Cap. VIII – Conflict cu tristețea

Lecția practică: Viața nu e cum îți dorești, ci cum ți se-ntâmplă.

Text: 1 Samuel 31; 2 Samuel 1-4

Bucuria ne duce pe înălțimi. Suferința ne coboară în adâncuri. Avem nevoie și de una și de cealaltă, asemenea pomilor cu crengi și rădăcini. Cu cât coroana este mai bogată, cu atât rădăcinile trebuiesc înfipte mai adânc ca să dea stabilitate și substanță. Toate situațiile în care suntem sau vom trece vreodată prin viață vor fi complexe. Vom avea motive să fim veseli și vom avea motive de tristețe. Vom dobândi ce ne-am dorit, dar de fiecare dată vom descoperi că împreună cu ele vom avea parte de alte neajunsuri și alte solicitări sfâșietoare.

Copilul așteaptă cu nerăbdare să se ducă la școală, dar după o vreme ar vrea să nu se mai ducă și să stea acasă. Tânărul se uită cu înfrigurare pe lista celor admiși la facultate, dar după aceea descoperă că a dat admiterea la nopți nedormite, la cursuri dificile și la profesori fără inimă. Studentul își invidiază părinții pentru că „au bani“. În curând îi va avea și el, dar va descoperi că împreună cu banii se înmulțesc și „cei ce îi papă“. Vrea să se însoare și dorește mâna unei prințese ca în basme, dar după nuntă descoperă că ea a venit „la pachet“ cu mama ei, cu tatăl ei, cu toate rudele ei și cu o seamă de obiceiuri care-i erau străine. Adultul visează să aibă și el casa lui, dar descoperă apoi povara ratelor, corvoada nesfârșită a reparațiilor și robia curățeniei. Căsătoritul vrea să-și redobândească libertatea de dinaintea căsătoriei, dar descoperă că divorțul nu este o simplificare, ci cea mai mare complicare a lucrurilor. Încearcă o a doua căsătorie, dar asta este și mai rău …

Pentru David, tristețea a fost fața nevăzută a bucuriei. Iată-l scăpat de persecuția lui Saul, dar în loc să cânte o cântare de bucurie, cântă una de jale, în loc să urce extazul unei dorințe împlinite, coboară în tenebrele tragediilor. Așa este viața. Vei avea parte de dulce și vei avea parte de amar. Niciunul din noi nu ne putem sustrage acestei ambivalențe cotidiene.

Și ce să faci atunci? Răspunsul îl vei afla în aceste prime capitole din 2 Samuel. Pe scurt, el este acesta: când trebuie să plângi, plângi, când trebuie să te bucuri, bucură-te. Când trebuie să pedepsești, pedepsește. Când trebuie să ierți, iartă din toată inima. Trăiește-ți viața cu intensitate și învață că dincolo de așteptările de azi vor veni încercările de mâine. Dumnezeu nu ne dă ceea ce ne așteptăm, dar întotdeauna ne dă ceea ce ne trebuie pentru desăvârșirea caracterului nostru.

Cine a crezut că David a scăpat de necazuri odată cu moartea lui Saul s-a înșelat amarnic! Dumnezeu a mai avut de lucrat mult la caracterul lui. Primele patru capitole din 2 Samuel ilustrează acest lucru. În loc de bucurie, ele sunt pline de tristețe.

Ne aflăm într-una dintre cele mai tulburi, mai complexe și mai confuze etape din viața lui David. Aparent i se împlinesc dorințele, dar … îl apucă plânsul. Care i-au fost motivele? Despre ce fel de tristețe a fost vorba?

I. Tristețe datorită înfrângerii evreilor în lupta cu filistenii și datorită morții lui Saul și Ionatan. În ceea ce-l privește pe Saul, ni se dau două variante, cea a sinuciderii și cea a uciderii lui de către un tânăr amalecit. Prima este cea adevărată și o găsim în textul inspirat al Scripturii repetată în 1 Cronici 10:1-14, iar cea de a doua este varianta unui om care a vrut să profite din tragedia lui Saul și a ajuns să-și piardă viața.

Jalea lui David pentru moartea dușmanilor lui, mai întâi pentru Saul și Ionatan, iar mai târziu pentru Abner, generalul ostil lui David, poate trece drept fățărnicie și „teatru“. Unii spun că ele au fost căile prin care David a căutat să câștige poporul loial lui Saul de partea sa. Aceasta presupune însă o dușmănie răzbunătoare pe care a pariat și tânărul amalecit care a venit să-i spună că el l-a ucis pe fostul împărat dușman. A pariat și a pierdut, pentru că presupunerea sa a fost greșită. El l-a crezut pe David un om cu o gândire „lineară“, unidimensională, conform căreia iubim pe prieteni și urâm pe vrăjmași. David depășise însă psihologia aceasta copilărească …

Într-adevăr, în copilărie oamenii văd totul simplist, în alb și negru. Făt Frumos este bun , iar zmeul este rău. Zâna poate fi „cea bună“ sau „cea rea“. N-a auzit nimeni de o zână „așa și așa“. Copilăria nu poate pricepe realitatea nuanțelor.

David era deja un om complex, matur, care înțelegea că toți oamenii sunt un amestec de bine și rău, că manifestările depind foarte mult de împrejurări, iar răul se poate transforma întotdeauna în bine și binele în rău.

Tristețea lui la moartea lui Saul nu este ipocrită și nici „de fațadă“. Dacă ar fi fost așa i-ar fi pomenit și pe ceilalți fii ai lui Saul care muriseră. David plânge și plânge din toată inima.

„David şi-a apucat hainele şi le-a sfâşiat şi toţi oamenii care erau lângă el au făcut acelaşi lucru. Au jelit, au plâns şi au postit până seara de durere pentru Saul, pentru fiul său Ionatan, pentru poporul Domnului, fiindcă fuseseră tăiaţi cu sabia“ (1 Samuel 1:11-12).

Așa cum am spus deja în capitolele trecute, în Saul era mare parte din Ionatan pe care-l educase, iar David a respectat până la capăt pe omul care a avut harul să fie „alesul Domnului“:

„David a zis tânărului care-i adusese aceste veşti: „De unde eşti?”
Şi el a răspuns: „Sunt fiul unui străin, al unui amalecit.”
David i-a zis: „Cum nu ţi-a fost frică să pui mâna pe unsul Domnului şi să-l omori?”
Şi David a chemat pe unul din oamenii lui şi a zis: „Apropie-te şi omoară-l!” Omul acela a lovit pe amalecit, care a murit.  
Şi David i-a zis: „Sângele tău să cadă asupra capului tău, căci gura ta a mărturisit împotriva ta, fiindcă ai zis: ,,Am omorât pe unsul Domnului! ” (2 Samuel 1:13-16).

Trebuie să spunem că Saul începuse să se sinucidă de foarte multă vreme, începând cu prima lui neascultare față de voia Domnului:

„Saul a murit pentru că s-a făcut vinovat de fărădelege faţă de Domnul, al cărui cuvânt nu l-a păzit“ (1 Cronici 10:13).

Suferința lui David este autentică. Din ea s-a născut și lauda și răsplătirea celor din Iabesul Galaadului care și-au riscat viața ca să ia trupurile batjocorite ale lui Saul și Ionatan și să le dea o înmormântare decentă la ei acasă:

„Au dat de ştire lui David că oamenii din Iabesul Galaadului au îngropat pe Saul. David a trimis nişte soli oamenilor din Iabesul Galaadului să le spună: „Binecuvântaţi să fiţi de Domnul, fiindcă aţi arătat astfel bunăvoinţă faţă de Saul, stăpânul vostru, şi l-aţi îngropat! Şi acum, Domnul să vă arate bunătate şi credincioşie! Vă voi face şi eu bine, pentru că v-aţi purtat astfel. Să vi se întărească mâinile şi fiţi viteji, căci stăpânul vostru Saul a murit, şi pe mine m-a uns casa lui Iuda împărat peste ea“ (2 Samuel 2:4-7).

Cei din Iabesul Galaadului fuseseră izbăviți în urmă cu 40 ani de una din intervențiile lui Saul (1 Samuel 11:1-11) și și-au riscat viața ca să cinstească moartea binefăcătorului lor. Din considerații legate de protecția împotriva unor infecții, cei din Iabes au luat cadavrele intrate în descompunere și „le-au ars“ (aviz celor care se împotrivesc cremării), îngropând apoi oasele rămase (1 Samuel 31:12-13).

Tristețea lui David s-a revărsat într-o cântare de jale (2 Samuel 1:17-27). De murit au murit patru persoane, Saul și cei trei fii ai săi, dar David face cântarea doar pentru Saul și, mai ales, pentru Ionatan.

„Saul şi Ionatan, care s-au plăcut şi s-au iubit în timpul vieţii lor,
n-au fost despărţiţi nici la moarte;
erau mai uşori decât vulturii,
mai tari decât leii“ (2 Samuel 1:23).

Așa este viața! Când este vremea plânsului, plângi. Nu la întâmplare ți-a dat Dumnezeu lacrimi! David nu numai că a scris o cântare de jale, dar i-a obligat pe toți ceilalți s-o cânte. Ajunseseră într-o zi de jale:

„Iată cântarea de jale pe care a alcătuit-o David pentru Saul şi fiul său Ionatan şi pe care a poruncit s-o înveţe copiii lui Iuda. Este numită Cântarea Arcului şi se află scrisă în Cartea Dreptului“ (2 Samuel 1:17-18).

Prin alegerile pe care le face, David începe să crească înaintea lui Dumnezeu, în el însuși și înaintea oamenilor. Deciziile tristeții lui vor câștiga încet, încet simpatia și inima întregii națiuni. Deocamdată însă …

II. David a fost trist și datorită refuzului celorlalte seminții. Normal ar fi fost ca odată cu moartea lui Saul, tot Israelul să vină și să-l facă împărat. Mesajul lui David anticipa un astfel de lucru:

„Să vi se întărească mâinile şi fiţi viteji, căci stăpânul vostru Saul a murit, şi pe mine m-a uns casa lui Iuda împărat peste ea” (2 Samuel 27).

N-au făcut-o decât cei din Iuda, propria lui seminție … Și aceasta a fost însă o etapă în planul prestabilit de Dumnezeu. David trebuia să învețe să rămână smerit:

„După aceea, David a întrebat pe Domnul: „Să mă sui în vreuna din cetăţile lui Iuda?” Domnul i-a răspuns: „Suie-te”. David a zis: „Unde să mă sui?” Şi Domnul a răspuns: „La Hebron”. David s-a suit acolo cu cele două neveste ale sale: Ahinoam din Izreel şi Abigail din Carmel, nevasta lui Nabal. David a luat cu el şi pe oamenii care erau la el, pe fiecare cu casa lui, şi au locuit în cetăţile Hebronului. Bărbaţii lui Iuda au venit şi au uns acolo pe David ca împărat peste casa lui Iuda“ (2 Samuel 2:1-4).

Niciuna din celelalte seminții ale lui Israel nu s-au grăbit însă să se apropie de David. În inima lor stăruia încă imaginea lui David aliat cu filistenii, integrat în împărăția lui Achiș și pornit să lupte împotriva poporului lui Dumnezeu. Opinia publică nu-i era favorabilă. Imaginea lui era șifonată rău și va trebuie să se întâmple câteva lucruri foarte importante pentru ca „toate semințiile lui Israel să vină la David, în Hebron“ cum scrie în 2 Samuel 5:1. Puternicul Abner trece peste ceea ce știa despre Dvaid și „inventează“ el un nou împărat. În poporul Domnului, Abner n-are timp să stea de vorbă cu Domnul, ci ia inițiative personale. El face și desface împărății.

Sub influența lui, în loc să vină la David, celelalte seminții îl pun pe tron pe unul din fiii din casa lui Saul, unul care nu fusese în lupta în care murise tatăl său și frații lui:

„Însă Abner, fiul lui Ner, căpetenia oştirii lui Saul, a luat pe Iş-Boşet, fiul lui Saul, şi l-a trecut la Mahanaim. L-a pus împărat peste Galaad, peste gheşuriţi, peste Izreel, peste Efraim, peste Beniamin, peste tot Israelul. Iş-Boşet, fiul lui Saul, era în vârstă de patruzeci de ani când s-a făcut împărat al lui Israel şi a domnit doi ani. Numai casa lui Iuda a rămas lipită de David. Timpul cât a domnit David la Hebron peste casa lui Iuda a fost de şapte ani şi şase luni“ (2 Samuel 2:8-11).

Pierise din țară ecoul refrenul care-l făcuse celebru și stârnise mânia împăratului Saul:

„Saul a bătut miile lui,
iar David, zecile lui de mii.”

Saul s-a mâniat foarte tare şi nu i-a plăcut vorba aceasta. El a zis: „Lui David îi dau zece mii şi mie-mi dau mii! Nu-i mai lipseşte decât împărăţia” (1 Samuel 18:7-8).

David a trebuit să învețe să fie smerit, să plătească prețul greșelilor sale și să … aștepte.

Ai zice că într-o împărăție, împăratul conduce, dar iată că în jurul lui David se țese un conflict între doi oameni cu voință puternică, doi generali de armată: Ioab, conducător în armata lui David, și Abner, conducătorul armatei lui Saul. În aceste capitole vedem cum situația îi scapă lui David de sub control și cum acești oameni cu personalități puternice fac și desfac treburile împărăției.

N-aș vrea să mă înțelegeți greșit, oamenii aceștia nu sunt neapărat răi. Sunt și răi și buni, un amestec așa cum este în fiecare dintre noi. Dar asta nu este important aici. Important este că ei sunt tipul de oameni care „nu se pot subordona“; ei trebuie să fie întotdeauna mai mari decât cei mari. Nu așteaptă, nu ascultă și nu întreabă, ci fac ceea ce-i taie capul. Avem și astăzi printre noi astfel de persoane și multe din conflictele fraticide se nasc din „inițiativele“ lor.

III. Tristețea lui David s-a amplificat din cauză că s-a văzut conducătorul unei fracțiuni atrasă într-un război civil fraticid.

Ambiția lui Abner, care l-a pus cu de la sine putere pe Iș-Boșet pe tron a târât națiunea într-un conflict crunt. David se uită neputincios la ceea ce se întâmplă. Este una să fi stăpân pe situație și alta să fi spectator. Viața nu e cum dorești, ci cum ți se-ntâmplă. Mereu parcă ceea ce aduce David poporului este … război. O vreme a fost cu Saul, iar acum, prin Abner, este cu un fiu al lui Saul.

Lupta pentru tron risca să se transforme într-un abator nemilos și asta le-a fost arătat de Dumnezeu într-o întâmplare unică în analele războaielor:

„Abner, fiul lui Ner, şi oamenii lui Iş-Boşet, fiul lui Saul, au ieşit din Mahanaim ca să meargă asupra Gabaonului. Ioab, fiul Ţeruiei, şi oamenii lui David au pornit şi ei. S-au întâlnit la iazul din Gabaon şi s-au oprit unii dincoace de iaz şi ceilalţi dincolo. Abner a zis lui Ioab: „Să se scoale tinerii aceştia şi să se bată înaintea noastră!” Ioab a răspuns: „Să se scoale!” S-au sculat şi au înaintat în acelaşi număr: doisprezece din Beniamin pentru Iş-Boşet, fiul lui Saul, şi doisprezece inşi ai lui David. Fiecare, apucând pe potrivnicul lui de cap, i-a împlântat sabia în coastă şi au căzut toţi deodată. Şi locul acela de lângă Gabaon s-a numit Helcat-Haţurim (Locul Săbiilor)“ (2 Samuel 2:12-16).

În luptele care au urmat, Abner l-a ucis, vrând-nevrând, pe Asael, fratele lui Ioab și verișorul lui David (2 Samuel 2:18-23). Interesant și semnificativ este că Abner a ezitat inițial să-l omoare pe Asael nu de teama lui David, ci de a lui Ioab! Oamenii aceștia puternici și orgolioși știau foarte bine unul de celălalt și se supravegheau ca doi rivali.

„Abner a zis iarăşi lui Asael: „Abate-te dinapoia mea. Pentru ce să te lovesc şi să te trântesc la pământ? Cum voi ridica apoi faţa înaintea fratelui tău Ioab?” (2 Samuel 2:22).

Când biruința a înclinat în favoarea armatei lui David, Abner a propus o încheiere a ostilităților:

„Abner a chemat pe Ioab şi a zis: „Oare mereu are să sfâşie sabia? Nu ştii că la sfârşit va fi amar? Până când vei pregeta să spui poporului să nu mai urmărească pe fraţii lui?”
Ioab a răspuns: „Viu este Dumnezeu că, dacă n-ai fi vorbit, poporul n-ar fi încetat până mâine dimineaţă să urmărească pe fraţii lui.”
Şi Ioab a sunat din trâmbiţă şi tot poporul s-a oprit; n-au mai urmărit pe Israel şi nici nu s-au mai bătut. Abner şi oamenii lui au mers toată noaptea în câmpie; au trecut Iordanul, au străbătut în întregime Bitronul şi au ajuns la Mahanaim.
Ioab s-a întors de la urmărirea lui Abner şi a adunat tot poporul: lipseau nouăsprezece inşi din oamenii lui David şi Asael. Dar oamenii lui David omorâseră trei sute şaizeci de inşi din bărbaţii lui Beniamin şi ai lui Abner. Au luat pe Asael şi l-au îngropat în mormântul tatălui său, la Betleem. Ioab şi oamenii lui au mers toată noaptea şi li s-au revărsat zorile în Hebron“ (2 Samuel 2:26-32).

Tristețea lui David s-a accentuat apoi și mai mult când, Ioab, răzbunând sângele fratelui său Asael, l-a asasinat mișelește pe Abner. Cum de devenise generalul rivalului său la tron un om după care să plângă David?

În providența divină, între noul împărat al semințiilor lui Israel, Iș-boșet și Abner s-a iscat o ceartă din cauza unei țiitoare a lui Saul. Abner s-a culcat cu ea și lui Iș-Boșet nu i-a plăcut. Asta a fost picătura care a făcut ca Abner să se întoarcă împotriva noului împărat. În logica lui, Iș-boșet ar fi trebuit să-i fie recunoscător că i-a dat o națiune întreagă, nu să se revolte că i-a furat o țiitoare din casa regală (2 Samuel 3:6-8). Din străfundurile conștiinței a răsunat atunci convertirea lui Abner la David:

„Abner s-a mâniat foarte rău de cuvintele lui Iş-Boşet şi a răspuns: „Oare cap de câine sunt eu şi ţin cu Iuda? Eu dau astăzi dovadă de bunăvoinţă faţă de casa tatălui tău Saul, faţă de fraţii şi prietenii lui, nu te-am dat în mâinile lui David, şi astăzi îmi bagi vină pentru un păcat făcut cu femeia aceasta? Dumnezeu să pedepsească cu toată asprimea pe Abner, dacă nu voi face cum a jurat Domnul lui David, când i-a spus că împărăţia va fi luată de la casa lui Saul şi că scaunul de domnie al lui David va fi ridicat peste Israel şi peste Iuda, de la Dan până la Beer-Şeba” (2 Samuel 3:8-10).

Iată dovada că Abner știa care este voia Domnului, dar fusese prea mândru și orgolios ca să țină seama de ea.

Conștient că Abner este adevărata „putere din spatele tronului“ și că fără Abner nu-l ascultă nimeni, Iș-Boșet nu i-a răspuns nimic, dar era deja prea târziu. Mânios, Abner s-a dus la David și i-a propus să-l facă împărat peste tot Israelul. Abner acesta nu suporta gândul că Ioab va fi general peste armata Israelului și că el va dispare în umbră. Tot așa cum până atunci trecuse cu vederea că Dumnezeu îl unsese deja pe David ca împărat, trece acum la fel de ușor peste Iș-Boșet și peste opinia publică pe care tot el o născuse în Israel. Supărat pe Iș-Boșet, el i-a declarat credință lui David și s-a dus în toată țara să convingă celelalte seminții:

„Abner a trimis soli la David să-i spună din partea lui: „A cui este ţara? Fă legământ cu mine, şi mâna mea te va ajuta să întorci la tine pe tot Israelul” … „Abner a stat de vorbă cu bătrânii lui Israel şi le-a zis: „Odinioară voi doreaţi să aveţi împărat pe David; puneţi-l acum, căci Domnul a zis despre el: ,,Prin robul Meu David voi izbăvi pe poporul Meu Israel din mâna filistenilor şi din mâna tuturor vrăjmaşilor lui.”
Abner a vorbit şi lui Beniamin şi s-a dus să spună în auzul lui David la Hebron ce hotărâse Israel şi toată casa lui Beniamin. A ajuns la David în Hebron, însoţit de douăzeci de oameni, şi David a dat un ospăţ în cinstea lui Abner şi a celor care erau cu el.
Abner a zis lui David: „Mă voi scula şi voi pleca să strâng tot Israelul la domnul meu, împăratul, ca să facă legământ cu tine şi să domneşti în totul după dorinţa ta”. David a dat drumul lui Abner, care a plecat în pace“ (2 Samuel 3:12, 17-21).

Totul părea că merge acum ca pe roate și David s-a încrezut în Abner. Dintr-un anumit punct de vedere, David l-a justificat pe Abner. Omul acesta a fost verișorul lui Saul (1 Samuel 14:50 ) și a fost normal să țină la casa rudei sale. … David a crezut că Dumnezeu i-a schimbat acum inima și că va fi pe viitor un general de nădejde în împărăția lui.

Numai că … întors între timp dintr-o misiune de luptă, generalul în funcție al lui David, verișorul Ioab, a aflat de toate acestea. Gurile rele spun că s-a speriat de eventualitatea în care Abner avea să-i ia locul la dreapta lui David și, profitând de dreptul divin de a răzbuna sângele fratelui său Asael, i-a trimis vorbă vicleană lui Abner să se întoarcă la Hebron, nu l-a lăsat însă să intre în cetate, ci l-a asasinat mișelește în poarta cetății.

„Şi Ioab, după ce a plecat de la David, a trimis pe urmele lui Abner nişte soli care l-au adus înapoi de la fântâna fără apă Sira: David nu ştia nimic. Când s-a întors Abner la Hebron, Ioab l-a tras deoparte în mijlocul porţii ca să-i vorbească în taină şi l-a lovit acolo în pântece şi l-a omorât, ca să răzbune moartea fratelui său Asael“ (2 Samuel 3:26-27).

De ce în poarta cetății? Pentru că Hebronul era una din „cetățile de scăpare“ și Ioab n-ar fi avut dreptul să-l omoare dacă intra înăuntru!:

„Domnul a vorbit lui Iosua şi a zis:
„Vorbeşte copiilor lui Israel şi spune-le: ,,Hotărâţi-vă, cum v-am poruncit prin Moise, cetăţi de scăpare, unde să poată fugi ucigaşul care va omorî pe cineva fără voie, fără să aibă vreun gând să-l omoare; ele să vă fie un loc de scăpare împotriva răzbunătorului sângelui. Ucigaşul să fugă într-una din aceste cetăţi, să se oprească la intrarea porţii cetăţii şi să spună întâmplarea lui bătrânilor cetăţii aceleia; ei să-l primească la ei în cetate şi să-i dea o locuinţă, ca să locuiască împreună cu ei. Dacă răzbunătorul sângelui îl va urmări, ei să nu dea pe ucigaş în mâinile lui, căci fără să vrea a omorât pe aproapele lui şi fără să-i fi fost vrăjmaş mai înainte. El să rămână în cetatea aceasta până se va înfăţişa înaintea adunării ca să fie judecat, până la moartea marelui preot care va fi atunci în slujbă. Atunci, ucigaşul să se întoarcă şi să intre iarăşi în cetatea şi în casa lui, în cetatea de unde fugise.”
Ei au pus deoparte Chedeşul în Galileea, în muntele lui Neftali; Sihemul în muntele lui Efraim şi Chiriat-Arba, sau Hebronul, în muntele lui Iuda“ (Iosua 20:1-7; Numeri 35:9-29).

Ioab nu l-a acceptat pe David ca reprezentant al lui Dumnezeu în țară sau, cel puțin, n-a făcut-o întotdeauna. Ioab prefera să facă ceea ce-l tăia pe el capul. El i-a fost împăratului David un ghimpe incomod și adeseori dureros. David nu l-a putut pedepsi pe Ioab pentru crima făcută, căci era apărat de Legea lui Moise, dar nu i-a iertat niciodată fapta mișelească. Uciderea lui Ioab a fost una din poruncile pe care i le-a lăsat cu limbă de moarte fiului său Solomon:

„Ştii ce mi-a făcut Ioab, fiul Ţeruiei, ce a făcut celor două căpetenii ale oştirii lui Israel, lui Abner, fiul lui Ner, şi lui Amasa, fiul lui Ieter. I-a omorât; a vărsat în timp de pace sânge de război şi a pus sângele de război pe cingătoarea cu care era încins la mijloc şi pe încălţămintea din picioare. Fă după înţelepciunea ta şi să nu laşi ca perii lui cei albi să se pogoare în pace în Locuinţa morţilor“ (1 Regi 2:5-6).

Asasinarea lui Abner a făcut să curgă iar tristețea din inima lui David. Așa a izvorât cea de a doua cântare de jale din aceste prime capitole din 2 Samuel. Tot Israelul a înțeles atunci că David n-a fost complice la cele întâmplate:

„David a aflat apoi şi a zis: „Nevinovat sunt eu şi împărăţia mea pe vecie înaintea Domnului de sângele lui Abner, fiul lui Ner. Sângele acesta să cadă asupra lui Ioab şi asupra întregii case a tatălui său! Totdeauna să fie în casa lui Ioab cineva atins de o scurgere de sămânţă sau de lepră, sau care să se rezeme în cârjă, sau să cadă ucis de sabie, sau să ducă lipsă de pâine!”
Astfel, Ioab şi fratele său Abişai au omorât pe Abner pentru că omorâse pe fratele lor Asael în lupta de la Gabaon.
David a zis lui Ioab şi întregului popor care era cu el: „Rupeţi-vă hainele, încingeţi-vă cu saci şi bociţi-vă înaintea lui Abner!” Şi împăratul David mergea în urma sicriului.
Au îngropat pe Abner la Hebron. Împăratul a ridicat glasul şi a plâns la mormântul lui Abner, şi tot poporul plângea. Împăratul a făcut următoarea cântare de jale pentru Abner şi a zis:

„Să moară Abner cum moare un mişel?
N-aveai nici mâinile legate,
Nici picioarele puse în lanţuri
Ai căzut cum cade cineva înaintea celor răi!”

Şi tot poporul a plâns şi mai mult după Abner.
Tot poporul s-a apropiat de David ca să-l facă să mănânce ceva cât era încă ziuă, dar David a jurat zicând:
„Să mă pedepsească Dumnezeu cu toată asprimea dacă voi gusta pâine sau altceva înainte de apusul soarelui!”
Lucrul acesta a fost cunoscut şi plăcut la tot poporul; toţi au găsit că era bine ce făcuse împăratul. Tot poporul şi tot Israelul au înţeles în ziua aceea că Abner, fiul lui Ner, nu fusese ucis din porunca împăratului.
Împăratul a zis slujitorilor săi: „Nu ştiţi că o căpetenie, un om mare, a căzut astăzi în Israel? Eu sunt încă slab, măcar că am primit ungerea împărătească, şi oamenii aceştia, fiii Ţeruiei, sunt prea puternici pentru mine. Domnul să răsplătească după răutatea celui ce a făcut răul!” (2 Samuel 3:28-39).

IV. La toată această suită de morți din jurul lui, David a trebuit să mai asiste neputincios la încă una. Doi oameni fără discernământ i-au oferit lui David iar mantia de complice la asasinat. Dovedind că nu-l cunosc de loc pe David, două dintre căpeteniile cetelor de război de la curtea regală a lui Iș-Boșet , Baana și Racab au crezut că-și construiesc un viitor lângă viitorul împărat dacă îi vor aduce lui David capul lui Iș-Boșet:

„Au intrat în casă pe când el era culcat pe pat, în odaia lui de dormit, l-au lovit, l-au omorât şi i-au tăiat capul. I-au luat capul şi au mers toată noaptea prin câmpie. Au adus capul lui Iş-Boşet la David, în Hebron, şi au zis împăratului: „Iată capul lui Iş-Boşet, fiul lui Saul, vrăjmaşul tău, care voia să-ţi ia viaţa; Domnul răzbună azi pe împărat, domnul meu, împotriva lui Saul şi împotriva neamului lui” (2 Samuel 4:7-8).

 

Era ultimul lucru pe care și-l dorea David! „Casa lui Saul“ era și casa lui Ionatan, era casa „unsului Domnului!“. Indignat că asasinii au putut crede că-i fac o bucurie, David i-a condamnat imediat la moarte:

„David a răspuns lui Recab şi lui Baana, fratele său, fiii lui Rimon din Beerot: „Viu este Domnul, care m-a izbăvit din orice primejdie, că pe cel ce a venit să-mi spună: ,,Iată, Saul a murit“ şi care credea că-mi aduce o veste bună, l-am prins şi l-am omorât la Ţiclag, ca să-l răsplătesc pentru ştirea lui, şi, când nişte răi au ucis pe un om nevinovat în casa lui şi în patul lui, cu cât mai mult îi voi cere sângele din mâinile voastre şi vă voi nimici de pe pământ.”
Şi David a poruncit oamenilor lui să-i omoare; le-au tăiat mâinile şi picioarele şi i-au spânzurat la marginea iazului din Hebron. Au luat apoi capul lui Iş-Boşet şi l-au îngropat în mormântul lui Abner, la Hebron“ (2 Samuel 4:9-12).

Israel s-a reîntâlnit astfel cu David, cel care fusese fugar timp de peste zece ani printre ei. Încet, încet acest „uns al Dommnului“ spălat în valuri succesive de tristețe amară a recâștigat inima poporului. Interesant, Dumnezeu nu l-a ridicat dintr-o dată, cum făcuse cu biruința asupra lui Goliat, ci l-a condus spre tron prin jalea câtorva cortegii mortuare. Interesant și original mod de a lucra. Viața nu e cum dorești, ci cum ți se-ntâmplă, pentru că nu tu decizi, ci Domnul! E mare lucru să nu cutezi „să-L ajuți pe Dumnezeu“, și să poți aștepta cu credință împlinirea voiei Sale.

Tristețe din cauza morții lui Saul, tristețe din cauza războiului fraticid, tristețe din cauza asasinării lui Abner, tristețe din cauza asasinării lui Iș-Boșet … Câteodată, viața îți scapă din mână și oameni cu personalități mai puternice decât a ta dau totul peste cap. David s-a refugiat în credința că Dumnezeu are totuși ultimul cuvânt și că hotărârile lui vor fi în final cele bune.