Explicații la Biblie

Biblia ne prezintă încă de la început posibilitatea alegerilor unor alternative personale distincte. Primele două progenituri ale lui Adam și Eva au debutat și cele două căi distincte pe care vor apuca apoi toți ceilalți membrii ai rasei umane. Nu degeaba vorbește Biblia despre … „calea lui Cain“.

Să începem însă cu o observați preliminară. Primii oameni au trăit extrem de mult. Adam a ajuns vârsta de 930 de ani și a umplut pământul cu urmașii lui. O moldoveancă a intrat în cartea recordurilor pentru că până la vârsta de 44 de ani a dat naștere la nu mai puțin de …. copiii. Vă puteți închipui câți urmași au avut în câteva generații Adam și Eva. Nu ni s-a scris nimic dspre ei, în afara faptului că dintre ei și-a luat și Cain o nevastă. Este evident că nu ni s-a spus decât extrem de puțin despre Adam. Dacă fiecărui personaj al Genezei i s-ar fi acordat atâta atenție ca lui Iacov sau Iosif, Biblia ar fi trebuit să aibe probabil un milion de pagini.

Dumnezeu a vrut însă să fie altfel, iar despre primii oameni ni s-au cuminicat doar foarte puține lucruri, și acestea alese cu minuțiozitatea unui ceasornicar, doar în măsura în care au făcut să meargă mecanismul istoriei care s-a derulat mai departe. Din această cauză, mulți s-au obrăznicit să umple spațiile goale cu fantezia lor bolnăvicioasă. Astfel de creatori de senzații care ne „descoperă“ mai mult decât a vrut Dumnezeu să ne spună umplu până la refuz auditoriile și au zeci de mii de adepți pe Internet.

De la ei aflăm de exemplu că acest Cain și-a luat o nevastă dintr-o umanitate paralelă, un experiment nereușit anterior al lui Dumnezeu. Cain a avut astfel niște urmași blestemați, iar când linia urmașilor lui Set s-a unit cu linia urmașilor lui Cain, umanitatea s-a pervertit în totalitate și L-a forțat pe Dumnezeu să o șteargă de pe fața pământului prin potop. „Specialiștii aceștia de senzațional“ ne spun și că uriașii au putut să reapară pe pământ chiar și după potop pentru că Noe și băieții lui au fost neprihăniți, necorupți genetic, dar și-au luat neveste corupte care au dus astfel sămânța contaminării chiar și după potop. Tot de la unul din ei, aflăm că expresia „Cain era de la la cel rău“, folosită în Noul Testament, indică coruperea sexuală a Evei de însuși Satan, care a dorit astfel să împiedice să apară „sămânța femeii“ anunțată să-i „zdrobească capul“. Aceste „reverii“ nu sunt revelații, ci rezultatul unei imaginații bolnave, ieșită de sub controlul ascultării de Dumnezeu.

Ce vom face noi însă pentru că ceea ce ni s-a comunicat despre Cain este într-adevăr foarte puțin. Iată ce vom face: vom porni spre Cain dinspre comentariile pe care ni le dau cei din Noul Testament despre el. Cu siguranță, oamenii aceștia aleși de Dumnezeu și inspirați de Duhul Sfânt să scrie Scriptura, ne vor îndruma pe calea cea bună a învățăturii sănătoase.

Începem cu mărturia lui Iuda, unul din frații de mamă ai Domnului Isus. În timp ce se pregătea să le scrie cititorilor lui despre „mântuirea de obște“ (un alt termen preluat și el obscur de deformatorii de doctrine universaliști), Iuda se vede silit să le scrie un avertisment împotriva învățătorilor mincinoși. Aceștia răspândeau printre creștini învățături nimicitoare care propuneau o alternativă la trăirea în neprihănire:

„Preaiubiţilor, pe când căutam cu tot dinadinsul să vă scriu despre mântuirea noastră de obşte, m-am văzut silit să vă scriu ca să vă îndemn să luptaţi pentru credinţa care a fost dată sfinţilor o dată pentru totdeauna. Căci s-au strecurat printre voi unii oameni scrişi de mult pentru osânda aceasta, oameni neevlavioşi, care schimbă în desfrânare harul Dumnezeului nostru şi tăgăduiesc pe singurul nostru Stăpân şi Domn, Isus Hristos“ (Iuda 3-4).

Alternativa condamnată de Iuda, zice el, se aseamănă cu stilul de viață al lui Cain.

„Vai de ei! Căci au urmat pe calea lui Cain! S-au aruncat în rătăcirea lui Balaam din dorinţa de câştig! Au pierit într-o răscoală ca a lui Core!“ (Iuda 11).

Cele trei exemple de neascultare citate de Iuda n-au fost trei accidente ocazionale, ci însușirea unui anumit stil de viață. Iuda precizează „calea lui Cain“. O cale este un drum, un parcurs, mult mai mult decât un eveniment ocazional.

Al doilea care ne vorbește definitoriu despre Cain este apostolul Ioan. Și el o face tot în contextul luptei cu învățătorii mincinoși care propuneau adoptarea un indiferentism moral. Ioan face o clarificare categorică. Cine este dela Dumnezeu trăiește sistematic în neprihănire, iar cel care este de la diavol trăiește în păcat. Nu există cale de mijloc:

„Copilaşilor, nimeni să nu vă înşele! Cine trăieşte în neprihănire este neprihănit, cum El Însuşi este neprihănit. Cine păcătuieşte, este de la diavolul, căci diavolul păcătuieşte de la început. Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului. Oricine este născut din Dumnezeu nu păcătuieşte, pentru că sămânţa Lui rămâne în el; şi nu poate păcătui, fiindcă este născut din Dumnezeu. 

Prin aceasta se cunosc copiii lui Dumnezeu şi copiii diavolului. Oricine nu trăieşte în neprihănire nu este de la Dumnezeu; nici cine nu iubeşte pe fratele său. Căci vestirea, pe care aţi auzit-o de la început este aceasta: să ne iubim unii pe alţii; nu cum a fost Cain, care era de la cel rău şi a ucis pe fratele său. Şi pentru ce l-a ucis? Pentru că faptele lui erau rele, iar ale fratelui său erau neprihănite“ (1 Ioan 3:7-12).

Crima lui Cain, nu a fost un accident neașteptat s-a născut dintr-un anumit fel de viață. Acest fel de viață nu a urmat evenimentului cu jertfele descris în cartea Genezei, ci a fost „calea lui Cain“ înainte de aducerea jertfei, în timpul aducerii jertfei și după ce a adus jertfa. Dacă ne apropiem de textul sumar din Geneza pe poarta acestor două lămuriri date în Noul Testament vom pricepe mai multe și ne vom păzi singuri de speculații sofisticate și sterile.

+++

Cu aceste două caracterizări despre Cain preluate din Noul Testament, să ne apropiem acum să vedem ce ne spune textul din Geneza despre Cain.

I. Numele lui Cain – începutul procreației

„Adam s-a împreunat cu nevastă-sa Eva; ea a rămas însărcinată şi a născut pe Cain. Şi a zis: „Am căpătat un om cu ajutorul Domnului!” (Geneza 4:1).

Numele Cain înseamnă un qayin, un meșteșugar, un fierar, un lucrător în metale. Prin extensie, qayin poate însemna și un lucru meșteșugit, ceva lucrat, ceva realizat. De aici și expresia mamei lui, Eva: „Am căpătat un om cu ajutorul, lui Dumnezeu!“, un fel de „iată ce am făcut împreună cu Dumnezeu“. Aceasta este realitatea cu orice altă naștere umană. Copilul este o responsabilitate pe care Dumnezeu a ales să o împartă împreună cu omul. Creatorul lucrează împreună cu creatura, făcând-o părtașă la viața lumii. În mod absolut, dacă omul nu vrea, Dumnezeu nu-i poate da copii, dar și reversul este adevărat, dacă Dumnezeu nu vrea, omul nu poate face copii.

Cain are întâietate în foarte multe. El a fost cel dintâi copil născut din istorie. A fost primul frate din istorie, primul plugar din istorie, primul ucigaș din istorie, primul blestemat din rasa umană. Cain este un deschizător de drumuri, iar „calea lui Cain“ este prima alternativă la calea neprihănirii. Istoria lui Cain definește atât caracterul, cât și conduita unei persoane neregenerate, a păcătosului condamnat. Pe măsură ce ne uităm la aceste versete, perspectiva noastră va fi întotdeauna imaginea de ansamblu, portretul unui păcătos condamnat.

II. Jertfa lui Cain – o închinare ratată

Nu știm de ce și nu știm când s-a întâmplat acest eveniment. Nu știm ce vârstă avea Cain atunci când a adus jertfa. Ceea ce intuim precis este că Adam și Eva le-au vorbit copiilor lor despre Eden și despre vinovăția lor, despre îndepărtarea de Dumnezeu și despre bunătatea prin care Dumnezeu nu i-a omorât, ci i-a lăsat în viață. Probabil că Adam și Eva și-au trăit viața ca un fel de continuă ofrandă adusă lui Dumnezeu. Cert este că amândoi copiii lor, Cain și Abel au ajuns să aducă Domnului câte o jertfă:

„A mai născut şi pe fratele său Abel. Abel era cioban, iar Cain era plugar. După o bucată de vreme, Cain a adus Domnului o jertfă de mâncare din roadele pământului. Abel a adus şi el o jertfă de mâncare din oile întâi născute ale turmei lui şi din grăsimea lor“ (Geneza 4:2-4).

N-are rost să căutăm sensuri ascunse în natura celor două jertfe. Fiecare a adus ceea ce câștigase cu sudoarea frunții. Fiecare venise la altar cu câte o „jertfă de mâncare“. Abel era cioban, iar Cain era plugar. Această imagine primordială face țăndări teoria cu evoluția societății umane de la semi-maimuțe specializate în vânătoare la semi-civilizați adunători din cultivarea pământului. Amândouă îndeletniciri au fost practicate de la începutul omenirii, fără nici un fel de „evoluție“ a progresului.

Atunci și acolo, ca de atunci întotdeauna și pretutindeni, Dumnezeu refuză închinarea atunci când nu-i plac închinătorii (Ieremia 6:20; Isaia 1:11-16; Amos 5:21-24; Osea 6:6-7; Proverbe 15:8).

III. Contrastul cu Abel – o alternativă vinovată

Doi copii care s-au născut din aceeași părinți, au supt lapte de la aceeași mamă, au crescut pe aceeași genunchi, au auzit aceleași vorbe și au primit aceeași educație au ales totuși două căi deosebite în viață. Abel era un om sincer, Cain era un caracter rău, prefăcut sub tipare religioase. Dumnezeu nu se lasă păcălit de aparențele noastre. El știe ce este în inimile noastre și ne tratează ca atare:

„Domnul a privit cu plăcere spre Abel şi spre jertfa lui, dar spre Cain şi spre jertfa lui n-a privit cu plăcere. Cain s-a mâniat foarte tare şi i s-a posomorât faţa“ (Geneza 4:4-5).

Redusă în Biblie la esențe, întâmplarea aceasta a dat naștere la confuzii. Unii au căutat să vadă dacă tratamentul diferit aplicat de Dumnezeu lui Cain și Abel s-a datorat naturii jertfelor puse pe altar. Așa ceva nu se justifică însă. Dumnezeu nu este împotriva vegetarienilor! Foarte multe din jertfele pe care le va cere mai târziu celor din poporul Lui, mai ales jertfele de mâncare vor fi exact ca jertfa adusă de Cain. Până la potop, toți oamenii au fost vegetarieni.

Singura deosebire dintre jertfele lui Cain și Abel n-a fost în ce a fost adus pe altar, ci în persoanele care au venit la altar. Motivul pentru care „Dumnezeu n-a privit cu plăcere“ spre jertfa lui Cain a fost Cain însuși. Așa cum am văzut din lămuririle din Noul Testament, Cain avea deja o istorie, un fel de a fi, un comportament, o „cale a lui Cain“. Cain n-a devenit păcătos doar după ce i-a fost refuzată jertfa, ci asta s-a întâmplat pentru că el era păcătos mai dinainte.

Prin contrast cu Abel, Cain s-a putut privi în oglindă și ceea ce a văzut nu i-a plăcut de loc. Reacția lui a fost însă pe linia faptelor lui de mai înainte. În loc să înțeleagă clipa cercetării și să-și schimbe comportamentul, „Cain s-a mâniat foarte tare şi i s-a posomorât faţa“. Cain nu s-a mâniat pe el însuși, ci pe Dumnezeu și mai ales pe … Abel. Când ne vedem urâciunea, spargem mânioși oglinzile.

IV. Cercetarea divină – cu aude un om încăpățânat să nu asculte

Cain a avut privilegiul de a auzi direct glasul lui Dumnezeu. El nu a citit despre el dintr-o carte și nici nu i-a auzit cuvintele printr-un intermediar, cum se întâmplă astăzi. Cain L-a auzit pe Dumnezeu personal, clar și limpede. Iată lămuririle pe care i le aduce Dumnezeu pentru jertfa neprimită:

„Şi Domnul a zis lui Cain: „Pentru ce te-ai mâniat şi pentru ce ţi s-a posomorât faţa? Nu-i aşa? Dacă faci bine, vei fi bine primit, dar, dacă faci rău, păcatul pândeşte la uşă; dorinţa lui se ţine după tine, dar tu să-l stăpâneşti” (Geneza 4:6-7).

Cain n-a fost primit nu pentru că a adus o jertfă greșită, ci pentru că avea un comportament greșit. Dacă jertfa ar fost problema, Dumnezeu l-ar fi sfătuit să ia ceva din turma lui Abel, dar nu asta a fost problema și altceva i-a spus Dumnezeu … Deși săvârșea răul, Cain a vrut să treacă drept un om respectabil, ca fratele său Abel și, probabil, ca părinții lui. Cain este primul ipocrit religios din istorie. Primul, dar nu și ultimul. De ipocriți religioși n-a fost niciodată criză, iar omenirea și chiar bisericile de azi este plină de urmași ai lui Cain. Ei nu înțeleg că pe altar trebuie să se așeze mai întâi pe ei înșiși, într-o pocăință adâncă și-ntr-o totală lepădare de sine. Jertfele lor, ca și frunzele de smochin cusute ca șorțuri de Adam și Eva după ce păcătuiseră (Geneza 3:7) nu vor reuși niciodată să le acopere înaintea lui Dumnezeu „goliciunea“.

Mustrarea lui Dumnezeu n-a fost punitivă, ci corectivă. Dumnezeu i-a dat lui Cain șansa îndreptării:

„ … păcatul pândeşte la uşă; dorinţa lui se ţine după tine, dar tu să-l stăpâneşti”.

Avem aici prima menționare a relației dintre om și păcat. Ispita păcatului este inevitabilă, dar păcătuirea nu este. Păcatul este ca un dușman care ne pândește la ușă. Depinde însă de noi înșine dacă ne biruiește sau nu. Dumnezeu i-a dat omului liberul arbitru și el poate spune un „nu“ hotărât păcatului sau se poate lăsa biruit de el. Nimeni nu păcătuiește cu forța.

V. Stăruința în păcat și deformarea continuă

Cain este prototipul păcătosului condamnat. Descoperit, el nu vrea să se pocăiască, ci se adâncește și mai mult în păcat.

„Însă Cain a zis fratelui său Abel: „Haidem să ieşim la câmp.” Dar, pe când erau la câmp, Cain s-a ridicat împotriva fratelui său Abel şi l-a omorât“ (Geneza 4:8).

Prima victimă a păcatului este întotdeauna cel care-l săvârșește. Crima săvârșită de Cain l-a abrutizat și mai mult. Urmăriți continuarea dialogului dintre Dumnezeu și el și veți observa deformarea catastrofală a caracterului. Posomorârea feței lui Cain nu l-a îndemnat la pocăință, ci i-a întunecat și mai mult inima și mintea. Cain a „căzut“ și mai adânc. Imaginea pe care o are despre Dumnezeu este și mai caricaturală, mai ștearsă. Cain crede că Dumnezeul cel atoateștiutor n-a văzut fapta lui și minte cu nerușinare:

„Domnul a zis lui Cain: „Unde este fratele tău Abel?”
El a răspuns: „Nu ştiu. Sunt eu păzitorul fratelui meu?” 
Şi Dumnezeu a zis: „Ce ai făcut? Glasul sângelui fratelui tău strigă din pământ la Mine“ (Geneza 4:9-10).

Păcatul deformează gândirea alterând perspectiva asupra realității. Așa a fost cu Adam și cu Eva și așa a fost și cu Cain. Ei au crezut că se pot „ascunde“ de El. Dumnezeu a rămas același, dar imaginea lor despre El s-a deformat, s-a caricaturizat. Apostolul Pavel a definit asfel întunecarea percepției despre Dumnezeu în urma săvârșirii păcatului:

„În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Aşa că nu se pot dezvinovăţi, fiindcă, măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit, ci s-au dedat la gândiri deşarte şi inima lor fără pricepere s-a întunecat

„În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Aşa că nu se pot dezvinovăţi, fiindcă, măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit, ci s-au dedat la gândiri deşarte şi inima lor fără pricepere s-a întunecat “ (Romani 1:20-21).

Așa s-a întâmplat și cu Cain. Numai așa se explică obrăznicia cu care răspunde întrebărilor lui Dumnezeu.

VI. O portiță nefolosită de har

De ce nu l-a ucis Dumnezeu pe Cain? De ce l-a mai lăsat să trăiască? De ce i-a îngăduit să se căsătorească și să mai aibe copii? Se pot da multe răspunsuri. Părerea mea este că Dumnezeu i-a arătat lui Cain o portiță de har. Dacă ar fi fost să-l nimicească ar fi trebuit să repete aceasta cu majoritatea oamenilor care au trăit vreodată pe pământ. Ni l-a lăsat însă ca exemplu pe paginile Scripturii ca să înțelegem cum a fost el și ce a făcut el, pentru ca noi să fim altfel și să facem altfel.

„Acum, blestemat eşti tu, izgonit din ogorul acesta, care şi-a deschis gura ca să primească din mâna ta sângele fratelui tău! Când vei lucra pământul, să nu-ţi mai dea bogăţia lui. Pribeag şi fugar să fii pe pământ.”

Obraznic, Cain contestă pedeapsa primită. Într-un fel avea dreptate. Dacă s-ar fi căsătorit trebuia să ia una din fetele familiei lui Adam și la fiecar sărbătoare de familie, cei prezenți n-ar fi uitat că el este ucigașul lui Abel.

Cain a zis Domnului: „Pedeapsa mea e prea mare ca s-o pot suferi. Iată că Tu mă izgoneşti azi de pe faţa pământului; eu va trebui să mă ascund de Faţa Ta şi să fiu pribeag şi fugar pe pământ, şi oricine mă va găsi mă va omorî.” 

Dumnezeu anticipase însă situația aceasta și pregătise un „semn“ care să-i facă publică grațierea:

Domnul i-a zis: „Nicidecum, ci, dacă va omorî cineva pe Cain, Cain să fie răzbunat de şapte ori.” Şi Domnul a hotărât un semn pentru Cain, ca oricine îl va găsi să nu-l omoare. Apoi, Cain a ieşit din Faţa Domnului şi a locuit în ţara Nod (care înseamnă simpolic „fugă de Dumnezeu“), la răsărit de Eden“ (Geneza 4:11-16).

De atunci și până astăzi, Cain fuge. „Cel rău nu are pace“, spune Dumnezeu „fuge fără să fie gonit de nimeni“ (Proverbe 28:1). Cain a fost cel dintâi om „fără Dumnezeu“, alegând să trăiască în neascultare și împietrit în încăpățânarea lui păguboasă. Calea lui Cain duce întotdeauna în jos, pentru că păcatul deformează ca și cangrena, adâncind mortal rana. este semnificativ să, imediat după ce ne-a spus despre Cain, Scriptura ne spune ceva despre urmașii lui Cain, care i-au ajuns culmea decadenței și răutății în strănepotul său, Lameh:

„Cain s-a împreunat cu nevastă-sa; ea a rămas însărcinată şi a născut pe Enoh. El a început apoi să zidească o cetate şi a pus acestei cetăţi numele fiului său Enoh. Enoh a fost tatăl lui Irad; Irad a fost tatăl lui Mehuiael; Mehuiael a fost tatăl lui Metuşael şi Metuşael a fost tatăl lui Lameh.
 Lameh şi-a luat două neveste: numele uneia era Ada şi numele celeilalte era Ţila. Ada a născut pe Iabal: el a fost tatăl celor ce locuiesc în corturi şi păzesc vitele. Numele fratelui său era Iubal: el a fost tatăl tuturor celor ce cântă cu alăuta şi cu cavalul. Ţila, de partea ei, a născut şi ea pe Tubal-Cain, făuritorul tuturor uneltelor de aramă şi de fier. Sora lui Tubal-Cain era Naama.

Avem iarăși câteva dovezi ale harului. Dumnezeu a dat urmașilor lui Cain pricepere și îndemânare. Nu înseamnă că ceilalți copiii ai lui Adam au fost niște papă-lapte, dar Dumnezeu ține neapărat să ne spună că unii dintre urmașii lui Cain au fost dotați cu o înțelepciune deosebită. Cum au folosit ei această înțelepciune este însă o cu totul altă poveste …

 Lameh a zis nevestelor sale:

„Ada şi Ţila, ascultaţi glasul meu!
Nevestele lui Lameh, ascultaţi cuvântul meu!
Am omorât un om pentru rana mea
Şi un tânăr pentru vânătăile mele.
Cain va fi răzbunat de şapte ori,
Iar Lameh de şaptezeci de ori câte şapte.”

Preluând vorbele sentinței rostite de Dumnezeu asupra lui Cain, cu prevederea protecției acordate celui păcătos, Lameh le pervertește spunând de data aceasta: ,,Nimeni nu s-a putut atinge de Cain, dar pe mine chiar nimeni nu mă poate atinge. Sunt de neatins! Sunt unic!“ lameh a transformat astfel harul în destrăbălare.

Peste veacuri, Dumnezeul întrupat în istorie în Fiul Său Isus Christos va lua aceste cuvinte ale depravării totale și le va contrasta cu bunătatea totală a urmașilor Lui:

„Atunci, Petru s-a apropiat de El şi I-a zis: „Doamne de câte ori să iert pe fratele Meu când va păcătui împotriva mea? Până la şapte ori?” Isus i-a zis: „Eu nu-ţi zic până la şapte ori, ci până la şaptezeci de ori câte şapte“ (Matei 18:21-22).

Am spus în titlu că acest Cain este prototipul ateului deliberat. Dincolo de moral și imoral, mai există omul amoral, unul care refuză ideea de moralitate, care alege să nu o ia în seamă. În mod similar, un ateu deliberat este cel ce știe că există Dumnezeu, dar alege încăpățânat să nu i se supună. El știe că există Dumnezeu, dar alege să trăiască fără Dumnezeu, departe de neprihănirea divină și împotriva tuturor mustrărilor și atenționărilor pe care i le trimite El. El alege cochetarea cu păcatul, acceptarea păcatului și devine sclav neputincios al păcatului. Neprihănitul Abel moare, iar Cain este lăsat să trăiască. Este aceasta drept? Poate că în ochii noștri nu, dar în ochii lui Dumnezeu, este! Abel era copt și a fost recoltat pentru veșnicia în care a fost dus. Cain a fost lăsat să pribegească străin pe un pământ înstrăinat, vrednic de moarte, însă cu o porție suficientă de har care să-l poată face mereu … recuperabil.

„Doresc Eu moartea păcătosului? zice Domnul, Dumnezeu. Nu doresc Eu mai degrabă ca el să se întoarcă de pe căile lui şi să trăiască?“ (Ezechiel 18:23)

„Spune-le: ,,Pe viaţa Mea, zice Domnul, Dumnezeu, că nu doresc moartea păcătosului, ci să se întoarcă de la calea lui şi să trăiască. Întoarceţi-vă, întoarceţi-vă de la calea voastră cea rea! Pentru ce vreţi să muriţi voi, casa lui Israel?“ (Ezechiel 33:11).

(Alte studii despre persoane din Vechiul Testament puteți citi aici: https://scripturile.wordpress.com/personalitati-din-vechiul-testament/

Studii despre persoane din Noul Testament puteți citi aici: https://scripturile.wordpress.com/personalitati-din-noul-testament/ )

SĂMÂNȚA BUNĂ

Dacă cineva este ascultător al Cuvântului, și nu împlinitor, seamănă cu un om care își privește fața firească într-o oglindă … și uită îndată cum era. Iacov 1.23,24

În timpul Primului Război Mondial, comandantul unei trupe de apărare în Noua Guinee a întâlnit acolo un trib care până atunci nu fusese în contact cu albii. Când a făcut el câteva fotografii de grup cu ei și apoi li le-a arătat, a constatat că fiecare îi recunoștea în fotografie pe toți ceilalți, numai pe sine nu. Acești oameni, care nu se priviseră niciodată într-o oglindă, nu voiau să creadă în ruptul capului că ei arătau ca în fotografie.

Tot așa stau lucrurile din punct de vedere spiritual. Oamenii știu foarte bine cum arată alții, dar pe ei nu se cunosc. Dar cum arată ei? Dacă privim în oglinda Cuvântului lui Dumnezeu, vom găsi următoarea descriere: „Nu este niciun om drept, nici unul măcar … Nu este niciunul care să facă binele, nici unul măcar“ (Romani 3.10,12). Ce facem când citim aceste cuvinte? Scriem sub acest tablou schițat de Dumnezeu numele nostru și recunoaștem: Da, acesta sunt eu? Sau facem ca și acei oameni din Noua Guinee care îi recunoșteau pe toți ceilalți, dar nu pe ei înșiși?

Să-L rugăm pe Dumnezeu să ne ajute să înțelegem acest adevăr și să recunoaștem că versetele de mai sus ni se potrivesc fiecăruia în parte. Această autorecunoaștere este primul pas spre pocăință și mântuire. În Biblie aflăm cine este Dumnezeu și care sunt planurile Sale pentru omenire. Ea ne prezintă atât felul în care oamenii s-au îndepărtat de Dumnezeu prin păcat, cât și felul în care Dumnezeu a decis să refacă relația noastră cu El prin jertfa Fiului Său, pe cruce.

Citirea Bibliei: Exod 18.1-12 · Luca 8.1-8

Sunt “în misiune”. Orchestra de suflători m-au luat cu vântul entuziasmului ei în alt stat să vizităm trei biserici de acolo.

Mă uit în jur și înțeleg repede. Trei biserici diferite. Trei biserici deosebite. Este o realitate incontestabilă.

În ultima mea vizită în România mi s-a spus că mulți regretă monocronismul cenușiu al bisericilor de sub comuniști. Se pare ca în țară s-a produs o explozie de diversitate la fel de spectaculoasă ca trecerea de la filmul alb-negru la filmul color. Filmele alb-negru și-au avut și ele farmecul și valoarea lor. Mai puțin spectaculoase, ele te făceau să te concentrezi asupra acțiunii și accentuau trăirile sufletești ale personajelor.

Filmele color au adus fascinația peisajelor, pasiunea amănuntelor de decor și primatul ambalajului în defavoarea conținutului. Aș spune: la fel ca și în viață.

Filmele alb negru ne scoteau din experiențele cotidiene spre artificialul unor săli de curs didactice, iar pe tablă se scria numai cu alb pe negru.

Este greu să nu simți conflictele dintre bisericile românești tradiționale și cele modern-contemporane. Cine are dreptate ?

Este ceva bun în mulțimea de mutații care amenință să deruteze și să deraieze lucrarea creștină din România?

Răspunsul ni-l dă, ca întotdeauna, Biblia. Cine citește primele capitole din Apocalipsa observă imediat ca autorul scrie la șapte biserici locale total diferite, total deosebite în crez și mai ales în manifestare.

Mutațiile din creștinism au apărut deci de foarte timpuriu, născând încă în veacul dintâi biserici așa de deosebite încât unii le iau drept prototip al schimbărilor bisericilor de-a lungul istoriei, de la început până la finalul existenței lor pe pământ.

Părerea mea este că, vorba lui Solomon, nu este nimic nou sub soare. Dumnezeu este autorul diversității. Nu există doi oameni cu aceleași amprente, nu sunt doi fulgi de zăpadă identici. iar cele mai reușite buchete conțin o mare varietate de flori, fiecare cu alt fel de parfum, culoare și formă.

Mutațiile apărute în creștinismul din România sunt perfect normale și-l fac mai asemănător cu viața cotidiană. N-ar trebui să le contestăm, să le deplângem sau să le condamnăm. Viața merge înainte, lăsând mereu în urmă formele învechite, condamnate de timp să fie admirate doar la muzeele satului. Dar cine s-ar mai muta să stea și să trăiască anacronic într-un astfel de muzeu al satului?

Proverbul românesc spune că „cine se aseamănă se adună“. Așa au fost

Ionatan și David:

„Mă doare după tine, frate Ionatane!
Tu erai plăcerea mea;
dragostea ta pentru mine era minunată,
mai presus de dragostea femeiască“ (2 Samuel 1:26).

Capitolul 14 din 1 Samuel ne dă un exemplu de vitejie din care vedem cât de mult s-au asemănat Ionatan și David.

Într-o circumstanță când filistenii veniseră iar în Israel și-i forțaseră pe evrei să se ascundă până ce ei le jefuiau casele și câmpurile, Ionatan, fiul lui Saul s-a dovedit, așa cum avea să fie mai târziu David …

I. Un om de inițiativă. Împăratul Saul, tatăl lui Ionatan, împreună cu toată armata lui Israel se resemnaseră. Filistenii erau ca un nor de lăcuste venit peste țară și nu te pui cu un nor de lăcuste. Nu ai nici o șansă! Astfel de invazii dinspre zilele de recoltă de toamna deveniseră o pacoste periodică. Trebuiau doar să se ascundă până la plecarea jefuitorilor, așa cum așteptau și când veneau teribilele nori de lăcuste,

Se cuvine să spunem aici că oamenii se împart în „analiști“ și „întreprinzători“. Primii se pricep să explice, iar cei din urmă știu să facă. Cei dintâi sunt pasivi, cei întreprinzători duc omenirea înainte. De fapt, am putea să-i împărțim pe oameni nu în două, ci în trei categorii:

a. O majortate inertă care nu înțelege nimic, asemenea unei turme de oi.

b. O minoritate care gândește, analizează și știe cam ce ar trebui făcut

c. O minimă minoritate care conduce.

Altfel zis, există o majoritate care nu înțeleg lucrurile, o minoritate care înțeleg lucrurile și o și mai mică minoritate care fac lucrurile să se întâmple. Cei de la urmă sunt cei care conduc lumea. Cei pasivi spun: „Să ne sfătuim ce-i de făcut“. Cei activi spun: „Am făcut, am terminat“. Pasivii spun: „Știm unde ar trebui să mergem“. Cei activi spun: „Tocmai m-am întors de acolo!“

II. O a doua caracteristică a lui Ionatan a fost că n-a pornit de capul lui, ci s-a sfătuit cu cel de lângă el. (1 Samuel 14:1, 6-7). Eu cred că acesta este motivul pentru care și Isus Christos și-a trimis ucenicii „doi câte doi“. Nu tot ce ne trece prin cap este rezonabil sau realizabil. Este strict necesar să avem fiecare câte un „duhovnic“, un om de suflet cu care să ne sfătuim.

III. Și atunci însă, dincolo de sfaturile și reacțiile oamenilor, un om înțelept știe să meargă și la Domnul. Așa a făcut și Ionatan. Vai de cine nu-L implică pe Dumnezeu în planurile lui (Iacov 4:13-17). Ionatan cere un semn de la Domnul pentru ca să știe dacă ceea ce vrea să facă este sub providența divină (1 Samuel 14:8-10).

Când are asigurarea că Dumnezeu este de partea lui, Ionatan merge înainte ca un viteaz, conștient că este nemuritor în această luptă.

De ce ne dă Biblia acest episod din viața lui Ionatan? Numai cine nu are ochi să vadă și cine n-are minte să înțeleagă nu pricepe că acest episod din viața lui Ionatan este tiparul după care se va ridica în Israel și David. Vitejia lui Ionatan este oglinda în care-l vedem apoi pe David apărând și luptând împotriva lui Goliat (1 Samuel 17). David vine în tabără atunci când împăratul Saul și toată oastea era pasivă și paralizată de frică. Vorbirea lui pare fraților lui o obrăznicie, dar ea are în spate experiențele anterioare ale lui David, umblarea lui practică cu Dumnezeu, vitejia lui din luptele cu fiarele care veneau să-i jefuiască turmele (1 Samuel 17:28). Chiar și Saul care a știut să „analizeze“ bine lipsa de șanse a plăpândului ciobănaș în fața uriașului luptător filistean, l-a refuzat inițial pe David (1 Samuel 17:33). Avântul tânărului David a biruit însă până la urmă pentru că, omenește, israeliții nu aveau nici o altă șansă, o altfel de șansă.

Când Dumnezeul lui David l-a doborât pe uriașul Goliat prin David, Biblia ne spune că „sufletul lui Ionatan s-a alipit de sufletul lui David“ și „Ionatan l-a iubit ca pe sufletul din el“ (1 Samuel 18:1). Nici nu se putea altfel! Cei ce se aseamănă se adună! Ionatan este ceea ce eu numesc „celălalt frate al lui David“. Pe unii ni-i dăruiesc părinții, dar pe alții ni-i dăruiește însuși Dumnezeu. Simbolic, Biblia ne spune că Ionatan a făcut câteva gesturi prin care l-a promovat pe David dintr-un necunoscut ciobănaș într-un frate al său de la curtea regală:

„În aceeaş zi, Saul a oprit pe David şi nu l-a lăsat să se întoarcă în casa tatălui său.  Ionatan a făcut legământ cu David, pentru că-l iubea ca pe sufletul lui. A scos mantaua pe care o purta, ca s-o dea lui David, şi i-a dat hainele sale, chiar sabia, arcul şi încingătoarea lui“ (1 Samuel 18:3-4).

Prietenia dintre Ionatan și David este una din cele mai luminoase pagini ale Bibliei. Se pot spune multe despre ea și putem învăța din ea multe lucruri practice și bune. Eu mă opresc însă aici pentru că scopul meu a fost să te zgândăresc puțin și să te întreb: tu ce fel de om ești în marea luptă pe care o duc copiii lui Dumnezeu? Ești între cei din majoritatea care nu înțelege nimic și nici nu o interesează să înțeleagă, preocupată cu capul jos doar să apuce mioritic următoarea îmbucătură de iarbă?

Sau poate că faci parte din minoritatea celor ce gândesc, analizează și înțeleg pasiv, savant și steril ceea ar fi bine de făcut? Ești ca cei care știu să scrie o carte de sfaturi pentru alții, dar sunt incapabili să-și asculte măcar unul din sfaturile pe care le dau altora?

Eu vă chem să vă găsiți frații viteji prin jur, oamenii aceia care fac ceva, atunci când ceilalți nu fac nimic.

Generație după generație, adunările creștine sunt pline de „nişte nori fără apă, mânaţi încoace şi încolo de vânturi, nişte pomi tomnatici fără rod, de două ori morţi, dezrădăcinaţi“ (Iuda 12). Vrei să fii și tu ca unul din ei?

Dumnezeu te așteaptă în via Lui și pe câmpul Lui de luptă. El are pregătite pentru tine isprăvi mari și grozave fapte de vitejie. Oamenii din jur au nevoie de inițiativele tale. Situațiile de criză nu se rezolvă decât prin oameni de inițiativă. Tu însuți ai nevoie să asculți chemarea Domnului și să mergi în lume în Numele Lui. Curtea împărătească a cerului așteaptă să te îmbraci cu armura duhovnicească și să biruiești „în Numele Domnului“. Mare va fi răsplata ta cerească! Frumos va fi caracterul tău și lăuntrul tău va înflori spre roade de care au nevoie toți cei din jur. Acesta a fost apelul trimis de Pavel prin Timotei tuturor credincioșilor.

„Adevărat este cuvântul acesta, şi vreau să spui apăsat aceste lucruri, pentru ca cei ce au crezut în Dumnezeu să caute să fie cei dintâi în fapte bune. Iată ce este bine şi de folos pentru oameni!“ (Tit 3:8).

Pavel, un anonim din prăfuita Palestină a ajuns prin toată lumea de atunci la Roma și a schimbat mersul istoriei. Timotei, un tinerel timid și bolnăvicios, un om introvert predispus la singurătate și melancolie, a fost dinamizat prin Pavel să fie un erou al credinței din primul secol. Cine știe ce vrea și poate să facă Dumnezeul cel Atotputernic prin tine?!

Richard Wurmbrand a scris: „Cel ce face o faptă bună pentru cineva este mai folositor decât cel care știe să tălmăcească Daniel și Apocalipsa!“