Explicații la Biblie

Acasă » Personalități

Arhive categorie: Personalități

David XXII – un om împlinit în eternitate

Lecție practică: „Mai mult face un nume bun decât untdelemnul mirositor şi ziua morţii decât ziua naşterii“ (Eclesiastul 7:1)

David este un om paradoxal și un foarte dificil subiect de studiu. În pregătirea acestor materiale am căutat să aflu ce au spus și scris alții înaintea mea. Am rămas surprins să văd că nu mulți dintre cei considerați de mine foarte buni învățători au publicat multe despre David. Sunt atâtea lucruri bune de spus despre omul acesta, dar și atâtea lucruri rele … Probabil că au preferat să-l lase cunoscut doar sub evaluarea pe care i-a făcut-o Dumnezeu: ,,Un om după inima Mea” și să treacă sub tăcere incontestabilele lui greșeli.

David este omul cu un zbor frânt. Caracterul și cursul vieții sale s-au frânt odată cu păcătuirea cu Batșeba și uciderea valorosului ei soț, Urie. Dumnezeu a ales ca textul cronicii inspirate să urmeze apoi necazurile și agonia cu care David a executat pedeapsa pe care singur și-a rostit-o: moartea celor patru ,,miei” dintre copiii lui.

Este greu să rămâi după acest studiu cu imaginea unui David refuzat de Dumnezeu când a cerut să zidească Templul, el însuși prizonier în templul unui trup dărăpănat imposibil de încălzit și rob al unor neputințe din care numai intervențiile celor apropiați lui îl mai ajută să-și împlinească datoriile împărătești.

Cum vom încheia noi acest studiu? Care va fi concluzia noastră despre el?

Simplu și pe scurt vom spune cu o expresie americană: „The best is yet to come!”, „Ce-i mai bun e de-abia de-acum-nainte!”

Există un David al viitorului pe care-l vom întâlni cu surprindere și uimire. Toate neîmplinirile lui vor fi acoperite de slava și lucrarea lui din viitor.

Despre aceasta vorbește un text tainic din Evrei:

„Toţi aceștia, măcar că au fost lăudaţi pentru credinţa lor, totuși n-au primit ce le fusese făgăduit, pentru că Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru noi, ca să n-ajungă ei la desăvârșire fără noi.” (Evrei 11:39-40).

Eternitatea este casa în care ne vom trăi împlinirile și tot binele care a înmugurit în noi va înflori, se va coace și va ajunge la coacere, asemenea toiagului lui Aaron:

„A doua zi, când a intrat Moise în cortul mărturiei, iată că toiagul lui Aaron, care era pentru casa lui Levi, înverzise, făcuse muguri, înflorise și copsese migdale“. (Numeri 17:8).

David nu și-a trăit încă ultimul capitol. El va experimenta transformarea fabuloasă despre care aflăm tot în epistola către Evrei:

„Voi nu v-aţi apropiat de un munte care se putea atinge … Ci v-aţi apropiat de muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc, … de duhurile celor neprihăniţi, făcuţi desăvârșiţi.” (Evrei 12:18, 22-23).

Deocamdată, Dumnezeu ne-a facut neprihăniți. El nu se oprește însă la aceasta, ci în viitor ne va duce la desăvârșire!

A fost David un om după inima lui Dumnezeu? Da! Înseamnă asta că a fost un om desăvârșit? Nu!

În David cel de până acum au existat personalități distincte. A fost David al realizărilor incontestabile. Împăratul David și apoi fiul său Solomon au ridicat Israelul de la nivelul unor triburi rivale la nivelul unui Imperiu rămas în istorie sub numele de „regatul de aur“ al evreilor.

A fost apoi acel David al pornirilor nestăpânite, al impulsurilor auto-destructive, al neascultării și al nelegiuirii. Dumnezeu a trebuit să-i spune că nu este vrednic să construiască Templul pentru că a vărsat prea mult sânge …

A existat însă și acel David al psalmilor, al rostirilor unduitoare și al rotitoarelor scări spre culmile părtășiei cu divinitatea din care au răsărit sclipirile profetice. A fost un David al înălțimilor spirituale, al umblării personale cu Dumnezeu. Copiii lui Dumnezeu de pretutindeni se roagă și astăzi rugăciunile lui, căutând nu de puține ori să intuiască și melodiile originale compuse de acest împărat cu suflet de copil al câmpului și al nopților vrăjite.

A existat însă și un altfel de David, un David al năzuințelor, al viselor neîmplinite, al dorințelor nesatisfăcute, al idealurilor neatinse …

Închei această carte spunându-vă că m-am îndrăgostit pentru totdeauna de acest David. El este ceea ce suntem noi toți și fiecare în parte. Dumnezeu n-a pus însă aceste tânjiri în noi doar ca să ne amăgească s-au doar ca să ne arate ceea ce nu vom putea niciodată ajunge. Nu! Nicidecum! Acest David al năzuințelor va fi împlinit de Dumnezeu la dimensiunile viselor lui și dincolo de ele, pentru că Dumnezeu face întotdeauna „mai mult decât cerem noi sau gândim“ (Efeseni 3:20).

Acesta este probabil cel mai frumos mesaj al vieții lui David și el ne vine de dincolo de David de la Dumnezeul care l-a creat, l-a mântuit și i-a pregătit un loc în slava lui cerească.

În tinerețea lui urmărită de prigonitori, Richard Wurmbrand a rostit predici memorabile cu ilustrații cât lecții mari de teologie sistematică. Iată una din ele spusă la o biserică din Constanța. Ea mi-a fost repovestită de prietenul meu Emil Dumitru, care a auzit-o și el de la cei care au auzit-o …

Se numește „Cinci minute după moarte“ și rog să fiu iertat că nu stăpânesc arta cuvintelor așa cum a făcut-o acest foarte mare predicator:

„În primele cinci minute după moarte se vor întâmpla cu tine lucruri mari, ne mai auzite și ne mai întâlnite. Mai întâi vei vedea venind spre tine un înger pe care nu l-ai cunoscut în timpul vieții, dar care te cunoaște perfect de bine pentru că a fost îngerul tău păzitor. El te va lua de mână și veți trece cu viteza gândului printr-un tunel întunecat, prin valea umbrelor morții și pe măsură ce veți înainta se va face din ce în ce mai multă lumină. Va fi din ce în ce mai frumos în jur. Vei auzi cântece mai frumoase ca orice muzică de pe pământ și vei vedea priveliști mai fermecătoare decât ai văzut vreodată.

Îngerul te va duce apoi pe o ușă și cum vei intra, te va pune imediat cu spatele la perete. Înaintea ta va apare o făptură frumoasă, înconjurată în curcubee de slavă și desăvârșită în lumina feței frumoase. Uimit, îl vei întreba pe înger: „Este Domnul Isus?“, iar el îți va răspunde zâmbind: „Nu …“ Uită-te acolo!“

Atunci îți vei întoarce capul și vei vedea pe cineva așa de frumos încât te vei simți strivit de măreția lui, dacă n-ar fi fața lui binevoitoare și o imensă dragoste cu care te vei simți privit. Nu vei mai întreba îngerul pentru că vei ști. El este Domnul! Vei cădea cu fața la pământ înaintea Lui și vei plânge mult de recunoștință. Apoi, curios îl vei întreba: „Dar făptura acea frumoasă pe care am văzut-o prima dată, cine este?“ Și Domnul Isus îți va răspunde mustrător: „Acela ai fi putut fi tu, dacă ai fi ascultat în totul de Mine și ai fi primit tot ceea ce am fost gata să-ți dau. Dar n-ai vrut …“

Vei cădea iar cu fața la pământ de rușine și de regret și vei vărsa lacrimi amare de păreri de rău. Iar Domnul te va lăsa să plângi … Când te vei liniști, vei șopti umil: „Aș mai putea să-l văd puțin încă o dată? Doar câteva clipe …“

Și El îți va spune: „Privește!“

Te vei uita curios să-l mai vezi o dată , dar nu-l vei mai găsi. Vei căuta iar cu tot dinadinsul, dar … nu va mai fi acolo. Te vei uita atunci întrebător la Domnul Isus. El nu-ți va răspunde nimic, ci doar îți va face semn să te uiți la mâinile și picioarele tale. Te vei uita și, speriat la început, vei vedea că … tu ești acela. Dumnezeu te-a îmbrăcat în slava pregătită pentru tine mai înainte să fi fost făcută lumea. Și te vei prăbuși iar la picioarele Domnului și vei plânge în hohote, vei plânge cu gemete și cu strigăte de bucurie totodată, iar pe obraji îți vor curge șuvoaie lacrimile calde ale recunoștinței … Iar Domnul se va apleca duios spre tine și le va șterge, îmbrățișându-te cu privirile Lui dătătoare de viață. Vei înțelege atunci cât de mult a așteptat El să facă cu tine lucrul acesta …“

David a fost omul unor năzuințe nerealizate deocamdată în viața aceasta. Asta nu-l micșorează câtuși de puțin, ci ne dă măsura adevărată a personalității lui. Toate trăirile lui au fost anticiparea marilor schimbări de care și el va avea parte. Aceasta a fost de fapt cea mai mare nădejde a lui, cea mai adâncă și mai intensă rugăciune. Iat-o în psalmul 61:

„Ascultă, Dumnezeule, strigătele mele, ia aminte la rugăciunea mea!
De la capătul pământului strig către Tine cu inima mâhnită și zic: „Du-mă pe stânca pe care n-o pot ajunge, căci este prea înaltă pentru mine!”
Căci Tu ești un adăpost pentru mine, un turn tare împotriva vrăjmașului.
Aș vrea să locuiesc pe vecie în cortul Tău, să alerg la adăpostul aripilor Tale.

(Oprire)

Căci Tu, Dumnezeule, îmi asculţi juruinţele, Tu îmi dai moștenirea celor ce se tem de Numele Tău.
Tu adaugi zile la zilele împăratului: lungească-i-se anii pe vecie!
În veci să rămână el pe scaunul de domnie, înaintea lui Dumnezeu! Fă ca bunătatea și credincioșia Ta să vegheze asupra lui!
Atunci voi cânta neîncetat Numele Tău și zi de zi îmi voi împlini juruinţele“.

David a rostit cuvinte greu de acceptat pentru ceilalți oameni mulțumiți cu puțin. Cererile lui vorbesc expres despre veșnicie, iar eternitatea este singurul tărâm în care-și vor găsi împlinirea.

Cap. XX – Pledoarie pentru sinceritate

David a fost un om după inima lui Dumnezeu pentru că L-a pus întotdeauna pe Dumnezeu pe poziția numărul unul, recunoscând că tronul cerului are ascendent și autoritate ultimă față de tronul dela Ierusalim. Aș adăuga la aceasta faptul că David a fost un om sincer, autentic și neprefăcut în relatiile lui cu Dommnul.

https://scripturile.wordpress.com/2021/02/06/pledoarie-pentru-sinceritate/

A șchiopătat o singură dată atunci cănd a crezut că poate lucra “pe ascuns” în păcătuirea cu Bat Șeba, și Dumnezeu i-a dat o lecție care l-a lecuit pe toată viața.

“Așa vorbește Domnul: ‘Iată, din casa ta voi ridica nenorocirea împotriva ta și voi lua de sub ochii tăi pe nevestele tale și le voi da altuia, care se va culca cu ele în faţa soarelui acestuia.
Căci ai lucrat pe ascuns; Eu însă voi face lucrul acesta în faţa întregului Israel și în faţa soarelui.’” (2 Samuel 12:11-12).

Pedeapsa a venit prin fiul său Absalom:

“Și Ahitofel a zis lui Absalom: „Intră la ţiitoarele pe care le-a lăsat tatăl tău pentru paza casei; astfel tot Israelul va ști că te-ai făcut urât tatălui tău și mâinile tuturor celor ce sunt cu tine se vor întări.”
Au întins un cort pentru Absalom pe acoperiș, și Absalom a intrat la ţiitoarele tatălui său, în faţa întregului Israel” (2 Samuel 16:21-22).

Rușinea aceasta “de pe acoperișul casei” a rămas cu David toată viața:

“David a intrat iarăși în casa lui, la Ierusalim. Împăratul a luat cele zece ţiitoare pe care le lăsase pentru paza casei și le-a pus într-o casă sub pază; a îngrijit de ele, dar n-a intrat la ele. Și au fost închise până în ziua morţii lor, trăind în văduvie” (2 Samuel 20:3).

Lecția primită de David a devenit proverbială în Israel. Unii o recunosc chiar și în cuvinte rostite de Domnul Isus:

“ … Căci nu este nimic ascuns care nu va fi descoperit și nimic tăinuit care nu va fi cunoscut.
Ce vă spun Eu la întuneric, voi să spuneţi la lumină; și ce auziţi șoptindu-se la ureche, să propovăduiţi de pe acoperișul caselor” (Matei 10:26-27).

Dumnezeu l-a lecuit pe David de nesinceritate! Dovada cea mai copleșitoare este cartea psalmilor, dintre care cel puțin 73 sunt scriși de el.

Cineva spunea: “Lasă-mă să mă rog împreună cu tine și-ți voi spune care este relația ta cu Dumnezeu”.

Există psalmi contradictorii. Optimismul și încrederea din psalmul 27 nu se potrivește cu panica și neliniștea din psalmul 22:

“Domnul este lumina și mântuirea mea. De cine să mă tem? Domnul este sprijinitorul vieţii mele. De cine să-mi fie frică?
Când înaintează cei răi împotriva mea, ca să-mi mănânce carnea, tocmai ei – prigonitorii și vrăjmașii mei – se clatină și cad.
Chiar o oștire de ar tăbărî împotriva mea, inima mea tot nu s-ar teme. Chiar război de s-ar ridica împotriva mea, tot plin de încredere aș fi” (Psalmul 271-3).

“Dumnezeule! Dumnezeule! Pentru ce m-ai părăsit și pentru ce Te depărtezi fără să-mi ajuţi și fără s-asculţi plângerile mele?
Strig ziua, Dumnezeule, și nu-mi răspunzi; strig și noaptea, și tot n-am odihnă” (Psalmul 22:1-2).

Amândoi psalmi sunt adevăraț însă, descoperindu-ne un David asemenea nouă, când sus, când jos în relația lui cu Cel Atotputernic. Contradicția dintre ei este o pledoarie pentru sinceritate, pentru o viață trăită fără mască într-o autentică transparență.

Iată ce se poate spune despre cartea psalmilor:

“Psalmii acopere o perioadă care debutează cu viaţa lui Moise şi se întinde până după revenirea din robia babiloniană, pe vremea lui Ezra şi Neemia. Majoritatea psalmilor însă sunt produşi de David în timpul vieţii lui de umblare cu Domnul. Omul acesta care a fost cioban la oi, cântăreţ vestit în Israel, trubadur la curtea împăratului, ginere al împăratului, apoi fugar hăituit şi aflat mereu în primejdie până când Dumnezeu l-a aşezat chiar pe el însuşi pe tronul Israelului, a străbătut atâtea suişuri şi coborâşuri ale spiritului încît a devenit el însuși instrumentul la care a cântat Dumnezeu. Psalmii lui David sunt de fapt cântări divine inspirate din cer pentru a înfrumuseţa viaţa plină de necazuri a pământului. Din acest punct de vedere, psalmii sunt atemporali, ei vin la noi din rezonanţele timpului, ne învăluie cuceritor şi vor rămâne cu noi veşnic.

Psalmii sunt cartea tuturor oamenilor, tuturor sentimentelor şi a tuturor situaţiilor. Oricine, oriunde şi în orice stare s-ar găsi se poate identifica cu ceea ce se găseşte în textul psalmilor. Cel sărac şi părăsit, cel bolnav şi aflat în suferinţă, cel exilat departe de cei dragi şi de ţară, cei aflaţi mereu în pericol, cei păcătoşi se pot regăsi în oglinda psalmilor. Este loc însă acolo şi pentru cei iertaţi, pentru cei biruitori, pentru cei prăbuşiţi în adorare, pentru cei ataşaţi total de Domnul şi locaşurile Sale, pentru cei pierduţi lor înşile şi dăruiţi pe vecie Creatorului.

Cum să folosim psalmii astăzi ?

Cine citește Noul Testament își dă repede seama că viața creștină este asociată cu psalmii. Cântările amintite în Noul Testament sunt sinonime cu psalmii (de exemplu cântările din capitolele 1 și 2 ale Evangheliei după Luca).

Domnu Isus a citat din psalmi în predici (vezi predica de pe munte), în înfruntările pe care le-a avut cu iudeii, în timpul curățirii Templului și chiar la Cina cea de Taină.

Apostolii au citat psalmii când s-au rugat după ce au fost torturați pentru credință (Fapte 4) și au folosit citate din psalmi în predicile lor (Fapte 13).

Autorul epistolei către Evrei citează masiv din psalmi. Fiecare din primele cinci capitole ale epistolei conține și unul sau mai multe citate din psalmi.

Cum să-i folosim noi?

Părerea mea este că cel mai bine este să-i citim cu glas tare și să-i punem pe melodii. Există psalmi care ne îndeamnă să-i ,,strigăm“ în gura mare! Le diminuăm impactul dacă-i citim stând jos în tăcere. Sunt psalmi care ne îndeamnă să ne mișcăm trupul, să ne ridicăm mâinile, să batem din palme, să țopăim și să ne ridicăm privirea în sus.

Psalmii trebuie să facă parte din serviciile noastre divine:

,,Vorbiţi între voi cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti şi cântaţi şi aduceţi din toată inima laudă Domnului“ (Efes. 5:19).

Bineînțeles că-i putem acompania cu instrumentele. De fapt, termenul ,,psalm“ înseamnă literal ,,a ciupi“, implicând folosirea unor instrumente cu coarde. Între strofele anumitor psalmi există indicația ,,șela“, care a fost o indicație dată conducătorului muzical și s-ar putea traduce prin ,,oprire“, ,,schimbarea de tonalitate“, ,,ridicarea vocii“ sau ,,schimbarea intensității“.

Cum ar trebui deci să-i cântăm?

Eu cred că ar trebui să-i cântăm ,,în întregime“. Prea multe din cântările noastre preiau doar fragmente din psalmi și le repetă într-una. Oricine nu parcurge un psalm în întregime nu ține seama de intenția și trăirea celui ce l-a compus inițial.

Unii psalmi sunt pentru închinarea comună, alții se potrivesc mai bine cu închinarea din cămăruța singurătății. Ar fi bine dacă:

  • am citi câte un psalm pe zi
  • am citi unii psalmi la culcare, pentru că ei ne ajută să ne descărcăm de povara de peste zi.
  • am citi psalmi chiar și când simțim că nu ni se potrivesc pentru că va veni și vremea când ni se vor potrivi de minune.
  • am încerca să dăm titluri personal la psalmii citiți, făcându-i astfel ,,psalmii noștri“.
  • am încerca să parafrazăm sau să versificăm psalmii
  • am parcurge psalmi în zilele de suferință, boală sau chiar pe patul morții

Nu neg valoarea studierii psalmilor, dar pledez pentru ,,folosirea“ psalmilor, pentru trăirea lor. Vom descoperi adevărata lor frumusețe și valoare atunci când îi vom rosti cu voce tare, când îi vom cânta, când îi vom striga spre bolțile cerului. Psalmii sunt scările pe care putem urca spre cer într-o închinare pasionată care-L proslăvește pe Dumnezeu.

Cap. XVI – Conflicte colaterale

Lecția practică: Nu te consuma peste măsură, nu vei reuși niciodată să placi la toată lumea și nici nu vei reuși să le rezolvi pe toate!

Text: 2 Samuel 17 și 16:1-4; 19:24-30

În cursul întâmplărilor legate de răscoala lui Absalom, David intră în conflicte colaterale: unul cu Ahitofel, oracolul lui Dumnezeu, altul cu Mefiboșet și Țiba, din casa lui Saul și altele cu generalii Ioab și Amasa și cu uzurpatorul Șeba.

Ioab a fost „un om potrivit la locul potrivit” și l-a ajutat pe David să evite o altă criză atunci când împăratul era ca și paralizat după moartea lui Absalom. Palatul regal răsuna de strigătul jalnic al lui David:

„Împăratul îşi acoperise faţa şi striga în gura mare: „Fiul meu Absalom! Absalom, fiul meu, fiul meu!” (2 Samuel 19:14).

Tot poporul care luptase pentru el nu făcea doi bani în matematica împăratului deformată de sentiment. Inima biruise în lupta cu rațiunea și voința lui David era bolnavă de o paralizie de moment. Starea aceasta a cauzat panică în popor și nimeni nu mai știa ce să creadă sau să facă. Dacă n-ar fi fost intervenție lui Ioab, David ar fi putuit pierde tronul:

„Au venit şi au spus lui Ioab: „Iată că împăratul plânge şi se jeleşte din pricina lui Absalom.” Şi, în ziua aceea, biruinţa s-a prefăcut în jale pentru tot poporul, căci în ziua aceea, poporul auzea zicându-se: „Împăratul este mâhnit din pricina fiului său.” În aceeaşi zi, poporul a intrat în cetate pe furiş, ca nişte oameni ruşinaţi că au fugit din luptă.  …

Ioab a intrat în odaia unde era împăratul şi a zis: „Tu acoperi azi de ruşine faţa tuturor slujitorilor tăi, care au scăpat azi viaţa ta, a fiilor tăi şi a fetelor tale, a nevestelor tale şi a ţiitoarelor tale.
Tu iubeşti pe cei ce te urăsc şi urăşti pe cei ce te iubesc, căci arăţi azi că pentru tine nu sunt nici căpetenii, nici slujitori, şi văd acum că, dacă ar trăi Absalom şi noi toţi am fi murit în ziua aceasta, lucrul acesta ţi-ar fi plăcut.
Scoală-te dar, ieşi şi vorbeşte după inima slujitorilor tăi! Căci jur pe Domnul că, dacă nu ieşi să te arăţi, nu va rămâne un om cu tine în noaptea aceasta, şi aceasta va fi o nenorocire mai rea pentru tine decât toate nenorocirile care ţi s-au întâmplat din tinereţe până acum.”
Atunci, împăratul s-a sculat şi a şezut la poartă. Au spus tot poporului: „Iată că împăratul stă la poartă.” Şi tot poporul a venit înaintea împăratului” (2 Samuel 19:1-8).

Cum a putut deci David să intre în conflict cu atâțea oameni? Cum putem înțelege aceste lucruri? Să le luăm pe rând …

Conflictul cu Ahitofel

Eram prin 1989 într-o regiune a lumii unde oamenii n-aveau acces la Biblie din cauza persecuțiilor religioase. I-am spus traducătorului că vreau să vorbesc puțin despre Ahitofel. El m-a privit cu neîncredere și puțin nemulțumit, zicându-mi: „N-ar fi mai bine să vorbiți ceva din Biblie?“ Nu era singurul care nu știa nimic despre Ahitofel. I-am găsit după aceea în aceeași ignoranță și pe alții, din alte părți, din locuri în care Bibliile zăceau prăfuite pe rafturi.

Cine este Ahitofel?

Am spus în capitolul precedent că Ahitofel este tipul înțeleptului care nu iartă, a omului cu capul foarte mare și cu inima foarte mică.

De fapt, Ahitofel este unul din cei mai interesanți oameni din Vechiul Testament. Ni se spun puține despre el, dar fiecare informație ni-l descoperă drept unul dintre cei mai remarcabili oameni ai Bibliei. Să luăm de exemplu această scurtă prezentare:

„Sfatul dat pe vremea aceea de Ahitofel avea tot atâta putere ca şi când ar fi întrebat chiar pe Dumnezeu. Tot aşa era cu toate sfaturile lui Ahitofel, fie pentru David, fie pentru Absalom“ (2 Sanuel 16:23).

Ați mai citit o asemenea caracterizare făcută altcuiva? Eu nu. Omul acesta impresiona pe toată lumea cu perspicacitatea sa pătrunzătoare. N-a fost un profet, ca să spui că își primea ideile din revelație, ci a fost un „sfetnic“, un om promovat din pricina înțelepciunii proprii la curtea regală. David l-a luat ca sfetnic, iar asta vorbește volume despre capacitatea neobișnuită a acestui om. Trecem cu vederea că Solomon, strănepotul lui Ahitofel, a moștenit genetic ceva din înțelepciunea de familia a lui Ahitofel. Nu uitați că ni se spune despre Solomon că a fost „înțelept”, chiar și înainte ca să ceară înțelepciune de la Dumnezeu. David apreciază acest lucru:

„Fă după înţelepciunea ta şi să nu laşi ca perii lui cei albi să se pogoare în pace în Locuinţa morţilor” (1 Împărați 2:6).

Chiar și faptul că a ales să ceară de la Dumnezeu înțelepciune este o dovadă că a fost înțelept! Se cere să fii înțelept ca să dorești înțelepciune.

Al doilea lucru pe care-l aflăm despre Ahitofel este că i-a fost necredincios lui David și, dacă nu a complotat de-a dreptul cu Absalom, cel puțin a fost imediat gata să i se alăture când a început răscoala. Biblia ne spune că Absalom a trimis după Ahitofel, asta însemnând că știa că se poate baza pe loialitatea lui:

„Două sute de oameni din Ierusalim, care fuseseră poftiţi, au însoţit pe Absalom, şi l-au însoţit în prostia lor fără să ştie nimic. Pe când aducea Absalom jertfele, a trimis în cetatea Ghilo după Ahitofel Ghilonitul, sfetnicul lui David. Uneltirea căpăta putere şi poporul se îndrepta în număr tot mai mare de partea lui Absalom“ (2 Samuel 15:11-12).

Al treilea lucru pe care-l aflăm este că David știa foarte bine ce poate Ahitofel și s-a temut foarte mult de influența lui asupra lui Absalom. Unii văd aluzie la Ahitofel într-unul din psalmi:

„Eu zic: „Doamne, ai milă de mine!
Vindecă-mi sufletul! Căci am păcătuit împotriva Ta.”
Vrăjmaşii mei zic cu răutate despre mine:
„Când va muri? Când îi va pieri numele?”

Dacă vine cineva să mă vadă, vorbeşte neadevăruri,
strânge temeiuri ca să mă vorbească de rău,
şi când pleacă, mă vorbeşte de rău pe afară.

Toţi vrăjmaşii mei şoptesc între ei împotriva mea
şi cred că nenorocirea mea îmi va aduce pieirea.
„Este atins rău de tot – zic ei –,
iată-l culcat, n-are să se mai scoale!”

Chiar şi acela cu care trăiam în pace,
în care îmi puneam încrederea şi care mânca din pâinea mea,
ridică şi el călcâiul împotriva mea” (Psalmul 41:4-9).

Nu exista nimeni care să poată rivaliza cu Ahitofel în înțelepciune, așa că David geme în el și face apel la singura soluție posibilă: o intervenție providențială din partea lui Dumnezeu:

„Au venit şi au spus lui David: „Ahitofel este împreună cu Absalom printre uneltitori.” Şi David a zis: „Doamne, nimiceşte sfaturile lui Ahitofel!” (2 Samuel 15:31).

Al patrulea lucru pe care ni-l spune textul este că această rugăciune a lui David a fost ascultată și Ahitofel a fost învins de providență. Iată cum s-au petrecut lucrurile. Fugind de Absalom, David a trecut peste muntele Măslinilor:

„Când a ajuns David pe vârf, unde s-a închinat înaintea lui Dumnezeu, iată că Huşai, Architul, a venit înaintea lui, cu haina sfâşiată şi capul acoperit cu ţărână. David i-a zis: „Dacă vei veni cu mine, îmi vei fi o povară. Dimpotrivă, vei nimici pentru mine sfaturile lui Ahitofel dacă te vei întoarce în cetate şi vei zice lui Absalom: ,,Împărate, eu voi fi robul tău; odinioară am fost robul tatălui tău, dar acum sunt robul tău.” Preoţii Ţadoc şi Abiatar nu vor fi acolo cu tine? Tot ce vei afla din casa împăratului spune preoţilor Ţadoc şi Abiatar. Şi fiindcă ei au acolo la ei pe cei doi fii ai lor, pe Ahimaaţ, fiul lui Ţadoc, şi pe Ionatan, fiul lui Abiatar, prin ei îmi veţi trimite tot ce veţi afla. ,,Huşai, prietenul lui David, s-a întors dar în cetate. Şi Absalom a intrat în Ierusalim“ (2 Samuel 15:32-37).

Hușai a trecut deci formal de partea lui Ansalom și a fost acceptat alături de Ahitofel ca sfetnic. Primul sfat dat de Ahitofel lui Absalom a fost de o viclenie rară. Printr-un singur gest, Ahitofel l-a sfătuit pe Absalom să dea întregii națiuni un semn că nu este doar o hârjoneală în familie, ci este o ruptură categorică între fiul răzvrătit și David, un punct critic după care nu mai poate exista întoarcere. Hușai, deși prezent acolo, n-a putut împiedica sfatul lui Ahitofel:

„Absalom a zis lui Ahitofel: „Sfătuiţi-vă împreună. Ce avem de făcut?” Şi Ahitofel a zis lui Absalom: „Intră la ţiitoarele pe care le-a lăsat tatăl tău pentru paza casei; astfel tot Israelul va şti că te-ai făcut urât tatălui tău şi mâinile tuturor celor ce sunt cu tine se vor întări.”Au întins un cort pentru Absalom pe acoperiş, şi Absalom a intrat la ţiitoarele tatălui său, în faţa întregului Israel.“ (2 Samuel 16:20-22).

De fapt, se împlinea astfel parte din pedeapsa vestită de Natan lui David din cauza păcătuirii cu Bat-Șeba:

„Aşa vorbeşte Domnul: ,,Iată, din casa ta voi ridica nenorocirea împotriva ta şi voi lua de sub ochii tăi pe nevestele tale şi le voi da altuia, care se va culca cu ele în faţa soarelui acestuia. Căci ai lucrat pe ascuns; Eu însă voi face lucrul acesta în faţa întregului Israel şi în faţa soarelui” (2 Samuel 12:11-12). 

Hușai a avut însă mai mult succes atunci când a fost vorba despre ce tactică să fie abordată în conflictul fiului răsculat cu tatăl său David.

„Ahitofel a zis lui Absalom: „Lasă-mă să aleg douăsprezece mii de oameni! Mă voi scula şi voi urmări pe David chiar în noaptea aceasta. Îl voi lua pe neaşteptate, când va fi obosit şi va avea mâinile slăbite, îl voi înspăimânta şi tot poporul care este cu el va fugi. Voi lovi numai pe împărat şi voi aduce înapoi la tine pe tot poporul; moartea omului pe care-l urmăreşti va face ca toţi să se întoarcă şi tot poporul va fi în pace.”

Remarcați ura lui Ahitofel pentru David. Deși este un sfetnic, nu un general, el „se oferă” să meargă personal să-l ucidă pe David. Nu-l lasă pe Absalom sau pe Amasa să meargă împotriva lui David. Vreea să se ducă el personal. Oare de ce?

Cuvintele acestea au plăcut lui Absalom şi tuturor bătrânilor lui Israel. Dar Absalom a zis: „Chemaţi şi pe Huşai, Architul, şi să auzim şi ce va zice el.”
Huşai a venit la Absalom, şi Absalom i-a zis: „Iată cum a vorbit Ahitofel. Trebuie să facem ce a zis el sau nu? Spune tu!”
Huşai a răspuns lui Absalom: „De data aceasta, sfatul pe care ţi l-a dat Ahitofel nu este bun.” Şi Huşai a zis: „Tu cunoşti vitejia tatălui tău şi a oamenilor lui; sunt înfuriaţi ca o ursoaică de pe câmp căreia i s-au răpit puii. Tatăl tău este un om de război şi nu va petrece noaptea cu poporul; iată, acum stă ascuns în vreo groapă sau în vreun alt loc. Şi dacă, de la început, vor cădea unii sub loviturile lor, se va auzi îndată şi se va zice: ,,Poporul care urma pe Absalom a fost înfrânt!” Atunci, cel mai viteaz, chiar dacă ar fi avut o inimă de leu, se va înspăimânta, căci tot Israelul ştie că tatăl tău este un viteaz şi că are nişte viteji cu el.
Sfatul meu este dar ca tot Israelul să se strângă la tine, de la Dan până la Beer-Şeba, o mulţime ca nisipul de pe marginea mării. Şi tu însuţi să mergi la luptă.
Dacă vom ajunge la el în vreun loc unde l-am găsi, vom cădea peste el cum cade roua pe pământ, şi nu va scăpa niciunul, nici el, nici vreunul din oamenii care sunt cu el.
Dacă va fugi într-o cetate, tot Israelul va duce funii la cetatea aceea şi o vom trage în pârâu până când nu va mai rămâne nicio piatră în ea.”

Absalom şi toţi oamenii lui Israel au zis: „Sfatul lui Huşai, Architul, este mai bun decât sfatul lui Ahitofel.” Dar Domnul hotărâse să nimicească bunul sfat al lui Ahitofel, ca să aducă nenorocirea peste Absalom“ (2 Samuel 17:1-14).

Hușai a trimis ștafeta cu vești la împăratul David și l-a prevenit de planul lui Absalom (2 Samuel 17:15-22). Se anunța deci o luptă teribilă și nimeni nu știa cum se vor termina lucrurile. Nimeni? Nimeni cu excepția celui care era mai deștept ca toți. În momentul acela Ahitofel a înțeles tot. Situația era pecetluită, așa că el s-a dus … să se spânzure:

„Ahitofel, când a văzut că sfatul lui n-a fost urmat, a pus şaua pe măgar şi a plecat acasă, în cetatea lui. Şi-a pus casa în rânduială şi s-a spânzurat. Când a murit, l-au îngropat în mormântul tatălui său“ (2 Samuel 17:23).

De ce s-a spânzurat Ahitofel?

N-a fost o criză de moment, un moment de slăbiciune, furie care i-a întunecat mintea. Nu! Ahitofel face lucrul acesta pe îndelete, cu un calcul precis și cu sânge rece. Tocmai de aceea este mai curios ceea ce face. Inexbilicabil însă? Nu! Simetria cu un alt sinucigaș celebru din Biblie este extraordinară. Ahitofel seamănă ca două picături de apă cu … Iuda, vânzătorul Domnului Isus.Biserica din Ierusalim a remarcat foarte repede această asemănare … profetică:

„Fraţilor, trebuia să se împlinească Scriptura spusă de Duhul Sfânt mai înainte, prin gura lui David, despre Iuda, care a fost călăuza celor ce au prins pe Isus“ (Fapte 1:16).

„În adevăr, în cartea Psalmilor este scris: ‘Locuinţa lui să rămână pustie şi nimeni să nu locuiască în ea!’ şi ‘Slujba lui s-o ia altul!’ (Fapte 1:20).

„Chiar şi acela cu care trăiam în pace,
în care îmi puneam încrederea şi care mânca din pâinea mea,
ridică şi el călcâiul împotriva mea“ (Psalm 41:9).

„Nu vorbesc despre voi toţi; cunosc pe aceia pe care i-am ales. Dar trebuie să se împlinească Scriptura, care zice: ‘Cel ce mănâncă pâine cu Mine a ridicat călcâiul împotriva Mea’ “ (Ioan 13:18).

Fără să mai aștepte deznodământul luptei de pe teren, Ahitofel a înțeles ceea ce n-au înțeles toți ceilalți, iar ceea ce a înțeles nu i-a plăcut de loc. S-a dus acasă la Ghilo (2 Samuel 15:12), „și-a pus casa în rânduială“, adică le-a dat la toate un viitor bun și … s-a spânzurat. De ce a făcut-o?

Unii spun că a făcut-o din teamă. Ahitofel și-a dat seama că este un om mort, pentru că David va avea suficient timp să-și adune o armată și nimeni nu-l putea învinge pe David. Nici o armată a vremii nu i-a putut sta împotrivă. David a fost împăratul care n-a pierdut niciodată un război. Ahitofel știa foarte bine aceasta. Oricât de mult adevăr conține această părere, eu nu o împărtășesc.

Alții spun că Ahitofel a fost prea mândru ca să se smerească în fața unui David pe care l-a trădat și a refuzat să mai dea ochii cu cel pe care-l vânduse. Și aceștia au ceva dreptate, dar eu nu îmbrățișez părerea lor.

Alții spun că Ahitofel n-a crezut că ar mai putea să primească iertare de la David. Ceea ce făcuse trecuse cu mult peste ceea ce știa el că poate ierta David.

Eu cred că Ahitofel nu s-a temut de David și nu s-a îndoit că ar mai putea avea un viitor dincolo de iertarea acordată. Cred că el nu s-a spânzurat din cauza lui David, ci din cauza lui … Dumnezeu. Ahitofel ar fi putut probabil să mai aibă un viitor, dar l-a refuzat. Ahitofel a avut o problemă cu Dumnezeu. Vedeți, Ahitofel îl ura pe David. L-a urât de multă vreme cu o ură care l-a măcinat pe dinăuntru, mocnind în sufletul lui ca magma unui vulcan, iar când a început răscoala lui Absalom a crezut că a venit clipa potrivită să erupă. De ce? Pentru că Ahitofel a fost bunicul Bat-Șebei, femeia pe care a necinstit-o David și căreia i-a asasinat bărbatul:

„ … Eliam, fiul lui Ahitofel, din Ghilo“ (2 Samuel 23:34)

„David a întrebat cine este femeia aceasta şi i-au spus: „Este Bat-Şeba, fata lui Eliam, nevasta lui Urie, Hetitul” (2 Samuel 11:3).

Monstruozitatea faptei lui David este că a luat-o pe fata unuia dintre vitejii din forțele de elită ale împărăției:

„Asael, fratele lui Ioab, din numărul celor treizeci, … Elifelet, fiul lui Ahasbai, fiul unui Maacatit. Eliam, fiul lui Ahitofel, din Ghilo. … Urie, Hetitul. De toţi: treizeci şi şapte.” (2 Samuel 23:24, 34, 39)

Ahitofel n-a uiat și n-a putut trece niciodată peste ceea ce i-a făcut David nepoatei sale, atunci când s-a băgat în casa fiului și a nepoatei sale și a adus stricăciunea, moartea și prăpădul. În conștiința lui, Ahitofel n-a priceput cum poate un Dumnezeu sfânt să nu-l omoare pe David pentru ce a făcut. Asta era adevărata lui problemă! În fiecare zi petrecută la curtea împăratului el îl vedea pe unul care-i nenorocise familia și căruia Dumnezeu a refuzat să-i aplice Legea.

Acum, când sfatul lui a fost refuzat de Absalom, Ahitofel a înțeles toată stratagema făcută de David cu Hușai și, mai mult, a înțeles că Dumnezeu era pe cale să-și salveze iar „protejatul“.

Spânzurarea era o formă de sinucidere inimaginabilă pentru un copil al lui Dunezeu, dar pe Ahitofel nu-l mai interesează ce-I place sau ce nu-I place lui Dumnezeu. Lui nu-i pasă dacă Îl supără pe Dumnezeu pentru că Dumnezeu făcuse ceva ce-l supărase pe el. El nu l-a mai putut ierta pe Dumnezeu. Înțelepciunea lui intrată în conflict cu înțelepciunea lui Dumnezeu l-a împins la un act „de onoare”. Asemenea unui samurai japonez care-și face „harakiri“, Ahitofel a evitat un viitor inacceptabil.

„Dacă se va omorî un om care a săvârşit o nelegiuire vrednică de pedeapsa cu moartea şi l-ai spânzurat de un lemn, trupul lui mort să nu stea noaptea pe lemn, ci să-l îngropi în aceeaşi zi, căci cel spânzurat este blestemat înaintea lui Dumnezeu, şi să nu spurci ţara pe care ţi-o dă de moştenire Domnul, Dumnezeul tău” (Deuteronom 21:22-23).

Observați că David nu i-a dorit lui Ahitofel moartea. El a cerut Domnului să-i nimicească doar sfaturile, nu să-l nimicească pe el. Ahitofel n-a mai putut însă trăi din cauza urii lui față de David și din cauza supărării lui pe Dumnezeu. Pentru un astfel de om, ca și pentru urmașul său revoltat, Iuda, nu a mai existat cale de scăpare.

Tu și cu mine avem ceva de învățat din aceasta. Da, există oameni care nu te vor place nici pe tine. Există oameni care îți vor cunoaște defectele, greșelile și nu te vor trata niciodată cu harul cu care te tratează Dumnezeu. Nu te prăpădi însă cu firea. Au pățit-o mulți alții înaintea ta. A pățit-o până și singurul despre care s-a spus că a fost „un omul după inima lui Dumnezeu“.

Ca o compensație pentru ura cu care a fost urmărit de Ahitofel, Dumnezeu i l-a dăruit lui David pe Barzilai. Când Dumnezeu închide o ușă, deschide o alta și când unii te vor prigoni, alții îți vor arăta prietenie.

„David ajunsese la Mahanaim când a trecut Absalom Iordanul, însoţit de toţi bărbaţii lui Israel. Absalom a pus pe Amasa în fruntea oştirii, în locul lui Ioab. Amasa era fiul unui om numit Itra, Israelitul, care intrase la Abigal, fata lui Nahaş şi sora Ţeruiei, mama lui Ioab. Israel şi Absalom au tăbărât în ţara Galaadului. Când a ajuns David la Mahanaim, Şobi, fiul lui Nahaş, din Raba fiilor lui Amon, Machir, fiul lui Amiel, din Lodebar, şi Barzilai, Galaaditul, din Roghelim, au adus paturi, lighene, vase de pământ, grâu, orz, făină, grâu prăjit, bob, linte, uscături, miere, unt, oi şi brânză de vacă. Au adus aceste lucruri lui David şi poporului care era cu el, ca să mănânce, căci ziceau: „Poporul acesta trebuie să fi suferit de foame, de oboseală şi de sete, în pustie” (2 Samuel 17:24-29).

Barzilai a fost deci unul dintre aceia care s-au oferit să dea ajutor lui David și cetei lui. Ei și-au asumat un risc mare pe timp de război, identificându-se cu împăratul în situația în care Absalom și trupele lui erau „doar la o aruncătură de băț”, ca să zicem așa.

Numele lui Barzilai, Galaaditului din Roghelim, înseamnă în traducere „om de fier”. Biblia ne spune de încă doi oameni care l-au purtat (2 Samuel 21:8; Ezra 2:61). Omul acesta din Mahanaim era foarte bogat, dar se mulțumea să trăiască modest, preocupat mereu să fie de folos celor din jurul său. El și-a deschis casa pentru David și i-a fost gazdă pe durata exilului. Vă imaginați scena dintre el și nevasta lui …
„Draga mea, de azi avem oaspeți”.
„Cine, domnul meu?”
„Îl luăm la noi pe împăratul David și oamenii care au venit împreună cu el”.
„Vai de mine! Împăratul? De ce nu mi-ai spus mai dinainte? Casa noastră nu-i gata pentru un asemenea oaspete. Și apoi, împreună cu toți oamenii care vor veni la el … Dar aceasta înseamnă sute și sute de oameni, o armată întreagă! Cu ce-i vom hrăni?”
„Fii liniștită, draga mea. Dumnezeu ne-a dat destul și avem în jur vecini buni care vor da și ei. Împăratul David este un om bun și nu se va uita pretențios la toate. Nu uita că și-a petrecut tinerețea pe câmp, păscând oile tatălui său. Va fi bine. Va fi foarte, foarte bine. Și-apoi … nici nu cred că va dura așa de mult”.

Și n-a durat. După scurta lui ședere, David a fost condus cu politețe de gazda sa până la malurile Iordanului:

„Barzilai, Galaaditul, s-a pogorât din Roghelim şi a trecut Iordanul împreună cu împăratul, ca să-l petreacă până dincolo de Iordan. Barzilai era foarte bătrân, în vârstă de optzeci de ani. El îngrijise de împărat în timpul şederii lui la Mahanaim, căci era un om foarte bogat.
Împăratul a zis lui Barzilai: „Vino cu mine, şi te voi hrăni la mine în Ierusalim.”
Dar Barzilai a răspuns împăratului: „Câţi ani voi mai trăi, ca să mă sui cu împăratul la Ierusalim? Eu sunt astăzi în vârstă de optzeci de ani. Pot eu să mai cunosc ce este bun şi ce este rău? Poate robul tău să mai aibă vreun gust pentru ce mănâncă şi bea? Pot eu să mai aud glasul cântăreţilor şi cântăreţelor? Şi pentru ce să mai fie robul tău o povară pentru domnul meu, împăratul? Robul tău va merge puţin dincolo de Iordan cu împăratul. De altfel, pentru ce mi-ar face împăratul această binefacere? Să se întoarcă robul tău şi să mor în cetatea mea, lângă mormântul tatălui meu şi al mamei mele! Dar iată că robul tău Chimham va trece cu împăratul, domnul meu; fă ce vei crede pentru el” (2 Samuel 19:31-37).

Este un dialog între doi oameni ai lui Dumnezeu. Transpare prin ei frumusețea și bunătatea dumnezeiască. David nu ia ca un lucru de apucat credincioșia, ospitalitatea și dărnicia lui Barzilai, iar bătrânul galaadit nu vrea să profite din ea. El apare ca un om credincios, cumpărat, realist și mulțumit cu ce are de la Domnul.

Singura lui dorință este ca acest Chimham, unul din fii săi, să meargă mai departe cu David. Barzilai a riscat totul identificându-se cu persecutatul David. Răsplata lui va fi că unul din fiii lui va trăi de-acum la curtea regală. Despărțirea dintre David și Barzilai este duioasă:

„Împăratul a zis: „Chimham să treacă împreună cu mine şi voi face pentru el ce vei vrea; tot ce vei dori de la mine, îţi voi da!”
După ce tot poporul a trecut Iordanul şi după ce l-a trecut şi împăratul, împăratul a sărutat pe Barzilai şi l-a binecuvântat. Şi Barzilai s-a întors acasă” (2 Samuel 19:38-39).

Gestul lui Barzilai l-a impresionat mult pe David. Galaaditul din Roghelim a fost omul potrivit, la locul potrivit, la timpul potrivit și cu resursele potrivite. Casa lui Barzilai a fost un refugiu salvator pe vreme de vijelie, o oază de înviorare într-un loc pustiu, un loc de prietenie când îl alunga din urmă dușmănia și ura. David a știut să privească dincolo de Barzilai la ajutorul providențial care venea de la Domnul, iar asta i-a întărit credința într-o vreme de cumpănă. Împăratul n-a uitat niciodată ce a făcut Barzilai, nici pe patul morții. Iată cuvintele lăsate ca testament lui Solomon:

„Să te porţi cu bunăvoinţă cu fiii lui Barzilai, Galaaditul, şi ei să mănânce la masă cu tine, căci tot aşa s-au purtat şi ei cu mine, ieşindu-mi înainte când fugeam de fratele tău Absalom” (1 Împărați 2:7).

Fii și tu un Barzilai pentru Împăratul Isus Christos, aflat acum și El în exil, și să dea Domnul să ai și tu urmași care să fie acceptați etern la masa Lui.

Am spus la început că nu vei putea niciodată să placi la toată lumea și trebuie acum să adăugăm că nu vei reuși nici să le rezolvi pe toate. Stai între limitările tale. Dumnezeu va avea grijă de toate. Iată câteva exemple.

Conflictul cu Mefiboșet și Țiba – un impas din care nu s-a putut ieși, ca o remiză dintr-un șah etern

Cel de al doilea conflict colateral din istoria cu Absalom a fost neînțelegerea dintre David și doi oameni din casa lui Saul, Mefiboșet și Țiba. S-au înfățișat amândoi înaintea împăratului David când acesta s-a întors din bejenie și, fiecare, a pretins că el are dreptate. Spre deosebire de Solomon care a înscenat tăierea copilului în două ca să dea fiecărei presupuse mame câte o jumătate ( 1 Împărați 3:16-28), David n-a soluționat această criză, mulțumindu-se doar să zică: Probabil că fiecare aveți dreptate sau că niciunul n-aveți dreptate. Eu nu știu. Faceți jumătate, jumătate.

Ce se întâmplase?

Mefiboșet a fost scos din anonimat de nostalgia lui David după prietenul său Ionatan.

„Ionatan, fiul lui Saul, avea un fiu olog de picioare şi în vârstă de cinci ani când a venit din Izreel vestea morţii lui Saul şi a lui Ionatan; doica lui l-a luat şi a fugit şi, fiindcă se grăbea să fugă, a căzut şi a rămas olog; numele lui era Mefiboşet“ (2 Samuel 4:4).

„David a zis: „A mai rămas cineva din casa lui Saul, ca să-i fac bine din pricina lui Ionatan?”
Era un slujitor din casa lui Saul, numit Ţiba, pe care l-au adus la David.
Împăratul i-a zis: „Tu eşti Ţiba?”
Şi el a răspuns: „Robul tău, da!”
Împăratul a zis: „Nu mai este nimeni din casa lui Saul, ca să mă port cu el cu o bunătate ca bunătatea lui Dumnezeu?”
Şi Ţiba a răspuns împăratului: „Mai este un fiu al lui Ionatan, olog de picioare”.  Împăratul a zis: „Unde este?” Şi Ţiba a răspuns împăratului: „Este în casa lui Machir, fiul lui Amiel, la Lodebar”.
Împăratul David l-a trimis să-l ia din casa lui Machir, fiul lui Amiel, din Lodebar. Şi Mefiboşet, fiul lui Ionatan, fiul lui Saul, a venit la David, a căzut cu faţa la pământ şi s-a închinat.
David a zis: „Mefiboşet!”
Şi el a răspuns: „Iată robul tău!”
David i-a zis: „Nu te teme, căci vreau să-ţi fac bine din pricina tatălui tău Ionatan. Îţi voi da înapoi toate pământurile tatălui tău, Saul, şi vei mânca totdeauna la masa mea”.
El s-a închinat şi a zis: „Cine este robul tău, ca să te uiţi la un câine mort ca mine?”
Împăratul a chemat pe Ţiba, slujbaşul lui Saul, şi i-a zis: „Dau fiului stăpânului tău tot ce era al lui Saul şi tot ce avea toată casa lui. Tu să lucrezi pământurile pentru el, tu, fiii tăi şi robii tăi, şi să strângi roadele, ca fiul stăpânului tău să aibă pâine de mâncare, şi Mefiboşet, fiul stăpânului tău, va mânca totdeauna la masa mea”.
Şi Ţiba avea cincisprezece fii şi douăzeci de robi. El a zis împăratului: „Robul tău va face tot ce porunceşte împăratul, domnul meu, robului său”.
Şi Mefiboşet a mâncat la masa lui David, ca unul din fiii împăratului.
Mefiboşet avea un fiu mic, numit Mica, şi toţi cei ce locuiau în casa lui Ţiba erau robii lui Mefiboşet. Mefiboşet locuia la Ierusalim, căci mânca totdeauna la masa împăratului. El era olog de amândouă picioarele“ (2 Samuel 9:1-13).

Ca familie, Țiba cu cei cincisprezece fii și douăzeci de robi avea mult mai mult nevoie de ogoarele lui Saul decât Mefiboșet, un olog cu o singură progenitură. În plus, Mefiboșet era abonat la bunătățile din casa împăratului, așa că nu depindea doar de recolta de pe ogoarele retrocedate de David. Bunăstarea amândorura era dependentă însă de bunăvoința lui David. În caz de criză națională, semințiile lui Israel se puteau întoarce oricând de la casa lui Iuda la casa lui Beniamin, din care Dumnezeu li-l dăruise pe primul lor împărat, Saul.

Bunăvoința lui David față de Mefiboșet nu făcea altceva decât să țină trează prezența casei lui Saul în conștiința națiunii.

Când a fost forțat de răscoala lui Absalom să fugă de pe tronul din Ierusalim, Țiba și Mefiboșet au fost indirect puși la încercare. Aparent, Țiba. a trecut examenul de credincioșie, dar Mefiboșet nu. Aceasta a fost cel puțin imaginea cu care s-a întâlnit David când pleca în exil:

„Când trecuse David puţin de vârf, iată că Ţiba, slujitorul lui Mefiboşet, a venit înaintea lui cu doi măgari înşeuaţi, pe care erau două sute de pâini, o sută de turte de stafide, o sută de roade de vară şi un burduf cu vin.
Împăratul a zis lui Ţiba: „Ce vrei să faci cu acestea?”
Şi Ţiba a răspuns: „Măgarii sunt pentru casa împăratului, pentru călărie, pâinile şi roadele de vară sunt pentru hrana tinerilor şi vinul, pentru potolirea setei celor ce vor fi obosiţi în pustie.”
Împăratul a zis: „Unde este fiul stăpânului tău?”
Şi Ţiba a răspuns împăratului: „Iată, a rămas la Ierusalim, căci a zis: ,,Astăzi, casa lui Israel îmi va da înapoi împărăţia tatălui meu.”
Împăratul a zis lui Ţiba: „Tot ce este al lui Mefiboşet este al tău.”
Şi Ţiba a zis: „Mă închin cu plecăciune! Să capăt trecere înaintea ta, împărate, domnul meu!” (2 Samuel 16:1-4).

Indirect, aflăm de aici că David era sigur că Dumnezeu îl va întoarce pe tron și va avea autoritate regală. În joc era doar soarta lui Absalom, cel de al treilea „miel“ cu care trebuia să-și ispășească vinovăția.

Când Absalom a fost omorât de Ioab și David s-a întors spre Ierusalim, la trecerea peste Iordan i-a ieșit înainte Mefiboșet. Înfățișarea lui dovedea că și el îi rămăsese credincios lui David pe toată durata răscoalei lui Absalom. Întâlnirea dintre Mefiboșet și David îl pune pe împărat în cumpănă. El află acum și varianta cealaltă, jumătatea a doua de adevăr:

„Mefiboşet, fiul lui Saul, s-a pogorât şi el înaintea împăratului. Nu-şi îngrijise nici picioarele, nici barba, nici nu-şi spălase hainele din ziua când plecase împăratul până în ziua când se întorcea în pace. Când s-a dus înaintea împăratului la Ierusalim, împăratul i-a zis: „Pentru ce n-ai venit cu mine, Mefiboşet?”
Şi el a răspuns: „Împărate, domnul meu, slujitorul meu m-a înşelat, căci robul tău, care este olog, zisese: ,,Voi pune şaua pe măgar, voi încăleca pe el şi voi merge cu împăratul.” Şi el a înnegrit pe robul tău la domnul meu, împăratul. Dar domnul meu, împăratul, este ca un înger al lui Dumnezeu. Fă ce vei crede. Căci toţi cei din casa tatălui meu au fost nişte oameni vrednici de moarte înaintea împăratului, domnul meu, şi totuşi tu ai pus pe robul tău în rândul celor ce mănâncă la masă cu tine. Ce drept mai pot avea eu şi ce am să cer eu împăratului?” (2 Samuel 19:24-28)

David nu știa pe cine să creadă. În felul lor, amândoi aveau dreptate. Țiba își riscase viața venind la împărat când se părea că Absalom va prelua tronul … Mefiboșet arăta acum ca un om tras pe sfoară de arendașul său și „în doliu” de când plecase David de acasă … Dar de ce nu găsise el pe cineva să-l aducă atunci când a venit Țiba? Cum de atunci nu putuse, dar acum a putut? …

Poziția strategică a lui David nu era prea puternică. Fusese un război civil produs de familia sa și celelalte seminții îi puteau foarte bine întoare spatele. David a trebuit să recâștige inima celorlalte seminții din Israel. A decis să nu forțeze lucrurile și să se întoarcă deocamdată la Ghilgal, nu la Ierusalim. Știa deci că ceea ce va face cu Mefiboșet va fi un mesaj pentru întreaga națiune … Iertarea lui va fi garanta iertarea tuturor celor care au luptat împotriva lui de partea lui Absalom …

Din toate aceste calcule, David scoate o soluție care nu este soluție, făcându-le pe plac amândorura:

„Împăratul i-a zis: „Ce mai vorbeşti atâta? Am spus: ,,Tu şi Ţiba veţi împărţi pământurile” (2 Samuel 19:29).

Reacția lui Mefiboșet a fost cea mai bună campanie electorală, iar mesajul lui a avut ecou în toate celelalte seminții:

„Şi Mefiboşet a zis împăratului: „Să ia chiar totul, căci împăratul, domnul meu, se întoarce în pace acasă” (2 Samuel 19:30).

„Împăratul s-a îndreptat spre Ghilgal, însoţit de Chimham. Tot poporul lui Iuda şi jumătate din poporul lui Israel petrecuseră pe împărat dincolo de Iordan. Dar toţi bărbaţii lui Israel au venit la împărat şi i-au zis: „Pentru ce te-au furat fraţii noştri, bărbaţii lui Iuda, şi au trecut pe împărat peste Iordan, împreună cu casa lui şi cu toţi oamenii lui David?”
Toţi bărbaţii lui Iuda au răspuns bărbaţilor lui Israel: „Fiindcă împăratul ne este rudă. Şi ce aţi găsit aici, ca să vă mâniaţi? Am trăit noi pe cheltuiala împăratului? Ne-a făcut el daruri?”
Şi bărbaţii lui Israel au răspuns bărbaţilor lui Iuda: „Împăratul este de zece ori mai mult al nostru şi chiar la David avem mai mult drept decât voi. Pentru ce ne-aţi nesocotit? N-am fost noi cei dintâi care am spus să se întoarcă împăratul nostru?”
Şi bărbaţii lui Iuda au vorbit cu mai multă asprime decât bărbaţii lui Israel” (2 Samuel 19:40-43).

Conflicte cu Șeba, Ioab și Amasa

Din această supărare, a ieșit apoi o altă complicație care arăta ce instabilă era toată situația și cât de mult și-ar fi dorit cei din seminția lui Beniamin, din care a fost Saul, să revină la domnie:

„Acolo era un om de nimic, numit Şeba, fiul lui Bicri, Beniamitul. El a sunat din trâmbiţă şi a zis: „Noi n-avem nicio parte cu David, nicio moştenire cu fiul lui Isai! Fiecare la cortul său, Israele!”
Şi toţi bărbaţii lui Israel s-au depărtat de David şi au urmat pe Şeba, fiul lui Bicri. Dar bărbaţii lui Iuda au rămas credincioşi împăratului lor şi l-au însoţit de la Iordan până la Ierusalim.
David a intrat iarăşi în casa lui, la Ierusalim. Împăratul a luat cele zece ţiitoare pe care le lăsase pentru paza casei şi le-a pus într-o casă sub pază; a îngrijit de ele, dar n-a intrat la ele. Şi au fost închise până în ziua morţii lor, trăind în văduvie” (2 Samuel 20:1-3).

Tot din considerente de împăcare națională, dar și pentru că nu l-a iertat pe cel care i-a ucis fiul, David l-a schimbat pe Ioab de la conducerea armatei și l-a pus în locul său pe Amasa, conducătorul oastei lui Absalom.

„Însă Israel fugise fiecare în cortul lui. Şi în toate seminţiile lui Israel, tot poporul se certa zicând: „Împăratul ne-a izbăvit din mâna vrăjmaşilor noştri, el ne-a scăpat din mâna filistenilor, şi acum a trebuit să fugă din ţară dinaintea lui Absalom. Şi Absalom, pe care-l unsesem să domnească peste noi, a murit în bătălie. De ce nu puneţi o vorbă pentru întoarcerea împăratului?”
La rândul său, împăratul David a trimis să spună preoţilor Ţadoc şi Abiatar: „Vorbiţi bătrânilor lui Iuda şi spuneţi-le: ,,Pentru ce aţi fi voi cei din urmă pentru întoarcerea împăratului în casa lui? (Căci ce se spunea în tot Israelul ajunsese până la împărat.) Voi sunteţi fraţii mei, sunteţi os din oasele mele şi carne din carnea mea. Pentru ce aţi fi voi cei din urmă pentru aducerea împăratului înapoi?”  Şi lui Amasa spuneţi-i aşa: ,,Nu eşti tu oare os din oasele mele şi carne din carnea mea? Să mă pedepsească Dumnezeu cu toată asprimea dacă nu vei fi înaintea mea pentru totdeauna căpetenia oştirii în locul lui Ioab! ”
David a înmuiat inima tuturor celor din Iuda, de parcă ar fi fost un singur om, şi au trimis să spună împăratului: „Întoarce-te, tu şi toţi slujitorii tăi.” Împăratul s-a întors şi a ajuns până la Iordan. Şi Iuda s-a dus la Ghilgal, ca să iasă înaintea împăratului şi să-l facă să treacă Iordanul” (2 Samuel 19:9-15).

Asta n-a durat însă mult pentru că Ioab a știut cum să-și rezolve singur și această problemă:

„Împăratul a zis lui Amasa: „Cheamă-mi peste trei zile pe bărbaţii lui Iuda, şi tu să fii de faţă aici.”
Amasa a plecat să cheme pe Iuda, dar a zăbovit peste vremea pe care i-o hotărâse împăratul.
David a zis atunci lui Abişai: „Şeba, fiul lui Bicri, ne va face acum mai mult rău decât Absalom. Ia tu însuţi pe slujitorii stăpânului tău şi urmăreşte-l, ca nu cumva să găsească cetăţi întărite şi să se ascundă dinaintea noastră.”
Şi Abişai a plecat, urmat de oamenii lui Ioab, de cheretiţi şi de peletiţi, şi de toţi vitejii; au ieşit din Ierusalim ca să urmărească pe Şeba, fiul lui Bicri. Când au fost lângă piatra cea mare care este la Gabaon, Amasa a ajuns înaintea lor. Ioab era încins cu o sabie pe deasupra hainelor de război, cu care era îmbrăcat; ea era legată la coapsă şi stătea în teacă şi, când a înaintat Ioab, sabia a alunecat.
Ioab a zis lui Amasa: „Eşti sănătos, frate?” Şi, cu mâna dreaptă, a apucat pe Amasa de barbă să-l sărute. Amasa n-a luat seamă la sabia care era în mâna lui Ioab, şi Ioab l-a lovit cu ea în pântece şi i-a vărsat măruntaiele pe pământ, fără să-i mai dea o a doua lovitură. Şi Amasa a murit” (2 Samuel 20:1-10).

Ca să se arate ultil și indispensabil pentru David, Ioab s-a dus apoi în urmărirea rivalului la tron:

„Ioab şi fratele său Abişai au urmărit pe Şeba, fiul lui Bicri.  Un bărbat dintre oamenii lui Ioab a rămas lângă Amasa şi zicea: „Cine vrea pe Ioab şi cine este pentru David? Să urmeze pe Ioab!”
Amasa se rostogolea în sânge în mijlocul drumului, şi omul acela, văzând că tot poporul se opreşte, a tras pe Amasa din drum, pe un câmp, şi a aruncat o haină pe el când a văzut că toţi cei ce ajungeau lângă el se opreau. După ce a fost luat din drum, fiecare a urmat pe Ioab, ca să urmărească pe Şeba, fiul lui Bicri.

Ioab a străbătut toate seminţiile lui Israel înspre Abel-Bet-Maaca şi toţi bărbaţii de seamă s-au strâns şi l-au urmat. Au venit şi au împresurat pe Şeba în Abel-Bet-Maaca şi au ridicat împotriva cetăţii un val care atingea întăritura. Tot poporul care era cu Ioab săpa zidul ca să-l facă să cadă.
Atunci, o femeie înţeleaptă a început să strige din cetate: „Ascultaţi, ascultaţi! Spuneţi, vă rog, lui Ioab: ,,Apropie-te până aici, căci vreau să-ţi vorbesc!”
El s-a apropiat de ea, şi femeia a zis: „Tu eşti Ioab?” El a răspuns: „Eu sunt.” Şi ea i-a zis: „Ascultă vorbele roabei tale.” El i-a răspuns: „Ascult.”
Şi ea a zis: „Odinioară era obiceiul să se spună: ,,Să întrebăm în Abel!” Şi totul se isprăvea astfel. Eu sunt una din cetăţile liniştite şi credincioase din Israel, şi tu cauţi să pierzi o cetate care este o mamă în Israel! Pentru ce ai nimici tu moştenirea Domnului?”
Ioab a răspuns: „Departe, departe de mine gândul să nimicesc sau să dărâm! Nu este aşa! Dar un om din muntele Efraim, numit Şeba, fiul lui Bicri, a ridicat mâna împotriva împăratului David; daţi-l încoace numai pe el, şi mă voi depărta de cetate.”
Femeia a zis lui Ioab: „Iată, capul lui îţi va fi aruncat peste zid.”
Şi femeia s-a dus şi a înduplecat pe tot poporul cu înţelepciunea ei; au tăiat capul lui Şeba, fiul lui Bicri, şi l-au aruncat lui Ioab. Ioab a sunat din trâmbiţă; s-au împrăştiat de lângă cetate şi fiecare s-a dus în cortul lui. Şi Ioab s-a întors la Ierusalim, la împărat” (2 Samuel 20:10-22).

Evenimentele au avut logica lor, deși situația i-a scăpat cu totul din mână lui David. Oamenii s-au dușmanit, s-au vorbit de rău, s-au înfruntat și s-au omorât unul pe altul fără ca David să aibă vreun cuvânt de spus sau să poată face ceva. Acceptă și tu că nu ești chemat să le rezolvi pe toate. Ai și tu limitările tale. Peste toate însă fi sigur că veghează Dumnezeu și providența Lui se va îngriji de toate și de fiecare în parte. Este lumea Lui și El va judeca și-i va pune la locul lui pe fiecare în parte.

Cap. XV – Conflict cu consecințele păcatului – moartea lui Absalom

Lecția practică: Frumusețea exterioară poate ascunde o inimă urâtă.
Text: 2. Samuel 13 —19

Frumusețea poate fi o binecuvântare. Frumusețea poate fi un blestem. Depinde de partea nevăzută a omului, de caracterul lui.

Absalom a fost omul unor ambiții nemăsurate și nejustificate. Viața lui este o poveste urâtă despre un om frumos. Nu degeaba se spune că uneori „Ce pe-afară e frumos, înăuntru-i găunos”, sau, în limbajul bâlciurilor călătoare: „Afară-i vopsit gardu’ / Înăuntru-i leopardu’! “

Cine a fost Absalom?

Absalom a fost doar pe jumătate israelit. Mama lui a fost „Maaca, fata lui Talmai, împăratul Gheşurului” (2 Samuel 3:3).

Biblia nu ne spune cum de a luat-o David ca nevastă, dar bănuim că a fost atras de frumusețea ei răpitoare. Ambii copii pe care i-a dăruit ea lui David au moștenit această frumusețe:

(mai mult…)

Cap. XII – Conflict cu pofte nestăpânite

Lecția practică: Cine se pocăiește este mai sfânt ca Marele Preot!
Text: 2 Samuel 11-12

N-aș povesti-o dacă n-ar fi spus-o mai întâi în public nenea Richard Wurmbrand și apoi a repetat-o de câteva ori și altora.

Erau anii târzii ai pregătirii pentru „marea trecere“ dincolo de cortina temporară a morții. Nenea Richard avea trăiri duhovnicești intense, ceasuri de curățire lăuntrică majoră. L-am găsit tulburat peste obișnuit în dimineața aceea …

„Am avut un vis, o vedenie. N-am spus-o nimănui. Nici lui Bințea. Se făcea că eram pe un munte foarte, foarte înalt, ca muntele Kilimangiaro din Tanzania, Africa. Mă uitam în sus, nu spre pământ, pentru că de sus venea spre mine un glas care mă întreba grav și pătruzător: „Richard, de ce nu ești un sfânt? După atâția ani de umblare cu Mine, de ce nu ești încă sfânt?“

(mai mult…)

Cap. X – Conflict cu Mical, fata lui Saul

Lecție: Dacă privești la Dumnezeu „în sus“ nu vei mai privi pe nimeni „de sus“!
Textul lecției: 2 Samuel 6

Cu ocazia aducerii chivotului la Ierusalim, David s-a închinat Domnului cu entuziasm și cu exuberanță:

„David juca din răsputeri înaintea Domnului şi era încins cu efodul de in subţire“.

„Astfel au suit David şi toată casa lui Israel chivotul Domnului în strigăte de bucurie şi în sunet de trâmbiţe“. (2 Samuel 6:14-15).

În pornirea lui nestăvilită, David a făcut temporar și lucrarea de preot. S-a făcut una cu leviții în cântec și una cu preoții în binecuvântarea poporului:

„După ce au adus chivotul Domnului, l-au pus la locul lui, în mijlocul cortului pe care-l ridicase David pentru chivot, şi David a adus înaintea Domnului arderi-de-tot şi jertfe de mulţumire. Când a isprăvit David de adus arderile de tot şi jertfele de mulţumire, a binecuvântat poporul în Numele Domnului oştirilor. Apoi a împărţit la tot poporul, la toată mulţimea lui Israel, bărbaţi şi femei, fiecăruia câte o pâine, o bucată de carne şi o turtă de stafide. Şi tot poporul a plecat, fiecare la casa lui“. (2 Sam. 6:17-19)

O singură persoană n-a împărtășit entuziasmul împăratului, Mical, nevasta tinereții lui:

„Pe când chivotul Domnului intra în cetatea lui David, Mical, fata lui Saul, se uita pe fereastră şi, văzând pe împăratul David sărind şi jucând înaintea Domnului, l-a dispreţuit în inima ei“ (2 Samuel 6:16)

„David s-a întors să-şi binecuvânteze casa. Mical, fata lui Saul, i-a ieşit înainte şi a zis: „Cu câtă cinste s-a purtat azi împăratul lui Israel descoperindu-se înaintea slujnicelor supuşilor lui, cum s-ar descoperi un om de nimic!” (2 Samuel 6:20). 

Observați că textul o prezintă pe Mical ca „fata lui Saul“, nu ca pe „nevasta lui David. Asta este foarte semnificativ. Mical semăna mult mai mult cu tatăl său Saul decât cu personalitatea lui David.

Contrastul dintre David și Mical poate și trebuie văzut ca o înfruntare între aroganța regală artificială a fetei lui Saul și smerenia popularului cioban pus de Dumnezeu în fruntea turmei poporului Său. David s-a uitat „în sus“ și L-a lăudat pe Dumnezeu cu toată ființa lui, Mical s-a uitat pe fereastră „în jos“ la scena dansului și s-a scârbit de dispreț. I s-a părut că David a necinstit oficiul împărătesc dansând cu oamenii de rând și fiind mult prea familiar cu „slujnicele supușulor lui“.

El s-a uitat de jos în sus, smerindu-se înaintea lui Dumnezeu. Ea s-a uitat de sus în jos, disprețuindu-l pe împăratul lui Israel.

Există o abandonare entuziastă într-o dăruire fără măsură pe care doar cei foarte îndrăgostiți o pot pricepe. David Îl iubea cu toată ființa sa pe Domnul. Avem un exemplu asemănător în femeia păcătoasă care și-a risipit comoara de mir curat din vasul de alabastru pentru că L-a iubit pe Domnul Isus (Luca 7:36-50). Diferența dintre David și Mical este umbra diferenței dintre David și Saul. Dacă Saul nu s-ar fi semețit plin de mândrie ar fi rămas pe tron. Mical avea complexul de superioritate a celei care a fost parte din casa regală. Mirosea a putregai pe dinăuntru, iar vorbele ei au scos duhoarea în afară.

Cine a fost această femeie?

Recitind textele din 1 Samuel 18:1-30, 19:1-18, 2 Samuel 3:13-16, și 6:12-23 vom putea reface ceva din istoria ei.

Prima dată când ne întâlnim cu Mical o vedem ca pe o fetișcană îndrăgostită peste cap de chipeșul tânăr cântăreț adus la curtea tatălui ei Saul.

„Mical, fata lui Saul, iubea pe David. Au spus lui Saul, şi lucrul i-a plăcut.“ (1 Samuel 18:20).

Unele traduceri spun chiar că Saul „și-a frecat mâinile de anticipație“. Pentru că-l dorea drept ginere? Nu, ci pentru că-l dorea mort! Tânărul ajunsese periculos de popular, scandalos de aplaudat și nesuferit de admirat în cântece populare. Saul nu-l putea suferi. Îl detesta și căuta o cale să scape de el. Mical s-a văzut folosită de Tatăl ei pentru uciderea iubitului ei.

„El îşi zicea: „I-o voi da ca să-i fie o cursă şi să cadă sub mâna filistenilor” (1 Samuel 18:29).

Saul a pus la cale un plan ca să-l omoare pe David prin mâna filistenilor, cerându-i lui David ca probă a vredniciei „o sută de prepuțuri de-ale filistenilor“. El spera că va fi omorât de filisteni:

„Şi Saul a zis lui David pentru a doua oară: „Astăzi îmi vei fi ginere”.
Saul a dat slujitorilor săi următoarea poruncă: „Vorbiţi în taină lui David şi spuneţi-i: ,,Iată că împăratul e binevoitor faţă de tine şi toţi slujitorii lui te iubesc; fii acum ginerele împăratului.”
Slujitorii lui Saul au spus aceste lucruri la urechile lui David. Şi David a răspuns: „Credeţi că este uşor să fii ginerele împăratului? Eu sunt un om sărac şi de puţină însemnătate.” Slujitorii lui Saul i-au spus ce răspunsese David.
Saul a zis: „Aşa să vorbiţi lui David: ,,Împăratul nu cere nici o zestre; ci doreşte o sută de prepuţuri de ale filistenilor, ca să-şi răzbune pe vrăjmaşii lui.” Saul avea de gând să facă pe David să cadă în mâinile filistenilor.
Slujitorii lui Saul au spus aceste cuvinte lui David, şi David a primit ce i se ceruse ca să fie ginerele împăratului. Înainte de vremea hotărâtă, David s-a sculat, a plecat cu oamenii lui şi a ucis două sute de oameni dintre filisteni; le-a adus prepuţurile şi a dat împăratului numărul întreg, ca să fie ginerele împăratului. Atunci, Saul i-a dat de nevastă pe fiică-sa Mical. Saul a văzut şi a înţeles că Domnul era cu David şi fiică-sa, Mical, iubea pe David“ (1 Samuel 18:17-28).

Care era problema lui Saul? Gelozia:

„Saul s-a temut din ce în ce mai mult de David şi toată viaţa i-a fost vrăjmaş.“ (1 Samuel 18:25).

Ca un șarpe veninos, Saul a turnat în căsătoria lui David cursele unui socru ucigaș.

Când s-a hotărât să-l omoare de-a binelea, Mical și-a averizat soțul:

„Saul a trimis nişte oameni acasă la David ca să-l pândească şi să-l omoare dimineaţa. Dar Mical, nevasta lui David, i-a dat de ştire şi i-a zis: „Dacă nu fugi în noaptea aceasta, mâine vei fi omorât.” Ea l-a pogorât pe fereastră şi David a plecat şi a fugit. Aşa a scăpat“ (1 Samuel 19:11-12).

Ca să-i dea timp să fugă cât mai departe, Mical a făcut o mică înșelătorie:

„În urmă, Mical a luat terafimul şi l-a pus în pat; i-a pus o piele de capră în jurul capului şi l-a învelit cu o haină.
Când a trimis Saul oamenii să ia pe David, ea a zis: „Este bolnav.”
Saul i-a trimis înapoi să-l vadă şi a zis: „Aduceţi-l la mine, în patul lui, ca să-l omor.”
Oamenii aceia s-au întors şi iată că terafimul era în pat şi în jurul capului era o piele de capră. Saul a zis către Mical: „Pentru ce m-ai înşelat în felul acesta şi ai dat drumul vrăjmaşului meu şi a scăpat?” Mical a răspuns lui Saul: „El mi-a zis: ,,Lasă-mă să plec ori te omor!’” (1 Samuel 19:14-17).

Răspunsul lui Mical a fost magistral. În cuvintele ei, ea a spus cam așa: „M-ai vândut unui om războinic pentru o mie de prepuțuri. O sută de filisteni nu i-au putut ține piept, crezi că aș fi putut face-o eu?“

Până aici, Mical a fost o soție iubitoare și o fată deșteaptă și întreprinzătoare; dar … din cauza luptelor cu Saul, David a stat departe de tânăra nevastă cam paisprezece ani. David n-a chemat-o la sine … sau poate că ea a preferat să nu se ducă … Nu știm precis. Ce știm este că după acești ani, când i-a căzut bine, David s-a gândit să facă din aducerea ei proba credincioșiei lui Abner.

„Bine, voi face legământ cu tine, dar îţi cer un lucru: să nu-mi vezi faţa decât dacă-mi vei aduce mai întâi pe Mical, fata lui Saul, când vei veni la mine” (2 Samuel 3:13).

David a dublat cererea lui făcând-o direct lui Iș-Boșet, împăratul lui Abner:

„Şi David a trimis soli lui Iş-Boşet, fiul lui Saul, să-i spună: „Dă-mi pe nevastă-mea Mical, cu care m-am logodit pentru o sută de prepuţuri de la filisteni” (2 Samuel 3:14).

Mical nu stătuse însă tot timpul acesta văduvă. Era acum soția altuia. S-a căsătorit din dragoste? A făcut-o din plictiseală sau din lipsa a ceva mai bun? Nu știm. Citim însă cu n-a vărsat prea multe lacrimi când a fost să plece de la bărbatul ei și să vină la David. A fost o melodramă. De plâns însă, prin contrast, ni se spune că a plâns doar soțul ei:

„Iş-Boşet a trimis s-o ia de la bărbatul ei, Paltiel, fiul lui Laiş. Şi bărbatul ei a mers după ea plângând până la Bahurim. Atunci, Abner i-a zis: „Pleacă şi întoarce-te!” Şi el s-a întors“ (2 Samuel 3:15-16).

Mical n-a plâns. Se întorcea la curtea împărătească. La urma urmei, David fusese prima ei dragoste și probabil că mai rămăsese în ea ceva iubire și pentru el.

Întoarsă la David, Mical s-a văzut însă doar membra unui harem. S-a reîndrăgositi de David? Poate că da, poate că nu. Era însă sigur îndrăgostită de rangul regal. Biblia ne spune că în ocazia dansului țopăit prilejuit de aducerea chivotului la Ierusalim, femeia aceasta l-a disprețuit în inima ei.

Mical n-a învățat nimic din istoria tatălui ei, așa că David a trebuit să îi spună cuvinte dure, cuvinte cu referire directă la trecutul vinovat al casei tatălui ei:

„David a răspuns Micalei: „Înaintea Domnului, care m-a ales mai presus de tatăl tău şi de toată casa lui, ca să mă pună căpetenie peste poporul Domnului, peste Israel, înaintea Domnului am jucat. Vreau să mă arăt şi mai de nimic decât de data asta şi să mă înjosesc în ochii mei, totuşi voi fi în cinste la slujnicele de care vorbeşti.” Şi Mical, fata lui Saul, n-a avut copii până în ziua morţii ei“ (2 Samuel 6:11-23).

Nu cred că David a lipsit-o de datoria lui de soț, ci mai degrabă că ea a avut o lipsă de fertilitate dată direct ca pedeapsă de Dumnezeu și n-a avut copii nici înaintea acestui incident, când era cu celălalt bărbat sau cu David. Neamul lui Saul n-a avut urmași prin ea, ca nu cumva ei să pretindă mai târziu dreptul la tron. În conflictul de atunci, Dumnezeu s-a pronunțat în favoarea lui David. El a rămas un far luminos în istorie. Mical a rămas … o simplă istorie din care trebuie să învățăm astăzi.

Falsul sentiment de superioritate, spiritul aristocratic lumesc și mândria orgolioasă n-au ce căuta în împărăția copiilor lui Dumnezeu și nici în adunările creștine de astăzi. Cine „se uită de sus“ spre oameni nu s-a uitat suficient de smerit „în sus“ spre Dumnezeu.

Ca și David, fii entuziast, extravagant și risipitor în închinarea ta către Domnul. Lasă entuziasmul să-L înalțe pe El și trăiește-ți foarte necesara „lepădare de sine“, fără să-ți pese de ceea ce vor spune oamenii.

Cap. VIII – Conflict cu tristețea

Lecția practică: Viața nu e cum îți dorești, ci cum ți se-ntâmplă.
Text: 1 Samuel 31; 2 Samuel 1-4

Bucuria ne duce pe înălțimi. Suferința ne coboară în adâncuri. Avem nevoie și de una și de cealaltă, asemenea pomilor cu crengi și rădăcini. Cu cât coroana este mai bogată, cu atât rădăcinile trebuiesc înfipte mai adânc ca să dea stabilitate și substanță. Toate situațiile în care suntem sau vom trece vreodată prin viață vor fi complexe. Vom avea motive să fim veseli și vom avea motive de tristețe. Vom dobândi ce ne-am dorit, dar de fiecare dată vom descoperi că împreună cu ele vom avea parte de alte neajunsuri și alte solicitări sfâșietoare.

Copilul așteaptă cu nerăbdare să se ducă la școală, dar după o vreme ar vrea să nu se mai ducă și să stea acasă. Tânărul se uită cu înfrigurare pe lista celor admiși la facultate, dar după aceea descoperă că a dat admiterea la nopți nedormite, la cursuri dificile și la profesori fără inimă. Studentul își invidiază părinții pentru că „au bani“. În curând îi va avea și el, dar va descoperi că împreună cu banii se înmulțesc și „cei ce îi papă“. Vrea să se însoare și dorește mâna unei prințese ca în basme, dar după nuntă descoperă că ea a venit „la pachet“ cu mama ei, cu tatăl ei, cu toate rudele ei și cu o seamă de obiceiuri care-i erau străine. Adultul visează să aibă și el casa lui, dar descoperă apoi povara ratelor, corvoada nesfârșită a reparațiilor și robia curățeniei. Căsătoritul vrea să-și redobândească libertatea de dinaintea căsătoriei, dar descoperă că divorțul nu este o simplificare, ci cea mai mare complicare a lucrurilor. Încearcă o a doua căsătorie, dar asta este și mai rău …

Pentru David, tristețea a fost fața nevăzută a bucuriei. Iată-l scăpat de persecuția lui Saul, dar în loc să cânte o cântare de bucurie, cântă una de jale, în loc să urce extazul unei dorințe împlinite, coboară în tenebrele tragediilor. Așa este viața. Vei avea parte de dulce și vei avea parte de amar. Niciunul din noi nu ne putem sustrage acestei ambivalențe cotidiene.

Și ce să faci atunci? Răspunsul îl vei afla în aceste prime capitole din 2 Samuel. Pe scurt, el este acesta: când trebuie să plângi, plângi, când trebuie să te bucuri, bucură-te. Când trebuie să pedepsești, pedepsește. Când trebuie să ierți, iartă din toată inima. Trăiește-ți viața cu intensitate și învață că dincolo de așteptările de azi vor veni încercările de mâine. Dumnezeu nu ne dă ceea ce ne așteptăm, dar întotdeauna ne dă ceea ce ne trebuie pentru desăvârșirea caracterului nostru.

Cine a crezut că David a scăpat de necazuri odată cu moartea lui Saul s-a înșelat amarnic! Dumnezeu a mai avut de lucrat mult la caracterul lui. Primele patru capitole din 2 Samuel ilustrează acest lucru. În loc de bucurie, ele sunt pline de tristețe.

Ne aflăm într-una dintre cele mai tulburi, mai complexe și mai confuze etape din viața lui David. Aparent i se împlinesc dorințele, dar … îl apucă plânsul. Care i-au fost motivele? Despre ce fel de tristețe a fost vorba?

I. Tristețe datorită înfrângerii evreilor în lupta cu filistenii și datorită morții lui Saul și Ionatan. În ceea ce-l privește pe Saul, ni se dau două variante, cea a sinuciderii și cea a uciderii lui de către un tânăr amalecit. Prima este cea adevărată și o găsim în textul inspirat al Scripturii repetată în 1 Cronici 10:1-14, iar cea de a doua este varianta unui om care a vrut să profite din tragedia lui Saul și a ajuns să-și piardă viața.

Jalea lui David pentru moartea dușmanilor lui, mai întâi pentru Saul și Ionatan, iar mai târziu pentru Abner, generalul ostil lui David, poate trece drept fățărnicie și „teatru“. Unii spun că ele au fost căile prin care David a căutat să câștige poporul loial lui Saul de partea sa. Aceasta presupune însă o dușmănie răzbunătoare pe care a pariat și tânărul amalecit care a venit să-i spună că el l-a ucis pe fostul împărat dușman. A pariat și a pierdut, pentru că presupunerea sa a fost greșită. El l-a crezut pe David un om cu o gândire „lineară“, unidimensională, conform căreia iubim pe prieteni și urâm pe vrăjmași. David depășise însă psihologia aceasta copilărească …

Într-adevăr, în copilărie oamenii văd totul simplist, în alb și negru. Făt Frumos este bun , iar zmeul este rău. Zâna poate fi „cea bună“ sau „cea rea“. N-a auzit nimeni de o zână „așa și așa“. Copilăria nu poate pricepe realitatea nuanțelor.

David era deja un om complex, matur, care înțelegea că toți oamenii sunt un amestec de bine și rău, că manifestările depind foarte mult de împrejurări, iar răul se poate transforma întotdeauna în bine și binele în rău.

Tristețea lui la moartea lui Saul nu este ipocrită și nici „de fațadă“. Dacă ar fi fost așa i-ar fi pomenit și pe ceilalți fii ai lui Saul care muriseră. David plânge și plânge din toată inima.

„David şi-a apucat hainele şi le-a sfâşiat şi toţi oamenii care erau lângă el au făcut acelaşi lucru. Au jelit, au plâns şi au postit până seara de durere pentru Saul, pentru fiul său Ionatan, pentru poporul Domnului, fiindcă fuseseră tăiaţi cu sabia“ (1 Samuel 1:11-12).

Așa cum am spus deja în capitolele trecute, în Saul era mare parte din Ionatan pe care-l educase, iar David a respectat până la capăt pe omul care a avut harul să fie „alesul Domnului“:

„David a zis tânărului care-i adusese aceste veşti: „De unde eşti?”
Şi el a răspuns: „Sunt fiul unui străin, al unui amalecit.”
David i-a zis: „Cum nu ţi-a fost frică să pui mâna pe unsul Domnului şi să-l omori?”
Şi David a chemat pe unul din oamenii lui şi a zis: „Apropie-te şi omoară-l!” Omul acela a lovit pe amalecit, care a murit.  
Şi David i-a zis: „Sângele tău să cadă asupra capului tău, căci gura ta a mărturisit împotriva ta, fiindcă ai zis: ,,Am omorât pe unsul Domnului! ” (2 Samuel 1:13-16).

Trebuie să spunem că Saul începuse să se sinucidă de foarte multă vreme, începând cu prima lui neascultare față de voia Domnului:

„Saul a murit pentru că s-a făcut vinovat de fărădelege faţă de Domnul, al cărui cuvânt nu l-a păzit“ (1 Cronici 10:13).

Suferința lui David este autentică. Din ea s-a născut și lauda și răsplătirea celor din Iabesul Galaadului care și-au riscat viața ca să ia trupurile batjocorite ale lui Saul și Ionatan și să le dea o înmormântare decentă la ei acasă:

„Au dat de ştire lui David că oamenii din Iabesul Galaadului au îngropat pe Saul. David a trimis nişte soli oamenilor din Iabesul Galaadului să le spună: „Binecuvântaţi să fiţi de Domnul, fiindcă aţi arătat astfel bunăvoinţă faţă de Saul, stăpânul vostru, şi l-aţi îngropat! Şi acum, Domnul să vă arate bunătate şi credincioşie! Vă voi face şi eu bine, pentru că v-aţi purtat astfel. Să vi se întărească mâinile şi fiţi viteji, căci stăpânul vostru Saul a murit, şi pe mine m-a uns casa lui Iuda împărat peste ea“ (2 Samuel 2:4-7).

Cei din Iabesul Galaadului fuseseră izbăviți în urmă cu 40 ani de una din intervențiile lui Saul (1 Samuel 11:1-11) și și-au riscat viața ca să cinstească moartea binefăcătorului lor. Din considerații legate de protecția împotriva unor infecții, cei din Iabes au luat cadavrele intrate în descompunere și „le-au ars“ (aviz celor care se împotrivesc cremării), îngropând apoi oasele rămase (1 Samuel 31:12-13).

Tristețea lui David s-a revărsat într-o cântare de jale (2 Samuel 1:17-27). De murit au murit patru persoane, Saul și cei trei fii ai săi, dar David face cântarea doar pentru Saul și, mai ales, pentru Ionatan.

„Saul şi Ionatan, care s-au plăcut şi s-au iubit în timpul vieţii lor,
n-au fost despărţiţi nici la moarte;
erau mai uşori decât vulturii,
mai tari decât leii“ (2 Samuel 1:23).

Așa este viața! Când este vremea plânsului, plângi. Nu la întâmplare ți-a dat Dumnezeu lacrimi! David nu numai că a scris o cântare de jale, dar i-a obligat pe toți ceilalți s-o cânte. Ajunseseră într-o zi de jale:

„Iată cântarea de jale pe care a alcătuit-o David pentru Saul şi fiul său Ionatan şi pe care a poruncit s-o înveţe copiii lui Iuda. Este numită Cântarea Arcului şi se află scrisă în Cartea Dreptului“ (2 Samuel 1:17-18).

Prin alegerile pe care le face, David începe să crească înaintea lui Dumnezeu, în el însuși și înaintea oamenilor. Deciziile tristeții lui vor câștiga încet, încet simpatia și inima întregii națiuni. Deocamdată însă …

II. David a fost trist și datorită refuzului celorlalte seminții. Normal ar fi fost ca odată cu moartea lui Saul, tot Israelul să vină și să-l facă împărat. Mesajul lui David anticipa un astfel de lucru:

„Să vi se întărească mâinile şi fiţi viteji, căci stăpânul vostru Saul a murit, şi pe mine m-a uns casa lui Iuda împărat peste ea” (2 Samuel 27).

N-au făcut-o decât cei din Iuda, propria lui seminție … Și aceasta a fost însă o etapă în planul prestabilit de Dumnezeu. David trebuia să învețe să rămână smerit:

„După aceea, David a întrebat pe Domnul: „Să mă sui în vreuna din cetăţile lui Iuda?” Domnul i-a răspuns: „Suie-te”. David a zis: „Unde să mă sui?” Şi Domnul a răspuns: „La Hebron”. David s-a suit acolo cu cele două neveste ale sale: Ahinoam din Izreel şi Abigail din Carmel, nevasta lui Nabal. David a luat cu el şi pe oamenii care erau la el, pe fiecare cu casa lui, şi au locuit în cetăţile Hebronului. Bărbaţii lui Iuda au venit şi au uns acolo pe David ca împărat peste casa lui Iuda“ (2 Samuel 2:1-4).

Niciuna din celelalte seminții ale lui Israel nu s-au grăbit însă să se apropie de David. În inima lor stăruia încă imaginea lui David aliat cu filistenii, integrat în împărăția lui Achiș și pornit să lupte împotriva poporului lui Dumnezeu. Opinia publică nu-i era favorabilă. Imaginea lui era șifonată rău și va trebuie să se întâmple câteva lucruri foarte importante pentru ca „toate semințiile lui Israel să vină la David, în Hebron“ cum scrie în 2 Samuel 5:1. Puternicul Abner trece peste ceea ce știa despre Dvaid și „inventează“ el un nou împărat. În poporul Domnului, Abner n-are timp să stea de vorbă cu Domnul, ci ia inițiative personale. El face și desface împărății.

Sub influența lui, în loc să vină la David, celelalte seminții îl pun pe tron pe unul din fiii din casa lui Saul, unul care nu fusese în lupta în care murise tatăl său și frații lui:

„Însă Abner, fiul lui Ner, căpetenia oştirii lui Saul, a luat pe Iş-Boşet, fiul lui Saul, şi l-a trecut la Mahanaim. L-a pus împărat peste Galaad, peste gheşuriţi, peste Izreel, peste Efraim, peste Beniamin, peste tot Israelul. Iş-Boşet, fiul lui Saul, era în vârstă de patruzeci de ani când s-a făcut împărat al lui Israel şi a domnit doi ani. Numai casa lui Iuda a rămas lipită de David. Timpul cât a domnit David la Hebron peste casa lui Iuda a fost de şapte ani şi şase luni“ (2 Samuel 2:8-11).

Pierise din țară ecoul refrenul care-l făcuse celebru și stârnise mânia împăratului Saul:

„Saul a bătut miile lui,
iar David, zecile lui de mii.”

Saul s-a mâniat foarte tare şi nu i-a plăcut vorba aceasta. El a zis: „Lui David îi dau zece mii şi mie-mi dau mii! Nu-i mai lipseşte decât împărăţia” (1 Samuel 18:7-8).

David a trebuit să învețe să fie smerit, să plătească prețul greșelilor sale și să … aștepte.

Ai zice că într-o împărăție, împăratul conduce, dar iată că în jurul lui David se țese un conflict între doi oameni cu voință puternică, doi generali de armată: Ioab, conducător în armata lui David, și Abner, conducătorul armatei lui Saul. În aceste capitole vedem cum situația îi scapă lui David de sub control și cum acești oameni cu personalități puternice fac și desfac treburile împărăției.

N-aș vrea să mă înțelegeți greșit, oamenii aceștia nu sunt neapărat răi. Sunt și răi și buni, un amestec așa cum este în fiecare dintre noi. Dar asta nu este important aici. Important este că ei sunt tipul de oameni care „nu se pot subordona“; ei trebuie să fie întotdeauna mai mari decât cei mari. Nu așteaptă, nu ascultă și nu întreabă, ci fac ceea ce-i taie capul. Avem și astăzi printre noi astfel de persoane și multe din conflictele fraticide se nasc din „inițiativele“ lor.

III. Tristețea lui David s-a amplificat din cauză că s-a văzut conducătorul unei fracțiuni atrasă într-un război civil fraticid.

Ambiția lui Abner, care l-a pus cu de la sine putere pe Iș-Boșet pe tron a târât națiunea într-un conflict crunt. David se uită neputincios la ceea ce se întâmplă. Este una să fi stăpân pe situație și alta să fi spectator. Viața nu e cum dorești, ci cum ți se-ntâmplă. Mereu parcă ceea ce aduce David poporului este … război. O vreme a fost cu Saul, iar acum, prin Abner, este cu un fiu al lui Saul.

Lupta pentru tron risca să se transforme într-un abator nemilos și asta le-a fost arătat de Dumnezeu într-o întâmplare unică în analele războaielor:

„Abner, fiul lui Ner, şi oamenii lui Iş-Boşet, fiul lui Saul, au ieşit din Mahanaim ca să meargă asupra Gabaonului. Ioab, fiul Ţeruiei, şi oamenii lui David au pornit şi ei. S-au întâlnit la iazul din Gabaon şi s-au oprit unii dincoace de iaz şi ceilalţi dincolo. Abner a zis lui Ioab: „Să se scoale tinerii aceştia şi să se bată înaintea noastră!” Ioab a răspuns: „Să se scoale!” S-au sculat şi au înaintat în acelaşi număr: doisprezece din Beniamin pentru Iş-Boşet, fiul lui Saul, şi doisprezece inşi ai lui David. Fiecare, apucând pe potrivnicul lui de cap, i-a împlântat sabia în coastă şi au căzut toţi deodată. Şi locul acela de lângă Gabaon s-a numit Helcat-Haţurim (Locul Săbiilor)“ (2 Samuel 2:12-16).

În luptele care au urmat, Abner l-a ucis, vrând-nevrând, pe Asael, fratele lui Ioab și verișorul lui David (2 Samuel 2:18-23). Interesant și semnificativ este că Abner a ezitat inițial să-l omoare pe Asael nu de teama lui David, ci de a lui Ioab! Oamenii aceștia puternici și orgolioși știau foarte bine unul de celălalt și se supravegheau ca doi rivali.

„Abner a zis iarăşi lui Asael: „Abate-te dinapoia mea. Pentru ce să te lovesc şi să te trântesc la pământ? Cum voi ridica apoi faţa înaintea fratelui tău Ioab?” (2 Samuel 2:22).

Când biruința a înclinat în favoarea armatei lui David, Abner a propus o încheiere a ostilităților:

„Abner a chemat pe Ioab şi a zis: „Oare mereu are să sfâşie sabia? Nu ştii că la sfârşit va fi amar? Până când vei pregeta să spui poporului să nu mai urmărească pe fraţii lui?”
Ioab a răspuns: „Viu este Dumnezeu că, dacă n-ai fi vorbit, poporul n-ar fi încetat până mâine dimineaţă să urmărească pe fraţii lui.”
Şi Ioab a sunat din trâmbiţă şi tot poporul s-a oprit; n-au mai urmărit pe Israel şi nici nu s-au mai bătut. Abner şi oamenii lui au mers toată noaptea în câmpie; au trecut Iordanul, au străbătut în întregime Bitronul şi au ajuns la Mahanaim.
Ioab s-a întors de la urmărirea lui Abner şi a adunat tot poporul: lipseau nouăsprezece inşi din oamenii lui David şi Asael. Dar oamenii lui David omorâseră trei sute şaizeci de inşi din bărbaţii lui Beniamin şi ai lui Abner. Au luat pe Asael şi l-au îngropat în mormântul tatălui său, la Betleem. Ioab şi oamenii lui au mers toată noaptea şi li s-au revărsat zorile în Hebron“ (2 Samuel 2:26-32).

Tristețea lui David s-a accentuat apoi și mai mult când, Ioab, răzbunând sângele fratelui său Asael, l-a asasinat mișelește pe Abner. Cum de devenise generalul rivalului său la tron un om după care să plângă David?

În providența divină, între noul împărat al semințiilor lui Israel, Iș-boșet și Abner s-a iscat o ceartă din cauza unei țiitoare a lui Saul. Abner s-a culcat cu ea și lui Iș-Boșet nu i-a plăcut. Asta a fost picătura care a făcut ca Abner să se întoarcă împotriva noului împărat. În logica lui, Iș-boșet ar fi trebuit să-i fie recunoscător că i-a dat o națiune întreagă, nu să se revolte că i-a furat o țiitoare din casa regală (2 Samuel 3:6-8). Din străfundurile conștiinței a răsunat atunci convertirea lui Abner la David:

„Abner s-a mâniat foarte rău de cuvintele lui Iş-Boşet şi a răspuns: „Oare cap de câine sunt eu şi ţin cu Iuda? Eu dau astăzi dovadă de bunăvoinţă faţă de casa tatălui tău Saul, faţă de fraţii şi prietenii lui, nu te-am dat în mâinile lui David, şi astăzi îmi bagi vină pentru un păcat făcut cu femeia aceasta? Dumnezeu să pedepsească cu toată asprimea pe Abner, dacă nu voi face cum a jurat Domnul lui David, când i-a spus că împărăţia va fi luată de la casa lui Saul şi că scaunul de domnie al lui David va fi ridicat peste Israel şi peste Iuda, de la Dan până la Beer-Şeba” (2 Samuel 3:8-10).

Iată dovada că Abner știa care este voia Domnului, dar fusese prea mândru și orgolios ca să țină seama de ea.

Conștient că Abner este adevărata „putere din spatele tronului“ și că fără Abner nu-l ascultă nimeni, Iș-Boșet nu i-a răspuns nimic, dar era deja prea târziu. Mânios, Abner s-a dus la David și i-a propus să-l facă împărat peste tot Israelul. Abner acesta nu suporta gândul că Ioab va fi general peste armata Israelului și că el va dispare în umbră. Tot așa cum până atunci trecuse cu vederea că Dumnezeu îl unsese deja pe David ca împărat, trece acum la fel de ușor peste Iș-Boșet și peste opinia publică pe care tot el o născuse în Israel. Supărat pe Iș-Boșet, el i-a declarat credință lui David și s-a dus în toată țara să convingă celelalte seminții:

„Abner a trimis soli la David să-i spună din partea lui: „A cui este ţara? Fă legământ cu mine, şi mâna mea te va ajuta să întorci la tine pe tot Israelul” … „Abner a stat de vorbă cu bătrânii lui Israel şi le-a zis: „Odinioară voi doreaţi să aveţi împărat pe David; puneţi-l acum, căci Domnul a zis despre el: ,,Prin robul Meu David voi izbăvi pe poporul Meu Israel din mâna filistenilor şi din mâna tuturor vrăjmaşilor lui.”
Abner a vorbit şi lui Beniamin şi s-a dus să spună în auzul lui David la Hebron ce hotărâse Israel şi toată casa lui Beniamin. A ajuns la David în Hebron, însoţit de douăzeci de oameni, şi David a dat un ospăţ în cinstea lui Abner şi a celor care erau cu el.
Abner a zis lui David: „Mă voi scula şi voi pleca să strâng tot Israelul la domnul meu, împăratul, ca să facă legământ cu tine şi să domneşti în totul după dorinţa ta”. David a dat drumul lui Abner, care a plecat în pace“ (2 Samuel 3:12, 17-21).

Totul părea că merge acum ca pe roate și David s-a încrezut în Abner. Dintr-un anumit punct de vedere, David l-a justificat pe Abner. Omul acesta a fost verișorul lui Saul (1 Samuel 14:50 ) și a fost normal să țină la casa rudei sale. … David a crezut că Dumnezeu i-a schimbat acum inima și că va fi pe viitor un general de nădejde în împărăția lui.

Numai că … întors între timp dintr-o misiune de luptă, generalul în funcție al lui David, verișorul Ioab, a aflat de toate acestea. Gurile rele spun că s-a speriat de eventualitatea în care Abner avea să-i ia locul la dreapta lui David și, profitând de dreptul divin de a răzbuna sângele fratelui său Asael, i-a trimis vorbă vicleană lui Abner să se întoarcă la Hebron, nu l-a lăsat însă să intre în cetate, ci l-a asasinat mișelește în poarta cetății.

„Şi Ioab, după ce a plecat de la David, a trimis pe urmele lui Abner nişte soli care l-au adus înapoi de la fântâna fără apă Sira: David nu ştia nimic. Când s-a întors Abner la Hebron, Ioab l-a tras deoparte în mijlocul porţii ca să-i vorbească în taină şi l-a lovit acolo în pântece şi l-a omorât, ca să răzbune moartea fratelui său Asael“ (2 Samuel 3:26-27).

De ce în poarta cetății? Pentru că Hebronul era una din „cetățile de scăpare“ și Ioab n-ar fi avut dreptul să-l omoare dacă intra înăuntru!:

„Domnul a vorbit lui Iosua şi a zis:
„Vorbeşte copiilor lui Israel şi spune-le: ,,Hotărâţi-vă, cum v-am poruncit prin Moise, cetăţi de scăpare, unde să poată fugi ucigaşul care va omorî pe cineva fără voie, fără să aibă vreun gând să-l omoare; ele să vă fie un loc de scăpare împotriva răzbunătorului sângelui. Ucigaşul să fugă într-una din aceste cetăţi, să se oprească la intrarea porţii cetăţii şi să spună întâmplarea lui bătrânilor cetăţii aceleia; ei să-l primească la ei în cetate şi să-i dea o locuinţă, ca să locuiască împreună cu ei. Dacă răzbunătorul sângelui îl va urmări, ei să nu dea pe ucigaş în mâinile lui, căci fără să vrea a omorât pe aproapele lui şi fără să-i fi fost vrăjmaş mai înainte. El să rămână în cetatea aceasta până se va înfăţişa înaintea adunării ca să fie judecat, până la moartea marelui preot care va fi atunci în slujbă. Atunci, ucigaşul să se întoarcă şi să intre iarăşi în cetatea şi în casa lui, în cetatea de unde fugise.”
Ei au pus deoparte Chedeşul în Galileea, în muntele lui Neftali; Sihemul în muntele lui Efraim şi Chiriat-Arba, sau Hebronul, în muntele lui Iuda“ (Iosua 20:1-7; Numeri 35:9-29).

Ioab nu l-a acceptat pe David ca reprezentant al lui Dumnezeu în țară sau, cel puțin, n-a făcut-o întotdeauna. Ioab prefera să facă ceea ce-l tăia pe el capul. El i-a fost împăratului David un ghimpe incomod și adeseori dureros. David nu l-a putut pedepsi pe Ioab pentru crima făcută, căci era apărat de Legea lui Moise, dar nu i-a iertat niciodată fapta mișelească. Uciderea lui Ioab a fost una din poruncile pe care i le-a lăsat cu limbă de moarte fiului său Solomon:

„Ştii ce mi-a făcut Ioab, fiul Ţeruiei, ce a făcut celor două căpetenii ale oştirii lui Israel, lui Abner, fiul lui Ner, şi lui Amasa, fiul lui Ieter. I-a omorât; a vărsat în timp de pace sânge de război şi a pus sângele de război pe cingătoarea cu care era încins la mijloc şi pe încălţămintea din picioare. Fă după înţelepciunea ta şi să nu laşi ca perii lui cei albi să se pogoare în pace în Locuinţa morţilor“ (1 Regi 2:5-6).

Asasinarea lui Abner a făcut să curgă iar tristețea din inima lui David. Așa a izvorât cea de a doua cântare de jale din aceste prime capitole din 2 Samuel. Tot Israelul a înțeles atunci că David n-a fost complice la cele întâmplate:

„David a aflat apoi şi a zis: „Nevinovat sunt eu şi împărăţia mea pe vecie înaintea Domnului de sângele lui Abner, fiul lui Ner. Sângele acesta să cadă asupra lui Ioab şi asupra întregii case a tatălui său! Totdeauna să fie în casa lui Ioab cineva atins de o scurgere de sămânţă sau de lepră, sau care să se rezeme în cârjă, sau să cadă ucis de sabie, sau să ducă lipsă de pâine!”
Astfel, Ioab şi fratele său Abişai au omorât pe Abner pentru că omorâse pe fratele lor Asael în lupta de la Gabaon.
David a zis lui Ioab şi întregului popor care era cu el: „Rupeţi-vă hainele, încingeţi-vă cu saci şi bociţi-vă înaintea lui Abner!” Şi împăratul David mergea în urma sicriului.
Au îngropat pe Abner la Hebron. Împăratul a ridicat glasul şi a plâns la mormântul lui Abner, şi tot poporul plângea. Împăratul a făcut următoarea cântare de jale pentru Abner şi a zis:

„Să moară Abner cum moare un mişel?
N-aveai nici mâinile legate,
Nici picioarele puse în lanţuri
Ai căzut cum cade cineva înaintea celor răi!”

Şi tot poporul a plâns şi mai mult după Abner.
Tot poporul s-a apropiat de David ca să-l facă să mănânce ceva cât era încă ziuă, dar David a jurat zicând:
„Să mă pedepsească Dumnezeu cu toată asprimea dacă voi gusta pâine sau altceva înainte de apusul soarelui!”
Lucrul acesta a fost cunoscut şi plăcut la tot poporul; toţi au găsit că era bine ce făcuse împăratul. Tot poporul şi tot Israelul au înţeles în ziua aceea că Abner, fiul lui Ner, nu fusese ucis din porunca împăratului.
Împăratul a zis slujitorilor săi: „Nu ştiţi că o căpetenie, un om mare, a căzut astăzi în Israel? Eu sunt încă slab, măcar că am primit ungerea împărătească, şi oamenii aceştia, fiii Ţeruiei, sunt prea puternici pentru mine. Domnul să răsplătească după răutatea celui ce a făcut răul!” (2 Samuel 3:28-39).

IV. La toată această suită de morți din jurul lui, David a trebuit să mai asiste neputincios la încă una. Doi oameni fără discernământ i-au oferit lui David iar mantia de complice la asasinat. Dovedind că nu-l cunosc de loc pe David, două dintre căpeteniile cetelor de război de la curtea regală a lui Iș-Boșet , Baana și Racab au crezut că-și construiesc un viitor lângă viitorul împărat dacă îi vor aduce lui David capul lui Iș-Boșet:

„Au intrat în casă pe când el era culcat pe pat, în odaia lui de dormit, l-au lovit, l-au omorât şi i-au tăiat capul. I-au luat capul şi au mers toată noaptea prin câmpie. Au adus capul lui Iş-Boşet la David, în Hebron, şi au zis împăratului: „Iată capul lui Iş-Boşet, fiul lui Saul, vrăjmaşul tău, care voia să-ţi ia viaţa; Domnul răzbună azi pe împărat, domnul meu, împotriva lui Saul şi împotriva neamului lui” (2 Samuel 4:7-8).

 

Era ultimul lucru pe care și-l dorea David! „Casa lui Saul“ era și casa lui Ionatan, era casa „unsului Domnului!“. Indignat că asasinii au putut crede că-i fac o bucurie, David i-a condamnat imediat la moarte:

„David a răspuns lui Recab şi lui Baana, fratele său, fiii lui Rimon din Beerot: „Viu este Domnul, care m-a izbăvit din orice primejdie, că pe cel ce a venit să-mi spună: ,,Iată, Saul a murit“ şi care credea că-mi aduce o veste bună, l-am prins şi l-am omorât la Ţiclag, ca să-l răsplătesc pentru ştirea lui, şi, când nişte răi au ucis pe un om nevinovat în casa lui şi în patul lui, cu cât mai mult îi voi cere sângele din mâinile voastre şi vă voi nimici de pe pământ.”
Şi David a poruncit oamenilor lui să-i omoare; le-au tăiat mâinile şi picioarele şi i-au spânzurat la marginea iazului din Hebron. Au luat apoi capul lui Iş-Boşet şi l-au îngropat în mormântul lui Abner, la Hebron“ (2 Samuel 4:9-12).

Israel s-a reîntâlnit astfel cu David, cel care fusese fugar timp de peste zece ani printre ei. Încet, încet acest „uns al Dommnului“ spălat în valuri succesive de tristețe amară a recâștigat inima poporului. Interesant, Dumnezeu nu l-a ridicat dintr-o dată, cum făcuse cu biruința asupra lui Goliat, ci l-a condus spre tron prin jalea câtorva cortegii mortuare. Interesant și original mod de a lucra. Viața nu e cum dorești, ci cum ți se-ntâmplă, pentru că nu tu decizi, ci Domnul! E mare lucru să nu cutezi „să-L ajuți pe Dumnezeu“, și să poți aștepta cu credință împlinirea voiei Sale.

Tristețe din cauza morții lui Saul, tristețe din cauza războiului fraticid, tristețe din cauza asasinării lui Abner, tristețe din cauza asasinării lui Iș-Boșet … Câteodată, viața îți scapă din mână și oameni cu personalități mai puternice decât a ta dau totul peste cap. David s-a refugiat în credința că Dumnezeu are totuși ultimul cuvânt și că hotărârile lui vor fi în final cele bune.

Cap. VI – Conflict cu un nebun

Lecția practică: Când te cerți cu un nebun asigură-te că nu face și el la fel!
Text: 1 Samuel 25

Pregătiți-vă să mergem împreună la teatru! William Shakespeare a avut dreptate când a spus: „Lumea-ntreagă este o scenă și toți oamenii-s actori. Răsar şi pier cu rândul, fiecare!“ (monologul lui Jaques din ”Cum vă place”, actul II, scena 7)

Este o piesă de teatru în trei acte. Sunt trei personaje principale: Nabal, soția lui Nabal și David. De la fiecare dintre ei putem învăța câte ceva. Înainte însă vom trece în revistă evenimentele:

Actul unu (1 Samuel 25:1-8) ne pune înainte un paradox: „Bine faci, rău primești“.

Prezența lui David și a oștirii adunate în jurul lui a fost un zid de protecție pentru Nabal, un oier foarte bogat în Maon, o localitate din pustia Paran. S-ar fi cuvenit ca la sărbătoarea tunsului oilor, omul acesta să se gândească să-i răsplătească cu ceva. Așa ar fi fost frumos și așa ar fi fost „normal“. Nabal era însă un om nenormal, poreclit pe drept „Nabal“ (nebun). Nici nu i-a trecut prin minte să dea ceva din ce era a lui. Nici măcar atunci când David a trimis niște tineri soli să-i aducă aminte și să-i ceară ceva, Nabal n-a vrut să dea.

Avem de a face aici cu câteva lucruri importante. Vedem în primul rând delicatețea de caracter a lui David. Influența lui a făcut ca nici un om din anturajul său să nu „fure“ în timpul anului de la Nabal nici un miel, nici un ied! Având în vedere privațiunile prin care au trecut acești oameni, performanța este demnă de remarcat și de salutat. Mai mult, deși avea de partea lui forța, David formulează o cerere plină de politețe:

„David a aflat în pustie că Nabal îşi tunde oile. A trimis la el zece tineri, cărora le-a zis: „Suiţi-vă la Carmel şi duceţi-vă la Nabal. Întrebaţi-l de sănătate în numele meu şi să-i vorbiţi aşa: ,,Să trăieşti în pace şi pacea să fie cu casa ta şi cu tot ce este al tău. Şi acum, am auzit că tunzi oile. Păstorii tăi au fost cu noi; nu i-am ocărât şi nu li s-a luat nimic în tot timpul cât au fost la Carmel. Întreabă pe slujitorii tăi, şi-ţi vor spune. Să capete trecere dar tinerii aceştia înaintea ta, fiindcă venim într-o zi de bucurie. Dă dar, te rog, robilor tăi şi fiului tău David ce te lasă inima“ (1 Samuel 25:4-8).

În limbaj oriental, „tatăl lui …“ este un grad de superioritate în timp ce „fiu lui …“ este un grad de inferioritate. David, într-o ordine valorică, nu ereditară, se numește pe sine în fața lui Nabal „David, fiul tău“. Mai mult, David nu stabilește „tributul“ sau „prețul“ protecției din timpul anului, ci-l lasă pe Nabal să decidă.

Al doilea lucru care sare în ochi este reținerea lui David într-o vreme în care „puterea făcea legea“. Nu exista „poliție“, nu existau „autorități“ la care să te plângi și care să te protejeze. În realitatea cotidiană, cel care era mai puternic avea întotdeauna dreptate. „Dreptul celui puternic“ există și se manifestă și astăzi în relațiile dintre statele lumii. Deși se vorbește în termenii unei etici internaționale, fiecare stat este atât de nedrept cât îi permit împrejurările. Esop a înrămat de mult această realitate în portretul unei fabule. Ea spune că:

Leul, vulpea şi măgarul se înţeleseseră să se facă tovarăşi la vânătoare. După ce au prins o mare pradă, la întoarcerea din pădure, leul i-a cerut măgarului să împartă vânatul în câte o porţie potrivită fiecăruia din cei trei parteneri.

 

Măgarul a împărţit cu grijă prada în trei părţi egale şi le-a cerut, cu modestie, celorlalţi doi să îşi aleagă porţia dorită. Mânios, leul s-a repezit asupra măgarului şi l-a mâncat într-o clipită. Apoi, i-a spus vulpii să împartă ea vânatul între ei doi.
Vulpea a aşezat cea mai mare parte a prăzii într-o grămadă uriaşă şi şi-a oprit pentru ea doar o îmbucătură. Mulţumit, leul i-a zis: „Cine te-a învăţat, draga mea, minunata artă a împărţirii? Hei, eşti perfectă când faci o astfel de treabă!”. 
Vulpea i-a răspuns: „Am învăţat de la măgar, din soarta lui nefericită”.
Leul a zis: „Da … nu este drept!“
Vulpea a răspuns: „Nu este drept …, dar e mai bine.“

David l-a lăsat pe Nabal să decidă cât să dea, după dreptatea din inima lui și după echitatea unor relații normale. La urma urmei, tot ce avea Nabal era din cauza lui David și fusese câștigat cu o piatră pusă într-o praștie, atunci când teroarea filistenilor a fost înlăturată prin uciderea lui Goliat!

Nabal nu l-a răsplătit însă așa cum se cuvenea. Dimpotrivă! Pe deasupra David a mai și fost batjocorit pentru o binefacere:

„Cine este David şi cine este fiul lui Isai? Astăzi sunt mulţi slujitori care fug de la stăpâni. Şi să-mi iau eu pâinea, apa şi vitele mele, pe care le-am tăiat pentru tunzătorii mei, şi să le dau unor oameni care sunt de nu ştiu unde?” (1 Samuel 25:10-11).

Bineînțeles că Nabal știa cine este David și auzise și el ce cântau femeile din Israel despre isprăvile și biruințele lui.

Știa precis și despre conflcitul cu împăratul Saul. Tocmai la această situație fac aluzie vorbele sale. Nabal îl socotește pe David vinovat și-l numește „un slujitor fugit de la stăpân“.


Actul doi (1 Samuel 25:12-22) ne prezintă mânia violentă cu care David vrea să-și facă singur dreptate și să-l ucidă pe Nabal și „pe toți bărbații din tot ce este a lui“. Principiul este „Rău faci, rău primești!

Este scris în balada populară ,,Toma Alimoș“ că eroul a fost „nalt la stat, mare la sfat și viteaz cum n-a mai stat“, iar despre Ștefan cel Mare, domn al Moldovei este scris: „Fost-au acestu Ștefan vodă om nu mare de statu, mânios și de grabu vărsătoriu de sânge“. Ambele descrieri se potrivesc de minune și pentru David! Mânia lui năvalnică l-a făcut vinovat înaintea Domnului și a fost motivul pentru care nu i s-a îngăduit să zidească Templul:

„David a zis lui Solomon: „Fiul meu, aveam de gând să zidesc o casă Numelui Domnului, Dumnezeului meu. Dar cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel: ,,Tu ai vărsat mult sânge şi ai făcut mari războaie, de aceea nu vei zidi o casă Numelui Meu, căci ai vărsat înaintea Mea mult sânge pe pământ. Iată că ţi se va naşte un fiu, care va fi un om al odihnei şi căruia îi voi da odihnă, izbăvindu-l din mâna tuturor vrăjmaşilor lui de jur împrejur, căci numele lui va fi Solomon (Pace), şi voi aduce peste Israel pacea şi liniştea în timpul vieţii lui. El va zidi o casă Numelui Meu. El Îmi va fi fiu şi Eu îi voi fi Tată şi voi întări pe vecie scaunul de domnie al împărăţiei lui în Israel” (2 Cronici 22:7-10).

Este evident că David a ales răzbunare în loc de răbdare. Față de Nabal, el este gata să sară peste cal și să aplice principiul „rău faci, rău primești!“

„Pe cai băieți!“ Decis să facă prăpăd și pârjol peste casa lui Nabal, David a luat cu el 400 de ostași, lăsând în urmă doar „două sute la calabalâcuri“ (1 Samuel 25:13). Se anunța prăpădul!

Actul trei (1 Samuel 25:23-44) ne prilejuiește întâlnirea cu o femeie înțeleaptă care l-a întors pe David din mânia lui, i-a adus darurile de mâncare cuvenite și l-a convins că n-are rost să-și pună mintea cu un nebun și să se coboare la nivelul lui. Ea i-a zis în esență: „Bine faci, bine primești!“ rămâne valabil și Dumnezeul în care te încrezi să-ți rezolve problemele, se îngrijește de fiecare.

Abigail, nevasta lui Nabal, ia inițiativa, încarcă merinde și fructe pe catâri și ea însăși se grăbește să iasă înaintea lui David. Din doar câteva cuvinte, ea reușește să-l „reprogrameze“ pe mâniosul David și să-l împiedice să facă ceva de care să regrete mai târziu. Abigail reușește să transforme un urs turbat într-un miel. Performanța ei este extraordinară!

Redusă la esențe, atitudinea lui Abigail față de David este aceasta: Îl tratează ca pe un împărat! Este exact ceea ce avea el nevoie. Femeia aceasta îl proiectează prin credință în viitor și-i confirmă că Dumnezeu l-a chemat, l-a uns, îl pregătește și-i va da tronul lui Israel. Existau trei răspunsuri posibile pentru David: cel al răzbunării, cel al rațiunii care nu-l sfătuia să se coboare la nivelul unui nebun și cel al credinței, care-i cerea lui David să se comporte cu noblețe. Sensul cuvintelor ei este acesta: „Toți știm că ai fost ales de Dumnezeu să fii împăratul nostru. Avem, nevoie de tine. Nu ne dezamăgi!“

„Există o răsplată pentru răbdare“, i-a zis această Abigail lui David, „așa că nu-ți lua singur, ci lasă-L pe Dumnezeul în care te încrezi să-ți poarte de grijă“. Indirect, cu vorbe meșteșugite, Abigail i-a adus aminte că el are răbdare cu Saul, un alt om cuprins de nebunie, și nu s-a răzbunat singur și așteaptă ca Dumnezeu să-i rezolve problema, cu atât mai mult ar trebui să aibă răbdare cu un om minuscul ca Nabal …

„Acum, domnul meu, viu este Domnul şi viu este sufletul tău, că Domnul te-a oprit să verşi sânge şi să te ajuţi cu mâna ta. Vrăjmaşii tăi, cei ce vor răul domnului meu, să fie ca Nabal! … Când va face Domnul domnului meu tot binele pe care ţi l-a făgăduit şi te va pune mai-mare peste Israel, atunci nu va avea domnul meu nici mustrări de cuget şi nici nu-l va durea inima că a vărsat sânge degeaba şi că s-a răzbunat singur“ (1 Samuel 25:26, 30-31)

David a fost iute la mânie, dar și grabnic la pocăință. El a primit vorbele Abigailei ca pe un mesaj venit direct din partea lui Dumnezeu.

„Binecuvântat să fie Domnul, Dumnezeul lui Israel, care te-a trimis astăzi înaintea mea! Binecuvântată să fie judecata ta şi binecuvântată să fii tu, că m-ai oprit în ziua aceasta să vărs sânge şi mi-ai oprit mâna! Dar viu este Domnul, Dumnezeul lui Israel, care m-a oprit să-ţi fac rău, că, dacă nu te-ai fi grăbit să vii înaintea mea, n-ar mai fi rămas nimic din ce este al lui Nabal până la lumina zilei de mâine“.
Şi David a luat din mâna Abigailei ce-i adusese şi i-a zis: „Suie-te în pace acasă; vezi că ţi-am ascultat glasul şi te-am primit bine” (1 Samuel 25:32-35).

Extremele întâmplărilor trăite de David în acest capitol sunt cele întâlnite într-un pasaj din cartea Proverbelor. Cine știe dacă nu cumva Solomon, fiul lui David, nu l-a citat chiar pe tatăl său atunci când a spus:

„Biciul este pentru cal, frâul, pentru măgar
şi nuiaua, pentru spinarea nebunilor.
Nu răspunde nebunului după nebunia lui,
ca să nu semeni şi tu cu el.
Răspunde însă nebunului după nebunia lui,
ca să nu se creadă înţelept“ (Proverbe 26:3-5).

Aplicațiile lecției noastre: un dialog cu nebunia

Vremurile de criză ne pun în față mari probleme. Felul în care le rezolvăm dă pe față caracterul nostru.

Nabal este prototipul nebunului tipic. El crede că toată lumea se învârtește în jurul său, că tot ce îi dă Dumnezeu este al lui, doar al lui și al nimănui altuia. El îi judecă pe toți, are întotdeauna dreptate și, pentru că o are, nu acceptă să-i spună nimeni nimic (1 Samuel 25:17). Dumnezeu ne spune că un nebun ca acesta merge inevitabil la pieire:

„Un om care se împotriveşte tuturor mustrărilor va fi zdrobit deodată şi fără leac.“ (Proverbe 29:1).

Așa s-a întâmplat și cu Nabal:

„ … dimineaţa, după ce trecuse beţia lui Nabal, nevastă-sa i-a istorisit ce se întâmplase. Inima lui Nabal a primit o lovitură de moarte şi s-a făcut ca o piatră. Cam după zece zile, Domnul a lovit pe Nabal şi a murit“ (1 Samuel 25:37-38).

Abigail este o femeie înțeleaptă și o nevastă ideală. Ea știe ce fel de om este bărbatul ei, dar … îl iubește așa cum este și luptă ca să-i scape viața. Ar fi putut să stea pasivă și să fie eliberată din căsnicia cu un om nebun prin răzbunarea lui David. N-o face. Inima ei este o ilustrație e principiului „i-a făcut un ajutor potrivit“ după care a lucrat Dumnezeu atunci când a creat femeia.

Uneori tare aș vrea să-i pun unei mirese această întrebare: ,,De ce-l iubești pe mirele tău? Spune-mi ceva despre el“.
Dacă mi-ar răspunde „E frumos“, i-aș spune: Te căsătorești din admirație.
Dacă mi-ar răspunde „E deștept“, i-aș spune: O faci din respect.
Dacă mi-ar răspunde „E bogat“, i-aș spune: O faci din interes.
Singurul răspuns care m-ar mulțumi ar fi acesta: „Nu știu nici eu de ce-l iubesc…“   Este singurul răspuns care dă pe față o dragoste adevărată!

Abigail era specialistă să se poarte cu un bărbat dificil, cu orice fel de bărbat! Ea este dovada că și un soț nebunatic poate și trebuie să fie iubit. Din felul în care se apropie de David înțelegem că ea știe că un bărbat este stăpânit nu de sentimente, ci de simțul superior al dreptății, că un bărbat este rău la foame, că are mereu dorința de a fi stăpân pe situație, că este foarte preocupat cu imaginea lui publică și mai ales, că ascunde în suflet un imens sentiment de insecuritate care are nevoie mereu de un … suporter care să creadă în el.

Din comportamentul slugilor și din comportamentul lui David, înțelegem cum trebuie să ne comportăm cu o femeie ca ea să-și ajungă randamentul maxim.

Trebuie lăsată să ia inițiative. Slugile îi spun: „Să știi acum și vezi ce ai de făcut“ (1 Samuel 25:17).

O femeie trebuie lăsată să vorbească. Lui David nu-i este rușine să o asculte, pentru că și ea s-a dovedit preocupată de imaginea lui publică, s-a dat jos de pe măgar și s-a aruncat cu fața la pământ înaintea lui“ și i-a cerut să-i vorbească „la ureche“ (1 Samuel 25:23, 24), evitând astfel să vadă ceilalți că ea a avut mai multă înțelepciune ca el.

O femeie trebuie ascultată până la capăt și apreciată cu cuvinte de laudă, ca să vadă că este necesară și importantă în echilibrul familiei. Toate acestea le-a făcut David față de Abigail și fiecare bărbat înțelept trebuie să le aplice în casa lui.

Se spune că oamenii de la țară se poartă dur și necuvincios cu nevestele lor. Nu cred că starea materială sau socială este de vină. Îmi aduc aminte că la una din ședințele bordului de conducere al societății Christian Aid Ministries, cel care a condus ceasul de rugăciune de la început ne-a citit din ultimul capitol al cărții Proverbe. Acolo este vorba despre femeia înțeleaptă la ea acasă. Fiecare verset ne-o înfățișează făcând câte ceva. Unul din cei aflați atunci în jurul mesei a întrebat:
„Oare unde este bărbatul acestei femei dacă ea trebuie să le facă pe toate?“

După câteva momente de pauză, un mucalit dintre cei prezenți a răspuns: „Probabil că … la ședință, ca noi …“

Ce vei face tu în situațiile în care ți se face rău, când ești nedreptățit și pedepsit pe nedrept. Și tu ai tot trei alternative posibile: să te răzbuni, să cauți să ți se facă dreptate sau să … aștepți judecata lui Dumnezeu. Închei cu aceste două texte din Noul Testamet, ilustrații din „etica crucii“, despre care David încă nu știa nimic:

„În adevăr, ce fală este să suferiţi cu răbdare să fiţi pălmuiţi când aţi făcut rău? Dar, dacă suferiţi cu răbdare, când aţi făcut ce este bine, lucrul acesta este plăcut lui Dumnezeu. Şi la aceasta aţi fost chemaţi, fiindcă şi Hristos a suferit pentru voi şi v-a lăsat o pildă, ca să călcaţi pe urmele Lui. „El n-a făcut păcat, şi în gura Lui nu s-a găsit vicleşug.” Când era batjocorit, nu răspundea cu batjocuri şi, când era chinuit, nu ameninţa, ci Se supunea dreptului Judecător“ (1 Petru 2:20-23).

Nu căuta „dreptatea celui tare“ pentru că există Unul care este mai mare decât toți! Lasă-L pe El să facă dreptate:

„Preaiubiţilor, nu vă răzbunaţi singuri, ci lăsaţi să se răzbune mânia lui Dumnezeu, căci este scris: „Răzbunarea este a Mea; Eu voi răsplăti”, zice Domnul“ (Romani 12:19).

David – împăratul mesianic – Introducere și Cuprins

Biografiile biblice sunt oglinzi în care vedem ceva din noi înșine. Cine nu știe de credința lui Avraam, de vitejia lui Iosua sau de răbdarea lui Iov? Când am scris cartea „Chemarea tronului“, o incursiune în viața împăraților lui Israel, l-am lăsat înadins afară pe David. Nu-l puteam pune în rând cu ceilalți. David este unic!

Împăratul mesianic

Dintre toți împărații lui Israel, David este asociat în mod deosebit cu lucrarea mesianică. Dumnezeu va instaura pe pământ împărăția Sa, reintegrând astfel planeta rebelă în armonia universală. Planul acesta a început să ia contur prin alegerea unui neam, urmașii lui Avraam, a unei familii, familia lui Iuda și a unei case, casa lui David. Profetul Balaam a „văzut“ această evoluție peste veacuri:

„Aşa zice cel ce aude cuvintele lui Dumnezeu,
Cel ce cunoaşte planurile Celui Preaînalt,
Cel ce vede vedenia Celui Atotputernic,
Cel ce cade cu faţa la pământ şi ai cărui ochi sunt deschişi:
,,Îl văd, dar nu acum,
Îl privesc, dar nu de aproape.
O stea răsare din Iacov,
Un toiag de cârmuire se ridică din Israel“ (Numeri 24:16-17).

La împlinirea vremii, magi din răsărit au venit la Ierusalim cu întrebarea: „Unde este Împăratul de curând născut al iudeilor? Fiindcă I-am văzut steaua în Răsărit şi am venit să ne închinăm Lui“ (Mat. 2:2). Împăratul „cu stea“ era Isus, pe care lumea flămândă de împliniri profetice îl va numi semnificativ „fiul lui David“.

Într-o epocă viitoare legată de împlinirea profețiilor despre Împărăția lui Dumnezeu cu Israelul există câteva texte fascinante legate tot de împăratul David:

“În ziua aceea’, zice Domnul oștirilor, ‘voi sfărâma jugul de pe grumazul lui, îi voi rupe legăturile, și străinii nu-l vor mai supune. Ci vor sluji Domnului Dumnezeului lor și împăratului lor David, pe care li-l voi scula” (Ieremia 30:8–9).

„Vor locui iarăşi în ţara pe care am dat-o robului Meu Iacov şi pe care au locuit-o şi părinţii voştri. Da, vor locui în ea ei, copiii lor şi copiii copiilor lor pe vecie şi Robul Meu David va fi voievodul lor în veci“ (Ezechiel 37:25 vezi și

“Pentru că aţi izbit cu coasta și cu umărul și aţi împuns cu coarnele voastre toate oile slabe până le-aţi izgonit, voi veni în ajutorul oilor Mele, ca să nu mai fie de jaf, și voi judeca între oaie și oaie. Voi pune peste ele un singur păstor, care le va paște, și anume pe Robul Meu David; El le va paște, El va fi păstorul lor. Eu, Domnul, voi fi Dumnezeul lor, și Robul Meu David va fi voievod în mijlocul lor. Eu, Domnul, am vorbit!” (Ezechiel 34:21-24).

“Căci copiii lui Israel vor rămâne multă vreme fără împărat, fără căpetenie, fără jertfă, fără chip de idol, fără efod și fără terafimi. După aceea, copiii lui Israel se vor întoarce și vor căuta pe Domnul Dumnezeul lor și pe împăratul lor David și vor tresări la vederea Domnului și a bunătăţii Lui în vremurile de pe urmă” (Osea 3:4-5).

Iată cum personalitatea lui David aruncă o umbră uriașă peste o mare parte a istoriei poporului lui Dumnezeu.

Cum de a devenit mare acest om? Care a fost procesul prin care Dumnezeu l-a pregătit pentru asemenea isprăvi? Acesta este subiectul acestei cărți. Ne interesează pentru că ne aflăm și noi în același proces de pregătire pentru viitor.

Fiecare capitol care urmează va fi o lecție de viață. Vom lua întâmplări din viața lui David și le vom privi cu curiozitatea celor care vor să afle la ce să se aștepte și ei din partea lui Dumnezeu.

Piatra de căpătâi, temelia pe care se vor așeza apoi toate celelalte este primul capitol. Dacă eu voi putea să scriu clar și dacă voi veți putea înțelege limpede vom rezolva una din cele mai mari probleme ale umanității: vom înțelege ce vrea la urma urmei Dumnezeu de la noi. Vom pricepe cum trebuie să fim noi ca să fim declarați „oameni după inima lui Dumnezeu“.

Pregătiți-vă de o mare surpriză! Ce voi spune în acest capitol s-ar putea să vă schimbe total felul în care priviți și înțelegeți viața.

Părerea generală este că un om după inima lui Dumnezeu este un om lipsit total de greșeli și pe care, ca răsplată, Dumnezeu îl scutește total de necazuri și probleme. Logica noastră ne îndreaptă spre această concluzie. Este greșită concluzia și este greșită și … logica. Realitatea stă cu totul altfel! Viața lui David ne va arăta foarte repede că situația stă exact invers! Chiar și singurul „om după inima lui Dumnezeu“ a trăit o viață plină de suferințe, de probleme și de conflicte. Nu se poate altfel! Viața aceasta este o școală, iar caracterul nu se formează în liniștea sălilor de bibliotecă, ci în șuvoiul tulbure al confruntărilor cu tot felul de circumstanțe. Mai devreme sau mai tărziu, vom ajunge să-i dăm dreptate celui care ne-a spus:

„Fraţii mei, să priviţi ca o mare bucurie când treceţi prin felurite încercări, ca unii care ştiţi că încercarea credinţei voastre lucrează răbdare. Dar răbdarea trebuie să-şi facă desăvârşit lucrarea, pentru ca să fiţi desăvârşiţi, întregi şi să nu duceţi lipsă de nimic“ (Iacov 1:2-4).

Sub loviturile vieții, unii se deformează, alții se formează! Țineți-vă bine! Ne așteaptă o călătorie prin gropi și peste pietre, prin pustiu și sub arșița toridă a încercărilor. În capitolele următoare vom trece prin viața lui David, pe care am s-o rezum sub titlurile acestea:

Cap. I – Ce înseamnă să fi „un om după inima lui Dumnezeu“?

Lecția practică: Acceptă locul doi! Este singurul liber în univers!

Întrebarea ne interesează pentru că fiecare dintre noi năzuim să se poată spune așa ceva și despre noi. Și noi vrem să fim „după inima Domnului“. Interesant, în toată Biblia, în afară de David nu ni se spune despre nici un alt om că ar fi meritat această distincție. Cum trebuie să fie cineva ca să semene cu David? Ce l-a făcut pe omul acesta să poată purta un astfel de nume?

Răspunsul ni-l dă Biblia prin contrastul dintre Saul și David. Înțelegem mult mai ușor o idee atunci când este ilustrată de o întâmplare sau de o persoană. Calitatea de a fi „un om după inima lui Dumnezeu“ este scoasă în relief de ceea ce a fost și a făcut Saul în contrast cu ceea ce a fost și a făcut David. Puși unul lângă altul, Saul este un împărat „lepădat de Dumnezeu“, iar David este un împărat „după inima lui Dumnezeu“.

Saul – Un vlăstar frumos cu o creștere urâtă

Un artist a pictat cele două jumătăți ale vieții lui Saul într-un singur portret. Iată-le:

Lucrurile care put trebuie aruncate afară. În adâncimile decăderii, Saul s-a semețit și a început să-și dedice statui, ca mai toți dictatorii de mai târziu:

„Îmi pare rău că am pus pe Saul împărat, căci se abate de la Mine şi nu păzeşte cuvintele Mele”. Samuel s-a mâhnit şi toată noaptea a strigat către Domnul. S-a sculat dis-de-dimineaţă ca să se ducă înaintea lui Saul. Şi au venit şi i-au spus: „Saul s-a dus la Carmel şi iată că şi-a înălţat un semn de biruinţă, apoi s-a întors şi, trecând mai departe, s-a pogorât la Ghilgal” (1 Samuel 15:11-12). 

Este evident că pentru a ajunge să fie „lepădat de Dumnezeu“ Saul a trebuit să nu mai fie un om după inima lui Dumnezeu. Dar asta nu s-a întâmplat de la început și nici „dintr-o dată“ … Haideți să ne aducem aminte împreună cum s-au petrecut lucrurile.

Când evreii au cerut un împărat, Dumnezeu li l-a dat pe Saul. Omul acesta a avut harul de a fi „alesul Domnului“ pentru cea mai importantă poziție în țară. Biblia ne spune nu numai că era un bărbat impozant ca statură, ci și că a fost la început un tânăr de mare caracter.

Saul a avut un început promițător. Nu orice corabie care pleacă bine din port rezistă furtunilor și evită naufragiile.

Samuel își începe cronica despre Saul cu episodul pierderii măgărițelor tatălui său. Nu despre măgărițe vrea să ne vorbească Samuel, ci despre Saul. La urma urmelor, măgărițele s-au găsit și nici nu se merita să ne fie scris despre ele. Samuel stăruiește însă asupra evenimentului pentru că vrea să ne spună ce caracter frumos a avut fiul lui Chiș. El ne spune că Saul a fost, în statură și caracter, unul din cei mai dotați oameni din Israel.

Saul a fost frumos la înfățișare:

„Era un om din Beniamin, numit Chis, fiul lui Abiel, fiul lui Ţeror, fiul lui Becorat, fiul lui Afiah, fiul unui Beniamit, un om tare şi voinic. El avea un fiu cu numele Saul, tânăr şi frumos, mai frumos decât oricare din copiii lui Israel. Şi-i întrecea pe toţi în înălţime dela umăr în sus“ (1 Samuel 9:1-2).

Saul a fost însă frumos și în caracter. Era un băiat ascultător de tatăl său:

„Măgăriţele lui Chis, tatăl lui Saul, s-au rătăcit; şi Chis a zis fiului său Saul: ,,Ia cu tine o slugă, scoală-te şi du-te de caută măgăriţele“ (1 Samuel 9:3).

Tatăl său n-a trebuit să-l roage de două ori, iar Saul n-a ezitat, nu s-a plâns, nu i-a sugerat tatălui său să trimită două slugi (că doar de-aia avem slugi, nu!) după măgărițe, că el este ditamai fiu în casa lor! O frază scurtă a fost de ajuns. Ascultarea imediată a lui Saul este o pildă pentru toți copiii din toate timpurile.

Saul era însă nu numai ascultător, ci și iubitor. El se identifică nu numai cu dorințele tatălui său, ci și cu sentimentele din inima lui, urmărind să nu-l supere cu nimic:

„Saul a trecut prin muntele lui Efraim, şi a străbătut ţara Şalişa, fără să le găsească; au trecut prin ţara Şaalim, şi nu erau acolo; au străbătut ţara lui Beniamin, şi nu le-au găsit. Ajunseseră în ţara Ţuf, când Saul a zis slugii care îl însoţea: ,,Haide să ne întoarcem, ca nu cumva tatăl meu, lăsând măgăriţele, să fie îngrijorat de noi“ (1 Samuel 9:4-5).

saulsdonkeysearch

Saul este destul de smerit ca să asculte de părerea unei slugi, dar și suficient de evlavios ca să știe că nu se poate apropia oricum de un om al lui Dumnezeu:

„Sluga i-a zis: ,,Iată că în cetatea aceasta este un om al lui Dumnezeu, un om cu vază; tot ce spune el, nu se poate să nu se întâmple. Haidem la el dar; poate că ne va arăta drumul pe care trebuie să apucăm.“ Saul a zis slugii sale: ,,Dar dacă mergem acolo, ce să aducem omului lui Dumnezeu? Căci nu mai avem merinde în saci şi n-avem nici un dar de adus omului lui Dumnezeu. Ce avem?“ Sluga a luat din nou cuvântul, şi a zis lui Saul: ,,Uite eu am la mine un sfert de siclu de argint; îl voi da omului lui Dumnezeu, şi ne va arăta drumul.“ – Odinioară în Israel, când se ducea cineva să întrebe pe Dumnezeu, zicea: ,,Haidem, să mergem la văzător!“ Căci acela care se numeşte azi proroc, se numea odinioară văzător. –  Saul a zis slugii: ,,Ai dreptate; haidem să mergem!“ Şi s-au dus în cetatea unde era omul lui Dumnezeu (1 Samuel 9:6-10)“.

Samuel introduce aici un mic eveniment ca să arate că, deși era frumos și ar fi putut să fie atras în relațiile cu fetele, care erau probabil moarte după el, Saul a fost un tip serios:

„Pe când se suiau ei spre cetate, au întâlnit nişte fete cari ieşiseră să scoată apă; şi le-au zis: ,,Aici este văzătorul?“  Ele le-au răspuns: ,,Da, iacă-l înaintea ta; dar du-te repede, astăzi a venit în cetate, pentru că poporul aduce jertfă pe înălţime. Când veţi intra în cetate, îl veţi găsi înainte ca să se suie la locul înalt să mănânce; căci poporul nu mănâncă până nu vine el, fiindcă el trebuie să binecuvinteze jertfa; după aceea, mănâncă şi cei poftiţi. Suiţi-vă dar, căci acum îl veţi găsi.“  Şi s-au suit în cetate“ (1 Samuel 9:11-14a).

Alți băieți ar fi uitat de văzător când ar fi văzut fetele și nu s-ar mai fi preocupat de măgărițe. Nu însă Saul! Deși putea trece ușor peste amănuntul acesta, Samuel ține neapărat să-l noteze. Este o „tușă“ importantă în portretul pe care îl pictează.

Ultima trăsătură de caracter pe care ține să o sublinieze Samuel la Saul, ca o pregătire a contrastului despre care va vorbi mai târziu, este modestia. Iată cum a reacționat el la aflarea veștii comunicate de Dumnezeu prin Samuel:

„Saul a răspuns: ,,Oare nu sunt eu Beniamit, din una din cele mai mici seminţii ale lui Israel? Şi familia mea nu este cea mai mică dintre toate familiile din seminţia lui Beniamin? Pentru ce dar îmi vorbeşti astfel?“ (1 Samuel 9:21).

Un tânăr frumos la chip, ascultător, iubitor de părinți, smerit, evlavios și modest! Care tată nu și-ar fi dorit un astfel de fiu în Israel? Care fată nu și-ar fi dorit un astfel de soț? Cu toate acestea, Samuel ne spune că Dumnezeu a privit spre Saul ca spre ceva ce trebuia schimbat în bine. Dumnezeu nu se uită ca oamenii, la înfățișare și la lucrurile care izbesc privirea, ci se uită la inimă. Ca să intre în slujba Domnului, Saul avea nevoie de o inimă „nouă“, pe care numai Dumnezeu i-o putea da:

„Duhul Domnului va veni peste tine, vei proroci cu ei, şi vei fi prefăcut într-alt om. …  De îndată ce Saul a întors spatele ca să se despartă de Samuel, Dumnezeu i-a dat o altă inimă, … “ (1 Samuel 10:5-6; 9-12).

Oare ce vrea să ne spună „pedagogul“ Samuel prin aceasta? Succesiunea de evenimente din viața lui Saul ne arată că omul are în firea pământească și lucruri frumoase. Suntem făcuți după „chipul și asemănarea lui Dumnezeu“ și păstrăm încă lucruri frumoase în caracterul nostru, puse acolo de Dumnezeu. Chiar și oamenii fără Dumnezeu pot fi oameni „de caracter“. N-ați auzit spunându-se despre cineva că: „Este mai bun ca zece pocăiți“ ?  Multe fete naive și mulți părinți ușuratici s-au luat după această frumusețe de suprafață și au plătit amarnic mai târziu.

Dumnezeu nu se încrede în frumusețea naturală. Firea pământească nu poate fi îmbunătățită, ci doar răstignită. Când a înflorit în toată urâciunea ei în Saul, firea pământească l-a desfigurat complet, făcându-l un om mândru, un om obraznic, un om nerespectuos față de Dumnezeu, neascultător față de voia Domnului, un om ucigaș, un om idolatru chinuit de un duh rău și, în final, l-a făcut să se sinucidă.

Concluzia sugerată de Samuel este că Dumnezeu vrea să ne dăruiască o natură dumnezeiască prin lucrarea Duhului Sfânt: „Vei fi prefăcut într-un alt om“ (10:6); „Dumnezeu i-a dat o altă inimă“ (10:9). Carnea și sângele nu pot moșteni Împărăția lui Dumnezeu și nu pot face nimic pentru ea.

1_samuel_10_1_-_the_anointing_of_saul

Este surprinzător că Saul nu-l cunoștea deja pe Samuel, având în vedere faima și activitatea acestuia. Samuel îl cunoștea însă foarte bine pe Saul. Dumnezeu avusese grijă de lucrul acesta:

„Tocmai când intrau pe poarta cetăţii, au fost întâlniţi de Samuel, care ieşea să se suie pe înălţime. Dar, cu ozi mai înainte de venirea lui Saul, Domnul înştiinţase pe Samuel, şi-i zisese: ,,Mâine, la ceasul acesta, îţi voi trimete un om din ţara lui Beniamin, şi să-l ungi drept căpetenie a poporului Meu Israel. El va scăpa poporul Meu din mâna Filistenilor; căci am căutat cu îndurare spre poporul Meu, pentru că strigătul lui a ajuns până la Mine.“

Când a zărit Samuel pe Saul, Domnul i-a zis: ,,Iată omul, despre care ţi-am vorbit; el va domni peste poporul Meu.“  Saul s-a apropiat de Samuel la mijlocul porţii, şi a zis: ,,Arată-mi, te rog, unde este casa văzătorului.“

Samuel a răspuns lui Saul: ,,Eu sunt văzătorul. Suie-te înaintea mea pe înălţime, şi veţi mânca astăzi cu mine. Mâine te voi lăsa să pleci, şi-ţi voi spune tot ce se petrece în inima ta. Nu te nelinişti de măgăriţele pe cari le-ai pierdut acum trei zile, căci s-au găsit. Şi pentru cine este păstrat tot ce este mai de preţ în Israel? Oare nu pentru tine şi pentru toată casa tatălui tău?”

Saul a răspuns: ,,Oare nu sunt eu Beniamit, din una din cele mai mici seminţii ale lui Israel? Şi familia mea nu este cea mai mică dintre toate familiile din seminţia lui Beniamin? Pentru ce dar îmi vorbeşti astfel?“

Samuel a luat pe Saul şi pe sluga lui, i-a vârât în odaia de mâncare, le-a dat locul cel dintâi între cei poftiţi, cari erau aproape treizeci de inşi. Samuel a zis bucătarului: ,,Adu porţia pe care ţi-am dat-o, când ţi-am zis: „Pune-o deoparte.“ Bucătarul a dat spata şi ce era pe ea, şi a pus-o înaintea lui Saul. Şi Samuel a zis: ,,Iată ce a fost păstrat, pune-o înainte, şi mănâncă, fiindcă pentru tine s-a păstrat când am poftit poporul.“

Astfel Saul a mâncat cu Samuel în ziua aceea. S-au pogorât apoi de pe înălţime în cetate, şi Samuel a stat de vorbă cu Saul pe acoperişul casei. Apoi s-au sculat disdedimineaţă; şi în revărsatul zorilor, Samuel a chemat pe Saul de pe acoperiş, şi a zis: ,,Scoală-te, şi te voi însoţi“. Saul s-a sculat, şi au ieşit amândoi, el şi Samuel. Când s-au pogorât la marginea cetăţii, Samuel a zis lui Saul: ,,Spune slugii tale să treacă înaintea noastră“. Şi sluga a trecut înainte. ,,Opreşte-te acum“, a zis iarăş Samuel, ,,şi-ţi voi face cunoscut cuvântul lui Dumnezeu“ (1 Sam. 9:14-27).

Oare despre ce a stat de vorbă în noaptea aceea Samuel cu Saul? Câteva din micile amănunte, descifrate corect, ne pot da câteva indicii.

În primul rând, Samuel l-a anunțat pe Saul că-l așteaptă o viață de cinste și privilegii:

„Şi pentru cine este păstrat tot ce este mai de preţ în Israel? Oare nu pentru tine şi pentru toată casa tatălui tău?“

„Samuel a luat pe Saul şi pe sluga lui, …, le-a dat locul cel dintâi între cei poftiţi, cari erau aproape treizeci de inşi.  Samuel a zis bucătarului: ,,Adu porţia pe care ţi-am dat-o, când ţi-am zis: „Pune-o deoparte.“ Bucătarul a dat spata şi ce era pe ea, şi a pus-o înaintea lui Saul. Şi Samuel a zis: ,,Iată ce a fost păstrat, pune-o înainte, şi mănâncă, fiindcă pentru tine s-a păstrat când am poftit poporul.“

„ … Samuel a chemat pe Saul de pe acoperiş …“

În noaptea aceea, Samuel a luat patul de jos, dându-i lui Saul cinstea de a dormi pe acoperiș, la răcoare.

În al doilea rând, Samuel l-a asigurat pe Saul că este cu ochii pe el, că îl cunoaște pe dinăuntru și pe dinafară:

„Mâine te voi lăsa să pleci, şi-ţi voi spune tot ce se petrece în inima ta.“

În al treilea rând, Samuel i-a atras atenția lui Saul că Dumnezeu îi poate rezolva problemele („măgărițele au fost găsite“), dar că trebuie să rămână într-o viață de ascultare sub autoritatea divină („mâine te voi lăsa să pleci“).

Teste pentru tron: proba focului!

Promisiunile lui Dumnezeu sunt mari, dar multe din binecuvântările Lui sunt condiționale. Ele nu ne sunt date decât în urma unei ascultări depline! Nu oricine poate fi reprezentantul lui Dumnezeu pe tronul lui Israel.

Puterea corupe, iar puterea absolută poate corupe în chip absolut! Samuel l-a anunțat pe Saul că va fi „căpetenie a poporului“ (1 Samuel 9:16) și „căpetenia moștenirii Lui“ (1 Samuel 10:1).

Ca împărat, Saul prezenta un mare pericol,atât pentru Dumnezeu cât și pentru popor. Pericolul pentru Dumnezeu era, că un „reprezentant vizibil“ al teocrației, putea prăbuși oricând națiunea într-o monarhie obișnuită, căci factorul uman uzurpă autoritatea și cinstea ce I se cuvine lui Dumnezeu. În al doilea rând, poporul Israel, nu fusese destinat să fie „asemenea tuturor celorlalte Neamuri“ de sub soare. Israelul trebuia să trăiască la intersecția dintre văzut și nevăzut, divin și uman totodată. Lor le fuseseră încredințate nu numai „oracolele lui Dumnezeu“, ci și cinstea de a fi instrumentul prin care Dumnezeu să se facă vizibil și cunoscut celorlalte Neamuri.

Ca să fie confirmat pe vecie pe tronul de la Ierusalim, Dumnezeu îi dă lui Saul trei semne și un test. Dacă va trece prin ele biruitor, Dumnezeu îi va dărui pe veci împărăția. Dacă nu le va trece cu bine, împărăția va fi dată altuia. Posibilitatea aceasta, împreună cu modestia lui despre care am vorbit, este motivul pentru care el nu s-a grăbit să vorbească familiei lui despre perspectiva domniei peste Israel:

„Unchiul lui Saul a zis lui Saul şi slugii lui: ,,Unde v-aţi dus?“ Saul a răspuns: ,,Să căutăm măgăriţele; dar când am văzut că nu le găsim, ne-am dus la Samuel.“ Unchiul lui Saul a zis din nou: ,,Istoriseşte-mi dar ce v-a spus Samuel.“ Şi Saul a răspuns unchiului său: ,,Ne-a spus că măgăriţele s-au găsit.“ Şi nu i-a spus nimic despre împărăţia despre care vorbise Samuel.“ (1 Samuel 10:16).

Trei semne și un test. Trei semne și un teribil examen. Cine are ochi să vadă aceasta va desluși taine adânci și porți ferecate cu multe lacăte!

Care au fost cele trei semne și cu ce scop au fost date?

Cele trei semne au fost:

(1) Întâlnirea cu doi oameni la mormântul Rahelei, în hotarul lui Beniamin, Ei îi vor spune că măgărițele tatălui său au fost găsite și tatăl lui este îngrijorat acum de el (1 Sam. 10:2).

(2) Întâlnirea cu trei oameni la stejarul din Tabor: unul cu trei iezi, altul cu trei turte iar altul cu un burduf de vin. Oamenii vor fi binevoitori și-i vor da două pâini.

(3) Întâlnirea cu prorocii Domnului la Ghibea Elohim, care se pogorau de pe înălțimea pentru jertfe cu lăute, timpane, fluiere și cobze și prorocind. Cu ocazia aceea, Duhul Domnului va veni peste el și Saul va fi prefăcut într-alt om, și va proroci alături de ei (1 Sam. 10:5-7).

Care a fost testul la care avea să fie supus?

Saul trebuia să se pogoare înaintea lui Samuel la Ghilgal și trebuia să-l aștepte acolo timp de exact șapte zile ca să aducă împreună arderi de tot și jertfe de mulțumire (1 Samuel 10:8). Ghilgalul a fost primul loc în care și-au așezat tabăra evreii după ce au trecut Iordanul sub conducerea lui Iosua și a rămas un punct de referință pentru identitatea lui Israel:

„Poporul a ieşit din Iordan în ziua a zecea a lunii întâi, şi a tăbărât la Ghilgal, la marginea de răsărit a Ierihonului. Iosua a ridicat la Ghilgal cele douăsprezece pietre pe cari le luaseră din Iordan. El a zis copiilor lui Israel: ,,Când vor întreba copiii voştri într’o zi pe părinţii lor: „Ce însemnează pietrele acestea?“ să învăţaţi pe copiii voştri, şi să le spuneţi: „Israel a trecut Iordanul acesta pe uscat. Căci Domnul, Dumnezeul vostru, a secat înaintea voastră apele Iordanului până ce aţi trecut, după cum făcuse Domnul, Dumnezeul vostru, la Marea Roşie, pe care a secat -o înaintea noastră până am trecut, pentru ca toate popoarele pământului să ştie că mâna Domnului este puternică, şi să vă temeţi totdeauna de Domnul, Dumnezeul vostru“ (Iosua 4:19-24).

Localitatea nu exista înainte, ci și-a primit numele din cauza evenimentelor epocale pe care le-a trăit Israelul aici( tăierea împrejur, ridicarea ocării Egiptului, primele roade și încetarea manei)

„În vremea aceea, Domnul a zis lui Iosua: ,,Fă-ţi nişte cuţite de piatră, şi taie împrejur pe copiii lui Israel, a doua oară.“ Iosua şi-a făcut nişte cuţite de piatră şi a tăiat împrejur pe copiii lui Israel pe dealul Aralot.

Iată pricina pentru care i-a tăiat Iosua împrejur. Tot poporul ieşit din Egipt, bărbaţii, toţi oamenii de luptă muriseră în pustie, pe drum, după ieşirea lor din Egipt. Tot poporul acela ieşit din Egipt era tăiat împrejur; dar tot poporul născut în pustie, pe drum, după ieşirea din Egipt, nu fusese tăiat împrejur. Căci copiii lui Israel umblaseră patruzeci de ani prin pustie până la nimicirea întregului neam de oameni de război cari ieşiseră din Egipt şi cari nu ascultaseră de glasul Domnului. Domnul le-a jurat că nu-i va lăsa să vadă ţara pe care jurase părinţilor lor că le-o va da, ţară în care curge lapte şi miere. În locul lor a ridicat pe copiii lor; şi Iosua i-a tăiat împrejur, căci erau netăiaţi împrejur, pentrucă nu-i tăiaseră împrejur pe drum.

După ce a isprăvit de tăiat împrejur pe tot poporul, au rămas pe loc în tabără până la vindecare. Domnul a zis lui Iosua: ,,Astăzi, am ridicat ocara Egiptului de deasupra voastră.“ Şi locului aceluia i-au pus numele Ghilgal (Prăvălire) până în ziua de azi. Copiii lui Israel au tăbărât la Ghilgal; şi au prăznuit Paştele în a patrusprezecea zi a lunii, spre seară, în câmpia Ierihonului. A doua zi de Paşte au mâncat din grâul ţării, azimi şi boabe prăjite; chiar în ziua aceea au mâncat. Mana a încetat a doua zi de Paşte, când au mâncat din grâul ţării. Copiii lui Israel n’au mai avut mană, ci au mâncat din roadele ţării Canaanului în anul acela. Pe când Iosua era lângă Ierihon, a ridicat ochii, şi s’a uitat. Şi iată un om stătea în picioare înaintea lui, cu sabia scoasă din teacă în mână. Iosua s’a dus spre el, şi i-a zis: ,,Eşti dintre ai noştri sau dintre vrăjmaşii noştri?“ El a răspuns: ,,Nu, ci Eu sunt Căpetenia oştirii Domnului, şi acum am venit.“ Iosua s’a aruncat cu faţa la pământ, s’a închinat, şi I-a zis: ,,Ce spune Domnul meu robului Său?“ Şi Căpetenia oştirii Domnului a zis lui Iosua: ,,Scoate-ţi încălţămintele din picioare, căci locul pe care stai este sfânt.“ Şi Iosua a făcut aşa“ (Iosua 5:2-15).

Mesajul transmis de Samuel lui Saul din partea lui Dumnezeu a fost simplu și clar: pentru promovarea și păstrarea în demnitatea de împărat al poporului ales, Saul va primi trei semne și un test. Iar locul acestui test va fi Ghilgal, baza de referință națională, locul în care Dumnezeu a dat poporului Său, demnitate, identitate și legalitate în Canaan.

Primele două semne trebuiau să-l convingă pe Saul că Dumnezeu este în control absolut, îți poate rezolva problemele și a pregătit și resursele care-i vor fi necesare pentru slujire.

Cel de al treilea semn, cel în care Saul a intrat temporar în lumea prorocilor, anunța că Dumnezeu are păstrate pentru Saul lucrări profetice, iluminări și descoperiri speciale, care-l vor pune alături de mari lideri spirituali ai poporului. (Neîmplinită în viața lui Saul, această promisiune avea să se materializeze deplin în psalmii profetici ai celui de al doilea împărat din Israel, David.)

Samuel se grăbește apoi să menționeze că semnele s-au împlinit imediat și întocmai:

„De îndată ce Saul a întors spatele ca să se despartă de Samuel, Dumnezeu i-a dat o altă inimă, şi toate semnele acestea s-au împlinit în aceeaş zi“ (1 Samuel 10:9).

Cu testul însă, a fost o cu totul altfel de problemă …

Pentru a vedea ce a fost cu el, trebuie să sărim la capitolul 13 al cronicii lui Samuel. Ni se spune că Saul și-a pus pe picioare o mică armată, iar pe ceilalți oameni din popor i-a trimis acasă (1 Sam. 13:2). Liniștea n-a durat mult, pentru că Ionatan a bătut tabăra locală a filistenilor care erau la Gheba și atunci toți filistenii au pornit cu război împotriva evreilor. Saul a decretat mobilizarea generală și „poporul s-a adunat la Ghilgal“ (1 Sam. 13:4).

Iată circumstanțele testului vestit de Samuel:

„Filistenii s-au strâns să lupte cu Israel. Aveau o mie de cară şi şase mii de călăreţi; şi poporul acesta era fără număr: ca nisipul de pe ţărmul mării. Au venit şi au tăbărât la Micmaş, la răsărit de Bet-Aven. Bărbaţii lui Israel s-au văzut la strâmtoare, căci erau strânşi de aproape şi s-au ascuns în peşteri, în stufişuri, în stânci, în turnuri şi în gropile pentru apă. Unii Evrei au trecut Iordanul, ca să se ducă în ţara lui Gad şi Galaad. Saul era tot la Ghilgal, şi tot poporul de lângă el tremura. A aşteptat șapte zile, după timpul hotărât de Samuel. Dar Samuel nu venea la Ghilgal, şi poporul se împrăştia de lângă Saul“ (1 Samuel 13:5-8).

Aici este testul! Cât va asculta Saul de porunca Domnului? Se va lăsa el mânat de popor și va ceda sub presiunea evenimentelor sau va ști, așa cum l-au învățat cele trei semne că Dumnezeu este într-un control absolut asupra oricărei situații și că totul se va desfășura conform planurilor Sale?

Observați cum crește tensiunea în jurul lui Saul: din ce în ce mai mulți oameni pleacă de lângă el. A trecut o zi, au trecut două, au trecut trei zile, au trecut patru, apoi cinci, șase, tensiunea era din ce în ce mai mare. Poporul tremura și toate privirile erau ațintite asupra lui. Ce va face? A venit și ziua a șaptea … și Samuel tot nu se arăta … „poporul se împrăștia de lângă Saul“. Și Saul n-a mai așteptat.

„Atunci Saul a zis: ,,Aduceţi-mi arderea de tot şi jertfele de mulţămire.” Şi a jertfit arderea de tot. Pe când sfârşea de adus arderea de tot, a venit Samuel,  … “ (1 Sam. 13:9-10).

Dacă ar mai fi așteptat, dacă ar mai fi putut aștepta doar câteva ore! Dar Saul n-a mai așteptat, s-a prăbușit sub presiunea momentului și..…a căzut la test!

„ … a venit Samuel, şi Saul i-a ieşit înainte să-i ureze de bine. Samuel a zis: ,,Ce-ai făcut?“ Saul a răspuns: ,,Când am văzut că poporul se împrăştie de lângă mine, că nu vii la timpul hotărât, şi că Filistenii sunt strânşi la Micmaş, mi-am zis: Filistenii se vor pogorî împotriva mea la Ghilgal, şi eu nu m-am rugat Domnului! Atunci am îndrăznit şi am adus arderea de tot.” Samuel a zis lui Saul: ,,Ai lucrat ca un nebun şi n-ai păzit porunca pe care ţi-o dăduse Domnul, Dumnezeul tău. Domnul ar fi întărit pe vecie domnia ta peste Israel;  dar acum, domnia ta nu va dăinui. Domnul Şi-a ales un om după inima Lui, şi Domnul l-a rânduit să fie căpetenia poporului Său, pentrucă n-ai păzit ce-ţi poruncise Domnul“ (1 Sam. 13:10-14).

A căzut la test doar pentru că n-a putut avea încredere în Dumnezeu … câteva ore! A putut aștepta șase zile, dar n-a mai putut aștepta câteva ore.

Există în text un amănunt simbolic pe care nu mulți îl văd. Mie mi l-a arătat Lawrence O. Richards, în cartea sa „The Bible Reader’s Companion“:

„Apoi Samuel s-a sculat, şi s-a suit din Ghilgal la Ghibea lui Beniamin. Saul a făcut numărătoarea poporului care se afla cu el: erau aproape şase sute de oameni“ (1 Sam. 13:5).

De ce ține Samuel neapărat să ne spună că alături de Saul se aflau șase sute de oameni? Pentru că erau exact de două ori mai mult decât oamenii cu care Ghedeon a obținut extraordinara sa biruință! Care a fost diferența? Ghedeon a avut credință, fragilă cum a fost ea, dar întărită de o foarte bună … ascultare!

Din păcate, Saul „a avut rău de înălțime“ și n-a rămas smerit în poziția în care l-a promovat Dumnezeu. Pentru a ne arăta acest lucru, Samuel relatează pe larg în capitolul 14 un episod în care Saul este depășit nu numai de împrejurări, ci și de fiul său, Ionatan. Curajul și credința lui Ionatan este pusă în contrast cu neliniștea panicată a tatălui său.

Mai întâi, Samuel relatează vitejia sfântă a lui Ionatan:

„Vino, şi să pătrundem până la straja acestor netăiaţi împrejur. Poate că Domnul va lucra pentru noi, căci nimic nu împiedecă pe Domnul să dea izbăvire printr-un mic număr ca şi printr-un mare număr“ (1 Sam. 14:6).

„Şi Ionatan s-a suit ajutându-se cu mâinile şi picioarele, şi cel ce-i ducea armele a mers după el. Filistenii au căzut înaintea lui Ionatan, şi cel ce-i ducea armele arunca moartea în urma lui. În această întâie înfrângere, Ionatan şi cel ce-i ducea armele au ucis douăzeci de oameni, pe întindere de aproape o jumătate de pogon de pământ. A intrat groaza în tabără, în ţară şi în tot poporul; straja şi chiar şi prădătorii s-au spăimântat; ţara s-a îngrozit. Era groaza… lui Dumnezeu“ (1 Sam. 14:6,13-15).

Speriat de relatarea celor care-i văzuseră fugind pe filistenii, Saul vrea, așa cum se cuvine, să stea de vorbă cu Dumnezeu:

„Şi Saul a zis lui Ahia: ,,Adu încoace chivotul lui Dumnezeu!“ – Căci pe vremea aceea chivotul lui Dumnezeu era cu copiii lui Israel. – Pe când vorbea Saul cu preotul zarva în tabăra Filistenilor se făcea tot mai mare; şi Saul a zis preotului: ,,Trage-ţi mâna!“ (1 Sam. 14:18-19).

Acest „Trage-ți mâna!“ a fost echivalentul unui: „Destul! N-avem acum timp pentru asta! Mergem să vedem cu ochii noștri“. Incidentul este o altă dovadă că Saul devenise arogant în relația cu Dumnezeu..

„Apoi Saul şi tot poporul care era cu el s-au strâns, şi au înaintat până la locul luptei; şi Filistenii au întors sabia, unii împotriva altora, şi învălmăşala era nespus de mare. Evreii cari erau mai dinainte la Filisteni, şi cari se suiseră cu ei în tabără de pe unde erau împrăştiaţi, s-au unit cu Israeliţii cari erau cu Saul şi Ionatan. Toţi bărbaţii lui Israel cari se ascunseseră în muntele lui Efraim, aflând că Filistenii fugeau, au început să-i urmărească şi ei în bătaie. Domnul a izbăvit pe Israel în ziua aceea, şi lupta s-a întins până dincolo de Bet-Aven“ (1 Sam. 14:20-23).

Mai târziu, când Saul vrea iar să stea de vorbă cu Dumnezeu, rezultatul este clar, Dumnezeu era supărat:

„Şi Saul a întrebat pe Dumnezeu: ,,Să mă pogor după Filisteni? Îi vei da în mâinile lui Israel?“ Dar în clipa aceea nu i-a dat nici un răspuns“ (1 Sam. 14:37).

Îngâmfarea, pripeala și spiritul de independență vinovată ale lui Saul față de Dumnezeu era cât pe ce să-l coste pe Ionatan viața! Dacă nu era poporul, Saul ar fi fost în stare și de așa ceva:

„Saul a zis lui Ionatan: ,,Spune-mi ce-ai făcut?“ Ionatan i-a spus şi a zis: ,,Am gustat puţină miere, cu vârful toiagului pe care-l aveam în mână: iată-mă, voi muri.“ Şi Saul a zis: ,,Dumnezeu să Se poarte cu toată asprimea faţă de mine, dacă nu vei muri, Ionatane!“ Poporul a zis lui Saul: ,,Ce! Să moară Ionatan, el, care a făcut această mare izbăvire în Israel? Niciodată! Viu este Domnul, că un păr din capul lui nu va cădea la pământ, căci cu Dumnezeu a lucrat el în ziua aceasta.“ Astfel poporul a scăpat pe Ionatan de la moarte“ (1 Sam. 14:43-45).

Repetarea testului

Limitele ascultării lui Saul au mai fost testate încă odată de Dumnezeu. A fost un fel de corigență cu reexaminare în sesiunea de toamnă. Samuel a fost trimis de Dumnezeu cu încă un mesaj:

„Samuel a zis lui Saul: ,,Pe mine m-a trimes Domnul să te ung împărat peste poporul Lui, peste Israel: Ascultă dar ce zice Domnul. Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: „Mi-aduc aminte de ceeace a făcut Amalec lui Israel, când i-a astupat drumul la ieşirea lui din Egipt. Du-te acum, bate pe Amalec, şi nimiceşte cu desăvârşire tot ce-i al lui; să nu-i cruţi, şi să omori bărbaţii şi femeile, copiii şi pruncii, cămilele şi măgarii, boii şi oile“ (1 Sam. 15:1-3).

Va asculta Saul de data aceasta? Vai, nu!

„Domnul a vorbit lui Samuel, şi i-a zis: ,,Îmi pare rău că am pus pe Saul împărat, căci se abate de la Mine şi nu păzeşte cuvintele Mele“. Samuel s-a mâhnit, şi toată noaptea a strigat către Domnul. S-a sculat dis de dimineaţă, ca să se ducă înaintea lui Saul.

Saul părăsise cultul lui Iehova și era îmbătat de cultul propriei personalități. Așa cum am mai spus, puterea corupe și Saul era deja foarte corupt:

„Şi au venit şi i-au spus: ,,Saul s-a dus la Carmel, şi iată că şi-a înălţat un semn de biruinţă, apoi s-a întors, şi, trecând mai departe, s-a pogorât la Ghilgal”.

În loc să ridice un altar Domnului, Saul, asemenea orgolioșilor din toate timpurile, a vrut să intre în istorie și și-a ridicat un monument pentru el însuși. De acum înainte, Saul va fi beat de putere, căutând mereu să se arate impunător celor din jur. Biblia subliniază lucrul acesta printr-un amănunt mic, dar plin de simbolisme:

Lepădat de Domnul, de la domnie, pentru neascultare, Saul nu s-a mai putut sprijini pe Dumnezeu, dar a ales să se sprijine pe o … suliță.

Pretutindeni pe unde mergea și întotdeauna, fie că era relaxat la umbra unui copac din curte, fie că era așezat la masa de seară, Saul purta mereu cu el nelipsita lui ,,suliță“  (1 Sam. 18:10-11; 19:9-10; 20:33; 22:6; 26:7-12). Într-o vreme în care în tot Israelul nu existau decât două săbii de fier, a lui Saul și a lui Ionatan, obsesia purtării unei sulițe ni-l arată pe Saul în toată caraghioșenia lui de impostor. Știindu-se  vinovat înaintea lui Dumnezeu, Saul a vrut să salveze aparențele, agățându-se de sulița lui ca de un simbol al autorității depline. Până și ultima scenă dinaintea morții lui l-a găsit pe Saul tot împreună cu celebra lui suliță:

,,Şi tânărul care-i aducea aceste veşti a răspuns: „Am venit din întâmplare pe muntele Ghilboa şi Saul stătea rezemat în suliţa lui, şi carele şi călăreţii erau aproape să-l ajungă“ (2 Sam. 1:6).

Spre deosebire de Saul, când vorbește despre David, textul ni-l descrie sau cu o praștie în mână sau cu un toiag sau cu o … harfă.

Îmbătat de victoria asupra amaleciților, dar vinovat de neascultarea deplină de porunca lui Dumnezeu, Saul a dat ochii cu Samuel, ultimul om pe care ar fi dorit atunci să-l întâlnească. În zadar a căutat el să mintă ca să salveze aparențele:

„Samuel s-a dus la Saul, şi Saul i-a zis: ,,Fii binecuvântat de Domnul! Am păzit cuvântul Domnului” (1 Sam. 15:13).

Orbul Saul! Uitase că stă de vorbă cu „văzătorul“ care știa totul. Urechile lui Samuel erau la datorie și auziseră behăitul oilor. Glasul lui sună limpede și clar. Mâinile lui sunt gata să împlinească porunca divină.

Samuel a zis: ,,Ce înseamnă behăitul acesta de oi care ajunge la urechile mele, şi mugetul acesta de boi pe care-l aud?”

Saul a răspuns: ,,Le-au adus dela Amaleciţi, pentru că poporul a cruţat oile cele mai bune şi boii cei mai buni, ca să-i jertfească Domnului, Dumnezeului tău; iar pe celelate, le-am nimicit cu desăvârşire”.

Samuel a zis lui Saul: ,,Stai, şi-ţi voi spune ce mi-a zis Domnul astă-noapte”. Şi Saul i-a zis: ,,Vorbeşte”.  Samuel a zis: ,,Când erai mic în ochii tăi, n-ai ajuns tu căpetenia seminţiilor lui Israel, şi nu te-a uns Domnul ca să fii împărat peste Israel? Domnul te trimisese, zicând: „Du-te, şi nimiceşte cu desăvârşire pe păcătoşii aceia, pe Amaleciţi; războieşte-te cu ei până îi vei nimici.“ Pentruce n-ai ascultat glasul Domnului? Pentruce te-ai aruncat asupra prăzii, şi ai făcut ce este rău înaintea Domnului?”

Saul a răspuns lui Samuel: ,,Am ascultat glasul Domnului, şi m-am dus în calea pe care mă trimetea Domnul. Am adus pe Agag, împăratul lui Amalec, şi am nimicit cu desăvârşire pe Amaleciţi; dar poporul a luat din pradă oi şi boi, ca pârgă din ceea ce trebuia nimicit cu desăvârşire, ca să le jertfească Domnului, Dumnezeului tău, la Ghilgal”.  Samuel a zis: ,,Îi plac Domnului mai mult arderile de tot şi jertfele decât ascultarea de glasul Domnului? Ascultarea face mai mult decât jertfele, şi păzirea cuvântului Său face mai mult decât grăsimea berbecilor. Căci neascultarea este tot atât de vinovată ca ghicirea, şi împotrivirea nu este mai puţin vinovată decât închinarea la idoli şi terafimii. Fiindcă ai lepădat cuvântul Domnului, te leapădă şi El ca împărat“ (1 Sam. 15:10-23).

Saul s-a descalificat ca reprezentat al lui Dumnezeu printre evrei. Pripeala lui și spiritul independent l-au făcut să se creadă deasupra poruncilor divine. Un astfel de om trebuia lepădat pentru că el era un pericol pentru împărăție și împărăția era un pericol prea mare pentru el. Puterea corupe și Saul fusese deja corupt până la măduvă.

O ascultare parțială este tot o neascultare. Mintea lui Saul era însă deja pervertită, sensibilitatea lui spirituală era tocită. Nu-i mai rămăsese decât o mască mincinoasă de ,,om aflat în slujba lui Dumnezeu“. Nici o înșelare nu este mai tragică decât înșelarea de sine. Încercând să-l mintă pe Samuel, Saul nu reușea decât să se mintă pe sine. Prins asupra faptului, Saul a încercat mai întâi o pocăință de formă care să salveze aparențele. Era clar că el nu se mai raporta corect nici la popor și nici la Dumnezeu. Asemenea prefăcuților dintotdeauna care nu vor să se pocăiască, Saul s-a grăbit să dea vina pe alții, pe „popor“:

„Atunci Saul a zis lui Samuel: ,,Am păcătuit, căci am călcat porunca Domnului, şi n-am ascultat cuvintele tale; mă temeam de popor, şi i-am ascultat glasul. Acum, te rog, iartă-mi păcatul, întoarce-te cu mine, ca să mă închin până la pământ înaintea Domnului.”

Samuel a zis lui Saul: ,,Nu mă voi întoarce cu tine: fiindcă ai lepădat cuvântul Domnului, şi Domnul te leapădă, ca să nu mai fii împărat peste Israel”. Şi pe când se întorcea Samuel să plece, Saul l-a apucat de pulpana hainei, şi s-a rupt.

Samuel i-a zis: ,,Domnul rupe astăzi domnia lui Israel deasupra ta, şi o dă altuia mai bun decât tine. Cel ce este tăria lui Israel nu minte şi nu Se căieşte, căci nu este un om ca să-I pară rău“ (1 Sam. 15:24-29).

Nici măcar această explicație clară și răspicată nu-l mai atinge pe Saul la inimă. Se împietrise față de Dumnezeu; se înstrăinase. Observați-l cum vorbește de „Dumnezeul lui Samuel“:

„Saul a zis iarăş: ,,Am păcătuit! Acum, te rog, cinsteşte-mă în faţa bătrânilor poporului meu, şi în faţa lui Israel; întoarce-te cu mine, ca să mă închin înaintea Domnului, Dumnezeului tău“ (1 Sam. 15:30).

Iarași și iarăși, Saul se înstrăinează de Domnul, preferând să-L numească: „Dumnezeul tău“. Samuel l-a ascultat, nu însă fără să-i arate unde nu-și dusese până la capăt ascultarea:

„Samuel s-a întors şi a mers după Saul, şi Saul s-a închinat înaintea Domnului.  Apoi Samuel a zis: ,,Adu-mi pe Agag, împăratul lui Amalec.“ Şi Agag a înaintat vesel spre el, căci zicea: ,,Negreşit, a trecut amărăciunea morţii!“ Samuel a zis: ,,După cum sabia ta a lăsat femei fără copii, tot aşa şi mama ta va fi lăsată fără copii între femei.“ Şi Samuel a tăiat pe Agag în bucăţi înaintea Domnului, la Ghilgal. Samuel a plecat la Rama, şi Saul s-a suit acasă la Ghibea lui Saul“ (1 Sam. 15:31-34).

Soarta lui Saul, primul împărat al Israelului fusese pecetluită. Dumnezeu îi dăduse trei semne și un test, repetat apoi cu porunca de a-i nimici pe amaleciți, ca să fie o dovadă pentru toți. Saul a căzut la examen. Un împărat care nu ascultă este un blestem pentru un popor înclinat și așa spre neascultare. Aici s-au încheiat întâlnirile dintre Samuel și Saul:

„Samuel nu s-a mai dus să vadă pe Saul până în ziua morţii sale. Dar Samuel plângea pe Saul, pentrucă Domnul Se căise că pusese pe Saul împărat peste Israel“ (1 Sam. 15:35).

Din cauza păcatelor sale, Saul a pierdut mai întâi dreptul la o dinastie (1 Samuel 13:11-14), apoi împărăția (1 Samuel 15:24-31) și în final, coroana de pe cap (2 Samuel 1:1-10).

Pe fondul tragic al decăderii și lepădării lui Saul, să aruncăm acum împreună o privire spre David, „omul după inima lui Dumnezeu“.

David – un lăstar disprețuit cu o creștere frumoasă

Disponibilitatea de a fi numărul doi este caracteristica tuturor oamenilor lui Dumnezeu din istorie. Dacă puteți înțelege, ea este proba la care a căzut primul om, Adam, în rai și proba pe care trebuie să o treacă acum fiecare dintre urmașii lui din istorie.

În universul nostru, numai Dumnezeu merită și poate fi întotdeauna „numărul unu“.  Nici un alt muritor nu poate ocupa această poziție, fără să se prăbușească luciferic sub povara autorității și privilegiilor ei.

Dacă despre Saul putem spune că el n-a rezistat să fie numărul unu în Israel, despre David, Ionatan și Samuel trebuie să spunem că ei n-au acceptat nici măcar o singură clipă să fie considerați numărul unu.

Samuel a continuat toată viața să-l considere pe Dumnezeu Împăratul lui Israel. David, ca și Samuel va avea aceeași gândire și aceeași atitudine. Poate că aici este secretul care l-a făcut pe Dumnezeu să-l numească „un om după inima mea“ (1 Sam. 2:35; Ier. 3:15; Fapte 13:22).

Există cel puțin trei întâmplări în care David a demonstrat că se așează pe poziția a doua, dându-I lui Dumnezeu cinstea de a domni providențial peste toți și peste toate.

Prima întâmplare a fost în peștera En-Ghendi, când David n-a vrut să se atingă de „unsul Domnului“:

„Când s’a întors Saul de la urmărirea Filistenilor, au venit şi i-au spus: ,,Iată că David este în pustia En-Ghedi.“ Saul a luat trei mii de oameni aleşi din tot Israelul, şi s’a dus să caute pe David şi pe oamenii lui până pe stâncile ţapilor sălbatici. A ajuns la nişte stâne de oi, cari erau lângă drum; şi acolo era o peşteră, în care a intrat să doarmă. David şi oamenii lui erau în fundul peşterii. Oamenii lui David i-au zis: ,,Iată ziua în care Domnul îţi zice: ,,Dau pe vrăjmaşul tău în mâinile tale; fă-i ce-ţi va plăcea.“ David s’a sculat, şi a tăiat încet colţul hainei lui Saul. După aceea, inima îi bătea, pentrucă tăiase colţul hainei lui Saul. Şi a zis oamenilor săi: ,,Să mă ferească Domnul să fac împotriva domnului meu, care este unsul Domnului, o aşa faptă ca să pun mâna pe el! Căci el este unsul Domnului.“

Cu aceste cuvinte David a oprit pe oamenii săi, şi i-a împedecat să se arunce asupra lui Saul. Apoi Saul s’a sculat să iasă din peşteră, şi şi-a văzut înainte de drum. După aceea, David s’a sculat şi a ieşit din peşteră. El a început să strige atunci după Saul: ,,Împărate, domnul meu!“ Saul s’a suit înapoi, şi David s’a plecat cu faţa la pământ şi s’a închinat. David a zis lui Saul: ,,De ce asculţi tu de vorbele oamenilor cari zic: ,,David îţi vrea răul?“ Vezi acum cu ochii tăi că Domnul te dăduse astăzi în mâinile mele în peşteră. Oamenii mei mă îndemnau să te omor; dar te-am cruţat, şi am zis: ,,Nu voi pune mâna pe domnul meu, căci este unsul Domnului.“ Uite, părintele meu, uite colţul hainei tale în mâna mea. Fiindcă ţi-am tăiat colţul hainei, şi nu te-am ucis, să ştii şi să vezi că în purtarea mea nu este nici răutate nici răzvrătire, şi că n’am păcătuit împotriva ta. Totuş tu îmi întinzi curse, ca să-mi iei viaţa. Judece Domnul între mine şi tine, şi Domnul să mă răzbune pe tine; dar eu nu voi pune mâna pe tine. Răul dela cei răi vine, zice vechea zicală. De aceea eu nu voi pune mâna pe tine. Împotriva cui a pornit împăratul lui Israel? Pe cine urmăreşti tu? Un câine mort, un purice. Domnul va judeca şi va hotărî între mine şi tine, El va vedea, El îmi va apăra pricina şi El îmi va face dreptate, izbăvindu-mă din mâna ta.“

Când a sfîrşit David de spus aceste vorbe lui Saul, Saul a zis: ,,Glasul tău este, fiule David?“ Şi Saul a ridicat glasul şi a plâns. Şi a zis lui David: ,,Tu eşti mai bun decât mine; căci tu mi-ai făcut bine, iar eu ţi-am făcut rău. Tu îţi arăţi azi bunătatea cu care te porţi faţă de mine, căci Domnul mă dăduse în mâinile tale, şi nu m’ai omorât. Dacă întâlneşte cineva pe vrăjmaşul lui, îl lasă oare să-şi urmeze drumul în linişte? Domnul să-ţi răsplătească pentru ce mi-ai făcut în ziua aceasta! Acum iată, ştiu că tu vei domni, şi că împărăţia lui Israel va rămânea în mâinile tale. Jură-mi dar pe Domnul că nu-mi vei nimici sămânţa mea după mine, şi că nu-mi vei şterge numele din casa tatălui meu.” David a jurat lui Saul. Apoi Saul a plecat acasă, iar David şi oamenii lui s’au suit în locul întărit“ (1 Sam. 24:1-22).

Extraordinare cuvinte! „Acum iată, ştiu că tu vei domni, şi că împărăţia lui Israel va rămânea în mâinile tale“. Saul a fost impresionat de respectul lui David pentru Domnul și pentru ceea ce Îi aparține Lui.  Ascultarea lui David de Dumnezeu l-a făcut dependent de deciziile divine. În problemele majore, numai Dumnezeu putea și trebuia să aibe ultimul cuvânt!

Întâmplarea s-a repetat în circumstanțe asemănătoare peste numai două capitole (1 Sam. 26:1-25) și David a manifestat aceeași reținere de a se atinge de ceea ce este al Domnului:

„Abişai a zis lui David: ,,Dumnezeu dă astăzi pe vrăjmaşul tău în mâinile tale; lasă-mă, te rog, să-l lovesc cu suliţa mea, şi să-l pironesc dintr’o lovitură în pământ, ca să n’am nevoie să-i mai dau alta.” Dar David a zis lui Abişai: ,,Nu-l omorî! Căci cine ar putea pune mâna pe unsul Domnului şi să rămână nepedepsit?” Şi David a zis: ,,Viu este Domnul, că numai Domnul îl poate lovi; fie că-i va veni ziua să moară, fie că se va pogorî… într’un câmp de bătaie şi va peri. Să mă ferească Domnul, să pun mâna pe unsul Domnului! Ia numai suliţa dela căpătâiul lui, cu urciorul cu apă, şi să plecăm.”

A doua întâmplare s-a petrecut după ce David a ajuns împărat peste tot Israelul și a început să poarte războaiele Domnului. Observați că el a luptat de pe poziția a doua, lăsându-L pe Dumnezeu să comande de pe poziția de comandant suprem:

„Filistenii au aflat că David fusese uns împărat peste Israel, şi s’au suit toţi să-l caute. David, căruia i s’a dat de ştire, s’a pogorât în cetăţuie. Filistenii au venit, şi s’au răspândit în valea Refaim. David a întrebat pe Domnul: ,,Să mă sui împotriva Filistenilor? Îi vei da în mâinile mele?” Şi Domnul a zis lui David: ,,Suie-te, căci voi da pe Filisteni în mâinile tale.” David a venit la Baal-Peraţim, unde i-a bătut. Apoi a zis: ,,Domnul a risipit pe vrăjmaşii mei dinaintea mea, ca nişte ape cari se rup.” De aceea s’a dat locului aceluia numele Baal-Peraţim (Şesul rupturii). Ei şi-au lăsat idolii acolo şi David şi oamenii lui i-au luat.

Filistenii s’au suit din nou, şi s’au răspândit în valea Refaim. David a întrebat pe Domnul. Şi Domnul a zis: ,,Să nu te sui; ci ia-i pe la spate, şi mergi asupra lor în dreptul duzilor. Când vei auzi un vuiet de paşi în vârfurile duzilor, atunci să te grăbeşti, căci Domnul merge înaintea ta ca să bată oştirea Filistenilor.”  David a făcut cum îi poruncise Domnul, şi a bătut pe Filisteni dela Gheba până la Ghezer“ (2 Sam. 5:17-25).

Dacă aș avea talentul unui pictor, aș căuta să redau scena de mai sus: David în mijlocul oștenilor, stând cu degetul dus la gură și cu capul întors pe un umăr ca urechea să poată auzi ce se întâmplă deasupra duzilor. „Șșșșt! Linște, băieți! Să putem auzi vuietul de pași ai îngerilor deasupra vărfurilor duzilor.“ Aș pune acest tablou pe peretele camerei în care ne ținem ședințele de Consiliu al Bisericii Bethel, din Los Angelesul Californiei. Îmi doresc din toată inima să se poată spune și despre mine: a trăit sub domnia lui Christos, ascultător și smerit în toate.

Cea de a treia întâmplare care dovedește că David, ca și Samuel, a trăit pe poziția a doua în împărăția lui Israel s-a petrecut cu ocazia fugii din Ierusalim de teama fiului său Absalom (2 Sam. 15). Tot necazul a început după păcătuirea lui David cu Bat-Șeba și după uciderea lui Urie. Criza de acum este primită de David ca o pedeasă din partea Domnului. În loc să rămână pe loc și să lupte, David preferă să cedeze și să plece. Dacă ar fi rămas ar fi pierdut oricum. Luptând ar fi putut să piară sau ar fi riscat să-l omoare pe unul din fii săi. Niciuna din alternative nu era de dorit. Iată de ce David alege să plece în exil, punându-și toată nedejdea în Dumnezeu:

„David ajunsese până la Bahurim. Şi de acolo a ieşit un om din familia şi din casa lui Saul, numit Şimei, fiul lui Ghera. El înainta blestemând, şi a aruncat cu pietre după David şi după toţi slujitorii împăratului David, în timp ce tot poporul şi toţi vitejii stăteau la dreapta şi la stânga împăratului. Şimei vorbea astfel când blestema: ,,Du-te, du-te, om al sângelui, om rău! Domnul face să cadă asupra ta pedeapsa pentru tot sângele casei lui Saul, al cărui scaun de domnie l-ai luat, şi Domnul a dat împărăţia în mâinile fiului tău Absalom; şi iată-te nenorocit, căci eşti un om al sângelui!”

Atunci Abişai, fiul Ţeruiei, a zis împăratului: ,,Pentruce bleastămă acest câine mort pe domnul meu împăratul? Lasă-mă, te rog, să mă duc să-i tai capul.” Dar împăratul a zis: ,,Ce aveţi voi cu mine, fiii Ţeruiei? Dacă bleastămă, înseamnă că Domnul i-a zis: ,Bleastămă pe David!“ Cine-i va zice dar: ,,Pentru ce faci aşa?” Şi David a zis lui Abişai şi tuturor slujitorilor săi: ,,Iată că fiul meu, care a ieşit din trupul meu, vrea să-mi ia viaţa; cu cât mai mult Beniamitul acesta! Lăsaţi-l să blesteme, căci Domnul i-a zis. Poate că Domnul se va uita la necazul meu, şi-mi va face bine în locul blestemelor de azi.” David şi oamenii lui şi-au văzut de drum. Şimei mergea pe coasta muntelui, în dreptul lui David, şi mergând, blestema, arunca cu pietre împotriva lui, şi vântura praf“ (2 Sam. 16:5-13).

Ca și altă dată, David trebuie să-i ridice pe cei din jurul lui la înalțimea trăirilor sale cu o explicație. În esență, ceea ce le spune el fiilor Țeruiei este aceasta: „Dragii mei, nu mă sufocați și nu mă ispitiți cu inițiativele voastre „bune“. Voi nu înțelegeți? Eu trăiesc pentru “o audiență de unu“. Îmi duc viața înaintea lui Dumnezeu și sub autoritatea Lui deplină. Îmi merit situația și mi-am atras singur aspra mea această pedeapsă. Ce să mai zic de străinul acesta, care are și el dreptate în felul lui, dacă Dumnezeu a îngăduit ca fiul meu, ieșit din coapsele mele, să se ridice astăzi împotriva mea. Sunt vinovat înaintea Domnului. O știu eu, o știți și voi, dar mai ales o știe și Domnul. Lăsați-mă deci să-mi duc jalea singur înaintea Lui. Poate că El se va îndura de mine și îmi va face bine în locul pedepselor de azi.“

David a fost „împăratul de pe poziția a doua“. El a preluat dela Samuel această convingere. Lucrul acesta a fost adevărat toată viața lui, până și în ceasul când îi încredințează domnia fiului său, Solomon:

„Dintre toţi fiii mei – căci Domnul mi-a dat mulţi fii – a ales pe fiul meu Solomon, ca să-l pună pe scaunul de domnie al împărăţiei Domnului, peste Israel“ (1 Cron. 28:5).

Una din împrejurările în care David a fost aproape de a călca principiul subordonării pentru a-și face dreptate singur a fost episodul cu scandalagiul Nabal (1 Sam. 25). Și atunci însă, Dumnezeu l-a mustrat prin Abigail, nevasta lui Nabal și David s-a grăbit să asculte:

,,Când va face Domnul domnului meu tot binele pe care ţi l-a făgăduit şi te va pune mai-mare peste Israel, atunci nu va avea domnul meu nici mustrări de cuget şi nici nu-l va durea inima că a vărsat sânge degeaba şi că s-a răzbunat singur“ (1 Sam. 25:30-31).

,,David a zis Abigailei: „Binecuvântat să fie Domnul, Dumnezeul lui Israel, care te-a trimis astăzi înaintea mea! Binecuvântată să fie judecata ta şi binecuvântată să fii tu, că m-ai oprit în ziua aceasta să vărs sânge şi mi-ai oprit mâna!“ (1 Sam. 25:32-33).

Unul din contemporanii noștri a redus filosofia de viață a lui David la următoarele două afirmații:

Afirmația #1: Numai Dumnezeu conduce lumea.
Afirmația #2: Eu nu sunt Dumnezeu.

Ce bine ar fi dacă fiecare dintre noi și-ar da seama de aceste două mari și practice adevăruri!

David a răspândit această atitudine în popor. Preocuparea lui pentru aceasta se vede până și din grija cu care nu i-a lăsat ca ei să-i scrie cântarea pentru „ziua împăratului“, ci el însuși le-a spus ce să-i cânte (Psalmul 20). Observați cum se așează „pe poziția a doua“, cel pe care oamenii erau ispitiți să-l considere pe poziția întâi:

(Către mai marele cântăreţilor. Un psalm al lui David.)

„Să te asculte Domnul în ziua necazului,
să te ocrotească Numele Dumnezeului lui Iacov, să-ţi trimeată ajutor din locaşul Său cel Sfânt,
şi să te sprijinească din Sion!
Să-Şi aducă aminte de toate darurile tale de mâncare,
şi să primească arderile tale de tot!

(Oprire.)

Să-ţi dea ce-ţi doreşte inima,
şi să-ţi împlinească toate planurile tale!
Atunci noi ne vom bucura de biruinţa ta,
şi vom flutura steagul în Numele Dumnezeului nostru.
Domnul să-ţi asculte toate dorinţele tale!
Ştiu de acum că Domnul scapă pe unsul Său,
şi-i va răspunde din ceruri,
din locaşul Lui cel Sfânt,
prin ajutorul atotputernic al dreptei Lui.

Unii se bizuiesc pe carăle lor, alţii pe caii lor;
dar noi ne bizuim pe Numele Domnului, Dumnezeului nostru.
Ei se îndoaie şi cad;
dar noi ne ridicăm şi rămânem în picioare.
Scapă, Doamne, pe împăratul,
şi ascultă-ne când Te chemăm!