor!“ Nerecomandată atunci când este vorba de suferințe personale, apărarea publică este nu numai recomandată, ci chiar obligatorie, atunci când este vorba despre apărarea lucrării lui Dumnezeu. Apostolul Pavel a făcut-o de câteva ori, când, a spus el, și-a permis să vorbească „în nebunie“:

„O, de aţi putea suferi puţintică nebunie din partea mea! Ei, haide, suferiţi-mă! … Ce spun în această îndrăsneală, ca să mă laud, nu spun după Domnul, ci ca şi cum aş spune din nebunie…. Spre ruşinea mea o spun, că am fost slabi! Totuş, orice poate să pună înainte cineva-vorbesc în nebunie-pot pune şi eu înainte“ (2 Cor. 11:1, 17, 21).

Capitolul doi al primei epistolei scrise de apostolul Pavel celor din Tesalonic conține și el căteva afirmații prin care Pavel se dezvinovățește de niște acuzații care i s-au adus. Metoda diavolului pentru distrugerea adunărilor creștine nou formate este, mai întâi, să discrediteze reputația mesagerului Evangheliei, iar apoi să atace conținutul mesajului adus. La Tesalonic, diavolul le făcuse deja pe amândouă.

Ca să distrugă reputația mesagerului, diavolul atacă motivația activității lui. Dacă vom citi „printre rânduri“ vom descoperi apărarea lui Pavel și, implicit, acuzele care I s-au adus. Apostolul nu se apără din cauza mândriei, ci pentru ca tesalonicieni să poată să stea tari pe temelia mesajului primit. Putem enumera nu mai puțin de nouă astfel de lucruri.

Pavel este acuzat …

… că încurcă lucrurile, că este un fel de „încurcă-lume“.

… că este un fricos, un răufăcător pus pe fugă de cei care stau pentru adevăr. În realitate, Pavel a plecat pentru ca cei credincioși să nu sufere. Ei puseseră o „cauțiune“ bănească ca gaj că nu va mai fi tulburare în cetate.

… că este un fanatic periculos.

… că este un afemeiat, din cauză că erau multe femei printre noii convertiți, mai cu seamă dintre cele mai bogate.

… că este un farsor, care i-a păcălit pe cei din Tesalonic.

… că este un lingușitor care știe să profite spunând oamenilor ceea ce vor ei să audă.

… că este un oportunist lacom care urmărește să le ia banii.

… că este un puturos căruia îi place să trăiască din munca altora.

… că este un dictator, căruia îi place să stăpânească peste alții, mereu în căutare de naivi care să-l admire.

Niciuna din aceste nu era adevărată, dar diavolul le aruncase în calea credincioșilor din Tesalonic. De fapt, acestea erau adevărate pentru diavol, așa lucrează el cu oamenii.

Apostolul Pavel face apel la mărturia tesalonicenilor și a lui Dumnezeu însuși.

  1. El le arată realitatea frumoasă a vieții celei noi din adunarea lor . Poate fi aceasta lucrarea unui „încurcă-lume“ ?

„Voi înşivă ştiţi, fraţilor, că venirea noastră la voi n’a fost zadarnică“ (2:1)

  1. El le aduce aminte despre îndrăzneala lui în lucrare. După ce a fost aruncat în închisoare în Filipi, în prima cetate în care a venit s-a apucat de-ndată să predice Evanghelia. Așa se poartă un fricos? Dacă ar fi fost fricos s-ar fi grăbit să fugă în altă țară.

„Dupăce am suferit şi am fost batjocoriţi în Filipi, cum ştiţi, am venit plini de încredere în Dumnezeul nostru, să vă vestim Evanghelia lui Dumnezeu în mijlocul multor lupte“ (2:2).

  1. El le spune că nu este nici lingușitor și nici mincinos, ci un om care spune ceea ce crede și crede ceea ce spune. Pavel n-a căutat să păcălească pe nimeni.

„Căci propovăduirea noastră nu se întemeiază nici pe rătăcire, nici pe necurăţie, nici pe viclenie.În adevăr, cum bine ştiţi, niciodată n’am întrebuinţat vorbe măgulitoare, nici haina lăcomiei: martor este Dumnezeu“ (2:4)

  1. El le vorbește despre evlavia sa. Dumnezeu l-a spcotit vrednic și asta este cea mai bună dovadă.

„Ci, fiindcă Dumnezeu ne-a găsit vrednici să ne încredinţeze Evanghelia, căutăm să vorbim aşa ca să placem nu oamenilor, ci lui Dumnezeu, care ne cercetează inima. “ (2:5).

  1. El le amintește despre smerenia și blândețea comportamentului lui printre ei.

„N-am căutat slavă dela oameni: nici dela voi, nici dela alţii, deşi, ca apostoli ai lui Hristos, am fi putut să cerem cinste. Dimpotrivă, ne-am arătat blînzi în mijlocul vostru, ca o doică ce-şi creşte cu drag copiii“ (2:6-7).

  1. El le aduce aminte că s-a ostenit să le dea din timpul, din banii și chiar din sine însuși.

„Astfel, în dragostea noastră fierbinte pentru voi, eram gata să vă dăm nu numai Evanghelia lui Dumnezeu, dar chiar şi viaţa noastră, atît de scumpi ne ajunseserăţi“ (2:8).

  1. El le aduce aminte de hărnicia cu care a lucrat ca să nu le fie o povară.

„Vă aduceţi aminte, fraţilor, de osteneala şi munca noastră. Cum lucram zi şi noapte, ca să nu fim sarcină niciunuia din voi, şi vă propovăduiam Evanghelia lui Dumnezeu“ (2:9).

  1. El îi face pe ei martori ai sfințenie cu care a trăit printre ei.

„Voi sînteţi martori, şi Dumnezeu deasemenea, că am avut o purtare sfîntă, dreaptă şi fără prihană faţă de voi, cari credeţi“ (2:10).

  1. El le aduce aminte că, departe de afi un dictator între ei, a fost mai degrabă ca un tată care-și educă cu drag copiii pentru viața în Împărăția lui Dumnezeu.

„Ştiţi iarăş că am fost pentru fiecare din voi, ca un tată cu copiii lui: vă sfătuiam, vă mîngîiam şi vă adeveream, să vă purtaţi într’un chip vrednic de Dumnezeu, care vă cheamă la Împărăţia şi slava Sa“ (2:11-12).

Situația cu care s-a confruntat apostolul Pavel față de biserica din Tesalonic este o ocazie excelentă să înțelegem cum atacă diavolul pe lucrătorii din biserici. Lui îi place teribil să arunce îndoială și criticism la adresa lor, ca să-i descurajeze și să-i facă pe ceilalți să nu-i mai asculte.

„Deaceea mulţămim fără încetare lui Dumnezeu că, atunci cînd aţi primit Cuvîntul lui Dumnezeu, auzit dela noi, l-aţi primit nu ca pe cuvîntul oamenilor, ci, aşa cum şi este în adevăr, ca pe Cuvîntul lui Dumnezeu, care lucrează şi în voi cari credeţi“ (2:13).

Apostolul Pavel n-a fost surprins de acest aspect al luptei duhovnicești. Îl experimentase deja încă de pe când lucra și lupta în bisericile din Iudeea.

„Căci, fraţilor, voi aţi călcat pe urmele Bisericilor lui Dumnezeu, cari sînt în Hristos Isus, în Iudea; pentrucă şi voi aţi suferit din partea celor de un neam cu voi aceleaşi rele, pe cari le-au suferit ele din partea Iudeilor. Iudeii aceştia au omorît pe Domnul Isus şi pe prooroci, pe noi ne-au prigonit, nu plac lui Dumnezeu, şi sînt vrăjmaşi tuturor oamenilor, căci ne opresc să vorbim Neamurilor, ca să fie mîntuite. Astfel, ei totdeauna pun vîrf păcatelor lor. Dar, la urmă, i -a ajuns mînia lui Dumnezeu!“ (2:14-16).

Pentru Pavel, înverșunarea dușmanului era normală. Dumnezeu smulgea oameni de sub stăpânirea lui așa că reacția lui era de așteptat, era firească. Așa cum spunea cineva: „Dacă nu te întâlnești din când în când frontal cu diavolul, s-ar putea să mergeți în aceeași direcție!“ Unii creștini ar vrea să trăiască fără suferințe. Pentru Pavel, suferința era un semn al alegerii divine, un semn de cinste, o pecete a autenticității. Nu-I de mirare că apostolul a vrut să le transmită acest fel de gândire și credincioșilor din Tesalonic.

„Noi, fraţilor, după ce am fost despărţiţi cîtăva vreme de voi, cu faţa dar nu cu inima, am avut cu atît mai mult dorinţa să vă vedem. Astfel, odată, şi chiar de două ori, am voit (eu, Pavel, cel puţin) să venim la voi; dar ne -a împedecat Satana. Căci cine este, în adevăr, nădejdea, sau bucuria, sau cununa noastră de slavă? Nu sînteţi voi, înaintea Domnului nostru Isus Hristos, la venirea Lui? Da, voi sînteţi slava şi bucuria noastră“ (2:17-20).

Capitolul 3 conține pasaje de destăinuiri duioase, asemănătoare unei spovedanii. Departe de apleca uțor din Tesalonic, ca să-și scape pielea, cum îl învinuiau unii, Pavel s-a gândit în toate doar la binele lor și a tremurat pentru credincioșia lor față de Domnul.

„Deaceea, fiindcă nu mai puteam răbda, am socotit mai bine să fim lăsaţi singuri în Atena, şi v’am trimes pe Timotei, fratele nostru şi slujitorul lui Dumnezeu în Evanghelia lui Hristos, ca să vă întărească şi să vă îmbărbăteze în credinţa voastră, pentruca nimeni din voi să nu se clatine în aceste necazuri; căci ştiţi singuri că la aceasta sîntem rînduiţi. Şi cînd eram la voi, v’am spus mai dinainte că vom avea să suferim necazuri, ceeace s’a şi întîmplat, cum bine ştiţi.

Astfel, în nerăbdarea mea, am trimes să-mi aducă ştiri despre credinţa voastră, de teamă ca nu cumva să vă fi ispitit Ispititorul, şi osteneala noastră să fi fost degeaba. Dar chiar acum a venit Timotei dela voi la noi, şi ne -a adus veşti bune despre credinţa şi dragostea voastră, că totdeauna păstraţi o plăcută aducere aminte despre noi, şi că doriţi să ne vedeţi, cum dorim şi noi să vă vedem pe voi. Deaceea, fraţilor, în toate strîmtorările şi necazurile noastre, am fost mîngîiaţi cu privire la voi, prin credinţa voastră. Acum, da, trăim, fiindcă voi staţi tari în Domnul“ (3:1-8).

Acum, că aflase de la Timotei vești bune despre ei, apostolul le face o declarație de dragoste și își mărturisește dorința vie de a fi iar în mijlocul lor. Un lucrător creștin poate lucra și prin scrisori, dar eficiența lui cea mai mare, bucuria lui cea mai deplină este atunci când este ca un păstor în mijlocul turmei sale.

„Cum putem noi oare să mulţămim în deajuns lui Dumnezeu cu privire la voi, pentru toată bucuria, pe care o avem din pricina voastră, înaintea Dumnezeului nostru? Zi şi noapte Îl rugăm nespus să vă putem vedea faţa, şi să putem împlini ce mai lipseşte credinţei voastre. Însuş Dumnezeu, Tatăl nostru, şi Domnul nostru Isus Hristos să ne netezească drumul la voi! Domnul să vă facă să creşteţi tot mai mult în dragoste unii faţă de alţii şi faţă de toţi, cum facem şi noi înşine pentru voi, ca să vi se întărească inimile, şi să fie fără prihană în sfinţenie, înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, la venirea Domnului nostru Isus Hristos împreună cu toţi sfinţii Săi“ (3:9-13).

Vorbirea de rău se alungă prin faptele bune. Nu ne este de nici un folos să ne retragem în bârlog ca ursul care hibernează sau își linge rănle. Am dovedi doar că vorbirea de rău și-a atins scopul!

Pavel dorea să meargă iar printre tesaloniceni pentru ca purtarea lui să alunge calomniile spuse despre el.

 

5. Pavel – un apostol preocupat cu maturizarea ucenicilor din Tesalonic

În capitolele 4 și 5 din 1 Tesaloniceni, apostolul Pavel ilustrează preocuparea părintească pentru copiii lui în credință, dorind să-i vadă crescând sănătoși în două domenii: în sfințire și în speranța pentru viitor (nădejde). Oricât ar părea de paradoxal, ambele domenii implică o relație cu … moartea. Sfințirea este creșterea noastră în asemănarea cu Dumnezeu prin mortificarea firii noastre pământești (Rom. 8:13; Gal. 6:8; Efes. 4:22; Col. 3:5), iar nădejdea este cea mai plăcută punte peste moartea fizică.

Sfințirea

Sfințirea este transformarea vieții prin creșterea în asemănare cu Dumnezeu. Ea măsoară gradul în care ieșim de sub puterea păcatului și intrăm sub autoritatea vitală a Duhului Sfânt. Apostolul a văzut foarte clar că cei din Tesalonic, născuți ca oameni în mediul corupt al societății grecești, trebuie să părăsească felul lor deșert de viețuire pe care l-au moștenit de la părinții lor pentru a trăi la înălțimea standardelor divine. Probabil că cea mai „contemporană“ definiție a procesului de sfințire este „calea spre excelență“. Dumnezeu ne iubește așa cum ne găsește, dar ne iubește prea mult ca să ne lase așa cum ne găsește! El vrea să ne scoată din lumea de dărâmături și eșecuri ale păcatului și să ne facă părtași desăvârșirii Lui. Cel mai important verb din prima parte a capitolului patru este „să sporiți“. Nu este suficient că cei din Tesalonic au început bine. Mai este destul loc pentru creștere, pentru excelență. Pavel nu obosește să le repete în scris ceea ce le spusese deja prin viu grai când fusese la ei:

„Încolo, fraţilor, fiindcă aţi învăţat dela noi cum să vă purtaţi şi să fiţi plăcuţi lui Dumnezeu, şi aşa şi faceţi, vă rugăm, şi vă îndemnăm în Numele Domnului Isus, să sporiţi tot mai mult în privinţa aceasta“ (1 Tes. 4:1).

„Dragostea“, care măsoară participarea noastră la sfințirea lucrată de Duhul lui Dumnezeu, trebuia să crească în ei spre desăvârșire:

„Cât despre dragostea frăţească, n-aveţi nevoie să vă scriem; căci voi singuri aţi fost învăţaţi de Dumnezeu …Dar vă îndemnăm, fraţilor, să sporiţi tot mai mult în ea“ (1 Tesal. 4:9-10).

Convertirea este un eveniment care se produce într-o clipă, însă sfințirea este un proces care durează toată viața! Înainte de a ajunge în cer, cei din Tesalonic aveau nevoie să iasă din obiceiurile păguboase pe care le deprinseseră în societatea grecească.

Etica familiei creștine

Prima schimbare de caracter și comportament în convertiții din Tesalonic trebuia să înceapă cu cărămida de bază a societății, familia.

„Încolo, fraţilor, fiindcă aţi învăţat dela noi cum să vă purtaţi şi să fiţi plăcuţi lui Dumnezeu, şi aşa şi faceţi, vă rugăm, şi vă îndemnăm în Numele Domnului Isus, să sporiţi tot mai mult în privinţa aceasta. Ştiţi, în adevăr, ce învăţături v-am dat prin Domnul Isus. Voia lui Dumnezeu este sfinţirea voastră: să vă feriţi de curvie; fiecare din voi să ştie să-şi stăpânească vasul în sfinţenie şi cinste, nu în aprinderea poftei, ca Neamurile, cari nu cunosc pe Dumnezeu“ (1 Tes. 4:1-5).

Grecii duceau o viață destrăbălată plină de abuzuri carnale, după chipul și asemănarea „zeilor“ la care se închinau. Olimpul lor era plin de „năluci“ care personificau pornirile păcatelor din trupurile lor. Bahus era zeul beției, Diana și Afrodita patronau vânătoarea și sexul. Iată o scurtă descriere a sistemului religios al grecilor, preluată prin Internet de pe CreștinOrtodox.ro:

+++

„În perioada străveche, locuitorii Greciei și ai insulei Creta par să fi adorat Pământul Mamă, ca zeiță a fecundității dar și a reîntoarcerii finale. Din cercetările savanților putem spune că exista un cult la Cnossos și Pylos și că era adorată o divinitate a naturii și a animalelor, Potnia Teron. Apar treptat date despre zeități ca Zeus, Hera, Poseidon, Demeter, Atena, Ares, Hermes, Dyonisos.

Zeus era zeul suprem al grecilor, părintele zeilor și al oamenilor. Ca zeu al cerului, el locuiește pe vârful muntelui Olimp, vârf care era socotit a fi în cer, și tot ca zeu al cerului, el este stăpânul norilor, al ploii, al zăpezii, al tunetului și al fulgerului, fiind reprezentat cu un fulger în mână. Ca zeu al luminii, Zeus vede toate, nu-i scapă nimic. El supraveghează împlinirea justă a angajamentelor, respectarea dreptății, împlinirea obligațiilor conjugale. El protejează familia, patria, cetatea. Mitologia a întunecat figura măreață a lui Zeus, atribuindu-i o seamă de aventuri amoroase cu totul imorale.

Hera este personificarea feminină a cerului, în special a cerului nocturn. Ea este soră și soție în același timp a lui Zeus, împărțind cu acesta puterea. Este zeița femeilor și a căsătoriei.

Atena (Athena, numită și Palas Athena) este, dintre toate zeitățile panteonului grecesc, cea mai apropiată de Zeus, ca una ce este născută, fără mamă, direct din capul lui și întrupând o parte din însușirile tatălui sau. Ea conduce armatele la victorie și tot ea prezidează la încheierea păcii. Și Ares este zeul războiului, dar acesta este un zeu sângeros, iubind vărsarea de sânge pentru vărsarea de sânge însăși. Atena este înțeleaptă, prudentă, duce luptele la bun sfârșit, apoi prezidează operele din timp de pace: adunările din agora (piața publică), ședințele senatului etc. Ea protejează munca, meseriile, artele.

Apolo (Apollo) este unul dintre cei mai importanți zei ai grecilor. Numele său înseamnă soarele „strălucitor”. De la început Apolo a fost o zeitate pastorală. În general însă el este cunoscut ca zeu al poeziei și al artelor.

Artemis este zeița fecundității, a castității și a iubirii legitime. Ca soră a lui Apolo împărtășește unele din însușirile acestuia, ca de exemplu aceea de a feri pe oameni de boli, dar este în stare și să provoace epidemiile și să omoare cu repeziciune mai ales femei. Identificându-se cu zeitățile lunare Hecate și Selene, ea apare ca zeiță a luminii nocturne, zeiță care iubește locurile retrase, întunecoase.

Hermes era socotit zeu al vântului, al comerțului, al câștigului rapid, al artei de a trage profit în dauna altuia. Tot el este și zeul drumurilor.

Hefaistos este în panteonul grecesc zeul focului, în special al focului din adâncul pământului. Mai târziu, în poemele homerice, apare ca meșterul iscusit care clădește palatele zeilor și făurește toate obiectele de confort și de podoabă ale zeilor; la care, firește, se folosește în primul rând focul.

Afrodita, soția lui Hefaistos, după altă versiune soția lui Ares, zeul războiului, este zeița iubirii senzuale.

Poseidon, zeul mărilor, fratele lui Zeus, este de asemenea una dintre zeitățile importante ale panteonului grecesc ca și Atena zeiță a înțelepciunii.

În lumea subpământeană locuiau: Hades (fratele lui Zeus), zeițele Persefona și Hecate.

În secolele al Vll-lea și al Vl-lea î. Hr. a luat un mare avânt cultul eroilor, care erau fie personaje omenești îndumnezeite, fie zei decăzuți. Ei erau socotiți în general ca fiind născuți din căsătoria între un zeu și o pământeancă sau un pământean și o zeiță. Majoritatea eroilor proveneau din personalități istorice de mare însemnătate, strămoși care au întemeiat o colonie ori au adus importante servicii cetății și a căror amintire a luat cu vremea înfățișarea unei apoteoze. Unii dintre eroi ajungeau să fie asimilați întru totul cu zeii. Cel mai cunoscut este eroul Prometeu, care la origine a fost un zeu al focului. Prometeu fură focul din fierăria lui Hefaistos și-l aduce oamenilor. Pentru toate acestea, Zeus îl pedepsește să stea încătușat de o stâncă în Caucaz și un vultur să-i mănânce zilnic ficatul, care creștea la loc în timpul nopții. Mitul prometeic a fructificat o întreagă literatură în antichitate și în epocile modernă și contemporană, Prometeu devenind simbolul eroului care se sacrifică pentru binele omenirii.

Dintre ceilalți eroi amintim pe Teseu, care a omorât Minotaurul – monstru căruia atenienii trebuiau să-i sacrifice din nouă în nouă ani câte șapte tineri și șapte fecioare – pe Ahile, pe Menelau, pe Diomede, etc.“

După cum se poate vedea, grecii și-au inventat patroni supranaturali care să le justifice viciile. Familiile lor erau neafectate de libertinajul sexual pentru că instauraseră un sistem social care să le dea stabilitate. Nevestele puteau fi schimbate în mod „civilizat“, iar întreținerea amantelor era ceva foarte public și la modă. Iată ce ne spune Demostenes despre reglementarea raporturilor sexuale în Grecia timpului său:

„Noi plătim prostituate pentru plăcere, ținem amante pentru satisfacerea nevoilor de fiecare zi ale trupului și avem soții pentru nașterea de copii și pentru buna administrare a casei“.

Nevestele grecilor mai erau numite și „matroane“ („femei de frunte“ în Faptele Apostolilor 17:4). Trecute de vârsta medie și neglijate de bărbații lor, ele se revanșau prin influența mare în treburile obștei și prin întreținerea unor relații păcătoase cu „campionii“ jocurilor sportive de atunci. O matroană rămasă văduvă își cumpăra uneori un soț tânăr sărac. După moartea ei, soțul trecut de floarea vârstei își lua o nevastă tânără, ș.a.m.d. Seneca a scris: „Femeile se mărită ca să divorțeze și divorțează ca să se mărite“. Castitatea era aproape o virtute moartă.

+++

Dacă plasați tesalonicenii pe fundalul acesta veți înțelege foarte repede de ce le-a scris Pavel ceea ce le-a scris și de ce sfințirea trupului și a familiei era așa de prioritară.

Etica muncii și a comerțului

O altă prioritate a fost scoaterea creștinilor din obiceiurile corupte legate de muncă și de comerț. Grecii erau campionii comerțului mondial. Aceasta n-ar fi fost rău, dacă n-ar fi însemnat și că profitul lor era derivat dintr-un sistem de necinste și camătă. Pavel le repetă ceea ce le spusese deja: relațiile dintre ei trebuiau să fie de-acum de o cu totul altă natură:

„Nimeni să nu fie cu vicleşug şi cu nedreptate în treburi faţă de fratele său; pentrucă Domnul pedepseşte toate aceste lucruri, după cum v’am spus şi v’am adeverit. Căci Dumnezeu nu ne-a chemat la necurăţie, ci la sfinţire. De aceea, cine nesocoteşte aceste învăţături, nesocoteşte nu pe un om, ci pe Dumnezeu, care v’a dat şi Duhul Său cel sfînt“ (1 Tes. 4:6-8).

Ca să poată supraviețui neîntinați de „sistem“, convertiții la creștinism sunt îndemnați să se considere intrați într-o familie de „frați“ și „surori“, care pot să-și înființeze o viață comunitară distinctă și separată de cea coruptă:

Cât despre dragostea frăţească, n-aveţi nevoie să vă scriem; căci voi singuri aţi fost învăţăţi de Dumnezeu să vă iubiţi unii pe alţii, şi iubiţi în adevăr pe toţi fraţii, cari sunt în toată Macedonia. Dar vă îndemnăm, fraţilor, să sporiţi tot mai mult în ea. Să căutaţi să trăiţi liniştiţi, să vă vedeţi de treburi, şi să lucraţi cu mâinile voastre, cum v-am sfătuit. Şi astfel să vă purtaţi cuviincios cu cei de afară, şi să n-aveţi trebuinţă de nimeni“ (1 Tes. 4:9-12).

Realitatea acestei „societăți noi“ s-a generalizat pretutindeni pe unde au apărut biserici. Așa cum vom vedea însă, unii din convertiții creștini din Tesalonic, înțelegând greșit venirea Domnului, profitau de viața comunitară, nu munceau și se ocupau „cu nimicuri“. Îndeletnicirea era foarte „la modă“ în Grecia. Pavel va vedea la Atena că „… toţi Atenienii şi străinii, cari stăteau în Atena, nu-şi petreceau vremea cu nimic altceva decât să spună sau să asculte ceva nou“ (Fapte 17:14).

Grecii trăiau numai pentru „plăcere“, fie ea la nivelul trupului, fie ea la nivelul sufletului. Ei credeeau că munca, mai ales munca fizică, era degradantă și trebuia repartizată cu precădere sclavilor. Evreii, pe de altă parte, educați prin prevederile Vechiului Testament vedeau munca drept o parte intrinsecă a vieții, o asemănare cu Dumnezeu în responsabilitate, preocupare și pasiuni, o îndeletnicire virtuoasă și plină de satisfacții. Când l-a făcut pe Adam, cel dintâi om, Dumnezeu nu l-a pus să-și dea doctoratul în filosofie cu o dizertație despre diferența dintre bine și rău, ci l-a așezat în Eden ca să fie grădinar. Toate activitățile legate de muncă din Scripturile evreiești erau la fel de meritorii, fie ele fizice sau intelectuale, fără deosebire. Apostolul Pavel caută să introducă acest fel de gândire și în tânăra biserică din Tesalonic. El le spune că ținta lor trebuie să nu mai depindă de nimeni din afară. Orice creștin sănătos trebuie să se întrețină singur și să fie gata să dea ajutor celor din jur care nu o pot face. Tema aceasta va fi reluată de apostol în cea de a doua scrisoare către tesaloniceni (2 Tes. 3:6-14). Principiul va fi amintit apoi tuturor celorlalte biserici născute în contextul social grecesc:

„Cine fura, să nu mai fure; ci mai de grabă să lucreze cu mâinile lui la ceva bun, ca să aibă ce să dea celui lipsit“ (Efes. 4:28).

„N-am râvnit nici la argintul, nici la aurul, nici la hainele cuiva. Singuri ştiţi că mâinile acestea au lucrat pentru trebuinţele mele şi ale celor ce erau cu mine. În toate privinţele v-am dat o pildă, şi v-am arătat că, lucrând astfel, trebuie să ajutaţi pe cei slabi, şi să vă aduceţi aminte de cuvintele Domnului Isus, care însuş a zis: Este mai ferice să dai decât să primeşti“ (Fapte 20:33-35).

Spre deosebire de religia și filosofia greacă, creștinismul a ridicat munca la rang de virtute duhovnicească. Clădind pe Vechul Testament, apostolii au spus pretutindeni că munca este îndeletnicirea pe care o pregătise Dumnezeu pentru om încă dinaintea „căderii“. Lumea trebuie văzută drept „ogorul“ lui Dumnezeu, iar orice activitate trebuie făcută „ca pentru Domnul“, fie că este făcută cu vorba sau cu fapta“ (Col. 3:23). Este interesant că expresia atribuită Domnului Isus: „Este mai ferice să dai decât să primeşti“ nu apare nicăieri în textul celor patru Evanghelii. Ea este o dovadă că în lumea de atunci mai circulau încă fragmente din predicile rostite de Domnul Isus, iar apostolul Pavel avea cunoștință despre ele.

 

6. Pavel – un apostol cu nădejde pentru cei adormiți

În fața morții, oamenii se împart în două categorii: cei care văd în ea un sfârșit fără nădejde și cei care văd dincolo de ea o nădejde fără de sfârșit!

Încredințat că tesalonicenii stau acum bine la „credință“ și la „dragoste“, apostolul Pavel trece cu capitolul 5 la învățătura despre „nădejde“. Se pare că cei de atunci erau îngrijorați de soarta celor care „au adormit“ (murit) crezând că ei nu vor avea parte de binecuvântata nădejde a întâlnirii cu Domnul. Răspunsul lui Pavel ne dă ocazia să privim și noi în viitor la acest eveniment de o spectaculoasă importanță.

Epistola scrisă tesalonicenilor cuprinde descoperirea unor aspecte, pe care nu le mai găsim în nici o altă epistolă, despre „răpirea“ Bisericii. Textul ne dă o cronologie a secvențelor în care se vor petrece evenimentele legate de învierea tuturor credincioșilor morți, transformarea celor vii și ridicarea lor „în nori“, pentru a-L întâlni acolo pe Domnul (1 Tes. 4:16-18).

Elocventă, prin lipsă, este „fixarea unei date“ pentru revenirea lui Isus Hristos. Cei ce au astăzi o asemenea pasiune, ar face bine să țină seama că Pavel însuși, specialistul Nou Testamental în această problemă, spune foarte clar:

„Cât despre vremi și soroace, n-aveți trebuință să vi se scrie, fraților. Pentru că voi înșivă știți foarte bine că ziua Domnului va veni ca un hoț noaptea“ (5:1-2).

Noul Testament este plin de referințe despre viitor. De exemplu, numai despre revenirea Domnului Isus sunt nu mai puțin de 300 de referințe! Credincioșii sunt oameni orientați spre viitor. Dumnezeu nu și-a încheiat lucrarea cu lumea aceasta. În ciuda celor care cred că sfârșitul istoriei va fi o tragedie, apostolul Pavel vrea să însenineze inimile celor din Tesalonic cu lumina Evangheliei:

„Nu voim, fraţilor, să fiţi în necunoştinţă despre cei ce au adormit, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi, cari n-au nădejde“ (1 Tes. 4:13).

Lumea Greciei era cutremurată de tenebrele morții. Marii filosofi ai antichității erau pesimiști. Iscillus a scris: „Când un om moare, nu există înviere“. Teocrates a scris: „Pentru cei încă în viață mai este o nădejde, dar pentru cei morți, nici una“. Pe un mormânt din Grecia, cineva a scris: „N-am fost, am trăit, nu mai sunt, și nici nu-mi pasă“. Se pare că apostolul Pavel a primit prin Timotei o întrebare de la cei din Tesalonic, îngrijorați că cei care mor nu se vor putea bucura de evenimentele care vor avea loc odată cu venirea Domnului. Nu este clar dacă tesaloniceni se îndoiau de posibilitatea învierii sau doar de probabilitatea ca cei morți să fie părtași la domnia în împărăția lui Hristos. Cert este că Pavel îi îndeamnă să-și așeze nădejdea pentru viitor în experiența prin care a trecut Domnul Isus:

„Căci dacă credem că Isus a murit şi a înviat, credem şi că Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu Isus pe cei ce au adormit în El.“ (1 Tes. 4:14).

Orice om care a crezut în Isus Hristos s-a făcut pe vecie una cu El și va avea parte de toate experiențele prin care va trece Hristos! Pavel compară moartea celor credincioși cu un somn al trupului, în timp ce sufletul este acasă „la Domnul“, unde tânjea și el să ajungă:

„Căci pentru mine a trăi este Hristos şi a muri este un câştig. Dar dacă trebuie să mai trăiesc în trup, face să trăiesc; şi nu ştiu ce trebuie să aleg. Sunt strâns din două părţi: aş dori să mă mut şi să fiu împreună cu Hristos, căci ar fi cu mult mai bine; dar, pentru voi, este mai de trebuinţă să rămân în trup“ (Filip. 1:21-24).

Revelație: avem Cuvântul adevărului (1 Tes. 4:15a)

Apostolul face apel la autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu și definește nădejdea creștină pentru cei morți în termenii următori:

„Iată, în adevăr, ce vă spunem, prin Cuvântul Domnului: noi cei vii, cari vom rămânea până la venirea Domnului, nu vom lua-o înaintea celor adormiţi (1 Tes. 4:15).

Cred că facem bine dacă și noi recapitulăm puțin ce ne spune restul scrierilor Noului Testament despre învierea celor morți.

Dumnezeu i-a dat apsotolului Pavel o descoperire specială asupra învierii credincioșilor și asupra revenirii Domnului Isus. Iată ce scrie el în epistola adresată credincioșilor din Corint:

„Dar va zice cineva: „Cum înviază morţii? Şi cu ce trup se vor întoarce?“

Nebun ce eşti! Ce sameni tu, nu înviază, dacă nu moare mai întâi. Şi când sameni, sameni nu trupul care va fi, ci doar un grăunte, cum se întâmplă: fie de grâu, fie de altă sămânţă. Apoi Dumnezeu îi dă un trup, după cum voieşte; şi fiecărei seminţe îi dă un trup al ei. Nu orice trup este la fel; ci altul este trupul oamenilor, altul este trupul dobitoacelor, altul este trupul păsărilor, altul al peştilor. Tot aşa, sunt trupuri cereşti şi trupuri pământeşti; dar alta este strălucirea trupurilor cereşti, şi alta a trupurilor pământeşti. Alta este strălucirea soarelui, alta strălucirea lunii, şi alta este strălucirea stelelor; chiar o stea se deosebeşte în strălucire de altă stea. Aşa este şi învierea morţilor. Trupul este sămănat în putrezire, şi înviază în neputrezire; este sămănat în ocară, şi înviază în slavă; este sămănat în neputinţă, şi înviază în putere. Este sămănat trup firesc, şi înviază trup duhovnicesc. Dacă este un trup firesc, este şi un trup duhovnicesc.

De aceea este scris: „Omul dintâi Adam a fost făcut un suflet viu.“ Al doilea Adam a fost făcut un duh dătător de viaţă. Dar întâi vine nu ce este duhovnicesc, ci ce este firesc; ce este duhovnicesc, vine pe urmă. Omul dintâi este din pământ, pământesc; omul al doilea este din cer. Cum este cel pământesc, aşa sunt şi cei pământeşti; cum este Cel ceresc, aşa sunt şi cei cereşti. Şi după cum am purtat chipul celui pământesc, tot aşa vom purta şi chipul Celui ceresc.

Ce spun eu, fraţilor, este că nu poate carnea şi sângele să moştenească Împărăţia lui Dumnezeu; şi că, putrezirea nu poate moşteni neputrezirea.

Iată, vă spun o taină: nu vom adormi toţi, dar toţi vom fi schimbaţi, într-o clipă, într-o clipeală din ochi, la cea din urmă trâmbiţă. Trâmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi putrezirii, şi noi vom fi schimbaţi. Căci trebuie ca trupul acesta, supus putrezirii, să se îmbrace în neputrezire, şi trupul acesta muritor să se îmbrace în nemurire. Când trupul acesta supus putrezirii, se va îmbrăca în neputrezire, şi trupul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci se va împlini cuvântul care este scris: „Moartea a fost înghiţită de biruinţă. Unde îţi este biruinţa, moarte? Unde îţi este boldul, moarte?“ (1 Cor. 15:35-55).

Învățătura propovăduită de Pavel este în totală armonie cu învățătura rostită de Domnul Isus:

„Adevărat, adevărat vă spun, că cine ascultă cuvintele Mele, şi crede în Cel ce M-a trimes, are viaţa vecinică, şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă. Adevărat, adevărat vă spun, că vine ceasul, şi acum a şi venit, când cei morţi vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, şi ceice-L vor asculta, vor învia. Căci, după cum Tatăl are viaţa în Sine, tot aşa a dat şi Fiului să aibă viaţa în Sine. Şi I-a dat putere să judece, întrucât este Fiu al omului. Nu vă miraţi de lucrul acesta; pentru că vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui, şi vor ieşi afară din ele. Cei ce au făcut binele, vor învia pentru viaţă; iar cei ce au făcut răul, vor învia pentru judecată“ (Ioan 5:24-29).

„Marta a zis lui Isus: „Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu! Dar şi acum, ştiu că orice vei cere dela Dumnezeu, Îţi va da Dumnezeu.“ Isus i-a zis: „Fratele tău va învia.“ „Ştiu“, I-a răspuns Marta, „că va învia la înviere, în ziua de apoi.“ Isus i-a zis: „Eu sunt învierea şi viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi. Şi oricine trăieşte, şi crede în Mine, nu va muri niciodată. Crezi lucrul acesta?“ „Da, Doamne,“ I-a zis ea, „cred că Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, care trebuia să vină în lume“ (Ioan 11:21-27).

Nădejdea noastră pentru viitor este ancorată puternic în biruința lui Hristos asupra morții:

„Iar dacă se propovăduieşte că Hristos a înviat din morţi, cum zic unii dintre voi, că nu este o înviere a morţilor? Dacă nu este o înviere a morţilor, nici Hristos n-a înviat. Şi dacă n-a înviat Hristos, atunci propovăduirea noastră este zadarnică, şi zadarnică este şi credinţa voastră. Ba încă noi suntem descoperiţi şi ca martori mincinoşi ai lui Dumnezeu; fiindcă, am mărturisit despre Dumnezeu că El a înviat pe Hristos, când nu L-a înviat, dacă este adevărat că morţii nu înviază. Căci, dacă nu înviază morţii, nici Hristos n-a înviat. Şi dacă n-a înviat Hristos, credinţa voastră este zadarnică, voi sunteţi încă în păcatele voastre, şi prin urmare şi cei ce au adormit în Hristos, sunt pierduţi. Dacă numai pentru viaţa aceasta ne-am pus nădejdea în Hristos, atunci suntem cei mai nenorociţi dintre toţi oamenii! Dar acum, Hristos a înviat din morţi, pârga celor adormiţi. Căci dacă moartea a venit prin om, tot prin om a venit şi învierea morţilor. Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Hristos; dar fiecare la rândul cetei lui. Hristos este cel dintâi rod; apoi, la venirea Lui, cei ce sunt ai lui Hristos.   (1 Cor. 15:12-23).

Societatea modernă este fascinată cu experiențele celor care au trecut prin fenomenul „morții aparente“ și au fost readuși la viață. Mărturiile lor, adunate în cărți, se vând în tiraje impresionante. Noi n-avem nevoie de așa ceva. Biblia ne este de ajuns, iar mărturia ei este singura mărturie care ne dă nădejde în ceasul morții:

„Şi tot ce a fost scris mai înainte, a fost scris pentru învăţătura noastră, pentru ca, prin răbdarea şi nu prin mângâierea pe care o dau Scripturile, să avem nădejde“ (Rom. 15:4).

Revenire: Hristos se va întoarce (1 Tes. 4:14-15)

Renvenirea Domnului Isus este folosită de apostolul Pavel drept o puternică motivație în viața tesalonicenilor. Ea ea fost un factor determinant în mântuirea lor (1:9-10), în slujirea lor (2:19-20) și în sfințirea lor (3:11-13):

„Căci ei înşişi istorisesc ce primire ne-aţi făcut, şi cum dela idoli v-aţi întors la Dumnezeu, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu şi adevărat, şi să aşteptaţi din ceruri pe Fiul Său, pe care L-a înviat din morţi: pe Isus, care ne izbăveşte de mânia viitoare“.

„Căci cine este, în adevăr, nădejdea, sau bucuria, sau cununa noastră de slavă? Nu sunteţi voi, înaintea Domnului nostru Isus Hristos, la venirea Lui? Da, voi sunteţi slava şi bucuria noastră“.

„Însuş Dumnezeu, Tatăl nostru, şi Domnul nostru Isus Hristos să ne netezească drumul la voi! Domnul să vă facă să creşteţi tot mai mult în dragoste unii faţă de alţii şi faţă de toţi, cum facem şi noi înşine pentru voi, ca să vi se întărească inimile, şi să fie fără prihană în sfinţenie, înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, la venirea Domnului nostru Isus Hristos împreună cu toţi sfinţii Săi“.

Nădejdea revenirii Domnului Isus este o mângăiere pentru cei credincioși. Întâlnirea cu El se va face în văzduh, „în nori“:

Resuscitare (Înviere): cei morți vor fi primii (1 Tes. 4:16)

„Căci însuş Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, şi întâi vor învia cei morţi în Hristos“ (1 Tes. 4:16).

Acesta este pasajul care dă răspuns îngrijorării celor din Tesalonic. Apostolul îi asigură că cei morți în Hristos nu vor rata nimic din evenimentele viitoare legate de întoarcerea și domnia lui Hristos. Învierea credincioșilor morți este o prioritate pentru Dumnezeu („însuși Domnul“). La ea participă făpturi de ordin major din anturajul tronului divin („cu glasul unui arhanghel“) și pentru ea sunt pregătite instrumente speciale care anunță desfășurarea evenimentelor cu importanță maximă în istorie („cu trâmbița lui Dumnezeu“). Apropierea cerului de pământ va face ca pământul să reacționeze și vom asista la cea dintâi fază a învierii („și întâi vor învia cei morți“). Trupurile cu care se vor îmbrăca sufletele celor morți vor fi nemuritoare. Cum sămânța nu seamănă cu floarea, tot așa trupurile semănate în moarte nu vor fi cele cu care vor învia cei morți.

Texte din Ioan și Apocalipsa arată clar că vor fi două învieri generale din morți. Când Domnul se va coborî pe nori, vor învia să-l întâmpine doar cei care au fost salvați prin credința în El. Aceasta este „prima înviere“:

„Nu vă miraţi de lucrul acesta; pentru că vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui, şi vor ieşi afară din ele. Cei ce au făcut binele, vor învia pentru viaţă (n.a. – Prima înviere); iar ceice au făcut răul, vor învia pentru judecată (n.a. – a doua înviere)“ (Ioan 5:28-29).

„Apoi am văzut pogorându-se din cer un înger, care ţinea în mână cheia Adâncului şi un lanţ mare. El a pus mâna pe balaur, pe şarpele cel vechi, care este Diavolul şi Satana, şi l-a legat pentru o mie de ani. L-a aruncat în Adânc, l-a închis acolo, şi a pecetluit intrarea deasupra lui, ca să nu mai înşele Neamurile, până se vor împlini cei o mie de ani. După aceea, trebuie să fie dezlegat pentru puţină vreme. Şi am văzut nişte scaune de domnie; şi celorce au şezut pe ele, li s’a dat judecata. Şi am văzut sufletele celorce li se tăiase capul din pricina mărturiei lui Isus şi din pricina Cuvîntului lui Dumnezeu, şi ale celorce nu se închinaseră fiarei şi icoanei ei, şi nu primiseră semnul ei pe frunte şi pe mînă. Ei au înviat, şi au împărăţit cu Hristos o mie de ani. Ceilalţi morţi n’au înviat pînă nu s’au sfîrşit cei o mie de ani. Aceasta este întîia înviere. Fericiţi şi sfinţi sînt ceice au parte de întîia înviere! Asupra lor a doua moarte n’are nicio putere; ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos, şi vor împărăţi cu El o mie de ani“ (Apocalipsa 20:1-6).

La finalul istoriei, mai înainte ca Dumnezeu să inaugureze un pământ nou și ceruri noi, va fi marea înviere de la urmă, numită și „cea de a doua înviere“ sau „învierea pentru judecată“. Între aceste două învieri, după părerea mea, vor fi Necazul cel Mare și Împărăția de o mie de ani.

„Cînd se vor împlini cei o mie de ani, Satana va fi deslegat; şi va ieşi din temniţa lui, ca să înşele Neamurile, cari sînt în cele patru colţuri ale pămîntului, pe Gog şi pe Magog, ca să -i adune pentru război. Numărul lor va fi ca nisipul mării. Şi ei s’au suit pe faţa pămîntului, şi au înconjurat tabăra sfinţilor şi cetatea prea iubită. Dar din cer s’a pogorît un foc care i -a mistuit. Şi diavolul, care -i înşela, a fost aruncat în iazul de foc şi de pucioasă, unde este fiara şi proorocul mincinos. Şi vor fi munciţi zi şi noapte în vecii vecilor. Apoi am văzut un scaun de domnie mare şi alb, şi pe Celce şedea pe el. Pămîntul şi cerul au fugit dinaintea Lui, şi nu s’a mai găsit loc pentru ele. Şi am văzut pe morţi, mari şi mici, stînd în picioare înaintea scaunului de domnie. Nişte cărţi au fost deschise. Şi a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea. Marea a dat înapoi pe morţii cari erau în ea; Moartea şi Locuinţa morţilor au dat înapoi pe morţii cari erau în ele. Fiecare a fost judecat după faptele lui. Şi Moartea şi Locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua. Oricine n’a fost găsit scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iazul de foc“ (Apoc. 20:7-15).

Răpire: cei în viață vor fi luați (1 Tes. 4:17a).

Următoarea secvență din lanțul evenimentelor viitoare este „răpirea“, ridicarea credincioșilor aflați încă în viață la cer pentru a fi „cu Domnul“:

Apoi, noi cei vii, cari vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei, în nori, ca să întîmpinăm pe Domnul în văzduh“ (1 Tes. 4:17).

Credincioșii rămași în viață vor trăi ceea ce a experimentat și patriarhul Enoh. El a umblat cu Dumnezeu până ce Dumnezeu l-a luat acasă:

„La vîrsta de şase zeci şi cinci de ani, Enoh a născut pe Metusala. După naşterea lui Metusala, Enoh a umblat cu Dumnezeu trei sute de ani; şi a născut fii şi fiice.  Toate zilele lui Enoh au fost trei sute şase zeci şi cinci de ani. Enoh a umblat cu Dumnezeu; apoi nu s’a mai văzut, pentru că l -a luat Dumnezeu“ (Gen. 5:21-24).

„Prin credinţă a fost mutat Enoh de pe pămînt, ca să nu vadă moartea. Şi n’a mai fost găsit, pentrucă Dumnezeu îl mutase. Căci înainte de mutarea lui, primise mărturia că este plăcut lui Dumnezeu“ (Evrei 11:5).

Reuniune: vom fi totdeauna cu Domnul“ (1 Tes. 4:17b)

„ … Și astfel vom fi totdeauna cu Domnul. Mângâiați-vă dar unii pe alții cu aceste cuvinte“ (1 Tes. 4:17b).

Din momentul acela, credincioșii vor fi acolo unde va fi și Domnul lor. Unirea lor se va îndeplini în ceea ce Biblia numește Nunta Mielului, unde Isus Christos va fi Mirele, iar Biserica va fi Mireasa.

Unul din amănuntele semnificative din text este că apostolul Pavel se include și pe sine în numărul celor ce vor fii vii la venirea Domnului („noi cei vii, cari vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei“). Aceasta este fundamnetul doctrinei despre „iminența“ venirii Domnului Isus pentru Biserică. Pavel atunci, și fiecare generație de credincioși de după el, a trăit cu anticipația posibilei lui veniri în timpul vieții lor. Asta înseamnă că Biserica nu trebuie să se uite după alte semne ale venirii Lui. Răpirea și Reuniunea creștinilor cu Christos poate fi literalmente .. în orice clipă. În următorul capitol vom vedea cum va fi evenimentul acestei veniri pentru oamenii necredincioși din lume, iar în cea de a doua epistolă vom vedea că unii din Tesalonic au înțeles într-un mod absolut greșit ceea ce le spusese apostolul Pavel.

Confuzie: adormiți sau treji? Mânie sau mântuire? (1 Tes. 5:1-11)

Pasajul acesta este un avertisment apostolic pentru credincioșii din Tesalonic. Pavel le arată că, în problema venirii Domnului, existau deja două pericole posibile: obsedanta pasiunea stabilirii de date și totala indiferență asupra acestui subiect.

„Cît despre vremi şi soroace, n’aveţi trebuinţă să vi se scrie, fraţilor. Pentrucă voi înşivă ştiţi foarte bine că ziua Domnului va veni ca un hoţ noaptea“ (1 Tes. 5:1-2).

Este imposibil să faci schițe și tabele cu date pentru o venire a Domnului care este … iminentă! Pe de altî parte, este foarte periculos să semeni cu oamenii din lume, care ignoră venirea iminentă și nu se pregătesc pentru ceea ce le va aduce viitorul:

„Cînd vor zice: ,,Pace şi linişte!„ atunci o prăpădenie neaşteptată va veni peste ei, ca durerile naşterii peste femeia însărcinată; şi nu va fi chip de scăpare“ (1 Tes. 5:3).

Apostolul Pavel preia aici o expresie folosită de Domnul Isus: „ca un hoț noaptea“.

„Vegheaţi dar, pentru că nu ştiţi în ce zi va veni Domnul vostru.  43Să ştiţi că, dacă ar şti stăpînul casei la ce strajă din noapte va veni hoţul, ar veghea şi n’ar lăsa să -i spargă casa.  44Deaceea, şi voi fiţi gata; căci Fiul omului va veni în ceasul în care nu vă gîndiţi“ (Mat. 24:42-44; Luca 12:35-40).

Aceiași expresie este un avertisment pe care Domnul îl dă în cartea Apocalipsei:

„Adu-ţi aminte dar cum ai primit şi auzit! Ţine, şi pocăieşte-te! Dacă nu veghezi, voi veni ca un hoţ, şi nu vei şti în care ceas voi veni peste tine“ (Apoc. 3:3).

„Iată, Eu vin ca un hoţ. Ferice de celce veghează şi îşi păzeşte hainele, ca să nu umble gol şi să i se vadă ruşinea!“ (Apoc. 16:15).

Ca să înțelegem bine la cine se referă apostolul Pavel este bine să urmărim foarte clar cine sunt „ei“ și cine suntem „noi“. Versetele fac o distincție clară între credincioșii care ar trebui să-l aștepte cu nerăbdare pe Christos și necredincioșii din lume care, trăin în ignoranță, vor fi luați prin surprindere de evenimentele viitoare.

Oamenii din lume trăiesc în întunerec.
Noi trăim în lumină.

Ei dorm somnul păcatului.
Noi suntem treji și veghem.

Pavel îi averitizează pe credincioși să nu imite comportamentul nesăbuit al oamenilor adormiți în păcat, aflați în întunerec și rânduiți la mânie de Dumnezeu.

„Dar voi, fraţilor, nu sînteţi în întunerec, pentruca ziua aceea să vă prindă ca un hoţ. Voi toţi sînteţi fii ai luminii şi fii ai zilei. Noi nu sîntem ai nopţii, nici ai întunerecului. De aceea să nu dormim ca ceilalţi, ci să veghem şi să fim treji. Căci ceice dorm, dorm noaptea; şi ceice se îmbată, se îmbată noaptea. Dar noi, cari sîntem fii ai zilei, să fim treji, să ne îmbrăcăm cu platoşa credinţei şi a dragostei, şi să avem drept coif nădejdea mîntuirii. Fiindcă Dumnezeu nu ne -a rînduit la mînie, ci ca să căpătăm mîntuirea, prin Domnul nostru Isus Hristos, care a murit pentru noi, pentruca, fie că veghem, fie că dormim, să trăim împreună cu El. Deaceea, mîngăiaţi-vă şi întăriţi-vă unii pe alţii, cum şi faceţi în adevăr“ (1 Tes. 5:4-11).

În text apar iar cele trei elemente ale teologiei lui Pavel: credința, dragostea și nădejdea. Învățătura despre venirea Domnului este o motivație extraordinară pentru trăirea unei vieți de sfințenie în anticiparea întâlnirii cu „Sfântul lui Israel“ și a intrării în locurile sfinte din cer. Ea ne poate mângăia în necazuri și ne poate întări în fața ispitelor acestei lumi păcătoase. Suntem doar „străini și călători“ prin această lume, așteptând nerăbdători sunetul de trâmbiță și glasul care ne va chema să mergem … acasă!

Corectare: Cum să trăim în așteptarea venirii Domnului? (1 Tes. 5:12-27)

Pavel își încheie epistola către tesaloniceni cu o serie de 12 sfaturi. Unul din comentatori scrie că Pavel pare cî vrea să le înghesuie 12 predici într-un spațiu îngust. Eu cred că apostolul vorbise deja cu tesalonicenii despre aceste rânduieli și nu mai simte nevoia să le detaileze, ci doar le amintețte pe scurt cum trebuie să fie o Biserică în așteptarea venirii Domnului:

  1. Harnică și respectând autoritatea oamenilor duhovnicești:

„Vă rugăm, fraţilor, să priviţi bine pe ceice se ostenesc între voi, cari vă cîrmuiesc în Domnul, şi cari vă sfătuiesc. Să -i preţuiţi foarte mult, în dragoste, din pricina lucrării lor“ (1 Tes. 5:12-13a).

Cetățenii din Tesalonic traiau îb oraș sub o formă de democrație. Partea bună era că femeile se bucurau și ele de respect. Partea rea era că majoritatea cetățenilor nu mai aveau respect pentru cei ce conduceau orașul. Pavel le spune credincioșilor să-și respecte liderii pentru că ei nu pot conduce decât dacă se bucură de respectul celorlalți. Biserica nu este o democrație, ci o teocrație călăuizită de Duhul Sfânt. Această călăuzire se manifestă prin conducători plini de Duhul Sfânt. Cei ce cârmuiesc Biserica nu sunt dictatori, dar nu sunt nici membrii de rând într-o democrație greacă!

  1. Trăind în pace și armonie.

Pavel își continuă îndemnurile arătând trei lucruri care nu trebuie să se manifeste în adunare și cinci lucruri care trebuie să se manifeste în ea.

Nu fiți dezordonați, nu fiți nu fiți deznădăjduiți și nu fiți slabi:

 „Vă rugăm, de asemenea, fraţilor, să mustraţi pe ceice trăiesc în neorînduială; să îmbărbătaţi pe cei desnădăjduiţi; să sprijiniţi pe cei slabi“ (1 Tes. 5:14a).

Fiți răbdători, iertători, bucuroși, rugativi și mulțumitori:

„Să fiţi răbdători cu toţi. Luaţi seama ca nimeni să nu întoarcă altuia rău pentru rău; ci căutaţi totdeauna să faceţi ce este bine atît între voi, cît şi faţă de toţi. Bucuraţi-vă întotdeauna. Rugaţi-vă neîncetat. Mulţămiţi lui Dumnezeu pentru toate lucrurile; căci aceasta este voia lui Dumnezeu, în Hristos Isus, cu privire la voi“ (1 Tes. 5:14b-18).

  1. Respectând lucrarea Tatălui, a Fiului și a Duhului Sfânt.

Ultimul îndemn subliniază importanța celor trei personae ale Trinității în viața credincioșilor:

„Nu stingeţi Duhul. Nu dispreţuiţi proorociile. Ci cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun. Feriţi-vă de orice se pare rău.  Dumnezeul păcii să vă sfinţească El însuş pe deplin; şi: duhul vostru, sufletul vostru şi trupul vostru, să fie păzite întregi, fără prihană la venirea Domnului nostru Isus Hristos. Celce v’a chemat este credincios, şi va face lucrul acesta“ (1 Tes. 5:19-24)

Tatăl ne-a chemat, Fiu ne-a mântuit, iar Duhul Sfânt Sfânt ne călăuzește în sfințenie și ne păzește întregi pentru Dumnezeu..

Apostolul își încheie scrisoarea smerit, arătându-se dependent de suportul lor în rugăciune, iubitor față de toți și preocupat ca toți să citească și să asculte mesajul din epistolă. Ultimul salut este și ultima nădejde. Lucrarea divină în noi nu a fost, nu este și nu va fi „a noastră“. Ea este de la un capăt la celălalt, lucrarea harului dumnezeiesc dat nouă prin Domnul Isus Christos.

Fraţilor, rugaţi-vă pentru noi. Spuneţi sănătate tuturor fraţilor cu o sărutare sfîntă. În Domnul vă rog fierbinte ca epistola aceasta să fie citită tuturor fraţilor. Harul Domnului nostru Isus Hristos să fie cu voi cu toţi! Amin“ (1 Tes. 5:25-28).

 

Reclame

2 comentarii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Răspundem aici cererii uriașe de explicații la Biblie. Tipărite, aceste studii au fost vândute odată cu sutele de mii de exemplare ale “Bibliei cu explicații“ (aceasta poate fi comandată și azi de la Christian Aid Ministries, Ohio, USA – tel. 330-893-2428)

Tirajele foarte mari n-au reușit însă să satisfacă interesul generat de aceste studii și n-au ajuns nici pe departe “peste tot“. La solicitarea multora, le oferim pe acest blog, unde avem avantajul că le putem completa și îmbunătății continuu.

Preluați și folosiți parțial sau total.

No copyright! Just spread the Light!

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 137 de urmăritori

%d blogeri au apreciat asta: