Explicații la Biblie

Acasă » Caracter general

Arhive categorie: Caracter general

Cea mai deșteaptă maximă de viață pe care am verificat-o anul acesta


“Să spui întotdeauna adevărul,
dar sunt și adevăruri care nu trebuiesc spuse”

Cap. XXI – Pledoarie pentru laudă

Lecție practică: Nu te mulțumi să asculți muzică. Cântă tu cu vocea ta, cu instrumente, dar mai ales, cântă cu toată inima! Fii extravagant în închinare!

(nici pe departe gata sau finisată, dar prea importantă să rămână cumva nepublicată. Zilele grele ale scriitorului are au nevoie de contribuția neobișnuită a cititorilor. Sper să ne întâlnim la jumătate de drum).

+++

Muzica în viața personală a lui David

De la oile tatălui său pe câmpia Betleemului, la turma lui Dumnezeu din Israel, din sărăcie și simplitate până la sofisticare și slavă, viața lui David a fost caracterizată constant de un lucru: a cântat. A cântat odată cu respirația. A cântat cu viteza gândului adus la rodire la picioarele lui Dumnezeu. Cântecele lui, mare parte rugăciuni au fost culese în cartea Psalmilor. Cineva a spus că David s-a rugat așa de mult ca noi să avem scuze să nu ne mai rugăm niciodată. Pur și simplu, cântăm una din cântările lui!

A cântat așa de frumos, așa de mult, că i s-a dus vestea. Când Saul a început să fie muncit de un duh rău a fost sfătuit să caute pe cineva priceput să cânte. Iată una din primele caracterizări ale lui David, așa cum intrase el deja în conștiința celor care l-au văzut:

„Iată, am văzut pe un fiu al lui Isai, Betleemitul, care ştie să cânte; el este şi un om tare şi voinic, un războinic, vorbeşte bine, este frumos la chip şi Domnul este cu el” (1 Samuel 16:18)

Unii doar vorbesc despre muzică. Altora le place să o asculte. David a făcut din ea o pasiune, o trăire și o putere. Oamenii ar trebui să-și dea seama ce putere extraordinară se găsește în muzică. Aparținând unui nivel de comunicare superior limbajului, muzică pătrunde la inimă fără a mai poposi la vămile rațiunii și pune în mișcare voința. Acultați marșurile militare și vă veți da seama despre ce vorbesc.

În relația cu Dumnezeu, muzică deschide canale de comunicație superioară, ridicând conversația la nivelul sublim al comuniunii, de unde izvorăște nu de puține ori revelația profetică. Biblia ne vorbește despre o muzică a întregii creații. Dacă n-ai văzut niciodată copacii bătând din palme și munții cântând nu este pentru ca așa ceva nu se întâmplă. Roagă-L pe Dumnezeu să-ți deschidă urechile și ochii și atunci vei putea reintra în simfonia creației.

„Cu trâmbiţe şi sunete din corn,
strigaţi de bucurie înaintea Împăratului, Domnului!
Să urle marea cu tot ce cuprinde ea,
să chiuie lumea şi cei ce locuiesc pe ea,
să bată din palme râurile,
să strige de bucurie toţi munţii
înaintea Domnului!  (Psalm 98:6-9).

Prin muzică, David s-a integrat în această simfonie de laudă a creației și a ținut neapărat să o facă parte din închinarea de la Templu. Citiți extraordinara sa preocupare pentru cântăreții, pentru cântecele și pentru instrumentele muzicale la Templu (1 Cronici 25:1-31).

„Cântărețul plăcut“ a rămas „standardul” de închinare. Mulți au încercat să-l imite, majoritatea au fost niște caraghioși îndrăgostiți de ei înșiși nu de Dumnezeu:

„Ei se culcă pe paturi de fildeş şi stau întinşi alene pe aşternuturile lor; mănâncă miei din turmă şi viţei puşi la îngrăşat. Aiurează în sunetul alăutei, se cred iscusiţi, ca David, în instrumentele de muzică“ (Amos 4:5-6).

Vinovăția lor nu desființează însă performanța lui David

— La acest standard va reveni Ezechia

„A pus pe leviţi în Casa Domnului cu chimvale, alăute şi harpe, după rânduiala lui David, lui Gad, văzătorul împăratului, şi prorocului Natan, căci astfel era porunca Domnului dată prin prorocii Săi. 26 Leviţii au luat loc cu instrumentele lui David şi preoţii, cu trâmbiţele.
Ezechia a poruncit să aducă arderea-de-tot pe altar şi, în clipa când a început arderea-de-tot, a început şi cântarea Domnului, în sunetul trâmbiţelor şi instrumentelor lui David, împăratul lui Israel … Apoi, împăratul Ezechia şi căpeteniile au zis leviţilor să laude pe Domnul cu cuvintele lui David şi ale prorocului Asaf. L-au lăudat cu bucurie şi s-au plecat şi s-au închinat“ (2 Cronici 29:25-27, 30)

După moartea lui David și Solomon, alți împărați n-au acordat aceeași prioritate laudelor Domnului și poporul s-a înstrăinat de Templu. Reformele lui Ezechia au fost mai mult decât necesare și binevenite!

„Nu vă înţepeniţi grumazul ca părinţii voştri; daţi mâna Domnului, veniţi la Sfântul Lui Locaş, pe care l-a sfinţit pe vecie, şi slujiţi Domnului, Dumnezeului vostru, pentru ca mânia Lui aprinsă să se abată de la voi. … 2 Cronici 30:8).

„Şi s-a bucurat toată adunarea lui Iuda şi preoţii, şi leviţii, şi tot poporul venit din Israel, şi străinii veniţi din ţara lui Israel sau aşezaţi în Iuda. 26 A fost mare veselie la Ierusalim. De pe vremea lui Solomon, fiul lui David, împăratul lui Israel, nu mai fusese la Ierusalim aşa ceva. 27 Preoţii şi leviţii s-au sculat şi au binecuvântat poporul. Glasul lor a fost auzit şi rugăciunea lor a ajuns până la ceruri, până la locuinţa sfântă a Domnului“ (2 Cronici 30:25-27)

— La acest standard va reveni Iosia. Dupa Manasse si Amon, Iosia găsește, foarte sugestiv, „cartea Legii” si … cântările:

„Pregătiţi-vă după casele voastre părinteşti, după cetele voastre, cum au rânduit prin scris David, împăratul lui Israel, şi fiul său Solomon.. … Cântăreţii, fiii lui Asaf, stăteau la locul lor, după rânduiala lui David, lui Asaf, lui Heman şi lui Iedutun, văzătorul împăratului. Uşierii, de asemenea, erau la fiecare uşă. N-au avut nevoie să se abată de la slujba lor, căci fraţii lor leviţii au pregătit ce era pentru ei“ (2 Cronici 35:4,15).

— La acest standard va reveni după robia babiloniană Ezra.

„Când au pus lucrătorii temeliile Templului Domnului, au aşezat pe preoţi în veşminte, cu trâmbiţe, şi pe leviţi, fiii lui Asaf, cu chimvale, ca să laude pe Domnul, după rânduiala lui David, împăratul lui Israel“ (Ezra 3:10).

„Căpeteniile leviţilor, Haşabia, Şerebia şi Iosua, fiul lui Cadmiel, şi fraţii lor împreună cu ei, stând unii în faţa altora, erau însărcinaţi să mărească şi să laude pe Domnul, după rânduiala lui David, omul lui Dumnezeu“. …
„ … şi fraţii săi, Şemaia, Azareel, Milalai, Ghilalai, Maai, Netaneel, Iuda şi Hanani, cu instrumentele de muzică ale lui David, omul lui Dumnezeu. Cărturarul Ezra era în fruntea lor.“
„ … păzind tot ce privea slujba lui Dumnezeu şi a curăţirilor. Cântăreţii şi uşierii îşi împlineau şi ei slujbele după rânduiala lui David şi a fiului său Solomon. Căci odinioară, pe vremea lui David şi lui Asaf, erau căpetenii peste cântăreţi şi cântări de laudă şi de mulţumire în cinstea lui Dumnezeu“ (Neemia 12:24, 36, 45, 46)
După 70 de ani de exil păgân, a avut loc atunci o reeducare religioasă si reasezare în tiparele „împărației”.

Imnologia lui David n-a apărut într-un mediu lipsit de muzică. Evreii au cântat mereu, iar în Israel existau multe „șlagăre“. Un amănunt „incomod“ pentru unii super-spirituali este că David a recomandat ca unele din poemele lui să fie interpretate pe muzica deja existentă a unor astfel de cântece.

„Se cântă ca și „mori pentru fiul“, apare în indicațiile pentru psalmul 9.

„Se cântă ca „cerboaica zorilor“, apare deasupra psalmului 22.

David a acceptat ca una din cântările date fiilor lui Core să fie cântată „cum se cântă „Crinii“. Așa scrie deasupra psalmului 45

Deasupra psalmului 56 scrie „Se cântă ca „Porumbel din stejari îndepărtați“.

Iar indicația pentru melodia psalmului 57 este aceasta „Nu nimici“. O cântare de laudă a lui David, făcută când a fugit în peșteră, urmărit de Saul.“ Aceeași melodie este recomandată și pentru psalmul 58, 59 și 75..

Deasupra psalmului 60 ni se spune: „Se cântă ca și „Crinul Mărturiei“. Aceeași preferință este recomandată și pentru psalmul 80.

Tot pe melodia „Crinii“ s-a cântat și psalmul 69.

Un șlagăr compus de tinerele evreice pe seama faptelor lui de vitejie era gata să-l facă să-și piardă de două ori capul, odată de mâna lui Saul și altădată printre străini la Achiș (1 Samuel 21:11 și 29:5). Se vede încă o dovadă că o cântare bună se răspândea și atunci pretutindeni.

Pledoaria lui David pentru laudă este dovedită și din felul în care sunt folosiți psalmii lui în adunările creștine. Dacă cineva nu este pregătit să țină ora de rugăciune citește la repezeală un psalm. Dacă cineva vrea să scrie o teză de doctorat despre laudă, merge și el tot la cartea psalmilor! Fiecare dintre noi suntem „specialiți“ în teologia laudei, așa cum ne-a fost lăsată de David în psalmi!

Lauda trebuie să fie o pasiune, o preocupare și o prioritate

David este omul care a legat muzica de închinarea la Templu. O mulțime de cântăreți au fost organizați în „cete“ chiar înainte de clădirea Templului. David a socotit că lauda nu poate să aștepte pregătirea unui loc special și a pus de o parte leviți care se îndeletniceu numai cu aceasta:

„Iată aceia pe care i-a pus David pentru cârmuirea cântării în Casa Domnului, de când a avut chivotul un loc de odihnă: ei împlineau slujba de cântăreţi înaintea locaşului cortului întâlnirii, până când a zidit Solomon Casa Domnului la Ierusalim şi îşi făceau slujba după rânduiala care le era poruncită“ (1 Cronici 6:31-32).

David a acordat o importanță de primul rang laudei. Pentru el, cântarea era o formă superioră de exprimare, ridicată nu de puține ori la rang de profeție. David a ținut minte de influența binefăcătoare a muzicii asupta tulburatului Saul și a înțeles că Dumnezeu poate folosi muzica pentru a induce stări binefăcătoare pentru suflet. În cer și pe pământ, Dumnezeu locuiește în mijlocul laudelor:

„David şi căpeteniile oştirii au pus deoparte, pentru slujbă, pe aceia din fiii lui Asaf, Heman şi Iedutun, care proroceau întovărăşiţi de harpă, de alăută şi de chimvale. Şi iată numărul celor ce aveau de îndeplinit lucrarea aceasta. Din fiii lui Asaf: Zacur, Iosif, Netania şi Aşareela, fiii lui Asaf, sub cârmuirea lui Asaf, care prorocea după poruncile împăratului. Din Iedutun, fiii lui Iedutun: Ghedalia, Ţeri, Isaia, Haşabia, Matitia şi Şimei, şase, sub cârmuirea tatălui lor Iedutun, care prorocea cu harpa, ca să laude şi să mărească pe Domnul“ (1 Cronici 25:1-3).

Paradoxal, din cauza abundenței, astăzi muzica s-a banalizat și bagatelizat. O ascultăm oriunde vrem și nu vrem. Suntem supuși unui bombardament sonor care nu ne face bine. În biserici, am ajuns să dăm câte o cântare comună doar ca să umplem un timp mort sau să facem o trecere de la un punct din program la altul … Unii dintre noi nu cântă niciodată. Nici acasă, nici pe stradă, nici în grădină și nici măcar în adunarea sfinților. Priviți în jur și-mi veți da dreptate. Nivelul de sensibilitatea sufletească este din ce în ce mai scăzut. Pe vremea lui David n-a fost așa! O mare parte din cheltuielile leviților era îndreptată către cei ce se ocupau exclusiv cu laudele Domnului:

„Aceştia sunt cântăreţii, capii de familie ai leviţilor, care locuiau în odăi, scutiţi de alte slujbe, pentru că lucrau zi şi noapte“ (1 Cronici 9:33).

Acest „zi și noapte“ din versetul de mai sus scoate în evidență ceva surprinzător. David a vrut să fie clar pentru toată lumea că cei care cântă o fac pentru Dommnul, nu pentru placul și desfătarea oamenilor. Biserica ortodoxă a păstrat ceva din obiceiul acesta în vecerniile de la miezul nopții, când în clădirea bisericii nu se află nimeni care să-i asculte pe cei care cântă.

„David şi căpeteniile oştirii au pus deoparte, pentru slujbă, pe aceia din fiii lui Asaf, Heman şi Iedutun, care proroceau întovărăşiţi de harpă, de alăută şi de chimvale. Şi iată numărul celor ce aveau de îndeplinit lucrarea aceasta. Din fiii lui Asaf:  …
Toţi fii ai lui Heman, care era văzătorul împăratului, ca să descopere cuvintele lui Dumnezeu şi să înalţe puterea Lui; Dumnezeu dăduse lui Heman paisprezece fii şi trei fete. Toţi aceştia erau sub cârmuirea părinţilor lor pentru cântarea în Casa Domnului şi aveau chimvale, alăute şi harpe pentru slujba Casei lui Dumnezeu. Asaf, Iedutun şi Heman lucrau sub poruncile împăratului. Erau în număr de două sute optzeci şi opt, cuprinzându-se în acest număr şi fraţii lor deprinşi la cântarea Domnului, toţi cei ce erau meşteri. Au tras la sorţi pentru slujbele lor, mici şi mari, învăţători şi ucenici“ (1 Cronici 25:1-7).

David a făcut din cântarea spre slava lui Dumnezeu o activitate non-stop:

„Frumos este să lăudăm pe Domnul
şi să mărim Numele Tău, Preaînalte,
să vestim dimineaţa bunătatea Ta
şi noaptea credincioşia Ta,
cu instrumentul cu zece coarde şi cu alăuta,
în sunetele harpei“ (Psalm 92:1-3).

Noul Testament, nemaifiind legat de închinarea de la templu nu ne-a lăsat s-o neglijăm. Dimpotrivă!

Vorbiţi între voi cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti şi cântaţi şi aduceţi din toată inima laudă Domnului“ (Efeseni 5:19).

Paradoxal, este concluzia la care a ajuns David după ce s-a făcut umilit de râs făcând pe nebunul în fața lui Abimelec ca să scape cu viață. A fost, fără nici o îndoială unul din cele mai de jos puncte din viața sa. Și totuși, auziți-l ridicându-se în cântec!.

Un psalm alcătuit de David, când a făcut pe nebunul în faţa lui Abimelec şi a plecat izgonit de el

Voi binecuvânta pe Domnul în orice vreme;
lauda Lui va fi totdeauna în gura mea.
Să mi se laude sufletul în Domnul!
Să asculte cei nenorociţi şi să se bucure.
Înălţaţi pe Domnul, împreună cu mine.
Să lăudăm cu toţii Numele Lui!“ (Psalm 34:1-3)

Protolimbile omenirii au fost melodice, nu guturale. Semantica cuvintelor era înscrisă în flexibilitatea pronunțării. Aveau un fond de cuvinte mic, dar o imensă posibilitate de interpretare în contextul simțirii. Net-a rămas ceva în limba greacă și în ebraica veche. La reintegrarea în perfecțiunea noii crești, vom dialoga unii cu alții și cu toate viețuitoarele așa cum am făcut în paradis, cu melodicitate ideilor și trăirilor. Parte din acest limbaj se păstrează în comunicarea noastră cu animalele domestice, care nu trebuie să știe limbi străine ca să înțeleagă atitudinea comenzilor transmise.

David este împăratul mesianic și pentru această imersiune a vieții cotidiene în dimensiunile laudei cerești. Este o atitudine deliberată și decisiva ca și la apostolul Pavel:

“Vorbiţi între voi cu psalmi, cu cântări de laudă și cu cântări duhovnicești și cântaţi și aduceţi din toată inima laudă Domnului” (Efeseni 5:19).

“Lăudaţi pe Domnul! Căci este frumos să lăudăm pe Dumnezeul nostru, căci este plăcut și se cuvine să-L lăudăm” (Psalmul 147:1).

Cartea psalmilor se termină într-o harmălaie generalizată. Nu contează câtă armonie se obține, ci asemănarea intuitivă cu ce se petrece în sferele împărăției înalte din jurul tronului de sus.

“Unde este Dumnezeu, pare a spune David, totul i se închină și-l laudă:

“Lăudaţi pe Domnul! Lăudaţi pe Dumnezeu în Locașul Lui cel Sfânt, lăudaţi-L în întinderea cerului, unde se arată puterea Lui!
Lăudaţi-L pentru isprăvile Lui cele mari, lăudaţi-L după mărimea Lui nemărginită!

Lăudaţi-L cu sunet de trâmbiţă, lăudaţi-L cu alăuta și harpa!

Lăudaţi-L cu timpane și cu jocuri, lăudaţi-L cântând cu instrumente cu coarde și cu cavalul!

Lăudaţi-L cu chimvale sunătoare, lăudaţi-L cu chimvale zăngănitoare!

Tot ce are suflare să laude pe Domnul! Lăudaţi pe Domnul! (Psalmul 150:1-6).

(Și acum ceva în limb engleză. Până o prelucrez, folosiți Google. Ar fi minunat dacă dintre cei ce se roagă pentru sănătatea mea sub Covid s-ar găsi o inimă bună care să traducă acest pasaj în românește. Ce ziceți?)

+++

Do you sing? I don’t mean, “Do you sing well enough to join a choir?” I mean, “Do you find your joy in the Lord welling up so much that it spills over into singing?” When you’re alone and when you come together with God’s people, do you find yourself wanting to burst forth in heartfelt praise to God for who He is and what He’s done for you? If you don’t sing to the Lord, your prayer life is deficient. Singing praises to God is a vital part of prayer.

David, the man after God’s heart, sang many of his prayers to the Lord. David composed at least half of the psalms, which, we need to remember, were to be sung, not just read. He was always singing, even when he was in a cave, hiding to save his life (Ps. 57). He has much to teach us about prayer and, especially, about the aspect of praise in prayer.

Becoming a person of praise may not be at the top of your priority list—you’ve got practical problems to solve—but it ought to be! As the Westminster Shorter Catechism puts it, “The chief end of man is to glorify God and enjoy Him forever,” or, as John Piper rephrases it, “to glorify God by enjoying Him forever.” One of the main ways we glorify God is through praise. The brief glimpses Scripture gives us into heaven indicate that a major part of eternity will be filled with praising God. To the extent that that activity strikes us as a bit boring, we lack understanding of the infinite perfections of God and of the tremendous joy of praising Him. We all need to become people of praise.

I’m convinced that one of the main reasons God called David a man after God’s own heart was that David was a man of praise. We could spend many messages exploring this theme, but I’m going to limit myself to one message from David’s Psalm 18. I could preach a series of messages on this psalm alone, so my treatment will be a bit sketchy. But I want to show three things from this psalm about becoming people of praise:

To be people of praise, we must come to the end of ourselves, flee to God as our refuge, and express it to Him in song.

These three elements are present in many of the psalms. The psalmist was under attack or in a difficult circumstance. In his distress he called out to the Lord who delivered him, leading to his outburst of praise in song.

There is both good news and bad news in this observation. The good news is that the psalms are intensely life-related. Every emotion and up-and-down of life is reflected in the psalms, so that we can relate easily to them. John Calvin called the Psalms, “An Anatomy of all the Parts of the Soul;” and added, “for there is not an emotion of which any one can be conscious that is not here represented as in a mirror” (Calvin’s Commentaries [Baker], Preface to Psalms, p. xxxvii). The bad news is that to become people of praise, we’ve got to enroll in God’s school of hard knocks. And, we must advance in that school until we come to the end of ourselves:

1. To be people of praise, we must come to the end of ourselves.

David wrote Psalm 18 and sang it to the Lord “in the day that the Lord delivered him from the hand of all his enemies and from the hand of Saul” (superscription). This probably means that David wrote it later in life, as he reflected back on God’s faithfulness in his many troubles. It is an important enough psalm that the Holy Spirit saw fit to include it twice in Scripture (with minor variations, it is in 2 Samuel 22).

To appreciate what David had been through, you need to recall his background. David was in his late teens when he was anointed as king. But he was 30 before he actually became king over the southern part of Israel and 37 before the whole kingdom was united under his rule. During those years, God was shaping His man through adversity, putting David in situation after situation where he despaired of life itself and had to learn to trust in God alone. For over a decade, the mercurial King Saul pursued David over the Judean wilderness, so that David said, “There is hardly a step between me and death” (1 Sam. 20:3). He lived in caves and moved constantly to avoid Saul’s relentless pursuits.

If you ever watched the old TV series, “The Fugitive,” you have some idea how David felt during those years. He could never let down, never relax; he always had to be on the alert. We talk about being under stress—how would you like to know every day and every night that an enemy with a whole army at his disposal was trying to kill you!

In Psalm 18, we don’t know whether David was writing about a specific incident, or just lumping together his many narrow escapes from death. In poetic language he describes (18:4-5) a man who is in turbulent water over his head. Weeds or vines are wrapping around him so that he cannot break free. In the terror of the moment, all he can think is, “I’m going to die!” He had come to the end of himself.

You may wonder, “Why would a good, loving God put a decent, clean-living young man like David in situation after situation where he despaired of life itself?” After all, David was a good kid. He obeyed his father. He was conscientious about taking care of his dad’s sheep. He didn’t get drunk or do drugs. He had more faith in God as a teenager than anybody in Saul’s army, so that he could kill Goliath. We’re not talking about an average kid. David was a choice young man. We may hesitate to say it, but we might think that for God to treat David as He did sounds a bit cruel!

But if we think that, we don’t understand God’s loving ways. “Whom the Lord loves, He disciplines, and He scourges every son whom he receives…. He disciplines us for our good, that we may share His holiness” (Heb. 12:6, 10). The fact is, if God didn’t bring us to the end of ourselves, we would trust in ourselves, not in God. So He brings us into impossible situations where there is no human way out. The more impossible the situation, the greater will be our praise after He has delivered us.

The endemic human cancer that God is patiently, lovingly, cutting out of His people is pride. Since the fall, we all suffer from the sin of pride. Even those with so-called “low self-esteem,” who dump on themselves all the time, suffer from pride. At the root of pride is relying on ourselves rather than on God. Pride is looking within for our sufficiency rather than looking to Christ. It is thinking too highly of ourselves and too lowly of God. Pride thinks that God owes us something because of who we are or what we’ve done. In pride we think that our own righteousness commends us to God. Pride is putting ourselves above others, thinking that we’re better than they are. Everyone suffers from pride in one form or another.

This is crucial, because if we don’t grasp it, we don’t truly understand the gospel and we can’t present it clearly to those who are lost. In our day, the gospel pitch often goes, “Do you need help with your problems? Do you want a happier life? Invite Jesus into your life and He will give you what you need.” And so people who proudly think that they’re not too bad, who have no concept of the absolute holiness of God, ask Jesus to come into their lives and give them the little something extra they need. But they’ve never been humbled to see that unless God is merciful to them, they are under His just condemnation.

Note what David says (18:27): “For You save an afflicted people; but haughty eyes You abase.” God has to bring affliction into our lives to humble our pride. “God is opposed to the proud, but gives grace to the humble” (1 Pet. 5:5). When God humbles us so that we no longer trust in ourselves, then we call out to Him for salvation and He gets all the praise because we know that it was all due to His grace, not at all due to our merit.

Watchman Nee tells of a time when a group of Chinese Christian men were swimming in a river when one of the men got a cramp in his leg and began to drown. Nee motioned to another man, who was an expert swimmer, to go to the man’s aid. But to his surprise, the expert made no move. With panic, Nee and the others on shore began shouting, “Don’t you see the man is drowning? Do something!” But the good swimmer stood, calm and collected, without making a move. Meanwhile, the drowning man’s voice grew fainter and his efforts grew weaker. Nee thought to himself, “I hate this man! Think of letting a brother drown before his very eyes and not going to the rescue!”

But when the victim was actually sinking, with a few swift strokes the swimmer was at his side, and both were soon safely ashore. Later, when Nee got an opportunity, he aired his anger: “I have never seen any Christian who loved his life quite as much as you do. Think of the distress you would have saved that brother if you had considered yourself a little less and him a little more.”

But the swimmer, Nee found out, knew his business better than Nee did. He replied, “Had I gone earlier, he would have clutched me so fast that both of us would have gone under. A drowning man cannot be saved until he is utterly exhausted and ceases to make the slightest effort to save himself.” (The Normal Christian Life [Christian Literature Crusade], p. 117.)

It’s a lesson we must learn in coming to God: We cannot save ourselves. We must come to the end of ourselves and call out to God. Then, when He saves us, we will sing His praises. It’s also a lesson we must keep on learning throughout our Christian lives. We are so prone to trust in ourselves, but we cannot praise God while we trust ourselves. The lower we see ourselves, the more we exalt God. So, God lovingly keeps bringing us into situations where we are helpless, where we’re forced to trust in Him alone. That’s the first lesson of Psalm 18: That to be people of praise, we must come to the end of ourselves.

2. To be people of praise, we must flee to God as our all-sufficient refuge.

To become people of praise, we need to know, as David did, practically how to flee to God and trust Him as our refuge in the midst of intense troubles. Three things will help here:

A. WE MUST KNOW WHO GOD IS.

We can’t trust in or flee for refuge to a God we don’t know. The many metaphors which David uses here show that he knew God in a practical and personal way: “My rock and my fortress and my deliverer, my God, my rock, in whom I take refuge; my shield and the horn of my salvation, my stronghold” (18:2). A number of these metaphors recall particular incidents in David’s history: “Rock” (1 Sam. 23:25-28); “fortress” (1 Sam. 22:4; 24:222 Sam. 5:7); “my God, my rock” (1 Sam. 24:2). In other words, “David’s praises celebrate actual deliverances which he and the men with him could authenticate” (Joyce Baldwin, 1 & 2 Samuel Tyndale O.T. Commentaries [IVP], p. 287). Note also the possessive pronoun, “my,” as applied to God (18:2 [7 x], 6, 21, 28, 29, 31 [“our”], 46). David didn’t just know about God; he knew God as his own God.

If we want to be able to flee to God as our all-sufficient refuge, we must know Him. We must know His attributes as revealed in His Word. In times of trial, Satan invariably tries to shake our confidence in the goodness of God. He comes to us and whispers, “If this God of yours is so good and so powerful, then why is He letting you go through this horrible trial?” But if we fix in our mind who our God is, we can flee to Him as our refuge.

B. WE MUST KNOW HOW GOD ACTS.

David goes on to describe God’s deliverance through a thunderstorm (18:7-15). This could be a poetic description to tell in general of God’s awesome power in rescuing His people. Or it could refer to an actual battle, not recorded in Scripture, where David was about to be defeated by a powerful enemy, but in response to his prayer, God sent a thunderstorm that sent the enemy army into confusion and gave David the victory.

But, David didn’t say, “Wow, I sure was lucky! A thunderstorm hit at just the right moment and I defeated my enemy!” No, David knew God’s way of delivering His people. Most often He uses natural means. Sometimes He violates the laws of nature and uses miracles. But David was very clear that it was God who rescued him, not his own strength or cleverness (18:16-19). In fact, this is the theme of verses 27-45 (note the frequency of “God,” “You” and “Your”), that even though David used the weapons of warfare, even though he was well-trained for battle, even though he fought the enemy, in all of this it was God who was at work. Without God’s working, David was helpless.

David could affirm that not only God, but also God’s way is perfect (18:30). God’s perfect way is to bring His people into difficult straits and humble them so that they are forced to rely on Him, so that He alone gets the praise. If we want to know God as our all-sufficient refuge so that we can flee to Him in our trials, so that we praise Him for His salvation, then we must know who He is and how He acts. Also,

C. WE MUST KNOW HOW TO TRUST GOD EXPERIENTIALLY.

This wasn’t just theoretical theology for David. He knew practically how to lay hold of God in these desperate situations. There are three factors that lie behind David’s trust.

First was prayer. David prayed (18:3, 6). The repeated word, “cry,” shows the urgency and fervency of David’s prayers. Our prayers are more fervent when we sense how needy we really are.

Second was the Word. David affirms, “All His ordinances were before me, and I did not put away His statutes from me” (18:22). Through God’s Word we can know how God wants us to live. God’s Word gives us examples of others who trusted God in incredibly difficult trials so that we can imitate their faith. If we aren’t feeding on the Word when things are relatively calm, we won’t know how to trust God when calamity strikes.

Third was obedience. David not only knew God’s ordinances; he obeyed them. Some stumble over David’s assertion of his own righteousness (18:20-24). On the surface, it seems to run counter to what I said earlier about humility. It sounds as if David is boasting in himself and saying that God owed him deliverance because he was such a good guy. But that is to misinterpret these verses.

We need to understand that David isn’t comparing himself with God, in whose sight no one is righteous, but with his enemies, who do not follow God. Also, David is not denying his own sinfulness any more than God was denying Job’s sinfulness when He affirmed Job’s righteous life to Satan. David acknowledges repeatedly that any integrity or strength that he had came from God, not from himself (18:28-36). Rather, David is here affirming God’s justice in vindicating His people and judging the wicked. Also, David is saying what other Scriptures affirm, that we can have a legitimate assurance when we know that we have acted in obedience to God’s Word. Finally, we must look beyond David to David’s greater Son, the Lord Jesus Christ, whose innocence was absolute. God the Father rescued Jesus Christ from the cross because of His perfect obedience.

The point is, if we cry to God in prayer, if we know what His Word says about how we should live, and if we have a clear conscience that we have obeyed His Word, then we’ll be able to trust Him experientially in times of trial. And He will get the praise.

3. To be people of praise, we must express in song our gratitude to God for His salvation.

David expressed his gratitude to God by writing and singing this and many other psalms. But even if we can’t write songs or sing well, we can express our feelings by exuberantly making a joyful noise unto the Lord.

Don’t miss the intense emotions of this psalm (and all the psalms)! David begins with a burst of feeling: “I love You, O Lord, my strength.” He ends with another crescendo of praise: “The Lord lives, and blessed be my rock; and exalted be the God of my salvation” (18:46). Praise, if it is genuine, involves our emotions. If you don’t often feel love for the Lord for what He’s done for you, something is wrong with your spiritual life, just as if you never feel love for your mate, something is wrong with your marriage.

In A Treatise Concerning Religious Affections, Jonathan Edwards argues that “true religion, in great part, consists in holy affections” (= emotions). Of David and the Psalms, he says, “Those holy songs are nothing else but the expressions and breathings of devout and holy affections; such as an humble and fervent love to God, admiration of his glorious perfections and wonderful works, earnest desires, thirstings, and pantings of soul after him, delight and joy in God, [and] a sweet and melting gratitude for his great goodness (The Works of Jonathan Edwards [Banner of Truth], 1:238, 240, italics his).

Some of you are thinking, “But, you don’t understand. I’m just not an emotional person.” Right! All I have to do is come by during the fourth quarter of close game when your team comes from behind in the closing seconds to win, and I’ll prove you wrong! Let’s be honest: our lack of emotion toward God just reflects the shallowness of our gratitude and love for Him.

Conclusion

Here are a few practical things that have helped me grow toward becoming a man of praise (I still have far to go!):

*Read the Psalms over and over. It’s no accident that it is the longest book in the Bible. God will use it to show you how to praise Him in the midst of the trials of life. Write some of the praise sections on cards and go over them frequently.

*Learn the great hymns of the faith. If you don’t know them, get a CD where they are sung and play it until you know the words and can sing along. I enjoy many of the modern praise choruses, but the hymns often have solid theology, and they link us to those who have gone before us. Luther stood against the powerful wickedness of the pope, in part, by singing hymns like “A Mighty Fortress is Our God.” Charles Wesley used hymns like his, “And Can It Be?” to teach theology to illiterate working people in 18th century England. Hudson Taylor was sustained through his grief after burying his beloved Maria by singing his favorite, “Jesus, I am resting, resting, in the joy of what Thou art, I am finding out the greatness, of Thy loving heart.”

*When you come to worship, block out distractions and focus on what you’re doing. Apathy in worship is sin! I find it helps to prepare my heart before the worship service. Then, I have to deliberately concentrate on the words as I sing them to the Lord. And, I sing them to Him! I don’t care what others think about me when I’m worshiping. They shouldn’t be thinking about me, anyway! I want to offer to God the heartfelt praise that He is due for being such a great and wonderful Savior!

Some of you are in the midst of difficult trials right now. If you will come to the end of yourself, flee to God as your all-sufficient refuge, and then express your gratitude to Him in song, you’re on your way to becoming a person of praise, a person after God’s own heart.

David XVIII – Biruitor prin conflicte

Lecția practică: Harul depășește toate neajunsurile noastre
Text: 1 Cronici 29

Cine nu și-ar dori să se poată scrie și despre el astfel de cuvinte la moarte?

„A murit după o bătrâneţe fericită, sătul de zile, de bogăţie şi de slavă“ (1 Cronici 29:28)

Biblia nu ne dă decât un fragment din ceea ce s-ar fi putut spune despre împăratul David. Contemporanii lui au știut mai multe, unii socotind-le chiar vrednice de a fi păstrate în scris:

„David, fiul lui Isai, a domnit peste tot Israelul. Vremea cât a domnit peste Israel a fost de patruzeci de ani: la Hebron a domnit şapte ani şi la Ierusalim a domnit treizeci şi trei de ani.  A murit după o bătrâneţe fericită, sătul de zile, de bogăţie şi de slavă. Şi, în locul lui, a domnit fiul său Solomon.
Faptele împăratului David, cele dintâi şi cele de pe urmă, sunt scrise în cartea lui Samuel, văzătorul, şi în cartea prorocului Natan, şi în cartea prorocului Gad, împreună cu toată domnia şi toate isprăvile lui, precum şi ce s-a petrecut pe vremea lui, fie în Israel, fie în toate împărăţiile celorlalte ţări“ (1 Cronici 29:26-30).

Biblia sare intenționat peste mulți ani din viața lui David:

„Războiul a ţinut mult între casa lui Saul şi casa lui David. David era tot mai tare, şi casa lui Saul mergea slăbind. Lui David i s-au născut fii la Hebron. Întâiul lui născut a fost Amnon, din Ahinoam din Izreel; al doilea, Chileab, din Abigail din Carmel, nevasta lui Nabal; al treilea, Absalom, fiul Maachei, fata lui Talmai, împăratul Gheşurului (2 Samuel 3:1-3).

Aceste texte nu arată că Biblia a făcut doar „un rezumat“ al vieții lui David, selectând doar ceea ce este util pentru tema mare pe care o urmărește ca pe un arc de timp suspendat peste veac. Așa cum am spus însă de la începutul acestui comentariu, suntem purtați prin „hârtoapele“ vieții lui David, peste conflicte care i-au marcat viața, evoluția și maturizarea.

David XIX – Pledoarie pentru ordine

Lecția practică: Libertatea adevărată înseamnă conformarea voluntară la poruncile lui Dumnezeu!

Text: 1 Cronici 22—27

David a preluat de la Saul o „împărăție“ fără formă, fără capitală, fără armată, fără demnitari, fără tron și fără rânduieli. Saul a fost mai mult un împărat ocazional, care și-a văzut zilnic de munca câmpului și nu și-a exercitat autoritatea decât în vremuri de război și răstriște. Saul a fost un minuscul conducător militar, nu un rege adevărat.

David a transformat mulțimea într-o națiune temeinic așezată, cu capitală cu curte regală, cu sală a tronului, cu armată așezată în puncte strategice, cu demnitari care vegheau asupra tuturor domeniilor de activitate ale poporului. Nu i s-a îngăduit să zidească Casa Domnului, dar vom vedea că a făcut toate pregătirile necesare.

Deși nu sare în ochi de la prima vedere, David are un corespondent în Biserica creștină: apostolul Pavel. Israelul trăiește și azi în tipare stabilite de David. Viața lor cultică este plină de contribuțiile marelui împărat. Biserica Noului Testament există și ea în niște tipare stabilite de Dumnezeu prin apostolul Pavel:

„Urmaţi-mă pe mine, fraţilor, şi uitaţi-vă bine la cei ce se poartă după pilda pe care o aveţi în noi.“ (Filipeni 3:17).

Apostolul Pavel a fost un „meșter zidar care a pus temelia“ Bisericii (1 Corinteni 3:10), dânsu-i forma și principiile după care funcționează optim și astăzi:

„Călcaţi pe urmele mele, întrucât şi eu calc pe urmele lui Hristos. Vă laud că în toate privinţele vă aduceţi aminte de mine şi că ţineţi învăţăturile întocmai cum vi le-am dat.“ (1 Corinteni 11:1-12).

„Aceasta este rânduiala pe care am aşezat-o în toate bisericile.“ (1 Corinteni 7:17).

„ … căci Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii, ci al păcii, ca în toate bisericile sfinţilor. “ (1 Corinteni 14:33).

David a fost un geniu organizatoric. Un om după inima lui Dumnezeu nu poate fi decât un om al ordinii. Spre surprinderea multora, în 1 Cronici 23-28, Dumnezeu „pierde“ nu mai puțin de cinci capitole ca să ne ilustreze maturitatea lui David în felul în care a organizat împărăția. Nu cred că predică cineva din aceste capitole, dar ele există pentru a ne arăta că împărăția lui Dumnezeu, în orice formă ar exista ea, este caracterizată prin ordine, disciplină și rânduială.

David a transformat o mulțime într-o minunată națiune:

„Ioab era mai-mare peste toată oştirea lui Israel; Benaia, fiul lui Iehoiada, era în fruntea cheretiţilor şi a peletiţilor;Adoram era mai-mare peste dări; Iosafat, fiul lui Ahilud, era scriitor (arhivar); Şeia era logofăt; Ţadoc şi Abiatar erau preoţi  şi Ira din Iair era slujbaş de stat al lui David“ (2 Sam. 20:23-26).

Frumusețea și valoarea pasajului iese la suprafață doar pentru cei ce cunosc ce înseamnă numele acestor personaje în original. „(Dumnezeu tatăl)„Ioab era mai-mare peste toată oştirea lui Israel; (Fiul Domnului)Benaia, fiul lui Iehoiada, era în fruntea cheretiţilor şi a peletiţilor, (Dumnezeu care judecă) Iosafat, fiul lui Ahilud, era scriitor, (arhivar); (Jurământ solemn)Şeia era logofăt; (Neprihănit justificat și și Tatăl belșugului) Ţadoc şi Abiatar erau preoţi şi (Orășeanul)Ira din Iair era slujbaş de stat al lui David“.

David a unificat triburile rivale —

Asta n-a fost lucru ușor după anii de înfruntări neîncetate cu casa lui Saul! David a reușit să-i cheme pe toți la un destin mult mai înalt decât micile lor rivalități provinciale. Dumnezeul oștirilor a fost cu el și toți au văzut în el un om ales pentru biruințe și realizări nemaivăzute și nevisate.

David a creat structuri socio-adiministrative și militare făra egal în istoria lui Israel

Primele cuvinte din capitolul 23 sunt doar o introducere tematică în descrierile despre minuțiozitatea rânduielilor așezate de David în țară:

„David, fiind bătrân şi sătul de zile, a pus pe fiul său Solomon împărat peste Israel. El a strâns pe toate căpeteniile lui Israel, pe preoţi şi pe leviţi. Au făcut numărătoarea leviţilor de la vârsta de treizeci de ani în sus; socotiţi pe cap şi pe bărbaţi, s-au găsit în număr de treizeci şi opt de mii“ (1 Cron. 23:1-2).

Pentru că erau mai multe slujbe decât leviți, David a scăzut vârsta lor de intrare în slujbă de la 30 de ani la 20 de ani:

Și leviții au fost numărați de la vârsta de treizeci de ani în sus: și numărul lor era, după capetele lor, bărbat după bărbat, treizeci și opt de mii. Dintre aceștia, douăzeci și patru de mii erau pentru conducerea lucrării casei Domnului și șase mii erau administratori și judecători; și patru mii erau ușieri; și patru mii lăudau pe Domnul cu instrumente, „pe care le-am făcut eu“, a zis David, „pentru laudă“. Și David i-a împărțit în cete după fiii lui Levi. (1 Cronici 23:3-6)

„Aceştia sunt fiii lui Levi, după casele lor părinteşti, capii caselor părinteşti, după numărătoarea făcută numărând numele pe cap. Ei erau întrebuinţaţi în slujba Casei Domnului, de la vârsta de douăzeci de ani în sus. Căci David a zis: „Domnul, Dumnezeul lui Israel, a dat odihnă poporului Său şi va locui pe vecie la Ierusalim, şi leviţii nu vor mai avea să poarte cortul şi toate uneltele pentru slujba lui” (1 Cronici 23:24-26).

Leviții -Organizați pentru slujire de către David

În ultimii ani ai vieții sale, David, inspirat de Dumnezeu, i-a împărțit pe leviți în cete pentru slujire. Nu mai era nevoie ca ei să poarte cortul din loc în loc, fiindcă templul urma să fie construit. Datoria lor era să-i ajute pe preoți în diferitele aspecte care țineau de lucrarea și de slujirea din casa lui Dumnezeu.

Preoții, fiind descendenți ai lui Aaron, erau de asemenea din seminția lui Levi. Ei aveau responsabilitatea să aducă jertfe Domnului și să vegheze ca totul să fie făcut într-un fel potrivit cu sfințenia Lui. Erau responsabili de asemenea să păstreze o copie a legii lui Dumnezeu, să-i dea interpretarea și să o citească înaintea poporului la fiecare șapte ani.

Leviții slujeau sub comanda preoților, jupuind și tăind în bucăți jertfele, pregătind pâinea pentru punerea înainte și făcând tot ceea ce era necesar pentru împlinirea ritualurilor de închinare. În ziua sabatului slujeau două grupuri, fiindcă preoții și leviții intrau în slujbă la început de sabat și ieșeau din slujbă la sfârșitul sabatului următor.

Unii dintre leviți erau puși deoparte pentru îndatoriri speciale. Aceștia erau cântăreții, care cântau cu glasul sau cu instrumentele muzicale.

Mai erau și ușierii și cei care păzeau lucrurile dedicate și vistieriile templului.

Erau de asemenea administratorii și judecătorii, care slujeau în chestiunile cu privire la Domnul și la împărat.

Dumnezeu ne-a lăsat descrierea structurilor organizatorice implementate de David:

  • pregătiri pentru zidirea Casei Domnului (1 Cronici 22:2-19)
  • structuri de organizare pentru leviți (1 Cronici 23:1-32)
  • structuri organizatorice pentru slujirea preoților (1 Cronici 24:1-31).
  • structuri organizatorice pentru cânăreții de la Templu (1 Cronici 25:1-31)
  • structuri organizatorice pentru ușierii Templului și ai visteriei (1 Cronici 26:1-28)
  • structuri organizatorice pentru funcționarea judecătorilor (1 Cronici 26:29-32)
  • structuri organizatorice pentru căpeteniile oștirii (1 Cronici 27:1-24)
  • structuri organizatorice pentru slujitorii și slujbașii curții (1 Cornici 27:25-34).

„Azmavet, fiul lui Adiel, era pus peste vistieriile împăratului;
Ionatan, fiul lui Ozia, peste merindele din ogoare, cetăţi, sate şi turnuri;
Ezri, fiul lui Chelub, peste lucrătorii de la ţară, care lucrau pământul;
Şimei, din Rama, peste vii; Zabdi, din Şefam, peste pivniţele cu vin din vii;
Baal-Hanan, din Gheder, peste măslini şi sicomori în câmpie;
Ioaş, peste magaziile de untdelemn;
Şitrai, din Saron, peste boii care păşteau în Saron; Şafat, fiul lui Adlai, peste boii din văi;
Obil, Ismaelitul, peste cămile;
Iehdia, din Meronot, peste măgăriţe;
Iaziz, Hagarenitul, peste oi.
Toţi aceştia erau îngrijitori puşi peste averile împăratului David.
Ionatan, unchiul lui David, era sfetnic, om cu minte şi învăţat;
Iehiel, fiul lui Hacmoni, era lângă fiii împăratului;
Ahitofel era sfetnicul împăratului;
Huşai, Architul, era prietenul împăratului.
După Ahitofel au fost sfetnici: Iehoiada, fiul lui Benaia, şi Abiatar;
oab era căpetenia oştirii împăratului“

David a făcut planuri pentru construirea Templului (1 Cronici 28:11-21). Pasiunea lui a plăcut Domnului, care a făcut pentru David ceva ce nu mai făcuse decât pentru Moise. la fel cum scrisese Legea pe Sinai, Dumnezeu a însemnat cu mâna Lui planurile viitorului Templu.

„David a dat fiului său Solomon chipul prispei şi clădirilor, odăilor vistieriei, odăilor de sus, odăilor dinăuntru şi al odăii pentru scaunul îndurării. I-a dat planul a tot ce avea în minte cu privire la curţile Casei Domnului şi toate odăile de jur împrejur pentru vistieriileCasei lui Dumnezeu şi vistieriile Sfântului Locaş şi cu privire la cetele preoţilor şi leviţilor, la tot ce privea slujba Casei Domnului şi la toate uneltele pentru slujba Casei Domnului.  …
„Toate acestea”, a zis David, „toate lucrările izvodului acestuia, mi le-a făcut cunoscute Domnul, însemnându-le în scris cu mâna Lui” (1 Cronici 28:1-19).

Extraordinar! Colosal! Epocal! Dumnezeul evreilor nu i-a lăsat să-i facă o Casă după mintea sau gusturile Lui, ci a venit El înșiși să așeze pe papirus sau pe piele de oi schițele, chipul și greutățile fiecărui obiect de la Templu.

Nu se poate să nu ne mirăm de ce ne-au fost lăsate toate aceste descrieri. De ce s-a pierdut atâta spațiu cu toate aceste „amănunte“ nesemnificative astăzi?

Pentru că viața lui David este o pledoarie pentru ordine și rânduială. Acestea au fost necesare pentru reașezarea națiunii în tiparele Davidice după întoarcerea din Babilon și vor fi iar necesare în viitor atunci când Israel va reintra în prerogativele destinului lor mesianic.

Ele sunt însă importante și pentru noi. Chiar dacă nu vom face exct ce a făcut David, trebuie să facem „cum“ a făcut el, respectând câteva principii de mare valoare:

I. Acceptă-ți limitele! Nici un om nu le poate face singur pe toate

David a fost „marele David“, dar când a ajuns la maturitate a dus la perfecțiune realitatea aceasta. Și-a recunoscut limitele și s-a înconjurat cu oameni care să facă unele lucruri mai bine decât el însuși.

David nu s-a pretins un „superman“, și nu i-a lăsat nici pe cei din jur să creadă asta. Dovada cea mai bună o găsim în psalmul 20, o cântare pentru ziua de nașterea împăratului. În astfel de ocazii, poeții de la curte sau alți lingăi fanteziști scriu ode de preamărire și-i dau sărbătoritului un statut de semizeu. David nu i-a lăsat să facă așa ceva. „Lăsați-mă, vă rog să vă scriu eu cântarea pe care vreau să mi-o cântați de ziua meu“, le-o fi spus el. Dumnezeu a procedat la fel cu binecuvântare levitică din Numeri 6. În loc să-i lase pe evrei să le dorească copiilor lor câte în soare și-n lună, Dumnezeu le-a lîăsat scrisă cuvânt cu cuvânt binecuvântarea. Nu știu nici astăzi mulți oameni care, lăsați de capul lor, ar fi scris o asemenea binecuvântare … Dumnezeu a știut să le tempereze dorințele. Privit din acest context psalmul are inflexiuni sublime de smerenie și de realism:

David vrea să inducă în oamenii din împărăția lui sentimente cumpătate și realiste. Nu este locul unei analize amănunțite. Vă las pe voi să admirați „omul după inima lui Dumnezeu“, împăratul de pe poziția a doua:

Să te asculte Domnul în ziua necazului,
să te ocrotească Numele Dumnezeului lui Iacov,
să-ţi trimită ajutor din locaşul Său cel Sfânt
şi să te sprijine din Sion!
Să-Şi aducă aminte de toate darurile tale de mâncare
şi să-ţi primească arderile-de-tot!
Să-ţi dea ce-ţi doreşte inima
şi să-ţi împlinească toate planurile tale!

Atunci noi ne vom bucura de biruinţa ta
şi vom flutura steagul în Numele Dumnezeului nostru.
Domnul să-ţi asculte toate dorinţele tale!
Ştiu de acum că Domnul scapă pe unsul Său
şi-i va răspunde din ceruri, din locaşul Lui cel Sfânt,
prin ajutorul atotputernic al dreptei Lui.

Unii se bizuie pe carele lor, alţii, pe caii lor,
dar noi ne bizuim pe Numele Domnului, Dumnezeului nostru.
Ei se îndoaie şi cad,
dar noi ne ridicăm şi rămânem în picioare.

Scapă, Doamne, pe împăratul
şi ascultă-ne când Te chemăm!

Cu o conștiință clară, David subliniază că are nevoie de ajutorul divin, că nu poate nimic fără Dumnezeu, că depinde în totul de bunăvoința divină și re nevoie de … salvare! Este ecoul Evangheliei înainte de apariția ei pe pământ.

II. Fiecare om, oricât de neînsemnat ar fi el, poate face ceva bine

Nu toți pot face lucruri mari. S-ar putea să nu poți să fii mai mare peste oaste. Nu-i nimic. S-ar putea să nu poți să fi nici mare peste cântăreți. Ești afon și toate melodiile sunt pentru tine la fel. Nu-i nimic! Nu poți fi … paznic peste măgărie? … Te înțeleg. NIci eu n-aș putea. Dar … paznic peste măslini? Să te uiți la ei cum cresc și să-i numeri din când în când … Sigur că poți!

III. Așează omul potrivit la locul potrivit

Într-un pasaj aparent obscur, Biblia ne spune despre acest „secret“ al lui David:

„Dregătorii lui David

„Ioab era mai-mare peste toată oştirea lui Israel;
Benaia, fiul lui Iehoiada, era în fruntea cheretiţilor şi a peletiţilor;
Iosafat, fiul lui Ahilud, era scriitor (arhivar);
Şeia era logofăt; Ţadoc şi Abiatar erau preoţi
şi Ira din Iair era slujbaş de stat al lui David“ (2 Samuel 20:23-26).

Frumusețea și valoarea pasajului iese la suprafață doar pentru cei ce cunosc ce înseamnă numele acestor personaje în original.

(Dumnezeu tatăl) „Ioab era mai-mare peste toată oştirea lui Israel;
(Fiul Domnului) Benaia, fiul lui Iehoiada, era în fruntea cheretiţilor şi a peletiţilor;
(Dumnezeu care judecă) Iosafat, fiul lui Ahilud, era scriitor (arhivar);
(Jurământ solemn) Şeia era logofăt;
(Neprihănit justificat și și Tatăl belșugului) Ţadoc şi Abiatar erau preoţi
şi (Orășeanul) Ira din Iair era slujbaş de stat al lui David“

II. Promovează după rezultate

Sistemul lui David de promovare nu era bazat pe reprezentare sau pe relații, ci pe realizări. Uitați-l mergând prin tabără și punându-i de-o parte pe cei congfirmați de Dumnezeu cu putwri ieșite din comun:

„Iată numele vitejilor care erau în slujba lui David:

Ioşeb-Basşebet, Tahchemonitul, unul din fruntaşii căpeteniilor. El şi-a învârtit suliţa peste opt sute de oameni, pe care i-a omorât dintr-odată.
După el, Eleazar, fiul lui Dodo, fiul lui Ahohi. El era unul din cei trei războinici care au ţinut piept împreună cu David împotriva filistenilor strânşi pentru luptă, când bărbaţii lui Israel se dădeau înapoi pe înălţimi. El s-a sculat şi a lovit pe filisteni până ce i-a obosit mâna şi a rămas lipită de sabie. Domnul a dat o mare izbăvire în ziua aceea. Poporul s-a întors după Eleazar, numai ca să ia prada.
După el, Şama, fiul lui Aghe, din Harar. Filistenii se strânseseră la Lehi. Acolo era o bucată de pământ semănată cu linte, şi poporul fugea dinaintea filistenilor. Şama s-a aşezat în mijlocul ogorului, l-a apărat şi a bătut pe filisteni. Şi Domnul a dat o mare izbăvire.
Trei dintre cei treizeci de căpetenii s-au pogorât pe vremea seceratului şi au venit la David, în peştera Adulam, când o ceată de filisteni tăbărâseră în valea Refaim. David era atunci în cetăţuie şi o strajă a filistenilor era la Betleem.  David a avut o dorinţă şi a zis: „Cine-mi va da să beau apă din fântâna de la poarta Betleemului?”
Atunci, cei trei viteji au trecut prin tabăra filistenilor şi au scos apă din fântâna de la poarta Betleemului. Au adus-o şi au dat-o lui David, dar el n-a vrut s-o bea şi a vărsat-o înaintea Domnului.
El a zis: „Departe de mine, Doamne, gândul să fac lucrul acesta! Să beau sângele oamenilor acestora care s-au dus cu primejdia vieţii lor?” Şi n-a vrut s-o bea. Iată ce au făcut aceşti trei viteji.
Abişai, fratele lui Ioab, fiul Ţeruiei, era căpetenia celor trei. El şi-a învârtit suliţa peste trei sute de oameni şi i-a omorât, şi a fost vestit între cei trei. Era cel mai cu vază din cei trei şi a fost căpetenia lor, dar n-a fost la înălţimea celor trei dintâi.
Benaia, fiul lui Iehoiada, fiul unui om din Cabţeel, om viteaz şi vestit prin faptele lui mari. El a ucis pe cei doi fii ai lui Ariel din Moab. S-a pogorât în mijlocul unei gropi pentru apă, unde a ucis un leu într-o zi când căzuse zăpadă. A omorât pe un egiptean groaznic la înfăţişare, care avea o suliţă în mână, s-a pogorât împotriva lui cu un toiag, a smuls suliţa din mâna egipteanului şi l-a omorât cu ea. Iată ce a făcut Benaia, fiul lui Iehoiada, şi a fost vestit printre cei trei viteji. Era cel mai cu vază din cei treizeci, dar n-a ajuns la înălţimea celor trei dintâi. David l-a primit între sfetnicii lui de aproape.
Asael, fratele lui Ioab, din numărul celor treizeci, Elhanan, fiul lui Dodo, din Betleem.
Şama din Harod. Elica din Harod Heleţ din Pelet. Ira, fiul lui Icheş, din Tecoa. Abiezer din Anatot. Mebunai din Huşa.  Ţalmon din Ahoah. Maharai din Netofa. Heleb, fiul lui Baana, din Netofa. Itai, fiul lui Ribai, din Ghibea fiilor lui Beniamin. Benaia din Piraton. Hidai din Nahale-Gaaş. Abi-Albon din Araba. Azmavet din Barhum. Eliahba din Şaalbon. Bene-Iaşen. Ionatan. Şama din Harar. Ahiam, fiul lui Şarar, din Arar. Elifelet, fiul lui Ahasbai, fiul unui Maacatit. Eliam, fiul lui Ahitofel, din Ghilo. Heţrai din Carmel. Paarai din Arab. Igheal, fiul lui Natan, din Ţoba. Bani din Gad. Ţelec, Amonitul. Naharai din Beerot, care ducea armele lui Ioab, fiul Ţeruiei. Ira din Ieter. Gareb din Ieter. Urie, Hetitul. De toţi: treizeci şi şapte.“

David a preferat să-i aleagă pe cei care au dovedit că fuseseră aleși de Dumnezeu, pentru că Iehova era adevăratul Împărat al lui Israel! Mai mult, practica „șorțului“ pentru a decide ordine și timpul slujirii fiecărei „cete“ a arătat clar că David a vrut ca decizia finală să-i aparțină numai lui Dumnezeu. Omul potrivit, la locul potrivit, dar și la timpul potrivit.

III. Ai încredere, dar verifică temeinic!

În cuvinte traduse în limba română. acest principiu înseamnă pur și simple „deleagă, dar nu dezleagă“, „încredințează altora parte din slujire, dar păstreaz-o ca parte din slujirea ta“.

Oricâți oameni intermediari a avut în subordine, David a știut că responsabilitatea finală este a lui. Fie că a fost vorba de o victorie, ca în cazul cuceririi cetății Raba (2 Samuel 12:26-31), fie că a fost vorba despre ciuma trimisă de Dumnezeu peste popor pentru numărarea nelegiuită (2 Samuel 24), David a știut să-și asume totala responsabilitate:

„Iată că am păcătuit! Eu sunt vinovat. Dar oile acestea ce au făcut? Mâna Ta să se îndrepte dar împotriva mea și împotriva casei tatălui meu“ (2 Samuel 24:17).

Un adevărat lider nu se teme de responsabilitate și știe să-și recunoască greșelile:

„David a zis lui Abiatar: „M-am gândit chiar în ziua aceea că Doeg, Edomitul, fiind acolo, nu se putea să nu spună lui Saul. Eu sunt pricina morţii tuturor sufletelor din casa tatălui tău“ (1 Samuel 22:22).

El se poate lepăda de greșelile lui știind că Dumnezeu are har curățitor și suficientă putere ca să-l ajute să nu le mai repete pe viitor. Noi toți greșim, iar cine recunoaște acest lucru se alipește și mai strâns de Dumnezeu și de harul Lui. Îmi aduc aminte de o maximă a fratelui Petru Popovici, păstorul păstorilor românoibaptiști: „De colaborat am colaborat cu mulți, dar de încrezut m-am încrezut numai în Dumnezeu!“

David a făcut rânduială în problemele financiare ale împărăției, rânduind oameni de încredere, care se supravegheau ureciproc nii pe alții și toți erau răspunzători față de împărat:

„Dintre fraţii lui, ieşiţi din Eliezer, al cărui fiu a fost Rehabia, al cărui fiu a fost Isaia, al cărui fiu a fost Ioram, al cărui fiu a fost Zicri, al cărui fiu a fost Şelomit, erau Şelomit şi fraţii săi, care păzeau toate vistieriile lucrurilor sfinte, pe care le închinaseră împăratul David, capii caselor părinteşti, căpeteniile peste mii şi sute şi căpeteniile oştirii – le închinaseră din prada luată la război pentru întreţinerea Casei Domnului. Tot ce fusese închinat de Samuel, văzătorul, de Saul, fiul lui Chis, de Abner, fiul lui Ner, de Ioab, fiul Ţeruiei, toate lucrurile închinate erau sub paza lui Şelomit şi a fraţilor săi“ (1 Cronici 26:25-28)..

IV. Dă-i lui Dumnezeu dreptul de a-ți da toate planurile peste cap! El trebuie să rămână întotdeauna autoritatea numărul unu!

Așa cum am văzut deja în capitolele precedente, planurile lui David au fost date de multe ori peste cap și s-a întâmplat cu totul altfel decât dorise el. Este normal. Cred că Dumnezeu face în mod intenționat așa cu noi, ca să scoată în evidență slăbiciunile noastre și infailibilitatea Lui. Când „ordinea“ lui Dumnezeu intră în conflict cu „ordinea“ noastre, cu cât cedăm mai repede cu atât va fi mai bine. Nu degeaba spunea un înțelept: „Să te ferească Dumnezeu s ți se întâmple tot ce vrei!“

Lui David nu i s-au împlinit toate după planurile lui, dar s-au împlinit exact acelea care fuseseră rânduite de Dumnezeu spre binele și binecuvântarea lui veșnice. Toate conflictele prin care a trecut David nu l-au împins la haos și la improvizații. Dimpotrivă! Din furtuna conflictelor s-a născut dorința după stabilitatea lucrului bine făcut. Maturitatea acestui om de geniu poate fi măsurată și prin această pledoarie pentru ordine și rânduială.

Iran în Biblie – o istorie neglijată

Limba evreilor

Evreii, ca popor, și-au schimbat de câteva ori limba vorbită, dar asta nu i-a împiedicat să-și păstreze identitatea. Dumnezeu i-a forțat s-o facă, pentru că sunt poporul ,,ales“, lucru unic și nerepetabil la alte popoare.

Evreii au vorbit ,,ebraica“ până la exilul babilonian și s-au întors acasă vorbind ,,aramaica“. Cartea Daniel, scrisă în perioada de tranziție, folosește ambele limbi (un fel de rom-english deci). Capitolele profetice sunt scrise într-o limbă, iar capitolele narative sunt în cealaltă. Vă las pe voi să identificați care și de ce …

Pentru cei ce vor să știe mai mult, trebuie să spun că ordinea istorică a fost cam aceasta:

  1. Familia lui Terah, Avraam și Laban, plecați împreună din Ur, din Caldeea, au vorbit … aramaica. Aceasta le-a fost limba și identitatea etnică.
    Geneza 25:20
    Isaac era în vârstă de patruzeci de ani când a luat de nevastă pe Rebeca, fata lui Betuel, Arameul din Padan-Aram, şi sora lui Laban, Arameul.
    Geneza 28:5
    Şi Isaac a trimis pe Iacov, care s-a dus la Padan-Aram, la Laban, fiul lui Betuel, Arameul, fratele Rebecăi, mama lui Iacov şi a lui Esau.
    Geneza 31:20
    … şi Iacov a înşelat pe Laban, Arameul, căci nu l-a înştiinţat de fuga sa.
    Geneza 31:24
    Dar Dumnezeu S-a arătat noaptea în vis lui Laban, Arameul, şi i-a zis: „Fereşte-te să spui o vorbă rea lui Iacov!”
    Deuteronom 26:5
    Apoi să iei iarăşi cuvântul şi să spui înaintea Domnului, Dumnezeului tău: ‘Tatăl meu era un arameu pribeag, gata să piară; s-a pogorât în Egipt cu puţini inşi şi s-a aşezat acolo pentru o vreme. Acolo, a ajuns un neam mare, puternic şi mare la număr.
  2. După cei 430 de ani petrecuți în Egipt, evreii nu și-au însușit heroglifele de acolo, ci au practicat o scriere influențată foarte mult de limbile popoarelor din Canaan. Din acest amestec s-a născut ,,ebraica“, asemănătoare cu aramaica așa cum spaniola se aseamănă cu italiana. Ambele sunt limbi semitice, ale urmașilor lui Sem. Un exemplu despre asemănarea dintre cele două limbi, dar și despre deosebirile dintre ele este în cartea 2 Regi:

    ,,Eliachim, fiul lui Hilchia, Şebna şi Ioah au zis lui Rabşache: „Vorbeşte robilor tăi în limba aramaică, fiindcă o înţelegem; nu ne vorbi în limba iudaică, în auzul poporului de pe zid.”Rabşache le-a răspuns: „Oare stăpânului tău şi ţie m-a trimis stăpânul meu să spun aceste vorbe? Oare nu acestor oameni care stau pe zid să-şi mănânce balega şi să-şi bea udul cu voi?”Atunci, Rabşache, înaintând, a strigat cu glas tare în limba iudaică şi a zis: „Ascultaţi cuvântul marelui împărat, împăratul Asiriei! (2 Regi 18:26-28).

    3. După întoarcerea din Babilon, evreii au vorbit iar aramaica. Ultimele cărți ale Vechiului Testament au fost scrise în aramaică.

    4. Domnul Isus a vorbit aramaica. Poporul di vremea lui nu cunoștea ebraica, de aceea, studierea cărților străvechi era doar la îndemâna ,,scolaților“. care aveau datoria să le ,,cerceteze“ și să le explice poporului. Lucru pe care l-au făcut și Ezra cu Neemia, când s-a întors din babilon: Ezra 8:8).

    5. În perioada de 2000 de ani cât au stat în diaspora departe de vatra străveche, evreii și-au schimbat de câteva ori limba așa că au ajuns să vorbească limbi diferite în zone diferite.

    Printre variatele limbi vorbite de evreii din diaspora cităm  Yiddish, Ladino, and the Judæo-Arabic group of languages. Yiddish este un dialevt Iudeo-german dezvoltat de Ashkenazi Jews care au trăit în  Central și Eastern Europe înainte de Holocaust. Ladino, numită și Judezmo and Muestra Spanyol, este un dialect Judeo-Spanish dezvoltat de cei din grupul Sephardic care au trăit în  Iberian peninsula înainte de Spanish inquisition. Judeo-Catalan (numită și Catalanic sau Qatalanit), a fost limba folosită de comunitatea evreiască din Catalonia, Valencia, ași Balearic Islands. Judeo-Provençal (sau Shuadit) a fost dialectul Occitan language  vorbită de evreii din sânul comunităților  French Jews, fără să se fi ridicat ca limbă distinctă, ci în totul asemănătoare cu limba  Occitan vorbită de ne-evrei.[13]Multe din dialectele vechi și distincte vorbite de evrei Judaeo-Georgian, Judeo-Arabic, Judeo-Berber, Krymchakși Judeo-Malayalam au fost lepădate între timp din cauza holocaustului, a Jewish exodus din țările arabe, tde procesul de asimilare suferit de evrei în primi ani ai strămutprii înapoi î israel și a altor factori.Yiddish era imba cu cea mai mare răspândire printre evrei în anii 1850, dar astăzi cele mai folosite limbi de evrei sunt  English, ebraica modernă și limba rusă—exact în această ordine.[14]. Yiddish, ca și alte dialecte vorbite de evrei au împrumutat la rândul lor cuvinte evreiești limbilor popoarelor în mijlocul cărora au trăit, chiar și limbii engleze sau franceze[15]. (From Wikipedia)

    6. Înainte de holocaust, evreii din europa au vrut să renunțe la identitatea lor națională evreiască, să iasă din ghetouri și să se integreze total în societate. Așa se explică de ce numele lor de famiie au culoarea limbilor țărilor în care s-au găsit. Ironia face ca până astăzi evreii să poarte nume de familie ,,nemțești“. Terminația ,,stein“ nu este ebraică, ci germanică, însemnând ,,stâncă“. ,,Troțchi“ colegul lui Lenin a purtat nume rusesc, iar la noi, am avut un Valter ,,Roman“, al cărui fiu ,,revoluționar“ aeste Petre Roman. Frații Grigoriu, bine cunoscuți compozitori de muzică ușoară au fost evrei pur sânge, la fel ca și Mircea Crișan, etc. etc.

    7. La întoarcerea în Israel, după 1948, evreii și-au reluat limba strămoșească, numită astăzi ,,ebraica“, inventând și adăugând cuvinte pentru realități și obiecte care n-au existat în vremurile de demult. A fost și este un efort extraordinar, unic în istoria lumii.

Ieremia

PROFETUL LACRIMILOR

jeremiah

Orice carte are un cheie care o descuie înțelesului nostru. Cartea lui ieremia poate fi înțeleasă dacă folosim simetria a două versete asemănătoare. primul este la început, iar al doilea este spre finalul cărții:

,,Iată, astăzi te pun peste neamuri şi peste împărăţii, ca să smulgi şi să tai, să dărâmi şi să nimiceşti, să zideşti şi să sădeşti.’“ (Ier. 1:10).

Şi cum am vegheat asupra lor ca să-i smulg, să-i tai, să-i dărâm, să-i nimicesc şi să le fac rău, tot aşa voi veghea asupra lor că să-i zidesc şi să-i sădesc, zice Domnul“ (Ier. 31:28).

Una din metaforele pe care le putem folosi cu acești termeni este succesiunea anotimpurilor agricole. Toamnă se ia recolta de pe câmp și totul pare că rămâne pustiu, mort. Starea aceasta ține toată iarnă, până la socirea primăverii, când natura cunoaște iar un anotimp nou al sădirilor unei noi zidiri (creații).

De la Sinai până la Babilon a ținut sezonul primului Legământ. Vremea lui Ieremia marchează un eșec total. Poporul n-a adus roadele așteptate de Dumnezeu. Va veni însă vremea unui Legământ nou, superior celui dintâi în natură și în rezultate (Ier. 31:31-34).

„Iată vin zile, zice Domnul, când voi însămânţa casa lui Israel şi casa lui Iuda cu o sămânţă de oameni şi o sămânţă de dobitoace“ (Ier. 31:27).

Ieremia a fost profetul plângerilor, al bocetelor. Rânduit de Dumnezeu să activeze într-o perioadă de dezastru național, omul acesta a văzut dincolo de aparențe, la dizolvarea fibrei naționale și la descompunerea morală a celor care se pretindeau ,,sfinți“.

Am să vă dau o ilustrație. La întoarcerea sa din strălucitoarea ,,cetate eternă“ a Romei, tiranul Irod, obsedat cu construcțiile, a privit la edificiile din portul Cezareea și i s-au părut mult prea mici și întunecate pentru el. Imediat a dat poruncă să se înceapă un proiect de refacere a falezei și a decretat ca toate clădirile care erau vizibile de pe apă să fie placate numai și numai în marmoră. În felul acesta, călătorii care veneau cu vaporul erau izbiți de strălucirea de oglindă a zidurilor care reflectau soarele. Astăzi, cei care merg în Israel văd doar ruinele. Strălucirea clădirilor de altădată a dispărut. Fațadele au căzut și au rămas doar ruinele strălucirilor de altădată.

Cam așa a fost lucrarea profetică a lui Ieremia. Profetul a văzut dincolo de fațadele religioase; a văzut dezastrul de dedesubt. Ochii lui au pătruns dincolo de pretențiile falselor reforme și au diagnosticat cangrena de păcat care a condamnat națiunea la moarte.

Cum de a reușit Ieremia această performanță? Pentru că Dumnezeu i-a împrumutat vederea Lui și făcându-l ,,văzător“ l-a proclamat purtătorul Lui de cuvânt.

Cuvintele din debutul cărții profetului Ieremia sunt baza credinței creștine în inspirația autorilor cărților Bibliei. Omenește, cartea este produsul unui semen de-al nostru. Dumnezeiește, cartea cuprinde ,,Cuvântul Domnului“:

,,Cuvintele lui Ieremia, fiul lui Hilchia, unul dintre preoţii din Anatot“ (Ier. 1:1)

,,Cuvântul Domnului a venit la el în al treisprezecelea an al domniei lui Iosia, fiul lui Amon, regele lui Iuda … Cuvântul Domnului a venit la mine şi mi-a zis …“ (Ier. 1:2,4).

O profeție cuprinde cuvintele unui om și Cuvântul lui Dumnezeu în același timp. Aceste două dimensiuni scot o rostire profetică din rândul ,,literaturii“ și o transformă într-o comunicare de excepție, importantă pentru timp și pentru eternitate, pentru că ea vine spre noi nu numai din istorie, ci și din eternitate.

Titlul:

Cartea poartă numele autorului ei. Numele lui Ieremia este neobișnuit. El poate însemna în același timp și ,,a zidi“ și ,,a dărâma“.

,,Iată, astăzi te pun peste neamuri şi peste împărăţii, ca să smulgi şi să tai, să dărâmi şi să nimiceşti, să zideşti şi să sădeşti“ (Ier. 1:10).

Numele i-a descris perfect misiunea. Timp de 40 de ani, Ieremia le-a spus oamenilor că Dumnezeu îi înalță pe cei care Îl ascultă și-i trântește la pământ pe cei ce I se împotrivesc.

Data:

Ieremia a început să profețească prin anul 626 î.Ch., după ce cele zece seminții din regatul de Nord au fost duse în robie. Israelul și Samaria s-au aflat atunci sub pedeapsa lui Dumnezeu pentru neascultare și idolatrie. În regatul lui Iuda și la Ierusalim, în timpul domniei lui Manase, lucrurile nu stăteau cu mult mai bine (2 Regi 21).  Pe vremea acestui împărat decăzut s-au născut în poporul Domnului doi copii cu un destin special: Iosia și Ieremia. Primul a ajuns împărat, iar cel de al doilea, profet. După Manase a urmat un alt împărat rău, Amon, care a fost fost asasinat de cei care n-au mai putut să-i sufere faptele, iar în locul lui a fost așezat pe tron, la vârsta fragedă de numai opt ani, Iosia. Dacă țineți minte, pe vremea lui a fost poruncită dregerea Casei Domnului și a fost găsită cartea Legii. Citirea ei, cel mai probabil a cărții Deuteronomul, a produs marea mișcare de reformă religioasă despre care ni s-a relatat pe larg în 2 Regi 22-23.

Este interesant că, deși a fost contemporan cu împăratul Iosia, Ieremia nu amintește nimic despre reformele religioase produse în țară de el. Ieremia nu scrie despre Iosia, iar cartea 2 Regi nu amintește despre Ieremia. Se pare că Ieremia, care era purtătorul de cuvânt al lui Dumnezeu, a considerat că ,,reforma religioasă“ n-a fost o veritabilă ,,renaștere“. Cu toate că a arătat frumos la suprafață, reforma n-a atins straturile adânci ale inimi. Mai mult, puțin înfumurat, împăratul Iosia s-a amestecat întrun conflict mult prea mare pentru el, care nici nu-l privea direct, și a fost omorât fără nici o noimă:

,,Pe vremea sa, Faraon Neco, împăratul Egiptului, s-a suit împotriva împăratului Asiriei, la râul Eufratului. Împăratul Iosia i-a ieşit înainte, şi Faraon l-a omorât la Meghido cum l-a văzut. Slujitorii lui l-au luat mort într-un car, l-au adus din Meghido la Ierusalim şi l-au îngropat în mormântul său“ (2 Regi 23:29-30).

După Iosia, pe tronul de la Ierusalim s-au perindat o serie de împărați răi. Ieremia și-a desfășurat activitatea profetică mai ales pe timpul ultimilor patru din acești împărați răi, de aici și caracterul negativ al majorității mesajelor primite de la Domnul.

Cum se naște o carte profetică? În cazul lui Ieremia, capitolul 36 al cărții lui ne istorisește cum i-a apărut cartea. Ca și apostolul Pavel, Ieremia a scris din închisoare (Ier.36:5). Pentru că ,,verba volant scripta manent“, Dumnezeu i-a poruncit lui Ieremia să aștearnă toate prorociile vestite până atunci într-o carte:

„Ia un sul de carte şi scrie în ea toate cuvintele pe care ţi le-am spus cu privire la Israel, cu privire la Iuda şi cu privire la toate neamurile din ziua când ţi-am vorbit, pe vremea lui Iosia, până în ziua de azi! Poate că, dacă va auzi casa lui Iuda tot răul pe care am de gând să i-l fac, se vor întoarce fiecare de la calea lor cea rea, şi le voi ierta astfel nelegiuirea şi păcatul.” 
Ieremia a chemat pe Baruc, fiul lui Neriia, şi Baruc a scris într-o carte, după cum spunea Ieremia, toate cuvintele pe care le spusese lui Ieremia Domnul“ (Ier. 36:2-4). 

Aceasta a însemnat că Ieremia i-a dictat lui Baruc toate profețiile rostite între anii 628 î.Ch (Ier. 1:2) și 605/604 î.Ch. Ier. 36:6). Baruc a citit apoi cartea în Curtea Domnului, și înaintea căpeteniilor poporului, și, parțial, înaintea împăratului Ioiachim. Căpeteniile au fost inițial pătrunse de pocăință (Ier. 36:15-19), dar împăratul împietrit s-a mâniat, a tăiat cartea cu briceagul logofătului și a aruncat-o în foc (Ier. 36:23), poruncind ca Baruc și Ieremia să fie arestați (Ier. 36:26).  ,,Dar Domnul i-a ascuns“.

Dumnezeu i-a poruncit lui Ieremia să mai scrie încă o dată cartea. Eu cred că n-a făcut-o doar pentru poporul de atunci, ci, providențial, a decis ca s-o avem și noi astăzi. La cele scrise inițial au fost adăugate apoi celelalte profeții rostite de Ieremia:

„Ia din nou o altă carte şi scrie în ea toate cuvintele care erau în cea dintâi carte pe care a ars-o Ioiachim, împăratul lui Iuda. …

Ieremia a luat o altă carte şi a dat-o lui Baruc, fiul lui Neriia, logofătul. Baruc a scris în ea, după spusele lui Ieremia, toate cuvintele din cartea pe care o arsese în foc Ioiachim, împăratul lui Iuda. Multe alte cuvinte de felul acesta au mai fost adăugate la ea“ (Ier. 36:28-32).

Autorul:

Spre deosebire de cartea lui Isaia care ne spune foarte puţin despre viaţa autorului ei, cartea proorocului Ieremia este presărată aproape peste tot cu pasaje de confesiune autobiografică (Ier. 10:23-24; 11:18 -12:6; 15:10-18; 17:9-11, 14-18; 18:18-23; 20:7-18).

(a). Locul naşterii: Ieremia s-a născut la Anatot, un sătuc din ţinutul lui Beniamin aflat la 4 km NE de Ierusalim. Numele locului s-a păstrat încă din vremurile vechi şi derivă de la zeiţa feniciană Anat. Anatot era una din cele 13 cetăţi date Leviţilor în teritoriile ocupate de Iuda, Simeon şi Beniamin (Iosua 21:13-19; 1 Cronici 6:57-60). După divizarea împărăţiei lui Solomon, Anatot-ul a rămas în împărăţia lui Iuda. Localitatea mai există şi astăzi sub numele de Anata.

„Din ţara lui Beniamin”. Asemenea marelui apostol Pavel de mai târziu şi Ieremia a fost din seminţia lui Beniamin şi tot asemenea lui Pavel şi el a primit o misiune îndreptată în acelaşi timp şi înspre iudei şi înspre neamuri (Ieremia 1:5, 10, 18). Cu amândoi s-au împlinit frumoasele cuvinte din promisiunea adresată de Dumnezeu cu secole înainte celor din seminţia lui Beniamin:

„El este preaiubitul Domnului, El va locui la adăpost lângă Dânsul. Domnul îl va ocroti întotdeauna, şi se va odihni între umerii Lui” (Deuteronom 33:12).

Cu adevărat aceşti doi beniamiţi ameninţaţi din toate părţile au găsit odihnă numai în Domnul, care a ştiut să-i ocrotească şi care i-a purtat cu credincioşie pe umeri.

Ieremia s-a născut pe vremea împăratului Manase, cel despre care se crede că l-a tăiat în două cu ferăstrăul pe Isaia. Dumnezeu l-a chemat în slujbă pe Ieremia după moartea profetului Isaia. Activitatea lui s-a desfășurat pe durata ultimilor 40 de ani de existenţă ai regatului lui Iuda.

„Cuvântul Domnului i-a vorbit pe vremea lui Iosia… pe vremea lui Ioiachim… până la sfârşitul lui Zedechia… până pe vremea când a fost dus Ierusalimul în robie”(12:3).

(b). Familia: Tatăl său s-a numit Hilchia (1:1) şi a fost din rândul preoţilor. Ieremia a fost deci şi preot şi profet. Mama lui este menţionată în Ier. 15:10, dar nu i se aminteşte numele. Ni se mai spune că Ieremia a mai avut şi alţi fraţi (Ier. 12:6). Un amănunt semnificativ pentru consacrarea profetului este că Dumnezeu nu i-a dat voie să se căsătorească şi să aibă copii (Ier. 16:2).

Ieremia s-a născut într-o familie preoțească aflată sub un blestem străvechi. Dumnezeu i-a spus lui Eli că nici unul din urmașii lui nu va ajunge la bătrânețe (1 Sam. 2:31), așa că Dumnezeu a trebuit să-l cheme la slujire încă din adolescență ca să-i dea suficient timp să-și împlinească cei 40 de ani de activitate.

(c). Chemarea în slujirea profetică: „în al treisprezecelea an al domniei lui Iosia” înseamnă în anul 626 î.Cr. De fapt textul ne spune că Dumnezeu l-a „plămădit” pentru misiunea lui încă din pântecele mamei (Ier. 1:5). Timiditatea şi sfiiciunea lui proverbială l-au făcut însă să primească numai cu greu misiunea care i-a fost încredinţată (Ier. 1:5, 7, 8; 17:16; 20:7).

A început să profețească probabil pe la 17 ani și nici măcar cei din casa lui nu i-au primit mesajul cu bunăvoință. Ca să nu fie omorât de frații săi, Ieremia a trebuit să se mute la Ierusalim, cam la 5 km de casa părintească:

„Domnul mi-a dat de ştire şi am ştiut; atunci Tu mi-ai arătat faptele lor. Dar eu eram ca un miel blând pe care-l duci la măcelărie şi nu ştiam planurile rele pe care le urzeau ei împotriva mea, zicând: ,,Să nimicim pomul cu rodul lui, să-l stârpim din pământul celor vii, ca să nu i se mai pomenească numele.“ 

,,O, Doamne, Dumnezeul oştirilor, Tu, care eşti un judecător drept, care cercetezi rărunchii şi inimile, fă-mă să văd răzbunarea Ta împotriva lor, căci Ţie îţi încredinţez pricina mea!“ 

De aceea, aşa vorbeşte Domnul împotriva oamenilor din Anatot, care vor să-ţi ia viaţa şi zic: ,,Nu proroci în Numele Domnului, căci vei muri ucis de mâna noastră!“ De aceea, aşa vorbeşte Domnul oştirilor: ,,Iată, îi voi pedepsi; tinerii vor muri ucişi de sabie, iar fiii şi fiicele lor vor muri de foamete. Şi nici unul din ei nu va scăpa, căci voi aduce nenorocirea peste oamenii din Anatot în anul când îi voi pedepsi.” (Ier. 11:18-23).

Din inima sistemului politic de la Ierusalim, Ieremia și-a continuat slujirea în aceeași perioadă cu Habacuc, Țefania, Ezechiel și Daniel. A început să-i sfătuiască pe concetățenii lui să capituleze și să se predea babilonienilor. Nimeni n-a primit mesajul lui, ci l-au urât și l-au tratat ca pe un trădător. Când inevitabilul s-a produs și Babilonul a cucerit Ierusalimul, babilonienii i-au îngăduit lui Ieremia să aleagă între a fi strămutat alături de popor la Babilon (Ier. 40:4-6) sau să rămână împreună cu cei lăsați în Iudeia (Ier. 52:16). Nici una dintre variante n-a fost plăcută. Ieremia nu-i plăcea pe babilonieni, iar iudeii nu-l plăceau pe Ieremia. 

(d). Suferințele profetului: Ajuns la capătul puterilor, Ieremia se lamentează și se plânge pentru destinul pe care i l-a hotărât Dumnezeu. În contrast cu profeții care vesteau vești false, dar vesele pentru popor (Ier. 14:13), lui Ieremia Dumnezeu i-a dat predici aspre care l-au făcut urât de toți:

„Vai de mine, mamă, că m-ai născut pe mine, om de ceartă şi de pricină pentru toată ţara! Nu iau cu împrumut, nici nu dau cu împrumut, şi totuşi toţi mă blestemă!” …(Ier. 15:10).

 ,,Căci ori de câte ori vorbesc, trebuie să strig: „Silnicie şi apăsare!” Aşa încât Cuvântul Domnului îmi aduce numai ocară şi batjocură toată ziua“ (Ier. 20:8).

„Tu ştii tot, Doamne! Adu-ţi aminte de mine, nu mă uita, răzbună-mă pe prigonitorii mei! Nu mă lua, după îndelunga Ta răbdare. Gândeşte-Te că sufăr ocara din pricina Ta! Când am primit cuvintele Tale, le-am înghiţit; cuvintele Tale au fost bucuria şi veselia inimii mele, căci după Numele Tău sunt numit, Doamne, Dumnezeul oştirilor! (Ieremiahu – acest ,,Iahu“ așezat ca un sufix este o prescurtare de la Iahve). N-am şezut în adunarea celor ce petrec, ca să mă veselesc cu ei: de frica puterii Tale, am stat singur la o parte, căci mă umpluseşi de mânie. Pentru ce nu mai conteneşte suferinţa mea? Pentru ce mă ustură rana şi nu vrea să se vindece? Să fii Tu pentru mine ca un izvor înşelător, ca o apă care seacă?” (Ier. 15:15-18).

(e). Moartea sa: Este clar că Ieremia a fost târât de iudeii încăpățânați și apostați alături de ei în Egipt (Ieremia 43). Până la urmă a sfârșit-o în Egipt. Niște iudei l-au răpit și l-au târât după ei la Taphanes (Ier. 43:5-7).  Tradiţia ne spune că Ieremia a murit acolo, în mijlocul rămăşiţei poporului, fiind omorât cu pietre în timp ce-i mustra pentru închinăciunea către „împărăteasa cerului” (Ier. 44:1, 8, 16, 17, 18, 25, 26). Ieremia a murit acolo, contestat și disprețuit de toți, singur (Ier.44). Un final trist pentru o viață tristă.

(e). Caracterul profetului: Ieremia este unul dintre cele mai complexe şi mai atrăgătoare caractere din galeria eroilor biblici. În lăuntrul lui, Dumnezeu a ţesut într-o armonioasă întrepătrundere duioşia unei mame şi statornicia unui luptător, tandreţea feminină şi hotărârea neînduplecată a unui bărbat, fragilitatea nervoasă şi simplicitatea transparentă, elocvenţa sensibilă şi duritatea proclamatorului de adevăr.

Natura sa lăuntrică este atât de vizibilă în afară, convulsiile sufletului său sunt atât de publice, încât îl putem asemăna cu limpezimea apelor de cleştar din lacurile montane care reflectă fidel turbulenţa mereu schimbătoare a norilor de deasupra.

Ieremia a fost dăruit de Dumnezeu cu o natură interioară care nu l-a lăsat să se restrângă la poziţia unui simplu „comunicator” al voinţei divine. El n-a fost niciodată capabil să se detaşeze afectiv de conţinutul mesajului care i-a fost încredinţat. Mistuit de o dragoste intensă şi chinuitoare, Ieremia şi-a trăit mesajele suferind şi condamnând deopotrivă. Omul şi discursul profetic s-au contopit în întregime.

Ce impresionează mai întâi când ne gândim la Ieremia?

a. Simpatia cu care el sufere ca nevinovat alături de cei căzuţi în vină.
Este o simpatie şi o identificare la intensitatea căreia numai puţini oameni au ajuns. Lăuntrul lui Ieremia era sfâşiat în două. Pe de o parte, era îndrăgostit de Dumnezeu cu o iubire supremă, neclătinată şi definitivă, iar pe de altă parte era îndrăgostit de concetăţenii lui şi nu se putea opri să nu sufere alături de ei. Când erau loviţi ei, el le simţea loviturile.

Pe de o parte, în relaţia lui cu Dumnezeu, Ieremia era un profet, iar în relaţia lui cu poporul era un patriot. Ieremia a reuşit să intre deopotrivă şi în viaţa poporului său şi în natura divină, identificându-se cu amândouă. El nu s-a mulţumit să vorbească „pentru” Dumnezeu, ci a vorbit „împreună” cu El şi nu s-a oprit doar să vorbească poporului, ci s-a coborât să fie „împreună” cu ei în suferinţă. Dualitatea aceasta l-a sfâșiat lăuntric și i-a produs clipe în care și-a urât viață. Asemenea mult încercatului Iov (Iov  3:1-26) și Ieremia a ajuns să-și blesteme ziua nașterii:

,,Blestemată să fie ziua când m-am născut! Ziua în care m-a născut mama să nu fie binecuvântată! Blestemat să fie omul care a adus vestea aceasta tatălui meu: „Ţi s-a născut un copil de parte bărbătească”, şi l-a umplut de bucurie cu ea! Omul acela să ajungă precum cetăţile pe care le-a nimicit Domnul fără milă! Să audă gemete dimineaţa şi strigăte de război la amiază!
De ce n-am fost omorât în pântecele mamei, ca să-mi fi fost ea mormântul meu! De ce n-a rămas ea veşnic însărcinată cu mine? Pentru ce am ieşit din pântecele mamei ca să văd numai suferinţă şi durere şi să-mi isprăvesc zilele în ruşine? (Ier. 20:7-18).

b. Perseverenţa lui plină de răbdare.
Dumnezeu i-a dat lui Ieremia una din cele mai imposibile misiuni. Remarcaţi situaţia paradoxală în care a trăit profetul: Dumnezeu l-a chemat să vorbească unui popor răzvrătit, dar în acelaşi timp i-a interzis să mijlocească pentru ei (Ier. 7:16; 14:11-12). L-a încredinţat cu un mesaj care l-a făcut urât de popor, dar în acelaşi timp nu i-a dat nici o posibilitate de a ieşi din mijlocul lor (Ier. 20:7-10 şi mai ales 37:11-16 şi 43:1-6). În toate acestea, cu lacrimi pe faţă şi cu focul în suflet, Ieremia a mers înainte, singuratic, predestinat să nu aibă pe nimeni drag alături, lipsit de înţelegerea unei soţii şi de mângâierea copiilor, urât de cei din jur, iubind fără măsură, tratat ca trădător, dar punând în sângele lui flacăra nădejdii naţionale, aruncat pe rând în temniţă, în gherlă, în groapa cu noroi (Ier. 38:1-6), izbăvit rând pe rând din toate acestea, nedorit ca prooroc şi totuşi târât cu forţa alături de cei ce-şi împlineau neascultarea fugind în Egipt.

Perseverența lui Ieremia este un derivat al perseverenței lui Dumnezeu. În ciuda alunecărilor poporului Său, Dumnezeu a stăruit să-l păstorească. În ciuda lipsei de prețuire, El a continuat să-i considere vrednici de bunăvoința Lui. Nicăieri nu se vede mai duios acest contrast decât într-un text din care a predicat la nunta noastră Vasilică Moisescu, prietenul și tovarășul de pușcărie al lui Traian Ban. Bun cunoscător al limbii ebraice, dânsul ne-a dăruit atunci șase traduceri posibile ale versetului:

,,Ce bine ştii să-ţi întocmeşti căile când este vorba să cauţi ce iubeşti! Chiar şi la nelegiuire te deprinzi“ (Ier. 2:33).

Una era; ,,Ce bine știi să te prefaci, să joci teatru, să porți o mască, atunci când vrei să câștigi simpatia unei persoane pe care o iubești“.

Alta era: ,,Ce bine știi să te păcălești singur, să-ți adormi conștiința, atunci când te atrage păcatul pe care-l iubești“ (de aici și urmarea: ,,Chiar şi la nelegiuire te deprinzi“).

O a treia era: ,,Nimic nu este prea greu atunci când ești cu adevărat îndrăgostit“. Unde există dragoste, există întotdeauna o soluție. Sora Bințea Wurmbrand obișnuia și dânsa să spună: ,,Pentru dragoste nimic nu e prea greu, nimic nu este prea scump, nimic nu este prea mult, nimic nu este imposibil“.

În context, profetul Ieremia lasă să ajungă până la oameni răbufnirea de nemulțumire a lui Dumnezeu. El îi bate pe umăr pe iudei ca să-i întoarcă cu fața spre El. Vrea ca ei să-L privească în ochi și să vadă cât de mult îi iubește și cât de mult Îl doare îndepărtarea lor de El:

,,O, neam rău de oameni, uitaţi-vă bine la Cuvântul Domnului, care zice: ,,Am fost Eu o pustie pentru Israel sau o ţară plină de întuneric beznă?“ Pentru ce zice atunci poporul Meu: ,,Suntem slobozi, nu voim să ne întoarcem la Tine?“ (Ieremia 2:31)

Cât de mut trebuie să-L fi durut pe Dumnezeu lipsa de recunoștință a iudeilor! Ca să-i facă să înțeleagă, Dumnezeu le dă două exemple de atașament pentru lucruri de nimic, dar care înfrumusețează, fac bine, ajută: podoabele unei fete și brâul unei mirese:

,,Îşi uită fata podoabele sau mireasa brâul? Dar poporul Meu M-a uitat de zile fără număr. “ (Ier. 2:32).

Stupefiant! Dumnezeu privește de la înălțimea cerului și vede atașamentul unei adolescente pentru podoabele care i se par că o fac mai frumoasă. Nimeni n-ar putea să o despartă de ele! Tot așa, Dumnezeu vede atașamentul unei mirese pentru brâul ei. Brâul era corespondentul antic al corsetului. El le ajuta pe mirese să arate ,,subțirele la mijloc“.

Aceste metafore alese de Dumnezeu sunt uimitoare! El alege să se compare pe Sine cu niște podoabe și cu un brâu lipsit de valoare. Oare nu este El mai mult pentru Israel? N-a făcut El mai mult pentru ei? Și totuși, iudeii nu-L prețuiesc și nu-I simt lipsa nici măcar atât cât simte o puștoaică lipsa podoabelor și o mireasă lipsa brâului ei.

Nu, Dumnezeu n-a renunțat la poporul Său! Providența este perseverentă! Iată ce declarații de dragoste solemne face Dumnezeu:

„Aşa vorbeşte Domnul, care a făcut soarele să lumineze ziua, care a rânduit luna şi stelele să lumineze noaptea, care întărâtă marea şi face valurile ei să urle, El, al cărui Nume este Domnul oştirilor: ,,Dacă vor înceta aceste legi dinaintea Mea, zice Domnul, şi neamul lui Israel va înceta pe vecie să mai fie un neam înaintea Mea! ”
„Aşa vorbeşte Domnul: ,,Dacă cerurile sus pot fi măsurate şi dacă temeliile pământului jos pot fi cercetate, atunci voi lepăda şi Eu pe tot neamul lui Israel, pentru tot ce a făcut, zice Domnul“ (Ier. 31:35-37).

,,Aşa vorbeşte Domnul: ,,Dacă n-am făcut legământul Meu cu ziua şi cu noaptea, dacă n-am aşezat legile cerurilor şi ale pământului, atunci voi lepăda şi sămânţa lui Iacov şi a robului Meu David şi nu voi mai lua din sămânţa lui pe cei ce vor stăpâni peste urmaşii lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov, căci voi aduce înapoi pe prinşii lor de război şi voi avea milă de ei! ” (Ier. 33:25-26).

Conţinutul cărţii:

Ieremia este o figură cheie din Vechiul Testament și unul din cei mai cunoscuți dintre profeți. Cartea lui nu este însă una dintre cele mai populare și asta din trei motive: este descurajantă, dificilă și deprimantă. 

Descurajantă

Are 52 de capitole scrise în cei aproximativ 40 de ani de activitate. Numai Isaia, cu 66 de capitole este mai lungă. Pentru majoritatea cititorilor, cartea lui Ieremia, este prea lungă pentru a le trezi entuziasmul. 

Dificilă

Conținutul nu este nici cronologic și nici tematic, așa că este greu de parcurs. Profețiile au fost așezate unele lângă altele parcă alandala, într-o ordine arbitrară. Am putea spune că Ieremia are o colecție de colecții. Pe deasupra, se pare că Ieremia și-a schimbat punctele de vedere de-a lungul cărții. Criticii se delectează să gasească ,,contradicțiile“ din predicile lui. În primii ani de activitate, Ieremia s-a pronunțat categoric împotriva Babilonului, dar mai târziu, a văzut în Babilon un instrument al disciplinării divine și a îndemnat poporul să i se predea de bunăvoie. Este unul din motivele pentru care a fost învinuit de trădare. Adevărul este că de-a lungul celor 40 de ani, mesajul lui s-a schimbat după cum s-au schimbat și circumstanțele politice și după cum Dumnezeu a schimbat tonul și conținutul anunțurilor profetice pe care i le-a încredințat. De la:

„Domnul mi-a zis: „Chiar dacă Moise şi Samuel s-ar înfăţişa înaintea Mea, tot n-aş fi binevoitor faţă de poporul acesta. Izgoneşte-l dinaintea Mea, ducă-se! …
M-ai părăsit, zice Domnul, ai dat înapoi, de aceea Îmi întind mâna împotriva ta şi te nimicesc: sunt sătul de milă“ (Ier. 15:1, 6).

la:

„N-ai băgat de seamă ce zic oamenii aceştia: ,,A lepădat Domnul cele două familii pe care le alesese“? Atât de mult dispreţuiesc ei pe poporul Meu că nu-l mai privesc ca un popor. Aşa vorbeşte Domnul: ,,Dacă n-am făcut legământul Meu cu ziua şi cu noaptea, dacă n-am aşezat legile cerurilor şi ale pământului, atunci voi lepăda şi sămânţa lui Iacov şi a robului Meu David şi nu voi mai lua din sămânţa lui pe cei ce vor stăpâni peste urmaşii lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov, căci voi aduce înapoi pe prinşii lor de război şi voi avea milă de ei! ” (Ier. 33:24-26)

Deprimantă

Cel mai obișnuit motiv pentru care cititorii ocolesc această carte este caracterul ei deprimant. Ieremia aduce numai vești rele pentru regatul lui Iuda, iar ele îi fac inima să sângereze. În literatura și folclorul popoarelor, o ,,ieremiadă“ a ajuns să însemne o tânguire jalnică. Nimeni n-a vorbit și nu vorbește de bine despre Ieremia. 

Ca și în alte cazuri însă, nu aceasta este tot. Chiar și în cele mai groaznice profeții, Dumnezeu a așezat și vești bune. Ele sunt însă așa de ascunse în tufișurile de vești rele că oamenii nici nu le observă. 

Când o studiezi, cartea lui Ieremia te fascinează, așa cum te fascinează marile tragedii ale lumii, prin dramatismul evenimentelor și prin complexitatea personajelor. Ieremia este și el ,,o tristă figură care nu și-a meritat destinul“, trezindu-ne astfel simpatia. Mai mult decât alții, Ieremia este plin de ,,spovedanii“, de mărturii personale, de destăinuiri ale propriilor reacții în fața evenimentelor. Citindu-le, ne putem identifica cu el și ne devine chiar simpatic. Mai mult însă, cartea ne vorbește despre Dumnezeu, punându-ne la dispoziție un material excelent pentru a-L înțelege mai bine.

Circumstanțele istorice:

Ieremia și-a început activitatea pe la sfârșitul secolului VII î.Ch., când regatul celor două seminții din sud, Iuda și Beniamin, era pe cale să fie dus în robia babiloniană (586 î.Ch.). Parte din populație a fost strămutată chiar înainte de această dată.

Ieremia a trăit pe vremea a șapte regi de la Ierusalim: Manase, Amon, Iosia, Ioahaz, Iehoiachim, Ioiachin și Zedechia. Cei 40 de ani de activitate profetică s-au desfășurat pe timpul ultimilor cinci regi enumerați mai sus.

Profetul a vorbit într-o perioadă traumatică pentru poporul lui Dumnezeu. Cele zece seminții din regatul de nord fuseseră duse deja în robie de asirieni. Profeții Isaia și Mica au murit după ce mesajele lor au căzut pe urechi surde. Ieremia este ultimul dintre profeți chemat să-i avertizeze pe iudei și să-i anunțe că a venit vremea pedepsei. Ieremia s-a născut în timpul domniei lui Manase, împăratul apostat care a anulat în țară toate reformele bune făcute de tatăl său, Ezechia. Manase a făcut ca Iudei să ajungă într-o stare mai jalnică decât ,,neamurile pe care le nimicise Domnul dinaintea copiilor lui Israel“ (2 Regi 21:2-9). La toate acestea, el a mai adăugat și uciderea lui Isaia, pe care l-a închis în trunchiul unui copac și l-a tăiat în două cu ferăstrăul.

Mesajele lui Ieremia au o tentă tragică, un fel de ,,Este prea târziu!“ amestecat cu o licărire de speranță că lucrurile se mai pot îndrepta încă. Ambivalența aceasta s-a născut dintr-o întâmplare amintită în capitolul 18 al cărții. Dumnezeu l-a trimis în casa olarului să vadă cum se fac vasele. Foarte mulți comentatori s-au grăbit să spună că lecția învățată acolo de Ieremia a fost că Dumnezeu poate face orice vrea El cu lutul. S-au scris o sumedenie de poezii și cântări pe această temă. Nu aceasta a fost lecția pe care i-a dat-o Dumnezeu! Adevărata lecție a fost că ceea ce poate face un olar este direct dependent de calitatea lutului, de felul în care se lasă el modelat de mâna olarului. Lutul decide ce fel de vas va ieși. Dacă el nu se lasă modelat, olarul îl va arunca iar pe roată. Nereușitele din istoria lui Israel nu i se datorează lui Dumnezeu. Lui i se datorează doar răbdarea cu care o ia mereu de la început! Dumnezeu nu lucrează cu păpuși mânuite de sfori, ci cu oameni care I se pot împotrivi și pot alege să nu-L asculte. În astfel de condiții, din mâna olarului iese un vas care merită să fie făcut țăndări:

,,Aşa a vorbit Domnul: „Du-te de cumpără de la un olar un vas de pământ şi ia cu tine pe câţiva din bătrânii poporului şi din bătrânii preoţilor. Du-te în valea Ben-Hinom, care este la intrarea porţii olăriei, şi acolo să vesteşti cuvintele pe care ţi le voi spune.  … Să spargi apoi vasul sub ochii oamenilor care vor merge cu tine. Şi să le spui: ,,Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: ,,Tocmai aşa voi zdrobi pe poporul acesta şi cetatea aceasta cum se sparge vasul unui olar, fără să poată fi făcut la loc. Şi morţii vor fi îngropaţi în Tofet din lipsă de loc pentru îngropare. Aşa voi face locului acestuia, zice Domnul, şi locuitorilor lui şi voi face cetatea aceasta ca Tofetul“ (Ier. 19:1-2; 1012).

Dumnezeu ar fi preferat să facă din Israel un vas de podoabă, dar cartea lui se termină cu ultimii copii ai lui Israel, sub conducerea lui Ezechia, duși în Babilon. Națiunea a fost făcută țăndări.

Cartea profetului Ieremia este un mozaic de procedee stilistice. În vorbire, Ieremia folosește exprimarea poetică. Afirmațiile lui sunt scurte și ritmate, deosebindu-se astfel de majoritatea celorlalți care au scris profeții.

Ca regulă generală, Dumnezeu folosește proza atunci când comunică gândurile Lui către gândurile oamenilor și poezia când vrea să transmită sentimentele din inima Lui către inimile oamenilor. Poezia este limbajul inimii și este important să remarcăm că majoritatea profețiilor lui Ieremia sunt în limbaj poetic. Din nefericire, prea mulți oameni neglijează să pătrundă conținutul emoțional al Bibliei, oprindu-se doar la stratul ideilor. Biblia este o carte care ,,trăiește“, care este plină de sentimentele divinității.

Iată un pasaj care vorbește despre supărarea lui Dumnezeu și despre mânia Lui:

,,Domnul mi-a zis: „Chiar dacă Moise şi Samuel s-ar înfăţişa înaintea Mea, tot n-aş fi binevoitor faţă de poporul acesta. Izgoneşte-l dinaintea Mea, ducă-se!“ (Ieremia 15:1).

Iată un altul care descoperă dragostea infinită pe care o poartă Dumnezeu pentru poporul Său:

,,Ei vor fi poporul Meu, şi Eu voi fi Dumnezeul lor. Le voi da o inimă şi o cale ca să se teamă de Mine totdeauna, spre fericirea lor şi a copiilor lor după ei. Voi încheia cu ei un legământ veşnic, că nu Mă voi mai întoarce de la ei, ci le voi face bine şi le voi pune în inimă frica de Mine, ca să nu se depărteze de Mine. Mă voi bucura să le fac bine, îi voi sădi cu adevărat în ţara aceasta, din toată inima şi din tot sufletul Meu“ (Ier. 32:38-41).

Există imagini poetice chiar și atunci când Ieremia vorbește despre lucruri tragice:

,,Daţi slavă Domnului, Dumnezeului vostru, până nu vine întunericul, până nu vi se lovesc picioarele de munţii nopţii!“ (Ier. 13:16).

Cine și-ar fi închipuit că Dumnezeu este atent la fascinația unei adolescente cu podoabele și la ,,șmecheriile“ unei mirese? Ieremia ne spune că El o face.

În alt pasaj, Ieremia vorbește despre propria suferință. Îl știu pentru că fratele Geabou Pascu l-a folosit într-o anumită întâmplare când toți cei prezenți plângeau, în afara tatălui meu:

,,Vasile, n-ai apă-n cap, Vasile! D-aia nu plângi!“ Într-adevăr, sortit unei vieți dure de orfan pribeag pe la porțile altora, tatăl meu și-a vărsat ultimele lacrimi atunci când a văzut-o pe mama lui în coșciugul din camera din față a casei părintești, într-un obscur sătuc al Săvenilor din Moldova. Fratele Pascu făcea aluzie la o expresie de jale a profetului Ieremia:

„O, de mi-ar fi capul plin cu apă, de mi-ar fi ochii un izvor de lacrimi, aş plânge zi şi noapte pe morţii fiicei poporului meu!“ (Ieremia 9:1).

Dincolo de proză și poezie, în cartea profetului Ieremia întâlnim drama unor mici scenete. Au fost ocazii în care Dumnezeu a vrut să-i confrunte pe oameni cu ,,întâmplări“ publice și să le forțeze o reacție. Prin aceste mici dramatizări, Dumnezeu a încercat să treacă dincolo de apatia și indiferența ascultătorilor.

Pe lângă vizita din casa olarului, de care am amintit deja, Ieremia a folosit o întâmplare cu un brâu înfășurat în jurul coapselor (un fel de chilot) îngropat bun și dezgropat putred lângă râul Eufrat, ca să ilustreze putrefacția din viața intimă a iudeilor (Ieremia 13:1-11). Altădată, profetul a folosit ,,juguri și legături“ puse pe grumaz ca să ilustreze porunca dată de Dumnezeu tuturor oamenilor din toate popoarele de a se supune Babilonului (Ieremia 27).

Când toți cei din Ierusalim se grăbeau să-și vândă ogoarele de teamă că vor ajunge fără valoare din cauza invaziei Babilonului, Dumnezeu i-a poruncit lui Ieremia să facă un spectacol întreg din cumpărarea unui ogor de la o rudă panicată, ca semn că iudeii se vor întoarce în țară și ,,investiția“ va fi răsplătită din belșug (Ier. 32).

Alte procedee dramatice au fost ascunderea unor pietre (Ier. 43:8-13), aruncarea unei cărți în râul Eufrat (Ier. 51:63) și purtarea unui coș pe cap prin cetate, asemenea unei femei gospodine.

După primii 23 de ani de rostiri profetice, Dumnezeu l-a oprit pe Ieremia să mai vorbească în public. Baruc, secretarul lui Ieremia a primit porunca să scrie mesajele profetice. Cred că se cade să spunem câteva cuvinte despre ,,secretul secretarului Baruc“.

În cartea profetului Ieremia apare o notă specială despre Baruc. De fapt, capitolul 25 este o interferență în scurgerea cărți, un fel de apendice destinat acestui om deosebit. Faptul că cel care a scris capitolul 25 este Baruc, dă acestui text un caracter de pocăință personală și de mărturisire publică a unei slăbiciuni (cum este de altfel și cartea profetului Iona).

În terminologia modernă, Baruc a fost ,,secretarul“ profetului Ieremia. Numele lui înseamnă ,,Binecuvântat“ și i-a fost dat de tatăl său, Neeria, care a anticipat lucruri mari pentru el. Baruc a avut un frate care ajunsese figură importantă, un fel de administrator șef la curtea regală din Ierusalim:

,,Iată porunca dată de prorocul Ieremia lui Seraia, fiul lui Neriia, fiul lui Mahseia, când s-a dus la Babilon cu Zedechia, împăratul lui Iuda, în al patrulea an al domniei lui Zedechia. Seraia era cel mai mare cămăraş“ (Ierem. 32:12; 51:59).

Pentru Baruc, Dumnezeu rânduise însă o ,,altfel“ de binecuvântare. Rânduit să fie secretarul unui profet al cărui mesaj a fost lepădat de concetățeni, Baruc a fost slujitorul unui slujitor al lui Dumnezeu. Într-o generație apostată, plină de împotrivitori ai lui Dumnezeu, poziția lui Baruc nu l-a făcut nici popular, nici prosper.

Baruc a trebuit să scrie rostirile profetice ale lui Ieremia, iar când împăratul Ioiachim a ars una din scrisorile lui Ieremia, profetul i-a poruncit să o mai scrie odată (Ierem. 36). Probabil că aceasta a umplut paharul lui Baruc, care a protestat cam așa: ,,La ce bun să o mai scriu odată?! Crezi că or s-o citească? La ce bun să scriu și celelalte cuvântări ale tale? Nu te ascultă când vorbești! Crezi că vor căuta cu interes scrierile tale? Nu vezi că n-are nici un rost? Misiunea ta este un eșec și eșec este și să aștern toate lucrurile acestea pe hârtie. M-am însoțit cu un om ratat și am parte și eu de ratarea lui … Puteam să fiu altceva în viață  … Fratele meu este administrator șef la curtea regală. El a ajuns ceva în viață! Poate că mă voi duce la el să-i cer și eu o slujbă ,,adevărată“, că asta pe care o fac lângă tine este fără nici un rost.“

Spuse sau doar gândite, aceste cuvinte ale lui Baruc au fost auzite de Dumnezeu, care s-a grăbit să-i răspundă. N-am fi știut niciodată de ezitările lui Baruc dacă n-ar fi existat acest răspuns de la Dumnezeu, iar faptul că Baruc îl face public dovedește că intervenția lui Dumnezeu și-a atins scopul.

„Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeul lui Israel, despre tine, Baruc:
 ,,Tu zici: ,,Vai de mine! Căci Domnul a adus întristare peste durerea mea; îmi sleiesc puterile suspinând şi nu găsesc odihnă!“ 
Spune-i:
,,Aşa vorbeşte Domnul: ,,Iată că ce am zidit voi dărâma; ce am sădit voi smulge, şi anume ţara aceasta.
 Şi tu umbli după lucruri mari? Nu umbla după ele! Căci iată, voi aduce nenorocirea peste orice făptură, zice Domnul, dar ţie îţi voi da ca pradă de război viaţa ta în toate locurile unde vei merge” (Ierem. 45:2-5).

Surprinzător pentru mine, expresia ,,Viața ca o pradă“ este titlul unui roman scris de frustratul Marin Preda prin 1977, în România comunistă, care simțea și el aceeași lipsă de semnificație și rost ca și Baruc.

Din răspunsul dat de Dumnezeu la frământările lui Baruc înțelegem patru mesaje care se potrivesc tuturor slujitorilor descurajați ai lui Dumnezeu:

Dumnezeu știe despre lucrarea ta.
Dumnezeu știe despre încercările tale.
Dumnezeu știe ce spui.
Dumnezeu are o răsplată pentru tine.

Descurajarea l-a făcut pe Baruc să nu vadă bine. El trăia într-o vreme când Dumnezeu însuși nu era popular și se lupta cu împotrivirile încăpățânate ale iudeilor. Cum se putea aștepta el la o soartă mai bună? ,,Și tu umblii după lucruri mari?“ este o mustrare pe care au nevoie să o audă și alții, nu numai Baruc.

De fapt, în perspectiva istoriei și mai ales în perspectiva eternității, Baruc avea să fie o figură mult mai importantă și mai populară decât fratele său, Seraia. Cine ar mai fi știut după mii de ani, despre Seraia, ,,marele adimistrator de la Ierusalim“, dacă n-ar fi scris despre el aparent nesemnificativul Baruc? Providențial, scrise de Baruc, nebăgatele în seamă profeții ale lui Ieremia au fost traduse astăzi în mai toate limbile pământului, iar Baruc ,,trăiește“ viața lui ca o pradă și astăzi. Cei din vremea lui au fost uitați de mult, dar el este viu prin lucrarea lui și mai ales prin ascultarea lui de misiunea primită de la Domnul. Asta ca să nu mai amintim și de răsplata credincioșiei pe care i-a va da ,,în ziua aceea, Domnul“ (2 Tim. 1:12,18; 4:8).

Parafrazând acest minuscul capitol al pocăinței lui Baruc, am putea răspândi și noi astăzi această concluzie-avertisment: ,,Fii atent la ambițiile din afara planului lui Dumnezeu. El te poate lăsa să ai succes în ele și să pierzi … slava pe care a pregătit-o El pentru tine !“

SCHIŢA CĂRŢII

Introducere – Chemarea lui Ieremia (1)

I. PROFEŢII GENERALE, NEDATATE 2-20
Primul mesaj 2:1- 3:5;
al doilea mesaj 3:6-4:30;
al treilea mesaj (la poarta Templului) 7:1-10:25;
cel de al patrulea (legământul rupt) 11:1-12:17;
al cincilea (semnul cu brâul de lână) 13:1-27
al şaselea (despre secetă) 14:1-16:21;
al şaptelea (profetului necăsătorit) 16:1-17:18;
al optulea (la porţile cetăţii) 17:19-27;
al nouălea (vasul olarului) 18:1-23;
al zecelea (vasul zdrobit) 19;
urmarea 20.

II. PROFEŢII SPECIFICE, DATATE 19-39
Prima (către Zedechia) 21-23;
a doua (după prima deportare) 24;
a treia (despre robia Babiloneană) 25;
a patra (dărâmarea Ierusalimului şi a Templului) 26;
a cincea (la începutul domniei lui Ioiachim) 27-28;
a şasea (către prinşii de război din Babilon) 29-31;
a şaptea (al zecelea an al lui Zedechia) 32-33;
a opta (pe timpul asediului Babilonean) 34;
a noua (în zilele lui Ioiachim) 35;
a zecea (într-al patrulea an al lui Ioiachim) 36;
a unsprezecea (în timpul asediului) 37;
urmarea 38-39.

III. DUPĂ CĂDEREA LUI IUDA 40-44
Blândeţea celor din Babilon faţă de Ieremia, 40:1 -6;
Ghedalia ca dregător şi omorârea lui, 40:7-41:18;
Mesajul lui Ieremia pentru cei rămaşi în ţară 42;
Ieremia târât în Egipt 43:1-7;
primul mesaj către iudeii din Egipt 43:8-13;
al doilea mesaj către cei din Egipt 44;

IV. PROFEŢII DESPRE NEAMURI 45-51
Un mesaj introductiv adresat scribului credincios Baruc 54;
primul mesaj (despre Egipt) 46:1-28;
al doilea (împotriva Filistenilor) 47:1-7;
al treilea (împotriva Moabului) 48:1-47;
al patrulea (împotriva Amoniţilor) 49:1-6;
al cincilea (împotriva lui Edom) 49:7-22;
al şaselea (împotriva Damascului) 49:23-27;
al şaptelea (împotriva Chedarului şi Haţorului) 49:28-33;
al optulea (împotriva Elamului) 49:34-39;
al nouălea (împotriva Babilonului şi Caldeii) 50-51;

ÎNCHEIERE: – Căderea Ierusalimului 52.

Mesajele profetice din cartea lui Ieremia nu sunt așezate cronologic. Există totuși o aproximație pe care o putem face:

Prolog – chemarea lui Ieremia (1:1-19)
Păcatele națiunii (2 – 45) 605 î.Ch.
O pedeapsă promptă (2– 20) (preponderent poetică)
Babilonul zdrobește Asiria  (612 î.Ch.)
Babilonul înfrânge Egiptul (605 î.Ch.)

605– 585 î.Ch.: Restaurarea finală (21– 45) (preponderent proză)
Babilonul deportează pe cei din Iuda

Către neamurile din jur (46– 51)

Epilog – catastrofa națională (52)

Prologul din capitolul 1 ne spune că Dumnezeu l-a chemat pe Ieremia din adolescență, în ciuda timidității și a fricii lui de a vorbi în public.

Capitolele 2– 20, ,,Păcatele națiunii“, cuprind și prezicerea lui Ieremia că pedeapsa va veni prompt. Este vorba despre anii 627– 605 î.Ch.Partea aceasta este preponderent poetică, ceea ce înseamnă că Ieremia comunică sentimentele lui Dumnezeu față de popor, în special mânia și regretul Lui. Dumnezeu se zbuciumă între dragostea care iartă și dreptatea care nu-i poate lăsa nepedepsiți. Aici apare și prezicerea că Babilonul va zdrobi Asiria și va învinge Egiptul. Regii din Iuda își făcuseră calcule greșite când au crezut că o alianță cu Egiptul îi va proteja.

Capitolele 21– 45 conțin vești bune pentru că Ieremia privește dincolo de vremea pedepsirii la vremea restaurării finale a națiunii. Porțiunea aceasta este scrisă prioritar în proză, ceea ce înseamnă că transmite mai ales gândurile și planurile lui Dumnezeu. Pe termen lung, după ce Babilonul îi va deporta pe iudei și va devasta Ierusalimul, unii din popor se vor întoarce, vor reconstrui cetatea. Este loc pentru speranță!

Capitolele 46– 51 conțin pronunțarea pedepsei lui Dumnezeu asupra popoarelor din jurul Israelului. Restaurarea poporului lui Dumnezeu va coincide cu pedepsirea celor ce i-au făcut să sufere pe evrei. Acesta este modul în care lucrează Dumnezeu în istorie. 

Capitolul 52 este un fel de epilog care descrie dezastrul național care s-a prăbușit peste poporul lui Ieremia. Capitolul se termină totuși cu ridicarea în cinste a lui Ioiachin la curtea imperială din Babilon. Este o aluzie la lucrările minunate pe care le va face acolo Dumnezeul prin profetul Daniel și împărăteasa Estera.

+++++

Cuvinte cheie şi teme caracteristice:

Așezată în Biblie imediat după Isaia, cartea profetului Ieremia ne dă ocazia să spunem câteva lucruri despre caracterul cărților profetice. Parte din cartea lui Ieremia este asemănătoare cu celelalte cărți profetice, parte este deosebită. Să le luăm pe rând:

Partea comună

Mare parte din mesajele lui Ieremia sunt aproape identice cu mesajele celorlalți profeți. De fapt, dacă citești cărțile din secțiunea profetică una după alta riști să te ia plictiseala. Peste tot și în toate găsești aceeași veche istorie a idolatriei, imoralității și nedreptății. Profeții au fost întotdeauna martorii unei perioade de declin. Ierusalimul era plin de violență, până acolo că cei bătrâni nu mai îndrăzneau să iasă afară, iar copiii nu mai îndrăzneau să se joace pe străzi. Există patru direcții majore în care mesajele lui Ieremia se aseamănă cu mesajele celorlalți profeți. Ca dovadă, atunci când aproape a fost omorât, oamenii și-au adus aminte că același mesaj îl avusese și profetul Mica (Ier. 26:17-19) și asta l-a scăpat. Cele patru direcții majore ale mesajului profetic comun au fost (1) Apostazia poporului, (2) Iminența pedepsei, (3) Restaurarea finală și (4) Pedepsirea dușmanilor.

(1) Apostazia poporului

Nicolae Iorga a spus: ,,Miturile sunt față de creștinism ceea ce poezia este față de adevăr, măști ridicole sub care se ascunde pasiunea de a trăi“. În Israel, alunecarea spre idolatrie a fost sinonimă cu o ,,eliberare“ a poftelor și trăirilor păcătoase:

,,Suntem slobozi, nu voim să ne întoarcem la Tine“ (Ier. 2:31).

Apostolul Pavel a expus procesul acesta păgubos de ,,emancipare“ de sub Legea lui Dumnezeu în capitolul întâi al epistolei sale către Romani. Abandonarea lui Dumnezeu duce inevitabil la păcat și pervertire. Așa s-au petrecut lucrurile și în vremea lui Ieremia:

,,Cum poţi să zici: ,,Nu m-am spurcat şi nu m-am dus după Baali“. Priveşte-ţi urma paşilor în vale şi vezi ce ai făcut, dromaderă iute la mers şi care baţi drumurile şi le încrucişezi! Măgăriţă sălbatică, deprinsă cu pustia, care gâfâie în aprinderea patimii ei, cine o va împiedica să-şi facă pofta? Toţi cei ce o caută n-au nevoie să se ostenească: o găsesc în luna ei. Nu te lăsa cu picioarele goale, nu-ţi usca gâtlejul de sete! Dar tu zici: ,,Degeaba, nu! Căci iubesc dumnezeii străini şi vreau să merg după ei.“ (Ier. 2:23-25).

 ,,Cum să te iert? zice Domnul. Copiii tăi M-au părăsit şi jură pe dumnezei care n-au fiinţă. Şi, după ce le-am primit jurămintele, se dedau la preacurvie şi aleargă cu grămada în casa curvei! Ca nişte cai bine hrăniţi, care aleargă încoace şi încolo, fiecare nechează după nevasta aproapelui său“ (Ier. 5:7-8).

Zicala zice: ,,Peștele de la cap se-mpute!“, iar Dumnezeu se ridică împotriva celor ce aduseseră poporul într-o astfel de stare. Într-o radiografie a națiunii, Dumnezeu pune diagnosticul: ,,Au creat un sistem religios autonom, care nu mai avea nevoie de Dumnezeu!“

,,Se îngraşă, lucesc de grăsime; întrec orice măsură în rău, nu apără pricina, pricina orfanului, ca să le meargă bine, nu fac dreptate celor lipsiţi. Să nu pedepsesc Eu aceste lucruri, zice Domnul, să nu-Mi răzbun Eu pe un asemenea popor?
Grozave lucruri, urâcioase lucruri se fac în ţară. Proorocii proorocesc neadevăruri, preoţii stăpânesc cu ajutorul lor, şi poporului Meu îi plac aceste lucruri. Dar ce veţi face la urmă?“ (Ier. 5:28-31).

Decăderea iudeilor a avut un caracter general, mai pronunțat chiar decât acela din Sodoma și Gomora:

,,Cutreieraţi uliţele Ierusalimului, uitaţi-vă, întrebaţi şi căutaţi în pieţe, dacă se găseşte un om, dacă este vreunul care să înfăptuiască ce este drept, care să se ţină de adevăr, şi voi ierta Ierusalimul“ (Ieremia 5:1).

Dumnezeu vorbește împotriva mai marilor poporului. Există un pasaj distinct în care Dumnezeu face un rechizitoriu împotriva profeților (Ier. 23:9-40). Ieremia este uimit de mulțimea celor ce pretindeau că au fost la sfatul lui Dumnezeu, dar profețeau lucruri împotriva mesajelor primite de el. De fapt, ei vorbeau ,,ceea ce era la modă“, copiindu-și cuvintele unii altora și spunând poporului ceea ce dorea el să audă.

,,Leagă în chip uşuratic rana fiicei poporului Meu, zicând: ,,Pace! Pace!“ Şi totuşi nu este pace!“ (Ier. 6:14; 8:11).

Situația de atunci își are un echivalent în viața creștinilor de astăzi. Se împlinește profeția făcută de apostolul Pavel despre vremea sfârșitului:

,,Căci va veni vremea când oamenii nu vor putea să sufere învăţătura sănătoasă, ci îi vor gâdila urechile să audă lucruri plăcute şi îşi vor da învăţători după poftele lor“ (2 Timotei 4:3).

Domnul Isus ne-a avertizat că trebuie să stăruim în credință ca să scăpăm de mânia viitoare. S-au ridicat însă mulți învățători mincinoși care propovăduiesc o siguranță falsă a mântuirii și care tolerează trăirea în păcat. Apostolul Pavel ne-a avertizat că suntem mântuiți prin credință, dar vom fi evaluați după fapte și că fiecare dintre noi trebuie să ne înfățișăm înaintea scaunului de judecată a lui Christos, unde, ne spune apostolul Petru, ,,dacă cel neprihănit scapă cu greu, ce se vor face cel nelegiuit şi cel păcătos?“ (1 Petru 4:18).

În alte pasaje, Dumnezeu se pronunță împotriva preoților, care găzduiau niște așa numite ,,festivaluri ale credinței“. În numele toleranței religioase, ei oficiau alături de preoții păgâni, instaurând în țară un ecumenism contaminant în care toate religiile idolatre erau practicate, până la cele mai aberant demonice forme ale lor (2 Regi 21:1-18).

,,Preoţii n-au întrebat: ,,Unde este Domnul?“ Păzitorii Legii nu M-au cunoscut, păstorii sufleteşti Mi-au fost necredincioşi, proorocii au proorocit prin Baal şi au alergat după cei ce nu sunt de nici un ajutor“ (Ieremia 2:8).

,,Căci copiii lui Iuda au făcut ce este rău înaintea Mea, zice Domnul, şi-au aşezat urâciunile lor în Casa peste care este chemat Numele Meu, ca s-o spurce. Au zidit şi locuri înalte la Tofet, în valea Ben-Hinom, ca să-şi ardă în foc fiii şi fiicele – lucru pe care Eu nu-l poruncisem şi nici nu-Mi trecuse prin minte“. (Ier. 7:30-31)

Cea de a treia categorie de conducători ai poporului care este vinovată înaintea lui Dumnezeu sunt ,,căpeteniile“.

,,Cum rămâne uluit un hoţ când este prins, aşa de uluiţi vor rămâne cei din casa lui Israel, ei, împăraţii lor, căpeteniile lor, preoţii lor şi prorocii lor“ (Ieremia 2:26).

Ieremia a profețit că Ioiachim va muri fără să fie bocit de nimeni, ,,ca un măgar“ (Ier. 22:19). Zedechia, ultimul rege de la Ierusalim, a fost un om oscilant, o simplă marionetă în mâna politicienilor de la curte. Imaginile folosite de Ieremia pentru a descrie necredincioșia căpeteniilor poporului sunt șocante, cu o foarte intensă tentă de sexualitate:

„El zice: ,,Când se desparte un bărbat de nevastă-sa, pe care o părăseşte, şi ea ajunge nevasta altuia, se mai întoarce bărbatul acesta la ea? N-ar fi chiar şi ţara aceea spurcată? Şi tu ai curvit cu mulţi ibovnici, şi să te întorci iarăşi la Mine?“ zice Domnul“ (Ieremia 3:1).

,,Ridică-ţi ochii spre înălţimi şi priveşte. Unde n-ai curvit? Te ţineai la drumuri, ca arabul în pustie, şi ai spurcat ţara prin curviile tale şi cu răutatea ta!“ (Ieremia 3:2).

Pe vremea lui Ieremia a existat o decadență a ,,teologilor“, care au pervertit Cuvântul lui Dumnezeu într-o interpretare ,,liberală“. Vă sună familiar?

,,Cum puteţi voi să ziceţi: ,,Suntem înţelepţi şi Legea Domnului este cu noi?“ Cu adevărat, degeaba s-a pus la lucru pana mincinoasă a cărturarilor. Înţelepţii sunt daţi de ruşine, sunt uimiţi, sunt prinşi, căci au nesocotit Cuvântul Domnului, şi ce înţelepciune au ei?“ (Ier. 8:8-9).

Situația generală dezastrouasă este înfățișată metaforic de Ieremia printr-o comparație cu credincioșia păsărilor migratoare. ,,Necredincioasa Israel“ (3:6) și ,,vicleana Iuda“ (3:7) se întrec în șmecherii religioase. Este adevărat, reformele lui Iosia au adus în Iuda aparența unei schimbări, dar n-a fost vorba despre o lucrare de adâncime, ci mai de grabă de una de suprafață. Dumnezeu acuză:

,,Vicleana Iuda nu s-a întors la Mine din toată inima ei, ci cu prefăcătorie“ (3:10).

Prin contrast, Dumnezeu le vorbește despre ascultarea cocostârcului:

,,Spune-le: ,,Aşa vorbeşte Domnul: ,,Cine cade şi nu se mai scoală? Sau cine se abate fără să se întoarcă iarăşi?“ Pentru ce dar poporul acesta al Ierusalimului se lasă dus în necurmate rătăciri, stăruie în înşelătorie şi nu vrea să se întoarcă la Dumnezeu? Căci Eu sunt cu luare-aminte şi aud că ei nu vorbesc cum ar trebui; niciunul nu se căieşte de răutatea lui şi nu zice: ,,Ce am făcut?“ Ci toţi îşi încep din nou alergarea, ca un cal care se aruncă la luptă.

crane  cranes

,,Chiar şi cocostârcul îşi cunoaşte vremea pe ceruri; turtureaua, rândunica şi cocorul îşi păzesc vremea venirii lor, dar poporul Meu nu cunoaşte Legea Domnului! Cum puteţi voi să ziceţi: ,,Suntem înţelepţi şi Legea Domnului este cu noi?“ Cu adevărat, degeaba s-a pus la lucru pana mincinoasă a cărturarilor“ (Ieremia 8:4-8).

Ținutul Țării Sfinte este un coridor al păsărilor migratoare. Ieremia, ca probabil toți ceilalți oameni ai vremii sale, a observat că păsările zboară primăvara dinspre ținuturile nordice ca să ierneze în Africa și se întorc de acolo odată cu venirea primăverii. Este una din mișcările rânduite de Creator și Dumnezeu, spune Ieremia, știe când lucrurile se mișcă și când lucrurile nu se mișcă. Spre deosebire de păsări, evreii necredincioși și-au pierdut calea, s-au rătăcit și nu se mai întorc înapoi la Cel pe care L-au părăsit.

Cocostârcul este un minunat exemplu de fidelitate și de bună orientare. An de an, el pleacă la mii de kilometrii depărtare, dar știe să se întoarcă primăvara exact la același cuib părăsit toamna. Astăzi, se estimează că mai mult de o jumătate de milion de cocostârci împlinesc acest du-te vino anual. Faptul că Ieremia a scris această observație cam prin secolul șase dinainte de Christos, face din acest pasaj prima referință ,,științifică“ despre migrarea păsărilor din literatura mondială.

2. Iminența pedepsei

Spre deosebire de împărați și preoți, profeții n-au fost prezențe permanente în poporul lui Dumnezeu. Ei au fost un fel de ,,trupe speciale“ ale lui Dumnezeu trimise doar când poporul se îndepărta de la ,,Lege și Mărturie“. Apariția unui profet deci semnala o vreme de decadență, în care regele și preoții nu și-au făcut datoria, iar poporul se afla în pericolul unei iminente pedepse divine.

Majoritatea promisiunilor făcute prin Moise au fost condiționate. ,,Am să te binecuvintez dacă vei asculta“ și ,,Am să te blestem dacă nu vei asculta“. Dumnezeu se ține de cuvânt și este credincios promisiunilor Sale. Unii cred că asta este valabil numai atunci când binecuvintează, dar este la fel de valabil și atunci când pedepsește.

Ieremia primește viziunea unui ,,cazan clocotind dinspre miazănoapte“ (1:13), ceea ce anunță că pieirea va veni de acolo prin babilonieni, iar invazia va fi rapidă și nimicitoare:

,,Măslin verde, gras şi cu roade frumoase şi plăcute este numele pe care ţi-l dăduse Domnul, dar cu vuietul unei mari trosnituri îl arde cu foc şi ramurile lui sunt sfărâmate“ (Ieremia 11:16).

3. Restaurarea finală

Dincolo de pedeapsă, Ieremia, asemenea tuturor profeților, anunță vremuri bune pentru poporul lui Dumnezeu. În cartea lui se găsesc unele dintre cele mai pozitive profeții despre soarta finală a Israelului. Viitorul națiunii este la fel de cert ca legile naturii (Ier. 33:20-25). Dumnezeu este la fel de statornic cu această națiune ca și cu legile care guvernează universul (Ier. 31:35-37).

Ca să-i poată asigura un viitor fericit, Dumnezeu promite două lucruri singulare. El însuși se va îmbrăca cu un nume nou, de neimaginat până atunci și, în virtutea acestei noi identități, va încheia cu poporul Său un Nou Legământ.

Evreii, ca și noi de altfel, n-aveau nici o șansă să poată sta înaintea Dreptului Judecător prin prerogativele Legii din Legământul Mozaic. În dragostea Sa, Dumnezeu găsește o altă cale.

„Iată vin zile, zice Domnul, când voi ridica lui David o Odraslă neprihănită. El va împărăţi, va lucra cu înţelepciune şi va face dreptate şi judecată în ţară. În vremea Lui, Iuda va fi mântuit şi Israel va avea linişte în locuinţa lui; şi iată Numele pe care i-L vor da: Domnul, Neprihănirea noastră! “ (Ier. 23:5-6; 33:16).

,,Iată, vin zile, zice Domnul, când voi face cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda un legământ nou. Nu ca legământul pe care l-am încheiat cu părinţii lor în ziua când i-am apucat de mână să-i scot din ţara Egiptului, legământ pe care l-au călcat, măcar că aveam drepturi de soţ asupra lor, zice Domnul. Ci iată legământul pe care-l voi face cu casa lui Israel după zilele acelea, zice Domnul: Voi pune Legea Mea înăuntrul lor, o voi scrie în inima lor, şi Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu. Nici unul nu va mai învăţa pe aproapele sau pe fratele său, zicând: ,,Cunoaşte pe Domnul!“ Ci toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare, zice Domnul, căci le voi ierta nelegiuirea şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor” (Ier. 31:31-34).

Așa cum vom vedea, majoritatea cărților profetice se încheie cu o astfel de promisiune a restaurării națiunii în vremuri mesianice viitoare. Dincolo de orice robie și de orice diasporă, întotdeauna va exista un Israel în lume. Chiar și faptul că acest cuvânt există astăzi pe hărțile lumii este o dovadă a credincioșiei divine. Profetul Ieremia anunță că robia babiloniană va dura exact 70 de ani (Ier. 25:11). Cifra nu este aleasă arbitrar, ci este suma tuturor anilor sabatici neglijați în care evreii n-au dat voie țării să se odihnească (2 Cron. 36:21).

Ieremia anunță de asemenea venirea unui nou conducător al poporului. El îl numește astfel: ,,Păstorul cel bun, Odrasla neprihănită, prințul mesianic, sub care nu numai evreii, ci și neamurile vor prospera.

4. Pedepsirea dușmanilor

Dumnezeu a folosit alte popoare pentru a-și disciplina copiii, dar asta nu-L împiedică să le judece în viitor pentru felul în care și-au îndeplinit această misiune. Răutatea lor se va întoarce asupra capului lor:

,,Nu te teme, robul Meu Iacov, zice Domnul, căci Eu sunt cu tine. Voi nimici toate neamurile printre care te-am împrăştiat, dar pe tine nu te voi nimici, ci Te voi pedepsi cu dreptate, nu pot să te las nepedepsit” (Ieremia 46:28).
 

PARTEA DEOSEBITĂ

Cartea profetului Ieremia are particularități care o fac unică între cărțile profetice.
 
  1. Spiritualitate

Ieremia a fost supranumit ,,profetul spiritual“ pentru că a susținut că un ritual religios este zadarnic dacă nu este făcut din toată inima. Mai mult chiar, profetul declară că tot sistemul de jertfe este o pierdere de vreme dacă este pătat de ipocrizie:

,,Ce nevoie am Eu de tămâia care vine din Seba, de trestia mirositoare dintr-o ţară depărtată? Arderile voastre de tot nu-Mi plac şi jertfele voastre nu-Mi sunt plăcute.“ (Ieremia 6:20).

,,Aşa vorbeşte Domnul oştirilor, Dumnezeul lui Israel: ,,Adăugaţi arderile voastre de tot la jertfele voastre şi mâncaţi-le carnea! Căci n-am vorbit nimic cu părinţii voştri şi nu le-am dat nici o poruncă cu privire la arderi-de-tot şi jertfe în ziua când i-am scos din ţara Egiptului. Ci iată porunca pe care le-am dat-o: ,,Ascultaţi glasul Meu, şi Eu voi fi Dumnezeul vostru, iar voi veţi fi poporul Meu; umblaţi pe toate căile pe care vi le-am poruncit, ca să fiţi fericiţi!“ (Ier. 7:21-23).

Privind înapoi, la vremea dinaintea Sinaiului, Ieremia pregătește poporul pentru viitor. În Babilon, evreii au trebuit să învețe să se închine fără Templu și altare. Acolo au luat ființă ,,sinagogile“, centre de învățătură a Scripturii.

2. Individualitate

Ieremia este unic printre profeți prin faptul că prezice un Nou Legământ pe care Dumnezeu îl va face cu fiecare evreu în mod individual. El vestește astfel timpurile Noului Testament (alt nume pentru Legământul cel Nou), prin care Domnul Isus cheamă individual oamenii să vină la El.

,,În zilele acelea, nu se va mai zice: ,,Părinţii au mâncat aguridă, şi copiilor li s-au sterpezit dinţii“, ci fiecare va muri pentru nelegiuirea lui; oricărui om care va mânca aguridă i se vor sterpezi dinţii!“ …

,,Nici unul nu va mai învăţa pe aproapele sau pe fratele său, zicând: ,,Cunoaşte pe Domnul!“ Ci toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare, zice Domnul …“ (Ier. 31:29-30, 34).

3. Implicații politice

Ieremia dă mai multe sfaturi conducătorilor lui Israel decât toți ceilalți profeți. Când s-a micșorat ca putere și suprafață teritorială, regatul lui Iuda a încercat să le ațâțe pe cele două supraputeri ale vremii una împotriva alteia. Când a fost cu Egiptul, când a fost cu Babilonul. Ieremia i-a sfătuit pe toți să se supună imperiului babilonian. El a mers până acolo încât să-l descrie pe împăratul Babilonului drept slujitor al lui Iehova. Nu-i de mirare că a fost considerat un ,,trădător“.

,,Acum dau toate aceste ţări în mâinile robului Meu Nebucadneţar, împăratul Babilonului; îi dau chiar şi fiarele câmpului ca să-i fie supuse“ (Ieremia 27:6; 28:14).

,,Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeul lui Israel: „Du-te de spune lui Zedechia, împăratul lui Iuda, şi zi-i: ,,Aşa vorbeşte Domnul: ,,Iată, dau cetatea aceasta în mâinile împăratului Babilonului şi o va arde cu foc“ (Ieremia 32:3, 28; 34:2).

Ca să fie clar pentru toți, Ieremia și-a purtat mesajul pe umeri:

,,Aşa mi-a vorbit Domnul: „Fă-ţi nişte legături şi nişte juguri şi puneţi-le la gât“ (Ieremia 27:2).

,,Dar, dacă un popor sau o împărăţie nu se va supune lui Nebucadneţar, împăratul Babilonului, şi nu-şi va pleca grumazul sub jugul împăratului Babilonului, voi pedepsi pe poporul acela cu sabie, cu foamete şi cu ciumă, zice Domnul, până îl voi nimici prin mâna lui“ (Ieremia 27:8).
Neînțeles de concetățeni, Ieremia și-a dus slujirea până la capăt, refugiindu-se în dialogurile lui cu Dumnezeu. Cele nouă rugăciuni înregistrate în cartea lui sunt unele din cele mai sincere și mai oneste din întreaga Scriptură, un exemplu de urmat pentru fiecare dintre noi (Ier. 1: 6; 4: 10; 10: 23– 25; 11: 20; 12: 1– 6; 15: 15– 18; 17: 14– 18; 18: 19– 23; 20: 7– 18).

Mesajul cărţii: Viaţa lui Ieremia este o încurajare pentru toţi cei fragili şi singuratici, pentru toţi cei chemaţi de Dumnezeu, dar neprimiţi de oameni. Cu răbdare, cu blândeţe şi cu perseverenţă, el este purtat de Dumnezeu prin toate încercările şi reuşeşte să-şi ducă până la bun sfârşit slujirea. Mulţi din cei tari şi înflăcăraţi au căzut. Un chipeş Saul, un înţelept capabil ca Solomon, un viteaz ca Samson s-au rostogolit sub vânturile împotrivitoare ale vieţii. Firavul şi plângăreţul Ieremia a rămas însă în picioare. Uneori stejarii falnici cad sub apăsarea furtunii. Rămân însă în picioare sălciile plângătoare biciuite de vânt la marginea apelor.

 

How Was the Old Testament Canon of Scripture Put Together?

The exact details as to the final completion of the Old Testament canon are not known. However, the Old Testament provides some evidence of the manner in which the various books were recognized as canonical. The best way to look at the process is to consider it in two parts – the writings of Moses and the writings after Moses.

The Books Of Moses

The first five books of Scripture were basically the work of one man – Moses. The Bible says that God spoke face to face with Moses.

And he said, „Hear my words: When there are prophets among you, I the LORD make myself known to them in visions; I speak to them in dreams. Not so with my servant Moses; he is entrusted with all my house. With him I speak face to face-clearly, not in riddles; and he beholds the form of the LORD” (Numbers 12:6-8).

Moses had a unique relationship with the Lord

Never since has there arisen a prophet in Israel like Moses, whom the LORD knew face to face. He was unequaled for all the signs and wonders that the LORD sent him to perform in the land of Egypt, against Pharaoh and all his servants and his entire land, and for all the mighty deeds and all the terrifying displays of power that Moses performed in the sight of all Israel (Deuteronomy 34:10-12).

Moses spoke God’s word to the people. In addition, God caused Moses write down authoritative Scripture. While both forms were God’s Word, the only permanent form was that which was written.

The Books Were Written Under God’s Authority

Early in the history of the nation Israel there was evidence that certain writings had God’s authority behind them. These writings served as a standard for belief and practice. The first five books of the Old Testament are known variously as the Law, the Law of Moses, the Torah, and the Pentateuch (meaning „five books”). The idea of a canon goes back to (mai mult…)

Din partea editorului

Nicolae Iorga spunea că: „Taina existenţei umane nu stă în a trăi, ci în a şti pentru ce trăieşti”. Dintre toate cărţile lumii, Biblia este cartea care dă cel mai bun răspuns pentru cine vrea să afle rostul vieţii.

„Pentru mulţi, Biblia este o carte plicticoasă. Textele ei vechi sună ca paginile unui testament scris de multă vreme. Nu uita că este totuşi un testament şi testamentul vorbeşte despre o moştenire. Cînd numele meu este pus alături de o moştenire urechile mele devin dintr-o dată interesate. Oare ce are Dumnezeu în cartea aceasta pentru mine? Nu ştiu cum o vei citi tu, dar eu cel puţin mi-am găsit numele scris în textul din Ioan 3:16: „Fiindcă atît de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”…Vezi dacă nu cumva este pomenit şi numele tău în cuprinsul textului acesta”.

Acestea sînt cuvintele lui C. H. Spurgeon, socotit de mulţi: „prinţul predicatorilor din veacul modern”. Entuziasmul acestui om, care a găsit sensul vieţii în paginile Bibliei, l-a făcut să fie toată viaţa un înfocat vestitor al ei.

Cel care apucă să citească Biblia măcar o singură dată nu o va mai părăsi nicicînd. Cartea aceasta te ţine strîns aşa cum magnetul ţine acul metalic. Şi tot ca magnetul care arată întotdeauna Nordul şi ea te poate ajuta să-ţi găseşti drumul în viaţă.

Este bucuria noastră să vă încurajăm să citiţi Biblia şi să vă ajutăm să o faceţi cu mai mult folos. Cartea aceasta nu este o carte ca toate (mai mult…)