SĂMÂNȚA BUNĂ

Dacă cineva este ascultător al Cuvântului, și nu împlinitor, seamănă cu un om care își privește fața firească într-o oglindă … și uită îndată cum era. Iacov 1.23,24

În timpul Primului Război Mondial, comandantul unei trupe de apărare în Noua Guinee a întâlnit acolo un trib care până atunci nu fusese în contact cu albii. Când a făcut el câteva fotografii de grup cu ei și apoi li le-a arătat, a constatat că fiecare îi recunoștea în fotografie pe toți ceilalți, numai pe sine nu. Acești oameni, care nu se priviseră niciodată într-o oglindă, nu voiau să creadă în ruptul capului că ei arătau ca în fotografie.

Tot așa stau lucrurile din punct de vedere spiritual. Oamenii știu foarte bine cum arată alții, dar pe ei nu se cunosc. Dar cum arată ei? Dacă privim în oglinda Cuvântului lui Dumnezeu, vom găsi următoarea descriere: „Nu este niciun om drept, nici unul măcar … Nu este niciunul care să facă binele, nici unul măcar“ (Romani 3.10,12). Ce facem când citim aceste cuvinte? Scriem sub acest tablou schițat de Dumnezeu numele nostru și recunoaștem: Da, acesta sunt eu? Sau facem ca și acei oameni din Noua Guinee care îi recunoșteau pe toți ceilalți, dar nu pe ei înșiși?

Să-L rugăm pe Dumnezeu să ne ajute să înțelegem acest adevăr și să recunoaștem că versetele de mai sus ni se potrivesc fiecăruia în parte. Această autorecunoaștere este primul pas spre pocăință și mântuire. În Biblie aflăm cine este Dumnezeu și care sunt planurile Sale pentru omenire. Ea ne prezintă atât felul în care oamenii s-au îndepărtat de Dumnezeu prin păcat, cât și felul în care Dumnezeu a decis să refacă relația noastră cu El prin jertfa Fiului Său, pe cruce.

Citirea Bibliei: Exod 18.1-12 · Luca 8.1-8

Sunt “în misiune”. Orchestra de suflători m-au luat cu vântul entuziasmului ei în alt stat să vizităm trei biserici de acolo.

Mă uit în jur și înțeleg repede. Trei biserici diferite. Trei biserici deosebite. Este o realitate incontestabilă.

În ultima mea vizită în România mi s-a spus că mulți regretă monocronismul cenușiu al bisericilor de sub comuniști. Se pare ca în țară s-a produs o explozie de diversitate la fel de spectaculoasă ca trecerea de la filmul alb-negru la filmul color. Filmele alb-negru și-au avut și ele farmecul și valoarea lor. Mai puțin spectaculoase, ele te făceau să te concentrezi asupra acțiunii și accentuau trăirile sufletești ale personajelor.

Filmele color au adus fascinația peisajelor, pasiunea amănuntelor de decor și primatul ambalajului în defavoarea conținutului. Aș spune: la fel ca și în viață.

Filmele alb negru ne scoteau din experiențele cotidiene spre artificialul unor săli de curs didactice, iar pe tablă se scria numai cu alb pe negru.

Este greu să nu simți conflictele dintre bisericile românești tradiționale și cele modern-contemporane. Cine are dreptate ?

Este ceva bun în mulțimea de mutații care amenință să deruteze și să deraieze lucrarea creștină din România?

Răspunsul ni-l dă, ca întotdeauna, Biblia. Cine citește primele capitole din Apocalipsa observă imediat ca autorul scrie la șapte biserici locale total diferite, total deosebite în crez și mai ales în manifestare.

Mutațiile din creștinism au apărut deci de foarte timpuriu, născând încă în veacul dintâi biserici așa de deosebite încât unii le iau drept prototip al schimbărilor bisericilor de-a lungul istoriei, de la început până la finalul existenței lor pe pământ.

Părerea mea este că, vorba lui Solomon, nu este nimic nou sub soare. Dumnezeu este autorul diversității. Nu există doi oameni cu aceleași amprente, nu sunt doi fulgi de zăpadă identici. iar cele mai reușite buchete conțin o mare varietate de flori, fiecare cu alt fel de parfum, culoare și formă.

Mutațiile apărute în creștinismul din România sunt perfect normale și-l fac mai asemănător cu viața cotidiană. N-ar trebui să le contestăm, să le deplângem sau să le condamnăm. Viața merge înainte, lăsând mereu în urmă formele învechite, condamnate de timp să fie admirate doar la muzeele satului. Dar cine s-ar mai muta să stea și să trăiască anacronic într-un astfel de muzeu al satului?

Proverbul românesc spune că „cine se aseamănă se adună“. Așa au fost

Ionatan și David:

„Mă doare după tine, frate Ionatane!
Tu erai plăcerea mea;
dragostea ta pentru mine era minunată,
mai presus de dragostea femeiască“ (2 Samuel 1:26).

Capitolul 14 din 1 Samuel ne dă un exemplu de vitejie din care vedem cât de mult s-au asemănat Ionatan și David.

Într-o circumstanță când filistenii veniseră iar în Israel și-i forțaseră pe evrei să se ascundă până ce ei le jefuiau casele și câmpurile, Ionatan, fiul lui Saul s-a dovedit, așa cum avea să fie mai târziu David …

I. Un om de inițiativă. Împăratul Saul, tatăl lui Ionatan, împreună cu toată armata lui Israel se resemnaseră. Filistenii erau ca un nor de lăcuste venit peste țară și nu te pui cu un nor de lăcuste. Nu ai nici o șansă! Astfel de invazii dinspre zilele de recoltă de toamna deveniseră o pacoste periodică. Trebuiau doar să se ascundă până la plecarea jefuitorilor, așa cum așteptau și când veneau teribilele nori de lăcuste,

Se cuvine să spunem aici că oamenii se împart în „analiști“ și „întreprinzători“. Primii se pricep să explice, iar cei din urmă știu să facă. Cei dintâi sunt pasivi, cei întreprinzători duc omenirea înainte. De fapt, am putea să-i împărțim pe oameni nu în două, ci în trei categorii:

a. O majortate inertă care nu înțelege nimic, asemenea unei turme de oi.

b. O minoritate care gândește, analizează și știe cam ce ar trebui făcut

c. O minimă minoritate care conduce.

Altfel zis, există o majoritate care nu înțeleg lucrurile, o minoritate care înțeleg lucrurile și o și mai mică minoritate care fac lucrurile să se întâmple. Cei de la urmă sunt cei care conduc lumea. Cei pasivi spun: „Să ne sfătuim ce-i de făcut“. Cei activi spun: „Am făcut, am terminat“. Pasivii spun: „Știm unde ar trebui să mergem“. Cei activi spun: „Tocmai m-am întors de acolo!“

II. O a doua caracteristică a lui Ionatan a fost că n-a pornit de capul lui, ci s-a sfătuit cu cel de lângă el. (1 Samuel 14:1, 6-7). Eu cred că acesta este motivul pentru care și Isus Christos și-a trimis ucenicii „doi câte doi“. Nu tot ce ne trece prin cap este rezonabil sau realizabil. Este strict necesar să avem fiecare câte un „duhovnic“, un om de suflet cu care să ne sfătuim.

III. Și atunci însă, dincolo de sfaturile și reacțiile oamenilor, un om înțelept știe să meargă și la Domnul. Așa a făcut și Ionatan. Vai de cine nu-L implică pe Dumnezeu în planurile lui (Iacov 4:13-17). Ionatan cere un semn de la Domnul pentru ca să știe dacă ceea ce vrea să facă este sub providența divină (1 Samuel 14:8-10).

Când are asigurarea că Dumnezeu este de partea lui, Ionatan merge înainte ca un viteaz, conștient că este nemuritor în această luptă.

De ce ne dă Biblia acest episod din viața lui Ionatan? Numai cine nu are ochi să vadă și cine n-are minte să înțeleagă nu pricepe că acest episod din viața lui Ionatan este tiparul după care se va ridica în Israel și David. Vitejia lui Ionatan este oglinda în care-l vedem apoi pe David apărând și luptând împotriva lui Goliat (1 Samuel 17). David vine în tabără atunci când împăratul Saul și toată oastea era pasivă și paralizată de frică. Vorbirea lui pare fraților lui o obrăznicie, dar ea are în spate experiențele anterioare ale lui David, umblarea lui practică cu Dumnezeu, vitejia lui din luptele cu fiarele care veneau să-i jefuiască turmele (1 Samuel 17:28). Chiar și Saul care a știut să „analizeze“ bine lipsa de șanse a plăpândului ciobănaș în fața uriașului luptător filistean, l-a refuzat inițial pe David (1 Samuel 17:33). Avântul tânărului David a biruit însă până la urmă pentru că, omenește, israeliții nu aveau nici o altă șansă, o altfel de șansă.

Când Dumnezeul lui David l-a doborât pe uriașul Goliat prin David, Biblia ne spune că „sufletul lui Ionatan s-a alipit de sufletul lui David“ și „Ionatan l-a iubit ca pe sufletul din el“ (1 Samuel 18:1). Nici nu se putea altfel! Cei ce se aseamănă se adună! Ionatan este ceea ce eu numesc „celălalt frate al lui David“. Pe unii ni-i dăruiesc părinții, dar pe alții ni-i dăruiește însuși Dumnezeu. Simbolic, Biblia ne spune că Ionatan a făcut câteva gesturi prin care l-a promovat pe David dintr-un necunoscut ciobănaș într-un frate al său de la curtea regală:

„În aceeaş zi, Saul a oprit pe David şi nu l-a lăsat să se întoarcă în casa tatălui său.  Ionatan a făcut legământ cu David, pentru că-l iubea ca pe sufletul lui. A scos mantaua pe care o purta, ca s-o dea lui David, şi i-a dat hainele sale, chiar sabia, arcul şi încingătoarea lui“ (1 Samuel 18:3-4).

Prietenia dintre Ionatan și David este una din cele mai luminoase pagini ale Bibliei. Se pot spune multe despre ea și putem învăța din ea multe lucruri practice și bune. Eu mă opresc însă aici pentru că scopul meu a fost să te zgândăresc puțin și să te întreb: tu ce fel de om ești în marea luptă pe care o duc copiii lui Dumnezeu? Ești între cei din majoritatea care nu înțelege nimic și nici nu o interesează să înțeleagă, preocupată cu capul jos doar să apuce mioritic următoarea îmbucătură de iarbă?

Sau poate că faci parte din minoritatea celor ce gândesc, analizează și înțeleg pasiv, savant și steril ceea ar fi bine de făcut? Ești ca cei care știu să scrie o carte de sfaturi pentru alții, dar sunt incapabili să-și asculte măcar unul din sfaturile pe care le dau altora?

Eu vă chem să vă găsiți frații viteji prin jur, oamenii aceia care fac ceva, atunci când ceilalți nu fac nimic.

Generație după generație, adunările creștine sunt pline de „nişte nori fără apă, mânaţi încoace şi încolo de vânturi, nişte pomi tomnatici fără rod, de două ori morţi, dezrădăcinaţi“ (Iuda 12). Vrei să fii și tu ca unul din ei?

Dumnezeu te așteaptă în via Lui și pe câmpul Lui de luptă. El are pregătite pentru tine isprăvi mari și grozave fapte de vitejie. Oamenii din jur au nevoie de inițiativele tale. Situațiile de criză nu se rezolvă decât prin oameni de inițiativă. Tu însuți ai nevoie să asculți chemarea Domnului și să mergi în lume în Numele Lui. Curtea împărătească a cerului așteaptă să te îmbraci cu armura duhovnicească și să biruiești „în Numele Domnului“. Mare va fi răsplata ta cerească! Frumos va fi caracterul tău și lăuntrul tău va înflori spre roade de care au nevoie toți cei din jur. Acesta a fost apelul trimis de Pavel prin Timotei tuturor credincioșilor.

„Adevărat este cuvântul acesta, şi vreau să spui apăsat aceste lucruri, pentru ca cei ce au crezut în Dumnezeu să caute să fie cei dintâi în fapte bune. Iată ce este bine şi de folos pentru oameni!“ (Tit 3:8).

Pavel, un anonim din prăfuita Palestină a ajuns prin toată lumea de atunci la Roma și a schimbat mersul istoriei. Timotei, un tinerel timid și bolnăvicios, un om introvert predispus la singurătate și melancolie, a fost dinamizat prin Pavel să fie un erou al credinței din primul secol. Cine știe ce vrea și poate să facă Dumnezeul cel Atotputernic prin tine?!

Richard Wurmbrand a scris: „Cel ce face o faptă bună pentru cineva este mai folositor decât cel care știe să tălmăcească Daniel și Apocalipsa!“

Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noștri, ce am contemplat și ce au pipăit mâinile noastre, cu privire la Cuvântul vieții …
1 Ioan 1.1
Ioan își începe prima epistolă cu o prețioasă declarație despre gloria Persoanei lui Hristos, accentuând faptul că taina sfântă a divinității și a umanității, care au fost în mod perfect unite în Cel Binecuvântat, este deasupra oricărei puteri a omului de a o defini sau de a o înțelege.

Expresia „de la început” nu merge înapoi până în eternitatea trecută, așa cum o găsim în Evanghelia Sa, nici până la începutul creației, așa cum o găsim în Geneza 1. Aici ea face referire la începutul sfânt al revelării personale a lui Dumnezeu pe pământ – la întruparea Domnului Isus. Aceasta nu a fost o viziune de moment, nici o apariție pasageră a divinității, ci revelația reală și eternă a lui Dumnezeu, care și-a avut începutul prin întruparea Domnului Isus.

Apostolii au dat o mărturie deplină cu privire la acest lucru. Ei L-au auzit, iar El a vorbit cu nimeni altul n-o mai făcuse. Ei L-au văzut cu ochii lor, și cât de atent trebuie să-L fi studiat ei! Cum ar fi putut să n-o facă? Ei au avut privilegiul chiar să-L atingă – „ce au pipăit mâinile noastre”. Avem aici mărturia majorității simțurilor noastre naturale. Realitatea umanității Sale a fost pe deplin dovedită.

Unii îndrăznesc să folosească adevărul umanității Sale reale și depline ca pe un argument că, în consecință, El nu putea fi Dumnezeu. Cât de ticăloase și de corupte sunt astfel de sugestii! Acesta este motivul pentru care unul dintre mărețele Sale nume în Dumnezeire este introdus aici: „Cuvântul vieții” – Cuvântul care era la început cu Dumnezeu și care era Dumnezeu (Ioan 1.1).

Noi folosim cuvinte pentru a ne exprima gândurile – Hristos este Cuvântul vieții, expresia gândurilor lui Dumnezeu, expresia vieții Dumnezeului etern, acum manifestată într-o formă umană binecuvântată.

L. M. Grant

“Să spui întotdeauna adevărul,
dar nu tot adevărul. Sunt și adevăruri care nu trebuiesc spuse”

Lecție practică: Nu te mulțumi să asculți muzică. Cântă tu cu vocea ta, cu instrumente, dar mai ales, cântă cu toată inima! Fii extravagant în închinare!

(nici pe departe gata sau finisată, dar prea importantă să rămână cumva nepublicată. Zilele grele ale scriitorului are au nevoie de contribuția neobișnuită a cititorilor. Sper să ne întâlnim la jumătate de drum).

+++

Muzica în viața personală a lui David

De la oile tatălui său pe câmpia Betleemului, la turma lui Dumnezeu din Israel, din sărăcie și simplitate până la sofisticare și slavă, viața lui David a fost caracterizată constant de un lucru: a cântat. A cântat odată cu respirația. A cântat cu viteza gândului adus la rodire la picioarele lui Dumnezeu. Cântecele lui, mare parte rugăciuni au fost culese în cartea Psalmilor. Cineva a spus că David s-a rugat așa de mult ca noi să avem scuze să nu ne mai rugăm niciodată. Pur și simplu, cântăm una din cântările lui!

A cântat așa de frumos, așa de mult, că i s-a dus vestea. Când Saul a început să fie muncit de un duh rău a fost sfătuit să caute pe cineva priceput să cânte. Iată una din primele caracterizări ale lui David, așa cum intrase el deja în conștiința celor care l-au văzut:

„Iată, am văzut pe un fiu al lui Isai, Betleemitul, care ştie să cânte; el este şi un om tare şi voinic, un războinic, vorbeşte bine, este frumos la chip şi Domnul este cu el” (1 Samuel 16:18)

Unii doar vorbesc despre muzică. Altora le place să o asculte. David a făcut din ea o pasiune, o trăire și o putere. Oamenii ar trebui să-și dea seama ce putere extraordinară se găsește în muzică. Aparținând unui nivel de comunicare superior limbajului, muzică pătrunde la inimă fără a mai poposi la vămile rațiunii și pune în mișcare voința. Acultați marșurile militare și vă veți da seama despre ce vorbesc.

În relația cu Dumnezeu, muzică deschide canale de comunicație superioară, ridicând conversația la nivelul sublim al comuniunii, de unde izvorăște nu de puține ori revelația profetică. Biblia ne vorbește despre o muzică a întregii creații. Dacă n-ai văzut niciodată copacii bătând din palme și munții cântând nu este pentru ca așa ceva nu se întâmplă. Roagă-L pe Dumnezeu să-ți deschidă urechile și ochii și atunci vei putea reintra în simfonia creației.

„Cu trâmbiţe şi sunete din corn,
strigaţi de bucurie înaintea Împăratului, Domnului!
⁷ Să urle marea cu tot ce cuprinde ea,
să chiuie lumea şi cei ce locuiesc pe ea,
⁸ să bată din palme râurile,
să strige de bucurie toţi munţii
⁹ înaintea Domnului!  (Psalm 98:6-9).

Prin muzică, David s-a integrat în această simfonie de laudă a creației și a ținut neapărat să o facă parte din închinarea de la Templu. Citiți extraordinara sa preocupare pentru cântăreții, pentru cântecele și pentru instrumentele muzicale la Templu (1 Cronici 25:1-31).

„Cântărețul plăcut“ a rămas „standardul” de închinare. Mulți au încercat să-l imite, majoritatea au fost niște caraghioși îndrăgostiți de ei înșiși nu de Dumnezeu:

„Ei se culcă pe paturi de fildeş şi stau întinşi alene pe aşternuturile lor; mănâncă miei din turmă şi viţei puşi la îngrăşat. Aiurează în sunetul alăutei, se cred iscusiţi, ca David, în instrumentele de muzică“ (Amos 4:5-6).

Vinovăția lor nu desființează însă performanța lui David

— La acest standard va reveni Ezechia

„A pus pe leviţi în Casa Domnului cu chimvale, alăute şi harpe, după rânduiala lui David, lui Gad, văzătorul împăratului, şi prorocului Natan, căci astfel era porunca Domnului dată prin prorocii Săi. ²⁶ Leviţii au luat loc cu instrumentele lui David şi preoţii, cu trâmbiţele.
Ezechia a poruncit să aducă arderea-de-tot pe altar şi, în clipa când a început arderea-de-tot, a început şi cântarea Domnului, în sunetul trâmbiţelor şi instrumentelor lui David, împăratul lui Israel … Apoi, împăratul Ezechia şi căpeteniile au zis leviţilor să laude pe Domnul cu cuvintele lui David şi ale prorocului Asaf. L-au lăudat cu bucurie şi s-au plecat şi s-au închinat“ (2 Cronici 29:25-27, 30)

După moartea lui David și Solomon, alți împărați n-au acordat aceeași prioritate laudelor Domnului și poporul s-a înstrăinat de Templu. Reformele lui Ezechia au fost mai mult decât necesare și binevenite!

„Nu vă înţepeniţi grumazul ca părinţii voştri; daţi mâna Domnului, veniţi la Sfântul Lui Locaş, pe care l-a sfinţit pe vecie, şi slujiţi Domnului, Dumnezeului vostru, pentru ca mânia Lui aprinsă să se abată de la voi. … 2 Cronici 30:8).

„Şi s-a bucurat toată adunarea lui Iuda şi preoţii, şi leviţii, şi tot poporul venit din Israel, şi străinii veniţi din ţara lui Israel sau aşezaţi în Iuda. ²⁶ A fost mare veselie la Ierusalim. De pe vremea lui Solomon, fiul lui David, împăratul lui Israel, nu mai fusese la Ierusalim aşa ceva. ²⁷ Preoţii şi leviţii s-au sculat şi au binecuvântat poporul. Glasul lor a fost auzit şi rugăciunea lor a ajuns până la ceruri, până la locuinţa sfântă a Domnului“ (2 Cronici 30:25-27)

— La acest standard va reveni Iosia. Dupa Manasse si Amon, Iosia găsește, foarte sugestiv, „cartea Legii” si … cântările:

„Pregătiţi-vă după casele voastre părinteşti, după cetele voastre, cum au rânduit prin scris David, împăratul lui Israel, şi fiul său Solomon.. … Cântăreţii, fiii lui Asaf, stăteau la locul lor, după rânduiala lui David, lui Asaf, lui Heman şi lui Iedutun, văzătorul împăratului. Uşierii, de asemenea, erau la fiecare uşă. N-au avut nevoie să se abată de la slujba lor, căci fraţii lor leviţii au pregătit ce era pentru ei“ (2 Cronici 35:4,15).

— La acest standard va reveni după robia babiloniană Ezra.

„Când au pus lucrătorii temeliile Templului Domnului, au aşezat pe preoţi în veşminte, cu trâmbiţe, şi pe leviţi, fiii lui Asaf, cu chimvale, ca să laude pe Domnul, după rânduiala lui David, împăratul lui Israel“ (Ezra 3:10).

„Căpeteniile leviţilor, Haşabia, Şerebia şi Iosua, fiul lui Cadmiel, şi fraţii lor împreună cu ei, stând unii în faţa altora, erau însărcinaţi să mărească şi să laude pe Domnul, după rânduiala lui David, omul lui Dumnezeu“. …
„ … şi fraţii săi, Şemaia, Azareel, Milalai, Ghilalai, Maai, Netaneel, Iuda şi Hanani, cu instrumentele de muzică ale lui David, omul lui Dumnezeu. Cărturarul Ezra era în fruntea lor.“
„ … păzind tot ce privea slujba lui Dumnezeu şi a curăţirilor. Cântăreţii şi uşierii îşi împlineau şi ei slujbele după rânduiala lui David şi a fiului său Solomon. Căci odinioară, pe vremea lui David şi lui Asaf, erau căpetenii peste cântăreţi şi cântări de laudă şi de mulţumire în cinstea lui Dumnezeu“ (Neemia 12:24, 36, 45, 46)
După 70 de ani de exil păgân, a avut loc atunci o reeducare religioasă si reasezare în tiparele „împărației”.

Imnologia lui David n-a apărut într-un mediu lipsit de muzică. Evreii au cântat mereu, iar în Israel existau multe „șlagăre“. Un amănunt „incomod“ pentru unii super-spirituali este că David a recomandat ca unele din poemele lui să fie interpretate pe muzica deja existentă a unor astfel de cântece.

„Se cântă ca și „mori pentru fiul“, apare în indicațiile pentru psalmul 9.

„Se cântă ca „cerboaica zorilor“, apare deasupra psalmului 22.

David a acceptat ca una din cântările date fiilor lui Core să fie cântată „cum se cântă „Crinii“. Așa scrie deasupra psalmului 45

Deasupra psalmului 56 scrie „Se cântă ca „Porumbel din stejari îndepărtați“.

Iar indicația pentru melodia psalmului 57 este aceasta „Nu nimici“. O cântare de laudă a lui David, făcută când a fugit în peșteră, urmărit de Saul.“ Aceeași melodie este recomandată și pentru psalmul 58, 59 și 75..

Deasupra psalmului 60 ni se spune: „Se cântă ca și „Crinul Mărturiei“. Aceeași preferință este recomandată și pentru psalmul 80.

Tot pe melodia „Crinii“ s-a cântat și psalmul 69.

Un șlagăr compus de tinerele evreice pe seama faptelor lui de vitejie era gata să-l facă să-și piardă de două ori capul, odată de mâna lui Saul și altădată printre străini la Achiș (1 Samuel 21:11 și 29:5). Se vede încă o dovadă că o cântare bună se răspândea și atunci pretutindeni.

Pledoaria lui David pentru laudă este dovedită și din felul în care sunt folosiți psalmii lui în adunările creștine. Dacă cineva nu este pregătit să țină ora de rugăciune citește la repezeală un psalm. Dacă cineva vrea să scrie o teză de doctorat despre laudă, merge și el tot la cartea psalmilor! Fiecare dintre noi suntem „specialiți“ în teologia laudei, așa cum ne-a fost lăsată de David în psalmi!

Lauda trebuie să fie o pasiune, o preocupare și o prioritate

David este omul care a legat muzica de închinarea la Templu. O mulțime de cântăreți au fost organizați în „cete“ chiar înainte de clădirea Templului. David a socotit că lauda nu poate să aștepte pregătirea unui loc special și a pus de o parte leviți care se îndeletniceu numai cu aceasta:

„Iată aceia pe care i-a pus David pentru cârmuirea cântării în Casa Domnului, de când a avut chivotul un loc de odihnă: ei împlineau slujba de cântăreţi înaintea locaşului cortului întâlnirii, până când a zidit Solomon Casa Domnului la Ierusalim şi îşi făceau slujba după rânduiala care le era poruncită“ (1 Cronici 6:31-32).

David a acordat o importanță de primul rang laudei. Pentru el, cântarea era o formă superioră de exprimare, ridicată nu de puține ori la rang de profeție. David a ținut minte de influența binefăcătoare a muzicii asupta tulburatului Saul și a înțeles că Dumnezeu poate folosi muzica pentru a induce stări binefăcătoare pentru suflet. În cer și pe pământ, Dumnezeu locuiește în mijlocul laudelor:

„David şi căpeteniile oştirii au pus deoparte, pentru slujbă, pe aceia din fiii lui Asaf, Heman şi Iedutun, care proroceau întovărăşiţi de harpă, de alăută şi de chimvale. Şi iată numărul celor ce aveau de îndeplinit lucrarea aceasta. Din fiii lui Asaf: Zacur, Iosif, Netania şi Aşareela, fiii lui Asaf, sub cârmuirea lui Asaf, care prorocea după poruncile împăratului. Din Iedutun, fiii lui Iedutun: Ghedalia, Ţeri, Isaia, Haşabia, Matitia şi Şimei, şase, sub cârmuirea tatălui lor Iedutun, care prorocea cu harpa, ca să laude şi să mărească pe Domnul“ (1 Cronici 25:1-3).

Paradoxal, din cauza abundenței, astăzi muzica s-a banalizat și bagatelizat. O ascultăm oriunde vrem și nu vrem. Suntem supuși unui bombardament sonor care nu ne face bine. În biserici, am ajuns să dăm câte o cântare comună doar ca să umplem un timp mort sau să facem o trecere de la un punct din program la altul … Unii dintre noi nu cântă niciodată. Nici acasă, nici pe stradă, nici în grădină și nici măcar în adunarea sfinților. Priviți în jur și-mi veți da dreptate. Nivelul de sensibilitatea sufletească este din ce în ce mai scăzut. Pe vremea lui David n-a fost așa! O mare parte din cheltuielile leviților era îndreptată către cei ce se ocupau exclusiv cu laudele Domnului:

„Aceştia sunt cântăreţii, capii de familie ai leviţilor, care locuiau în odăi, scutiţi de alte slujbe, pentru că lucrau zi şi noapte“ (1 Cronici 9:33).

Acest „zi și noapte“ din versetul de mai sus scoate în evidență ceva surprinzător. David a vrut să fie clar pentru toată lumea că cei care cântă o fac pentru Dommnul, nu pentru placul și desfătarea oamenilor. Biserica ortodoxă a păstrat ceva din obiceiul acesta în vecerniile de la miezul nopții, când în clădirea bisericii nu se află nimeni care să-i asculte pe cei care cântă.

„David şi căpeteniile oştirii au pus deoparte, pentru slujbă, pe aceia din fiii lui Asaf, Heman şi Iedutun, care proroceau întovărăşiţi de harpă, de alăută şi de chimvale. Şi iată numărul celor ce aveau de îndeplinit lucrarea aceasta. Din fiii lui Asaf:  …
Toţi fii ai lui Heman, care era văzătorul împăratului, ca să descopere cuvintele lui Dumnezeu şi să înalţe puterea Lui; Dumnezeu dăduse lui Heman paisprezece fii şi trei fete. Toţi aceştia erau sub cârmuirea părinţilor lor pentru cântarea în Casa Domnului şi aveau chimvale, alăute şi harpe pentru slujba Casei lui Dumnezeu. Asaf, Iedutun şi Heman lucrau sub poruncile împăratului. ⁷ Erau în număr de două sute optzeci şi opt, cuprinzându-se în acest număr şi fraţii lor deprinşi la cântarea Domnului, toţi cei ce erau meşteri. Au tras la sorţi pentru slujbele lor, mici şi mari, învăţători şi ucenici“ (1 Cronici 25:1-7).

David a făcut din cântarea spre slava lui Dumnezeu o activitate non-stop:

„Frumos este să lăudăm pe Domnul
şi să mărim Numele Tău, Preaînalte,
să vestim dimineaţa bunătatea Ta
şi noaptea credincioşia Ta,
cu instrumentul cu zece coarde şi cu alăuta,
în sunetele harpei“ (Psalm 92:1-3).

Noul Testament, nemaifiind legat de închinarea de la templu nu ne-a lăsat s-o neglijăm. Dimpotrivă!

„Vorbiţi între voi cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti şi cântaţi şi aduceţi din toată inima laudă Domnului“ (Efeseni 5:19).

Paradoxal, este concluzia la care a ajuns David după ce s-a făcut umilit de râs făcând pe nebunul în fața lui Abimelec ca să scape cu viață. A fost, fără nici o îndoială unul din cele mai de jos puncte din viața sa. Și totuși, auziți-l ridicându-se în cântec!.

Un psalm alcătuit de David, când a făcut pe nebunul în faţa lui Abimelec şi a plecat izgonit de el

¹ Voi binecuvânta pe Domnul în orice vreme;
lauda Lui va fi totdeauna în gura mea.
² Să mi se laude sufletul în Domnul!
Să asculte cei nenorociţi şi să se bucure.
³ Înălţaţi pe Domnul, împreună cu mine.
Să lăudăm cu toţii Numele Lui!“ (Psalm 34:1-3)

Protolimbile omenirii au fost melodice, nu guturale. Semantica cuvintelor era înscrisă în flexibilitatea pronunțării. Aveau un fond de cuvinte mic, dar o imensă posibilitate de interpretare în contextul simțirii. Net-a rămas ceva în limba greacă și în ebraica veche. La reintegrarea în perfecțiunea noii crești, vom dialoga unii cu alții și cu toate viețuitoarele așa cum am făcut în paradis, cu melodicitate ideilor și trăirilor. Parte din acest limbaj se păstrează în comunicarea noastră cu animalele domestice, care nu trebuie să știe limbi străine ca să înțeleagă atitudinea comenzilor transmise.

David este împăratul mesianic și pentru această imersiune a vieții cotidiene în dimensiunile laudei cerești. Este o atitudine deliberată și decisiva ca și la apostolul Pavel:

“Vorbiţi între voi cu psalmi, cu cântări de laudă și cu cântări duhovnicești și cântaţi și aduceţi din toată inima laudă Domnului” (Efeseni 5:19).

“Lăudaţi pe Domnul! Căci este frumos să lăudăm pe Dumnezeul nostru, căci este plăcut și se cuvine să-L lăudăm” (Psalmul 147:1).

Cartea psalmilor se termină într-o harmălaie generalizată. Nu contează câtă armonie se obține, ci asemănarea intuitivă cu ce se petrece în sferele împărăției înalte din jurul tronului de sus.

“Unde este Dumnezeu, pare a spune David, totul i se închină și-l laudă:

“Lăudaţi pe Domnul! Lăudaţi pe Dumnezeu în Locașul Lui cel Sfânt, lăudaţi-L în întinderea cerului, unde se arată puterea Lui!
Lăudaţi-L pentru isprăvile Lui cele mari, lăudaţi-L după mărimea Lui nemărginită!

Lăudaţi-L cu sunet de trâmbiţă, lăudaţi-L cu alăuta și harpa!

Lăudaţi-L cu timpane și cu jocuri, lăudaţi-L cântând cu instrumente cu coarde și cu cavalul!

Lăudaţi-L cu chimvale sunătoare, lăudaţi-L cu chimvale zăngănitoare!

Tot ce are suflare să laude pe Domnul! Lăudaţi pe Domnul! (Psalmul 150:1-6).

(Și acum ceva în limb engleză. Până o prelucrez, folosiți Google. Ar fi minunat dacă dintre cei ce se roagă pentru sănătatea mea sub Covid s-ar găsi o inimă bună care să traducă acest pasaj în românește. Ce ziceți?)

+++

Do you sing? I don’t mean, “Do you sing well enough to join a choir?” I mean, “Do you find your joy in the Lord welling up so much that it spills over into singing?” When you’re alone and when you come together with God’s people, do you find yourself wanting to burst forth in heartfelt praise to God for who He is and what He’s done for you? If you don’t sing to the Lord, your prayer life is deficient. Singing praises to God is a vital part of prayer.

David, the man after God’s heart, sang many of his prayers to the Lord. David composed at least half of the psalms, which, we need to remember, were to be sung, not just read. He was always singing, even when he was in a cave, hiding to save his life (Ps. 57). He has much to teach us about prayer and, especially, about the aspect of praise in prayer.

Becoming a person of praise may not be at the top of your priority list—you’ve got practical problems to solve—but it ought to be! As the Westminster Shorter Catechism puts it, “The chief end of man is to glorify God and enjoy Him forever,” or, as John Piper rephrases it, “to glorify God by enjoying Him forever.” One of the main ways we glorify God is through praise. The brief glimpses Scripture gives us into heaven indicate that a major part of eternity will be filled with praising God. To the extent that that activity strikes us as a bit boring, we lack understanding of the infinite perfections of God and of the tremendous joy of praising Him. We all need to become people of praise.

I’m convinced that one of the main reasons God called David a man after God’s own heart was that David was a man of praise. We could spend many messages exploring this theme, but I’m going to limit myself to one message from David’s Psalm 18. I could preach a series of messages on this psalm alone, so my treatment will be a bit sketchy. But I want to show three things from this psalm about becoming people of praise:

To be people of praise, we must come to the end of ourselves, flee to God as our refuge, and express it to Him in song.

These three elements are present in many of the psalms. The psalmist was under attack or in a difficult circumstance. In his distress he called out to the Lord who delivered him, leading to his outburst of praise in song.

There is both good news and bad news in this observation. The good news is that the psalms are intensely life-related. Every emotion and up-and-down of life is reflected in the psalms, so that we can relate easily to them. John Calvin called the Psalms, “An Anatomy of all the Parts of the Soul;” and added, “for there is not an emotion of which any one can be conscious that is not here represented as in a mirror” (Calvin’s Commentaries [Baker], Preface to Psalms, p. xxxvii). The bad news is that to become people of praise, we’ve got to enroll in God’s school of hard knocks. And, we must advance in that school until we come to the end of ourselves:

1. To be people of praise, we must come to the end of ourselves.

David wrote Psalm 18 and sang it to the Lord “in the day that the Lord delivered him from the hand of all his enemies and from the hand of Saul” (superscription). This probably means that David wrote it later in life, as he reflected back on God’s faithfulness in his many troubles. It is an important enough psalm that the Holy Spirit saw fit to include it twice in Scripture (with minor variations, it is in 2 Samuel 22).

To appreciate what David had been through, you need to recall his background. David was in his late teens when he was anointed as king. But he was 30 before he actually became king over the southern part of Israel and 37 before the whole kingdom was united under his rule. During those years, God was shaping His man through adversity, putting David in situation after situation where he despaired of life itself and had to learn to trust in God alone. For over a decade, the mercurial King Saul pursued David over the Judean wilderness, so that David said, “There is hardly a step between me and death” (1 Sam. 20:3). He lived in caves and moved constantly to avoid Saul’s relentless pursuits.

If you ever watched the old TV series, “The Fugitive,” you have some idea how David felt during those years. He could never let down, never relax; he always had to be on the alert. We talk about being under stress—how would you like to know every day and every night that an enemy with a whole army at his disposal was trying to kill you!

In Psalm 18, we don’t know whether David was writing about a specific incident, or just lumping together his many narrow escapes from death. In poetic language he describes (18:4-5) a man who is in turbulent water over his head. Weeds or vines are wrapping around him so that he cannot break free. In the terror of the moment, all he can think is, “I’m going to die!” He had come to the end of himself.

You may wonder, “Why would a good, loving God put a decent, clean-living young man like David in situation after situation where he despaired of life itself?” After all, David was a good kid. He obeyed his father. He was conscientious about taking care of his dad’s sheep. He didn’t get drunk or do drugs. He had more faith in God as a teenager than anybody in Saul’s army, so that he could kill Goliath. We’re not talking about an average kid. David was a choice young man. We may hesitate to say it, but we might think that for God to treat David as He did sounds a bit cruel!

But if we think that, we don’t understand God’s loving ways. “Whom the Lord loves, He disciplines, and He scourges every son whom he receives…. He disciplines us for our good, that we may share His holiness” (Heb. 12:6, 10). The fact is, if God didn’t bring us to the end of ourselves, we would trust in ourselves, not in God. So He brings us into impossible situations where there is no human way out. The more impossible the situation, the greater will be our praise after He has delivered us.

The endemic human cancer that God is patiently, lovingly, cutting out of His people is pride. Since the fall, we all suffer from the sin of pride. Even those with so-called “low self-esteem,” who dump on themselves all the time, suffer from pride. At the root of pride is relying on ourselves rather than on God. Pride is looking within for our sufficiency rather than looking to Christ. It is thinking too highly of ourselves and too lowly of God. Pride thinks that God owes us something because of who we are or what we’ve done. In pride we think that our own righteousness commends us to God. Pride is putting ourselves above others, thinking that we’re better than they are. Everyone suffers from pride in one form or another.

This is crucial, because if we don’t grasp it, we don’t truly understand the gospel and we can’t present it clearly to those who are lost. In our day, the gospel pitch often goes, “Do you need help with your problems? Do you want a happier life? Invite Jesus into your life and He will give you what you need.” And so people who proudly think that they’re not too bad, who have no concept of the absolute holiness of God, ask Jesus to come into their lives and give them the little something extra they need. But they’ve never been humbled to see that unless God is merciful to them, they are under His just condemnation.

Note what David says (18:27): “For You save an afflicted people; but haughty eyes You abase.” God has to bring affliction into our lives to humble our pride. “God is opposed to the proud, but gives grace to the humble” (1 Pet. 5:5). When God humbles us so that we no longer trust in ourselves, then we call out to Him for salvation and He gets all the praise because we know that it was all due to His grace, not at all due to our merit.

Watchman Nee tells of a time when a group of Chinese Christian men were swimming in a river when one of the men got a cramp in his leg and began to drown. Nee motioned to another man, who was an expert swimmer, to go to the man’s aid. But to his surprise, the expert made no move. With panic, Nee and the others on shore began shouting, “Don’t you see the man is drowning? Do something!” But the good swimmer stood, calm and collected, without making a move. Meanwhile, the drowning man’s voice grew fainter and his efforts grew weaker. Nee thought to himself, “I hate this man! Think of letting a brother drown before his very eyes and not going to the rescue!”

But when the victim was actually sinking, with a few swift strokes the swimmer was at his side, and both were soon safely ashore. Later, when Nee got an opportunity, he aired his anger: “I have never seen any Christian who loved his life quite as much as you do. Think of the distress you would have saved that brother if you had considered yourself a little less and him a little more.”

But the swimmer, Nee found out, knew his business better than Nee did. He replied, “Had I gone earlier, he would have clutched me so fast that both of us would have gone under. A drowning man cannot be saved until he is utterly exhausted and ceases to make the slightest effort to save himself.” (The Normal Christian Life [Christian Literature Crusade], p. 117.)

It’s a lesson we must learn in coming to God: We cannot save ourselves. We must come to the end of ourselves and call out to God. Then, when He saves us, we will sing His praises. It’s also a lesson we must keep on learning throughout our Christian lives. We are so prone to trust in ourselves, but we cannot praise God while we trust ourselves. The lower we see ourselves, the more we exalt God. So, God lovingly keeps bringing us into situations where we are helpless, where we’re forced to trust in Him alone. That’s the first lesson of Psalm 18: That to be people of praise, we must come to the end of ourselves.

2. To be people of praise, we must flee to God as our all-sufficient refuge.

To become people of praise, we need to know, as David did, practically how to flee to God and trust Him as our refuge in the midst of intense troubles. Three things will help here:

A. WE MUST KNOW WHO GOD IS.

We can’t trust in or flee for refuge to a God we don’t know. The many metaphors which David uses here show that he knew God in a practical and personal way: “My rock and my fortress and my deliverer, my God, my rock, in whom I take refuge; my shield and the horn of my salvation, my stronghold” (18:2). A number of these metaphors recall particular incidents in David’s history: “Rock” (1 Sam. 23:25-28); “fortress” (1 Sam. 22:4; 24:22; 2 Sam. 5:7); “my God, my rock” (1 Sam. 24:2). In other words, “David’s praises celebrate actual deliverances which he and the men with him could authenticate” (Joyce Baldwin, 1 & 2 Samuel Tyndale O.T. Commentaries [IVP], p. 287). Note also the possessive pronoun, “my,” as applied to God (18:2 [7 x], 6, 21, 28, 29, 31 [“our”], 46). David didn’t just know about God; he knew God as his own God.

If we want to be able to flee to God as our all-sufficient refuge, we must know Him. We must know His attributes as revealed in His Word. In times of trial, Satan invariably tries to shake our confidence in the goodness of God. He comes to us and whispers, “If this God of yours is so good and so powerful, then why is He letting you go through this horrible trial?” But if we fix in our mind who our God is, we can flee to Him as our refuge.

B. WE MUST KNOW HOW GOD ACTS.

David goes on to describe God’s deliverance through a thunderstorm (18:7-15). This could be a poetic description to tell in general of God’s awesome power in rescuing His people. Or it could refer to an actual battle, not recorded in Scripture, where David was about to be defeated by a powerful enemy, but in response to his prayer, God sent a thunderstorm that sent the enemy army into confusion and gave David the victory.

But, David didn’t say, “Wow, I sure was lucky! A thunderstorm hit at just the right moment and I defeated my enemy!” No, David knew God’s way of delivering His people. Most often He uses natural means. Sometimes He violates the laws of nature and uses miracles. But David was very clear that it was God who rescued him, not his own strength or cleverness (18:16-19). In fact, this is the theme of verses 27-45 (note the frequency of “God,” “You” and “Your”), that even though David used the weapons of warfare, even though he was well-trained for battle, even though he fought the enemy, in all of this it was God who was at work. Without God’s working, David was helpless.

David could affirm that not only God, but also God’s way is perfect (18:30). God’s perfect way is to bring His people into difficult straits and humble them so that they are forced to rely on Him, so that He alone gets the praise. If we want to know God as our all-sufficient refuge so that we can flee to Him in our trials, so that we praise Him for His salvation, then we must know who He is and how He acts. Also,

C. WE MUST KNOW HOW TO TRUST GOD EXPERIENTIALLY.

This wasn’t just theoretical theology for David. He knew practically how to lay hold of God in these desperate situations. There are three factors that lie behind David’s trust.

First was prayer. David prayed (18:3, 6). The repeated word, “cry,” shows the urgency and fervency of David’s prayers. Our prayers are more fervent when we sense how needy we really are.

Second was the Word. David affirms, “All His ordinances were before me, and I did not put away His statutes from me” (18:22). Through God’s Word we can know how God wants us to live. God’s Word gives us examples of others who trusted God in incredibly difficult trials so that we can imitate their faith. If we aren’t feeding on the Word when things are relatively calm, we won’t know how to trust God when calamity strikes.

Third was obedience. David not only knew God’s ordinances; he obeyed them. Some stumble over David’s assertion of his own righteousness (18:20-24). On the surface, it seems to run counter to what I said earlier about humility. It sounds as if David is boasting in himself and saying that God owed him deliverance because he was such a good guy. But that is to misinterpret these verses.

We need to understand that David isn’t comparing himself with God, in whose sight no one is righteous, but with his enemies, who do not follow God. Also, David is not denying his own sinfulness any more than God was denying Job’s sinfulness when He affirmed Job’s righteous life to Satan. David acknowledges repeatedly that any integrity or strength that he had came from God, not from himself (18:28-36). Rather, David is here affirming God’s justice in vindicating His people and judging the wicked. Also, David is saying what other Scriptures affirm, that we can have a legitimate assurance when we know that we have acted in obedience to God’s Word. Finally, we must look beyond David to David’s greater Son, the Lord Jesus Christ, whose innocence was absolute. God the Father rescued Jesus Christ from the cross because of His perfect obedience.

The point is, if we cry to God in prayer, if we know what His Word says about how we should live, and if we have a clear conscience that we have obeyed His Word, then we’ll be able to trust Him experientially in times of trial. And He will get the praise.

3. To be people of praise, we must express in song our gratitude to God for His salvation.

David expressed his gratitude to God by writing and singing this and many other psalms. But even if we can’t write songs or sing well, we can express our feelings by exuberantly making a joyful noise unto the Lord.

Don’t miss the intense emotions of this psalm (and all the psalms)! David begins with a burst of feeling: “I love You, O Lord, my strength.” He ends with another crescendo of praise: “The Lord lives, and blessed be my rock; and exalted be the God of my salvation” (18:46). Praise, if it is genuine, involves our emotions. If you don’t often feel love for the Lord for what He’s done for you, something is wrong with your spiritual life, just as if you never feel love for your mate, something is wrong with your marriage.

In A Treatise Concerning Religious Affections, Jonathan Edwards argues that “true religion, in great part, consists in holy affections” (= emotions). Of David and the Psalms, he says, “Those holy songs are nothing else but the expressions and breathings of devout and holy affections; such as an humble and fervent love to God, admiration of his glorious perfections and wonderful works, earnest desires, thirstings, and pantings of soul after him, delight and joy in God, [and] a sweet and melting gratitude for his great goodness (The Works of Jonathan Edwards [Banner of Truth], 1:238, 240, italics his).

Some of you are thinking, “But, you don’t understand. I’m just not an emotional person.” Right! All I have to do is come by during the fourth quarter of close game when your team comes from behind in the closing seconds to win, and I’ll prove you wrong! Let’s be honest: our lack of emotion toward God just reflects the shallowness of our gratitude and love for Him.

Conclusion

Here are a few practical things that have helped me grow toward becoming a man of praise (I still have far to go!):

*Read the Psalms over and over. It’s no accident that it is the longest book in the Bible. God will use it to show you how to praise Him in the midst of the trials of life. Write some of the praise sections on cards and go over them frequently.

*Learn the great hymns of the faith. If you don’t know them, get a CD where they are sung and play it until you know the words and can sing along. I enjoy many of the modern praise choruses, but the hymns often have solid theology, and they link us to those who have gone before us. Luther stood against the powerful wickedness of the pope, in part, by singing hymns like “A Mighty Fortress is Our God.” Charles Wesley used hymns like his, “And Can It Be?” to teach theology to illiterate working people in 18^th century England. Hudson Taylor was sustained through his grief after burying his beloved Maria by singing his favorite, “Jesus, I am resting, resting, in the joy of what Thou art, I am finding out the greatness, of Thy loving heart.”

*When you come to worship, block out distractions and focus on what you’re doing. Apathy in worship is sin! I find it helps to prepare my heart before the worship service. Then, I have to deliberately concentrate on the words as I sing them to the Lord. And, I sing them to Him! I don’t care what others think about me when I’m worshiping. They shouldn’t be thinking about me, anyway! I want to offer to God the heartfelt praise that He is due for being such a great and wonderful Savior!

Some of you are in the midst of difficult trials right now. If you will come to the end of yourself, flee to God as your all-sufficient refuge, and then express your gratitude to Him in song, you’re on your way to becoming a person of praise, a person after God’s own heart.

Lecția practică: Harul depășește toate neajunsurile noastre

Text: 1 Cronici 29

Cine nu și-ar dori să se poată scrie și despre el astfel de cuvinte la moarte?

„A murit după o bătrâneţe fericită, sătul de zile, de bogăţie şi de slavă“ (1 Cronici 29:28)

Biblia nu ne dă decât un fragment din ceea ce s-ar fi putut spune despre împăratul David. Contemporanii lui au știut mai multe, unii socotind-le chiar vrednice de a fi păstrate în scris:

„David, fiul lui Isai, a domnit peste tot Israelul. Vremea cât a domnit peste Israel a fost de patruzeci de ani: la Hebron a domnit şapte ani şi la Ierusalim a domnit treizeci şi trei de ani.  A murit după o bătrâneţe fericită, sătul de zile, de bogăţie şi de slavă. Şi, în locul lui, a domnit fiul său Solomon.
Faptele împăratului David, cele dintâi şi cele de pe urmă, sunt scrise în cartea lui Samuel, văzătorul, şi în cartea prorocului Natan, şi în cartea prorocului Gad, împreună cu toată domnia şi toate isprăvile lui, precum şi ce s-a petrecut pe vremea lui, fie în Israel, fie în toate împărăţiile celorlalte ţări“ (1 Cronici 29:26-30).

Biblia sare intenționat peste mulți ani din viața lui David:

„Războiul a ţinut mult între casa lui Saul şi casa lui David. David era tot mai tare, şi casa lui Saul mergea slăbind. Lui David i s-au născut fii la Hebron. Întâiul lui născut a fost Amnon, din Ahinoam din Izreel; ³ al doilea, Chileab, din Abigail din Carmel, nevasta lui Nabal; al treilea, Absalom, fiul Maachei, fata lui Talmai, împăratul Gheşurului (2 Samuel 3:1-3).

Aceste texte nu arată că Biblia a făcut doar „un rezumat“ al vieții lui David, selectând doar ceea ce este util pentru tema mare pe care o urmărește ca pe un arc de timp suspendat peste veac. Așa cum am spus însă de la începutul acestui comentariu, suntem purtați prin „hârtoapele“ vieții lui David, peste conflicte care i-au marcat viața, evoluția și maturizarea.

Lecția practică: Libertatea adevărată înseamnă conformarea voluntară la poruncile lui Dumnezeu!

Text: 1 Cronici 22—27

David a preluat de la Saul o „împărăție“ fără formă, fără capitală, fără armată, fără demnitari, fără tron și fără rânduieli. Saul a fost mai mult un împărat ocazional, care și-a văzut zilnic de munca câmpului și nu și-a exercitat autoritatea decât în vremuri de război și răstriște. Saul a fost un minuscul conducător militar, nu un rege adevărat.

David a transformat mulțimea într-o națiune temeinic așezată, cu capitală cu curte regală, cu sală a tronului, cu armată așezată în puncte strategice, cu demnitari care vegheau asupra tuturor domeniilor de activitate ale poporului. Nu i s-a îngăduit să zidească Casa Domnului, dar vom vedea că a făcut toate pregătirile necesare.

Deși nu sare în ochi de la prima vedere, David are un corespondent în Biserica creștină: apostolul Pavel. Israelul trăiește și azi în tipare stabilite de David. Viața lor cultică este plină de contribuțiile marelui împărat. Biserica Noului Testament există și ea în niște tipare stabilite de Dumnezeu prin apostolul Pavel:

„Urmaţi-mă pe mine, fraţilor, şi uitaţi-vă bine la cei ce se poartă după pilda pe care o aveţi în noi.“ (Filipeni 3:17).

Apostolul Pavel a fost un „meșter zidar care a pus temelia“ Bisericii (1 Corinteni 3:10), dânsu-i forma și principiile după care funcționează optim și astăzi:

„Călcaţi pe urmele mele, întrucât şi eu calc pe urmele lui Hristos. Vă laud că în toate privinţele vă aduceţi aminte de mine şi că ţineţi învăţăturile întocmai cum vi le-am dat.“ (1 Corinteni 11:1-12).

„Aceasta este rânduiala pe care am aşezat-o în toate bisericile.“ (1 Corinteni 7:17).

„ … căci Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii, ci al păcii, ca în toate bisericile sfinţilor. “ (1 Corinteni 14:33).

David a fost un geniu organizatoric. Un om după inima lui Dumnezeu nu poate fi decât un om al ordinii. Spre surprinderea multora, în 1 Cronici 23-28, Dumnezeu „pierde“ nu mai puțin de cinci capitole ca să ne ilustreze maturitatea lui David în felul în care a organizat împărăția. Nu cred că predică cineva din aceste capitole, dar ele există pentru a ne arăta că împărăția lui Dumnezeu, în orice formă ar exista ea, este caracterizată prin ordine, disciplină și rânduială.

David a transformat o mulțime într-o minunată națiune:

„Ioab era mai-mare peste toată oştirea lui Israel; Benaia, fiul lui Iehoiada, era în fruntea cheretiţilor şi a peletiţilor;Adoram era mai-mare peste dări; Iosafat, fiul lui Ahilud, era scriitor (arhivar); Şeia era logofăt; Ţadoc şi Abiatar erau preoţi  şi Ira din Iair era slujbaş de stat al lui David“ (2 Sam. 20:23-26).

Frumusețea și valoarea pasajului iese la suprafață doar pentru cei ce cunosc ce înseamnă numele acestor personaje în original. „(Dumnezeu tatăl)„Ioab era mai-mare peste toată oştirea lui Israel; (Fiul Domnului)Benaia, fiul lui Iehoiada, era în fruntea cheretiţilor şi a peletiţilor, (Dumnezeu care judecă) Iosafat, fiul lui Ahilud, era scriitor, (arhivar); (Jurământ solemn)Şeia era logofăt; (Neprihănit justificat și și Tatăl belșugului) Ţadoc şi Abiatar erau preoţi şi (Orășeanul)Ira din Iair era slujbaş de stat al lui David“.

David a unificat triburile rivale —

Asta n-a fost lucru ușor după anii de înfruntări neîncetate cu casa lui Saul! David a reușit să-i cheme pe toți la un destin mult mai înalt decât micile lor rivalități provinciale. Dumnezeul oștirilor a fost cu el și toți au văzut în el un om ales pentru biruințe și realizări nemaivăzute și nevisate.

David a creat structuri socio-adiministrative și militare făra egal în istoria lui Israel

Primele cuvinte din capitolul 23 sunt doar o introducere tematică în descrierile despre minuțiozitatea rânduielilor așezate de David în țară:

„David, fiind bătrân şi sătul de zile, a pus pe fiul său Solomon împărat peste Israel. El a strâns pe toate căpeteniile lui Israel, pe preoţi şi pe leviţi. Au făcut numărătoarea leviţilor de la vârsta de treizeci de ani în sus; socotiţi pe cap şi pe bărbaţi, s-au găsit în număr de treizeci şi opt de mii“ (1 Cron. 23:1-2).

Pentru că erau mai multe slujbe decât leviți, David a scăzut vârsta lor de intrare în slujbă de la 30 de ani la 20 de ani:

Și leviții au fost numărați de la vârsta de treizeci de ani în sus: și numărul lor era, după capetele lor, bărbat după bărbat, treizeci și opt de mii. Dintre aceștia, douăzeci și patru de mii erau pentru conducerea lucrării casei Domnului și șase mii erau administratori și judecători; și patru mii erau ușieri; și patru mii lăudau pe Domnul cu instrumente, „pe care le-am făcut eu“, a zis David, „pentru laudă“. Și David i-a împărțit în cete după fiii lui Levi. (1 Cronici 23:3-6)

„Aceştia sunt fiii lui Levi, după casele lor părinteşti, capii caselor părinteşti, după numărătoarea făcută numărând numele pe cap. Ei erau întrebuinţaţi în slujba Casei Domnului, de la vârsta de douăzeci de ani în sus. Căci David a zis: „Domnul, Dumnezeul lui Israel, a dat odihnă poporului Său şi va locui pe vecie la Ierusalim, şi leviţii nu vor mai avea să poarte cortul şi toate uneltele pentru slujba lui” (1 Cronici 23:24-26).

Leviții -Organizați pentru slujire de către David

În ultimii ani ai vieții sale, David, inspirat de Dumnezeu, i-a împărțit pe leviți în cete pentru slujire. Nu mai era nevoie ca ei să poarte cortul din loc în loc, fiindcă templul urma să fie construit. Datoria lor era să-i ajute pe preoți în diferitele aspecte care țineau de lucrarea și de slujirea din casa lui Dumnezeu.

Preoții, fiind descendenți ai lui Aaron, erau de asemenea din seminția lui Levi. Ei aveau responsabilitatea să aducă jertfe Domnului și să vegheze ca totul să fie făcut într-un fel potrivit cu sfințenia Lui. Erau responsabili de asemenea să păstreze o copie a legii lui Dumnezeu, să-i dea interpretarea și să o citească înaintea poporului la fiecare șapte ani.

Leviții slujeau sub comanda preoților, jupuind și tăind în bucăți jertfele, pregătind pâinea pentru punerea înainte și făcând tot ceea ce era necesar pentru împlinirea ritualurilor de închinare. În ziua sabatului slujeau două grupuri, fiindcă preoții și leviții intrau în slujbă la început de sabat și ieșeau din slujbă la sfârșitul sabatului următor.

Unii dintre leviți erau puși deoparte pentru îndatoriri speciale. Aceștia erau cântăreții, care cântau cu glasul sau cu instrumentele muzicale.

Mai erau și ușierii și cei care păzeau lucrurile dedicate și vistieriile templului.

Erau de asemenea administratorii și judecătorii, care slujeau în chestiunile cu privire la Domnul și la împărat.

Dumnezeu ne-a lăsat descrierea structurilor organizatorice implementate de David:

• pregătiri pentru zidirea Casei Domnului (1 Cronici 22:2-19)
• structuri de organizare pentru leviți (1 Cronici 23:1-32)
• structuri organizatorice pentru slujirea preoților (1 Cronici 24:1-31).
• structuri organizatorice pentru cânăreții de la Templu (1 Cronici 25:1-31)
• structuri organizatorice pentru ușierii Templului și ai visteriei (1 Cronici 26:1-28)
• structuri organizatorice pentru funcționarea judecătorilor (1 Cronici 26:29-32)
• structuri organizatorice pentru căpeteniile oștirii (1 Cronici 27:1-24)
• structuri organizatorice pentru slujitorii și slujbașii curții (1 Cornici 27:25-34).

„Azmavet, fiul lui Adiel, era pus peste vistieriile împăratului;
Ionatan, fiul lui Ozia, peste merindele din ogoare, cetăţi, sate şi turnuri;
Ezri, fiul lui Chelub, peste lucrătorii de la ţară, care lucrau pământul;
Şimei, din Rama, peste vii; Zabdi, din Şefam, peste pivniţele cu vin din vii;
Baal-Hanan, din Gheder, peste măslini şi sicomori în câmpie;
Ioaş, peste magaziile de untdelemn;
Şitrai, din Saron, peste boii care păşteau în Saron; Şafat, fiul lui Adlai, peste boii din văi;
Obil, Ismaelitul, peste cămile;
Iehdia, din Meronot, peste măgăriţe;
Iaziz, Hagarenitul, peste oi.
Toţi aceştia erau îngrijitori puşi peste averile împăratului David.
Ionatan, unchiul lui David, era sfetnic, om cu minte şi învăţat;
Iehiel, fiul lui Hacmoni, era lângă fiii împăratului;
Ahitofel era sfetnicul împăratului;
Huşai, Architul, era prietenul împăratului.
După Ahitofel au fost sfetnici: Iehoiada, fiul lui Benaia, şi Abiatar;
oab era căpetenia oştirii împăratului“

David a făcut planuri pentru construirea Templului (1 Cronici 28:11-21). Pasiunea lui a plăcut Domnului, care a făcut pentru David ceva ce nu mai făcuse decât pentru Moise. la fel cum scrisese Legea pe Sinai, Dumnezeu a însemnat cu mâna Lui planurile viitorului Templu.

„David a dat fiului său Solomon chipul prispei şi clădirilor, odăilor vistieriei, odăilor de sus, odăilor dinăuntru şi al odăii pentru scaunul îndurării. I-a dat planul a tot ce avea în minte cu privire la curţile Casei Domnului şi toate odăile de jur împrejur pentru vistieriileCasei lui Dumnezeu şi vistieriile Sfântului Locaş şi cu privire la cetele preoţilor şi leviţilor, la tot ce privea slujba Casei Domnului şi la toate uneltele pentru slujba Casei Domnului.  …
„Toate acestea”, a zis David, „toate lucrările izvodului acestuia, mi le-a făcut cunoscute Domnul, însemnându-le în scris cu mâna Lui” (1 Cronici 28:1-19).

Extraordinar! Colosal! Epocal! Dumnezeul evreilor nu i-a lăsat să-i facă o Casă după mintea sau gusturile Lui, ci a venit El înșiși să așeze pe papirus sau pe piele de oi schițele, chipul și greutățile fiecărui obiect de la Templu.

Nu se poate să nu ne mirăm de ce ne-au fost lăsate toate aceste descrieri. De ce s-a pierdut atâta spațiu cu toate aceste „amănunte“ nesemnificative astăzi?

Pentru că viața lui David este o pledoarie pentru ordine și rânduială. Acestea au fost necesare pentru reașezarea națiunii în tiparele Davidice după întoarcerea din Babilon și vor fi iar necesare în viitor atunci când Israel va reintra în prerogativele destinului lor mesianic.

Ele sunt însă importante și pentru noi. Chiar dacă nu vom face exct ce a făcut David, trebuie să facem „cum“ a făcut el, respectând câteva principii de mare valoare:

I. Acceptă-ți limitele! Nici un om nu le poate face singur pe toate

David a fost „marele David“, dar când a ajuns la maturitate a dus la perfecțiune realitatea aceasta. Și-a recunoscut limitele și s-a înconjurat cu oameni care să facă unele lucruri mai bine decât el însuși.

David nu s-a pretins un „superman“, și nu i-a lăsat nici pe cei din jur să creadă asta. Dovada cea mai bună o găsim în psalmul 20, o cântare pentru ziua de nașterea împăratului. În astfel de ocazii, poeții de la curte sau alți lingăi fanteziști scriu ode de preamărire și-i dau sărbătoritului un statut de semizeu. David nu i-a lăsat să facă așa ceva. „Lăsați-mă, vă rog să vă scriu eu cântarea pe care vreau să mi-o cântați de ziua meu“, le-o fi spus el. Dumnezeu a procedat la fel cu binecuvântare levitică din Numeri 6. În loc să-i lase pe evrei să le dorească copiilor lor câte în soare și-n lună, Dumnezeu le-a lîăsat scrisă cuvânt cu cuvânt binecuvântarea. Nu știu nici astăzi mulți oameni care, lăsați de capul lor, ar fi scris o asemenea binecuvântare … Dumnezeu a știut să le tempereze dorințele. Privit din acest context psalmul are inflexiuni sublime de smerenie și de realism:

David vrea să inducă în oamenii din împărăția lui sentimente cumpătate și realiste. Nu este locul unei analize amănunțite. Vă las pe voi să admirați „omul după inima lui Dumnezeu“, împăratul de pe poziția a doua:

Să te asculte Domnul în ziua necazului,
să te ocrotească Numele Dumnezeului lui Iacov,
² să-ţi trimită ajutor din locaşul Său cel Sfânt
şi să te sprijine din Sion!
³ Să-Şi aducă aminte de toate darurile tale de mâncare
şi să-ţi primească arderile-de-tot!
⁴ Să-ţi dea ce-ţi doreşte inima
şi să-ţi împlinească toate planurile tale!

⁵ Atunci noi ne vom bucura de biruinţa ta
şi vom flutura steagul în Numele Dumnezeului nostru.
Domnul să-ţi asculte toate dorinţele tale!
⁶ Ştiu de acum că Domnul scapă pe unsul Său
şi-i va răspunde din ceruri, din locaşul Lui cel Sfânt,
prin ajutorul atotputernic al dreptei Lui.

⁷ Unii se bizuie pe carele lor, alţii, pe caii lor,
dar noi ne bizuim pe Numele Domnului, Dumnezeului nostru.
⁸ Ei se îndoaie şi cad,
dar noi ne ridicăm şi rămânem în picioare.

⁹ Scapă, Doamne, pe împăratul
şi ascultă-ne când Te chemăm!

Cu o conștiință clară, David subliniază că are nevoie de ajutorul divin, că nu poate nimic fără Dumnezeu, că depinde în totul de bunăvoința divină și re nevoie de … salvare! Este ecoul Evangheliei înainte de apariția ei pe pământ.

II. Fiecare om, oricât de neînsemnat ar fi el, poate face ceva bine

Nu toți pot face lucruri mari. S-ar putea să nu poți să fii mai mare peste oaste. Nu-i nimic. S-ar putea să nu poți să fi nici mare peste cântăreți. Ești afon și toate melodiile sunt pentru tine la fel. Nu-i nimic! Nu poți fi … paznic peste măgărie? … Te înțeleg. NIci eu n-aș putea. Dar … paznic peste măslini? Să te uiți la ei cum cresc și să-i numeri din când în când … Sigur că poți!

III. Așează omul potrivit la locul potrivit

Într-un pasaj aparent obscur, Biblia ne spune despre acest „secret“ al lui David:

„Dregătorii lui David

„Ioab era mai-mare peste toată oştirea lui Israel;
Benaia, fiul lui Iehoiada, era în fruntea cheretiţilor şi a peletiţilor;
Iosafat, fiul lui Ahilud, era scriitor (arhivar);
Şeia era logofăt; Ţadoc şi Abiatar erau preoţi
şi Ira din Iair era slujbaş de stat al lui David“ (2 Samuel 20:23-26).

Frumusețea și valoarea pasajului iese la suprafață doar pentru cei ce cunosc ce înseamnă numele acestor personaje în original.

(Dumnezeu tatăl) „Ioab era mai-mare peste toată oştirea lui Israel;
(Fiul Domnului) Benaia, fiul lui Iehoiada, era în fruntea cheretiţilor şi a peletiţilor;
(Dumnezeu care judecă) Iosafat, fiul lui Ahilud, era scriitor (arhivar);
(Jurământ solemn) Şeia era logofăt;
(Neprihănit justificat și și Tatăl belșugului) Ţadoc şi Abiatar erau preoţi
şi (Orășeanul) Ira din Iair era slujbaş de stat al lui David“

II. Promovează după rezultate

Sistemul lui David de promovare nu era bazat pe reprezentare sau pe relații, ci pe realizări. Uitați-l mergând prin tabără și punându-i de-o parte pe cei congfirmați de Dumnezeu cu putwri ieșite din comun:

„Iată numele vitejilor care erau în slujba lui David:

Ioşeb-Basşebet, Tahchemonitul, unul din fruntaşii căpeteniilor. El şi-a învârtit suliţa peste opt sute de oameni, pe care i-a omorât dintr-odată.
După el, Eleazar, fiul lui Dodo, fiul lui Ahohi. El era unul din cei trei războinici care au ţinut piept împreună cu David împotriva filistenilor strânşi pentru luptă, când bărbaţii lui Israel se dădeau înapoi pe înălţimi. El s-a sculat şi a lovit pe filisteni până ce i-a obosit mâna şi a rămas lipită de sabie. Domnul a dat o mare izbăvire în ziua aceea. Poporul s-a întors după Eleazar, numai ca să ia prada.
După el, Şama, fiul lui Aghe, din Harar. Filistenii se strânseseră la Lehi. Acolo era o bucată de pământ semănată cu linte, şi poporul fugea dinaintea filistenilor. Şama s-a aşezat în mijlocul ogorului, l-a apărat şi a bătut pe filisteni. Şi Domnul a dat o mare izbăvire.
Trei dintre cei treizeci de căpetenii s-au pogorât pe vremea seceratului şi au venit la David, în peştera Adulam, când o ceată de filisteni tăbărâseră în valea Refaim. David era atunci în cetăţuie şi o strajă a filistenilor era la Betleem.  David a avut o dorinţă şi a zis: „Cine-mi va da să beau apă din fântâna de la poarta Betleemului?”
Atunci, cei trei viteji au trecut prin tabăra filistenilor şi au scos apă din fântâna de la poarta Betleemului. Au adus-o şi au dat-o lui David, dar el n-a vrut s-o bea şi a vărsat-o înaintea Domnului.
El a zis: „Departe de mine, Doamne, gândul să fac lucrul acesta! Să beau sângele oamenilor acestora care s-au dus cu primejdia vieţii lor?” Şi n-a vrut s-o bea. Iată ce au făcut aceşti trei viteji.
Abişai, fratele lui Ioab, fiul Ţeruiei, era căpetenia celor trei. El şi-a învârtit suliţa peste trei sute de oameni şi i-a omorât, şi a fost vestit între cei trei. Era cel mai cu vază din cei trei şi a fost căpetenia lor, dar n-a fost la înălţimea celor trei dintâi.
Benaia, fiul lui Iehoiada, fiul unui om din Cabţeel, om viteaz şi vestit prin faptele lui mari. El a ucis pe cei doi fii ai lui Ariel din Moab. S-a pogorât în mijlocul unei gropi pentru apă, unde a ucis un leu într-o zi când căzuse zăpadă. A omorât pe un egiptean groaznic la înfăţişare, care avea o suliţă în mână, s-a pogorât împotriva lui cu un toiag, a smuls suliţa din mâna egipteanului şi l-a omorât cu ea. Iată ce a făcut Benaia, fiul lui Iehoiada, şi a fost vestit printre cei trei viteji. Era cel mai cu vază din cei treizeci, dar n-a ajuns la înălţimea celor trei dintâi. David l-a primit între sfetnicii lui de aproape.
Asael, fratele lui Ioab, din numărul celor treizeci, Elhanan, fiul lui Dodo, din Betleem.
Şama din Harod. Elica din Harod Heleţ din Pelet. Ira, fiul lui Icheş, din Tecoa. Abiezer din Anatot. Mebunai din Huşa.  Ţalmon din Ahoah. Maharai din Netofa. Heleb, fiul lui Baana, din Netofa. Itai, fiul lui Ribai, din Ghibea fiilor lui Beniamin. Benaia din Piraton. Hidai din Nahale-Gaaş. Abi-Albon din Araba. Azmavet din Barhum. Eliahba din Şaalbon. Bene-Iaşen. Ionatan. Şama din Harar. Ahiam, fiul lui Şarar, din Arar. Elifelet, fiul lui Ahasbai, fiul unui Maacatit. Eliam, fiul lui Ahitofel, din Ghilo. Heţrai din Carmel. Paarai din Arab. Igheal, fiul lui Natan, din Ţoba. Bani din Gad. Ţelec, Amonitul. Naharai din Beerot, care ducea armele lui Ioab, fiul Ţeruiei. Ira din Ieter. Gareb din Ieter. Urie, Hetitul. De toţi: treizeci şi şapte.“

David a preferat să-i aleagă pe cei care au dovedit că fuseseră aleși de Dumnezeu, pentru că Iehova era adevăratul Împărat al lui Israel! Mai mult, practica „șorțului“ pentru a decide ordine și timpul slujirii fiecărei „cete“ a arătat clar că David a vrut ca decizia finală să-i aparțină numai lui Dumnezeu. Omul potrivit, la locul potrivit, dar și la timpul potrivit.

III. Ai încredere, dar verifică temeinic!

În cuvinte traduse în limba română. acest principiu înseamnă pur și simple „deleagă, dar nu dezleagă“, „încredințează altora parte din slujire, dar păstreaz-o ca parte din slujirea ta“.

Oricâți oameni intermediari a avut în subordine, David a știut că responsabilitatea finală este a lui. Fie că a fost vorba de o victorie, ca în cazul cuceririi cetății Raba (2 Samuel 12:26-31), fie că a fost vorba despre ciuma trimisă de Dumnezeu peste popor pentru numărarea nelegiuită (2 Samuel 24), David a știut să-și asume totala responsabilitate:

„Iată că am păcătuit! Eu sunt vinovat. Dar oile acestea ce au făcut? Mâna Ta să se îndrepte dar împotriva mea și împotriva casei tatălui meu“ (2 Samuel 24:17).

Un adevărat lider nu se teme de responsabilitate și știe să-și recunoască greșelile:

„David a zis lui Abiatar: „M-am gândit chiar în ziua aceea că Doeg, Edomitul, fiind acolo, nu se putea să nu spună lui Saul. Eu sunt pricina morţii tuturor sufletelor din casa tatălui tău“ (1 Samuel 22:22).

El se poate lepăda de greșelile lui știind că Dumnezeu are har curățitor și suficientă putere ca să-l ajute să nu le mai repete pe viitor. Noi toți greșim, iar cine recunoaște acest lucru se alipește și mai strâns de Dumnezeu și de harul Lui. Îmi aduc aminte de o maximă a fratelui Petru Popovici, păstorul păstorilor românoibaptiști: „De colaborat am colaborat cu mulți, dar de încrezut m-am încrezut numai în Dumnezeu!“

David a făcut rânduială în problemele financiare ale împărăției, rânduind oameni de încredere, care se supravegheau ureciproc nii pe alții și toți erau răspunzători față de împărat:

„Dintre fraţii lui, ieşiţi din Eliezer, al cărui fiu a fost Rehabia, al cărui fiu a fost Isaia, al cărui fiu a fost Ioram, al cărui fiu a fost Zicri, al cărui fiu a fost Şelomit, erau Şelomit şi fraţii săi, care păzeau toate vistieriile lucrurilor sfinte, pe care le închinaseră împăratul David, capii caselor părinteşti, căpeteniile peste mii şi sute şi căpeteniile oştirii – le închinaseră din prada luată la război pentru întreţinerea Casei Domnului. Tot ce fusese închinat de Samuel, văzătorul, de Saul, fiul lui Chis, de Abner, fiul lui Ner, de Ioab, fiul Ţeruiei, toate lucrurile închinate erau sub paza lui Şelomit şi a fraţilor săi“ (1 Cronici 26:25-28)..

IV. Dă-i lui Dumnezeu dreptul de a-ți da toate planurile peste cap! El trebuie să rămână întotdeauna autoritatea numărul unu!

Așa cum am văzut deja în capitolele precedente, planurile lui David au fost date de multe ori peste cap și s-a întâmplat cu totul altfel decât dorise el. Este normal. Cred că Dumnezeu face în mod intenționat așa cu noi, ca să scoată în evidență slăbiciunile noastre și infailibilitatea Lui. Când „ordinea“ lui Dumnezeu intră în conflict cu „ordinea“ noastre, cu cât cedăm mai repede cu atât va fi mai bine. Nu degeaba spunea un înțelept: „Să te ferească Dumnezeu s ți se întâmple tot ce vrei!“

Lui David nu i s-au împlinit toate după planurile lui, dar s-au împlinit exact acelea care fuseseră rânduite de Dumnezeu spre binele și binecuvântarea lui veșnice. Toate conflictele prin care a trecut David nu l-au împins la haos și la improvizații. Dimpotrivă! Din furtuna conflictelor s-a născut dorința după stabilitatea lucrului bine făcut. Maturitatea acestui om de geniu poate fi măsurată și prin această pledoarie pentru ordine și rânduială.

Evreii, ca popor, și-au schimbat de câteva ori limba vorbită, dar asta nu i-a împiedicat să-și păstreze identitatea. Dumnezeu i-a forțat s-o facă, pentru că sunt poporul ,,ales“, lucru unic și nerepetabil la alte popoare.

Evreii au vorbit ,,ebraica“ până la exilul babilonian și s-au întors acasă vorbind ,,aramaica“. Cartea Daniel, scrisă în perioada de tranziție, folosește ambele limbi (un fel de rom-english deci). Capitolele profetice sunt scrise într-o limbă, iar capitolele narative sunt în cealaltă. Vă las pe voi să identificați care și de ce …

Pentru cei ce vor să știe mai mult, trebuie să spun că ordinea istorică a fost cam aceasta:

1. Familia lui Terah, Avraam și Laban, plecați împreună din Ur, din Caldeea, au vorbit … aramaica. Aceasta le-a fost limba și identitatea etnică.
   Geneza 25:20
   Isaac era în vârstă de patruzeci de ani când a luat de nevastă pe Rebeca, fata lui Betuel, Arameul din Padan-Aram, şi sora lui Laban, Arameul.
   Geneza 28:5
   Şi Isaac a trimis pe Iacov, care s-a dus la Padan-Aram, la Laban, fiul lui Betuel, Arameul, fratele Rebecăi, mama lui Iacov şi a lui Esau.
   Geneza 31:20
   … şi Iacov a înşelat pe Laban, Arameul, căci nu l-a înştiinţat de fuga sa.
   Geneza 31:24
   Dar Dumnezeu S-a arătat noaptea în vis lui Laban, Arameul, şi i-a zis: „Fereşte-te să spui o vorbă rea lui Iacov!”
   Deuteronom 26:5
   Apoi să iei iarăşi cuvântul şi să spui înaintea Domnului, Dumnezeului tău: ‘Tatăl meu era un arameu pribeag, gata să piară; s-a pogorât în Egipt cu puţini inşi şi s-a aşezat acolo pentru o vreme. Acolo, a ajuns un neam mare, puternic şi mare la număr.
2. După cei 430 de ani petrecuți în Egipt, evreii nu și-au însușit heroglifele de acolo, ci au practicat o scriere influențată foarte mult de limbile popoarelor din Canaan. Din acest amestec s-a născut ,,ebraica“, asemănătoare cu aramaica așa cum spaniola se aseamănă cu italiana. Ambele sunt limbi semitice, ale urmașilor lui Sem. Un exemplu despre asemănarea dintre cele două limbi, dar și despre deosebirile dintre ele este în cartea 2 Regi:

   ,,Eliachim, fiul lui Hilchia, Şebna şi Ioah au zis lui Rabşache: „Vorbeşte robilor tăi în limba aramaică, fiindcă o înţelegem; nu ne vorbi în limba iudaică, în auzul poporului de pe zid.”Rabşache le-a răspuns: „Oare stăpânului tău şi ţie m-a trimis stăpânul meu să spun aceste vorbe? Oare nu acestor oameni care stau pe zid să-şi mănânce balega şi să-şi bea udul cu voi?”Atunci, Rabşache, înaintând, a strigat cu glas tare în limba iudaică şi a zis: „Ascultaţi cuvântul marelui împărat, împăratul Asiriei! (2 Regi 18:26-28).

   3. După întoarcerea din Babilon, evreii au vorbit iar aramaica. Ultimele cărți ale Vechiului Testament au fost scrise în aramaică.

   4. Domnul Isus a vorbit aramaica. Poporul di vremea lui nu cunoștea ebraica, de aceea, studierea cărților străvechi era doar la îndemâna ,,scolaților“. care aveau datoria să le ,,cerceteze“ și să le explice poporului. Lucru pe care l-au făcut și Ezra cu Neemia, când s-a întors din babilon: Ezra 8:8).

   5. În perioada de 2000 de ani cât au stat în diaspora departe de vatra străveche, evreii și-au schimbat de câteva ori limba așa că au ajuns să vorbească limbi diferite în zone diferite.

   Printre variatele limbi vorbite de evreii din diaspora cităm  Yiddish, Ladino, and the Judæo-Arabic group of languages. Yiddish este un dialevt Iudeo-german dezvoltat de Ashkenazi Jews care au trăit în  Central și Eastern Europe înainte de Holocaust. Ladino, numită și Judezmo and Muestra Spanyol, este un dialect Judeo-Spanish dezvoltat de cei din grupul Sephardic care au trăit în  Iberian peninsula înainte de Spanish inquisition. Judeo-Catalan (numită și Catalanic sau Qatalanit), a fost limba folosită de comunitatea evreiască din Catalonia, Valencia, ași Balearic Islands. Judeo-Provençal (sau Shuadit) a fost dialectul Occitan language  vorbită de evreii din sânul comunităților  French Jews, fără să se fi ridicat ca limbă distinctă, ci în totul asemănătoare cu limba  Occitan vorbită de ne-evrei.^[13]Multe din dialectele vechi și distincte vorbite de evrei Judaeo-Georgian, Judeo-Arabic, Judeo-Berber, Krymchakși Judeo-Malayalam au fost lepădate între timp din cauza holocaustului, a Jewish exodus din țările arabe, tde procesul de asimilare suferit de evrei în primi ani ai strămutprii înapoi î israel și a altor factori.Yiddish era imba cu cea mai mare răspândire printre evrei în anii 1850, dar astăzi cele mai folosite limbi de evrei sunt  English, ebraica modernă și limba rusă—exact în această ordine.^[14]. Yiddish, ca și alte dialecte vorbite de evrei au împrumutat la rândul lor cuvinte evreiești limbilor popoarelor în mijlocul cărora au trăit, chiar și limbii engleze sau franceze^[15]. (From Wikipedia)

   6. Înainte de holocaust, evreii din europa au vrut să renunțe la identitatea lor națională evreiască, să iasă din ghetouri și să se integreze total în societate. Așa se explică de ce numele lor de famiie au culoarea limbilor țărilor în care s-au găsit. Ironia face ca până astăzi evreii să poarte nume de familie ,,nemțești“. Terminația ,,stein“ nu este ebraică, ci germanică, însemnând ,,stâncă“. ,,Troțchi“ colegul lui Lenin a purtat nume rusesc, iar la noi, am avut un Valter ,,Roman“, al cărui fiu ,,revoluționar“ aeste Petre Roman. Frații Grigoriu, bine cunoscuți compozitori de muzică ușoară au fost evrei pur sânge, la fel ca și Mircea Crișan, etc. etc.

   7. La întoarcerea în Israel, după 1948, evreii și-au reluat limba strămoșească, numită astăzi ,,ebraica“, inventând și adăugând cuvinte pentru realități și obiecte care n-au existat în vremurile de demult. A fost și este un efort extraordinar, unic în istoria lumii.