Nevoia după Ioan Botezătorul

(primită pe E_Mail)

A refuzat răcoarea zidurilor din Templu şi zavera preoţilor, şi a preferat singurătatea şi dogoarea de sub tufişurile de maquis şi măslinii sălbatici. Ar fi putut să ţină cădelniţa-ntr-o mână şi tămâia în alta, dar în ziua când trebuia să-şi serbeze majoratul şi-a luat toiagul şi haina aspră din păr de cămilă, şi-a plecat înaintea Lui Dumnezeu în pustiu, lăsându-şi bătrânii părinţi pe laviţa de pe acoperişul casei, meditând. A dorit isihia din deşert. Căci Iehova, în linişte vorbeşte. Şi-a dorit să-L aibe pe Dumnezeu, în timp ce toţi ceilalţi doreau să aibă o religie. Nu ai decât ce doreşti.

A început să predice pe malul Iordanului, fără amvon şi fără microfoane. Când condamni păcatul, se va amplifica vocea ca un tunet. A predicat dur, fără dulcegării, fără să cocoloşească vreun viciu. Cine ar primi pastor un şmirgel ca el? Şi totuşi, oamenii veneau buluc să se boteze. Ştiau că sunt necuraţi. Îi ardeau cuvintele lui, căci predicile erau de foc, nu de pus pe foc! Iar când şti că ai jucat cu satana, pui de năpârcă e un compliment. Şi noaptea ai coşmaruri.

Apostaziatii l-au declarat sfânt. Până şi crudul Irod tremura când îi asculta omiliile. Dar Irod, nu s-a pocăit. A continuat să trăiască obscur, când predicatorul îi vorbise cu claritate. De aceea a fost numit vulpe. Şiret. Hoţ. Dar hoţ care-şi fură singur căciula.

A lucrat numai 6 luni. Eficienţa nu se măsoară în ani. Apoi a văzut că n-are centimetrii suficienţi, şi s-a dat din faţa Celui ce trebuia să crească. A ştiut să se smerească fără să ceară diplomă. Ştia, vorba fratelui Pustan, că vocii nu i se face statuie. Iar glasul pe care îl auzise din cer, i-a fost suficient. Înţelesese.

A sfârşit cu capul pe-o farfurie, în timp ce alţii dădeau banchet. Oricum, viaţa se trece.

A-l măsura pe Ioan Botezătorul după percepţiile noastre, este ca şi cum a-i încerca să măsori Soarele cu liniarul, spunea Ravenhill. A fost cel mai mare om care s-a născut vreodată din femeie. Şi totuşi, e mai mic în cer decât noi! Au fost destui oameni atunci, dar toţi erau mici. Pentru slujba Sa cea mare, Hristos caută oameni mari. Fi unul dintre ei!

Avem nevoie de predicatori care să deschidă Domnului, cale în pustia lumii. De predicatori îndrăzneţi. (Nu intră aici cei ce ţipă la amvon deşi n-au mâncat miere cu lăcuste uscate!). E nevoie de creştini eficienţi. De slujitori smeriţi. De botezători şi botezaţi. De Ioani care să condamne Irozii. De voci, nu de ecouri! Dar ca să-i avem trebuie că ei să aleagă între propiul lor cap şi Capul Hristos!

Nu uitaţi: Generaţia predicatorilor de azi e răspunzătoare de generaţia păcătoşilor de azi.

++++

În februarie 2008, la întoarcerea dintr-o vizită misionară în Moldova și România, am așternut pe hărtie câteva cuvinte despre necesitatea pocăinței pentru încreștinarea României:

Pentru că m-am dus dintre frați creștini către frați creștini, experiența mea în Moldova de pe cele două maluri ale Prutului a fost o reîntâlnire cu elementul creștin între români.
În interacțiunea pe care am avut-cu oamenii de acolo și mai ales în întâlnirea mea cu Dănuț Mănăstireanu am resimțit că neamul românesc încearcă să-și redefinească identitatea națională și personală. După ce a fost dezamăgit cu eșecul experimentului comunist, mai mult impus de ruși decât inițiat de bună voie, poporul român se caută pe sine într-o nouă întâlnire cu Dumnezeu.

Există însă diferite feluri de astfel de întâlniri. Oameni fiind, repetăm experiențele oamenilor dinaintea noastră. În parte evreu și în parte român, eu cred că ceea ce se întâmplă azi cu românii seamănă teribil cu ceea ce s-a întâmplat cu generația de evrei din timpul Domnului Isus.

După o perioadă de „grecizare“ forțată de care au scăpat prin răscoala-revoluție a Macabeilor, evreii au avut și ei atunci șansa de a încerca o reîntâlnire cu Dumnezeu prin Isus Christos. Faptul că ei se aflau atunci sub influența copleșitoare și contaminatoare a Imperiului Roman european nu face decât să întărească simetria experienței pe care o trăiesc acum românii. Ca și evreii de atunci, românilor de azi le stau înainte două tipuri de întâlnire cu Dumnezeu, fiecare dintre ele cu urmările ei definitorii inevitabile. Oricine citește Evangheliile le deosebește foarte repede.

1. Întâlnirea prin „tradiția străbună“

Majoritatea populației evreiești de atunci, condusă de clasa preoțească L-au întâmpinat pe Isus Christos prin prisma tradiției lor multimilenare. Privit prin această lupă și analizat după canoane, Fiul lui Dumnezeu „n-a corespuns“ cu așteptările lor. Ei n-au putut accepta contemporaneitatea Lui, prospețimea mesajului și naturalețea cu care ignora „rânduielile lor religioase“, legea strămoșească și datinile împământenite. Din cauza acestei nesincronizări, cei de atunci au sfârșit prin a-L învinui că „duce poporul în rătăcire“, un dușman al neamului care trebuie eliminat cât se poate de repede. Religiozitatea lor le-a blocat întâlnirea cu Dumnezeul pe care pretindeau că-L slujesc. Evreii de atunci au cunoscut Legea lui Dumnezeu, dar nu L-au recunoscut pe Dumnezeul Legii și judecându-L împotriva Legii, L-au dat la moarte prin mâna celor fără lege. Fără să fie orbi, dar orbiți de prejudecățile care le întunecaseră mintea, au refuzat lumina și au iubit mai mult întunerecul, pentru că faptele lor erau rele (Ioan 3:17-21).

Întâlnirea cu Dumnezeu prin calea tradiției a fost o încercare ratată. Concluzia aceasta și diagnosticul cel mai clar a fost dat chiar de Isus în cuvintele:

„Isus le-a răspuns: ,,Făţarnicilor, bine a proorocit Isaia despre voi, după cum este scris: „Norodul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de Mine. Degeaba Mă cinstesc ei, dând învăţături cari nu sunt decât nişte porunci omeneşti“.
Voi lăsaţi porunca lui Dumnezeu, şi ţineţi datina aşezată de oameni, precum: spălarea ulcioarelor şi a paharelor, şi faceţi multe alte lucruri de acestea.“
El le-a mai zis: ,,Aţi desfiinţat frumos porunca lui Dumnezeu, ca să ţineţi datina voastră. … Şi aşa, aţi desfiinţat Cuvântul lui Dumnezeu, prin datina voastră. Şi faceţi multe alte lucruri de felul acesta!“ (Marcu 7:6-13).

„Vai de voi, cărturari şi Farisei făţarnici! Pentrucă voi închideţi oamenilor Împărăţia cerurilor: nici voi nu intraţi în ea, şi nici pe cei ce vor să intre, nu-i lăsaţi să intre.“ (Matei 23:13).

Românii și România încearcă azi să scoată de la naftalină o tradiție ortodoxie „strămoșeacă“ care încorsetează spiritul național în tradiții stravechi și obiceiuri poate bune la vremea lor, dar total depășite astăzi și mai ales nenecesare pentru întâlnirea reală cu Dumnezeu prin Isus Christos. Pericolul celor care au apucat pe această cale a tradiției este ca să rateze și ei, ca evreii de odinioară, întâlnirea cu Christosul cel viu, cel proaspăt, cel mereu contemporan nouă. „Tradiția“ Europei care a respins reforma lui Luther ne este, din acest punct de vedere, un exemplu și o avertizare.

Clerul european a ajuns astăzi mai mult curatorul unor catedrale, decât niște călăuze căutate înspre Împărăția lui Christos. Pentru cel ce revine la răstimpuri pe meleaguri românești este evident că neamul acesta devine pe zi ce trece din ce în ce mai „european“, fără ca aceasta să însemne și „mai creștin“. Atenția și pasiunile lui se îndreaptă nu spre poarta bisericii, ci spre săli de spectacole, stadioane, restaurante, stațiuni turistice și mai ales … supermagazine.

Refuzându-L pe Isus îmbrăcat în hainele contemporaneității, conducătorii religioși se vor vedea curând refuzați ei înșiși de populație. O Biserică fără accesul credincioșilor la Biblie și un creștinism fără o relație personală cu Christos nu are ce să ofere problemelor reale ale românilor de azi. Ea riscă să devină un muzeu al neamului, dar nimeni nu se înghesuiește să vină în fiecare zi pe la muzee …

2. Întâlnirea prin „transformarea pocăinței“

Acum două mii de ani, pentru întâlnirea cu Mesia, evreii au trebuit pregătiți printr-o perioadă de tranziție:
„Oare de ce zic cărturarii că întâi trebuie să vină Ilie?“ (Martei 17:10; Mal. 4:5). În ordinea lucrării divine, profetul Ilie trebuia să vină înainte întâlnirea poporului cu Mesia. Fără pregătirea făcută de El, „țara“, risca „să fie lovită cu blestem“ (Mal. 4:5).

Lucrarea lui Ilie a fost să provoace în evrei o criză a convertirii, o tranziție de la starea de indiferență vinovată, la cea de interes personal profund pentru întâlnirea cu Dumnzeu prin Christos.

„Drept răspuns, Isus le-a zis: ,,Este adevărat că trebuie să vină întâi Ilie, şi să aşeze din nou toate lucrurile. Dar vă spun că Ilie a şi venit, şi ei nu l-au cunoscut, ci au făcut cu el ce au vrut. Tot aşa are să sufere şi Fiul omului din partea lor.“ Ucenicii au înţeles atunci că le vorbise despre Ioan Botezătorul“ (Matei 17:11-13).

Ioan nu le-a vorbit evreilor despre întoarcerea la Lege și la tradițiile strămoșești, ci despre importanța pocăinței:

„După cum este scris în proorocul Isaia: ,,Iată, trimet înaintea Ta pe solul Meu, care Îţi va pregăti calea … Glasul celui ce strigă în pustie: ,,Pregătiţi calea Domnului, neteziţi-I cărările,“ a venit Ioan care boteza în pustie, propovăduind botezul pocăinţei spre iertarea păcatelor. Tot ţinutul Iudeii şi toţi locuitorii Ierusalimului au început să iasă la el; şi, mărturisindu-şi păcatele, erau botezaţi de el în râul Iordan“ (Marcu 1:2-5).

Mișcarea de pocăință stârnită de Dumnezeu prin Ioan Botezătorul a atins toate straturile populației.

Isus Christos a preluat mesajul pocăinței de la Ioan (Marcu 1:15) și L-a împlinit în Evanghelia salvării prin credință.

„Adevărat vă spun că, dintre cei născuţi din femei, nu s’a sculat nici unul mai mare decât Ioan Botezătorul. Totuş, cel mai mic în Împărăţia cerurilor este mai mare decât el. Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum, Împărăţia cerurilor se ia cu năvală, şi ceice dau năvală, pun mâna pe ea. Căci până la Ioan au proorocit toţi proorocii şi Legea. Şi, dacă vreţi să înţelegeţi, el este Ilie, care trebuia să vină. Cine are urechi de auzit, să audă“ ( Matei 11 :11-15).

România și românii trebuie să treacă și ei astăzi printr-o astfel de criză a transformării prin pocăință. Dezamăgirea prilejuită de experimentul comunist este bună, dar nu suficientă. Reîntoarcerea la „tradiții“ religioase nu este nici ea suficientă. Este nevoie de trecerea prin treapta pregătitoare a pocăinței. Numai așa vom scăpa de amenințarea blestemului peste țară și ne vom putea mântui sufletele.

Nu-i ușor însă să accepți un Dumnezeu care nu se încadrează în tiparele așteptărilor noastre! Știu, un Dumnezeu „așa cum Îl cunoaștem noi este mult mai comod decât un Dumnezeu care ne cunoaște El pe noi“!
Unul care stă cuminte în Templu sau în Lege, Unul „tradițional“ este de preferat Unuia care face curățenie în templu și ne răstoarnă rânduielile ca să ne întoarcă la spiritul, nu la slova Legii! Unul pe care avem iluzia că Îl știm este mai bun decât Unul care ne cere să învățăm de la El în fiecare zi, care merge cu noi pretutindeni și are pretenția să ne fie … Învățător.

Pentru cei ce vin însă la Dumnezeu după planul mântuirii prin Christos, cuvintele Lui au o putere formidabilă, personalitatea Lui are un farmec venit din grădina unei alte lumi, iar umblarea cu El le oferă tranziția de la o simplă căutare la o deplină și definitivă certitudine.

În scurta mea vizită din iarna lui 2009, sub broboada obicieiurilor străvechi de Crăciun, am descoperit o națiune care se ferește ca de foc de transformare prin criza pocăinței. Dincolo de nemulțumirea față de trecut, românii trebuie aduși la nemulțumire de sine însuși. Astăzi, tranziția de la ceea ce a fost spre ceea ce se dorește a fi nu este de la păcat spre neprihănire, ci de la ignorarea lui Dumnezeu la aparenta Lui acceptare prin îmbrățișarea unor forme mucegăite, care seamănă teribil cu niște burdufuri vechi.

Ce se va întâmpla dacă românii refuză întâlnirea cu Dumnezeu în termenii stabiliți de El prin Isus Christos? Cred că România va fi asimilată de tăvălugul european, strivită de colosul culturii lipsite de cult, la fel cum Templul evreiesc a fost distrus la anul 70 de legiunile romane.

Cu Dumnezeu până la capătul pământului și al istoriei nu vor rămâne decât românii care vor realiza o întâlnire personală cu El, în ceas de pocăință și străluminată credință. Astăzi, ca și altădată și ca întotdeauna, se face marea cernere: unii care-I dau dreptate lui Dumnezeu și-L urmează, iar alții care Îl refuză, pierzând ocaziile și pierzându-se pe ei înșiși:

„Şi tot norodul care l-a auzit, şi chiar vameşii au dat dreptate lui Dumnezeu, primind botezul lui Ioan; dar Fariseii şi învăţătorii Legii au zădărnicit planul lui Dumnezeu pentru ei, neprimind botezul lui“ (Luca 7:29-30).

Publicitate