Explicații la Biblie

Enoh – trecut, prezent și viitor

Nu știu precis dacă cei morți ne văd, dar cred că Enoh, care n-a murit niciodată, ne vede!

Care este mesajul lui Enoh pentru noi? El ne vorbește din trecut, despre prezent și pentru vitor:

I. Este posibil să umblii cu Dumnezeu chiar și atunci când toți și totul o ia razna.

,,După naşterea lui Enoh, Iared a mai trăit opt sute de ani şi a născut fii şi fiice. La vârsta de şaizeci şi cinci de ani, Enoh a născut pe Metusala. După naşterea lui Metusala, Enoh a umblat cu Dumnezeu trei sute de ani şi a născut fii şi fiice. Toate zilele lui Enoh au fost trei sute şaizeci şi cinci de ani. Enoh a umblat cu Dumnezeu, apoi nu s-a mai văzut, pentru că l-a luat Dumnezeu. (Geneza 5:19-24).

Fiul lui Enoh a fost Metusala, care înseamnă în traducere ,,Când va muri el va veni“. La moartea lui Metusala a venit potopul peste o lume de nelegiuiți.

II. Este posibil să fii plăcut înaintea lui Dumnezeu.

,,Prin credinţă a fost mutat Enoh de pe pământ, ca să nu vadă moartea. Şi n-a mai fost găsit, pentru că Dumnezeu îl mutase. Căci înainte de mutarea lui, primise mărturia că este plăcut lui Dumnezeu“ (Evrei 11:5).

III. Este hotărât că toți cei nelegiuiți vor fi pedepsiți.

,,Şi pentru ei a prorocit Enoh, al şaptelea patriarh de la Adam, când a zis: „Iată că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi, ca să facă o judecată împotriva tuturor şi să încredinţeze pe toţi cei nelegiuiţi de toate faptele nelegiuite, pe care le-au făcut în chip nelegiuit, şi de toate cuvintele de ocară pe care le-au rostit împotriva Lui aceşti păcătoşi nelegiuiţi.”(Iuda 1:14-15).

Tihic – tipul care tace și face

Există trei feluri de oameni în lume: cei care spun că se poate, cei care spun că nu se poate și cei care spun ,,s-a făcut“.

Tihic este unul din bărbaţii amintiţi de câteva ori în Noul Testament, dar care este relativ necunoscut. Citim de cinci ori despre el. Din Fapte 20.4 putem deduce că provenea din Asia şi că l-a însoţit un timp pe Pavel în călătoriile sale. Din Tit 3.12 şi 2 Timotei 4.12 deducem că Pavel l-a putut implica pentru anumite scopuri în slujba pentru Domnul. Pavel l-a trimis în Efes şi în Creta la Tit.

Tihic a fost probabil şi cel care a dus scrisorile adresate colosenilor şi efesenilor, pe care Pavel le-a scris în închisoarea din Roma. El este amintit la sfârşitul fiecărei scrisori. „Calităţile“ lui Tihic numite acolo de Pavel ne pot servi ca exemplu şi ne pot impulsiona.

„Iar ca să ştiţi şi voi cele despre mine, ce fac, toate vi le va face cunoscut Tihic, preaiubitul frate şi slujitor credincios în Domnul“ (Efeseni 6.21).

„Toate cele despre mine vi le va face cunoscut Tihic, preaiubitul frate şi slujitor credincios şi împreună-rob în Domnul, pe care l-am trimis la voi chiar pentru aceasta, ca să cunoască cele despre voi şi ca să vă mângâie inimile“ (Coloseni 4.7-8).

Să privim aceste două texte şi să învăţăm următoarele de la Tihic:

El era un frate preaiubit

Aceste cuvinte ne fac să ne gândim la două aspecte: în primul rând, Tihic era, la fel ca toţi credincioşii, iubit de Dumnezeu. Pavel a fost mereu conştient de acest adevăr, iar aceasta a caracterizat aprecierea sa faţă de alţii. Astfel, pe tesaloniceni îi numeşte „fraţi preaiubiţi de Dumnezeu“ (1 Tesaloniceni 1.4) şi „fraţi preaiubiţi de Domnul“ (2 Tesaloniceni 2.13). Ce bine ar fi ca şi noi să-i vedem pe fraţii noştri ca obiecte ale dragostei şi simpatiei lui Dumnezeu şi a Domnului! Aceasta ne-ar păzi de o sentinţă dură cu privire la ei.

În al doilea rând, în expresia „frate preaiubit“ găsim şi gândul că Pavel însuşi îl iubea şi că era sigur că şi destinatarii scrisorii îl iubeau. Între ei exista o relaţie caracterizată de dragoste. El era, desigur, un frate care vorbea bine despre credincioşi. Când noi folosim astăzi expresia „frate drag“, aceasta înseamnă acelaşi lucru, şi anume că el ne este drag şi preţios. În uzul limbii, această expresie s-a atenuat destul de mult, încât mulţi o folosesc în mod greşit şi exprimă prin aceasta de fapt că sunt „drăguţi cu noi“. Uzul limbii biblice este, desigur, mai clar, pentru că nu este supus schimbării. Dar şi noi astăzi nu-i iubim pe fraţi, pentru că ne sunt simpatici, ci pentru că sunt născuţi din Dumnezeu şi sunt iubiţi de Dumnezeu.

El era un slujitor credincios

Tihic a fost un frate preaiubit, dar şi un slujitor fidel al Domnului său. Un slujitor credincios se caracterizează prin faptul că el se îngrijeşte de binele turmei. Avem nevoie de fraţi şi de surori care spun ceea ce este spre zidirea celor care ascultă (1 Corinteni 14.3). Ei trebuie să fie capabili să spună adevărul în dragoste. A fi un slujitor credincios înseamnă a administra cu seriozitate ceea ce ţi-a încredinţat Domnul, dar în acelaşi timp să descoperi dragostea lui Hristos. Unor astfel de oameni, Timotei trebuia să le încredinţeze ceea ce el însuşi auzise de la Pavel (2 Timotei 2.2).

Tihic era un astfel de slujitor credincios, şi se mai spune: „în Domnul“. Odată Domnul le-a spus ucenicilor: „Fără Mine nu puteţi face nimic.“ El este punctul central al relaţiilor noastre ca fraţi şi al slujbei noastre, El este izvorul motivaţiilor noastre şi sursa puterii noastre. Ceea ce facem cu fidelitate pentru credincioşi, este apreciat de Domnul ca fiind făcut pentru El. Aceasta face ca orice slujbă printre credincioşi să primească o motivaţie specială şi o nobleţe deosebită.

El era un împreună-rob

Tihic nu a fost numai un slujitor credincios, ci şi un împreună-rob. Pavel se numeşte pe sine în repetate rânduri „rob al lui Isus Hristos“. Tot aşa era şi Tihic. El nu şi-a impus voinţa proprie în slujbă, ci a vrut să facă ceea ce i-a dat Domnul să facă. Un rob este caracterizat prin faptul că este ascultător. Această ascultare trebuie să ne caracterizeze şi pe noi în slujba pentru Domnul nostru.

Fiecare slujitor este supus stăpânului său (Romani 14.4), adică el este direct răspunzător faţă de stăpânul său pentru slujba sa. Totuşi, Domnul ne-a pus în slujbă şi împreună cu alţii. Noul Testament cunoaşte împreună-lucrători, împreună-părtaşi, împreună-ucenici, împreună-ostaşi, împreună-luptători şi, desigur, împreună-robi. Epafra purta acelaşi titlu ca Tihic. El era un „preaiubit împreună-rob, care este un slujitor credincios al lui Hristos“ (Coloseni 1.7). Pe de o parte este o mare îmbărbătare în slujba pentru Domnul când avem alături de noi astfel de împreună-robi, cu care putem munci împreună. Pe de altă parte este o provocare pentru fiecare dintre noi, să fim un astfel de împreună-rob. În acest mod ne putem ajuta reciproc şi întări spre a face binele.

El era un mesager util

Bărbaţi cu o calificare ca cea a lui Tihic pot fi utili în lucrarea Domnului. Lucrarea sa nu era o slujbă de predicare în public, ci Tihic trebuia mai întâi să fie un mesager. El trebuia să ducă veşti de la Pavel la credincioşii din alte locuri şi invers, să-i relateze apostolului cum le mergea acelor credincioşi. Pavel punea mare accent, ca fraţii să cunoască împrejurările în care se găsea, dar la rândul său dorea să ştie care erau împrejurările lor. Recunoaştem aici dragostea şi purtarea de grijă a lui Pavel faţă de credincioşi. Ei erau îngrijoraţi de el, fiind întemniţat în Roma, şi tocmai de aceea l-a trimis pe Tihic la ei, ca să le relateze despre el. Şi de aici putem învăţa. Să ne informăm reciproc despre împrejurările în care ne găsim, ca să putem să ne rugăm unii pentru alţii.

Tihic trebuia să le mângâie inimile. În Efeseni 4.16 citim despre „încheietura de întărire“, care are o funcţie deosebită în Trup (Adunarea). Fără aceste încheieturi nu funcţionează. Se pare că Tihic era o astfel de „încheietură“. Cât de des vorbim în discuţiile noastre cu fraţii noştri despre alţii, în loc să ne îngrijim de ei şi să le aducem mângâiere! Tihic a contribuit la înviorarea şi întărirea credincioşilor.

Să-L rugăm pe Domnul să-i privim şi noi, ca Tihic, pe fraţii noştri scumpi, să fim slujitori şi împreună-robi fideli, care lucrează spre folosul fraţilor, şi ca Domnul să ne dăruiească tot mai mulţi bărbaţi şi tot mai multe femei, care exercită o astfel de slujbă peste tot unde sunt strânşi credincioşii.

Barnaba -fiul mângâierii

După  W. Gschwind

Barnaba s-a îmbrăcat în mângâiere. El a primit-o de la Dumnezeu și a dat-o mai departe celor din jurul lui. Omul acesta este o ilustrație vie a principiului expus de apostolul pavel:

,,Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, Părintele îndurărilor şi Dumnezeul oricărei mângâieri, care ne mângâie în toate necazurile noastre, pentru ca, prin mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu, să putem mângâia pe cei ce se află în vreun necaz!“ (2 Cor. 1:3-4).

Despre acest colaborator al apostolului Pavel, care l-a însoţit pe apostolul naţiunilor în prima sa călătorie misionară, găsim câteva indicaţii în Faptele Apostolilor şi în epistole. Dacă aşezăm aceste indicaţii una lângă alta, vom obţine un tablou al unui bărbat binecuvântat, care ne poate fi în multe privinţe un exemplu. Cuvântul ne spune: „Aţintiţi-vă privirea la cei care umblă aşa“ (Filipeni 3.17).

Fiul mângâierii

Pentru prima dată îl întâlnim pe Barnaba în Fapte 4, unde sunt descrise primele zile ale Adunării, pe care Domnul începuse să o zi-dească. Mulţimea credincioşilor era o inimă şi un suflet. În „dragostea dintâi“, aveau toate la comun; niciunul nu spunea că ceva din averile sale era al său. Apostolii depuneau cu mare putere mărturie despre învierea Domnului Isus. Peste toţi era un mare har.

Printre aceşti primi creştini este amintit şi Iosif („El să adauge“). A-cesta a fost numele care i s-a dat când s-a născut ca levit şi cipriot. Dar acum era „născut din nou“, o „creaţie nouă“, unul dintre creştinii, cărora Dumnezeu le dăduse har peste har. La acest bărbat se putea vedea o creştere spirituală; toţi puteau să vadă acest lucru.

Curând a fost numit de apostoli „Barnaba“, pentru că el devenise, în numărul mare de credincioşi, un adevărat „fiu al mângâierii“. Fiecare frate care umblă cu Domnul său, găseşte în El o „mângâiere a dragostei“, are în Cuvânt şi în promisiunile lui Dumnezeu o „mângâiere puternică“ şi poate fi prin credincioşia Sa o „mângâiere“ pentru alţii (Filipeni 2.1; Evrei 6.18; Coloseni 4.11). Dar Barnaba se străduia în mod deosebit să-i mângâie pe sfinţii din Ierusalim, care se aflau la primele prigoniri şi necazuri; el era caracterizat de această activitate de mângâiere. Din 2 Corinteni 1.3-7 ştim că cel care doreşte să mângâie pe alţii în tot felul de necazuri, trebuie să fi fost el însuşi în necazuri şi strâmtorări şi să fi fost mângâiat de „Părintele îndurărilor şi de Dumnezeul oricărei mângâieri“. Barnaba culesese pentru sine din acest balsam şi ştia acum să vindece inimile rănite ale altora cu acest balsam.

Deoarece inima sa era umplută până sus cu dragostea lui Hristos, el era gata, ca mulţi alţi fraţi, să-şi înstrăineze averile şi să pună la picioarele apostolilor preţul lor, pentru ca aceştia să poată împărţi fraţilor după nevoile fiecăruia. Faptul că şi-a vândul ogorul pe care îl avea, are probabil şi o altă motivaţie: pentru a cultiva bine acea buca-tă de pământ, avea nevoie de mult timp, pe care dorea să-l folosească în întregime în lucrarea Domnului său, care îl chemase la această lucrare. Banii şi timpul, tot ce avea, dorea să le închine Domnului.

Barnaba – mângâiere pentru Pavel

A doua oară, Barnaba este amintit în Fapte 9.26-30. Între timp, adunarea din Ierusalim a trecut printr-o perioadă grea, după cum ştim; Ştefan a fost omorât cu pietre şi astfel a fost lepădată mărturia Duhului Sfânt despre proslăvirea lui Isus la dreapta lui Dumnezeu. Ca urmare, „în ziua aceea a început o mare persecuţie împotriva adunării care era în Ierusalim şi toţi în afară de apostoli au fost împrăştiaţi prin ţinuturile Iudeii şi ale Samariei“ (Fapte 8.1). „Tânărul“ Saul era unul dintre instigatori. El sufla ameninţare şi ucidere împotriva ucenicilor Domnului, chiar şi până la Damasc. Dar în drum spre această cetate, Însuşi Domnul proslăvit a păşit înaintea lui şi a lucrat în el o întoarcere totală: Saul însuşi a devenit un ucenic al Domnului, o unealtă bine dotată pentru zidirea Adunării Sale. Cât de mare şi stăruitoare era acum durerea lui, că „mai înainte eram un hulitor şi un persecutor şi un batjocoritor“; de aceea mai târziu s-a numit pe sine „cel dintâi“ dintre păcătoşi (1 Timotei 1.13-15)!

Când după trei ani (Galateni 1.17, 18; Fapte 9.26-27), Pavel a încercat să se apropie de ucenicii din Ierusalim, toţi s-au temut de el şi nu credeau că era un ucenic, deoarece îşi aminteau de el cum era odinioară şi se pare că nu aveau cunoştinţă de evenimentele care avuseră loc între timp. Aceasta l-a smerit din nou adânc pe Pavel şi i-a amintit de dezlănţuirea sa în Ierusalim în necunoştinţă şi râvnă oarbă. Dacă fraţii nu aveau încredere în el, cum ar fi putut vreodată să-i slujească liber Domnului?

Dar Barnaba a mers după el, a discutat cu el şi l-a dus la apostoli. El le-a putut relata cum s-a întors Saul la Dumnezeu şi cum vorbise în Damasc cu îndrăzneală în Numele lui Isus. Barnaba avea o încredere foarte mare în harul lui Dumnezeu şi era deplin convins că harul putea face dintr-un Saul un Pavel. Acesta a fost primit de fraţii din Ierusalim; cât de mulţumitor trebuie să-i fi rămas Pavel lui Barnaba toată viaţa pentru această slujbă a dragostei!

Barbana – mângăiere pentru Neamuri

Prigonirile credincioşilor din Ierusalim au acţionat eficient: credincioşii au fost împrăştiaţi în împrejurimi. Dar în loc să tacă de teamă şi de frică, fără să spună ceva despre mântuirea în Hristos, cei care au fost împrăştiaţi străbăteau ţinuturile şi vesteau Cuvântul (Fapte 8.4). În Fapte 11.19-26 ni se relatează că au mers până în Fenicia şi Cipru şi Antiohia.

Având prejudecăţi iudaice, cei mai mulţi dintre ei vesteau Evanghelia despre Domnul Isus numai printre iudei, unii au vorbit şi grecilor. Mâna Domnului era cu aceştia şi un mare număr a crezut şi s-a întors la Domnul; dar El dorea să se îndrepte şi spre naţiuni. Când adunarea din Ierusalim a auzit aceasta, l-a trimis pe Barnaba la Antiohia. Toţi aceşti oameni de curând întorşi la Dumnezeu aveau nevoie de o îngrijire deosebită şi de învăţătură, iar fraţii din Ierusalim, care îl cunoşteau pe Barnaba, erau convinşi că el era unealta adecvată pentru o astfel de slujbă. El se dovedise printre ei ca un „om bun şi plin de Duhul Sfânt şi de credinţă“ (Fapte 11:24). Ce înseamnă aceasta?

El era „un om bun“, un „fiu al mângâierii“ pentru alţii, unul care se gândea cu bunătate la binele altora. „A ne iubii unii pe alţii“ este caracteristica tuturor celor ce sunt născuţi din Dumnezeu, şi noi toţi trebuie să fim „buni unii faţă de alţii“ (1 Ioan 4.7; Efeseni 4.32); dar Barnaba primise un dar de har special, care îl făcea capabil să facă această slujbă printre „copilaşii în Hristos“.

El era plin de Duhul Sfânt; Persoana Duhului Sfânt locuia în el, cum de altfel locuieşte şi în noi; dar în Barnaba cel temător de Dumnezeu şi evlavios, Duhul Sfânt nu era împiedicat în acţiunea Sa nici prin porniri ale cărnii, nici printr-o gândire lumească, ci Îşi putea arăta deplin roadele Sale: „dragoste, bucurie, pace, îndelungă-răbdare, bunătate, facere de bine, credincioşie, blândeţe, înfrânare“. Ce mireasmă plăcut al lui Hristos a împrăştiat Barnaba în jurul său!

„Plin de credinţă“ – Exemplele din Evrei 11 ne arată viaţa celor care sunt „plini de credinţă“: ei sunt convinşi de lucruri care nu se văd. Ei umblă înaintea Celui nevăzut, se bazează pe promisiunile Sale şi ascultă de El. Credinţa lor biruie lumea şi duşmănia ei; ea triumfă peste greutăţi, deoarece pentru Dumnezeul lor nimic nu este imposibil. Ei sunt o mărturie vie şi luminoasă în această lume şi păşesc într-o nădejde vie spre „patria“ cerească, spre „cetatea“ pregătită de Dumnezeu. – Un astfel de bărbat al credinţei era şi Barnaba. Ce exemplu, ce imbold şi ce ajutor a fost el pentru acei credincioşi care tocmai veniseră la credinţă! Îndemnul său, de a rămâne cu hotărâre de inimă cu Domnul, îl vedeau împlinit în el.

Barnaba – mângâiere în Antiohia

În legătură cu slujba sa în Antiohia ni se spune: „o mare mulţime a fost adăugată la Domnul“ (versetul 24). El nu-i atrăgea pe oameni după sine, ci îi conducea la Domnul. El nici nu avea interesul să ocupe primul loc printre ei. Când a văzut cum se răspândea lucrarea în acel ţinut şi cum credincioşii aveau nevoie de îndrumare în învăţătura sănătoasă, a căutat o unealtă, pe care, după cum ştia, Domnul o dotase în mod deosebit pentru această slujbă: a plecat la Tars şi l-a căutat pe Saul, apoi l-a adus în Antiohia. Un an întreg s-au strâns în adunare şi au învăţat cu alţi fraţi multe lucruri. Ce binecuvântat a fost acel timp! Printre profeţii şi învăţătorii de acolo este amintit mai întâi Barnaba, iar Saul abia la urmă (13.1). Barnaba obţinuse prin credincioşia sa printre fraţi o mare încredere.

În acele zile, Agab, un profet din Ierusalim, a anunţat prin Duhul o mare foamete, care va veni peste tot pământul, deci şi asupra credincioşilor din Iudeea care, ca şi „risipiţi“, urmau să ajungă în mare necaz. Când a venit această foamete, Barnaba şi Saul au fost din nou însărcinaţi să ducă în Iudeea darurile strânse în Antiohia, ca o expresie a unităţii şi a dragostei (11.27-30). După ce au îndeplinit această lucrare, Barnaba şi Saul s-au întors de la Ierusalim şi l-au luat cu ei şi pe Ioan, care era numit Marcu (12.25).

Barnaba – mângâiere în misiune, cu Saul în prima călătorie misionară

Credincioşii din Antiohia erau într-o stare duhovnicească bună. Acest lucru s-a arătat printre altele în faptul că ei se gândeau cum poate fi răspândită Evanghelia printre naţiuni. Dar acest lucru trebuia să se facă în dependenţă de Domnul, iar ei căutau să recunoască voia Sa postind. Atunci „Duhul Sfânt a zis: Puneţi-Mi deoparte acum pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat. Atunci, după ce au postit şi s-au rugat şi au pus mâinile peste ei, le-au dat drumul. Ei deci, fiind trimişi de Duhul Sfânt, au coborât…“ (13.2-4). Domnul este Cel care doreşte să-Şi trimită slujitorii Săi.

Ne-am obişnuit să vorbim despre călătoriile misionare ale aposto-lului Pavel şi să vedem pe însoţitorii săi în umbra acestui mare apos-tol al naţiunilor. Dar să reţinem: această lucrare mare a început cu un îndemn divin: „Puneţi-mi deoparte acum pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrare“. Atât primul, cât şi al doilea erau deci echipaţi adecvat pentru această slujbă, care pretindea atât de multe, iar cei doi erau într-o stare duhovniceacă bună, încât Domnul îi putea folosi. La fel ca Pavel, şi Barnaba era constrâns de dragostea lui Hristos, să predice oamenilor: Împăcaţi-vă cu Dumnezeu. Tot atât de puţin ca Pavel, Barnaba nu s-a lăsat speriat de necazuri, de nevoi, de strâmtorări şi de prigoană în legătură cu această slujbă (2 Corinteni 6). Acelaşi har care a prisosit, care îl făcea capabil pe Pavel pentru această slujbă, se odihnea şi peste Barnaba.

Citind Fapte 13 şi 14 observăm că apostolul Pavel a ajuns tot mai mult în prim-plan şi a devenit purtătorul de cuvânt. În practica slujbei, fiecare a înţeles ce loc i-a fost acordat, şi fiecare a ocupat locul său prin har în smerenie.

Întorcându-se din prima lor călătorie misionară, care a durat trei ani, au istorisit adunării ce făcuse Dumnezeu cu ei şi cum El deschisese o uşă a credinţei pentru naţiuni. Ei Îi atribuiau Lui totul.

Barnaba – mângăiere pentru Ioan Marcu 

În capitolul 15 unde ni se spune cum a fost lămurită problema importantă – „Trebuie să fie circumcişi credincioşii dintre naţiuni după obiceiul lui Moise?“ între adunările din Antiohia şi Ierusalim, îi vedem pe cei doi slujitori fideli alături luptând pentru adevăr. Mărturia acestor „preaiubiţi, Barnaba şi Pavel… care şi-au expus vieţile pentru Numele Domnului nostru Isus Hristos“ (versetele 25-26) avea o mare greutate. Nu numai Pavel, ci şi Barnaba a recunoscut clar că atât iudeii, cât şi grecii au fost făcuţi morţi faţă de lege prin trupul lui Hristos (Romani 7.4).

Dar acum apar umbre pe cărarea lui Barnaba, a acestui slujitor binecuvântat al Domnului.

După ce Pavel şi Barnaba au rămas un timp mai îndelungat în Antiohia, Pavel i-a propus colaboratorului său demn de încredere să se întoarcă în toate cetăţile în care vestiseră Cuvântul Domnului, pentru a vizita fraţii de acolo şi a vedea cum le merge. Apostolul Pavel a fost aici acela care a luat iniţiativa; de la începutul slujbei sale a fost caracterizat de interesul pentru binele fraţilor din toate locurile; tot timpul era însoţit de „preocuparea pentru toate adunările“ (2 Corinteni 11.28).

Aici nu se aminteşte că aceasta era şi grija lui Barnaba; se părea aproape că râvna lui de odinioară cedase în acel moment. El era dispus să întreprindă o a doua călătorie misionară împreună cu Pavel, dar pentru el, mult mai important decât călătoria cu acest apostol binecuvântat în lupta Evangheliei, care adusese atâta roadă pentru veşnicie printre naţiuni, era să-i însoţească „nepotul“ său Ioan Marcu. Uitase el oare că acesta se despărţise de ei deja la începutul primei lor călătorii misionare şi nu mersese cu ei în lucrare, deci că nu se dovedise destoinic în lucrare?

Abia mulţi ani mai târziu, apostolul clarvăzător a putut să-şi schimbe părerea despre Marcu (Coloseni 4.10; 2 Timotei 2.21) şi să mărturisească: „Mi-a fost de folos în lucrare“. În cazul lui Barnaba au avut însă acum mai multă greutate legăturile naturale decât considerentele spirituale. S-a născut o amărăciune. Barnaba s-a despărţit de Pavel şi a plecat cu Marcu spre patria sa, Cipru.

Dacă un om ca Barnaba, care a acţionat atâţia ani ca o binecuvântare deosebită printre credincioşi şi printre naţiuni, nu a mai fost pentru un timp pe înălţimile credinţei sale şi ale dăruirii sale, cu cât mai mult avem noi motiv să veghem şi să ne rugăm, ca să nu dăm înapoi pe calea pe care Îl urmăm pe Domnul sau chiar să alunecăm de pe ea!

În Faptele Apostolilor nu se mai relatează de atunci nimic despre Barnaba. Numai în scrisorile apostolului Pavel mai este amintit de câteva ori, iar din acele scurte versete rezultă că amărăciunea nu a durat. În mod deosebit din 1 Corinteni 9.6 rezultă foarte clar că Barnaba a fost şi mai târziu un slujitor cunoscut şi apreciat al Domnului.

Să nu rămânem la umbrele, care au căzut trecător pe calea sa! Mai degrabă exemplul acestui frate fidel şi slujitor plin de dăruire, aşa cum îl descrie Sfânta Scriptură în capitolul 15 din Faptele Apostolilor, să fie un imbold pentru noi!

Adaos la studiul despre Galateni

De curând, David Pawson m-a ajutat să văd epistola apostolului Pavel către Galateni într-o lumină nouă. El spune, pe drept cuvânt, că apostolul combate nu numai legalismul, ci și libertinajul. Pavel așează libertatea ca pe o cale îngustă, ca pe un drum montan de înălțime, având de o parte și de alta două prăpăstii: legalismul și libertinajul.

galatians

Astfel, epistola conține nu numai șocul apostolului la aflarea veștii că galatenii se întorceau la elemente ale Legii lui Moise, ci și teama lui ca nu cumva ei să creadă că pot trăi în firea pământească. Acesta este motivul pentru care partea finală a epistolei pune în contrast roada Duhului și roadele firii pământești.

Evanghelia nu este nici legalism, nici libertinaj! Evanghelia este o viață nouă, care izvorăște din Duhul lui Dumnezeu. Ea nu are nevoie de scutecele Legii, dar n-are voie nici, odată scăpată din chingile străvechi, să o ia razna pe câmpurile rodirii în firea pământească.

Abigail – un simbol al credincioșului

M. Graf  – aici

Înainte ca David să devină împăratul de drept al lui Israel, a fost nevoit, deşi era uns ca împărat, să fugă de Saul. În acea perioadă a lepădării sale, au fost oameni care au ţinut la el, pentru că ştiau şi au recunoscut că Dumnezeu îl alesese ca împărat. Aceasta a avut ca urmare prigoană, suferinţă şi lipsuri.

Însă cu moartea lui Saul s-a schimbat totul. După ce David a fost pus oficial ca împărat, cei care au avut parte împreună cu el de lepădare, au fost onoraţi de împăratul care domnea. Printre adepţii lui David se număra şi Abigail, soţia lui Nabal, care mai târziu, după ce soţul ei a murit, a devenit chiar soţia lui David.

David este o imagine a Domnului Isus, care, ca împărat de drept, a fost răstignit, iar astăzi este lepădat şi dispreţuit în această lume. Toţi cei care L-au cunoscut ca Mântuitor personal, (mai mult…)

Lot – un „drept“ într-un loc greşit

M.V. – aici

Dacă privim la viaţa lui Lot prezentată în Vechiul Testament, nu vom găsi probabil nimic din care să se deducă faptul că acesta a fost un credincios vechi-testamental. Numai textul din 2 Petru 2.7-8 ne mărturiseşte că el a fost un om „drept“. Faptul că aceasta nu se putea vedea clar în viaţa sa, ne arată ce istorie tristă stă acum în faţa noastră.

Lot – un participant la alergare

Prima caracteristică surprinzătoare din viaţa lui Lot este faptul că el nu a păşit dintr-o decizie proprie pe calea pe care a mers Avraam în credinţă. El nu a umblat având o decizie personală a credinţei, ci sub influenţa unchiului său Avraam. Lot este modelul tipic al unui participant secundar la alergare. Acest lucru rezultă clar din câteva exemple: „Şi Avram a plecat, cum îi spusese Domnul. Şi Lot a mers cu el“ (Geneza 12.4); „Avram s-a suit din Egipt spre sud, el şi soţia lui şi tot ce avea, şi Lot era cu el“ (Geneza 13.1); „Dar şi Lot, care mergea cu Avram…“ (Geneza 13.5).
Desigur, este bine când copiii părinţilor credincioşi merg deja de mici împreună cu părinţii lor pe calea credinţei. Dar când vor creşte, va trebui să existe un moment în viaţa lor în care vor lua o decizie personală de a-L urma pe Domnul. Atunci, în locul unei participări la alergare, a unei umblări cu cineva, ca la Lot cu Avraam, va fi o umblare împreună spre slava lui Dumnezeu, ca la Isaac cu Avraam.

Lot – un materialist

Prima dată, când Lot a luat o decizie, a fost decizia pentru lume (Geneza 13). În timp ce Avraam înainta pe calea sa în credinţă, Lot era omul vederii. El judeca după ceea ce vedea, (mai mult…)

Avraam – părintele credincioșilor

4-abraham-journey-2

Există mult mai mult în Avraam decât cunoaștem. Omul acesta ne este înainte mergător în foarte multe domenii. Redus la statura unui simplu pelerin în căutarea unei noi patrii, Avraam a stat cuminte în galeria modelelor noastre de destin. Asta la o citire superficială a Scripturii, pentru că dacă citim mai cu atenție …

Biblia ne descrie însă câteva lucruri fascinante în care Avraam a depășit cu mult capacitățile normale umane, dovedind un nivel de comunicare superior cu Dumnezeu și un nivel de cunoaștere care nu poate fi explicat decât printr-o spectaculoasă revelație specială.

Lumea în care a trăit Avraam nu se grăbea. Zilele erau lungi și timpul de reflexie și gândire era îndeajuns. Oamenii își puneau întrebări mari și meditau adânc la condițiile vieții. Proximitatea evenimentelor din proto-istoria omenirii le oferea suficient material pentru meditație. Nașterea lui Avraam s-a petrecut cam pe când a murit Noe. Patriarhul a fost deci contemporan foarte mulți ani cu fiii lui Noe și cu urmașii lor ! El însuși a fost unul dintre ei. Vă dați seama ce extraordinare surse de informații a avut la îndemână.

Am să caut să (mai mult…)