Explicații la Biblie

Tihic – tipul care tace și face

Există trei feluri de oameni în lume: cei care spun că se poate, cei care spun că nu se poate și cei care spun ,,s-a făcut“.

Tihic este unul din bărbaţii amintiţi de câteva ori în Noul Testament, dar care este relativ necunoscut. Citim de cinci ori despre el. Din Fapte 20.4 putem deduce că provenea din Asia şi că l-a însoţit un timp pe Pavel în călătoriile sale. Din Tit 3.12 şi 2 Timotei 4.12 deducem că Pavel l-a putut implica pentru anumite scopuri în slujba pentru Domnul. Pavel l-a trimis în Efes şi în Creta la Tit.

Tihic a fost probabil şi cel care a dus scrisorile adresate colosenilor şi efesenilor, pe care Pavel le-a scris în închisoarea din Roma. El este amintit la sfârşitul fiecărei scrisori. „Calităţile“ lui Tihic numite acolo de Pavel ne pot servi ca exemplu şi ne pot impulsiona.

„Iar ca să ştiţi şi voi cele despre mine, ce fac, toate vi le va face cunoscut Tihic, preaiubitul frate şi slujitor credincios în Domnul“ (Efeseni 6.21).

„Toate cele despre mine vi le va face cunoscut Tihic, preaiubitul frate şi slujitor credincios şi împreună-rob în Domnul, pe care l-am trimis la voi chiar pentru aceasta, ca să cunoască cele despre voi şi ca să vă mângâie inimile“ (Coloseni 4.7-8).

Să privim aceste două texte şi să învăţăm următoarele de la Tihic:

El era un frate preaiubit

Aceste cuvinte ne fac să ne gândim la două aspecte: în primul rând, Tihic era, la fel ca toţi credincioşii, iubit de Dumnezeu. Pavel a fost mereu conştient de acest adevăr, iar aceasta a caracterizat aprecierea sa faţă de alţii. Astfel, pe tesaloniceni îi numeşte „fraţi preaiubiţi de Dumnezeu“ (1 Tesaloniceni 1.4) şi „fraţi preaiubiţi de Domnul“ (2 Tesaloniceni 2.13). Ce bine ar fi ca şi noi să-i vedem pe fraţii noştri ca obiecte ale dragostei şi simpatiei lui Dumnezeu şi a Domnului! Aceasta ne-ar păzi de o sentinţă dură cu privire la ei.

În al doilea rând, în expresia „frate preaiubit“ găsim şi gândul că Pavel însuşi îl iubea şi că era sigur că şi destinatarii scrisorii îl iubeau. Între ei exista o relaţie caracterizată de dragoste. El era, desigur, un frate care vorbea bine despre credincioşi. Când noi folosim astăzi expresia „frate drag“, aceasta înseamnă acelaşi lucru, şi anume că el ne este drag şi preţios. În uzul limbii, această expresie s-a atenuat destul de mult, încât mulţi o folosesc în mod greşit şi exprimă prin aceasta de fapt că sunt „drăguţi cu noi“. Uzul limbii biblice este, desigur, mai clar, pentru că nu este supus schimbării. Dar şi noi astăzi nu-i iubim pe fraţi, pentru că ne sunt simpatici, ci pentru că sunt născuţi din Dumnezeu şi sunt iubiţi de Dumnezeu.

El era un slujitor credincios

Tihic a fost un frate preaiubit, dar şi un slujitor fidel al Domnului său. Un slujitor credincios se caracterizează prin faptul că el se îngrijeşte de binele turmei. Avem nevoie de fraţi şi de surori care spun ceea ce este spre zidirea celor care ascultă (1 Corinteni 14.3). Ei trebuie să fie capabili să spună adevărul în dragoste. A fi un slujitor credincios înseamnă a administra cu seriozitate ceea ce ţi-a încredinţat Domnul, dar în acelaşi timp să descoperi dragostea lui Hristos. Unor astfel de oameni, Timotei trebuia să le încredinţeze ceea ce el însuşi auzise de la Pavel (2 Timotei 2.2).

Tihic era un astfel de slujitor credincios, şi se mai spune: „în Domnul“. Odată Domnul le-a spus ucenicilor: „Fără Mine nu puteţi face nimic.“ El este punctul central al relaţiilor noastre ca fraţi şi al slujbei noastre, El este izvorul motivaţiilor noastre şi sursa puterii noastre. Ceea ce facem cu fidelitate pentru credincioşi, este apreciat de Domnul ca fiind făcut pentru El. Aceasta face ca orice slujbă printre credincioşi să primească o motivaţie specială şi o nobleţe deosebită.

El era un împreună-rob

Tihic nu a fost numai un slujitor credincios, ci şi un împreună-rob. Pavel se numeşte pe sine în repetate rânduri „rob al lui Isus Hristos“. Tot aşa era şi Tihic. El nu şi-a impus voinţa proprie în slujbă, ci a vrut să facă ceea ce i-a dat Domnul să facă. Un rob este caracterizat prin faptul că este ascultător. Această ascultare trebuie să ne caracterizeze şi pe noi în slujba pentru Domnul nostru.

Fiecare slujitor este supus stăpânului său (Romani 14.4), adică el este direct răspunzător faţă de stăpânul său pentru slujba sa. Totuşi, Domnul ne-a pus în slujbă şi împreună cu alţii. Noul Testament cunoaşte împreună-lucrători, împreună-părtaşi, împreună-ucenici, împreună-ostaşi, împreună-luptători şi, desigur, împreună-robi. Epafra purta acelaşi titlu ca Tihic. El era un „preaiubit împreună-rob, care este un slujitor credincios al lui Hristos“ (Coloseni 1.7). Pe de o parte este o mare îmbărbătare în slujba pentru Domnul când avem alături de noi astfel de împreună-robi, cu care putem munci împreună. Pe de altă parte este o provocare pentru fiecare dintre noi, să fim un astfel de împreună-rob. În acest mod ne putem ajuta reciproc şi întări spre a face binele.

El era un mesager util

Bărbaţi cu o calificare ca cea a lui Tihic pot fi utili în lucrarea Domnului. Lucrarea sa nu era o slujbă de predicare în public, ci Tihic trebuia mai întâi să fie un mesager. El trebuia să ducă veşti de la Pavel la credincioşii din alte locuri şi invers, să-i relateze apostolului cum le mergea acelor credincioşi. Pavel punea mare accent, ca fraţii să cunoască împrejurările în care se găsea, dar la rândul său dorea să ştie care erau împrejurările lor. Recunoaştem aici dragostea şi purtarea de grijă a lui Pavel faţă de credincioşi. Ei erau îngrijoraţi de el, fiind întemniţat în Roma, şi tocmai de aceea l-a trimis pe Tihic la ei, ca să le relateze despre el. Şi de aici putem învăţa. Să ne informăm reciproc despre împrejurările în care ne găsim, ca să putem să ne rugăm unii pentru alţii.

Tihic trebuia să le mângâie inimile. În Efeseni 4.16 citim despre „încheietura de întărire“, care are o funcţie deosebită în Trup (Adunarea). Fără aceste încheieturi nu funcţionează. Se pare că Tihic era o astfel de „încheietură“. Cât de des vorbim în discuţiile noastre cu fraţii noştri despre alţii, în loc să ne îngrijim de ei şi să le aducem mângâiere! Tihic a contribuit la înviorarea şi întărirea credincioşilor.

Să-L rugăm pe Domnul să-i privim şi noi, ca Tihic, pe fraţii noştri scumpi, să fim slujitori şi împreună-robi fideli, care lucrează spre folosul fraţilor, şi ca Domnul să ne dăruiească tot mai mulţi bărbaţi şi tot mai multe femei, care exercită o astfel de slujbă peste tot unde sunt strânşi credincioşii.

Barnaba -fiul mângâierii

După  W. Gschwind

Barnaba s-a îmbrăcat în mângâiere. El a primit-o de la Dumnezeu și a dat-o mai departe celor din jurul lui. Omul acesta este o ilustrație vie a principiului expus de apostolul pavel:

,,Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, Părintele îndurărilor şi Dumnezeul oricărei mângâieri, care ne mângâie în toate necazurile noastre, pentru ca, prin mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu, să putem mângâia pe cei ce se află în vreun necaz!“ (2 Cor. 1:3-4).

Despre acest colaborator al apostolului Pavel, care l-a însoţit pe apostolul naţiunilor în prima sa călătorie misionară, găsim câteva indicaţii în Faptele Apostolilor şi în epistole. Dacă aşezăm aceste indicaţii una lângă alta, vom obţine un tablou al unui bărbat binecuvântat, care ne poate fi în multe privinţe un exemplu. Cuvântul ne spune: „Aţintiţi-vă privirea la cei care umblă aşa“ (Filipeni 3.17).

Fiul mângâierii

Pentru prima dată îl întâlnim pe Barnaba în Fapte 4, unde sunt descrise primele zile ale Adunării, pe care Domnul începuse să o zi-dească. Mulţimea credincioşilor era o inimă şi un suflet. În „dragostea dintâi“, aveau toate la comun; niciunul nu spunea că ceva din averile sale era al său. Apostolii depuneau cu mare putere mărturie despre învierea Domnului Isus. Peste toţi era un mare har.

Printre aceşti primi creştini este amintit şi Iosif („El să adauge“). A-cesta a fost numele care i s-a dat când s-a născut ca levit şi cipriot. Dar acum era „născut din nou“, o „creaţie nouă“, unul dintre creştinii, cărora Dumnezeu le dăduse har peste har. La acest bărbat se putea vedea o creştere spirituală; toţi puteau să vadă acest lucru.

Curând a fost numit de apostoli „Barnaba“, pentru că el devenise, în numărul mare de credincioşi, un adevărat „fiu al mângâierii“. Fiecare frate care umblă cu Domnul său, găseşte în El o „mângâiere a dragostei“, are în Cuvânt şi în promisiunile lui Dumnezeu o „mângâiere puternică“ şi poate fi prin credincioşia Sa o „mângâiere“ pentru alţii (Filipeni 2.1; Evrei 6.18; Coloseni 4.11). Dar Barnaba se străduia în mod deosebit să-i mângâie pe sfinţii din Ierusalim, care se aflau la primele prigoniri şi necazuri; el era caracterizat de această activitate de mângâiere. Din 2 Corinteni 1.3-7 ştim că cel care doreşte să mângâie pe alţii în tot felul de necazuri, trebuie să fi fost el însuşi în necazuri şi strâmtorări şi să fi fost mângâiat de „Părintele îndurărilor şi de Dumnezeul oricărei mângâieri“. Barnaba culesese pentru sine din acest balsam şi ştia acum să vindece inimile rănite ale altora cu acest balsam.

Deoarece inima sa era umplută până sus cu dragostea lui Hristos, el era gata, ca mulţi alţi fraţi, să-şi înstrăineze averile şi să pună la picioarele apostolilor preţul lor, pentru ca aceştia să poată împărţi fraţilor după nevoile fiecăruia. Faptul că şi-a vândul ogorul pe care îl avea, are probabil şi o altă motivaţie: pentru a cultiva bine acea buca-tă de pământ, avea nevoie de mult timp, pe care dorea să-l folosească în întregime în lucrarea Domnului său, care îl chemase la această lucrare. Banii şi timpul, tot ce avea, dorea să le închine Domnului.

Barnaba – mângâiere pentru Pavel

A doua oară, Barnaba este amintit în Fapte 9.26-30. Între timp, adunarea din Ierusalim a trecut printr-o perioadă grea, după cum ştim; Ştefan a fost omorât cu pietre şi astfel a fost lepădată mărturia Duhului Sfânt despre proslăvirea lui Isus la dreapta lui Dumnezeu. Ca urmare, „în ziua aceea a început o mare persecuţie împotriva adunării care era în Ierusalim şi toţi în afară de apostoli au fost împrăştiaţi prin ţinuturile Iudeii şi ale Samariei“ (Fapte 8.1). „Tânărul“ Saul era unul dintre instigatori. El sufla ameninţare şi ucidere împotriva ucenicilor Domnului, chiar şi până la Damasc. Dar în drum spre această cetate, Însuşi Domnul proslăvit a păşit înaintea lui şi a lucrat în el o întoarcere totală: Saul însuşi a devenit un ucenic al Domnului, o unealtă bine dotată pentru zidirea Adunării Sale. Cât de mare şi stăruitoare era acum durerea lui, că „mai înainte eram un hulitor şi un persecutor şi un batjocoritor“; de aceea mai târziu s-a numit pe sine „cel dintâi“ dintre păcătoşi (1 Timotei 1.13-15)!

Când după trei ani (Galateni 1.17, 18; Fapte 9.26-27), Pavel a încercat să se apropie de ucenicii din Ierusalim, toţi s-au temut de el şi nu credeau că era un ucenic, deoarece îşi aminteau de el cum era odinioară şi se pare că nu aveau cunoştinţă de evenimentele care avuseră loc între timp. Aceasta l-a smerit din nou adânc pe Pavel şi i-a amintit de dezlănţuirea sa în Ierusalim în necunoştinţă şi râvnă oarbă. Dacă fraţii nu aveau încredere în el, cum ar fi putut vreodată să-i slujească liber Domnului?

Dar Barnaba a mers după el, a discutat cu el şi l-a dus la apostoli. El le-a putut relata cum s-a întors Saul la Dumnezeu şi cum vorbise în Damasc cu îndrăzneală în Numele lui Isus. Barnaba avea o încredere foarte mare în harul lui Dumnezeu şi era deplin convins că harul putea face dintr-un Saul un Pavel. Acesta a fost primit de fraţii din Ierusalim; cât de mulţumitor trebuie să-i fi rămas Pavel lui Barnaba toată viaţa pentru această slujbă a dragostei!

Barbana – mângăiere pentru Neamuri

Prigonirile credincioşilor din Ierusalim au acţionat eficient: credincioşii au fost împrăştiaţi în împrejurimi. Dar în loc să tacă de teamă şi de frică, fără să spună ceva despre mântuirea în Hristos, cei care au fost împrăştiaţi străbăteau ţinuturile şi vesteau Cuvântul (Fapte 8.4). În Fapte 11.19-26 ni se relatează că au mers până în Fenicia şi Cipru şi Antiohia.

Având prejudecăţi iudaice, cei mai mulţi dintre ei vesteau Evanghelia despre Domnul Isus numai printre iudei, unii au vorbit şi grecilor. Mâna Domnului era cu aceştia şi un mare număr a crezut şi s-a întors la Domnul; dar El dorea să se îndrepte şi spre naţiuni. Când adunarea din Ierusalim a auzit aceasta, l-a trimis pe Barnaba la Antiohia. Toţi aceşti oameni de curând întorşi la Dumnezeu aveau nevoie de o îngrijire deosebită şi de învăţătură, iar fraţii din Ierusalim, care îl cunoşteau pe Barnaba, erau convinşi că el era unealta adecvată pentru o astfel de slujbă. El se dovedise printre ei ca un „om bun şi plin de Duhul Sfânt şi de credinţă“ (Fapte 11:24). Ce înseamnă aceasta?

El era „un om bun“, un „fiu al mângâierii“ pentru alţii, unul care se gândea cu bunătate la binele altora. „A ne iubii unii pe alţii“ este caracteristica tuturor celor ce sunt născuţi din Dumnezeu, şi noi toţi trebuie să fim „buni unii faţă de alţii“ (1 Ioan 4.7; Efeseni 4.32); dar Barnaba primise un dar de har special, care îl făcea capabil să facă această slujbă printre „copilaşii în Hristos“.

El era plin de Duhul Sfânt; Persoana Duhului Sfânt locuia în el, cum de altfel locuieşte şi în noi; dar în Barnaba cel temător de Dumnezeu şi evlavios, Duhul Sfânt nu era împiedicat în acţiunea Sa nici prin porniri ale cărnii, nici printr-o gândire lumească, ci Îşi putea arăta deplin roadele Sale: „dragoste, bucurie, pace, îndelungă-răbdare, bunătate, facere de bine, credincioşie, blândeţe, înfrânare“. Ce mireasmă plăcut al lui Hristos a împrăştiat Barnaba în jurul său!

„Plin de credinţă“ – Exemplele din Evrei 11 ne arată viaţa celor care sunt „plini de credinţă“: ei sunt convinşi de lucruri care nu se văd. Ei umblă înaintea Celui nevăzut, se bazează pe promisiunile Sale şi ascultă de El. Credinţa lor biruie lumea şi duşmănia ei; ea triumfă peste greutăţi, deoarece pentru Dumnezeul lor nimic nu este imposibil. Ei sunt o mărturie vie şi luminoasă în această lume şi păşesc într-o nădejde vie spre „patria“ cerească, spre „cetatea“ pregătită de Dumnezeu. – Un astfel de bărbat al credinţei era şi Barnaba. Ce exemplu, ce imbold şi ce ajutor a fost el pentru acei credincioşi care tocmai veniseră la credinţă! Îndemnul său, de a rămâne cu hotărâre de inimă cu Domnul, îl vedeau împlinit în el.

Barnaba – mângâiere în Antiohia

În legătură cu slujba sa în Antiohia ni se spune: „o mare mulţime a fost adăugată la Domnul“ (versetul 24). El nu-i atrăgea pe oameni după sine, ci îi conducea la Domnul. El nici nu avea interesul să ocupe primul loc printre ei. Când a văzut cum se răspândea lucrarea în acel ţinut şi cum credincioşii aveau nevoie de îndrumare în învăţătura sănătoasă, a căutat o unealtă, pe care, după cum ştia, Domnul o dotase în mod deosebit pentru această slujbă: a plecat la Tars şi l-a căutat pe Saul, apoi l-a adus în Antiohia. Un an întreg s-au strâns în adunare şi au învăţat cu alţi fraţi multe lucruri. Ce binecuvântat a fost acel timp! Printre profeţii şi învăţătorii de acolo este amintit mai întâi Barnaba, iar Saul abia la urmă (13.1). Barnaba obţinuse prin credincioşia sa printre fraţi o mare încredere.

În acele zile, Agab, un profet din Ierusalim, a anunţat prin Duhul o mare foamete, care va veni peste tot pământul, deci şi asupra credincioşilor din Iudeea care, ca şi „risipiţi“, urmau să ajungă în mare necaz. Când a venit această foamete, Barnaba şi Saul au fost din nou însărcinaţi să ducă în Iudeea darurile strânse în Antiohia, ca o expresie a unităţii şi a dragostei (11.27-30). După ce au îndeplinit această lucrare, Barnaba şi Saul s-au întors de la Ierusalim şi l-au luat cu ei şi pe Ioan, care era numit Marcu (12.25).

Barnaba – mângâiere în misiune, cu Saul în prima călătorie misionară

Credincioşii din Antiohia erau într-o stare duhovnicească bună. Acest lucru s-a arătat printre altele în faptul că ei se gândeau cum poate fi răspândită Evanghelia printre naţiuni. Dar acest lucru trebuia să se facă în dependenţă de Domnul, iar ei căutau să recunoască voia Sa postind. Atunci „Duhul Sfânt a zis: Puneţi-Mi deoparte acum pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat. Atunci, după ce au postit şi s-au rugat şi au pus mâinile peste ei, le-au dat drumul. Ei deci, fiind trimişi de Duhul Sfânt, au coborât…“ (13.2-4). Domnul este Cel care doreşte să-Şi trimită slujitorii Săi.

Ne-am obişnuit să vorbim despre călătoriile misionare ale aposto-lului Pavel şi să vedem pe însoţitorii săi în umbra acestui mare apos-tol al naţiunilor. Dar să reţinem: această lucrare mare a început cu un îndemn divin: „Puneţi-mi deoparte acum pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrare“. Atât primul, cât şi al doilea erau deci echipaţi adecvat pentru această slujbă, care pretindea atât de multe, iar cei doi erau într-o stare duhovniceacă bună, încât Domnul îi putea folosi. La fel ca Pavel, şi Barnaba era constrâns de dragostea lui Hristos, să predice oamenilor: Împăcaţi-vă cu Dumnezeu. Tot atât de puţin ca Pavel, Barnaba nu s-a lăsat speriat de necazuri, de nevoi, de strâmtorări şi de prigoană în legătură cu această slujbă (2 Corinteni 6). Acelaşi har care a prisosit, care îl făcea capabil pe Pavel pentru această slujbă, se odihnea şi peste Barnaba.

Citind Fapte 13 şi 14 observăm că apostolul Pavel a ajuns tot mai mult în prim-plan şi a devenit purtătorul de cuvânt. În practica slujbei, fiecare a înţeles ce loc i-a fost acordat, şi fiecare a ocupat locul său prin har în smerenie.

Întorcându-se din prima lor călătorie misionară, care a durat trei ani, au istorisit adunării ce făcuse Dumnezeu cu ei şi cum El deschisese o uşă a credinţei pentru naţiuni. Ei Îi atribuiau Lui totul.

Barnaba – mângăiere pentru Ioan Marcu 

În capitolul 15 unde ni se spune cum a fost lămurită problema importantă – „Trebuie să fie circumcişi credincioşii dintre naţiuni după obiceiul lui Moise?“ între adunările din Antiohia şi Ierusalim, îi vedem pe cei doi slujitori fideli alături luptând pentru adevăr. Mărturia acestor „preaiubiţi, Barnaba şi Pavel… care şi-au expus vieţile pentru Numele Domnului nostru Isus Hristos“ (versetele 25-26) avea o mare greutate. Nu numai Pavel, ci şi Barnaba a recunoscut clar că atât iudeii, cât şi grecii au fost făcuţi morţi faţă de lege prin trupul lui Hristos (Romani 7.4).

Dar acum apar umbre pe cărarea lui Barnaba, a acestui slujitor binecuvântat al Domnului.

După ce Pavel şi Barnaba au rămas un timp mai îndelungat în Antiohia, Pavel i-a propus colaboratorului său demn de încredere să se întoarcă în toate cetăţile în care vestiseră Cuvântul Domnului, pentru a vizita fraţii de acolo şi a vedea cum le merge. Apostolul Pavel a fost aici acela care a luat iniţiativa; de la începutul slujbei sale a fost caracterizat de interesul pentru binele fraţilor din toate locurile; tot timpul era însoţit de „preocuparea pentru toate adunările“ (2 Corinteni 11.28).

Aici nu se aminteşte că aceasta era şi grija lui Barnaba; se părea aproape că râvna lui de odinioară cedase în acel moment. El era dispus să întreprindă o a doua călătorie misionară împreună cu Pavel, dar pentru el, mult mai important decât călătoria cu acest apostol binecuvântat în lupta Evangheliei, care adusese atâta roadă pentru veşnicie printre naţiuni, era să-i însoţească „nepotul“ său Ioan Marcu. Uitase el oare că acesta se despărţise de ei deja la începutul primei lor călătorii misionare şi nu mersese cu ei în lucrare, deci că nu se dovedise destoinic în lucrare?

Abia mulţi ani mai târziu, apostolul clarvăzător a putut să-şi schimbe părerea despre Marcu (Coloseni 4.10; 2 Timotei 2.21) şi să mărturisească: „Mi-a fost de folos în lucrare“. În cazul lui Barnaba au avut însă acum mai multă greutate legăturile naturale decât considerentele spirituale. S-a născut o amărăciune. Barnaba s-a despărţit de Pavel şi a plecat cu Marcu spre patria sa, Cipru.

Dacă un om ca Barnaba, care a acţionat atâţia ani ca o binecuvântare deosebită printre credincioşi şi printre naţiuni, nu a mai fost pentru un timp pe înălţimile credinţei sale şi ale dăruirii sale, cu cât mai mult avem noi motiv să veghem şi să ne rugăm, ca să nu dăm înapoi pe calea pe care Îl urmăm pe Domnul sau chiar să alunecăm de pe ea!

În Faptele Apostolilor nu se mai relatează de atunci nimic despre Barnaba. Numai în scrisorile apostolului Pavel mai este amintit de câteva ori, iar din acele scurte versete rezultă că amărăciunea nu a durat. În mod deosebit din 1 Corinteni 9.6 rezultă foarte clar că Barnaba a fost şi mai târziu un slujitor cunoscut şi apreciat al Domnului.

Să nu rămânem la umbrele, care au căzut trecător pe calea sa! Mai degrabă exemplul acestui frate fidel şi slujitor plin de dăruire, aşa cum îl descrie Sfânta Scriptură în capitolul 15 din Faptele Apostolilor, să fie un imbold pentru noi!

Adaos la studiul despre Galateni

De curând, David Pawson m-a ajutat să văd epistola apostolului Pavel către Galateni într-o lumină nouă. El spune, pe drept cuvânt, că apostolul combate nu numai legalismul, ci și libertinajul. Pavel așează libertatea ca pe o cale îngustă, ca pe un drum montan de înălțime, având de o parte și de alta două prăpăstii: legalismul și libertinajul.

galatians

Astfel, epistola conține nu numai șocul apostolului la aflarea veștii că galatenii se întorceau la elemente ale Legii lui Moise, ci și teama lui ca nu cumva ei să creadă că pot trăi în firea pământească. Acesta este motivul pentru care partea finală a epistolei pune în contrast roada Duhului și roadele firii pământești.

Evanghelia nu este nici legalism, nici libertinaj! Evanghelia este o viață nouă, care izvorăște din Duhul lui Dumnezeu. Ea nu are nevoie de scutecele Legii, dar n-are voie nici, odată scăpată din chingile străvechi, să o ia razna pe câmpurile rodirii în firea pământească.

Abigail – un simbol al credincioșului

M. Graf  – aici

Înainte ca David să devină împăratul de drept al lui Israel, a fost nevoit, deşi era uns ca împărat, să fugă de Saul. În acea perioadă a lepădării sale, au fost oameni care au ţinut la el, pentru că ştiau şi au recunoscut că Dumnezeu îl alesese ca împărat. Aceasta a avut ca urmare prigoană, suferinţă şi lipsuri.

Însă cu moartea lui Saul s-a schimbat totul. După ce David a fost pus oficial ca împărat, cei care au avut parte împreună cu el de lepădare, au fost onoraţi de împăratul care domnea. Printre adepţii lui David se număra şi Abigail, soţia lui Nabal, care mai târziu, după ce soţul ei a murit, a devenit chiar soţia lui David.

David este o imagine a Domnului Isus, care, ca împărat de drept, a fost răstignit, iar astăzi este lepădat şi dispreţuit în această lume. Toţi cei care L-au cunoscut ca Mântuitor personal, (mai mult…)

Lot – un „drept“ într-un loc greşit

M.V. – aici

Dacă privim la viaţa lui Lot prezentată în Vechiul Testament, nu vom găsi probabil nimic din care să se deducă faptul că acesta a fost un credincios vechi-testamental. Numai textul din 2 Petru 2.7-8 ne mărturiseşte că el a fost un om „drept“. Faptul că aceasta nu se putea vedea clar în viaţa sa, ne arată ce istorie tristă stă acum în faţa noastră.

Lot – un participant la alergare

Prima caracteristică surprinzătoare din viaţa lui Lot este faptul că el nu a păşit dintr-o decizie proprie pe calea pe care a mers Avraam în credinţă. El nu a umblat având o decizie personală a credinţei, ci sub influenţa unchiului său Avraam. Lot este modelul tipic al unui participant secundar la alergare. Acest lucru rezultă clar din câteva exemple: „Şi Avram a plecat, cum îi spusese Domnul. Şi Lot a mers cu el“ (Geneza 12.4); „Avram s-a suit din Egipt spre sud, el şi soţia lui şi tot ce avea, şi Lot era cu el“ (Geneza 13.1); „Dar şi Lot, care mergea cu Avram…“ (Geneza 13.5).
Desigur, este bine când copiii părinţilor credincioşi merg deja de mici împreună cu părinţii lor pe calea credinţei. Dar când vor creşte, va trebui să existe un moment în viaţa lor în care vor lua o decizie personală de a-L urma pe Domnul. Atunci, în locul unei participări la alergare, a unei umblări cu cineva, ca la Lot cu Avraam, va fi o umblare împreună spre slava lui Dumnezeu, ca la Isaac cu Avraam.

Lot – un materialist

Prima dată, când Lot a luat o decizie, a fost decizia pentru lume (Geneza 13). În timp ce Avraam înainta pe calea sa în credinţă, Lot era omul vederii. El judeca după ceea ce vedea, (mai mult…)

Avraam – părintele credincioșilor

4-abraham-journey-2

Există mult mai mult în Avraam decât cunoaștem. Omul acesta ne este înainte mergător în foarte multe domenii. Redus la statura unui simplu pelerin în căutarea unei noi patrii, Avraam a stat cuminte în galeria modelelor noastre de destin. Asta la o citire superficială a Scripturii, pentru că dacă citim mai cu atenție …

Biblia ne descrie însă câteva lucruri fascinante în care Avraam a depășit cu mult capacitățile normale umane, dovedind un nivel de comunicare superior cu Dumnezeu și un nivel de cunoaștere care nu poate fi explicat decât printr-o spectaculoasă revelație specială.

Lumea în care a trăit Avraam nu se grăbea. Zilele erau lungi și timpul de reflexie și gândire era îndeajuns. Oamenii își puneau întrebări mari și meditau adânc la condițiile vieții. Proximitatea evenimentelor din proto-istoria omenirii le oferea suficient material pentru meditație. Nașterea lui Avraam s-a petrecut cam pe când a murit Noe. Patriarhul a fost deci contemporan foarte mulți ani cu fiii lui Noe și cu urmașii lor ! El însuși a fost unul dintre ei. Vă dați seama ce extraordinare surse de informații a avut la îndemână.

Am să caut să (mai mult…)

Adam – țărâna cu suflare divină

Adam (Adamah = „Om”) este singura numire pe care bărbatul o împarte cu femeia. Nu putem spune că „bărbatul este „om”, iar femeia este „oamă”! Amândoi sunt oameni cu drepturi, privilegii și responsabilități identice înaintea Creatorului lor. Împărtășim aceleași dimenisuni ale creației cu partenerele noastre de existență. Celelalte numiri biblice pentru bărbat sunt: Zakar (mascul), Ghibor (războinic), Enoș (suferind), (bărbat) și Zaken (înțelept).

Adam – puțină semantică

Creación_de_Adán_(Miguel_Ángel)

,,Adam“ este termenul fundamental pentru „om”. El reprezintă procesul de creație și a devenit numirea generică pentru această creatură așezată de Dumnezeu în grădina Edenului:

„Apoi Dumnezeu a zis: „Să facem om (Adamah) după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peștii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul și peste toate târâtoarele care se mișcă pe pământ” (Gen. 1:26).

Ce înseamnă însă „Adamah”? Cum se traduce această numire în limbajul nostru contemporan?

Din felul în care a fost folosit termenul în străvechiul Orient Mijlociu reiese că „Adam” cuprinde în sine noțiunea de „pământ roșiatic și sânge”. În limba acadiană au existat doi termeni cu sonoritate asemănătoare: „adamatu”, care înseamnă pământ de culoarea roșu-închis și „adamu” care înseamnă „sângeriu” (Theological Dictionary of The Old Testament, vol. I, G. Johannes Botteryick și Helmer Ringgren), editura Eerdmans).

Idea de om ca produs al lucrării altcuiva presupune subordonarea lui la planurile Celui care l-a adus la viață. Profetul Ieremia declară:

„Știu, Doamne, că soarta omului nu este în puterea lui; nici nu stă în puterea omului, când umblă, să-și îndrepte pașii spre țintă” … „Așa vorbește Domnul: blestemat să fie omul care se încrede în om, care se sprijinește pe un muritor și își abate inima de la Domnul!” (Ieremia 10:23; 17:5).

Suntem făcuți de Dumnezeu și destinați să avem o anumită relație cu El. Suntem dependenți de El și nu ne putem împlini potențialul deplin doar în lumea materială:

„Astfel, te-a smerit, te-a lăsat să suferi de foame, și te-a hrănit cu mană, pe care nici tu n-o cunoșteai, nici părinții tăi n-o cunoscuseră, ca să te învețe că omul nu trăiește numai cu pâine, ci cu orice lucru care iese din gura Domnului trăiește omul” (Deut. 8:3).

Suntem făcuți de Dumnezeu și destinați să-L reprezentăm în creația actuală. Biblia ne precizează că am fost făcuți „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu”. Oare de ce a vrut Dumnezeu să riște imaginea Lui în lume prin evoluția noastră? În spatele acestei întrebări sunt răspunsuri adânci care aruncă o lumină extraordinară asupra a ceea ce am fost, ceea ce suntem și mai ales asupra a ceea ce vom fi împreună cu Christos în noua creație!

Suntem făcuți de Dumnezeu pe planeta pământ să ilustrăm grija pe care o are El față de creație. Stăpânirea care i-a fost încredințată omului asupra tuturor viețuitoarelor (Gen. 1:28) implică o relație de responsabilitate manifestată prin muncă și grijă („Ca s-o lucreze și s-o păzească” (Gen. 2:15).

Deși am fost făcuți „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu”, suntem alcătuiți din țărâna acestei planete păcătoase. Dualitatea aceasta ne face în stare de înfăptuiri divine, dar și de înfăptuiri dictate de „carnea și sângele” care nu poate moșteni împărăția lui Dumnezeu (Ioan 3:5-6; 6:36; 1 Corinteni 15:50).

„Adam” cuprinde în sine mesajul neputințelor noastre:

„Ce este omul, se cunoaște după numele care i s-a dat de mult: se știe că este din pământ, și nu poate să se judece cu cel ce este mai tare decât el” (Eclesiastul 6:10).

Apartenența la lumea „țărânei” ne poate face oricând în stare de cele mai urâte și decadente porniri. Biblia ne vorbește despre „Adam” în contextul căderii, explicând handicapurile prezente prin abaterea omului de la ascultarea și părtășia binefăcătoare cu Dumnezeu-Creatorul său. Omul „Adam” s-a sălbăticit ajungând o făptură dominată de propriile ambiții, pasiuni și pofte. Concomitent, în om se manifestă și melancolia după Dumnezeu și încăpățânarea de a rămâne departe de divinitate într-o iluzorie și luciferică „independență”.

Margaret Meade, un antropolog plecat să studieze triburile izolate din Polinezia și Micronezia, a fost prima care a fasonat expresia „sălbatic nobil”. Cuvintele care o compun sunt contrare și se exclud reciproc, dar apropierea lor a fost necesasră pentru a descrie impresia pe care i-au făcut-o oamenii locului. Departe de a fi „animalici și feroce”, baștinașii trăiau în structuri familiale și sociale stabile, cu reguli bine stabilite și cu un sistem de valori apropiat de cel activ în lumea civilizată. Istoria Europei și Americii arată că și reversul este posibil. Au existat destui „nobili sălbatici”, iar ultimii canibali n-au apărut prin satele Africii, ci prin marile metropole moderne.

Adamul la superlativ, Solomon

Omul „Adam” este o creatură complexă, capabilă de cele mai înalte, dar și de cele mai josnice înfăptuiri. Cel mai potrivit portret din Biblie pentru a-l ilustra pe „Adam” ca și creatură cu potențial mare este Solomon, creatura care a avut din partea lui Dumnezeu tot ce și-ar fi putut dori un muritor, dar care a eșuat jalnic în experimentarea pornirilor lui cele mai decadente. Înțelept și nebun în același timp, bogat în afară și sărac înăuntru, sofisticat și simplist, temător de Dumnezeu și sfidător față de Dumnezeu, constructor ul marelui templu, dar și altor numeroase temple păgâne, rege neîntrecut și rege despotic, capabil de iubirea la superlativ și incapabil de o iubire statornică, dorit și urât, om al păcii și militarist pasionat, Solomon ilustrează cum nu se poate mai bine și mai evident dimensiunile contradictorii ale acestei creaturi numite „om”.

Probabil că în Solomon, Dumnezeu ne-a arătat ceva din ,,înțelepciunea“ pe care a pierdut-o omenirea după căderea lui Adam, ceva din extraordinara capacitate a lui Adam din Eden, cel care nu numai că a numit toate viețuitoarele pe care Dumnezeu le-a trecut prin fața lui, dar a avut și memoria fenomenală de a le ține apoi minte ca-ntr-o exaustivă enciclopedie. Memoria lui fantastică n-a fost decât o latură a înțelepciunii extraordinare cu care l-a înzestrat Dumnezeu.

Ce știm despre această înțelepciune deosebită a lui Solomon? Aș vrea să vă atrag atenția la alte două caracteristici. În primul rând, înțelepciunea lui n-a fost rațională, ca a noastră, a tuturor, ci revelațională. Este una să ai o înțelepciune „dobândită”, și cu totul alta să ai una „dăruită” de Dumnezeu. În al doilea rând, înțelepciunea lui a fost un caz unic în care un bărbat, limitat de obicei la domeniul gândirii deductive, a trecut granița spre cunoașterea intuitivă, mai degrabă specifică sexului … feminin.

Dați-mi voie să mă explic.

Cunoașterea noastră este limitată în mod normal de cantitatea și calitatea „informațiilor” pe care ni le pun la dispoziție simțurile noastre. Mintea nu poate „prelucra” decât datele care i-au fost furnizate pe calea experienței. Ca și cu un calculator, și cu noi este valabil postulatul „Garbage in, garbage out!” („daca pui înăuntru gunoi, tot gunoi va ieși afară”). De exemplu, dacă vă voi spune că am văzut un „crocodozaur”, această informație nu vă folosește l-a nimic. În „memoria dumneavoastră de date”, nu există nimic sub numele acesta. Dacă voi adăuga: „Crocodozaurul este ca un elefant”, asemănarea aceasta vă va ajuta să mergeți repede în „banca de date” , să scoateți de acolo imaginea unui elefant și să o așezați pe ecranul imaginației. „Dar acest crocodozaur are și aripi” …” Veți merge imediat în banca de date la categoria „aripi” și veți aștepta instrucțiuni. Ce fel de aripi? „… aripi ca de vultur”. Imediat, din banca experienței personale acumulate veți scoate imaginea aripilor de vultur și le veți atașa imaginii elefantului de pe ecranul imaginației. „Are și ghiare”. Mintea dumneavoastră va apela din nou la banca de date a memoriei furnizată de experiențele acumulate de-a lungul anilor … și așa mai departe. Nu putem cunoaște decât bazați pe experiența personală dobândită prin cele cinci simțuri pe care le are ființa noastră. Acesta este motivul pentru care și apostolul Pavel ne spune că ar putea să ne vorbească despre „lucrurile văzute” de el în cel de al treilea cer, dar … n-are cum. El știe „intraductibil” pentru limbajul rațiunii noastre:

„Lucruri, pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit și la inima omului nu s-au suit, așa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc” (1 Corinteni 2:9).

Se pare că Dumnezeu i-a dat lui Solomon acces la o cale de cunoaștere străină nouă, la cunoașterea intuitivă, prin revelație. Fără să meargă la școală și fără să experimenteze în mod personal, Solomon a fost în stare să vorbească celor din jur despre lucruri nemaiînțelese până la el și a adus Ierusalimul la un nivel de cultură și inovații nemaiauzite în celelalte împărății:

„Solomon mai stăpânea și toate împărățiile de la Râu până în țara Filistenilor și până la hotarul Egiptului. Ei îi aduceau daruri și au fost supuși lui Solomon tot timpul vieții lui. În fiecare zi Solomon mânca: treizeci de cori de floare de făină, și șaizeci de cori de altă făină; zece boi grași, douăzeci de boi de păscut, și o sută de oi, afară de cerbi, căprioare, ciute și păsări îngrășate. Stăpânea peste toată țara de dincoace de Râu, de la Tifsah până la Gaza, peste toți împărații de dincoace de Râu. Și avea pace pretutindeni de jur împrejur. Iuda și Israel, de la Dan până la Beer-Șeba, au locuit în liniște fiecare sub via lui și sub smochinul lui, în tot timpul lui Solomon. Solomon avea patruzeci de mii de iesle pentru caii de la carăle lui și douăsprezece mii de călăreți. Îngrijitorii îngrijeau de hrana împăratului Solomon și a tuturor celor ce se apropiau de masa lui, fiecare în luna lui; și nu lăsau să fie vreo lipsă. Aduceau și orz și paie pentru armăsari și fugari, în locul unde se afla împăratul, fiecare după poruncile pe care le primise.

Dumnezeu a dat lui Solomon înțelepciune, foarte mare pricepere, și cunoștințe multe ca nisipul de pe țărmul mării. Înțelepciunea lui Solomon întrecea înțelepciunea tuturor fiilor Răsăritului și toată înțelepciunea Egiptenilor. El era mai înțelept decât orice om, mai mult decât Etan Ezrahitul, mai mult decât Heman, Calcol și Darda, fiii lui Mahol; și faima lui se răspândise printre toate neamurile, de primprejur. A rostit trei mii de pilde, și a alcătuit o mie cinci cântări. A vorbit despre copaci, de la cedrul din Liban până la isopul care crește pe zid, a vorbit de asemenea despre dobitoace, despre păsări, despre târâtoare și despre pești. Veneau oameni din toate popoarele să asculte înțelepciunea lui Solomon, din partea tuturor împăraților pământului care auziseră vorbindu-se de înțelepciunea lui” (1 Regi 4:20-34).

Fară să aibă o experiență personală care să-i explice cunoștiințele, Solomon a putut vorbi cu elocvență „despre copaci, de la cedrul din Liban până la isopul care crește pe zid, a vorbit de asemenea despre dobitoace, despre păsări, despre târâtoare și despre pești”! N-a fost vorba despre o înțelepciune „dobândită”, ci de una „dăruită” în mod supranatural de Dumnezeu. Cei care-i puneau întrebări, primeau răspunsuri ca pe vremea când trăia Ahitofel, „ca și când ar fi întrebat chiar pe Dumnezeu”.

Aceasta este ceea ce ni se spune în rezumat la sfârșitul cărții Eclesiastul:

„Pe lângă că Eclesiastul a fost înțelept, el a mai învățat și știința pe popor, a cercetat, a adâncit și a întocmit un mare număr de zicători” (Eclesiastul 12:9).

Înțelepciunea cuiva nu iese la iveală decât atunci când este pusă la încercare! Ceea ce este semnificativ în cazul lui Solomon este că cele două „încercări” date ca exemple de manifestare ale unei înțelepciuni ieșite din comun sunt amândouă confruntări cu probleme ridicate de … femei. Și în cazul judecății între cele două femei curve (1 Regi 3:16-28) și în cazul întâlnirii cu împărăteasa din Seba (1 Împărați 10:1-13), înțelepciunea lui Solomon este socotită „deosebită” pentru că poate răspunde vicleniei și curiozității unor femei.

„Împărăteasa din Seba a auzit de faima lui Solomon, în ce privește slava Domnului, și a venit să-l încerce prin întrebări grele. … Solomon i-a răspuns la toate întrebările, și n-a fost nimic pe care împăratul să nu fi știut să i-l lămurească. Împărăteasa din Seba a văzut toată înțelepciunea lui Solomon, și casa pe care o zidise și bucatele de la masa lui, și locuința slujitorilor lui, și slujbele și hainele celor ce-i slujeau, și paharnicii lui și arderile de tot pe care le aducea în Casa Domnului. Uimită, a zis împăratului:

„Deci era adevărat ce am auzit în țara mea despre faptele și înțelepciunea ta! Dar nu credeam, până n-am venit și n-am văzut cu ochii mei. Și iată că nici pe jumătate nu mi s-a spus. Tu ai mai multă înțelepciune și propășire decât am auzit mergându-ți faima. Ferice de oamenii tăi, ferice de slujitorii tăi, care sunt necurmat înaintea ta, care aud înțelepciunea ta! Binecuvântat să fie Domnul, Dumnezeul tău, care a binevoit să te pună pe scaunul de domnie al lui Israel! Pentru că Domnul iubește pentru totdeauna pe Israel, de aceea te-a pus împărat, ca să judeci și să faci dreptate” (1 Împărați 10:1-9).

Faima înțelepciunii lui Solomon s-a răspândit în toate țările dimprejur:

„Hiram, împăratul Tirului, a răspuns astfel, printr-o scrisoare, pe care a trimis-o lui Solomon: „Pentru că Domnul iubește pe poporul Său, de aceea te-a pus împărat peste ei”. Hiram a mai zis: „Binecuvântat să fie Domnul, Dumnezeul lui Israel, care a făcut cerurile și pământul, că a dat împăratului David un fiu înțelept, priceput și cuminte, care va zidi o casă Domnului și o casă împărătească pentru el!” (2 Cronici 2:11-12).

„Împăratul Solomon a întrecut toți împărații pământului prin bogățiile și înțelepciunea lui. Toți împărații pământului căutau să vadă pe Solomon, ca să audă înțelepciunea pe care o pusese Dumnezeu în inima lui. Și fiecare din ei își aducea darul lui, lucruri de argint și lucruri de aur, haine, arme, mirodenii, cai și catâri; așa era în fiecare an. Solomon avea patru mii de iesle pentru caii de la carăle lui, și douăsprezece mii de călăreți pe care i-a așezat în cetățile unde își ținea carăle și la Ierusalim lângă împărat. El stăpânea peste toți împărații de la Râu până la țara Filistenilor și până la hotarul Egiptului. Împăratul a făcut argintul așa de obișnuit la Ierusalim ca pietrele, și cedrii tot atât de mulți ca smochinii sălbatici, care cresc pe câmpie” (2 Cronici 9:22-27).

Cum se poate explica eșecul lui Solomon pe termen lung și decadența lui socială și spirituală? Providențial, cazul lui Solomon trebuie privit ca o demonstrație a faptului că până și cel mai strălucit exemplar al lui ,,Adam“, al întregii rasei umane, nu rezistă la tensiunile și tentațiile pe care poziția de suveran absolut le implică. Singurul în stare să reziste la asemenea presiuni ale păcatului este un alt „Adam“, numit de apostolul Pavel ,,Al doilea Adam“ venit să repare ceea ce a stricat Adamul dintâi. Primul Adam a adus lumea dintr-o grădină a vieții într-un pustiu al vieții, într-un cimitir al creației.

,,Totuşi moartea a domnit, de la Adam până la Moise, chiar peste cei ce nu păcătuiseră printr-o călcare de lege asemănătoare cu a lui Adam, care este o icoană preînchipuitoare a Celui ce avea să vină“ (Romani 5:14)

,,Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Hristos, …“ (1 Corinteni 15:22).

Adamul limitărilor

Pentru că este o „creatură”, Adam nu se poate cunoaște și defini din interior, prin sine însuși. Existența lui se împlinește doar prin scopul pentru care a fost adus la viață. Înstrăinat de Dumnezeu și separat de destinul lui etern, Adam se autocondamnă să „pribegească la răsărit de Eden” (Gen. 4:16). Ilustrat de evoluția lui Solomon, Adam este o intersecție între „animal” și ,,dumnezeiesc”, având de ales direcția pe care vrea să o urmeze. Ca și în cazul lui Solomon, „Adam”-ul din fiecare dintre noi nu se poate împlini nici în viața aceasta și nici în veșnicie decât dacă „își aduce aminte de Făcătorul său” și-și aliniază existența la parametrii prescriși în voia Domnului pentru el (Eclesiastul 12).

„Adamah“-ul dintâi a căzut în robia cărnii păcătoase și nu mai este nimic de făcut cu el. Decăderea lui este deplină și definitivă. Dumnezeu a rânduit o nouă creație adusă în existență prin puterea învierii lui Christos (Efeseni 1:15-22). El a fost „cel întâi născut dintre mai mulți frați” (Romani 8:29) în familia noii societăți a lui Dumnezeu. Ceea ce s-a stricat în primul „Adam” a fost reparat în „Adamul” de la urmă sau ,,al doilea Adam“:

„De aceea este scris: „Omul dintâi, Adam, a fost făcut un suflet viu.” Al doilea Adam a fost făcut un duh dătător de viață. Dar întâi vine nu ce este duhovnicesc, ci ce este firesc; ce este duhovnicesc, vine pe urmă. Omul dintâi este din pământ, pământesc; omul al doilea este din cer.  Cum este cel pământesc, așa sunt și cei pământești; cum este Cel ceresc, așa sunt și cei cerești.  Și după cum am purtat chipul celui pământesc, tot așa vom purta și chipul Celui ceresc” (1 Corinteni 15:45-49).

„De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, și prin păcat a intrat moartea, și astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toți au păcătuit… Căci înainte de Lege, păcatul era în lume. Dar păcatul nu este ținut în seamă câtă vreme nu este o lege. Totuși, moartea a domnit, de la Adam până la Moise, chiar peste cei ce nu păcătuiseră printr-o călcare de lege asemănătoare cu a lui Adam, care este o icoană preânchipuitoare a Celui ce avea să vină. Dar cu darul fără plată nu este ca și cu greșeala; căci, dacă prin greșeala unuia singur, cei mulți au fost loviți cu moartea, apoi cu mult mai mult harul lui Dumnezeu și darul, pe care ni l-a făcut harul acesta într-un singur om, adică în Isus Hristos, s-au dat din belșug celor mulți.  Și darul fără plată nu vine ca printr-acel unul care a păcătuit; căci judecata venită de la unul, a adus osânda; dar darul fără plată venit în urma multor greșeli a adus o hotărâre de iertare. Dacă deci, prin greșeala unuia, singur, moartea a domnit prin el singur, cu mult mai mult cei ce primesc, în toată plinătatea, harul și darul neprihănirii vor domni în viață prin acel unul singur, care este Isus Hristos!” (Romani 5:12-17).

Adam în conflictul cu Șarpele cel vechi

Unul din cele mai clar-obscure versete din Biblie se găsește în cartea Genezei și este o ,,lămurire“ a relației dintre ,,șarpele“ edenic și omenire.

Domnul Dumnezeu a zis şarpelui: „Fiindcă ai făcut lucrul acesta, blestemat eşti între toate vitele şi între toate fiarele de pe câmp; în toate zilele vieţii tale, să te târăşti pe pântece şi să mănânci ţărână. (Geneza 3:14)

Există ,,vestigii“ anatomice care sugerează că șarpele ar avea niște picioare atrofiate. Asta ar confirma prima parte a blestemului din versetul de mai sus. Marea problemă o avem însă cu partea a doua a blestemului: ,,să mănânci țărână“. Nu există șarpe care, ,,literalmente“ să se hrănească cu țărână. Discrepanța aceasta dintre vestire și realitatea zoologică ne împinge către căutarea unui conținut profetic al blestemului.

Unul posibil ar fi că Dumnezeu i-a restrâns aria de activitate a ,,ispititorului“ la planeta pământ, iar altul, la fel de interesant ar fi că împlinirile personale ale ,,ispititorului“, viața și rațiunea lui de a exista sunt legate de ,,cel făcut din țărână“. În sensul luptei dintre Satana și Dumnezeu, ,,ispititorul“ este mâncător de oameni.

Aceste aformații pot fi mai bine înțelese în contextul mai larg al altui studiu, numit ,,conflictul angelic“.

Biblia începe de la realitatea „problemei” care există în universul lui Dumnezeu, schizma între lumea lui desăvârșită și domeniul căderii produse de păcat.

Lucifer, lumină devenită întunerec

Scriptura ne sugerează că păcatul a apărut în lumea lui Dumnezeu prin atitudinea și activitatea lui Lucifer. Mișcarea inițiată de el împotriva suveranității lui Dumnezeu a contaminat, se pare, a treia parte din mulțimea îngerilor (Apoc. 12:4). Textele care ne vorbesc despre aceasta sunt voalate și aparent incomplete. Dumnezeu nu ne spune deocamdată decât ce trebuie să știm în starea în care ne aflăm. Apostolul Pavel ne spune că nu cunoaștem decât parțial, dar suficient pentru ceea ce trebuie să facem acum:

„Căci cunoaștem în parte, și proorocim în parte;  dar când va veni ce este desăvârșit, acest „în parte” se va sfârși. Când eram copil, vorbeam ca un copil, simțeam ca un copil, gândeam ca un copil; când m-am făcut om mare, am lepădat ce era copilăresc. Acum, vedem ca într-o oglindă în chip întunecos; dar atunci, vom vedea față în față. Acum, cunosc în parte; dar atunci, voi cunoaște deplin, așa cum am fost și eu cunoscut pe deplin” (1 Cor. 13:9-12).

Adam – marea demonstrație divină

Omul a fost creat de Dumnezeu în interiorul acestui conflict angelic, ca material didactic, cu scopul de a servi drept ilustrație a dreptății divine. În loc să lase ca păcătoasa contaminare să cuprindă toată creația, Dumnezeu a hotărât să facă o creatură nouă, omul, și să-l plaseze între El și Satan. Înfruntarea dintre cei doi avea să se desfășoare astfel pe planeta pământ, iar demonstrația divină va dovedi că principiile oferite de Satan nu pot susține bunăstarea și nu pot da fericire creaturilor.

Nu putea Dumnezeu să-l ferească pe Adam de apropierea dușmanului? Firește că da. N-ar fi putut Dumnezeu să-i facă pe oameni după ce-și rezolva problema cosmică creată de Satan sau să-l plaseze într-un loc în care acesta să nu poată ajunge la el? Bineînțeles că da. Singura explicație posibilă a realității din cartea Genezei este că Dumnezeu a vrut ca omul să fie parte din rezolvarea problemelor lui Dumnezeu, chiar agentul prin care El va veni pe pământ și va zdrobi „capul șarpelui”. Întreaga evoluție a înfruntării dintre Dumnezeu și Satan, precum și soluția lui finală a fost anticipată de Dumnezeu. Mielul a fost jertfit înainte de întemeierea lumii (1 Petru 1:18-21; Apoc. 13:8).

Creat și plasat de Dumnezeu în interiorul conflictului angelic, omul a avut și a ales posibilitatea să asculte în Eden sau de Dumnezeu sau de Lucifer. Prima scenă a înfruntării dintre Dumnezeu și Satan s-a desfășurat în grădina Edenului. Dumnezeu i-a plasat pe primii oameni acolo și le-a făcut cunoscută voia Sa. Apoi, Dumnezeu a făcut un pas înapoi, dându-i posibilitatea lui Satan să le propună primilor oameni alternativa lui.

Adam și Eva au ales să nu-L creadă pe Dumnezeu și să creadă minciuna oferită de șarpele luciferic. Prin această complicitate, lumea oamenilor a intrat sub sfera de autoritate a lui Lucifer, care a avut astfel posibilitatea să realizeze aici, la scară mică, ceea ce ar fi realizat în universul angelic, dacă Dumnezeu l-ar fi lăsat să o facă.

Ascultarea de Lucifer nu i-a adus însă omului nici împlinire și nici fericire. Trăim într-o lume „bolnavă”. Biblia spune că toată lumea „zace în cel rău” (1 Ioan 5:19). Stricăciunea și nefericirea lumii este demonstrația necesară că „mincinosul”„ucigașul” și „dușmanul sufletelor” nu poate să ofere o alternativă viabilă fericită la suveranitatea și providența divină. Starea jalnică a lumii de azi nu este „vina” lui Dumnezeu, ci dovada incontestabilă că El are dreptate în controversa stărnită de Lucifer.

Istoria lui Adam răscumpără universul

Contaminarea luciferică a dus păcatul în sferele cerești. Activitatea lui nu se reduce doar la ceea ce se întâmplă acum pe pământ. Planul profetic revelat în Biblie face aluzii clare asupra pângăririi care s-a produs în sferele cerului. Lucrarea ispășitoare a lui Hristos a avut implicații mult mai vaste decât umanitatea:

„Dar, deoarece chipurile lucrurilor care sunt în ceruri, au trebuit curățite în felul acesta, trebuia ca înseși lucrurile cerești să fie curățite cu jertfe mai bune decât acestea” (Evrei 9:23).

Cartea lui Iov ne spune că Satan avea acces în cer și că el se plimba liber pe planeta noastră:

„Fiii lui Dumnezeu au venit într-o zi de s-au înfățișat înaintea Domnului. Și a venit și Satana în mijlocul lor. Domnul a zis Satanei: „De unde vii?” Și Satana a răspuns Domnului: „De la cutreerarea pământului și de la plimbarea pe care am făcut-o pe el”(Iov 1:6-7; 2:1-2).

Obrăznicia acestei creaturi căzute, pornită deliberat să-L contrazică pe Dumnezeu și dispusă oricând să-i facă pe oameni să sufere sunt descrise foarte clar în această carte. Nădejdea ieșirii de sub autoritatea Satanei este și ea prezentă în cartea lui Iov. Din adâncul durerii lui, patriarhul strigă:

„Dar știu că Răscumpărătorul meu este viu, și că se va ridica la urmă pe pământ. Chiar dacă mi se va nimici pielea, și chiar dacă nu voi mai avea carne, voi vedea totuși pe Dumnezeu. Îl voi vedea și-mi va fi binevoitor; ochii mei Îl vor vedea, și nu ai altuia. Sufletul meu tânjește de dorul acesta înăuntrul meu” (Iov 19:25-27).

Al doilea Adam, instrumentul răscumpărării

În înțelepciunea Sa, Dumnezeu a ales să ofere oamenilor nefericiți o nouă ocazie să aleagă prin trimiterea lui Hristos în lume. El nu numai că a ispășit vinovăția noastră, dar ni L-a și arătat pe Tatăl și a ilustrat printre noi caracterul dumnezeirii. Ori de câte ori un păcătos se întoarce cu pocăință din lume la Dumnezeu prin credința în Isus Hristos, îngerii din cer saltă și strigă de bucurie. Entuziasmul lor nu este doar dovada simpatiei pentru oameni, ci mai ales, bucuria că „Dumnezeu a avut dreptate” în conflictul angelic. Îngerii nu ne aplaudă pe noi, ci Îl aplaudă pe Dumnezeu!

Același lucru îl fac și psalmii și cântările de laudă din Biblie. Sunt expresii ale bucuriei celor care s-au întors din stricăciunea lumii la „legea lui Dumnezeu”, în care-și găsesc acum bucuria și desfătarea (Psalm 119).

Acesta este contextul în care trebuie înțeles și destinul de „împărăție mărturie” al urmășilor lui Avraam, cei din poporul credinței. Dumnezeu i-a așezat ca avanposturi ale împărăției cerurilor, care marchează posibilitatea întoarcerii în lumea binecuvântărilor rezultate din ascultarea de Dumnezeu. Chiar dacă Israelul nu și-a îndeplinit decamdată decât parțial acest destin, în perioada de aur a regatului sub David și Solomon, Biblia ne spune că va veni și vremea împlinirii depline:

„Așa vorbește Domnul oștirilor: „În zilele acelea, zece oameni din toate limbile neamurilor vor apuca pe un Iudeu de poala hainei, și-i vor zice: …Vrem să mergem cu voi; căci am auzit că Dumnezeu este cu voi!” (Zecharia 8:23 ).

Instrumentul împlinirii acestui plan de recuperare a celor pierduți prin iertare și reintegrare în familia divină a creaturilor este Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Prin ceea ce a făcut la Cruce, El a devenit „ușa” sau „portalul” prin care cineva poate trece din sfera lumii în sfera împărăției lui Dumnezeu (Ioan 10:9). Cel ce se întoarce la Dumnezeu prin Hristos este „născut din nou”, sau „născut de sus”, ca să poată face parte dintr-o creație nouă (2 Cor. 5:17).

La prima creație, Dumnezeu a lucrat prin Cuvântul vorbit („să fie!”). La creația nouă, Dumnezeu a lucrat prin Hristos – Cuvântul (Ioan 1:1-23). Prima creație a fost neprihănită. Pentru cea de a doua creație, Dumnezeu a trebuit să verse sângele lui Hristos, pentru ca să o curățească (1 Petru 1:18).

Pentru a înțelege mai bine această trecere este bine să comparăm istoria primei creații cu istoria celei de a doua, pe cea veche cu cea nouă, spre a arăta legătura celei din urmă cu „trupul lui Hristos.”

Prima creație a început prin crearea cerurilor și a pământului. Ele împreună (cerurile și pământul) au constituit parțial marea și întinsa bază (scena) pe care s-au desfășurat evenimentele ulterioare. Prin crearea lui Adam și a Evei, Dumnezeu a încheiat prima creație. Textul Bibliei ne spune că, după ce a terminat de lucrat „Dumnezeu S-a odihnit de toată lucrarea Sa” (Gen. 2:3).

Cea de a doua creație nu începe cu ceruri noi și cu un pământ nou. Acestea nu mai constituie baza pentru următoarele evenimente ale creației. Mai bine zis, creația nouă începe în ordinea inversă. Ea începe cu Omul Isus Hristos (1 Tim. 2:5). Acesta este al doilea Adam, Omul din cer (1 Cor. 15:45,47). El este „piatra din capul unghiului” aleasă pentru creația cea nouă (Isa. 28:16; 1 Petru 2:7). Din El se naște și crește noua creație.

Pentru început se spune: „ … dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă” (2 Cor. 5:17). Orice om care îi aparține lui Hristos, devine o creație („zidire” – ctisis) nouă. Aceasta își găsește prima ei formă în „trupul spiritual al lui Hristos”, în Biserica oamenilor înoiți (Efes. 2:15). Apoi, ea se extinde în toată natura înconjurătoare, care așteaptă cu o dorință înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu (Rom. 8:19-22). Această creație se va încheia prin realizarea unui cer nou și a unui pământ nou. După aceea, Dumnezeu se va odihni iarăși, dar de data aceasta „împreună cu oamenii”.

În desenul următor vedem cele două triunghiuri așezate unul deasupra celuilalt. Baza triunghiului de jos reprezintă întinderea primei creații. Baza triunghiului de sus reprezintă cerul și pământul nou din noua creație. Punctul central și de contact al celor două triunghiuri este Hristos, întrupat în chipul celui dintâi Adam. Imaginea ne prezintă o dezvoltare diametral opusă și confluentă a celor două creații, veche și nouă, care se întâlnesc „în Hristos.” Cea veche culminează prin crearea lui Adam, cea nouă începe cu Hristos, ultimul Adam. La formarea creației noi, „trupul lui Hristos” va fi Organismul ceresc-pământesc, care, respins de creația veche, o va zgudui din temelii și va deveni „unealta” oricărei înoiri, conform lui Apoc. 2:15: „Iată că Eu fac toate lucrurile noi!”

.


.

Psalmul 8 vorbește despre această coborâre și ridicare a ,,omului Adam“ sub nivelul îngerilor și apoi deasupra nivelului lor:

,,Ce este omul, ca să te gândești la el? (ṯip̄qəḏennū kî Adam ūḇenṯizkərennū  kienounos mah)  L-ai făcut cu puţin mai prejos decât Dumnezeu şi l-ai încununat cu slavă şi cu cinste.
I-ai dat stăpânire peste lucrurile mâinilor Tale, toate le-ai pus sub picioarele lui … “ (Ps. 8:4)

„Ce este omul ca să-Ţi aduci aminte de el sau fiul omului ca să-l cercetezi? L-ai făcut pentru puţină vreme mai prejos de îngeri, l-ai încununat cu slavă şi cu cinste, l-ai pus peste lucrările mâinilor Tale, toate le-ai supus sub picioarele lui” (Evrei 2:6-8).

În noua creație, Christos ne va reașeza deasupra tuturor lucrurilor. Mai este însă mult până la ,,înoirea tuturor lucrurilor“ …

Adam și ,,firea pământească“

,,Adamah“ este prezent în fiecare dintre noi. Fie că vrem, fie că nu vrem, suntem toți copii ai lui Adam. Apartenența la cel de al doilea Adam, Isus Christos, este voluntară, se face prin credință și naștere din nou. Chiar și după ce ne facem ,,una cu Christos“ însă nu scăpăm de moștenirea noastră ,,Adamică“. În original, ea se numește ,,carnea“ (sarks), iar în traducerea românească i se spune simplu și semnificativ ,,firea pământească“. Numirea aleasă de Cornilescu este bună pentru că ea conține numele lui Adam, cel făcut din ,,țărâna“ pământului. Un sinonim al acestei numiri ar fi deci ,,firea adamică“.

John Knox (c. 1510–1572) liderul Reformei Protestante din Scoția și întemeietorul denominației ,,presbiteriene“ s-a luptat toată viața cu ispitele și slăbiciunile lui din ,,firea pământească“, moștenită de la Adam (Rom. 5:12). Toată viața, acest om a militat neînfricat pentru adevăr și credință. A fost personificarea zelului și subiect de admirației pentru teologii din jur. Totuși, când s-a apropiat de ultimele zile, el a spus: ,,Știu din proprie experiență cât de grea este bătălia dintre carne (firea pământească) și duh, sub crucea grea a încercărilor, când nu mai ai speranță în izbăviri venite de pe pământ, ci stai singur în fața morții. Cunosc cârtelile și preotestele firii pământești …“

Martin Luther, în prefața scrisă la studiul său despre epistola către Romani, a scris că ,,nu trebuie să înțelegem termenul ,,carne“ (fire pământească) doar în sensul ei primar, trupesc, pentru că atunci apostolul Pavel s-ar fi referit doar la păcatele curviei. În teologia apostolului Pavel, ,,carnea“ (firea adamică) cuprinde omul în întregime, trupul său, gândirea sa, sufletul său, rațiunea și toate posibilitățile lui mentale, împreună cu toate realizările lui, oricât de bune ar părea ele, pentru că toate sunt pornite spre independență și împotrivire față de Dumnezeu“.

Teologul Strong ne spune că:

,,Termenul ,,carne“ (fire adamică) este în general negativ, referindu-se la deciziile (acțiunile) ,,eului“, adică despărțiți de credință și de îndemnurile lăuntrice ale Duhului lui Dumnezeu. Prin urmare, ,,a trăi în firea pământească (adamică)“ este contrar voiei lui Dumnezeu și nu-i poate produce nici o plăcere lui Dumnezeu, oricât de bun ar fi ceea ce facem. Învățătura despre ,,firea pământească“ este expusă de apostolul Pavel în capitolele 7 și 8 ale epistolei către Romani și poate semăna confuzie deoarece îl găsim folosit în cel puțin patru feluri distincte. Primele trei sunt ,,neutre“ din punct de vedere moral:

  1. Materia fizică din care este alcătuit corpul uman.
  2. Trupul uman propriuzis.
  3. O ființă umană, rasa umană.

Cel de al patrulea fel în care este folosit termenul are însă puternice conotații morale, fiind …

  1. Natura umană rebelă, sistemul de valori al omenirii care se opune sistemului de valori al lui Dumnezeu. În acest sens, ,,trupul se află în stăpânirea păcatului“ … ,,în natura lui nenăscută din nou, în natura păcătoasă“.

Iată cum definește apostolul Pavel această stare a omului:

,,Vorbesc omeneşte, din pricina neputinţei firii voastre pământeşti: după cum odinioară v-aţi făcut mădularele voastre roabe ale necurăţiei şi fărădelegii, aşa că săvârşeaţi fărădelegea, tot aşa acum trebuie să vă faceţi mădularele voastre roabe ale neprihănirii, ca să ajungeţi la sfinţirea voastră!“ (Rom. 6:19)

,,Căci, când trăiam sub firea noastră pământească, patimile păcatelor, aţâţate de Lege, lucrau în mădularele noastre şi ne făceau să aducem roade pentru moarte. …

,,Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac“ …

… Astfel dar, cu mintea, eu slujesc Legii lui Dumnezeu; dar cu firea pământească, slujesc legii păcatului“ (Rom. 7:5, 18,25).

În capitolul 8, care vorbește despre biruința din lupta interioară a creștinului pentru sfințire, apostolul Pavel folosește termenul ,,firea pământească, adamică“ de 13 ori în primele 13 versete:

,, Acum dar nu este nicio osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus, care nutrăiesc după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului.

În adevăr, legea Duhului de viaţă în Hristos Isus m-a izbăvit de legea păcatului şi a morţii.Căci – lucru cu neputinţă Legii, întrucât firea pământească o făcea fără putere – Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând, din pricina păcatului, pe Însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului, pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului.

În adevăr, cei ce trăiesc după îndemnurile firii pământeşti umblă după lucrurile firii pământeşti, pe când cei ce trăiesc după îndemnurile Duhului umblă după lucrurile Duhului. Şi umblarea după lucrurile firii pământeşti este moarte, pe când umblarea după lucrurile Duhului este viaţă şi pace. Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu şi nici nu poate să se supună.

Deci cei ce sunt pământeşti nu pot să placă lui Dumnezeu. Voi însă nu mai sunteţi pământeşti, ci duhovniceşti, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în adevăr în voi. Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui.

Şi dacă Hristos este în voi, trupul vostru, da, este supus morţii din pricina păcatului, dar duhul vostru este viu din pricina neprihănirii. Şi dacă Duhul Celui ce a înviat pe Isus dintre cei morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Isus din morţi va învia şi trupurile voastre muritoare din pricina Duhului Său, care locuieşte în voi.

Aşadar, fraţilor, noi nu mai datorăm nimic firii pământeşti, ca să trăim după îndemnurile ei. Dacă trăiţi după îndemnurile ei, veţi muri, dar, dacă, prin Duhul, faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi“ (Rom. 8:1-13).

Apostolul Pavel reia subiectul în epistola către Galateni. În capitolul 5 el vorbește despre faptele firii pământești și faptele Duhului care ,,poftesc unele împotriva celorlalte“. Cât vom trăi pe acest pământ aflat sub blestem vom purta în noi câte ceva din natura lui păcătoasă. Adamah este din țărână, oricât de mult am vrea noi să fie altfel!

,,Fraţilor, voi aţi fost chemaţi la slobozenie. Numai nu faceţi din slobozenie o pricină ca să trăiţi pentru firea pământească, ci slujiţi-vă unii altora în dragoste. Căci toată Legea se cuprinde într-o singură poruncă: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”.  Dar, dacă vă muşcaţi şi vă mâncaţi unii pe alţii, luaţi seama să nu fiţi nimiciţi unii de alţii.

Zic dar: umblaţi cârmuiţi de Duhul şi nu împliniţi poftele firii pământeşti. 17 Căci firea pământească pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul, împotriva firii pământeşti; sunt lucruri potrivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi. Dacă sunteţi călăuziţi de Duhul, nu sunteţi sub Lege.

Şi faptele firii pământeşti sunt cunoscute şi sunt acestea: preacurvia, curvia, necurăţia, desfrânarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, dezbinările, certurile de partide, pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările şi alte lucruri asemănătoare cu acestea. Vă spun mai dinainte, cum am mai spus, că ceice fac astfel de lucruri nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege.  

Cei ce sunt ai lui Hristos Isus şi-au răstignit firea pământească împreună cu patimile şi poftele ei. Dacă trăim prin Duhul, să şi umblăm prin Duhul“ (Gal. 5:13-25).

Apostolul Pavel nu ne-a spus o noutate. Încă din vechime, profetul Ieremia a făcut această observație:

„Inima este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea. Cine poate s-o cunoască?” (Ier. 17:19).

Noutatea vestită de apostolul Pavel și de creștinii de pretutindeni este că Dumnezeu ne-a scos de sub tirania păcatului din firea adamică și ne-a dat puterea de a trăi în biruința adusă de prezența de ,,al doilea Adam“, Isus Christos, prin care am primit nașterea de sus și ghioceii unei noi creații:

,, … cărora Dumnezeu a voit să le facă cunoscut care este bogăţia slavei tainei acesteia între neamuri, şi anume Hristos în voi, nădejde aslavei“ (Col. 1:27).

,,Căci, dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă. Cele vechi s-au dus, iată că toate lucrurile s-au făcut noi“ (2 Cor. 5:17)

Primăvara sfințeniei pe care o trăim acum vestește venirea marii transformări, când Adamul dintâi va dispare și vom fi integrați deplin în natura celui de al doilea Adam:

,,Trupul este semănat în putrezire şi învie în neputrezire;
este semănat în ocară şi învie în slavă;
este semănat în neputinţă şi învie în putere.

Este semănat trup firesc şi învie trup duhovnicesc.

Dacă este un trup firesc, este şi un trup duhovnicesc. De aceea este scris: „Omul dintâi Adam a fost făcut un suflet viu”. Al doilea Adam a fost făcut un duh dătător de viaţă.

Dar întâi vine nu ce este duhovnicesc, ci ce este firesc; ce este duhovnicesc vine pe urmă. Omul dintâi este din pământ, pământesc; omul al doilea este dincer.

Cum este cel pământesc, aşa sunt şi cei pământeşti; cum este Cel ceresc, aşa sunt şi cei cereşti. Şi după cum am purtat chipul celui pământesc, tot aşa vom purta şi chipul Celui ceresc.

Ce spun eu, fraţilor, este că nu pot carnea şi sângele să moştenească Împărăţia lui Dumnezeu, şi că putrezirea nu poate moşteni neputrezirea.

Iată, vă spun o taină: nu vom adormi toţi, dar toţi vom fi schimbaţi, 52 într-o clipă, într-o clipeală din ochi, la cea din urmă trâmbiţă. Trâmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi putrezirii şi noi vom fi schimbaţi. Căci trebuie ca trupul acesta supus putrezirii să se îmbrace în neputrezire şi trupul acesta muritor să se îmbrace în nemurire.

Când trupul acesta supus putrezirii se va îmbrăca în neputrezire şi trupul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci se va împlini cuvântul care este scris:

„Moartea a fost înghiţită de biruinţă. Unde îţi este biruinţa, moarte? Unde îţi este boldul, moarte?”

Boldul morţii este păcatul şi puterea păcatului este Legea. Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruinţa prin Domnul nostru Isus Hristos! De aceea, preaiubiţii mei fraţi, fiţi tari, neclintiţi, sporiţi totdeauna în lucrul Domnului, căci ştiţi că osteneala voastră în Domnul nu este zadarnică“ (1 Cor. 15:42-57)

,,Eu socotesc că suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi. De asemenea, şi firea aşteaptă cu o dorinţă înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu. Căci firea a fost supusă deşertăciunii – nu de voie, ci din pricina celui ce a supus-o – cu nădejdea însă că şi ea va fi izbăvită din robia stricăciunii, ca să aibă parte de slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu. Dar ştim că, până în ziua de azi, toată firea suspină şi suferă durerile naşterii. Şi nu numai ea, dar şi noi, care avem cele dintâi roade ale Duhului, suspinăm în noi şi aşteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru“ (Rom. 8:18-23).