Explicații la Biblie

Vă invit să vizitați și celelalte bloguri, care-l completează pe acesta. Lista lor este în Blogroll.

Cap. I – Ce înseamnă să fi „un om după inima lui Dumnezeu“?

Lecția practică: Acceptă locul doi! Este singurul liber în univers!

Întrebarea ne interesează pentru că fiecare dintre noi năzuim să se poată spune așa ceva și despre noi. Și noi vrem să fim „după inima Domnului“. Interesant, în toată Biblia, în afară de David nu ni se spune despre nici un alt om că ar fi meritat această distincție. Cum trebuie să fie cineva ca să semene cu David? Ce l-a făcut pe omul acesta să poată purta un astfel de nume?

Răspunsul ni-l dă Biblia prin contrastul dintre Saul și David. Înțelegem mult mai ușor o idee atunci când este ilustrată de o întâmplare sau de o persoană. Calitatea de a fi „un om după inima lui Dumnezeu“ este scoasă în relief de ceea ce a fost și a făcut Saul în contrast cu ceea ce a fost și a făcut David. Puși unul lângă altul, Saul este un împărat „lepădat de Dumnezeu“, iar David este un împărat „după inima lui Dumnezeu“.

Saul – Un vlăstar frumos cu o creștere urâtă

Un artist a pictat cele două jumătăți ale vieții lui Saul într-un singur portret. Iată-le:

Lucrurile care put trebuie aruncate afară. În adâncimile decăderii, Saul s-a semețit și a început să-și dedice statui, ca mai toți dictatorii de mai târziu:

„Îmi pare rău că am pus pe Saul împărat, căci se abate de la Mine şi nu păzeşte cuvintele Mele”. Samuel s-a mâhnit şi toată noaptea a strigat către Domnul. S-a sculat dis-de-dimineaţă ca să se ducă înaintea lui Saul. Şi au venit şi i-au spus: „Saul s-a dus la Carmel şi iată că şi-a înălţat un semn de biruinţă, apoi s-a întors şi, trecând mai departe, s-a pogorât la Ghilgal” (1 Samuel 15:11-12). 

Este evident că pentru a ajunge să fie „lepădat de Dumnezeu“ Saul a trebuit să nu mai fie un om după inima lui Dumnezeu. Dar asta nu s-a întâmplat de la început și nici „dintr-o dată“ … Haideți să ne aducem aminte împreună cum s-au petrecut lucrurile.

Când evreii au cerut un împărat, Dumnezeu li l-a dat pe Saul. Omul acesta a avut harul de a fi „alesul Domnului“ pentru cea mai importantă poziție în țară. Biblia ne spune nu numai că era un bărbat impozant ca statură, ci și că a fost la început un tânăr de mare caracter.

Saul a avut un început promițător. Nu orice corabie care pleacă bine din port rezistă furtunilor și evită naufragiile.

Samuel își începe cronica despre Saul cu episodul pierderii măgărițelor tatălui său. Nu despre măgărițe vrea să ne vorbească Samuel, ci despre Saul. La urma urmelor, măgărițele s-au găsit și nici nu se merita să ne fie scris despre ele. Samuel stăruiește însă asupra evenimentului pentru că vrea să ne spună ce caracter frumos a avut fiul lui Chiș. El ne spune că Saul a fost, în statură și caracter, unul din cei mai dotați oameni din Israel.

Saul a fost frumos la înfățișare:

„Era un om din Beniamin, numit Chis, fiul lui Abiel, fiul lui Ţeror, fiul lui Becorat, fiul lui Afiah, fiul unui Beniamit, un om tare şi voinic. El avea un fiu cu numele Saul, tânăr şi frumos, mai frumos decât oricare din copiii lui Israel. Şi-i întrecea pe toţi în înălţime dela umăr în sus“ (1 Samuel 9:1-2).

Saul a fost însă frumos și în caracter. Era un băiat ascultător de tatăl său:

„Măgăriţele lui Chis, tatăl lui Saul, s-au rătăcit; şi Chis a zis fiului său Saul: ,,Ia cu tine o slugă, scoală-te şi du-te de caută măgăriţele“ (1 Samuel 9:3).

Tatăl său n-a trebuit să-l roage de două ori, iar Saul n-a ezitat, nu s-a plâns, nu i-a sugerat tatălui său să trimită două slugi (că doar de-aia avem slugi, nu!) după măgărițe, că el este ditamai fiu în casa lor! O frază scurtă a fost de ajuns. Ascultarea imediată a lui Saul este o pildă pentru toți copiii din toate timpurile.

Saul era însă nu numai ascultător, ci și iubitor. El se identifică nu numai cu dorințele tatălui său, ci și cu sentimentele din inima lui, urmărind să nu-l supere cu nimic:

„Saul a trecut prin muntele lui Efraim, şi a străbătut ţara Şalişa, fără să le găsească; au trecut prin ţara Şaalim, şi nu erau acolo; au străbătut ţara lui Beniamin, şi nu le-au găsit. Ajunseseră în ţara Ţuf, când Saul a zis slugii care îl însoţea: ,,Haide să ne întoarcem, ca nu cumva tatăl meu, lăsând măgăriţele, să fie îngrijorat de noi“ (1 Samuel 9:4-5).

saulsdonkeysearch

Saul este destul de smerit ca să asculte de părerea unei slugi, dar și suficient de evlavios ca să știe că nu se poate apropia oricum de un om al lui Dumnezeu:

„Sluga i-a zis: ,,Iată că în cetatea aceasta este un om al lui Dumnezeu, un om cu vază; tot ce spune el, nu se poate să nu se întâmple. Haidem la el dar; poate că ne va arăta drumul pe care trebuie să apucăm.“ Saul a zis slugii sale: ,,Dar dacă mergem acolo, ce să aducem omului lui Dumnezeu? Căci nu mai avem merinde în saci şi n-avem nici un dar de adus omului lui Dumnezeu. Ce avem?“ Sluga a luat din nou cuvântul, şi a zis lui Saul: ,,Uite eu am la mine un sfert de siclu de argint; îl voi da omului lui Dumnezeu, şi ne va arăta drumul.“ – Odinioară în Israel, când se ducea cineva să întrebe pe Dumnezeu, zicea: ,,Haidem, să mergem la văzător!“ Căci acela care se numeşte azi proroc, se numea odinioară văzător. –  Saul a zis slugii: ,,Ai dreptate; haidem să mergem!“ Şi s-au dus în cetatea unde era omul lui Dumnezeu (1 Samuel 9:6-10)“.

Samuel introduce aici un mic eveniment ca să arate că, deși era frumos și ar fi putut să fie atras în relațiile cu fetele, care erau probabil moarte după el, Saul a fost un tip serios:

„Pe când se suiau ei spre cetate, au întâlnit nişte fete cari ieşiseră să scoată apă; şi le-au zis: ,,Aici este văzătorul?“  Ele le-au răspuns: ,,Da, iacă-l înaintea ta; dar du-te repede, astăzi a venit în cetate, pentru că poporul aduce jertfă pe înălţime. Când veţi intra în cetate, îl veţi găsi înainte ca să se suie la locul înalt să mănânce; căci poporul nu mănâncă până nu vine el, fiindcă el trebuie să binecuvinteze jertfa; după aceea, mănâncă şi cei poftiţi. Suiţi-vă dar, căci acum îl veţi găsi.“  Şi s-au suit în cetate“ (1 Samuel 9:11-14a).

Alți băieți ar fi uitat de văzător când ar fi văzut fetele și nu s-ar mai fi preocupat de măgărițe. Nu însă Saul! Deși putea trece ușor peste amănuntul acesta, Samuel ține neapărat să-l noteze. Este o „tușă“ importantă în portretul pe care îl pictează.

Ultima trăsătură de caracter pe care ține să o sublinieze Samuel la Saul, ca o pregătire a contrastului despre care va vorbi mai târziu, este modestia. Iată cum a reacționat el la aflarea veștii comunicate de Dumnezeu prin Samuel:

„Saul a răspuns: ,,Oare nu sunt eu Beniamit, din una din cele mai mici seminţii ale lui Israel? Şi familia mea nu este cea mai mică dintre toate familiile din seminţia lui Beniamin? Pentru ce dar îmi vorbeşti astfel?“ (1 Samuel 9:21).

Un tânăr frumos la chip, ascultător, iubitor de părinți, smerit, evlavios și modest! Care tată nu și-ar fi dorit un astfel de fiu în Israel? Care fată nu și-ar fi dorit un astfel de soț? Cu toate acestea, Samuel ne spune că Dumnezeu a privit spre Saul ca spre ceva ce trebuia schimbat în bine. Dumnezeu nu se uită ca oamenii, la înfățișare și la lucrurile care izbesc privirea, ci se uită la inimă. Ca să intre în slujba Domnului, Saul avea nevoie de o inimă „nouă“, pe care numai Dumnezeu i-o putea da:

„Duhul Domnului va veni peste tine, vei proroci cu ei, şi vei fi prefăcut într-alt om. …  De îndată ce Saul a întors spatele ca să se despartă de Samuel, Dumnezeu i-a dat o altă inimă, … “ (1 Samuel 10:5-6; 9-12).

Oare ce vrea să ne spună „pedagogul“ Samuel prin aceasta? Succesiunea de evenimente din viața lui Saul ne arată că omul are în firea pământească și lucruri frumoase. Suntem făcuți după „chipul și asemănarea lui Dumnezeu“ și păstrăm încă lucruri frumoase în caracterul nostru, puse acolo de Dumnezeu. Chiar și oamenii fără Dumnezeu pot fi oameni „de caracter“. N-ați auzit spunându-se despre cineva că: „Este mai bun ca zece pocăiți“ ?  Multe fete naive și mulți părinți ușuratici s-au luat după această frumusețe de suprafață și au plătit amarnic mai târziu.

Dumnezeu nu se încrede în frumusețea naturală. Firea pământească nu poate fi îmbunătățită, ci doar răstignită. Când a înflorit în toată urâciunea ei în Saul, firea pământească l-a desfigurat complet, făcându-l un om mândru, un om obraznic, un om nerespectuos față de Dumnezeu, neascultător față de voia Domnului, un om ucigaș, un om idolatru chinuit de un duh rău și, în final, l-a făcut să se sinucidă.

Concluzia sugerată de Samuel este că Dumnezeu vrea să ne dăruiască o natură dumnezeiască prin lucrarea Duhului Sfânt: „Vei fi prefăcut într-un alt om“ (10:6); „Dumnezeu i-a dat o altă inimă“ (10:9). Carnea și sângele nu pot moșteni Împărăția lui Dumnezeu și nu pot face nimic pentru ea.

1_samuel_10_1_-_the_anointing_of_saul

Este surprinzător că Saul nu-l cunoștea deja pe Samuel, având în vedere faima și activitatea acestuia. Samuel îl cunoștea însă foarte bine pe Saul. Dumnezeu avusese grijă de lucrul acesta:

„Tocmai când intrau pe poarta cetăţii, au fost întâlniţi de Samuel, care ieşea să se suie pe înălţime. Dar, cu ozi mai înainte de venirea lui Saul, Domnul înştiinţase pe Samuel, şi-i zisese: ,,Mâine, la ceasul acesta, îţi voi trimete un om din ţara lui Beniamin, şi să-l ungi drept căpetenie a poporului Meu Israel. El va scăpa poporul Meu din mâna Filistenilor; căci am căutat cu îndurare spre poporul Meu, pentru că strigătul lui a ajuns până la Mine.“

Când a zărit Samuel pe Saul, Domnul i-a zis: ,,Iată omul, despre care ţi-am vorbit; el va domni peste poporul Meu.“  Saul s-a apropiat de Samuel la mijlocul porţii, şi a zis: ,,Arată-mi, te rog, unde este casa văzătorului.“

Samuel a răspuns lui Saul: ,,Eu sunt văzătorul. Suie-te înaintea mea pe înălţime, şi veţi mânca astăzi cu mine. Mâine te voi lăsa să pleci, şi-ţi voi spune tot ce se petrece în inima ta. Nu te nelinişti de măgăriţele pe cari le-ai pierdut acum trei zile, căci s-au găsit. Şi pentru cine este păstrat tot ce este mai de preţ în Israel? Oare nu pentru tine şi pentru toată casa tatălui tău?”

Saul a răspuns: ,,Oare nu sunt eu Beniamit, din una din cele mai mici seminţii ale lui Israel? Şi familia mea nu este cea mai mică dintre toate familiile din seminţia lui Beniamin? Pentru ce dar îmi vorbeşti astfel?“

Samuel a luat pe Saul şi pe sluga lui, i-a vârât în odaia de mâncare, le-a dat locul cel dintâi între cei poftiţi, cari erau aproape treizeci de inşi. Samuel a zis bucătarului: ,,Adu porţia pe care ţi-am dat-o, când ţi-am zis: „Pune-o deoparte.“ Bucătarul a dat spata şi ce era pe ea, şi a pus-o înaintea lui Saul. Şi Samuel a zis: ,,Iată ce a fost păstrat, pune-o înainte, şi mănâncă, fiindcă pentru tine s-a păstrat când am poftit poporul.“

Astfel Saul a mâncat cu Samuel în ziua aceea. S-au pogorât apoi de pe înălţime în cetate, şi Samuel a stat de vorbă cu Saul pe acoperişul casei. Apoi s-au sculat disdedimineaţă; şi în revărsatul zorilor, Samuel a chemat pe Saul de pe acoperiş, şi a zis: ,,Scoală-te, şi te voi însoţi“. Saul s-a sculat, şi au ieşit amândoi, el şi Samuel. Când s-au pogorât la marginea cetăţii, Samuel a zis lui Saul: ,,Spune slugii tale să treacă înaintea noastră“. Şi sluga a trecut înainte. ,,Opreşte-te acum“, a zis iarăş Samuel, ,,şi-ţi voi face cunoscut cuvântul lui Dumnezeu“ (1 Sam. 9:14-27).

Oare despre ce a stat de vorbă în noaptea aceea Samuel cu Saul? Câteva din micile amănunte, descifrate corect, ne pot da câteva indicii.

În primul rând, Samuel l-a anunțat pe Saul că-l așteaptă o viață de cinste și privilegii:

„Şi pentru cine este păstrat tot ce este mai de preţ în Israel? Oare nu pentru tine şi pentru toată casa tatălui tău?“

„Samuel a luat pe Saul şi pe sluga lui, …, le-a dat locul cel dintâi între cei poftiţi, cari erau aproape treizeci de inşi.  Samuel a zis bucătarului: ,,Adu porţia pe care ţi-am dat-o, când ţi-am zis: „Pune-o deoparte.“ Bucătarul a dat spata şi ce era pe ea, şi a pus-o înaintea lui Saul. Şi Samuel a zis: ,,Iată ce a fost păstrat, pune-o înainte, şi mănâncă, fiindcă pentru tine s-a păstrat când am poftit poporul.“

„ … Samuel a chemat pe Saul de pe acoperiş …“

În noaptea aceea, Samuel a luat patul de jos, dându-i lui Saul cinstea de a dormi pe acoperiș, la răcoare.

În al doilea rând, Samuel l-a asigurat pe Saul că este cu ochii pe el, că îl cunoaște pe dinăuntru și pe dinafară:

„Mâine te voi lăsa să pleci, şi-ţi voi spune tot ce se petrece în inima ta.“

În al treilea rând, Samuel i-a atras atenția lui Saul că Dumnezeu îi poate rezolva problemele („măgărițele au fost găsite“), dar că trebuie să rămână într-o viață de ascultare sub autoritatea divină („mâine te voi lăsa să pleci“).

Teste pentru tron: proba focului!

Promisiunile lui Dumnezeu sunt mari, dar multe din binecuvântările Lui sunt condiționale. Ele nu ne sunt date decât în urma unei ascultări depline! Nu oricine poate fi reprezentantul lui Dumnezeu pe tronul lui Israel.

Puterea corupe, iar puterea absolută poate corupe în chip absolut! Samuel l-a anunțat pe Saul că va fi „căpetenie a poporului“ (1 Samuel 9:16) și „căpetenia moștenirii Lui“ (1 Samuel 10:1).

Ca împărat, Saul prezenta un mare pericol,atât pentru Dumnezeu cât și pentru popor. Pericolul pentru Dumnezeu era, că un „reprezentant vizibil“ al teocrației, putea prăbuși oricând națiunea într-o monarhie obișnuită, căci factorul uman uzurpă autoritatea și cinstea ce I se cuvine lui Dumnezeu. În al doilea rând, poporul Israel, nu fusese destinat să fie „asemenea tuturor celorlalte Neamuri“ de sub soare. Israelul trebuia să trăiască la intersecția dintre văzut și nevăzut, divin și uman totodată. Lor le fuseseră încredințate nu numai „oracolele lui Dumnezeu“, ci și cinstea de a fi instrumentul prin care Dumnezeu să se facă vizibil și cunoscut celorlalte Neamuri.

Ca să fie confirmat pe vecie pe tronul de la Ierusalim, Dumnezeu îi dă lui Saul trei semne și un test. Dacă va trece prin ele biruitor, Dumnezeu îi va dărui pe veci împărăția. Dacă nu le va trece cu bine, împărăția va fi dată altuia. Posibilitatea aceasta, împreună cu modestia lui despre care am vorbit, este motivul pentru care el nu s-a grăbit să vorbească familiei lui despre perspectiva domniei peste Israel:

„Unchiul lui Saul a zis lui Saul şi slugii lui: ,,Unde v-aţi dus?“ Saul a răspuns: ,,Să căutăm măgăriţele; dar când am văzut că nu le găsim, ne-am dus la Samuel.“ Unchiul lui Saul a zis din nou: ,,Istoriseşte-mi dar ce v-a spus Samuel.“ Şi Saul a răspuns unchiului său: ,,Ne-a spus că măgăriţele s-au găsit.“ Şi nu i-a spus nimic despre împărăţia despre care vorbise Samuel.“ (1 Samuel 10:16).

Trei semne și un test. Trei semne și un teribil examen. Cine are ochi să vadă aceasta va desluși taine adânci și porți ferecate cu multe lacăte!

Care au fost cele trei semne și cu ce scop au fost date?

Cele trei semne au fost:

(1) Întâlnirea cu doi oameni la mormântul Rahelei, în hotarul lui Beniamin, Ei îi vor spune că măgărițele tatălui său au fost găsite și tatăl lui este îngrijorat acum de el (1 Sam. 10:2).

(2) Întâlnirea cu trei oameni la stejarul din Tabor: unul cu trei iezi, altul cu trei turte iar altul cu un burduf de vin. Oamenii vor fi binevoitori și-i vor da două pâini.

(3) Întâlnirea cu prorocii Domnului la Ghibea Elohim, care se pogorau de pe înălțimea pentru jertfe cu lăute, timpane, fluiere și cobze și prorocind. Cu ocazia aceea, Duhul Domnului va veni peste el și Saul va fi prefăcut într-alt om, și va proroci alături de ei (1 Sam. 10:5-7).

Care a fost testul la care avea să fie supus?

Saul trebuia să se pogoare înaintea lui Samuel la Ghilgal și trebuia să-l aștepte acolo timp de exact șapte zile ca să aducă împreună arderi de tot și jertfe de mulțumire (1 Samuel 10:8). Ghilgalul a fost primul loc în care și-au așezat tabăra evreii după ce au trecut Iordanul sub conducerea lui Iosua și a rămas un punct de referință pentru identitatea lui Israel:

„Poporul a ieşit din Iordan în ziua a zecea a lunii întâi, şi a tăbărât la Ghilgal, la marginea de răsărit a Ierihonului. Iosua a ridicat la Ghilgal cele douăsprezece pietre pe cari le luaseră din Iordan. El a zis copiilor lui Israel: ,,Când vor întreba copiii voştri într’o zi pe părinţii lor: „Ce însemnează pietrele acestea?“ să învăţaţi pe copiii voştri, şi să le spuneţi: „Israel a trecut Iordanul acesta pe uscat. Căci Domnul, Dumnezeul vostru, a secat înaintea voastră apele Iordanului până ce aţi trecut, după cum făcuse Domnul, Dumnezeul vostru, la Marea Roşie, pe care a secat -o înaintea noastră până am trecut, pentru ca toate popoarele pământului să ştie că mâna Domnului este puternică, şi să vă temeţi totdeauna de Domnul, Dumnezeul vostru“ (Iosua 4:19-24).

Localitatea nu exista înainte, ci și-a primit numele din cauza evenimentelor epocale pe care le-a trăit Israelul aici( tăierea împrejur, ridicarea ocării Egiptului, primele roade și încetarea manei)

„În vremea aceea, Domnul a zis lui Iosua: ,,Fă-ţi nişte cuţite de piatră, şi taie împrejur pe copiii lui Israel, a doua oară.“ Iosua şi-a făcut nişte cuţite de piatră şi a tăiat împrejur pe copiii lui Israel pe dealul Aralot.

Iată pricina pentru care i-a tăiat Iosua împrejur. Tot poporul ieşit din Egipt, bărbaţii, toţi oamenii de luptă muriseră în pustie, pe drum, după ieşirea lor din Egipt. Tot poporul acela ieşit din Egipt era tăiat împrejur; dar tot poporul născut în pustie, pe drum, după ieşirea din Egipt, nu fusese tăiat împrejur. Căci copiii lui Israel umblaseră patruzeci de ani prin pustie până la nimicirea întregului neam de oameni de război cari ieşiseră din Egipt şi cari nu ascultaseră de glasul Domnului. Domnul le-a jurat că nu-i va lăsa să vadă ţara pe care jurase părinţilor lor că le-o va da, ţară în care curge lapte şi miere. În locul lor a ridicat pe copiii lor; şi Iosua i-a tăiat împrejur, căci erau netăiaţi împrejur, pentrucă nu-i tăiaseră împrejur pe drum.

După ce a isprăvit de tăiat împrejur pe tot poporul, au rămas pe loc în tabără până la vindecare. Domnul a zis lui Iosua: ,,Astăzi, am ridicat ocara Egiptului de deasupra voastră.“ Şi locului aceluia i-au pus numele Ghilgal (Prăvălire) până în ziua de azi. Copiii lui Israel au tăbărât la Ghilgal; şi au prăznuit Paştele în a patrusprezecea zi a lunii, spre seară, în câmpia Ierihonului. A doua zi de Paşte au mâncat din grâul ţării, azimi şi boabe prăjite; chiar în ziua aceea au mâncat. Mana a încetat a doua zi de Paşte, când au mâncat din grâul ţării. Copiii lui Israel n’au mai avut mană, ci au mâncat din roadele ţării Canaanului în anul acela. Pe când Iosua era lângă Ierihon, a ridicat ochii, şi s’a uitat. Şi iată un om stătea în picioare înaintea lui, cu sabia scoasă din teacă în mână. Iosua s’a dus spre el, şi i-a zis: ,,Eşti dintre ai noştri sau dintre vrăjmaşii noştri?“ El a răspuns: ,,Nu, ci Eu sunt Căpetenia oştirii Domnului, şi acum am venit.“ Iosua s’a aruncat cu faţa la pământ, s’a închinat, şi I-a zis: ,,Ce spune Domnul meu robului Său?“ Şi Căpetenia oştirii Domnului a zis lui Iosua: ,,Scoate-ţi încălţămintele din picioare, căci locul pe care stai este sfânt.“ Şi Iosua a făcut aşa“ (Iosua 5:2-15).

Mesajul transmis de Samuel lui Saul din partea lui Dumnezeu a fost simplu și clar: pentru promovarea și păstrarea în demnitatea de împărat al poporului ales, Saul va primi trei semne și un test. Iar locul acestui test va fi Ghilgal, baza de referință națională, locul în care Dumnezeu a dat poporului Său, demnitate, identitate și legalitate în Canaan.

Primele două semne trebuiau să-l convingă pe Saul că Dumnezeu este în control absolut, îți poate rezolva problemele și a pregătit și resursele care-i vor fi necesare pentru slujire.

Cel de al treilea semn, cel în care Saul a intrat temporar în lumea prorocilor, anunța că Dumnezeu are păstrate pentru Saul lucrări profetice, iluminări și descoperiri speciale, care-l vor pune alături de mari lideri spirituali ai poporului. (Neîmplinită în viața lui Saul, această promisiune avea să se materializeze deplin în psalmii profetici ai celui de al doilea împărat din Israel, David.)

Samuel se grăbește apoi să menționeze că semnele s-au împlinit imediat și întocmai:

„De îndată ce Saul a întors spatele ca să se despartă de Samuel, Dumnezeu i-a dat o altă inimă, şi toate semnele acestea s-au împlinit în aceeaş zi“ (1 Samuel 10:9).

Cu testul însă, a fost o cu totul altfel de problemă …

Pentru a vedea ce a fost cu el, trebuie să sărim la capitolul 13 al cronicii lui Samuel. Ni se spune că Saul și-a pus pe picioare o mică armată, iar pe ceilalți oameni din popor i-a trimis acasă (1 Sam. 13:2). Liniștea n-a durat mult, pentru că Ionatan a bătut tabăra locală a filistenilor care erau la Gheba și atunci toți filistenii au pornit cu război împotriva evreilor. Saul a decretat mobilizarea generală și „poporul s-a adunat la Ghilgal“ (1 Sam. 13:4).

Iată circumstanțele testului vestit de Samuel:

„Filistenii s-au strâns să lupte cu Israel. Aveau o mie de cară şi şase mii de călăreţi; şi poporul acesta era fără număr: ca nisipul de pe ţărmul mării. Au venit şi au tăbărât la Micmaş, la răsărit de Bet-Aven. Bărbaţii lui Israel s-au văzut la strâmtoare, căci erau strânşi de aproape şi s-au ascuns în peşteri, în stufişuri, în stânci, în turnuri şi în gropile pentru apă. Unii Evrei au trecut Iordanul, ca să se ducă în ţara lui Gad şi Galaad. Saul era tot la Ghilgal, şi tot poporul de lângă el tremura. A aşteptat șapte zile, după timpul hotărât de Samuel. Dar Samuel nu venea la Ghilgal, şi poporul se împrăştia de lângă Saul“ (1 Samuel 13:5-8).

Aici este testul! Cât va asculta Saul de porunca Domnului? Se va lăsa el mânat de popor și va ceda sub presiunea evenimentelor sau va ști, așa cum l-au învățat cele trei semne că Dumnezeu este într-un control absolut asupra oricărei situații și că totul se va desfășura conform planurilor Sale?

Observați cum crește tensiunea în jurul lui Saul: din ce în ce mai mulți oameni pleacă de lângă el. A trecut o zi, au trecut două, au trecut trei zile, au trecut patru, apoi cinci, șase, tensiunea era din ce în ce mai mare. Poporul tremura și toate privirile erau ațintite asupra lui. Ce va face? A venit și ziua a șaptea … și Samuel tot nu se arăta … „poporul se împrăștia de lângă Saul“. Și Saul n-a mai așteptat.

„Atunci Saul a zis: ,,Aduceţi-mi arderea de tot şi jertfele de mulţămire.” Şi a jertfit arderea de tot. Pe când sfârşea de adus arderea de tot, a venit Samuel,  … “ (1 Sam. 13:9-10).

Dacă ar mai fi așteptat, dacă ar mai fi putut aștepta doar câteva ore! Dar Saul n-a mai așteptat, s-a prăbușit sub presiunea momentului și..…a căzut la test!

„ … a venit Samuel, şi Saul i-a ieşit înainte să-i ureze de bine. Samuel a zis: ,,Ce-ai făcut?“ Saul a răspuns: ,,Când am văzut că poporul se împrăştie de lângă mine, că nu vii la timpul hotărât, şi că Filistenii sunt strânşi la Micmaş, mi-am zis: Filistenii se vor pogorî împotriva mea la Ghilgal, şi eu nu m-am rugat Domnului! Atunci am îndrăznit şi am adus arderea de tot.” Samuel a zis lui Saul: ,,Ai lucrat ca un nebun şi n-ai păzit porunca pe care ţi-o dăduse Domnul, Dumnezeul tău. Domnul ar fi întărit pe vecie domnia ta peste Israel;  dar acum, domnia ta nu va dăinui. Domnul Şi-a ales un om după inima Lui, şi Domnul l-a rânduit să fie căpetenia poporului Său, pentrucă n-ai păzit ce-ţi poruncise Domnul“ (1 Sam. 13:10-14).

A căzut la test doar pentru că n-a putut avea încredere în Dumnezeu … câteva ore! A putut aștepta șase zile, dar n-a mai putut aștepta câteva ore.

Există în text un amănunt simbolic pe care nu mulți îl văd. Mie mi l-a arătat Lawrence O. Richards, în cartea sa „The Bible Reader’s Companion“:

„Apoi Samuel s-a sculat, şi s-a suit din Ghilgal la Ghibea lui Beniamin. Saul a făcut numărătoarea poporului care se afla cu el: erau aproape şase sute de oameni“ (1 Sam. 13:5).

De ce ține Samuel neapărat să ne spună că alături de Saul se aflau șase sute de oameni? Pentru că erau exact de două ori mai mult decât oamenii cu care Ghedeon a obținut extraordinara sa biruință! Care a fost diferența? Ghedeon a avut credință, fragilă cum a fost ea, dar întărită de o foarte bună … ascultare!

Din păcate, Saul „a avut rău de înălțime“ și n-a rămas smerit în poziția în care l-a promovat Dumnezeu. Pentru a ne arăta acest lucru, Samuel relatează pe larg în capitolul 14 un episod în care Saul este depășit nu numai de împrejurări, ci și de fiul său, Ionatan. Curajul și credința lui Ionatan este pusă în contrast cu neliniștea panicată a tatălui său.

Mai întâi, Samuel relatează vitejia sfântă a lui Ionatan:

„Vino, şi să pătrundem până la straja acestor netăiaţi împrejur. Poate că Domnul va lucra pentru noi, căci nimic nu împiedecă pe Domnul să dea izbăvire printr-un mic număr ca şi printr-un mare număr“ (1 Sam. 14:6).

„Şi Ionatan s-a suit ajutându-se cu mâinile şi picioarele, şi cel ce-i ducea armele a mers după el. Filistenii au căzut înaintea lui Ionatan, şi cel ce-i ducea armele arunca moartea în urma lui. În această întâie înfrângere, Ionatan şi cel ce-i ducea armele au ucis douăzeci de oameni, pe întindere de aproape o jumătate de pogon de pământ. A intrat groaza în tabără, în ţară şi în tot poporul; straja şi chiar şi prădătorii s-au spăimântat; ţara s-a îngrozit. Era groaza… lui Dumnezeu“ (1 Sam. 14:6,13-15).

Speriat de relatarea celor care-i văzuseră fugind pe filistenii, Saul vrea, așa cum se cuvine, să stea de vorbă cu Dumnezeu:

„Şi Saul a zis lui Ahia: ,,Adu încoace chivotul lui Dumnezeu!“ – Căci pe vremea aceea chivotul lui Dumnezeu era cu copiii lui Israel. – Pe când vorbea Saul cu preotul zarva în tabăra Filistenilor se făcea tot mai mare; şi Saul a zis preotului: ,,Trage-ţi mâna!“ (1 Sam. 14:18-19).

Acest „Trage-ți mâna!“ a fost echivalentul unui: „Destul! N-avem acum timp pentru asta! Mergem să vedem cu ochii noștri“. Incidentul este o altă dovadă că Saul devenise arogant în relația cu Dumnezeu..

„Apoi Saul şi tot poporul care era cu el s-au strâns, şi au înaintat până la locul luptei; şi Filistenii au întors sabia, unii împotriva altora, şi învălmăşala era nespus de mare. Evreii cari erau mai dinainte la Filisteni, şi cari se suiseră cu ei în tabără de pe unde erau împrăştiaţi, s-au unit cu Israeliţii cari erau cu Saul şi Ionatan. Toţi bărbaţii lui Israel cari se ascunseseră în muntele lui Efraim, aflând că Filistenii fugeau, au început să-i urmărească şi ei în bătaie. Domnul a izbăvit pe Israel în ziua aceea, şi lupta s-a întins până dincolo de Bet-Aven“ (1 Sam. 14:20-23).

Mai târziu, când Saul vrea iar să stea de vorbă cu Dumnezeu, rezultatul este clar, Dumnezeu era supărat:

„Şi Saul a întrebat pe Dumnezeu: ,,Să mă pogor după Filisteni? Îi vei da în mâinile lui Israel?“ Dar în clipa aceea nu i-a dat nici un răspuns“ (1 Sam. 14:37).

Îngâmfarea, pripeala și spiritul de independență vinovată ale lui Saul față de Dumnezeu era cât pe ce să-l coste pe Ionatan viața! Dacă nu era poporul, Saul ar fi fost în stare și de așa ceva:

„Saul a zis lui Ionatan: ,,Spune-mi ce-ai făcut?“ Ionatan i-a spus şi a zis: ,,Am gustat puţină miere, cu vârful toiagului pe care-l aveam în mână: iată-mă, voi muri.“ Şi Saul a zis: ,,Dumnezeu să Se poarte cu toată asprimea faţă de mine, dacă nu vei muri, Ionatane!“ Poporul a zis lui Saul: ,,Ce! Să moară Ionatan, el, care a făcut această mare izbăvire în Israel? Niciodată! Viu este Domnul, că un păr din capul lui nu va cădea la pământ, căci cu Dumnezeu a lucrat el în ziua aceasta.“ Astfel poporul a scăpat pe Ionatan de la moarte“ (1 Sam. 14:43-45).

Repetarea testului

Limitele ascultării lui Saul au mai fost testate încă odată de Dumnezeu. A fost un fel de corigență cu reexaminare în sesiunea de toamnă. Samuel a fost trimis de Dumnezeu cu încă un mesaj:

„Samuel a zis lui Saul: ,,Pe mine m-a trimes Domnul să te ung împărat peste poporul Lui, peste Israel: Ascultă dar ce zice Domnul. Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: „Mi-aduc aminte de ceeace a făcut Amalec lui Israel, când i-a astupat drumul la ieşirea lui din Egipt. Du-te acum, bate pe Amalec, şi nimiceşte cu desăvârşire tot ce-i al lui; să nu-i cruţi, şi să omori bărbaţii şi femeile, copiii şi pruncii, cămilele şi măgarii, boii şi oile“ (1 Sam. 15:1-3).

Va asculta Saul de data aceasta? Vai, nu!

„Domnul a vorbit lui Samuel, şi i-a zis: ,,Îmi pare rău că am pus pe Saul împărat, căci se abate de la Mine şi nu păzeşte cuvintele Mele“. Samuel s-a mâhnit, şi toată noaptea a strigat către Domnul. S-a sculat dis de dimineaţă, ca să se ducă înaintea lui Saul.

Saul părăsise cultul lui Iehova și era îmbătat de cultul propriei personalități. Așa cum am mai spus, puterea corupe și Saul era deja foarte corupt:

„Şi au venit şi i-au spus: ,,Saul s-a dus la Carmel, şi iată că şi-a înălţat un semn de biruinţă, apoi s-a întors, şi, trecând mai departe, s-a pogorât la Ghilgal”.

În loc să ridice un altar Domnului, Saul, asemenea orgolioșilor din toate timpurile, a vrut să intre în istorie și și-a ridicat un monument pentru el însuși. De acum înainte, Saul va fi beat de putere, căutând mereu să se arate impunător celor din jur. Biblia subliniază lucrul acesta printr-un amănunt mic, dar plin de simbolisme:

Lepădat de Domnul, de la domnie, pentru neascultare, Saul nu s-a mai putut sprijini pe Dumnezeu, dar a ales să se sprijine pe o … suliță.

Pretutindeni pe unde mergea și întotdeauna, fie că era relaxat la umbra unui copac din curte, fie că era așezat la masa de seară, Saul purta mereu cu el nelipsita lui ,,suliță“  (1 Sam. 18:10-11; 19:9-10; 20:33; 22:6; 26:7-12). Într-o vreme în care în tot Israelul nu existau decât două săbii de fier, a lui Saul și a lui Ionatan, obsesia purtării unei sulițe ni-l arată pe Saul în toată caraghioșenia lui de impostor. Știindu-se  vinovat înaintea lui Dumnezeu, Saul a vrut să salveze aparențele, agățându-se de sulița lui ca de un simbol al autorității depline. Până și ultima scenă dinaintea morții lui l-a găsit pe Saul tot împreună cu celebra lui suliță:

,,Şi tânărul care-i aducea aceste veşti a răspuns: „Am venit din întâmplare pe muntele Ghilboa şi Saul stătea rezemat în suliţa lui, şi carele şi călăreţii erau aproape să-l ajungă“ (2 Sam. 1:6).

Spre deosebire de Saul, când vorbește despre David, textul ni-l descrie sau cu o praștie în mână sau cu un toiag sau cu o … harfă.

Îmbătat de victoria asupra amaleciților, dar vinovat de neascultarea deplină de porunca lui Dumnezeu, Saul a dat ochii cu Samuel, ultimul om pe care ar fi dorit atunci să-l întâlnească. În zadar a căutat el să mintă ca să salveze aparențele:

„Samuel s-a dus la Saul, şi Saul i-a zis: ,,Fii binecuvântat de Domnul! Am păzit cuvântul Domnului” (1 Sam. 15:13).

Orbul Saul! Uitase că stă de vorbă cu „văzătorul“ care știa totul. Urechile lui Samuel erau la datorie și auziseră behăitul oilor. Glasul lui sună limpede și clar. Mâinile lui sunt gata să împlinească porunca divină.

Samuel a zis: ,,Ce înseamnă behăitul acesta de oi care ajunge la urechile mele, şi mugetul acesta de boi pe care-l aud?”

Saul a răspuns: ,,Le-au adus dela Amaleciţi, pentru că poporul a cruţat oile cele mai bune şi boii cei mai buni, ca să-i jertfească Domnului, Dumnezeului tău; iar pe celelate, le-am nimicit cu desăvârşire”.

Samuel a zis lui Saul: ,,Stai, şi-ţi voi spune ce mi-a zis Domnul astă-noapte”. Şi Saul i-a zis: ,,Vorbeşte”.  Samuel a zis: ,,Când erai mic în ochii tăi, n-ai ajuns tu căpetenia seminţiilor lui Israel, şi nu te-a uns Domnul ca să fii împărat peste Israel? Domnul te trimisese, zicând: „Du-te, şi nimiceşte cu desăvârşire pe păcătoşii aceia, pe Amaleciţi; războieşte-te cu ei până îi vei nimici.“ Pentruce n-ai ascultat glasul Domnului? Pentruce te-ai aruncat asupra prăzii, şi ai făcut ce este rău înaintea Domnului?”

Saul a răspuns lui Samuel: ,,Am ascultat glasul Domnului, şi m-am dus în calea pe care mă trimetea Domnul. Am adus pe Agag, împăratul lui Amalec, şi am nimicit cu desăvârşire pe Amaleciţi; dar poporul a luat din pradă oi şi boi, ca pârgă din ceea ce trebuia nimicit cu desăvârşire, ca să le jertfească Domnului, Dumnezeului tău, la Ghilgal”.  Samuel a zis: ,,Îi plac Domnului mai mult arderile de tot şi jertfele decât ascultarea de glasul Domnului? Ascultarea face mai mult decât jertfele, şi păzirea cuvântului Său face mai mult decât grăsimea berbecilor. Căci neascultarea este tot atât de vinovată ca ghicirea, şi împotrivirea nu este mai puţin vinovată decât închinarea la idoli şi terafimii. Fiindcă ai lepădat cuvântul Domnului, te leapădă şi El ca împărat“ (1 Sam. 15:10-23).

Saul s-a descalificat ca reprezentat al lui Dumnezeu printre evrei. Pripeala lui și spiritul independent l-au făcut să se creadă deasupra poruncilor divine. Un astfel de om trebuia lepădat pentru că el era un pericol pentru împărăție și împărăția era un pericol prea mare pentru el. Puterea corupe și Saul fusese deja corupt până la măduvă.

O ascultare parțială este tot o neascultare. Mintea lui Saul era însă deja pervertită, sensibilitatea lui spirituală era tocită. Nu-i mai rămăsese decât o mască mincinoasă de ,,om aflat în slujba lui Dumnezeu“. Nici o înșelare nu este mai tragică decât înșelarea de sine. Încercând să-l mintă pe Samuel, Saul nu reușea decât să se mintă pe sine. Prins asupra faptului, Saul a încercat mai întâi o pocăință de formă care să salveze aparențele. Era clar că el nu se mai raporta corect nici la popor și nici la Dumnezeu. Asemenea prefăcuților dintotdeauna care nu vor să se pocăiască, Saul s-a grăbit să dea vina pe alții, pe „popor“:

„Atunci Saul a zis lui Samuel: ,,Am păcătuit, căci am călcat porunca Domnului, şi n-am ascultat cuvintele tale; mă temeam de popor, şi i-am ascultat glasul. Acum, te rog, iartă-mi păcatul, întoarce-te cu mine, ca să mă închin până la pământ înaintea Domnului.”

Samuel a zis lui Saul: ,,Nu mă voi întoarce cu tine: fiindcă ai lepădat cuvântul Domnului, şi Domnul te leapădă, ca să nu mai fii împărat peste Israel”. Şi pe când se întorcea Samuel să plece, Saul l-a apucat de pulpana hainei, şi s-a rupt.

Samuel i-a zis: ,,Domnul rupe astăzi domnia lui Israel deasupra ta, şi o dă altuia mai bun decât tine. Cel ce este tăria lui Israel nu minte şi nu Se căieşte, căci nu este un om ca să-I pară rău“ (1 Sam. 15:24-29).

Nici măcar această explicație clară și răspicată nu-l mai atinge pe Saul la inimă. Se împietrise față de Dumnezeu; se înstrăinase. Observați-l cum vorbește de „Dumnezeul lui Samuel“:

„Saul a zis iarăş: ,,Am păcătuit! Acum, te rog, cinsteşte-mă în faţa bătrânilor poporului meu, şi în faţa lui Israel; întoarce-te cu mine, ca să mă închin înaintea Domnului, Dumnezeului tău“ (1 Sam. 15:30).

Iarași și iarăși, Saul se înstrăinează de Domnul, preferând să-L numească: „Dumnezeul tău“. Samuel l-a ascultat, nu însă fără să-i arate unde nu-și dusese până la capăt ascultarea:

„Samuel s-a întors şi a mers după Saul, şi Saul s-a închinat înaintea Domnului.  Apoi Samuel a zis: ,,Adu-mi pe Agag, împăratul lui Amalec.“ Şi Agag a înaintat vesel spre el, căci zicea: ,,Negreşit, a trecut amărăciunea morţii!“ Samuel a zis: ,,După cum sabia ta a lăsat femei fără copii, tot aşa şi mama ta va fi lăsată fără copii între femei.“ Şi Samuel a tăiat pe Agag în bucăţi înaintea Domnului, la Ghilgal. Samuel a plecat la Rama, şi Saul s-a suit acasă la Ghibea lui Saul“ (1 Sam. 15:31-34).

Soarta lui Saul, primul împărat al Israelului fusese pecetluită. Dumnezeu îi dăduse trei semne și un test, repetat apoi cu porunca de a-i nimici pe amaleciți, ca să fie o dovadă pentru toți. Saul a căzut la examen. Un împărat care nu ascultă este un blestem pentru un popor înclinat și așa spre neascultare. Aici s-au încheiat întâlnirile dintre Samuel și Saul:

„Samuel nu s-a mai dus să vadă pe Saul până în ziua morţii sale. Dar Samuel plângea pe Saul, pentrucă Domnul Se căise că pusese pe Saul împărat peste Israel“ (1 Sam. 15:35).

Din cauza păcatelor sale, Saul a pierdut mai întâi dreptul la o dinastie (1 Samuel 13:11-14), apoi împărăția (1 Samuel 15:24-31) și în final, coroana de pe cap (2 Samuel 1:1-10).

Pe fondul tragic al decăderii și lepădării lui Saul, să aruncăm acum împreună o privire spre David, „omul după inima lui Dumnezeu“.

David – un lăstar disprețuit cu o creștere frumoasă

Disponibilitatea de a fi numărul doi este caracteristica tuturor oamenilor lui Dumnezeu din istorie. Dacă puteți înțelege, ea este proba la care a căzut primul om, Adam, în rai și proba pe care trebuie să o treacă acum fiecare dintre urmașii lui din istorie.

În universul nostru, numai Dumnezeu merită și poate fi întotdeauna „numărul unu“.  Nici un alt muritor nu poate ocupa această poziție, fără să se prăbușească luciferic sub povara autorității și privilegiilor ei.

Dacă despre Saul putem spune că el n-a rezistat să fie numărul unu în Israel, despre David, Ionatan și Samuel trebuie să spunem că ei n-au acceptat nici măcar o singură clipă să fie considerați numărul unu.

Samuel a continuat toată viața să-l considere pe Dumnezeu Împăratul lui Israel. David, ca și Samuel va avea aceeași gândire și aceeași atitudine. Poate că aici este secretul care l-a făcut pe Dumnezeu să-l numească „un om după inima mea“ (1 Sam. 2:35; Ier. 3:15; Fapte 13:22).

Există cel puțin trei întâmplări în care David a demonstrat că se așează pe poziția a doua, dându-I lui Dumnezeu cinstea de a domni providențial peste toți și peste toate.

Prima întâmplare a fost în peștera En-Ghendi, când David n-a vrut să se atingă de „unsul Domnului“:

„Când s’a întors Saul de la urmărirea Filistenilor, au venit şi i-au spus: ,,Iată că David este în pustia En-Ghedi.“ Saul a luat trei mii de oameni aleşi din tot Israelul, şi s’a dus să caute pe David şi pe oamenii lui până pe stâncile ţapilor sălbatici. A ajuns la nişte stâne de oi, cari erau lângă drum; şi acolo era o peşteră, în care a intrat să doarmă. David şi oamenii lui erau în fundul peşterii. Oamenii lui David i-au zis: ,,Iată ziua în care Domnul îţi zice: ,,Dau pe vrăjmaşul tău în mâinile tale; fă-i ce-ţi va plăcea.“ David s’a sculat, şi a tăiat încet colţul hainei lui Saul. După aceea, inima îi bătea, pentrucă tăiase colţul hainei lui Saul. Şi a zis oamenilor săi: ,,Să mă ferească Domnul să fac împotriva domnului meu, care este unsul Domnului, o aşa faptă ca să pun mâna pe el! Căci el este unsul Domnului.“

Cu aceste cuvinte David a oprit pe oamenii săi, şi i-a împedecat să se arunce asupra lui Saul. Apoi Saul s’a sculat să iasă din peşteră, şi şi-a văzut înainte de drum. După aceea, David s’a sculat şi a ieşit din peşteră. El a început să strige atunci după Saul: ,,Împărate, domnul meu!“ Saul s’a suit înapoi, şi David s’a plecat cu faţa la pământ şi s’a închinat. David a zis lui Saul: ,,De ce asculţi tu de vorbele oamenilor cari zic: ,,David îţi vrea răul?“ Vezi acum cu ochii tăi că Domnul te dăduse astăzi în mâinile mele în peşteră. Oamenii mei mă îndemnau să te omor; dar te-am cruţat, şi am zis: ,,Nu voi pune mâna pe domnul meu, căci este unsul Domnului.“ Uite, părintele meu, uite colţul hainei tale în mâna mea. Fiindcă ţi-am tăiat colţul hainei, şi nu te-am ucis, să ştii şi să vezi că în purtarea mea nu este nici răutate nici răzvrătire, şi că n’am păcătuit împotriva ta. Totuş tu îmi întinzi curse, ca să-mi iei viaţa. Judece Domnul între mine şi tine, şi Domnul să mă răzbune pe tine; dar eu nu voi pune mâna pe tine. Răul dela cei răi vine, zice vechea zicală. De aceea eu nu voi pune mâna pe tine. Împotriva cui a pornit împăratul lui Israel? Pe cine urmăreşti tu? Un câine mort, un purice. Domnul va judeca şi va hotărî între mine şi tine, El va vedea, El îmi va apăra pricina şi El îmi va face dreptate, izbăvindu-mă din mâna ta.“

Când a sfîrşit David de spus aceste vorbe lui Saul, Saul a zis: ,,Glasul tău este, fiule David?“ Şi Saul a ridicat glasul şi a plâns. Şi a zis lui David: ,,Tu eşti mai bun decât mine; căci tu mi-ai făcut bine, iar eu ţi-am făcut rău. Tu îţi arăţi azi bunătatea cu care te porţi faţă de mine, căci Domnul mă dăduse în mâinile tale, şi nu m’ai omorât. Dacă întâlneşte cineva pe vrăjmaşul lui, îl lasă oare să-şi urmeze drumul în linişte? Domnul să-ţi răsplătească pentru ce mi-ai făcut în ziua aceasta! Acum iată, ştiu că tu vei domni, şi că împărăţia lui Israel va rămânea în mâinile tale. Jură-mi dar pe Domnul că nu-mi vei nimici sămânţa mea după mine, şi că nu-mi vei şterge numele din casa tatălui meu.” David a jurat lui Saul. Apoi Saul a plecat acasă, iar David şi oamenii lui s’au suit în locul întărit“ (1 Sam. 24:1-22).

Extraordinare cuvinte! „Acum iată, ştiu că tu vei domni, şi că împărăţia lui Israel va rămânea în mâinile tale“. Saul a fost impresionat de respectul lui David pentru Domnul și pentru ceea ce Îi aparține Lui.  Ascultarea lui David de Dumnezeu l-a făcut dependent de deciziile divine. În problemele majore, numai Dumnezeu putea și trebuia să aibe ultimul cuvânt!

Întâmplarea s-a repetat în circumstanțe asemănătoare peste numai două capitole (1 Sam. 26:1-25) și David a manifestat aceeași reținere de a se atinge de ceea ce este al Domnului:

„Abişai a zis lui David: ,,Dumnezeu dă astăzi pe vrăjmaşul tău în mâinile tale; lasă-mă, te rog, să-l lovesc cu suliţa mea, şi să-l pironesc dintr’o lovitură în pământ, ca să n’am nevoie să-i mai dau alta.” Dar David a zis lui Abişai: ,,Nu-l omorî! Căci cine ar putea pune mâna pe unsul Domnului şi să rămână nepedepsit?” Şi David a zis: ,,Viu este Domnul, că numai Domnul îl poate lovi; fie că-i va veni ziua să moară, fie că se va pogorî… într’un câmp de bătaie şi va peri. Să mă ferească Domnul, să pun mâna pe unsul Domnului! Ia numai suliţa dela căpătâiul lui, cu urciorul cu apă, şi să plecăm.”

A doua întâmplare s-a petrecut după ce David a ajuns împărat peste tot Israelul și a început să poarte războaiele Domnului. Observați că el a luptat de pe poziția a doua, lăsându-L pe Dumnezeu să comande de pe poziția de comandant suprem:

„Filistenii au aflat că David fusese uns împărat peste Israel, şi s’au suit toţi să-l caute. David, căruia i s’a dat de ştire, s’a pogorât în cetăţuie. Filistenii au venit, şi s’au răspândit în valea Refaim. David a întrebat pe Domnul: ,,Să mă sui împotriva Filistenilor? Îi vei da în mâinile mele?” Şi Domnul a zis lui David: ,,Suie-te, căci voi da pe Filisteni în mâinile tale.” David a venit la Baal-Peraţim, unde i-a bătut. Apoi a zis: ,,Domnul a risipit pe vrăjmaşii mei dinaintea mea, ca nişte ape cari se rup.” De aceea s’a dat locului aceluia numele Baal-Peraţim (Şesul rupturii). Ei şi-au lăsat idolii acolo şi David şi oamenii lui i-au luat.

Filistenii s’au suit din nou, şi s’au răspândit în valea Refaim. David a întrebat pe Domnul. Şi Domnul a zis: ,,Să nu te sui; ci ia-i pe la spate, şi mergi asupra lor în dreptul duzilor. Când vei auzi un vuiet de paşi în vârfurile duzilor, atunci să te grăbeşti, căci Domnul merge înaintea ta ca să bată oştirea Filistenilor.”  David a făcut cum îi poruncise Domnul, şi a bătut pe Filisteni dela Gheba până la Ghezer“ (2 Sam. 5:17-25).

Dacă aș avea talentul unui pictor, aș căuta să redau scena de mai sus: David în mijlocul oștenilor, stând cu degetul dus la gură și cu capul întors pe un umăr ca urechea să poată auzi ce se întâmplă deasupra duzilor. „Șșșșt! Linște, băieți! Să putem auzi vuietul de pași ai îngerilor deasupra vărfurilor duzilor.“ Aș pune acest tablou pe peretele camerei în care ne ținem ședințele de Consiliu al Bisericii Bethel, din Los Angelesul Californiei. Îmi doresc din toată inima să se poată spune și despre mine: a trăit sub domnia lui Christos, ascultător și smerit în toate.

Cea de a treia întâmplare care dovedește că David, ca și Samuel, a trăit pe poziția a doua în împărăția lui Israel s-a petrecut cu ocazia fugii din Ierusalim de teama fiului său Absalom (2 Sam. 15). Tot necazul a început după păcătuirea lui David cu Bat-Șeba și după uciderea lui Urie. Criza de acum este primită de David ca o pedeasă din partea Domnului. În loc să rămână pe loc și să lupte, David preferă să cedeze și să plece. Dacă ar fi rămas ar fi pierdut oricum. Luptând ar fi putut să piară sau ar fi riscat să-l omoare pe unul din fii săi. Niciuna din alternative nu era de dorit. Iată de ce David alege să plece în exil, punându-și toată nedejdea în Dumnezeu:

„David ajunsese până la Bahurim. Şi de acolo a ieşit un om din familia şi din casa lui Saul, numit Şimei, fiul lui Ghera. El înainta blestemând, şi a aruncat cu pietre după David şi după toţi slujitorii împăratului David, în timp ce tot poporul şi toţi vitejii stăteau la dreapta şi la stânga împăratului. Şimei vorbea astfel când blestema: ,,Du-te, du-te, om al sângelui, om rău! Domnul face să cadă asupra ta pedeapsa pentru tot sângele casei lui Saul, al cărui scaun de domnie l-ai luat, şi Domnul a dat împărăţia în mâinile fiului tău Absalom; şi iată-te nenorocit, căci eşti un om al sângelui!”

Atunci Abişai, fiul Ţeruiei, a zis împăratului: ,,Pentruce bleastămă acest câine mort pe domnul meu împăratul? Lasă-mă, te rog, să mă duc să-i tai capul.” Dar împăratul a zis: ,,Ce aveţi voi cu mine, fiii Ţeruiei? Dacă bleastămă, înseamnă că Domnul i-a zis: ,Bleastămă pe David!“ Cine-i va zice dar: ,,Pentru ce faci aşa?” Şi David a zis lui Abişai şi tuturor slujitorilor săi: ,,Iată că fiul meu, care a ieşit din trupul meu, vrea să-mi ia viaţa; cu cât mai mult Beniamitul acesta! Lăsaţi-l să blesteme, căci Domnul i-a zis. Poate că Domnul se va uita la necazul meu, şi-mi va face bine în locul blestemelor de azi.” David şi oamenii lui şi-au văzut de drum. Şimei mergea pe coasta muntelui, în dreptul lui David, şi mergând, blestema, arunca cu pietre împotriva lui, şi vântura praf“ (2 Sam. 16:5-13).

Ca și altă dată, David trebuie să-i ridice pe cei din jurul lui la înalțimea trăirilor sale cu o explicație. În esență, ceea ce le spune el fiilor Țeruiei este aceasta: „Dragii mei, nu mă sufocați și nu mă ispitiți cu inițiativele voastre „bune“. Voi nu înțelegeți? Eu trăiesc pentru “o audiență de unu“. Îmi duc viața înaintea lui Dumnezeu și sub autoritatea Lui deplină. Îmi merit situația și mi-am atras singur aspra mea această pedeapsă. Ce să mai zic de străinul acesta, care are și el dreptate în felul lui, dacă Dumnezeu a îngăduit ca fiul meu, ieșit din coapsele mele, să se ridice astăzi împotriva mea. Sunt vinovat înaintea Domnului. O știu eu, o știți și voi, dar mai ales o știe și Domnul. Lăsați-mă deci să-mi duc jalea singur înaintea Lui. Poate că El se va îndura de mine și îmi va face bine în locul pedepselor de azi.“

David a fost „împăratul de pe poziția a doua“. El a preluat dela Samuel această convingere. Lucrul acesta a fost adevărat toată viața lui, până și în ceasul când îi încredințează domnia fiului său, Solomon:

„Dintre toţi fiii mei – căci Domnul mi-a dat mulţi fii – a ales pe fiul meu Solomon, ca să-l pună pe scaunul de domnie al împărăţiei Domnului, peste Israel“ (1 Cron. 28:5).

Una din împrejurările în care David a fost aproape de a călca principiul subordonării pentru a-și face dreptate singur a fost episodul cu scandalagiul Nabal (1 Sam. 25). Și atunci însă, Dumnezeu l-a mustrat prin Abigail, nevasta lui Nabal și David s-a grăbit să asculte:

,,Când va face Domnul domnului meu tot binele pe care ţi l-a făgăduit şi te va pune mai-mare peste Israel, atunci nu va avea domnul meu nici mustrări de cuget şi nici nu-l va durea inima că a vărsat sânge degeaba şi că s-a răzbunat singur“ (1 Sam. 25:30-31).

,,David a zis Abigailei: „Binecuvântat să fie Domnul, Dumnezeul lui Israel, care te-a trimis astăzi înaintea mea! Binecuvântată să fie judecata ta şi binecuvântată să fii tu, că m-ai oprit în ziua aceasta să vărs sânge şi mi-ai oprit mâna!“ (1 Sam. 25:32-33).

Unul din contemporanii noștri a redus filosofia de viață a lui David la următoarele două afirmații:

Afirmația #1: Numai Dumnezeu conduce lumea.
Afirmația #2: Eu nu sunt Dumnezeu.

Ce bine ar fi dacă fiecare dintre noi și-ar da seama de aceste două mari și practice adevăruri!

David a răspândit această atitudine în popor. Preocuparea lui pentru aceasta se vede până și din grija cu care nu i-a lăsat ca ei să-i scrie cântarea pentru „ziua împăratului“, ci el însuși le-a spus ce să-i cânte (Psalmul 20). Observați cum se așează „pe poziția a doua“, cel pe care oamenii erau ispitiți să-l considere pe poziția întâi:

(Către mai marele cântăreţilor. Un psalm al lui David.)

„Să te asculte Domnul în ziua necazului,
să te ocrotească Numele Dumnezeului lui Iacov, să-ţi trimeată ajutor din locaşul Său cel Sfânt,
şi să te sprijinească din Sion!
Să-Şi aducă aminte de toate darurile tale de mâncare,
şi să primească arderile tale de tot!

(Oprire.)

Să-ţi dea ce-ţi doreşte inima,
şi să-ţi împlinească toate planurile tale!
Atunci noi ne vom bucura de biruinţa ta,
şi vom flutura steagul în Numele Dumnezeului nostru.
Domnul să-ţi asculte toate dorinţele tale!
Ştiu de acum că Domnul scapă pe unsul Său,
şi-i va răspunde din ceruri,
din locaşul Lui cel Sfânt,
prin ajutorul atotputernic al dreptei Lui.

Unii se bizuiesc pe carăle lor, alţii pe caii lor;
dar noi ne bizuim pe Numele Domnului, Dumnezeului nostru.
Ei se îndoaie şi cad;
dar noi ne ridicăm şi rămânem în picioare.
Scapă, Doamne, pe împăratul,
şi ascultă-ne când Te chemăm!

Cap. V – Conflict cu incertitudinea

Lecția practică: Doar încrederea absolută alungă anxietatea și aduce liniștea sufletului.

Text: 1 Samuel 19-27

 Prin 1927, un om de știință german, Werner Heisenberg, a șocat lumea postulând „principiul incertitudinii“. În fizica particulelor elementare, el a observat că acestea au mișcări imprevizibile, unele influențate direct dacă sunt sau nu sub observația umană. Cu alte cuvinte, o particulă are o traiectorie incertă și o evoluție incertă, putând evolua fără cauze aparente în feluri diferite. Nici în geometrie nu stau lucrurile cu mult mai bine. Totul este incert pentru că nici o metodă de măsurare nu este perfectă și nici un instrument de măsurare nu este desăvârșit. Totul și toate au erori care pot pune la îndoială rezultatul cercetărilor și al concluziilor noastre. Realitatea „ne scapă printre degete“.

Acest aspect al dualității posibile se manifestă și în viața oamenilor. La o analiză atentă, libertatea noastră și determinismul social nu mai funcționează și apar evoluții fără justificări raționale și situații de incertitudine maximă. Trăim într-o intersecție de variante posibile și nimeni nu ne poate spune ce cale să alegem.

În menghina incertitudinilor

În perioada în care a fost fugar și s-a ascuns de împăratul Saul, David a cunoscut agonia unor astfel de crize. Dacă ne analizăm, fiecare dintre noi trecem prin astfel de situații. Dacă trecutul este cert și prezentul ne copleșește, viitorul ne este întotdeauna incert, existând tot felul de evoluții posibile.

„Are rost să mai aștepte? Cât să mai aștepte? Va fi oare vreodată împărat? Oare n-a greșit Samuel când l-a uns cu untdelemnul consacrării?“, iată numai unele din întrebările care-i treceau atunci prin gând.

Fără să știe, David se afla în ceea ce eu numesc „atelierul lui Dumnezeu“. Neînțeles de David, Dumnezeu lucra și încă lucra intens, poate nu la circumstanțele lui, dar precis la caracterul lui. Așteptarea își are și ea lucrarea ei în noi, așa cum spune Iacov:

„Fraţii mei, să priviţi ca o mare bucurie când treceţi prin felurite încercări, ca unii care ştiţi că încercarea credinţei voastre lucrează răbdare. Dar răbdarea trebuie să-şi facă desăvârşit lucrarea, pentru ca să fiţi desăvârşiţi, întregi şi să nu duceţi lipsă de nimic. Dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare, şi ea îi va fi dată. Dar s-o ceară cu credinţă, fără să se îndoiască deloc, pentru că cine se îndoieşte seamănă cu valul mării, tulburat şi împins de vânt încoace şi încolo“ (Iacov 1:2-6).

Vă plac fluturii? Dacă vă plac vreau să vă dau o veste proastă: Dacă vă plac fluturii, trebuie să vă placă și omizile! Logic, în ordinea stabilită de Dumnezeu n-ar exista nici un fluture dacă n-ar fi mai întâi omizile. Pe vremea aceea, David era o omidă. Nu era nici pe departe un fluture.

Alături de el se adună în pustie o mulțime de oameni nedesăvârșiți, fiecare cu probleme:

„Toţi cei ce se aflau în nevoie, care aveau datorii sau care erau nemulţumiţi s-au strâns la el şi el a ajuns căpetenia lor. Astfel, s-au unit cu el aproape patru sute de oameni“ (1 Samuel 22:2).

Ceea ce va face Dumnezeu din David și din oamenii aceștia este o capodoperă. El i-a așezat în „atelierul harului“. La fel este și cu noi! Mă uit câteodată la mine și mă uit în jur și-mi zic că cel mai bun lucru pe care l-ar putea cineva face este să ne strivească cu călcâiul ca pe niște omizi. Și totuși, Dumnezeu n-o face. Noi nu avem răbdare unul cu celălalt, dar Dumnezeu are o îndelungă răbdare cu fiecare dintre noi. Noi vedem omida din celălalt, Dumnezeu vede fluturele care se va naște. Nu avem răbdare unul cu altul, dar Dumnezeu știe ce face. Citiți ce a făcut Dumnezeu din David și prin David, din oamenii aceia neisprăviți care i s-au alăturat. Îi veți găsi la finalul cărții Cronici numiți peste tot „ai lui David“. Sunt „vitejii lui David“, oamenii pe aripile cărora a zburat și s-a înălțat împărăția.

La început însă David s-a aflat într-o mare incertitudine și într-un mare impas. Dumnezeu i-a trimis parcă înadins toată familia pe cap, iar nemulțumiții care au venit la el, fiecare cu problemele lui au ajuns curând de la patru sute la șase sute (1 Samuel 23:13). Toți aceștia trebuiau conduși, păstrați într-o armonie de grup și hrăniți în fiecare zi. Toate acestea „pe fugă“ ascunzându-se prin locurile pustii ale țării ca să nu-l omoare Saul.

De familie scapă repede. Pentru că este o vreme de nesiguranță și incertitudine, David îi trimite într-un loc mai bun:

„De acolo, David s-a dus la Miţpe, în ţara Moabului. El a zis împăratului Moabului: „Dă voie, te rog, tatălui meu şi mamei mele să vină la voi până voi şti ce va face Dumnezeu cu mine” (1 Samuel 22:3).

Fraza aceasta de la urmă trebuie subliniată: „până voi ști ce va face Dumnezeu cu mine“. David traversa o vreme de criză și de incertitudine. Ca s-o facă și mai grea, Dumnezeu îi vorbește prin proorocul Gad și-l trimite departe de protecția cetățuiei în câmpia Iudeii, în sfera de acțiune și de mare influență a lui … Saul.

„Prorocul Gad a zis lui David: „Nu şedea în cetăţuie, ci du-te şi intră în ţara lui Iuda.” Şi David a plecat şi a ajuns la pădurea Heret“ (1 Samuel 22:5).

Tratat în atelierul harului

Dumnezeu îi impune să meargă acolo unde este mai periculos, acolo unde primejdia este mai mare. Acolo, în primejdiile acelea îl va forma, îl va desăvârși.

Primul lucru pe care-l face Dumnezeu cu David este că-l dezbracă de încrederea în sine și de iluzia că poate fi o binecuvântare pentru ceilalți. În episodul cu preoții din Nob, David minte și din minciuna aceasta ei vor plăti cu viața (1 Samuel 22:6-23).

Fiecare dintre noi suferim de un complex mesianic, crezând că putem fi marea binecuvântare de care au nevoie cei din jurul nostru. Numai Dunezeu poate face așa ceva. Numai El binecuvintează. Chiar și atunci când o face prin tine, nu tu binecuvintezi, ci El binecuvintează. David trebuie să recunoască faptul că, departe de a fi o binecuvântare pentru preoții din Nob, le-a fost un blestem:

„David a zis lui Abiatar: „M-am gândit chiar în ziua aceea că Doeg, Edomitul, fiind acolo, nu se putea să nu spună lui Saul. Eu sunt pricina morţii tuturor sufletelor din casa tatălui tău“ (1 Samuel 22:23).

Al doilea lucru pe care-l face Dumnezeu în David este că-l dezbracă de mândrie. Pentru aceasta îl duce vremelnic la împăratul Achiș. Este unul din cele mai umilitoare și uluitoare episoduri din viața lui David. Interesant, Dumnezeu n-a trecut-o sub tăcere, ci a vrut să se păstreze spre știința și învățătura noastră. Fiecare „nebun“ care se crede mare și important, are nevoie să fie făcut de râs și să ajungă „să facă pe nebunul“:

„David s-a sculat şi a fugit chiar în ziua aceea de Saul. A ajuns la Achiş, împăratul Gatului. Slujitorii lui Achiş i-au zis: „Nu este acesta David, împăratul ţării? Nu este el acela pentru care se cânta jucând: ,,Saul şi-a bătut miile lui, iar David zecile lui de mii!?”
David a pus la inimă aceste cuvinte şi a avut o mare frică de Achiş, împăratul Gatului. A făcut pe nebunul înaintea lor; făcea năzdrăvănii înaintea lor, făcea zgârieturi pe uşile porţilor şi lăsa să-i curgă balele pe barbă.
Achiş a zis slujitorilor săi: „Vedeţi bine că omul acesta şi-a pierdut minţile. Pentru ce mi-l aduceţi? Oare duc lipsă de nebuni, de-mi aduceţi pe acesta şi mă faceţi martor la năzdrăvăniile lui? Să intre el în casa mea?” (1 Samuel 21:10-15).

Preotul din Nob tocmai îi dăduse sabia lui Goliat. „Nu-i alta ca ea; dă-mi-o“, a zis David (1 Samuel 21:9), dar sabia aceea care-l făcea să se creadă grozav nu i-a folosit cu nimic când a ajuns în primejdie de moarte la împăratul Achiș! Nu știu pe mineni care să fi pictat scena aceasta: David făcând spume la gură și făcând zgârieturi pe ușile porților … Așa este însă în atelierul harului. Omul trebuie să accepte că este omidă înainte de a fi prefăcut într-un fluture. Dumnezeu l-a dezbrăcat de mândrie și orgoliu.

Al treilea lucru de care a trebuit să-l dezbrace Dumnezeu a fost încrederea în oameni. S-a petrecut în episodul cu cetatea Cheila. „Nu te întreba pentru cine bat clopotele?“ ne-a sfătuit Ernest Hemingway, „pentru tine bat“. Fiecare dintre noi trebuie să fim dezbrăcați de încrederea în oameni.

Deși Saul era împărat, locuitorii cetății Cheila au apelat la „viteazul izbăvitor al națiunii“ să le vină în ajutor și David a făcut-o, în ciuda faptului că se expunea atacurilor lui Saul:

„Au venit şi au spus lui David: „Iată că filistenii au început lupta împotriva Cheilei şi au jefuit ariile.”
David a întrebat pe Domnul şi a zis: „Să mă duc şi să bat pe filistenii aceştia?” Şi Domnul i-a răspuns: „Du-te, bate pe filisteni şi izbăveşte Cheila.”
Dar oamenii lui David i-au zis: „Iată că noi ne temem chiar aici în Iuda. Ce va fi când vom merge la Cheila, împotriva oştilor filistenilor?”
David a întrebat iarăşi pe Domnul. Şi Domnul i-a răspuns: „Scoală-te şi pogoară-te la Cheila, căci dau pe filisteni în mâinile tale.”
David s-a dus dar cu oamenii lui la Cheila şi s-a bătut împotriva filistenilor; le-a luat vitele şi le-a pricinuit o mare înfrângere. Astfel a izbăvit David pe locuitorii din Cheila“ (1 Samuel 23:1-5). 

Dumnezeu l-a vrut la Cheila pentru că dorea să-i mai dea o lecție prin care să-l dezbrace de încrederea în oameni. Saul a auzit că David este în cetate și s-a pornit cu oastea să-l prindă.

„Şi Saul a chemat tot poporul la război ca să se pogoare la Cheila şi să împresoare pe David şi pe oamenii lui. David, luând cunoştinţă de acest plan rău pe care-l punea la cale Saul împotriva lui, a zis preotului Abiatar: „Adu efodul!”  Şi David a zis: „Doamne, Dumnezeul lui Israel, robul Tău a aflat că Saul vrea să vină la Cheila ca să nimicească cetatea din pricina mea. Mă vor da în mâinile lui locuitorii din Cheila? Se va pogorî Saul aici, cum a aflat robul Tău? Doamne, Dumnezeul lui Israel, binevoieşte şi descoperă lucrul acesta robului Tău!”
Şi Domnul a răspuns: „Se va pogorî.”
David a mai zis: „Mă vor da locuitorii din Cheila pe mine şi pe oamenii mei în mâinile lui Saul?”
Şi Domnul a răspuns: „Te vor da.”
Atunci, David s-a sculat cu oamenii lui în număr de aproape şase sute de inşi, au ieşit din Cheila şi s-au dus unde au putut. Saul, aflând că David a scăpat din Cheila, s-a oprit din mers“ (1 Samuel 23:8-13).

Nu de Saul a vrut să-l scape Dumnezeu pe David, ci de oamenii cărora el le făcuse bine!

„Blestemat este cel care se încrede în om, care se sprijină pe un muritor“ (Ieremia 17:5).

Când a fost întrebat de Nelu Gug care a fost secretul succesului său în lucrare, Petru Popovici a spus: „De colaborat am colaborat cu toți oamenii, dar de încrezut m-am încrezut numai în Dumnezeu!“ David atunci și noi acum trebuie să învățăm cât mai repede acest lucru.

Resurse din atelierul harului

Tratamentul folosit de Dumnezeu pentru formarea lui David n-a fost numai prin suferințe, ci și prin încurajare. Dumnezeu l-a întărit pe David în conflictul cu Saul în trei feluri:

L-a întărit prin oameni, printr-o femeie ca Abigail soția lui Nabal, dar în mod special prin Ionatan. Puteți măsura oare imensitatea unor declarații de loialitate ca acestea?

„Ionatan a făcut legământ cu David, pentru că-l iubea ca pe sufletul lui. A scos mantaua pe care o purta, ca s-o dea lui David, şi i-a dat hainele sale, chiar sabia, arcul şi încingătoarea lui“ (1 Samuel 18:3-4).

„Ionatan a zis lui David: „Iau martor pe Domnul, Dumnezeul lui Israel, că voi cerceta de aproape pe tatăl meu mâine sau poimâine şi, de va gândi bine de David, Domnul să Se poarte cu Ionatan cu toată asprimea, dacă nu voi trimite pe nimeni să-ţi dea de ştire! Dacă tatăl meu va găsi cu cale să-ţi facă rău, iarăşi îţi voi da de ştire şi te voi lăsa să pleci, ca să te duci în pace, şi Domnul să fie cu tine cum a fost cu tatăl meu! Dacă voi mai trăi, să te porţi faţă de mine cu o bunătate ca a Domnului şi, dacă voi muri, să nu îţi îndepărtezi niciodată bunătatea faţă de casa mea, nici chiar când Domnul va nimici pe fiecare din vrăjmaşii lui David de pe faţa pământului. Căci Ionatan a făcut legământ cu casa lui David! Domnul să se răzbune pe vrăjmaşii lui David! Ionatan a întărit şi mai mult faţă de David dragostea pe care o avea pentru el, căci îl iubea ca pe sufletul lui” (1 Samuel 20:12-17).

„Cei doi prieteni s-au îmbrăţişat şi au plâns împreună. David mai ales se prăpădea plângând. Şi Ionatan a zis lui David: „Du-te în pace, acum când am jurat amândoi în Numele Domnului, zicând: ,,Domnul să fie pe vecie între mine şi tine, între sămânţa mea şi sămânţa ta! ” (1 Samuel 20:41-42).

Dumnezeu l-a întărit pe David și prin călăuzire personală. Când David a întrebat, Domnul i-a răspuns de fiecare dată. Nu i-a spus întotdeauna ce a vrut el să știe, dar a stat de vorbă cu el. Nu uitați că, în disperarea incertitudinii, David s-a dus să pună întrebări celui ce a declanșat în viața lui toată această cavalcadă de întâmplări și a locuit o vreme cu Samuel în „Naiot“ (locuințele, locașurile), la Rama. Biblia păstrează tăcere asupra răspunsurilor pe care i le-a dat Samuel, dar subliniază extraordinara putere spirituală care-l înconjura pe profet la Rama:

„Au spus lucrul acesta lui Saul şi au zis: „Iată că David este în Naiot, lângă Rama.” Saul a trimis nişte oameni să ia pe David. Ei au văzut o adunare de prooroci, care prooroceau cu Samuel în frunte. Duhul lui Dumnezeu a venit peste trimişii lui Saul şi au început şi ei să proorocească. Au spus lui Saul lucrul acesta; el a trimis alţi oameni şi au proorocit şi ei. A mai trimis alţii a treia oară şi au proorocit şi ei.
Atunci, Saul s-a dus el însuşi la Rama. Ajungând la fântâna cea mare fără apă, care este la Secu, a întrebat: „Unde sunt Samuel şi David?” I s-a răspuns: „Sunt în Naiot, lângă Rama.”
Şi s-a îndreptat spre Naiot, lângă Rama. Duhul lui Dumnezeu a venit şi peste el şi Saul şi-a văzut de drum, proorocind până la sosirea lui în Naiot, lângă Rama. S-a dezbrăcat de haine şi a proorocit şi el înaintea lui Samuel şi s-a aruncat dezbrăcat la pământ toată ziua aceea şi toată noaptea. De aceea se zice: „Oare şi Saul este între prooroci?” (1 Samuel 19:19-24).

(Cu titlu de glumă românească: Saul este singurul împărat care a cerut informații la „Secu“ (Securitate), unde era fântâna cea mare fără apă!)

A treia cale prin care l-a întărit și l-a încurajat Dumnezeu pe David au fost minunile. Toate victoriile lui în luptă au fost un dar de la Domnul. Voi lua însă o altă întâmplare pe care mulți o trec prea repede cu vederea.

Ajuns la capătul puterilor și dorind din toată inima să scape de incertitudine, David s-a gândit să-L provoace pe Dumnezeu să-i dea un răspuns. L-a vrut repede și l-a vrut… pe loc. David a ales să meargă în gura leului ca să afle care pe care. Ori eu, ori el! A fost gata să moară. Ce a făcut era mult mai probabil să se termine cu moartea. Numai o minune l-ar fi putut scăpa. Și David a cerut ca semn … o minune:

„Zifiţii s-au dus la Saul la Ghibea şi au zis: „Iată că David este ascuns pe dealul Hachila, în faţa pustiei.”
Saul s-a sculat şi s-a pogorât în pustia Zif, cu trei mii de oameni aleşi din Israel, ca să caute pe David în pustia Zif. A tăbărât pe dealul Hachila, în faţa pustiei, lângă drum. David era în pustie şi, înţelegând că Saul merge în urmărirea lui în pustie, a trimis nişte iscoade şi a aflat că, în adevăr, Saul venise.
Atunci, David s-a sculat şi a venit la locul unde tăbărâse Saul şi a văzut locul unde era culcat Saul, cu Abner, fiul lui Ner, căpetenia oştirii lui. Saul era culcat în cort în mijlocul taberei şi poporul era tăbărât în jurul lui. David a luat cuvântul şi, vorbind lui Ahimelec, Hetitul, şi lui Abişai, fiul Ţeruiei şi fratele lui Ioab, a zis: „Cine vrea să se pogoare cu mine în tabără la Saul?” Şi Abişai a răspuns: „Eu mă voi pogorî cu tine” (1 Samuel 26:1-6).

Și cei din tabăra lui David și cei din tabăra lui David erau evrei. Se îmbrăcau la fel, vorbeau la fel, miroseau la fel. De aceea puteau trece unii pe lângă alții fără să observe cineva că sunt din tabere adverse.

Saul venise după David cu trei mii de „oameni aleși“, un detașament pe care l-am putea numi „trupe de elită“. Tabăra era așezată în cercuri concentrice, la mijloc, pentru protecție, se afla locul unde era culcat Saul.

David era conducătorul necontestat al oamenilor lui. Nimeni nu-i punea la îndoială cuvântul și nu-l contesta. Nimeni nu-i cunoaștea însă nici gândurile. Așa că David le propune o acțiune de comando „generalilor lui“:

Intenționat ni se spune că Saul se afla în inima taberei, înconjurat de jur împrejur de oșteni. Nimeni nu putea să ajungă la el fără să treacă mai întâi de ceilalți. Ca altădată Iosua (Judecători 7:9-15), David a vrut să se convingă de partea cui este Dumnezeu.

Ceea ce s-a petrecut atunci a fost ceva supranatural. Dumnezeu a trimis peste tabăra lui Saul un somn adânc, neobișnuit de adânc, nenatural de adânc. Nimeni n-a mișcat cât timp David s-a plimbat cum a vrut prin tabăra lui Saul. Nici garda de corp, nici chiar împăratul Saul nu s-au trezit. Nici șoaptele rostite între ei de David și Abișai nu i-au trezit. Era minunea pe care o ceruse David:

„David şi Abişai s-au dus noaptea la popor. Şi iată că Saul era culcat şi dormea în cort, în mijlocul taberei, şi suliţa lui era înfiptă în pământ, la capul lui. Abner şi poporul lui erau culcaţi în jurul lui.
Abişai a zis lui David: „Dumnezeu dă astăzi pe vrăjmaşul tău în mâinile tale; lasă-mă, te rog, să-l lovesc cu suliţa mea şi să-l pironesc dintr-o lovitură în pământ, ca să n-am nevoie să-i mai dau alta.”

Abișai acesta era unchiul lui David, copilul Țeruiei, sora lui mai mare. Observați că ei nu-l întrebă care este scopul acestei acțiuni. Probabil că bănuiau o încercare „chirurgicală“ de asasinare a inamicului. David țintește însă cu mult mai sus. El vrea să-L provoace pe Dumnezeu să-i dea un semn. Vrea o certitudine în noaptea necredinței lui.

Ceea ce urmează este extraordinar. Împreună cu Abișai, David pătrunde printre „oamenii aleși“ din tabăra lui Saul ca printre niște … adormiți. Nu era ceva obișnuit și nici normal, așa că Abișai „citește“ situația ca o oportunitate supranaturală dăruită de Dumnezeu:

„David şi Abişai s-au dus noaptea la popor. Şi iată că Saul era culcat şi dormea în cort, în mijlocul taberei, şi suliţa lui era înfiptă în pământ, la capul lui. Abner şi poporul lui erau culcaţi în jurul lui. Abişai a zis lui David: „Dumnezeu dă astăzi pe vrăjmaşul tău în mâinile tale; lasă-mă, te rog, să-l lovesc cu suliţa mea şi să-l pironesc dintr-o lovitură în pământ, ca să n-am nevoie să-i mai dau alta.” Dar David a zis lui Abişai: „Nu-l omorî! Căci cine ar putea pune mâna pe unsul Domnului şi să rămână nepedepsit?” (1 Samuel 26:7-9).

Şi David a zis: „Viu este Domnul că numai Domnul îl poate lovi; fie că-i va veni ziua să moară, fie că se va pogorî într-un câmp de bătaie şi va pieri. Să mă ferească Domnul să pun mâna pe unsul Domnului! Ia numai suliţa de la căpătâiul lui, urciorul cu apă şi să plecăm.”
David a luat dar suliţa şi urciorul cu apă de la căpătâiul lui Saul şi au plecat. Nimeni nu i-a văzut, nici n-a băgat de seamă nimic şi nimeni nu s-a deşteptat, căci Domnul îi cufundase pe toţi într-un somn adânc“ (1 Samuel 26:7-12).

Insecuritățile și incertitudinile noastre au rolul de a ne face să ne aruncăm în brațele lui Dumnezeu. El este sigura stâncă! „Nu cunosc alta!“ ne asigură Dumnezeu prin profetul Isaia:

„Nu vă temeţi şi nu tremuraţi, căci nu ţi-am vestit şi nu ţi-am spus Eu de mult lucrul acesta? Voi Îmi sunteţi martori! Este oare un alt Dumnezeu afară de Mine? Nu este altă Stâncă, nu cunosc alta!“ (Isaia 44:8).

Dumnezeu ne-a plasat în climatul incertitudinilor, ca să ne convingem că doar El este sursa, scopul și suportul tuturor lucrurilor“, cauza necauzată de nimeni și de nimic, punctul alfa și punctul omega al întregii existențe a lumii. Când ne convingem de asta, omida încetează să mai fie omidă și-și începe zborul de fluture. Altfel spus, ciobanul David trebuia să învețe să gândească la fel ca oaia din turmă:

„Miel în turma Lui să fiu
Grijă n-am! De El mă țiu!“

Din creuzetul acestor încercări personale s-a născut imnul care biruiește toate incertitudinile, psalmul 23, cântarea oiței fericite că este în turma Păstorului cel Bun.

Cap. III – Conflict cu uriașii

Lecția practică: Doar pentru că încă n-a făcut-o nimeni nu înseamnă că nu se poate!

Text: 1 Samuel 17

David a fost catapultat în popularitate și faimă după ce l-a ucis cu o simplă praștie și cu o piatră pe Goliat, uriașul din fața căruia se ascundeau toți cei din tabăra lui Israel. Până și împăratul Saul a căutat să-l descurajeze pe David, spunându-i că este prea tânăr ca să se lupte cu un astfel de războinic renumit.

David a fost singurul care a crezut că până și cel mai mare războinic poate fi răpus cu o piatră bine țintită, mai ales atunci când îl ai pe Dumnezeu de partea ta. Credința nu este împotriva rațiunii, ci dincolo de limitele rațiunii, o continuare a ei. Unde ceilalți au văzut un adversar de mărime impresionantă, David a văzut o țintă imposibil de ratat. Unde ceilalți s-au comparat pe ei înșiși cu Goliat, David l-a comparat pe Goliat cu atotputernicul Dumnezeu.

„David a zis filisteanului: „Tu vii împotriva mea cu sabie, cu suliţă şi cu pavăză, iar eu vin împotriva ta în Numele Domnului oştirilor, în Numele Dumnezeului oştirii lui Israel, pe care ai ocărât-o. Astăzi, Domnul te va da în mâinile mele, te voi doborî şi-ţi voi tăia capul; astăzi voi da stârvurile taberei filistenilor păsărilor cerului şi fiarelor pământului. Şi tot pământul va şti că Israel are un Dumnezeu. Şi toată mulţimea aceasta va şti că Domnul nu mântuieşte nici prin sabie, nici prin suliţă. Căci biruinţa este a Domnului. Şi El vă dă în mâinile noastre“ (1 Samuel 17:45-47).

Saul era convins că într-o asemenea înfruntare, David trebuie să poarte și el o armură. Așa se făcea la război. Armura lui Goliat cântărea aproximativ 100 kg. Supus, David a încercat să poarte armura dată de Saul, dar a ales calea nebătătorită: să meargă la luptă cu straiele lui obișnuite:

„Saul a îmbrăcat pe David cu hainele lui, i-a pus pe cap un coif de aramă şi l-a îmbrăcat cu o platoşă. David a încins sabia lui Saul peste hainele lui şi a vrut să meargă, căci nu încercase încă să meargă cu ele. Apoi a zis lui Saul: „Nu pot să merg cu armătura aceasta, căci nu sunt obişnuit cu ea.” Şi s-a dezbrăcat de ea. Şi-a luat toiagul în mână, şi-a ales din pârâu cinci pietre netede şi le-a pus în traista lui de păstor şi în buzunarul hainei. Apoi, cu praştia în mână, a înaintat împotriva filisteanului“ (1 Samuel 17:38-40).

O asemenea îndrăzneală nu se mai văzuse! Intrigat, Goliat a râs de David:

„Ce, sunt câine, de vii la mine cu toiege?” (1 Samuel 17:43).

În auzul tuturor, David a proclamat atunci o strategie nouă, nemaiauzită pentru luptă:

„David a zis filisteanului: „Tu vii împotriva mea cu sabie, cu suliţă şi cu pavăză, iar eu vin împotriva ta în Numele Domnului oştirilor, în Numele Dumnezeului oştirii lui Israel, pe care ai ocărât-o. Astăzi, Domnul te va da în mâinile mele, te voi doborî şi-ţi voi tăia capul; astăzi voi da stârvurile taberei filistenilor păsărilor cerului şi fiarelor pământului. Şi tot pământul va şti că Israel are un Dumnezeu. Şi toată mulţimea aceasta va şti că Domnul nu mântuieşte nici prin sabie, nici prin suliţă. Căci biruinţa este a Domnului. Şi El vă dă în mâinile noastre.” (1 Samuel 17:45-47).

Opinia publică este o forță teribilă care ne strivește. S-ar cuveni să ne gândim că ea nu este câteodată decât ignoranța individuală ridicată la puterea unei mulțimi. Nimic mai mult!

Discursul limbut rostit de Goliat în fiecare dimineață a avut efectul crivățului: le-a înghețat evreilor sângele în vine. Nu s-a mai auzit cântec și ceea ce este și mai grav, nu s-a mai auzit nici măcar o singură rugăciune. Tirada batjocoritorului a coborât întunerecul în mințile și inimile oamenilor din tabăra lui Saul. O paralizie păguboasă i-a cuprins pe toți oștenii din armata Domnului.

David a fost un războinic cu o atitudine nouă. El s-a ridicat deasupra tacticii militare a forțelor armate incluzându-L în luptă pe Însuși Dumnezeu. Așa ceva nu mai fusese făcut de mult. Era de domeniul legendelor din timpurile străvechi. Ceea ce credem despre Dumnezeu este cel mai important lucru despre noi înșine. Credința în Dumnezeu vede invizibilul, crede incredibilul și primește ca răsplată imposibilul. Ceea ce credem determină cum ne comportăm, iar amândouă împreună determină ce devenim.

Fii ca David! Asta nu înseamnă să-ți cumperi o praștie și să te duci la râu ca să aduni pietre. Înseamnă să nu te lași modelat de opinia publică, de glasul majorității, de obsesia rutinei. Exemplul lui David a fost molipsitor. Alți oameni din Israel i-au omorât pe ceilalți uriași care mai rămăseseră în țară (2 Sam. 21:15-22; 1 Cronici 11:23; 20:6).

Dwaight L. Moody descrie trei feluri de credință în Isus Christos; credința care se chinuiește, care se poate asemăna cu um om care se zbate în valurile furtunii; credința care se agață, asemănătoare cu naufragiatul care, înotând, a ajuns să se apuce cu o mână de marginea bărcii, și credința liniștită, care se aseamănă cu cel care s-a urcat deja în barcă, s-a odihnit puțin și acum este gata să dea o mână de ajutor pentru salvarea altora.

„La noi întotdeauna s-a făcut așa!“ a stins multe duhuri și a rupt elanul multora. Nu fii una dintre victime. Fii un deschizător de drumuri. Doar pentru că n-a mai făcut-o nimeni nu înseamnă că nu se poate. Credința este pasărea care vede lumina înainte de ivirea zorilor.

Marile invenții ale științei, marile progrese ale omenirii, marile descoperiri au fost făcute de oameni care au gândit asemenea lui David și nu s-au luat după vuietul mulțimii.

Iată doar câteva exemple din istorie:

Împotriva vaccinărilor

Reacția specialiștilor în medicină față de experimentările Dr. Edward Jenner de a dezvolta un vaccin pentru variolă (1796):

… S-a dovedit că o injectare de felul celei practicate de Jenner îl va face pe om să aibe o față ca de vacă, iar toți cei care vor fi „vaccinați“ (derivat de la termenul latin vacca, românește vacă) vor ajunge să aibă păr peste tot și vor mugi ca vacile.

Împotriva zborului aviatic

Opinia oamenilor de știință publicată în ziarul New York Times cu o săptămână înainte ca frații Wright să reușească primul zbor:

„…Nădăjduim că domnul profesor Langley nu-și va pune în pericol renumele științific binemeritat continuând să-și risipească banii și timpul în astfel de experiențe cu aparate de zburat. Viața este scurtă și el este capabil să slujească umanitatea incomparabil mai mult dacă se va ocupa cu lucruri serioase, nu încercând să zboare … Pentru oameni studioși și dotați cu spirit de cercetare de talia lui Langley există ocupații mul mai folositoare.”

Source: New York Times, Decembrie 10, 1903, pagina editorială.


„În afara încercării de a demostra imposibilul, nu există probabil nici un exemplu mai bun al tendinței speculative care îl poartă pe om până la limita himerelor decât ​​încercările sale de a imita păsările pentru a zbura cu succes prin aer. Niciodată și nicăieri n-a stăruit mai mult omul „împotriva tuturor evidențelor“ ca în domeniul dovedirii că se poate zbura cu balonul sau cu vreo mașină zburătoare.

„ … Dacă omul va reuși să construiască o mașină suficient de mică pentru a zbura și suficient de mare pentru a se așeza în ea, atunci, încercând să construiască o mașină mai mare, se va găsi limitat de greutatea materialelor folosite în aceeași măsură pe care o are și natura. De aceea ființele care reușesc să zboare sunt insecte și păsări de foarte mici dimensiuni.

„ … nu există nici o bază pentru speranțele înflăcărate și declarațiile optimiste făcute cu privire la siguranța utilizării cu succes a balonului dirijabil sau a mașinii zburătoare, sau a ambelor, pentru transportul comercial sau ca armă de război și ar fi o mare o greșeală, indiferent dacă este intenționată sau neștiută, să conducă oamenii și poate guvernele în acest moment să creadă contrariul; … „

Source: Melville, Rear Admiral George W. The Engineer and the Problem of Aerial Navigation. North American Review, December 1901. pp. 820, 825, 830-831.

Opinia publică împotriva construirii de canale de navigație

„Ideea canalului Panama este depășită și abandonată, iar natura în manifestările ei vor mătura curând orice urmă a investițiilor de muncă și de finanțe ale francezilor“.

https://us02web.zoom.us/j/206879316.

Source: The Scientific American. Scientific American, Ianuarie 1941, p. 4.


Opinia publică împotriva folosirii curentului alternativ

„Nu există niciun motiv care să justifice utilizarea curenților de înaltă tensiune și a curenților alternativi, fie în sens științific, fie în sens comercial. Acestea sunt utilizate exclusiv pentru a reduce investițiile în sârmă de cupru și în proprietăți imobiliare.” ,,… Dorința mea personală ar fi să interzic în totalitate utilizarea curenților alternativi. Sunt inutili, deoarece sunt periculoși … Prin urmare, nu văd nicio justificare pentru introducerea unui sistem care nu are niciun element de permanență și toate elementele periculoase pentru viață și bunuri „. „… M-am opus mereu sistemelor de iluminat electric de înaltă tensiune și alternativ … nu numai din cauza pericolului, ci din cauza fiabilității lor generale și a inadecvării lor pentru orice sistem general de distribuție.”

Source: Edison, Thomas A. The Dangers of Electric Lighting, North American Review, November, 1889. pp.630, 632, 633.


Împotriva dezvoltării becului incandescent

Sir Arthur Preece, inginer șef la British Post Office, said in 1878:

„… Fărâmițarea luminii electrice este un absolut „ingnis fatuus“, o excrocherie sau o înșelare.”

Source: Clarke, Arthur C. Profiles of the Future. New York, Harper and Row, 1962. p. 2.


Folosul luminii electrice pentru scopuri casnice:

„… NU cred că există nici cea mai mică șansă ca electricitatea să facă competiție în scopuri casnice cu gazul lampant.”

Source: Remarks of Mr. Keates, Minutes of Evidence Taken before the Select Committee on Lighting by Electricity in Report from the Select Committee on Lighting by Electricity. London, House of Commons, 1879. p. 146.


Împotriva experiențelor făcute de domnul Ford cu mașinile cu combustie internă:

„… Experimentele mele cu motor pe gaz nu au fost mai populare cu președintele companiei decât primele mele înclinații mecanice cu tatăl meu. Angajatorul meu nu s-a opus experimentelor – doar experimentelor cu motor pe gaz. Încă îl mai pot auziți spunând: „Electricitate, da, asta urmează. Dar gazul – nu.”

„Compania Edison mi-a oferit superintendența generală a companiei, dar numai cu condiția să renunț la motorul pe benzină și să mă dedic la ceva cu adevărat util”.

Source: Ford, Henry. My Life and Work. New York, Doubleday, Page and Company, 1922. pp. 34-35.


Împotriva faptului că Galileo a descoperit că Jupiter are o lună care orbitează în jurul planetei

Profesorii aristetolieni contemporani cu Galileo s-au pronunțat împotriva descoperirii:

„Lunile lui Jupiter nu pot fi văzute cu ochiul liber și n-au nici o influență asupta pământului. Sunt complet nefolositoare. Prin urmare, ele nu există”.

Source: Williams-Ellis, Amabel. Men Who Found Out. New York, Coward-McCann, Inc., 1930. p. 43.


Împotriva iluminatului stradal cu lămpi cu gaz (pe la începutul anilor 1800)

Ideea a fost ridiculizată într-o poezie:

Mulțumim cerului că a plasat luna și soarele
Destul de sus
Ca niciun măgar să nu poată să sufle
Și să le stingă pentru a ne da lumina de la lampa cu gaz.“

Mai bine ar încerca să lumineze Londra
Cu o felie de lună.

Source: Murdock, Alexander. Light Without a Wick, a Century of Gas- Lighting, 1792-1892. Glasgow, Scotland, University Press, 1892. p. 45.


Împotriva construirii autostrăzilor

„Construcția reală a drumurilor dedicate autovehiculelor nu este pentru viitorului apropiat, în ciuda numeroaselor zvonuri în acest sens.”

Source: Harpers Weekly, August 2, 1902. p. 1046sa

Împotriva ideii doctorului Harvey despre circulație a sângelui

John Aubrey, un contemporan, a scris această relatare ca răspuns la lucrarea William Harvey la publicarea în 1628 a cărții sale „De Motu Cordis” în care a descris descoperirea circulației sângelui: „ … L-am auzit pe Harvey spunând că, după ce și-a publicat studiile s-a concentrat cu totul experimentelor. Și toți medicii erau împotriva lui. Știam câțiva medici din Londra care nu ar fi dat doi bani pentru unul dintre medicamentele sale. „

Source: Williams-Ellis, Amabel. Men Who Found Out. New York, Coward-McCann, Inc., 1930. p. 75.


Opposition to inoculation

Reaction from the English medical profession to Dr. Edward Jenner’s experiments in developing a vaccine for small-pox (1796):

Source: Butler, R. R. Scientific Discovery. London, English Universities Press, Ltd., 1947. p. 100.


Împotriva folosirii anesteziei

Faimosul chirurg Alfred Velpeau a scris în 1839:

„Desființarea durerii în operație este o himeră. Este absurd să o căutăm. „Cuțit ”și „durere ”sunt două noțiuni din chirurgie care trebuie asociate pentru totdeauna în conștiința pacientului. La această combinație obligatorie, va trebui să ne adaptăm, nu să o înlocuim. „

Source: Gumpert, Martin. Trail-Blazers of Science. New York, Funk and Wagnalls Company, 1936. p. 232.


Împotriva înlocuirii arcului cu pușca

În 1591 Colonelul Sir John Smyth i-a sfătuit pe cei din the British Privy Council:

„ … Arcul este o armă simplă. Armele de foc sunt lucruri foarte complicate, care se strică mereu din tot felul de motive … pușca este o armă foarte grea și îi obosește pe soldați în marș. Un mușchetar poate trage spre inamic, dar numai o dată la două minute. „

Source: Wintringham, Thomas H. The Story of Weapons and Tactics. Boston, Houghton Mifflin Company, 1943. p. 101.


Împotriva mitralierelor în armată

„Generalul de brigadă Baker-Carr, primul comandant al școlii de mitraliere a armatei britanice din Franța a scris această relatare despre antipatia comandanților tradiționali ai batalionului pentru mitralieră (1914):
„Ce să fac astăzi cu mitralierele, domnule?“ ar fi întrebarea frecventă a ofițerului însărcinat cu strategia de luptă.
„Luați lucrurile astea afurisitele într-o parte și ascundeți-le!” a fost răspunsul obișnuit.

Source: Wintringham, Thomas H. The Story of Weapons and Tactics. Boston, Houghton Mifflin Company, 1943. p. 160.


Împotriva ideii că avioanele ar putea scufunda vapoare

U. S. Rear-Admiral Clark Woodward (1939):

„cât despre ideea că avioanele ar putea scufunda un vapor cu o bombă, așa ceva este imposibil.”

Franklin D. Roosevelt, Assistant Secretary of the Navy (1922):

„Ziua cuirasatului nu a trecut și este foarte puțin probabil ca un avion sau o formație de avioane să poată scufunda o flotă de nave marine în condiții de luptă este dea dreptul caraghioasă.”

Source: Woods, Ralph L. „Prophets Can Be Right and Prophets Can Be Wrong.” American Legion Magazine, October 1966. p. 29


Opinia publică s-a împotrivit și atunci când a fost vorba de introducerea telegrafului, a radioului, de folosirea locomotivei cu abur și ne necesitatea liniilor ferate și a multor alte biruințe fără care nici nu ne-am închipui să trăim astăzi. Și ca să punem cireașa pe tort, știați că marele deschizător de drumuri, Albert Einstein s-a coalizat și el cu opinia publică împotriva celor care pledau pentru folosirea energiei nucleare?

După ce Enrico Fermi a descoperit ca dacă bombardezi uraniul cu neutroni, el se descompune în particole mai mici, eliberând o uriașă cantitate de energie, Einstein făcea în Pittsburgh Post-Gazette, la data de 29 Decembrie 1934, lurmătoarea afirmație:

,,Nu există nici cea mai mică indicație că [energia nucleară] va putea fi obținută vreodată. Ar însemna că atomul ar trebui să fie spulberat după bunul plac.”

Cel mai mare pas în calea realizărilor este trecerea de la „Asta mi-ar place să fac“ la „Asta am să fac!“

Se spue că în lume există trei feluri de oameni: pesimiștii, care spun că „nu se poate“, optimiștii care spun că „se poate“ și cei harnici și credincioși care spun „am făcut“.

Mărturisesc sincer că m-am luptat cu pesimismul introvert foarte mulți ani și Dumnezeu a trebuit să mă surprindă ca să se întâmple ceva măreț în jurul meu. Biografia lui David este un subiect de studiu continuu pentru mine. Pe lângă el am o culegere bogată de maxime și cugetări pe care le recitesc la răstimpuri. Vă ofer pe cele de la topicul „optimism“. În care dintre ele te regăsești tu?

„Optimism“

În fiecare zi de primăvară când vin rândunelele, pesimistul fredonează ,,vezi rândunelele se duc”.

Unii oameni sunt nemulțumiti că trandafirii au spini;
eu sunt fericit că trandafirul cu spini are flori așa de frumoase.

Optimistul găsește o ocazie în fiecare situație dificilă.
Pesimistul găsește ceva dificil în orice ocazie.

Un pesimist este unul care, atunci când trebuie să aleagă dintre două lucruri rele, le alege pe … amândouă!

Un manager deștept angajează optimiști ca vânzători
și pesimiști la departamentul de credit.

Dacă și tu îți pierzi încrederea în tine, votul va fi în sfârșit unanim.

Nefericirea n-a inventat niciodată nimic.

Sunt oameni care Îl critică pe Dumnezeu pentru că a pus spini pe tulpina trandafirilor; alții Îi mulțumesc că a pus trandafirii pe ramurile cu spini.

Optimistul zise: „La anul vom cerși cu toții.”
Pesimistul îi răspunse: ,,De la cine?”

Optimistul râde ca să uite; pesimistul uită să râdă!

Un pesimist tânjește după ziua de mâine ca să poată s-o regrete pe cea de azi!

Cel mai exagerat dintre optimiști crede că trăim timpuri extraordinar de frumoase. Pesimistul se teme că s-ar putea să fie adevărat.

Iată un punct în care optimistul și pesimistul se întâlnesc: optimistul se bucură că trăiește în cea mai bună lume cu putință, pesimistul se teme că … așa este.

Când miroase florile, pesimistul se uită în jur după o … înmormântare!

Nu te teme niciodată de umbre; ele arată că undeva strălucește o … lumină!

Pesimistul suferă de rău de mare în toată călătoria vieții.

Nu fii prea optimist! Este imposibil să zâmbești și să fluieri în același timp.

Un pesimist n-are motor, un optimist n-are frână.
Un om de succes are motorul unui optimist și frâna de mână a unui pesimist.

Pesimistul suflă în lumânare ca să vadă cât de întunerec este.

Sunt oameni care se pregătesc atât de minuțios pentru zilele ploioase
că nici nu se pot bucura de zilele senine.

Există două feluri de oameni: cei care cred că există două feluri de oameni
și cei care cred că … nu este chiar așa de simplu.

Nu există doi oameni la fel; și fiecare din ei se bucură de aceasta.

Privind la focul care-i mistuia laboratorul în valoare de câteva milioane de dolari, Thomas Edison a murmurat spre un angajat de lângă el: ,,Este ceva bun și în asta. A dispărut urma atâtor experiențe nereușite!”

Cap. II – Conflict în copilărie cu cei din casa lui

Lecția: Nu judeca pe nimeni după aparențe și nu te aștepta niciodată să te placă toată lumea!
Text: 1 Samuel 16

Gândește-te că Dumnezeu l-a trimis pe Samuel prin toate primejdiile ca să-l ungă împărat pe David, dar cei din casa lui nici nu s-au sinchisit să-l cheme și pe el la această mare întâlnire!

David a fost neglijat și trecut cu privirea de părinții lui. Unul după altul ceilalți frați mai mari au trecut prin fața lui Samuel, dar Dumnezeu nu l-a ales pe niciunul.

„A sfinţit şi pe Isai cu fiii lui şi i-a poftit la jertfă.
Când au intrat ei, Samuel, văzând pe Eliab, şi-a zis: „Negreşit, unsul Domnului este aici, înaintea Lui.”
Şi Domnul a zis lui Samuel: „Nu te uita la înfăţişarea şi înălţimea staturii lui, căci l-am lepădat. Domnul nu se uită la ce se uită omul; omul se uită la ceea ce izbeşte ochii, dar Domnul se uită la inimă.”
Isai a chemat pe Abinadab şi l-a trecut pe dinaintea lui Samuel, şi Samuel a zis: „Nici pe acesta nu l-a ales Domnul.”
Isai a trecut pe Şama, şi Samuel a zis: „Nici pe acesta nu l-a ales Domnul.” 
Şi aşa a trecut Isai pe cei şapte fii ai lui pe dinaintea lui Samuel, şi Samuel a zis lui Isai: „Domnul n-a ales pe niciunul din ei.” (1 Samuel 16:5-10).“

Când au trecut toți, Samuel a întrebat mirat că Domnul nu se oprise la niciunul din cei prezenți:

„Aceştia sunt toţi fiii tăi?”
Şi el a răspuns: „A mai rămas cel mai tânăr, dar paşte oile.” Atunci, Samuel a zis lui Isai: „Trimite să-l aducă, fiindcă nu vom şedea la masă până nu va veni aici” (1 Samuel 16:11).

Îl aveau în familia lor pe viitorul împărat al lui Israel, dar părinții și frații lui nu dădeau nici măcar doi bani pe el! Din durerea acestui dispreț s-a născut mai târziu „oful“ rostit în Psalmul 27:

„Căci tatăl meu şi mama mea mă părăsesc,
dar Domnul mă primeşte“ (Psalm 27:10).

Frații lui l-au privit și ei cu dispreț. „Prâslea“ n-avea trecere înaintea lor. Stăteau fricoși înaintea lui Goliat și când David a venit la ei cu merinde și a stat de vorbă cu cei din jur despre impasul luptei, iată ce i-a spus Eliab în numele celorlalți:

,,Eliab, fratele lui cel mai mare, care-l auzise vorbind cu oamenii aceştia, s-a aprins de mânie împotriva lui David. Şi a zis: „Pentru ce te-ai pogorât tu şi cui ai lăsat acele puţine oi în pustie? Îţi cunosc eu mândria şi răutatea inimii. Te-ai pogorât ca să vezi lupta.”
David a răspuns: „Ce-am făcut oare? Nu pot să vorbesc astfel?” (1 Samuel 17:28-29).

La ceasul acela, toți știau că David fusese uns de Samuel. Asta nu i-a împiedicat să-l privească cu ochi răi. L-au disprețuit pe „unsul Domnului“. Dumnezeu nu s-a bucurat și este ultima dată când citim ceva despre Eliab în textul Scripturii!

A fost așa pentru că, David a fost un ante-tip al Domnului Isus! Și Domnul Isus a trecut exact prin aceleași atitudine din partea fraților Săi:

„După aceea, Isus străbătea Galileea; nu voia să stea în Iudeea, pentru că iudeii căutau să-L omoare. Şi praznicul iudeilor, Praznicul zis al Corturilor, era aproape. Fraţii Lui I-au zis: „Pleacă de aici şi du-Te în Iudeea, ca să vadă şi ucenicii Tăi lucrările pe care le faci. Nimeni nu face ceva în ascuns când caută să se facă cunoscut. Dacă faci aceste lucruri, arată-Te lumii.“ Căci nici fraţii Lui nu credeau în El“ (Ioan 7:1-5).

V-ați gândit vreodată că frații Domnului, care nu credeau în divinitatea Lui, nu credeau implicit nici în nașterea Lui supranaturală din fecioară, iar asta înseamna că părerea lor despre mama lor era că … Îmi este și frică să duc până la capăt un astfel de raționament!

„Au venit în casă şi s-a adunat din nou norodul, aşa că nu puteau nici măcar să prânzească. Rudele lui Isus, când au auzit cele ce se petreceau, au venit să pună mâna pe El. Căci ziceau: „Şi-a ieşit din minţi” (Marcu 3:20-21).

Familiaritatea naște obrăznicie! Frații Domnului Isus, ca și frații lui David au avut orbul găinii și n-au văzut valoare în omul ales de Dumnezeu.

Singurătatea și lipsa de empatie din parte celor din familie au marcat întreaga viață a lui David. Există un psalm scris de el „spre aducere aminte“. Este o mărturie pe care nu trebuie s-o uităm, o experiență care s-ar putea să fie comună multora. Din păcate, atunci când ne clătinăm, rudele unora dintre noi vor prefera întotdeauna să stea deoparte:

Psalmul 38

Spre aducere-aminte

Doamne, nu mă mustra în mânia Ta
şi nu mă pedepsi în urgia Ta.
Căci săgeţile Tale s-au înfipt în mine
şi mâna Ta apasă asupra mea.
N-a mai rămas nimic sănătos în carnea mea
din pricina mâniei Tale;

nu mai este nici o vlagă în oasele mele
în urma păcatului meu.

Căci fărădelegile mele se ridică deasupra capului meu,
ca o povară grea sunt prea grele pentru mine.
Rănile mele miros greu şi sunt pline de coptură,
în urma nebuniei mele.
Sunt gârbovit; peste măsură de istovit.
Toată ziua umblu plin de întristare.
Căci o durere arzătoare îmi mistuie măruntaiele,
şi n-a mai rămas nimic sănătos în carnea mea.
Sunt fără putere, zdrobit cu desăvârşire;
tulburarea inimii mele mă face să gem.

Doamne, toate dorinţele mele sunt înaintea Ta
şi suspinele mele nu-Ţi sunt ascunse.
10 Inima îmi bate cu tărie, puterea mă părăseşte
şi lumina ochilor mei nu mai este cu mine.

11 Prietenii şi cunoscuţii mei se depărtează de rana mea
şi rudele mele stau deoparte.

12 Cei ce vor să-mi ia viaţa îşi întind cursele,
cei ce-mi caută nenorocirea spun răutăţi
şi toată ziua urzesc la înşelătorii.
13 Iar eu sunt ca un surd, n-aud;
sunt ca un mut, care nu deschide gura.
14 Sunt ca un om care n-aude
şi în gura căruia nu este niciun răspuns.

15 Doamne, în Tine nădăjduiesc;
Tu vei răspunde, Doamne, Dumnezeule!
16 Căci zic: „Nu îngădui să se bucure vrăjmaşii mei de mine
şi să se fudulească împotriva mea, când mi se clatină piciorul!”
17 Căci sunt aproape să cad
şi durerea mea este totdeauna înaintea mea.
18 Îmi mărturisesc fărădelegea,
mă doare de păcatul meu.
19 Dar vrăjmaşii mei sunt plini de viaţă şi plini de putere;
cei ce mă urăsc fără temei sunt mulţi la număr.
20 Ei îmi întorc rău pentru bine,
îmi sunt potrivnici, pentru că eu urmăresc binele.

21 Nu mă părăsi, Doamne!
Dumnezeule, nu Te depărta de mine!
22 Vino degrabă în ajutorul meu,
Doamne, Mântuirea mea!

Ce n-au văzut frații lui în David și ce a văzut Dumnezeu în acest copilandru? Este greu să spunem ce a văzut Dumnezeu pentru că El evoluează dincolo de spațiu și timp și are puncte de vedere inaccesibile nouă. Ne este însă ușor să arătăm că cei din afara familiei lui David au avut ochi să vadă și urechi să audă. Iată mărturia lor care a ajuns până la împăratul Saul:

„Saul a răspuns slujitorilor săi: „Găsiţi-mi dar un om care să cânte bine şi aduceţi-l la mine.”
Unul din slujitori a luat cuvântul şi a zis: „Iată, am văzut pe un fiu al lui Isai, Betleemitul, care ştie să cânte; el este şi un om tare şi voinic, un războinic, vorbeşte bine, este frumos la chip şi Domnul este cu el” (1 Samuel 16:17-18).

Ce caracterizare frumoasă! Oamenii de bine au văzut ce era bun și frumos în David. Părinții și frații lui l-au disprețuit. Paguba lor! Nu paguba lui!

În singurătatea timpului petrecut singur la oi, David a dezvoltat un sentiment de dreptate și s-a dovedit curajos. Iată propria lui mărturie:

„David a zis lui Saul: „Robul tău păştea oile tatălui său. Şi, când un leu sau un urs venea să-mi ia o oaie din turmă, alergam după el, îl loveam şi-i smulgeam oaia din gură. Dacă se ridica împotriva mea, îl apucam de falcă, îl loveam şi-l omoram. Aşa a doborât robul tău leul şi ursul, şi cu filisteanul acesta, cu acest netăiat împrejur, va fi ca şi cu unul din ei, căci a ocărât oştirea Dumnezeului celui viu.”
David a mai zis: „Domnul, care m-a izbăvit din gheara leului şi din laba ursului, mă va izbăvi şi din mâna acestui filistean” (1 Samuel 17:34-37).

În ciuda handicapului de vârstă față de ceilalți, în inima lui David s-a sălășluit încă din fragedă tinerețe maturitatea unui deosebit simț al dreptății și o mare încredere în Dumnezeu.

Nu înfățișarea, deși David a fost „un om tare şi voinic, un războinic, …, este frumos la chip“, ci calitățile ascunse ale inimii l-au făcut pe David să fie ales să păstorească poporul lui Dumnezeu. Calificat să fie păstor la oi, David a fost propulsat să fie păstor al oamenilor. Asta a fost concluzia lui Asaf:

„A ales pe robul Său David
şi l-a luat de la staulele de oi.
L-a luat dindărătul oilor care alăptau,
ca să pască pe poporul Său Iacov şi pe moştenirea Sa Israel.
Şi David i-a cârmuit cu o inimă neprihănită
şi i-a povăţuit cu mâini pricepute.“ (Psalm 78:70-72).

David a fost unul dintre cei nouă copii ai lui Isai, betleemitul. Tatăl său a fost fiul lui Obed și nepotul lui Rut și Boaz (Rut 4:17).

„Boaz a născut pe Obed. Obed a născut pe Isai. 
Isai a născut pe Eliab – întâiul lui născut;
pe Abinadab – al doilea;
pe Şimea – al treilea;
pe Netaneel – al patrulea;
pe Radai – al cincilea;
pe Oţem – al şaselea;
pe David – al şaptelea. 
Surorile lor erau: Ţeruia şi Abigail.
Fiii Ţeruiei au fost: Abişai, Ioab şi Asael – trei. 
Abigail a născut pe Amasa; tatăl lui Amasa a fost Ieter, Ismaelitul“ (1 Cronici 2:12-17).

Când s-a întârit la domnie, David i-a luat ca generali pe nepoții lui, fiii Țeruiei, Abișai și Ioab, care erau mai mari ca el (2 Samuel 2:39; 16:10; 19:22). Nici unul din frații lui David n-a fost printre cei din anturajul împăratului. Providența divină i-a pedepsit pentru atitudinea lor față de fratele lor mai mic.

Mesia, urmașul lui David, va aplica această lecție, așa cum ne spune profetul Isaia:

„Apoi, o Odraslă va ieşi din tulpina lui Isai şi un Vlăstar va da din rădăcinile lui. Duhul Domnului Se va odihni peste El, duh de înţelepciune şi de pricepere, duh de sfat şi de tărie, duh de cunoştinţă şi de frică de Domnul. Plăcerea Lui va fi frica de Domnul; nu va judeca după înfăţişare, …“ (Isaia 11:1-3).

Cum stai tu cu aceste două lecții? Nu cumva există cineva pe care l-ai disprețuit din cauza înfățișării lui? Nu cumva te aștepți nerealist să te placă întotdeauna toată lumea?

Gândește la viața lui David și corectează-te.

Se spune că imaginea despre sine se formează în copil în universul familiei și-i determină apoi toată viața. Nu este obigatoriu! Dacă s-ar fi privit doar în oglinda atitudinilor celor din familia sa, David n-ar fi fost în stare de nimic. Importantă a fost relația lui David cu Dumnezeu. Din ea și-a tras el seva mărețelor înfăptuiri de mai târziu.


De ce s-a dus Pavel în Arabia și ce a făcut el acolo?

Unul din amănuntele „esențiale“ ale pregătirii lui Saul din Tars pentru a deveni „apostolul“ Pavel, apostol al neamurilor a fost timpul petrecut de el în Arabia.

Dar, când Dumnezeu, care m-a pus deoparte din pântecele maicii mele şi m-a chemat prin harul Său, a găsit cu cale să descopere în mine pe Fiul Său, ca să-L vestesc între neamuri, îndată n-am întrebat pe niciun om, nici nu m-am suit la Ierusalim, la cei ce au fost apostoli înainte de mine, ci m-am dus în Arabia. Apoi m-am întors din nou la Damasc. După trei ani, m-am suit la Ierusalim să fac cunoştinţă cu Chifa şi am rămas la el cincisprezece zile“ (Galateni 1:15-17)

Există ispita să umplem spațiile „albe“ pe care providența le-a lăsat în Biblie scriind acolo părerile noastre preconcepute. Această tendință i-a făcut pe mulți să spună că învățăturile creștine nu au neapărat o origine „cerească“, ci sunt rezultatul unor contaminări cu „adevărurile“ altor religii. Cei ce neagă divinitatea lui Isus Christos pretind că, între vîrsta de 12 ani, când a fost dus la Templu, și cea de treizeci de ani când și-a început misiunea publică, băiatul din Nazaret a fost în Orient și s-a educat în religiile indiene. Printr-o presupunere asemănătoare, timpul petrecut de Pavel în Arabia ar fi însemnat trei ani de e„ducație esoterică“ cu caracter universalist, care i-a înlesnit apoi ieșirea din tradițiile înguste al iudaismului. Este o presupunere care-l aseamănă pe Saul din Tars cu inițierea esoterică primită apoi și de … Mahomed.

Și într-un caz și în celălalt însă, deși nu avem informații directe, avem suficiente informații din alte pasaje biblice care să aneantizeze astfel de speculații. Dacă-i crezi pe Isus din Nazaret și pe Saul din Tars ca persoane sincere și cinstite, trebuie implicit să accepți mărturia lor categorică despre originea „extraterestră“ a mesajullui propovăduit de ei.

Deci, Noul Testament ne spune că apostolul Pavel nu s-a dus la Ierusalim imediat după convertirea lui, ci a plecat pentru o perioadă de trei ani în „Arabia“.

Avem deci de clarificat o destinație, o perioadă de timp și o motivație precisă. Unde, cât și de ce a plecat Saul din Tars în Arabia?

Unde și-a petrecut Saul cei trei ani?

În privința „Arabiei“ despre care citim în Biblie este folositor să nu o confundăm cu Arabia Saudită de astăzi. Pe vremea când a fost scris Noul Testament, prin Arabia se înțelegea tot teritoriul de pe malul stâng al Iordanului, cu Decapoles în nord și cu deșertul din sudul Mării Moarte.

Pe vremea lui Pavel, „Arabia“ era sinonimă cu regatul Nabateenilor. Așa apare ea în cărțile Macabeilor (1 Mac. 5:25, 39, 9:35 și 2 Mac. 5:8).

Când s-au întâmplat toate acestea?

Saul din Tars s-a dus la Damasc cu scrisori de împuternicire din partea iudeilor ca să-i prindă pe creștini și să-i aducă la Ierusalim, dar acolo a devenit el însuși creștin și a ajus să simtă pe pielea lui prigoana iudeilor:

Dar Saul sufla încă ameninţarea şi uciderea împotriva ucenicilor Domnului. S-a dus la marele preot şi i-a cerut scrisori către sinagogile din Damasc, ca, dacă va găsi pe unii umblând pe Calea credinţei, atât bărbaţi, cât şi femei, să-i aducă legaţi la Ierusalim. Pe drum, când s-a apropiat de Damasc, deodată a strălucit o lumină din cer în jurul lui. El a căzut la pământ şi a auzit un glas, care-i zicea: „Saule, Saule, pentru ce Mă prigoneşti?”
„Cine eşti Tu, Doamne?” a răspuns el.
Şi Domnul a zis: „Eu sunt Isus, pe care-L prigoneşti. Ţi-ar fi greu să arunci înapoi cu piciorul într-un ţepuş.”
Tremurând şi plin de frică, el a zis: „Doamne, ce vrei să fac?”
„Scoală-te”, i-a zis Domnul, „intră în cetate şi ţi se va spune ce trebuie să faci”.

După câtva timp, iudeii s-au sfătuit să-l omoare, şi uneltirea lor a ajuns la cunoştinţa lui Saul. Porţile erau păzite zi şi noapte, ca să-l omoare. Dar, într-o noapte, ucenicii l-au luat şi l-au coborât prin zid, dându-l jos într-o coşniţă. (Între aceste două versete sunt cei trei ani petrecuți în Arabia). Când a ajuns în Ierusalim, Saul a căutat să se lipească de ucenici, dar toţi se temeau de el, căci nu puteau să creadă că este ucenic. Atunci, Barnaba l-a luat cu el, l-a dus la apostoli şi le-a istorisit cum, pe drum, Saul văzuse pe Domnul, care i-a vorbit, şi cum în Damasc propovăduise cu îndrăzneală în Numele lui Isus. De atunci se ducea şi venea împreună cu ei în Ierusalim şi propovăduia cu îndrăzneală în Numele Domnului. Vorbea şi se întreba şi cu evreii care vorbeau greceşte, dar ei căutau să-l omoare. Când au aflat fraţii de lucrul acesta, l-au dus la Cezareea şi l-au pornit la Tars“ (Fapte 9:1-6, 23-30).

Pavel ne spune că a fost forțat să fugă din Damasc nu numai din pricina iudeilor, ci și din pricina dregătorului împăratului Aretas. Iată relatarea lui:

paulinbasket02În Damasc, dregătorul împăratului Areta păzea cetatea damascenilor, ca să mă prindă. Dar am fost dat jos pe o fereastră într-o coşniţă, prin zid, şi am scăpat din mâinile lor“ (2 Corinteni 11:32-33).

 

Menționarea lui Aretas (9 î.Ch – 39 d.Ch), împărat client al romanilor peste nabateeni, plasează convertirea lui Saul din Tars nu mai târziu de anul 39. Sub domnia lui Aretas, nabateeni au cunoscut cea mai mare dezvoltare culturală și economică. Aretas a fost echivalentul lui „Irod cel Mare“ al Iudeii. El a dezvoltat cetatea Petra și a construit o serie de orașe pe ruta Petra-Gaza, la malul Mării Mediterane. Teritoriul administrat de el s-a întins spre nord până la Damasc și spre sud cam prin nordul Arabiei de astăzi.

Timp de trei ani, Saul din Tars a străbătut cetățile nabateenilor și le-a predicat Evanghelia.

De ce … în Arabia?

Mai important însă decât „unde?“ a stat Saul trei ani este întrebarea „de ce?“ a stat el acolo. De ce nu s-a dus de la Damasc direct la Ierusalim, unde erau ceilalți apostoli ai Domnului și de unde plecase el însuși?

Este evident că, o vreme, nici apostolii din Iudeea și nici mai marii poporului iudeu de acolo nu aveau încredere în Saul. Cei dintâi îl considerau încă un pericol, iar ceilalți îl considerau un trădător care trebuie redus repede la tăcere.

Apostolii din Ierusalim au avut nevoie de un timp în care Saul să dovedească faptul că ce s-a petrecut în Damasc nu era doar o altă stratagemă prin care urmărea să pătrundă în mijlocul lor ca să-i poată aresta apoi pe toți.

După trei ani, m-am suit la Ierusalim să fac cunoştinţă cu Chifa şi am rămas la el cincisprezece zile. Dar n-am văzut pe niciun alt apostol, decât pe Iacov, fratele Domnului. În cele ce vă scriu, iată, înaintea lui Dumnezeu, nu mint. După aceea m-am dus în ţinuturile Siriei şi Ciliciei. Şi eram încă necunoscut la faţă Bisericilor lui Hristos, care sunt în Iudeea. Ele auzeau doar spunându-se: „Cel ce ne prigonea odinioară acum propovăduieşte credinţa pe care căuta s-o nimicească odinioară”. Şi slăveau pe Dumnezeu din pricina mea“ (Galateni 1:18-24).

Cei trei ani petrecuți în Arabia au reprezentat tocmai acest lucru. În plus, în providența lui Dumnezeu Saul din Tars a avut nevoie de două lucruri: să-și limpezească natura chemării lui și să debuteze ca apostol al Neamurilor fără a fi delegat sau dependent de cei de la Ierusalim.

În Arabia, Saul din Tars a primit „descoperirea dumnezeiască“ despre care le vorbește galatenilor:

Fraţilor, vă mărturisesc că Evanghelia propovăduită de mine nu este de obârşie omenească, pentru că n-am primit-o, nici n-am învăţat-o de la vreun om, ci prin descoperirea lui Isus Hristos“ (Galateni 1:11-12).

Una din condițiile ca să devii apostol a fost să fi stat o vreme la picioarele Domnului Isus. Ca să-l facă aposol recunoscut de toți creștinii, Domnul Isus i-a dat lui Saul un har special. Ucenicii de la Ierusalim au stat împreună cu Isus Christos în anii misiunii Lui pe pământ. Saul din Tars a stat cu Isus Christos „în slava celui de al treilea cer“!

E nevoie să mă laud, măcar că nu este de folos. Voi veni totuşi la vedeniile şi descoperirile Domnului. Cunosc un om în Hristos care, acum paisprezece ani, a fost răpit până în al treilea cer (dacă a fost în trup nu ştiu, dacă a fost fără trup, nu ştiu – Dumnezeu ştie). Şi ştiu că omul acesta (dacă a fost în trup sau fără trup, nu ştiu – Dumnezeu ştie) a fost răpit în rai şi a auzit cuvinte care nu se pot spune şi pe care nu-i este îngăduit unui om să le rostească“ (2 Corinteni 12:1-4).

Această „descoperire dumnezeiască“ a avut loc în perioada celor trei ani petrecuți departe de Ierusalim, în Arabia. Ea i-a dat drept să se socotească „apostol al lui Isus Christos“ (trimis personal împuternicit). Lucrul acesta s-a văzut foarte clar, după alți paisprezec ani, când Saul, devenit între timp Pavel, a avut-o cu reprezentanții Bisericii din Ieruslaim:

După paisprezece ani, m-am suit din nou la Ierusalim împreună cu Barnaba şi am luat cu mine şi pe Tit. M-am suit, în urma unei descoperiri, şi le-am arătat Evanghelia pe care o propovăduiesc eu între neamuri, îndeosebi celor mai cu vază, ca nu cumva să alerg sau să fi alergat în zadar. Nici chiar Tit, care era cu mine, măcar că era grec, n-a fost silit să se taie împrejur, din pricina fraţilor mincinoşi, furişaţi şi strecuraţi printre noi ca să pândească slobozenia pe care o avem în Hristos Isus, cu gând să ne aducă la robie; noi nu ne-am supus şi nu ne-am potrivit lor nicio clipă măcar, pentru ca adevărul Evangheliei să rămână cu voi. Cei ce sunt socotiţi ca fiind ceva – orice ar fi fost ei, nu-mi pasă: Dumnezeu nu caută la faţa oamenilor – aceştia, zic, ei, cei cu vază, nu mi-au adăugat nimic. Ba dimpotrivă, când au văzut că mie îmi fusese încredinţată Evanghelia pentru cei netăiaţi împrejur, după cum lui Petru îi fusese încredinţată Evanghelia pentru cei tăiaţi împrejur  căci Cel ce făcuse din Petru apostolul celor tăiaţi împrejur făcuse şi din mine apostolul neamurilorşi când au cunoscut harul care-mi fusese dat, Iacov, Chifa şi Ioan, care sunt priviţi ca stâlpi, mi-au dat mie şi lui Barnaba mâna dreaptă de însoţire, ca să mergem să propovăduim: noi la neamuri, iar ei la cei tăiaţi împrejur“ (Galateni 2:1-9).

Cei trei ani petrecuți în Arabia n-au fost pentru Pavel recluziunea unui pustnic, ci ani de clarificare și practicare a chemării de a fi „apostol al neamurilor“. Unde să înveți mai bine să fi așa ceva decât dincolo de granițele Israelului? Fără nici o îndoială, Pavel a avut nevoie să recitească toate pasajele din Vechiul Testament care vorbeau despre Israel ca lumină a Neamurilor și despre harul mântuirii care trebuie dus tuturor popoarelor până la marginile pământului.

 

Apocalipsa 22 – Testul final: De ce trebuie să revină Isus Christos?

„Eu , Isus, am trimis pe îngerul Meu să vă adeverească aceste lucruri pentru Biserici. Eu sunt Rădăcina şi Sămânţa lui David, Luceafărul strălucitor de dimineaţă”.

Şi Duhul şi Mireasa zic: „Vino!” Şi cine aude să zică: „Vino!” Şi celui ce îi este sete să vină; cine vrea să ia apa vieţii fără plată!“ (Apocalipsa 22:16-17).

Înainte de a începe testul nostru, dați-mi voie să plec de la o altă întrebare:

De ce a fost scrisă Apocalipsa?

Nu pentru că apostolul Ioan a vrut-o și nu pentru că Biserica ar fi cerut-o. Autorul ei este Dumnezeu, iar intenția cu care ne-a trimis această „descoperire a descoperirilor“, această chemare a transcendenței este „mărturia lui Isus Christos“ care este duhul tuturor profețiilor (Apocalipsa 19:10).

Singura soluție pentru problemele istoriei și pentru viața fiecăruia dintre noi ne-a fost dată de Dumnezeu și este: Isus Christos! El este „soluția finală“ a lui Dumnezeu!

Orice altă soluție filosofică, politică, administrativă sau militară propusă de altcineva este „antichristică“. Dacă ar fi existat o altă soluție petru lume și pentru viața ta, Dumnezeu, ca un Tată idel, nu și-ar fi trimis Fiul să moară. Aceasta a rămas convingerea scribului ales de Dumnezeu să aștearnă pe hârtie această carte:

„Copilaşilor, este ceasul cel de pe urmă. Şi, după cum aţi auzit că are să vină Antihrist, să ştiţi că acum s-au ridicat mulţi antihrişti – prin aceasta cunoaştem că este ceasul de pe urmă“ (1 Ioan 2:18).

„Dacă primim mărturisirea oamenilor, mărturisirea lui Dumnezeu este mai mare; şi mărturisirea lui Dumnezeu este mărturisirea pe care a făcut-o El despre Fiul Său. Cine crede în Fiul lui Dumnezeu are mărturisirea aceasta în el; cine nu crede pe Dumnezeu Îl face mincinos, fiindcă nu crede mărturisirea pe care a făcut-o Dumnezeu despre Fiul Său. Şi mărturisirea este aceasta: Dumnezeu ne-a dat viaţa veşnică şi această viaţă este în Fiul Său. Cine are pe Fiul are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu n-are viaţa“ (1 Ioan 5:9-12).

„Căci în lume s-au răspândit mulţi amăgitori, care nu mărturisesc că Isus Hristos vine în trup. Iată amăgitorul, iată antihristul!“ (2 Ioan 7).

Viața noastră a fost salvată prin prima venire a lui Isus Christos. Ea va fi proslăvită la cea de a doua Sa venire. După întunerecul care domnește acum peste lume, venirea Domnului Isus va inaugura pentru noi  zorii unei eternități fericite, simbolizate metaforic prin apariția Lui ca „luceafăr de dimineață“. Este o numire interesantă din cauza lui „lucifer“, arhanghelul care ar fi trebuit să dea tonul în ierarhia slavei lui Dumnezeu, dar s-a pervertit și a ajuns să răspândească întunerecul. Isus Christos poartă profetic numirea de „Luceafăr“ pentru că El este lumina care luminează pe orice om venind în lume“ (Ioan 1:9). El trebuie să revină în lume pentru că este Lumina lumii! Vestea aceasta apare de trei ori în textul Noului testament:

„Şi avem cuvântul prorociei făcut şi mai tare; la care bine faceţi că luaţi aminte, ca la o lumină care străluceşte într-un loc întunecos, până se va crăpa de ziuă şi va răsări luceafărul de dimineaţă în inimile voastre“ (2 Petru 1:19).

„Şi-i voi da luceafărul de dimineaţă“ (Apocalipsa 2:28).

„Eu , Isus, am trimis pe îngerul Meu să vă adeverească aceste lucruri pentru Biserici. Eu sunt Rădăcina şi Sămânţa lui David, Luceafărul strălucitor de dimineaţă” (Apocalipsa 22:16).

La prima venire, Fiul lui Dumnezeu a început o lucrare pe care și-o continuă astăzi la dreapta Tatălui și pe care o va desăvârși la cea de a doua Lui venire.

Deci, de ce trebuie să revină Isus Christos?

Aceasta este întrebarea-test din care se vede cât de mult am înțeles mesajul transcendental al Apocalipsei. Vă ofer opt răspunsuri valabile pe care le-au datteologii la această interogare și vă rog să-mi spuneți care vă este mai drag.

1. Promisiunea lui Dumnezeu o cere

Vechiul Testament este plin de promisiuni mesianice. De la Gen. 3:15 la Maleahi 4:2, cineva a numărat nu mai puțin de 333 de promisiuni mesianice.

Cele peste 100 de profeții despre prima venire s-au împlinit întocmai. Intrarea călare pe măgăruș, împărțirea hainelor Lui, mâinile și picioarele străpunse, respingerea Lui profețită în Isaia 53, puteau fi considerate drept „simbolice“ înainte de venirea lui Christos. Noul Testament ni le prezintă însă în împlinirea lor literală „ca să se împlinească Scriptura“ (Mat. 26:56, cf. 2:15; 4:14-16; 8:17; 12:17-21; 13:35; 21:4-5; 27:35; Ioan 12:38; 15:25; 19:24, 28)

Biblia spune că „Dumnezeu nu poate să mintă“ și că El nu se răzgândește (Numeri 23:19; Tit 1:2). El va împlini tot ce a promis. Dacă Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu, Christos trebuie să vină iarăși.

2. Învățătura lui Isus o cere

Învățăturile date de Christos în timpul vieții pământești sunt pline de referințe la cea de a doua venire a Sa. (Matei 24-25; Luca 21).

Când era la judecată, Isus și-a apărat dumnezeirea printr-o declarație îndrăzneață despre revenirea Sa în termeni de slavă: „Da, sunt“ i-a răspuns Isus. „Și veți vedea pe Fiul omului șezând la dreapta puterii și venind pe norii cerului“ (Marcu 14:62).

În noaptea vânzării Lui, Domnul le-a spus ucenicilor: „Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Și după ce Mă voi duce și vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce și vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiți și voi“ (Ioan 14:2-3). Nu numai credibilitatea Tatălui este la mijloc, ci și credibilitatea Fiului. Dacă Isus nu se întoarce, El este dovedit ca mincinos.

3. Mărturia Duhului Sfânt o cere

Duhul Sfânt este „Duhul Adevărului“ (Ioan 14:17; 15:26) și mărturisește prin autorii Noului Testament despre revenirea lui Isus Christos.

Fie că este vorba despre apostolul Pavel (1 Corinteni 1:4-7; Filipeni 3:20; Coloseni 3:4; 1 Tesaloniceni 4:16-17; etc.), fie că este vorba despre apostolul Petru (1 Petru 1:13; 5:4; 2 Petru 3), sau de apostolul Ioan (1 Ioan 3:2), Duhul Sfânt depune mărturie despre ceea ce ne-au spus și Tatăl și Fiul, anume că Domnul Isus Christos trebuie să vină iarăși.

4. Destinul Bisericii o cere

În prezent, Dumnezeu „Și-a aruncat privirile peste Neamuri, ca să aleagă din mijlocul lor un popor, care să-I poarte Numele“ (Fapte 15:14) și își adună aleșii în trupul Bisericii. Ea trebuie să ajungă Mireasa pe care o va prezenta Dumnezeu Fiului Său, la cea de a doua Lui venire.

Pavel folosește imaginea nunții în 2 Corinteni 11:2: „Căci sunt gelos de voi cu o gelozie după voia lui Dumnezeu, pentru că v-am logodit cu un bărbat, ca să vă înfățișez înaintea lui Christos ca pe o fecioară curată“. Nunta este o imagine foarte potrivită pentru felul în care poartă de grijă Christos pentru Biserică (Matei 25:1-13; Efeseni 5:25-27; Apocalipsa 19:6-9). Putem fi siguri că Isus Christos se va întoarce să-și ia la Sine Mireasa, cum a promis (Ioan 14:2-3).

Lumea este un loc al stricăciunii și trebuie să fie pedepsită „Căci Fiul omului are să vină în slava Tatălui Său, cu îngerii Săi; și atunci va răsplăti fiecăruia după faptele lui (Matei 16:27). „Vine ceasul când toți cei din morminte vor auzi glasul Lui, și vor ieși afară din ele. Cei ce au făcut binele, vor învia pentru viață; iar cei ce au făcut răul, vor învia pentru judecată“ (Ioan 5:28-29).

Binecuvântata nădejde a celui credincios (Tit 2:13) va aduce pentru lume groaza judecății (1 Tesaloniceni 1:7-10; Iuda 14-15; Apocalipsa 19:11-16). Domnul Isus trebuie să se întoarcă să judece lumea. Dreptatea lui Dumnezeu o cere.

6. Viitorul lui Israel o cere

Pe vremea lui Pavel, Neamurile veneau în Biserică în număr mult mai mare decât evreii. În Romani 11, apostolul le precizează: „Și dacă tu, care erai dintr-un măslin sălbatic, ai fost altoit în locul lor, și ai fost făcut părtaș rădăcinii și grăsimii măslinului“ (v.17) să știi că va veni o vreme când ramurile naturale ale măslinului vor fi altoite înapoi (v. 23-24)“.

Acest eveniment este asociat de Pavel cu revenirea lui Christos (v. 26). În ziua aceea, evreii Îl vor boci pe Cel pe care L-au străpuns (Zaharia 12:10) și Dumnezeu le va da mântuirea (Romani 11:26).

7. Persoana lui Christos o cere

Ultima imagine a lui Christos pe care au văzut-o oamenii a fost aceea de la Calvar: un om murind în agonia neputinței. După înviere, El nu s-a mai arătat lumii. Va trebui ca lumea să-L vadă iarăși ca să știe cu cine au avut de a face: „Vor fi semne în soare, în lună și în stele. Și pe pământ va fi strâmtorare printre neamuri, care nu vor ști ce să facă la auzul urletului mării și al valurilor; oamenii își vor da sufletul de groază, în așteptarea lucrurilor care se vor întâmpla pe pământ; căci puterile cerurilor vor fi clătinate. Atunci vor vedea pe Fiul omului venind pe un nor cu putere și slavă mare“ (Luca 21:25-27). „Iată că El vine pe nori. Și orice ochi Îl va vedea; și cei ce L-au străpuns. Și toate semințiile pământului se vor boci din pricina Lui! Da, Amin“ (Apocalipsa 1:7).

8. Destinul lui Satan o cere

Satan, deși învins deja de Christos la Cruce, mai este încă „domnul lumii acesteia“ (Ioan 12:31; 14:30; 16:11; 2 Corinteni 4:4; Efeseni 2:2; 6:12; 1 Ioan 5:19). Ca adevărat Domn al lumii, Christos trebuie să se întoarcă și să pună capăt domniei lui Satan.

În Apocalipsa 5, când Christos primește sulul cu cele șapte peceți, actul de proprietate al acestei lumi, El dezlănțuiește șirul celor șapte judecăți ale peceților (Apocalipsa 6-7). Urmează apoi șirul de judecăți ale trâmbițelor (Apocalipsa 8-9) și ale potirelor (Apocalipsa 16). La sfârșit, după un ultim efort al Satanei de a păstra stăpânire asupra lumii, Christos însuși se va întoarce să-și răpună dușmanul și să-l arunce în pedeapsa veșnică a iazului de foc (Apocalipsa 19). Cu aceasta, biruința lui Christos asupra impostorului uzurpator va fi definitivă.

9. Nădejdea sfinților o cere

Pavel vorbește despre sfinți care vor avea parte de o premiere suplimentară:

„De acum mă aşteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da în „ziua aceea” Domnul, Judecătorul cel drept. Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui“  (2 Timotei 4:8).

Iar apostolul Ioan spune: „Prea iubiților, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Și ce vom fi, nu s-a arătat încă. Dar știm că atunci când se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea așa cum este“ (1 Ioan 3:2). Ioan adaugă: „Cine are în el nădejdea aceasta se curăță după cum El este curat“ (v. 3).

Acesta este testul unei escatologii corecte. El nu este o lucrare de diplomă, o predică reușită sau o poziție corectă de pe care să ne luptăm unii cu alții. Dimpotrivă! Nădejdea revenirii Domnului Isus trebuie să-i facă pe cei ce cred în ea să pregătire în curățire continuă.

Dacă, deci, aţi înviat împreună cu Hristos, să umblaţi după lucrurile de sus, unde Hristos şade la dreapta lui Dumnezeu. Gândiţi-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ. Căci voi aţi murit, şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Când Se va arăta Hristos, viaţa voastră, atunci vă veţi arăta şi voi împreună cu El în slavă. De aceea, omorâţi mădularele voastre care sunt pe pământ: curvia, necurăţia, patima, pofta rea şi lăcomia, care este o închinare la idoli. Din pricina acestor lucruri vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării“ (Coloseni 3:1-6).

Este nădejdea venirii Lui motivație pentru sfințirea ta ? Mai degrabă decât să fi preocupat obsesiv cu evenimentele politice ale acestei lumii, ai face bine să fi preocupat cu starea inimii tale înaintea lui Dumnezeu. Ești gata să-L întâmpini pe Christos ? Poți spune și tu aprins de iubire: „Vino Doamne Isuse“? (Apocalipsa 22:20).

 

***

Există oameni care studiază Apocalipsa pentru aspectul ei senzațional. Unii sunt curioși dacă regina Angliei este Izabela din Apocalipsa sau dacă papa de la Roma este Antichrist sau măcar profetul mincinos!Eu am ales aspectul spiritual al lucrurilor. Dacă am reușit să provoc în voi o curiozitate care a fost apoi satisfăcută de revelația lui Dumnezeu sunt mulțumit. Mi-am îndeplinit misiunea. Pentru mine, Apocalipsa este un studiu de o viață. Revin mereu să beau din izvorul acesta de apă vie, să mă hrănesc cu bucatele acestea alese. Fac și facem parte din aceia cărora Dumnezeu le-a promis că va veni să stea la masă cu noi. Vom cina mereu cu El și El va cina cu noi. Marele ospăț de-abia începe!

Apocalipsa 22 – Recapitulare, autentificare, șapte promisiuni finale

Suntem gata să luăm de la ochii credinței telescopul revelației și să ne întoarcem în cotidian. Mărturisesc lipsa mea de entuziasm în această direcție. Sper să fi determinat prin aceste studii decizia de a privi mai mult la lucrurile de sus și să umblăm prioritar pentru ele. Viața are limite stânjenitoare. Eternitatea este nesfârșit mai largă.

Ultimul capitol al Apocalipsei este și „EPILOGUL“ cărții. După o scurtă recapitulare (22:3-5), urmează autentificarea cărții (22:5-11), o  septadă a ultimelor promisiuni (22:6-15) și un apel final către cititori (22:16-21).

I. Recapitularea finală este scurtă, dar completă

Nouă ne-a trebuit tot capitolul precedent pentru a spune ceva din elementele integrării noastre în eternitate. Apostolului Ioan, acest meșter artizan al cuvintelor, acest dăltuitor desăvârșit al frazei, reușește să facă acelaș lucru în numai trei versete!

„Nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo. Scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului vor fi în ea. Robii Lui Îi vor sluji. Ei vor vedea faţa Lui şi Numele Lui va fi pe frunţile lor. Acolo nu va mai fi noapte. Şi nu vor mai avea trebuinţă nici de lampă, nici de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu îi va lumina. Şi vor împărăţi în vecii vecilor“ (Apocalipsa 22:3-5).

Blestemul va fi înlăturato restaurare desăvârșită
Tronul divin va fi în mijlocul nostru
o administrare desăvârșită
Robii Lui Îl vor sluji –
o subordonare desăvârșită
Vor vedea fața Lui –
o transformare desăvârșită
Numele Lui va fi pe frunțile lor –
o identitate desăvârșită
Dumnezeu îi va lumina –
o iluminare desăvârșită
Vor împărății în vecii vecilor –
o promovare desăvârșită

II. Urmează autentificarea cărții

Apostolul Ioan ne spune că Apocalipsa este completă. Ea este exact atât cât ne trebuie. Nu trebuie adăugat nimic și nu trebuie scos nimic. O putem numi „testamentul testamentului lui Dumnezeu“. Ca să arate clar că aici se încheie cartea, apostolul Ioan scrie o încheiere în aceiași termeni și cu aceleași idei ca și introducerea. Apocalipsa se găsește între două coperți asemănătoare. Prima o confirmă pe cealaltă, închizând astfel între ele conținutul revelației.

Apocalipsa 21_Page_13

Sursa profeției: Dumnezeu și Isus

„Descoperirea lui Isus Hristos, pe care i-a dat-o Dumnezeu, ca să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând. Şi le-a făcut-o cunoscut trimiţând prin îngerul Său la robul Său Ioan“ (Apocalipsa 1:1).

Şi îngerul mi-a zis: „Aceste cuvinte sunt vrednice de crezare şi adevărate. Şi Domnul, Dumnezeul duhurilor prorocilor, a trimis pe îngerul Său să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând” (Apocalipsa 22:6).

Obiectul profeției: Isus Christos

„ … care a mărturisit despre Cuvântul lui Dumnezeu şi despre mărturia lui Isus Hristos şi a spus tot ce a văzut“ … „şi din partea lui Isus Hristos, Martorul credincios, Cel întâi născut din morţi, Domnul împăraţilor pământului!“ … „Eu, Ioan, fratele vostru, care sunt părtaş cu voi la necaz, la Împărăţie şi la răbdarea în Isus Hristos, mă aflam în ostrovul care se cheamă Patmos, din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturiei lui Isus Hristos“ (Apocalipsa 1:2,5,9).

„Eu , Isus, am trimis pe îngerul Meu să vă adeverească aceste lucruri pentru Biserici. Eu sunt Rădăcina şi Sămânţa lui David, Luceafărul strălucitor de dimineaţă” … „Mărturisesc oricui aude cuvintele prorociei din cartea aceasta că, dacă va adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu îi va adăuga urgiile scrise în cartea aceasta“ … „Cel ce adevereşte aceste lucruri, zice: „Da, Eu vin curând”. Amin! Vino, Doamne Isuse! “ (Apocalipsa 22:16,18,20). 

Subiectul profeției: evenimentele viitoare

„Descoperirea lui Isus Hristos, pe care i-a dat-o Dumnezeu, ca să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând. Şi le-a făcut-o cunoscut trimiţând prin îngerul Său la robul Său Ioan“ (Apocalipsa 1:1).

Şi îngerul mi-a zis: „Aceste cuvinte sunt vrednice de crezare şi adevărate. Şi Domnul, Dumnezeul duhurilor prorocilor, a trimis pe îngerul Său să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând” (Apocalipsa 22:6)

Mediatorul profeției: îngerul

„Şi le-a făcut-o cunoscut trimiţând prin îngerul Său la robul Său Ioan,“ (Apocalipsa 1:1).

„Şi îngerul mi-a zis: „Aceste cuvinte sunt vrednice de crezare şi adevărate“ …„Şi după ce le-am auzit şi le-am văzut, m-am aruncat la picioarele îngerului care mi le arăta, ca să mă închin lui“ … „„Eu , Isus, am trimis pe îngerul Meu să vă adeverească aceste lucruri pentru Biserici.“ (Apocalipsa 22:6,8,16).

Scribul: Ioan profetul

„Ioan, către cele şapte Biserici care sunt în Asia: Har şi pace vouă din partea Celui ce este, Celui ce era şi Celui ce vine şi din partea celor şapte duhuri care stau înaintea scaunului Său de domnie“ (Apocalipsa 1:4)

„Eu, Ioan, am auzit şi am văzut lucrurile acestea“ (Apocalipsa 22:8)

Calitatea: profeție adevărată

„Ferice de cine citeşte şi de cei ce ascultă cuvintele acestei prorocii şi păzesc lucrurile scrise în ea! Căci vremea este aproape!“ (Apocalipsa 1:3).

 Apoi mi-a zis: „Să nu pecetluieşti cuvintele prorociei din cartea aceasta. Căci vremea este aproape“ (Apocalipsa 22:10).

Destinatarii profeției: robii Lui

„Descoperirea lui Isus Hristos, pe care i-a dat-o Dumnezeu, ca să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând. Şi le-a făcut-o cunoscut trimiţând prin îngerul Său la robul Său Ioan“ (Apocalipsa 1:1).

Şi îngerul mi-a zis: „Aceste cuvinte sunt vrednice de crezare şi adevărate. Şi Domnul, Dumnezeul duhurilor prorocilor, a trimis pe îngerul Său să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând” (Apocalipsa 22:6).

Binecuvântații profeției: ascultătorii

„Ferice de cine citeşte şi de cei ce ascultă cuvintele acestei prorocii şi păzesc lucrurile scrise în ea! Căci vremea este aproape!“ (Apocalipsa 1:3).

Şi iată, Eu vin curând! Ferice de cel ce păzeşte cuvintele prorociei din cartea aceasta!” (Apocalipsa 22:7).

Avertismentul profeției: necredincioșia

„Iată că El vine pe nori. Şi orice ochi Îl va vedea; şi cei ce L-au străpuns. Şi toate seminţiile pământului se vor boci din pricina Lui! Da, Amin.“ (Apocalipsa 1:7).

Cine este nedrept să fie nedrept şi mai departe; cine este întinat să se întineze şi mai departe; cine este fără prihană să trăiască şi mai departe fără prihană. Şi cine este sfânt să se sfinţească şi mai departe!” „Iată Eu vin curând şi răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui.“ (Apocalipsa 22:11-12)

Pecetluitorul profeției: Alfa și Omega

„Când L-am văzut, am căzut la picioarele Lui ca mort. El Şi-a pus mâna dreaptă peste mine şi a zis: „Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă“ (Apocalipsa 1:7).

Eu sunt Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Începutul şi Sfârşitul” (Apocalipsa 22:13)

Nădejdea profeției: revenirea Lui

„Iată că El vine pe nori. Şi orice ochi Îl va vedea; şi cei ce L-au străpuns. Şi toate seminţiile pământului se vor boci din pricina Lui! Da, Amin“ (Apocalipsa 1:7).

 „Iată Eu vin curând şi răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui.“ … „Cel ce adevereşte aceste lucruri, zice: „Da, Eu vin curând”. Amin! Vino, Doamne Isuse!“ (Apocalipsa 22:12, 20).

Pentru că aici se încheie descoperirile din această carte, Ioan le termină cu un mesaj pozitiv … Urmează …

III. Septada promisiunilor finale

Este o cumulare de șapte promisiuni solemne. Sunt probable unele din cele mai semnificative cuvinte din Biblie. În ele auzim vocile îngerilor, vocea Domnului Isus, vocea Duhului Sfânt, vocea Bisericii și vocea lui Ioan.

Sunt cuvinte care subliniază responsabilitatea celor ce au citit această carte. Ea poate aduce binecuvântare sau blestem în funcție de atitudinea celor ce i-au citit mesajul. Se cade deci să le analizăm și noi cu toată atenția.

Este vorba despre viața și destinul fiecăruia dintre noi. Lasă-le să-ți modeleze întreaga viață, scopurile ei, stilul de viață, prioritățile, scopurile și preocupările de fiecare zi.

1. Promisiunea autenticității

„Şi îngerul mi-a zis: „Aceste cuvinte sunt vrednice de crezare şi adevărate. Şi Domnul, Dumnezeul duhurilor prorocilor, a trimis pe îngerul Său să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând” (Apocalipsa 22:6).

Spre deosebire de alte cărți ale oamenilor care conțin punctele lor de vedere, speculațiile lor și priceperea lor în mijloacele de amăgire, Apocalipsa este izvorâtă direct din inima și din mintea lui Dumnezeu. Versetele de mai sus sunt asemenea unei notarizări legale cu „apostilă“, care stabilește că ceea ce este scris este în întregime legal și autentic, fără putința de a mai adăuga sau scoate ceva din varianta finală.

Mărturisesc oricui aude cuvintele prorociei din cartea aceasta că, dacă va adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu îi va adăuga urgiile scrise în cartea aceasta. Şi, dacă scoate cineva ceva din cuvintele cărţii acestei prorocii, îi va scoate Dumnezeu partea lui de la pomul vieţii şi din cetatea sfântă, scrise în cartea aceasta.“ (Apocalipsa 22:18-19).

2. Promisiunea revenirii Lui

„Şi iată, Eu vin curând!“ (Apocalipsa 22:7a).

3. Promisiunea binecuvântării pentru cei ascultători

„Ferice de cel ce păzeşte cuvintele prorociei din cartea aceasta!” (Apocalipsa 22:7b).

Aceasta se adaugă celor făcute biruitorilor din bisericile amintite în capitolele 2 și 3 ale Apocalipsei.

4. Promisiunea integrării în rândul creaturilor cerești

„Eu, Ioan, am auzit şi am văzut lucrurile acestea. Şi după ce le-am auzit şi le-am văzut, m-am aruncat la picioarele îngerului care mi le arăta, ca să mă închin lui. Dar el mi-a zis: „Fereşte-te să faci una ca aceasta! Eu sunt un împreună-slujitor cu tine şi cu fraţii tăi, prorocii, şi cu cei ce păzesc cuvintele din cartea aceasta. Închină-te lui Dumnezeu” (Apocalipsa 22:8-9).

În toată Biblia, îngerii au fost apariții grozave și înspăimântătoare. În pragul veșniciei, Ioan experimentează pentru noi integrarea în rândul făpturilor cerești. Declarația îngerului este ca un discurs de acceptare și o inițiere în lumea care ne așteaptă.

5. Promisiunea înțelegerii Apocalipsei

„Apoi mi-a zis: „Să nu pecetluieşti cuvintele prorociei din cartea aceasta. Căci vremea este aproape. Cine este nedrept să fie nedrept şi mai departe; cine este întinat să se întineze şi mai departe; cine este fără prihană să trăiască şi mai departe fără prihană. Şi cine este sfânt să se sfinţească şi mai departe!” (Apocalipsa 22:10-11)

Iată un verset care trebuie arătat tuturor celor care pretind că nu putem studia Apocalipsa pentru că este o carte imposibil de înțeles și aplicat în viață. Lumea caută inițiere în taine ascunse. Dumnezeu și-a așezat adevărul „la vedere“, ca să fie aflat de toți.

6. Promisiunea răsplătirii la cea de a doua venire

„Iată Eu vin curând şi răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui. Eu sunt Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Începutul şi Sfârşitul” (Apocalipsa 22:12).

Domnul Isus nu i-a mințit pe ucenicii Lui! El vrea ca fiecare generație să-L aștepte cu înfrigurare în anticiparea lucrurilor glorioase pe care ni le-a pregătit. Toate lucrurile își au un sfârșit, iar sfârșitul tuturor lucrurilor este legat de persoana și lucrarea lui Isus Christos, Fiul lui Dumnezeu.

7. Promisiunea răsplătirii celor ce și-au spălat hainele

„Ferice de cei ce îşi spală hainele, ca să aibă drept la pomul vieţii şi să intre pe porţi în cetate! Afară sunt câinii, vrăjitorii, curvarii, ucigaşii, închinătorii la idoli şi oricine iubeşte minciuna şi trăieşte în minciună!“ (Apocalipsa 22:14-15).

Cartea aceasta nu este doar o ducumentare care să ne satisfacă nouă curiozitatea. Ea este o motivație pentru schimbarea vieții prin acceptarea spălării în sângele răscumpărător al Mielului lui Dumnezeu. Persoana Lui împarte lumea în două categorii: cei salvați și cei pierduți pe vecie; cei care au fost iertați prin pocăință și credință și cei care au ignorat persoana și lucrarea lui Isus Christos. Aceștia vor rămâne în afara binecuvântărilor cerești, purtându-și pedeapsa păcatele lor în eternitate.

 

 

Apocalipsa 22 – Integrare în eternitate

În această discuție pe țărmul eternității am ajuns împreună să dăm un răspuns la cea de a treia întrebare pe care o pun cei ce studiază Apocalipsa:

  1. Cum de ni s-a spus ceea ce ni s-a spus?
  2. Cât putem înțelege din ceea ce ni s-a spus?
  3. Ce este dincolo de ceea ce ni s-a spus?

După ce am enumerat cele șapte lucruri noi din lumea viitoare, rămâne să dăm un răspuns la întrebarea: „Atâta este tot?

  • Ce este dincolo de ceea ce ni s-a spus?

Ni s-a spus că toți păcătoșii din toate veacurile, demonii și oamenii, inclusiv Satana, falsul profet, antichristul și toți ceilalți sau fost aruncați în iazul etern cu foc și pucioasă. Ei au fost alungați de la fața lui Dumnezeu și din prezența sfinților și a ființelor neprihănite. Au ajuns într-un loc de totală izolare și de veșnică suferință.

În plus, tot universul pe care-l cunoaștem astăzi, cu miriadele de galaxii și planete a fost desfințat. Totul a fost redus la energia pură a focului.

Dumnezeu a făcut din această energie un alt univers care n-a cunoscut întinarea păcatului. Billy Graham a tipărit o carte cu titlul „Oameni noi pentru o lume nouă“. Ea se bazează pe două versete din Noul testament:

„Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus, iată că toate lucrurile s-au făcut noi“ (2 Corinteni 5:17).

Cel ce şedea pe scaunul de domnie a zis: „Iată, Eu fac toate lucrurile noi.” Şi a adăugat: „Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezut şi adevărate” (Apocalipsa 21:5).

Această creație nouă este conectată direct cu lumea prezenței divine. Între ea și restul creației este unitatea recâștigată prin Christos:

„ … căci a binevoit să ne descopere taina voii Sale după planul pe care-l alcătuise în Sine Însuşi, ca să-l aducă la îndeplinire la împlinirea vremurilor, spre a-Şi uni iarăşi într-unul în Hristos, toate lucrurile: cele din ceruri şi cele de pe pământ“ (Efeseni 1:9-10).

Ni s-a mai spus și că cei șapte dușmani ai lui Dumnezeu au fost nimiciți cu desăvârșire. Știm că după toate aceste lucrări săvârșite de Isus Christos, însuși Fiul I se va supune Tatălui, în ordinea eternă a lucrurilor:

Dumnezeu, în adevăr, „a pus totul sub picioarele Lui”. Dar când zice că totul I-a fost supus, se înţelege că afară de Cel ce I-a supus totul. Şi când toate lucrurile Îi vor fi supuse, atunci chiar şi Fiul Se va supune Celui ce I-a supus toate lucrurile, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi“ (1 Corinteni 15:27-28).

Aceasta este limita orizontului profetic la care avem acces prin ceea ce ni s-a revelat în Biblie.

Dar, oare, numai atâta este? Ce este dincolo de ceea ce ni s-a pus?

Apocalipsa cuprinde doar o parte din ceea ce ni s-ar fi putut spune. Ea „selectează“ evenimente și elemente pentru ca să aflăm doar ceea ce ne este de folos deocamdată pentru a ne entuziasma de viitor și pentru a ne motiva la o viață trăită în sfințenia care ne așteaptă. Sunt multe alte lucruri, stări și evenimente pe care suntem lăsați să le percepem doar aluziv sau, și mai subtil, remarcându-le absența. Ele se aseamănă cu bucățile unui mozaic sublim. Iată câteva dintre ele:

1. Doar în parte despre celelalte făpturi cerești

Interesant! Apocalipsa 21 și 22 nu ne spun nimic despre „alte făpturi“ pomenite anterior în cărțile Noului Testament. Nu-i întâlnim în text pe îngeri, pe serafimi și pe heruvimi și nu ni se spune nimic despre interacțiunea oamenilor din noua creație cu ei.

Nu-l găsim pe îngerul Gavril care a anunțat nașterea Domnului, nici pe arhanghelul Mihail care s-a luptat cu diavolul pentru trupul lui Moise (Iuda 9), nu-i întâlnim pe fiii lui Dumnezeu din cartea Iov, nici pe cei din „sfatul  (consiliul) străjerilor“ din 1 Regi 22:19-22 sau din cartea Daniel 4:17.

Nu ni se spune nimic despre miile de îngerii mijlocitori „care vestesc omului calea pe care trebuie s-o urmeze“ (Iov 33:23) și nici de „adunarea în sărbătoare a îngerilor“ (Evrei 12:22) sau despre cele trei grupe de șapte îngeri care au declanșat pedepsele mâniei divine asupra pământului! Nu-i întâlnim nici măcar pe cei patru heruvimi teribili care stau în jurul tronului din slava cerească! Se pare că ni se descrie „numai“ partea noastră dintr-o realitate cu mult mai multe „universuri“. Am putea spune că Împărăția lui Dumnezeu există în multe alte lumi, adică există un „multivers“ de universuri!

Prin natura Sa, Dumnezeu este omniprezent, făptura Lui fiind și imanentă (locuind în creație) și transcendentă (existând în afara ei și independent de ea).

Orice încercare de a-L localiza pe Dumnezeu nu-L cinstește, ci-L dezonorează. Când ni se va spune în acest capitol că „Dumnezeu va fi cu oamenii“ și că „ei vor umbla în lumina Lui“ nu trebuie să ne închipuim că Dumnezeu este un fel de extraterestru superior care se va mărgini în final să stea cu oamenii. Dacă ne închipuim că El va fi aici și nicăieri în altă parte, ne închipuim greșit. Acesta este un antropomorfism obraznic și … antropocentric.

„Iată că cerurile cerurilor nu-L pot încape“, ne spune Solomon, convins că templul zidit la Ierusalim nu-L va coborî pe Dumnezeu la nivelul nostru. Faptul că Dumnezeu își va face simțită plenar prezența Lui în Noul Ierusalim nu-I desfințează omniprezența Sa, ci înseamnă că El alege să se facă accesibil și nouă.

Asta nu înseamnă că nu mai există heruvimi cu patru fețe, roțile slavei și tot ceea ce am întâlnit deja în sala tronului pe marea de sticlă asemeni cristalului.

2. Doar în parte despre cerurile lui Dumnezeu

Ca să ne dăm seama desptre această pluralitate a eternității este suficient să vă întreb: „De unde s-a coborât cetatea sfântă, Noul Ierusalim?“

Veți alerga la text și vom citi împreună:

Şi eu am văzut coborându-se, din cer de la Dumnezeu, cetatea sfântă, Noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei. Şi am auzit un glas tare, care ieşea din scaunul de domnie şi zicea: „Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor“ (Apocalipsa 21:2-3).

Noul Ierusalim a „coborât“ în cerul cel nou „din cer de la Dumnezeu“, adică din altă parte. Mai există și mereu va mai exista un „în altă parte“! 

Iar faptul că Dumnezeu va veni să „locuiască împreună cu“ oamenii nu desfințează în nici un fel faptul că El va putea fi concomitent „în altă parte“, în cerul de unde s-a pogorât Noul Ierusalim! Dumnezeu va putea să fie și aici și acolo, și în cerul nostru și în cerul Lui și … dincolo de toate cerurile, pentru că este Omniprezent! El există pretutindeni în același timp!

Omenirea cea nouă va exista în ecosistemul unui cer nou și a unui pământ nou, dar asta nu înseamnă că nu există ceea ce Biblia numește „cerurile cerurilor“, creația multiplă a lui Dumnezeu, fiecare populată cu alte feluri de făpturi.

„Iată, ale Domnului, Dumnezeului tău, sunt cerurile şi cerurile cerurilor, pământul şi tot ce cuprinde el“ (Deuteronom 10:14).

Dar ce! Va locui oare cu adevărat Dumnezeu pe pământ? Iată că cerurile şi cerurile cerurilor nu pot să Te cuprindă, cu cât mai puţin casa aceasta pe care Ţi-am zidit-o eu!“ (1 Împăraţilor 8:27).

„Dar cine poate să-I zidească o casă, când cerurile şi cerurile cerurilor nu-L pot cuprinde? Şi cine sunt eu, ca să-I zidesc o casă, decât doar ca să ard tămâie înaintea Lui?“ (2 Cronici 2:6)

„Dar ce, să locuiască Dumnezeu cu adevărat împreună cu omul pe pământ? Iată că cerurile şi cerurile cerurilor nu Te pot cuprinde, cu cât mai puţin această casă pe care am zidit-o eu!“ (2 Cronici 6:18).

„Tu, Doamne, numai Tu ai făcut cerurilecerurile cerurilor şi toată oştirea lor şi pământul cu tot ce este pe el, mările cu tot ce cuprind ele. Tu dai viaţă tuturor acestor lucruri şi oştirea cerurilor se închină înaintea Ta“ (Neemia 9:6).

„Toată oştirea cerurilor piere, cerurile sunt făcute sul ca o carte şi toată oştirea lor cade, cum cade frunza de viţă, cum cade frunza de smochin“ (Isaia 34:4).

Tot ceea ce ne-a fost sugerat în epistola către Evrei există! Lucrurile din sistemul de închinare de la templu au fost numai „umbra“ unor realități care există în hiperdimensiunile celui de al treilea cer:

Punctul cel mai însemnat al celor spuse este că avem un Mare Preot care S-a aşezat la dreapta scaunului de domnie al Măririi, în ceruri, ca slujitor al Locului Preasfânt şi al adevăratului cort, care a fost ridicat nu de un om, ci de Domnul.  … Ei fac o slujbă, care este chipul şi umbra lucrurilor cereşti, după poruncile primite de Moise de la Dumnezeu, când avea să facă cortul: „Ia seama”, i s-a zis, „să faci totul după chipul care ţi-a fost arătat pe munte”.

Dar Hristos a venit ca Mare Preot al bunurilor viitoare, a trecut prin cortul acela mai mare şi mai desăvârşit, care nu este făcut de mâini, adică nu este din zidirea aceasta, şi a intrat, o dată pentru totdeauna, în Locul Preasfânt nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său, după ce a căpătat o răscumpărare veşnică“ (Evrei 8:1-2,5)

Dar Hristos a venit ca Mare Preot al bunurilor viitoare, a trecut prin cortul acela mai mare şi mai desăvârşit, care nu este făcut de mâini, adică nu este din zidirea aceasta, şi a intrat, o dată pentru totdeauna, în Locul Preasfânt nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său, după ce a căpătat o răscumpărare veşnică“ (Evrei 9:11-12).

Realitățile acelea cerești n-au încetat să existe atunci când au dispărut cerurile vechi și pământul. Ele n-aveau de ce să fie distruse! Ne-am întâlnit cu ele ori de câte ori Apocalipsa ne-a ridicat de pe pământ în hiperspațiul ceresc.

Când a rupt Mielul pecetea a cincea, am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră înjunghiaţi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturisirii pe care o ţinuseră“ (Apocalipsa 6:9)

Îngerul al şaselea a sunat din trâmbiţă. Şi am auzit un glas din cele patru coarne ale altarului de aur care este înaintea lui Dumnezeu …“ (Apocalipsa 9:13).

 Al şaptelea a vărsat potirul lui în văzduh. Şi din Templu, din scaunul de domnie, a ieşit un glas tare, care zicea: „S-a isprăvit!” “ (Apocalipsa 16:17).

3. Doar în parte despre Duhul Sfânt

Un alt „mare absent“ al ultimelor capitole este … Duhul Sfânt! Caracteristic dar curios în aceeași măsură, cea de a treia persoană a Sfintei Trinități apare doar aluziv și activ doar în susținerea lucrărilor făcute de Tatăl și de Fiul.

Eu cred că El este râul de apă vie izvorât din tronul Tatălui și al Mielului, râul care alimentează noul pom al vieții ale cărui frunze vindecă Neamurile. Nu ni se spune însă foarte clar lucrul acesta. Cea de a treia persoană a Sfintei Trimități își păstrează caracterul și în eternitate.

El mai apare doar încă o dată în textul Apocalipsei, când dinăuntrul Bisericii și împreună cu ea, strigă și cheamă:

Şi Duhul şi Mireasa zic: „Vino!” Şi cine aude să zică: „Vino!” Şi celui ce îi este sete să vină; cine vrea să ia apa vieţii fără plată!“ (Apocalipsa 22:17).

4. Doar în parte despre integrarea în Împărăția plenară a lui Dumnezeu

Clarence Larkin are o planșă extraordinară despre această perspectivă. Vi-o supun atenției și vă spun câteva cuvinte despre ce explică ea.

Foarte puțini cititori dau importanță diferitelor „împărății“ despre care vorbește Biblia. Pentru majoritatea, ele sunt tot una și este suficient că ele identifică ceva ce nu este din lumea noastră. Un cititor cu discernământ va observa însă că avem de a face cu sfere de existență distincte. Clarance Larkin ne ajută să înțelegem care este și va fi relația dintre diferitele „împărății“ pomenite în Biblie.

imparatii

Partea finală a Apocalipsei anunță că „ni se dă acces“ la prezența divină, că vom deveni asemenea Lui în natură, nu că El va deveni dintr-o dată ca unul din noi! Dumnezeul cel viu nu este ca „vrăjitorul din Oz“, un omuleț ascuns deocamdată după o perdea, pe care-l vom descoperi în final drept unul ca noi, cu probleme și năzuințe neîmploinite. Nu! Departe de noi o asemenea blasfemie!

Dumnezeu care ne dă „mai mult decât putem noi cere sau gândi“ va rămâne pururi „mai mult decât ce putem noi crede sau gândi“. Iată ce știm parțial despre Împărăția Lui cea veșnică:

Noul Testament ne vorbește despre:

  1. Împărăția în forma ei tainică:

Fariseii au întrebat pe Isus când va veni Împărăţia lui Dumnezeu. Drept răspuns, El le-a zis: „Împărăţia lui Dumnezeu nu vine în aşa fel ca să izbească privirile.Nu se va zice: ‘Uite-o aici’ sau ‘Uite-o acolo!’ Căci iată că Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru“ (Luca 18:20-21).

Acest text interzice identificarea împărăției cu orice formă sau denominație a bisericii din vreamea de acum. Nici catolicismul, nici ortodoxia n-ar trebui să aibe pretențiile unei existențe parohiale cu autoritate asupra unor teritorii sau asupra unor națiuni. Astăzi, împărăția lui Dumnezeu se află doar în inimile oamenilor!

2. Împărăția Fiului, atât în forma ei milenară, cât și în forma ei perfectă, amândouă vizibile, nu tainice:

Şi din scaunul de domnie a ieşit un glas care zicea: „Lăudaţi pe Dumnezeul nostru, toţi robii Lui, voi care vă temeţi de El, mici şi mari!” Şi am auzit ca un glas de gloată multă, ca vuietul unor ape multe, ca bubuitul unor tunete puternice, care zicea: „Aleluia! Domnul, Dumnezeul nostru Cel Atotputernic, a început să împărăţească. Să ne bucurăm, să ne veselim şi să-I dăm slavă! “ (Apocalipsa 19:5-7)

Aceste împărății sunt intergate în ceea ce Biblia numește generic Împărăția cerurilor, termen folosit o singură dată în Vechiul Testament (Daniel 11:4) și de 30 de ori în Noul Testament, interesant, numai în Evanghelia scrisă de Matei prioritar pentru poporul evreu:

„Dar vă spun că vor veni mulţi de la Răsărit şi de la Apus şi vor sta la masă cu Avraam, Isaac şi Iacov în Împărăţia cerurilor“ (Matei 8:11).

3. Împărăția lui Dumnezeu este cea mai cuprinzătoare formă a domniei lui Dumnezeu, pe care „cerurile cerurilor nu-l pot cuprinde“:

„Iată, ale Domnului, Dumnezeului tău, sunt cerurile şi cerurile cerurilor, pământul şi tot ce cuprinde el“ (Deuteronom 10:14).

Dar ce! Va locui oare cu adevărat Dumnezeu pe pământ? Iată că cerurile şi cerurile cerurilor nu pot să Te cuprindă, cu cât mai puţin casa aceasta pe care Ţi-am zidit-o eu!“ (1 Împăraţilor 8:27)

„Şi când toate lucrurile Îi vor fi supuse, atunci chiar şi Fiul Se va supune Celui ce I-a supus toate lucrurile, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi“ (1 Corinteni 15:28).

Ca să respectăm terminologia Scripturii, împărăția lumii acesteia va trece în mâna Dumnezeului nostru, apoi Împărăția terestră a lui Christos va fi integrată în împărăția cerurilor, iar după aceea această împărăție a cerurilor va fi și ea integrată la rândul ei în Împărăția lui Dumnezeu, „pentru ca El să fie totul în toți“:

Dumnezeu, în adevăr, „a pus totul sub picioarele Lui”. Dar când zice că totul I-a fost supus, se înţelege că afară de Cel ce I-a supus totul. Şi când toate lucrurile Îi vor fi supuse, atunci chiar şi Fiul Se va supune Celui ce I-a supus toate lucrurile, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi“ (1 Corinteni 15:27-28).

4. Împărăția lui Dumnezeu va fi noul nostru loc de activitate!

Când Apocalipsa ne spune că în Împărăția lui Dumnezeu vom face două lucruri: „vom împărăți în vecii vecilor“ (Apocalipsa 22:5) și că „vom fi „robii Lui care îi vom sluji“ (Apocalipsa 22:3). Cele două nu se exclud una pe cealaltă. Vom exercita o autoritate delegadă, așa cum au avut și ucenicii:

Noi dar, suntem trimişi împuterniciţi ai lui Hristos; şi, ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, în Numele lui Hristos: Împăcaţi-vă cu Dumnezeu!“ (2 Corinteni 5:20).

Dacă împărăția lui Dumnezeu s-ar reduce doar la pământul cel nou și la Noul Ierusalim nu ne-am putea împlini o astfel de misiune. Dacă toți vom împărății atunci cine ne vor fi supuși? Asupra cui ne vom exercita autoritatea?

„Celui ce va birui, îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie“ (Apocalipsa 3:21).

Nu se poate vorbi despre domnie fără existența unor lucruri peste care să se exercite această domnie. Ne așteaptă contactul și interacțiunea cu miriadele de ființa ale multiversului Împărăției lui Dumnezeu.

Eternitatea va fi lumea lumilor lui Dumnezeu, iar câmpul nostru de misiune va fi pretitindeni unde ne va trimite Dumnezeu să-L reprezentăm și să-I facem cunoscută voia!

Aceasta a fost tema anticipată încă din primul capitol al Apocalipsei:

Ale Lui, care ne iubeşte, care ne-a spălat de păcatele noastre cu sângele Său şi a făcut din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său: ale Lui să fie slava şi puterea în vecii vecilor! Amin.“ (Apocalipsa 1:5-6).

5. Împărăția lui Dumnezeu este o împărăție fără de sfârțit!

Logica experienței noastre actuale cere ca totul și toate să aibă o țintă, o finalitate. Nu ne împăcăm prea bine cu conceptul de eternitate. Înțeleptul Solomon a spus-o cel mai bine:

„Orice lucru El îl face frumos la vremea lui. A pus în inima lor chiar şi gândul veşniciei, măcar că omul nu poate cuprinde, de la început până la sfârşit, lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu“ (Eclesiastul 3:11).

Când vom urca la palierul superior al hiperdimensiunilor, timpul își va pierde din importanța actuală. Vom dobândi o „logică nouă“ corespunzătoare cu condițiile noi în care vor exista. Biblia ne descrie în finalul Apocalipsei cum timpul terestru se scurge prin timpul profetic asemena unui fluviu în oceanul eternității.

Nimeni nu trebuie să perceapă cele scrise în ultimele capitole ale Apocalipsei drept un final al istoriei. Nu există „sfârșitul lumii“! Istoria trece printr-un prag existențial la altul, urcând la un nou palier superior. Ne reintegrăm în eternitate! Am trecut prin „acest veac“ al istoriei și am citit profeția despre „veacul viitor“ al împărăției terestre.

Cu capitollele 20-22 privim crepusculul veacurilor viitoare.

„Și vor împărăți în vecii vecilor“ (Apocalipsa 22:5).

Expresia aceasta de pluralitate, „vecii vecilor“, identifică aventurile viitoare care ne așteaptă. Un „veac“ sau „eon“ este o perioadă foarte mare de timp:

El ne-a înviat împreună şi ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în Hristos Isus, ca să arate în veacurile viitoare nemărginita bogăţie a harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi în Hristos Isus“ (Efeseni 2:6-7).

Dumnezeu are încă mari surprize pentru noi. Eternitatea este încă în copilăria ei!

Dacă toate aceste lucruri vă copleșesc, dacă sunteți puțin confuji de atâtea noutăți, fiți gata pentru o necesară recapitulare în episodul următor.

 

 

 

1. Un cer nou – Apocalipsa 21:1

Cu o uimită admirație vă îndemn să pășim împreună prin cele șapte lucruri din noua creație și să privim smeriți de pe țărm spre eternitatea care ne așteaptă. „Doamne, deschide-ne ochii să vedem!“

„Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou; pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră şi marea nu mai era“ (Apocalipsa 21:1).

Avem de a face cu o nouă vedenie: „Apoi am văzut…“. În ea apare acest „cer nou“. Terminologia vine din limbajul Vechiului Testament. O întâlnim în cartea profetului Isaia:

„Căci iată, Eu fac ceruri noi şi un pământ nou; aşa că nimeni nu-şi va mai aduce aminte de lucrurile trecute şi nimănui nu-i vor mai veni în minte“ (Isaia 65:17).

„Căci după cum cerurile cele noi şi pământul cel nou pe care le voi face vor dăinui înaintea Mea – zice Domnul – aşa vor dăinui şi sămânţa voastră şi numele vostru“ (Isaia 66:22).

Ce înseamnă de fapt „cer“?

Pentru a ne disciplina cât de cât imaginația, și pentru a o feri de excesele ei, este bine să ne întoarcem puțin la locul în care a apărut prima oară termenul „cer“, la primul capitol din cartea Genezei.

Dumnezeu a zis: „Să fie o întindere între ape şi ea să despartă apele de ape.” Şi Dumnezeu a făcut întinderea, şi ea a despărţit apele care sunt dedesubtul întinderii de apele care sunt deasupra întinderii. Şi aşa a fost. Dumnezeu a numit întinderea cer. Astfel, a fost o seară şi apoi a fost o dimineaţă: aceasta a fost ziua a doua“ (Geneza 1:6-8).

„Dumnezeu a zis: „Să fie nişte luminători în întinderea cerului, ca să despartă ziua de noapte; ei să fie nişte semne care să arate vremurile, zilele şi anii“ (Geneza 1:14).

„Cerul este o întindere“, un spațiu creat și intrinsec legat de noțiunea de timp. Cornilescu traduce în alte locuri acest lucru cu termenul „boltă“:

Îl înfăşoară norii, nu vede nimic, bolta cerească abia dacă o străbate!“ (Iov 22:14).

„A tras o boltă pe faţa apelor, ca hotar între lumină şi întuneric“ (Iov 26:10).

„El Şi-a zidit cămara în ceruri, Şi-a întemeiat bolta deasupra pământului; cheamă apele mării şi le varsă pe faţa pământului. Domnul este Numele Lui! “ (Amos 9:6).

1firmamentshirtjpg-1534270891890Expresia „boltă“ exclude imaginea unui plan bidimensional și trimite automat la ideea de „spațiu“, de întindere spațială. Bolta este întotdeauna localizată „sus“. Așa este și cu ideea de „cer“ în Biblie. Cerul este „deasupra“ realității noastre limitate, în hiperdimensiunile superioare ale existenței create de Dumnezeu.

De exemplu, în Apocalipsa 4:1-2, lui Ioan i se poruncește: „Suie-te aici, și-ți voi arăta ce are să se întâmple după aceste lucruri. Numaidecât am fost răpit în Duhul. Și am văzut că în cer era pus un scaun de domnie …“

Am să reiau aici câteva din lucrurile spuse în comentariul făcut la capitolul 4 din Apocalipsa.

Unde este cerul?

op downApostolul Ioan nu a fost răpit „sus“ într-o dimensiune a spațiului actual, pentru că ce este sus pe o parte a sferei pământului este „jos“ pe cealaltă. Ioan a fost „promovat“ sus în ideea ridicării lui în alte realități ale hiperdimensiunilor de dincolo de lumea noastră.

 Isus le-a mai spus: „Eu Mă duc, şi Mă veţi căuta şi veţi muri în păcatul vostru; acolo unde Mă duc Eu, voi nu puteţi veni”.
Atunci, iudeii au zis: „Doar n-o avea de gând să se omoare, de zice: ‘Unde Mă duc Eu, voi nu puteţi veni!’ ”
„Voi sunteţi de jos”, le-a zis El, „Eu sunt de sus. Voi sunteţi din lumea aceasta, Eu nu sunt din lumea aceasta.“ (Ioan 8:21-23)

Am spus intenționat ,,spațiul cerului“ pentru că înțelegerea acestui concept este singura cale care pătrunde restul Apocalipsei, unde revelațiile divine se vor purta când în cer, când pe pământ.

În originalul ebraic, pentru termenul „întindere“ este folosită expresia שמים (shamayim) care are forma de plural. Comentatorii sunt de părere că ea trebuie înțeleasă în contextul celor „trei ceruri“ pomenite de apostolul Pavel în 2 Corinteni 12:2 unde amintește de una din experiențele supranaturale pe care le-a avut:

„Cunosc un om în Hristos care, acum paisprezece ani, a fost răpit până în al treilea cer (dacă a fost în trup nu ştiu, dacă a fost fără trup, nu ştiu – Dumnezeu ştie) … “

3-heavensEste fascinant că Pavel ține să precizeze că nu știe dacă pătrunderea lui în cel de al treilea cer a fost făcută „în trup sau fără trup“, trupul nefiind un instrument strict necesar pentru o asemenea călătorie. În mod similar, când a scris Apocalipsa, Ioan folosește expresia „eram în Duhul“ (Apoc. 1:10; 4:2; 17:3; 21:10).

Termenul „întindere“ folosit în traducerea română a lui Cornilescu este ideea de „spațiu“ delimitat, distinct de alt domeniu de existență. Fiecare „întindere“, adică fiecare cer este distinct de celelalte. Cerul atmosferic, aflat între „apele de sus și apele de jos“ identifică spațiul atmosferic care înconjoară pământul. Cerul astronomic sau cosmic nu trebuie considerat doar ca o extindere a cerului atmosferic. Astronomii ajung încet, încet la părerea că el este influențat de undele gravitaționale, de găurile negre, de materia neagră din univers, de curbura spațiu-timp și de cu totul alți factori pe care nici nu-i știm astăzi.

Dincolo de acestea două există cel de al treilea cer, locul prezenței ființelor cerești. El este „supranatural“ pentru că nu face parte din limitările lumii materiale în care evoluăm noi. Probabil că ar trebui să-l numim „hiper spațiu“, un domeniu de existență cu mult mai multe dimensiuni decât cele din complexul spațiu-timp al cerului terestru.

(HIPERSPÁȚIU (< fr.s. n. (FIZ.) Spațiu diferit de cel euclidian, având mai mult de trei dimensiuni (sau de patru, atunci când timpul este considerat a patra dimensiune). Este utilizat în fizică și astrofizică (de ex. teoriile lui Kalutza-Klein, supergravitația, supercorzile etc.).

Bineînțeles că nu spunem că Dumnezeu există în hiperspațiu pentru că El nu poate fi limitat de nici un fel de dimensiune. Dumnezeu este spirit infinit și perfect. El poate fi „imanent“ pătrunzând în creație și „transcendent“, ieșind oricând din ea. Aduceți-vă aminte de aparițiile și disparițiile Fiului lui Dumnezeu de după Înviere. Datele Bibliei îi îndreptățesc pe cei ce cred că nu trăim într-un UNIvers, ci într-un MULTIvers:

„Tu, Doamne, numai Tu ai făcut cerurilecerurile cerurilor şi toată oştirea lor şi pământul cu tot ce este pe el, mările cu tot ce cuprind ele. Tu dai viaţă tuturor acestor lucruri şi oştirea cerurilor se închină înaintea Ta“ (Neemia 9:6; vezi și Deut. 10:14; 1 Regi 2:27; Psalm 68:33; 148:4).

Trecerea dintr-un cer în altul, din cel atmosferic, de exemplu, în cel de al treilea cer nu trebuie vizualizată dimensional, ci calitativ. Cel de al treilea cer nu este „foarte departe“, cum propunea Mihail Eminescu:

„Porni luceafărul. Creșteau
În cer a lui aripe,
Și căi de mii de ani treceau
În tot atâtea clipe.

Un cer de stele dedesubt,
Deasupra-i cer de stele –
Părea un fulger nentrerupt
Rătăcitor prin ele.“

Adăugarea de dimensiuni noi, dincolo de cele ale spațiului și timpului din cosmosul nostru, schimbă total ecuația. Dumnezeu, îngerii și demonii pot exista în proximitatea noastră imediată. Mai mult, demonii pot exista chiar în lăuntrul nostru, chiar o legiune! Tot așa și Duhul lui Dumnezeu poate să ne „umple“ pe dinăuntru!

În revelația Scripturii, „cerul“ este legat direct de sfera de existență a lui Dumnezeu. Creatorul este „deasupra“ lumii noastre, în sensul că este net superior, este „dincolo“, neîncăput și nelimitat de lumea noastră. De aceea I se mai spune și „cel Preaînalt“!  Acest nume divin este legat de dimensiuni, de hiperdimensiuni și de transcendența lui Dumnezeu. Pururi, El va rămâne „mai presus“ de orice se poate crede sau gândi. Dumnezeu este neimaginabil, un Creator care nu poate încape în dimensiunile Creației.

Îngăduiți-mi o mică explicație: Particula „prea“ din termenul „Preaînalt“ este caracteristică limbii ebraice și ea nu-și are corespondent în limbajul experienței noastre de fiecare zi.

Gradele noastre de comparație pentru adjective și adverbe sunt: pozitiv, comparativ și superlativ.

Spunem că ceva este:
fericit,
mai fericit,
cel mai fericit sau
foarte fericit.

(Pentru un studiu gramatical puteți citi aici:

Biblia traduce însă în limba română un grad de comparație ebraic atunci când vorbește despre „preafericitul Dumnezeu“ sau de noțiunea de „preasfânt“ aplicată fie la una din încăperile Cortului Întâlnirii, fie de-a dreptul lui Dumnezeu. Ortodoxia vrea să sublinieze apartenența fecioarei Maria la dimensiunile cerești numind-o „preacurată“ și „preasfântă“. Ideea este de „ceva de dincolo de lumea noastră obișnuită“, ceva ce nu încape în percepția noastră obișnuită. Când îi cântăm lui Dumnezeu, vrem ca mesajul nostru să ajungă dincolo de tavan în bolțile cerului. De aceea noi Îl „preamărim“ pe Dumnezeu.

Numirea de „Dumnezeu Preaînalt“ este o definiție care aparține unei alte ordini de lucruri de deasupra lumii noastre. Este una din cele mai străvechi numiri ale „Dumnezeului transcendent“. Ea apare în viața, activitatea și limbajul lui Melhisedec, preot al Selemului venit dintr-o amintire comună a omenirii izvorâte din Noe:

Melhisedec, împăratul Salemului, a adus pâine şi vin – el era preot al Dumnezeului Celui Preaînalt. Melhisedec a binecuvântat pe Avram şi a zis:
„Binecuvântat să fie Avram de Dumnezeul Cel Preaînalt, Ziditorul cerului şi al pământului! 
Binecuvântat să fie Dumnezeul Cel Preaînalt, care a dat pe vrăjmaşii tăi în mâinile tale!”
Şi Avram i-a dat zeciuială din toate. 
Împăratul Sodomei a zis lui Avram: „Dă-mi oamenii şi ţine bogăţiile pentru tine.” Avram a răspuns împăratului Sodomei: „Ridic mâna spre Domnul, Dumnezeul Cel Preaînalt, Ziditorul cerului şi al pământului, …“ (Gen. 14:18-22).

Un element sau o persoană este definit ca „prea înalt“, atunci când nu încape într-o dimensiune anumită a lumii, este „mai presus“ de ea, locuind în multe alte dimensiuni și chiar dincolo de toate acestea.

Este vorba despre ieșirea spre hiperdimensiuni paralele cu lumea noastră. Imaginea aceasta este o reprezentare grafică în două dimensiuni. Ea implică ideea de spațiu, dar o și deformează. Cele trei ceruri nu sunt „unele după altele“, ci unele în altele, paralele și întrepătrunse unul cu celălalt.

Cât poate dura o astfel de călătorie din lumea noastră într-un alt cer?

Tâlharul pocăit de pe cruce a aflat că transportarea se face instantaneu, într-un realm nesupus scurgerii timpului așa cum îl cunoaștem noi astăzi:

„Isus a răspuns: „Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în rai” (Luca 23:43).

A treia zi, după calendarul nostru, când Maria a vrut să-L cuprindă, Domnul i-a zis:

Nu mă ţine”, i-a zis Isus, „căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu. Ci du-te la fraţii Mei şi spune-le că Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru” (Ioan 20:17).

Cum de a putut să-l ducă Domnul Isus pe tâlhar în rai „astăzi“, când peste trei zile încă „nu se suise“ la Tatăl? Singura explicație logică este că există un „astăzi“ din afara timpului cunoscut de noi, o altfel de scurgere a evenimentelor din hiperdimensiunile lumii lui Dumnezeu. Ca să-l deosebesc de cronologia planetei pământ, eu l-am numit pe alocuri „timpul profetic“, ca un prezent continuu pe care se poate aluneca după voie în viitor și în trecut.

jacob-s-ladder-22866-base

Filmele științifico-fantastice de astăzi ne-au adus ideea de „portal“, de ușă care poate apărea oriunde înlesnindu-ne trecerea dintr-un univers în altul. Ideea nu este nouă. Ea i-a venit și patriarhului Iacov! În urma visului în care a văzut o scară pe care îngerii lui Dumnezeu urcau și se coborau deasupra capului său, Iacov a exclamat:

Iacov s-a trezit din somn şi a zis: „Cu adevărat, Domnul este în locul acesta, şi eu n-am ştiut.” I-a fost frică şi a zis: „Cât de înfricoşat este locul acesta! Aici este casa lui Dumnezeu, aici este poarta cerurilor!” (Geneza 28:16-17).

Sunt aproape sigur că majoritatea celor ce au citit acest pasaj nu au observat anomalia din text. Îngerii sunt prezentați ca ființe înaripate, deci, în mod normal, ei nu au nevoie de o „scară“ cu trepte pe care să urce ca oamenii! Ideea revelației din vis era că Dumnezeu veghează continuu asupra lui Iacov, oriunde ar merge! Că lumea nevăzută este mult mai aproape de el decât își poate da el seama!

Aparițiile îngerilor și „teofaniile“ Îngerului Domnului din Vechiul Testament s-au produs tocmai prin astfel de intrări ale ființelor din hiperspațiu în universul nostru cu patru dimensiuni. Acești musafiri n-au venit la noi din depărtări infinite, ci din eternitatea de lângă noi, din împărăția cerurilor.

Un cer nou înseamnă o lume nouă!

Cerul cel nou pe care l-a văzut apostolul Ioan în Apocalipsa 21 nu trebuie confundat cu un alt cer, dar de aceeași natura cu cel de astăzi. Termenul grec folosit în original (kainos) nu este cronologic, ci calitativ. „Un cer nou“ va fi un cer total diferit de acesta, cu alte dimensiuni și cu un acces liber înspre alte ceruri din creația lui Dumnezeu și mai ales cu „cel de al treilea cer“, acolo unde este prezența copleșitoare a lui Dumnezeu.

Aduceți-vă aminte cu câtă minuțiozitate a ținut Ezechiel să ne descrie vedenia din primul capitol al cărții sale și totuși, cât de insuficiente ne sunt cuvintele lui pentru a ne putea imagina ce a văzut el acolo. Când apar hiperdimensiunile altei creații, imaginația noastră este neputincioasă. De aceea nici în Apocalipsa nu vom putea pătrunde total în esența lucrurilor descrise. Va fi însă așa de net superior acestei creații actuale, așa de desăvârșit în împlinirile personale pe care ni le va oferi încât ni se promite că „nici nu ne va mai trece prin minte să ne amintim de prima creație“!

„Căci iată, Eu fac ceruri noi şi un pământ nou; aşa că nimeni nu-şi va mai aduce aminte de lucrurile trecute şi nimănui nu-i vor mai veni în minte“ (Isaia 65:17).

Tu ai întemeiat în vechime pământul
şi cerurile sunt lucrarea mâinilor Tale.
Ele vor pieri, dar Tu vei rămâne;
toate se vor învechi ca o haină;
le vei schimba ca pe un veşmânt şi se vor schimba.
Dar Tu rămâi Acelaşi
şi anii Tăi nu se vor sfârşi (Psalmi 102:25-27).

Apocalipsa 21 și 22 marchează trecerea noastră dincolo de limitările „stării smerite“ în care am fost închiși datorită „căderii“ primilor oameni în păcat. De atunci, heruvimii cu sabia înfocată au retezat accesul nostru în lumea părtășiei cu Dumnezeu. Nu ne mai putem întoarce în rai. Apocalipsa 21 semnalizează redeschiderea drumului înapoi, recăpătarea accesului și reașezarea noastră în atmosfera unei eternități fericite.

Vedenia unui cer nou definește intrarea noastră în gloria lucrurilor eterne, împlinirea unor năzuințe înscrise și întreținute de Dumnezeu în noi până și în modelul de rugăciune „Tatăl nostru“. Sunt sigur că ați observat sau că măcar ați intuit ceva transcendental atunci când ați rostit primele ei cuvinte:

„Tatăl nostru care ești în ceruri“ (la plural) ..
precum în cer așa și pe pământ“ (Matei 6:9-10).

Noutatea pe care trebuie să o comunicăm unora este însă că noi nu vom exista etern „în cer“, ci vom trăi pe un pământ nou, iar despre aceasta se cuvine să spunem măcar câteva cuvinte.

4. Noile Neamuri, râul cu apa vieții și un tron nou – Apocalipsa 21:24-27

Aceasta este una din tainele pe care nu le pot încă pătrunde. Dacă MacArthur are dreptate și toți sfinții veacurilor au fost integrați în Noul Ierusalim, cine sunt aceste „Neamuri“ (în original „popoare“) care trăiesc pe pământul cel nou?

John MacArthur spune că la sfârșitul Împărăției milenare nu toți oamenii îl vor urma pe Satana când va fi dezlegat pentru puțină vreme. Cei care nu-l vor urma, cu trupuri schimbate pentru Împărăția de o mie de ani, dar totuși muritori, vor fi răpiți la cer ca Enoh și Ilie, vor fi ținuți de Dumnezeu „undeva“, separat, până când cerurile dintâi și pământul va fi arse, iar ei vor coloniza pământul din noua creație. Apa vieții ar fi pentru aceștia, transformându-i din ființe muritoare în ființe nemuritoare.

Neamurile vor umbla în lumina ei şi împăraţii pământului îşi vor aduce slava şi cinstea lor în ea. Porţile ei nu se vor închide ziua, fiindcă în ea nu va mai fi noapte. În ea vor aduce slava şi cinstea neamurilor. Nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care trăieşte în spurcăciune şi în minciună, ci numai cei scrişi în cartea vieţii Mielului“ (Apocalipsa 21:24-27).

Din versetele de mai sus deducem că vor exista oameni care nu vor avea locuința în Ierusalimul cel Nou, ci într-un alt loc de pe pământul cel nou. N-ar avea nici un rost ca Dumnezeim să facă un pământ nou dacă n-ar exista oameni care să-l populeze!

Las la o parte discuțiile despre poziția Noului Ierusalim față de noul pământ și este foarte greu să accept că Ierusalimul va fi un fel de satelit al pământului din care vom putea coborâ când vrem pe pământ. Textul spune că cei de pe pământ vor avea acces la cetatea sfântă!

Mai deducem și că acești locuitori ai noului pământ vor fi suficient de mulți ca să se grupeze în unități naționale mari, conduse de persoane care vor purta titlul de „împărați“. Toți aceștia vor avea acces în Noul Ierusalim și îl vor vizita ca să aducă „slava și cinstea lor“ înaintea lui Dumnezeu.

Al treilea lucru pe care-l deducem din text este că aceste popoare vor fi exclusiv alcătuite din oameni neprihăniți, al căror nume a fost scris „în cartea vieții Mielului“.

Aceleași Neamuri sunt amintite apoi și în capitolul următor:

În mijlocul pieţii cetăţii şi pe cele două maluri ale râului, era pomul vieţii, rodind douăsprezece feluri de rod şi dând rod în fiecare lună; şi frunzele pomului slujesc la vindecarea neamurilor“ (Apocalipsa 22:2).

Am citit zeci de comentarii la acest text, dar încă n-am găsit o explicație mulțumitoare. Majoritatea caută să minimalizeze importanța expresiei „vindecarea Neamurilor“, spunând că este un alt fel de a zice „întreținerea plenară a sănătății“, pentru că în noua creație nu vor mai exista boală și suferință. Mi se pare o eludare a subiectului. Cel mai cinstit ar fi să recunoaștem că nu știm despre ce este vorba.

Oare de ce numai Neamurile vor avea nevoie de „vindecare“, cei din Biserică și din Israel nu vor mai avea nevoie? Cum se face că nu fructele, ci frunzele pomului vor sluji la vindecarea Neamurilor? Ne lovim din nou de limitele cunoașterii noastre parțiale și trebuie să așteptăm vremea când acest „în parte“ se va sfârși.

Am găsit comentatori care insistă asupra ideii de repopulare a pământului și de o administrație socială care are nevoie iar de niște „împărați ai pământului“ pomeniți în Apocalipsa 21:24. Mi-e frică de o așa mare îndrăzneală și prefer să tac în această privință. Am învățat că acolo unde Biblia tace, trebuie să tac și eu. Trebuie însă să vorbim puțin despre acest misterios râu cu apă vie …

5. Un râu nou cu apă vie – Apocalipsa 22:1

„Şi mi-a arătat un râu cu apa vieţii, limpede ca cristalul, care ieşea din scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului. În mijlocul pieţii cetăţii şi pe cele două maluri ale râului, era pomul vieţii, rodind douăsprezece feluri de rod şi dând rod în fiecare lună“ (Apocalipsa 22:1).

Dacă John MacArthur are dreptate, noua creație nu va mai fi „hidrologic“, bazată pe un circuit al apei, pentru că „marea nu mai era“ (Apocalipsa 21:1). Nu se poate să nu ne punem atunci întrebarea: „Ce este cu râul acesta și de ce fel de apă este vorba?“

Scriptura se tălmăcește tot prin Scriptură așa că trebuie să căutăm ceva despre această realitate scris într-o altă carte a Bibliei. Găsim foarte repede și găsim tocmai într-una din celelalte cărți scrise de același autor! În Evanghelia lui, apostolul Ioan amintise despre această „apă vie“, o apă misterioasă oferită de Domnul Isus în cea din urmă zi a marelui praznic din Ierusalim:

În ziua de pe urmă, care era ziua cea mare a praznicului, Isus a stat în picioare şi a strigat: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura.” Spunea cuvintele acestea despre Duhul, pe care aveau să-L primească cei ce vor crede în El. Căci Duhul Sfânt încă nu fusese dat, fiindcă Isus nu fusese încă proslăvit“ (Ioan 7:37-39).

Mintea sănătoasă ne îndeamnă să spunem că râul cel nou din Apocalipsa 22 este lucrarea dătătoare de viață a Duhului Sfânt. Nu vă grăbiți să mă contraziceți! Nu sunt eu primul care am ajuns la această concluzie! Dacă vă uitați la trimiterea de sub versetul din Ioan 7:38 veți găsi o referință la Apocalipsa 22:17, iar de acolo suntem trimiși prin altă referință la Apocalipsa 21:6:

„Şi Duhul şi Mireasa zic: „Vino!” Şi cine aude să zică: „Vino!” Şi celui ce îi este sete să vină; cine vrea să ia apa vieţii fără plată!“ (Apocalipsa 22:17).

„Apoi mi-a zis: „S-a isprăvit! Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul. Celui ce îi este sete, îi voi da să bea fără plată din izvorul apei vieţii (Apocalipsa 21:6).

Râul acesta izvorăște „din scaunul de domnie al lui Dumnezeu și al Mielului“ și nu produce o vegetație obișnuită. Singurul pom care se adapă din apa lui este „pomul vieții“!

„ … pe cele două maluri ale râului, era pomul vieţii, rodind douăsprezece feluri de rod şi dând rod în fiecare lună“.

Aceasta nu este o vegetație obișnuită, cum am citit de multe ori în inerția imaginației noastre, roabă la lumea de acum, ci este „pomul vieții“ despre care am citit în Geneza că a fost așezat de Dumnezeu în raiul primilor oameni!

Domnul Dumnezeu a făcut să răsară din pământ tot felul de pomi, plăcuţi la vedere şi buni la mâncare, şi pomul vieţii în mijlocul grădinii, şi pomul cunoştinţei binelui şi răului ”(Geneza 2:9).

Foarte interesant, rostul frunzelor din pomul care se adapă din râul cu apă este să „vindece Neamurile“, expresie ce pare a sugera că omenirea de pe pământul cel nou va avea nevoie de o transformare asemănătoare cu cea pe care am avut-o noi când am fost „născuți din nou“ prin Duhul Sfânt!

Revenind la descrierea din Apocalipsa, râul cu apa vieții curge „în cetate“, adică în Noul Ierusalim.  Expresia „(pomul vieții – la singular deci!) era în mijlocul pieţii cetăţii şi pe cele două maluri ale râului (la plural!)“ are aerul descrierilor despre roțile slavei divine din primul capitol al cărții profetului Ezechiel. Nu ni se spune că erau mai mulți pomi ai vieții care erau pe cele două maluri și în mijlocul pieții cetății, ci că această performanță va fi realizată de un singur pom miraculos, care adăpat din râul cu apă vie va rodi douăsprezece feluri de rod, „rodind în fiecare lună“.

Presimt că avem de-a face cu o realitate în hiperdimensiuni pe care nu le putem pătrunde acum, dar care caracterizează lucrarea lui Dumnezeu în cerul nou și în pământul cel nou.

Să recapitulăm deci,

  • râul cel nou va ieși din scaunul de domnie al Tatălui și al Fiului
  • nu va conține apă obișnuită, ci apă vie,
  • va uda un element central cu o destinație necesară, pomul vieții,
  • care va fi  concomitent și în mijlocul cetății, dar și pe cele două maluri ale lui,
  • producând roduri proaspete în cele douăsprezece luni,
  • iar frunzele acestui pom irigat de apa vie vor „vindeca“ Neamurile, care trăiesc nu din cetate, ci de pe suprafața pământului.

Eu cred că toate acestea ne vorbesc despre Duhul Sfânt. În plus, unul din ultimele versete ale Apocalipsei spune: „Celui ce îi este sete, să vină; cine vrea, să ia apa vieții fără plată!“ Iar această invitație este făcută nu de altcineva, ci chiar de … Duhul și Mireasa! Exact Biserica celor născuți din nou împreună cu Duhul Sfânt, Cel care face acum lucrarea de vindecare, de naștere din nou a oamenilor!

Dacă le punem pe toate împreună, cel puțin pentru mine, … este destul de clar cu ce fel de râu nou vom avea de a face în noua creație.

6. Un nou pom al vieții – Apocalipsa 22:2

Apocalipsa 21_Page_11

Râul va fi plin „cu apa vieții“, numire care pe mine iar mă depășește ca și influența lui asupra pomului vieții. Scena îmi aduce aminte de hiperdimensiunile în care opera „Îngerul Domnului“ în stare să tăbărască, el unul singur, „în jurul celor ce se tem de El“.

Citim acum că acest „pom al vieții“, la singular, se va afla „în mijlocul pieţii cetăţii şi pe cele două maluri ale râului, … rodind douăsprezece feluri de rod şi dând rod în fiecare lună“. Cum poate un singur pom să ocupe atătea locuri concomitent vă las pe voi să explicați … Dacă am încerca să desenăm un asemenea pom ar ieși ceva monstruos! Imaginațivi-l cu un trunchi uriaș suspendat în spațiu astfel ca rădăcinile lui să poată fi în același timp și în piața cetății și pe cele două maluri ale râului. Avem aceleași dificultăți cu cele întâlnite la descrierea „slavei Domnului“ din debutul cărții profetului Ezechiel. Pentru mine, este evident că avem de-a face cu ceva care există în hiperdimensiunile unui altfel de spațiu.

Acest pom al vieții este într-o rezonanță profetică simetrică cu pomul vieții așezat de Dumnezeu pentru primii oameni în rai (Geneza 2:9). Este clar că se anulează „căderea“ primilor aomeni și umanitatea este reașezată în condițiile de la început.

Dar cum poate rodi „în fiecare lună“ într-o cetate în care „nu va mai fi noapte“ și nu înțeleg cum se vor măsura atunci zilele … Doar dacă nu cumva Dumnezeu folosește iar un „antropomorfist“, ca să ne spună ceea ce altfel n-am putea pricepe.

Asta ca să nu remarcăm o altă ciudățenie! În Noul Ierusalim nu va mai exista „pomul cunoștinței binelui și răului“ … S-ar putea să fie semn că el și-a jucat rolul pe care i l-a destinat Dumnezeu în istorie și … nu mai este!

7. Un nou Tron – Apocalipsa 22:3-4

Pentru mine este clar și evident! Avem de a face iar cu descrierea unor realități dintr-o altă sferă de existență, cu totul deosebită de a noastră, mult mai compelxă și mai … completă. Cerul nou și pământul nou vor fi integrate în hiperdimensiunile lumilor lui Dumnezeu, cu acces direct la tronul slavei și la părtășia continuă și benefică a vieții care curge dinspre Dumnezeu înspre toate făpturile create de El:

Nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo. Scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului vor fi în ea. Robii Lui Îi vor sluji. Ei vor vedea faţa Lui şi Numele Lui va fi pe frunţile lor. Acolo nu va mai fi noapte. Şi nu vor mai avea trebuinţă nici de lampă, nici de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu îi va lumina. Şi vor împărăţi în vecii vecilor” (Apocalipsa 22:3-5).

Va fi împlinirea speranței apostolului Ioan:

„Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că, atunci când Se va arăta El, vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea aşa cum este“ (1 Ioan 3:2).

Care va fi legătura dintre „cerul cel nou“ și „cel de al treilea cer“ al prezenței divine? Nu știu, dar cred din toată ființa că există în hiperdimensiunile slavei o succesiune de văluri pe care le vom pătrunde succesiv și după care Dumnezeu se va ascunde mereu, imposibil de cuprins și infinit superior tuturor lucrurilor create. Și mai cred că, dintre toate făpturile create, oamenii uniți cu Christos vor avea un statut privilegiat pentru că „ei vor vedea faţa Lui şi Numele Lui va fi pe frunţile lor“.

În felul acesta, paradisul pierdut va fi paradisul recâștigat prin Christos. Cel ce știe  Geneza 2 și 3 va recunoaște repede în Geneza 21-22 „aurul bun“, apa care uda grădina, pietrele prețioase și părtășia cu Dumnezeu din răcoarea zilei (evreiește „din vântul dimineții“).

Expresia: „S-a isprăvit!“ din Apocalipsa 21:6 este ecoul strigătului care a răsunat pe crucea de la Calvar, iar scurtele versete care-i urmează ne întorc la un rezumat minim al întregii Apocalipse:

„Apoi mi-a zis: „S-a isprăvit! Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul. Celui ce îi este sete, îi voi da să bea fără plată din izvorul apei vieţii. Cel ce va birui va moşteni aceste lucruri. Eu voi fi Dumnezeul lui şi el va fi fiul Meu. Dar cât despre fricoşi, necredincioşi, scârboşi, ucigaşi, curvari, vrăjitori, închinătorii la idoli şi toţi mincinoşii, partea lor este în iazul care arde cu foc şi cu pucioasă, adică moartea a doua” (Apocalipsa 21:6-8).

Perspectivă glorioasă de care vom avea parte este: vom „împărăți în vecii vecilor.” Ca să putem împărăți vor trebuie să existe lucruri peste care să putem împărății. Aceasta ne deschide perspectiva activității noastre în alte universuri ale creaturilor lui Dumnezeu și implicarea noastră în felul în care Dumnezeu își administrează creația!

La fel cum examenele pe care le-ai dat la  școală te-au calificat ca să devii absolvent și să-ți câștigi existența, testele și încercările vieții îți conferă dreptul de-a domni împreună cu Hristos în viața de apoi.

Uită-te țintă la premiu. Viața aceasta este povestea scurtă; viața de dincolo este povestea întreaga. Să-L vezi pe Isus față în față  și să domnești împreună cu El pentru totdeauna este cea mai glorioasă perspectivă, nu-i așa?