Explicații la Biblie

Acasă » Uncategorized (Pagina 2)

Arhive categorie: Uncategorized

1. Un cer nou – Apocalipsa 21:1

Cu o uimită admirație vă îndemn să pășim împreună prin cele șapte lucruri din noua creație și să privim smeriți de pe țărm spre eternitatea care ne așteaptă. „Doamne, deschide-ne ochii să vedem!“

„Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou; pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră şi marea nu mai era“ (Apocalipsa 21:1).

Avem de a face cu o nouă vedenie: „Apoi am văzut…“. În ea apare acest „cer nou“. Terminologia vine din limbajul Vechiului Testament. O întâlnim în cartea profetului Isaia:

„Căci iată, Eu fac ceruri noi şi un pământ nou; aşa că nimeni nu-şi va mai aduce aminte de lucrurile trecute şi nimănui nu-i vor mai veni în minte“ (Isaia 65:17).

„Căci după cum cerurile cele noi şi pământul cel nou pe care le voi face vor dăinui înaintea Mea – zice Domnul – aşa vor dăinui şi sămânţa voastră şi numele vostru“ (Isaia 66:22).

Ce înseamnă de fapt „cer“?

Pentru a ne disciplina cât de cât imaginația, și pentru a o feri de excesele ei, este bine să ne întoarcem puțin la locul în care a apărut prima oară termenul „cer“, la primul capitol din cartea Genezei.

Dumnezeu a zis: „Să fie o întindere între ape şi ea să despartă apele de ape.” Şi Dumnezeu a făcut întinderea, şi ea a despărţit apele care sunt dedesubtul întinderii de apele care sunt deasupra întinderii. Şi aşa a fost. Dumnezeu a numit întinderea cer. Astfel, a fost o seară şi apoi a fost o dimineaţă: aceasta a fost ziua a doua“ (Geneza 1:6-8).

„Dumnezeu a zis: „Să fie nişte luminători în întinderea cerului, ca să despartă ziua de noapte; ei să fie nişte semne care să arate vremurile, zilele şi anii“ (Geneza 1:14).

„Cerul este o întindere“, un spațiu creat și intrinsec legat de noțiunea de timp. Cornilescu traduce în alte locuri acest lucru cu termenul „boltă“:

Îl înfăşoară norii, nu vede nimic, bolta cerească abia dacă o străbate!“ (Iov 22:14).

„A tras o boltă pe faţa apelor, ca hotar între lumină şi întuneric“ (Iov 26:10).

„El Şi-a zidit cămara în ceruri, Şi-a întemeiat bolta deasupra pământului; cheamă apele mării şi le varsă pe faţa pământului. Domnul este Numele Lui! “ (Amos 9:6).

1firmamentshirtjpg-1534270891890Expresia „boltă“ exclude imaginea unui plan bidimensional și trimite automat la ideea de „spațiu“, de întindere spațială. Bolta este întotdeauna localizată „sus“. Așa este și cu ideea de „cer“ în Biblie. Cerul este „deasupra“ realității noastre limitate, în hiperdimensiunile superioare ale existenței create de Dumnezeu.

De exemplu, în Apocalipsa 4:1-2, lui Ioan i se poruncește: „Suie-te aici, și-ți voi arăta ce are să se întâmple după aceste lucruri. Numaidecât am fost răpit în Duhul. Și am văzut că în cer era pus un scaun de domnie …“

Am să reiau aici câteva din lucrurile spuse în comentariul făcut la capitolul 4 din Apocalipsa.

Unde este cerul?

op downApostolul Ioan nu a fost răpit „sus“ într-o dimensiune a spațiului actual, pentru că ce este sus pe o parte a sferei pământului este „jos“ pe cealaltă. Ioan a fost „promovat“ sus în ideea ridicării lui în alte realități ale hiperdimensiunilor de dincolo de lumea noastră.

 Isus le-a mai spus: „Eu Mă duc, şi Mă veţi căuta şi veţi muri în păcatul vostru; acolo unde Mă duc Eu, voi nu puteţi veni”.
Atunci, iudeii au zis: „Doar n-o avea de gând să se omoare, de zice: ‘Unde Mă duc Eu, voi nu puteţi veni!’ ”
„Voi sunteţi de jos”, le-a zis El, „Eu sunt de sus. Voi sunteţi din lumea aceasta, Eu nu sunt din lumea aceasta.“ (Ioan 8:21-23)

Am spus intenționat ,,spațiul cerului“ pentru că înțelegerea acestui concept este singura cale care pătrunde restul Apocalipsei, unde revelațiile divine se vor purta când în cer, când pe pământ.

În originalul ebraic, pentru termenul „întindere“ este folosită expresia שמים (shamayim) care are forma de plural. Comentatorii sunt de părere că ea trebuie înțeleasă în contextul celor „trei ceruri“ pomenite de apostolul Pavel în 2 Corinteni 12:2 unde amintește de una din experiențele supranaturale pe care le-a avut:

„Cunosc un om în Hristos care, acum paisprezece ani, a fost răpit până în al treilea cer (dacă a fost în trup nu ştiu, dacă a fost fără trup, nu ştiu – Dumnezeu ştie) … “

3-heavensEste fascinant că Pavel ține să precizeze că nu știe dacă pătrunderea lui în cel de al treilea cer a fost făcută „în trup sau fără trup“, trupul nefiind un instrument strict necesar pentru o asemenea călătorie. În mod similar, când a scris Apocalipsa, Ioan folosește expresia „eram în Duhul“ (Apoc. 1:10; 4:2; 17:3; 21:10).

Termenul „întindere“ folosit în traducerea română a lui Cornilescu este ideea de „spațiu“ delimitat, distinct de alt domeniu de existență. Fiecare „întindere“, adică fiecare cer este distinct de celelalte. Cerul atmosferic, aflat între „apele de sus și apele de jos“ identifică spațiul atmosferic care înconjoară pământul. Cerul astronomic sau cosmic nu trebuie considerat doar ca o extindere a cerului atmosferic. Astronomii ajung încet, încet la părerea că el este influențat de undele gravitaționale, de găurile negre, de materia neagră din univers, de curbura spațiu-timp și de cu totul alți factori pe care nici nu-i știm astăzi.

Dincolo de acestea două există cel de al treilea cer, locul prezenței ființelor cerești. El este „supranatural“ pentru că nu face parte din limitările lumii materiale în care evoluăm noi. Probabil că ar trebui să-l numim „hiper spațiu“, un domeniu de existență cu mult mai multe dimensiuni decât cele din complexul spațiu-timp al cerului terestru.

(HIPERSPÁȚIU (< fr.s. n. (FIZ.) Spațiu diferit de cel euclidian, având mai mult de trei dimensiuni (sau de patru, atunci când timpul este considerat a patra dimensiune). Este utilizat în fizică și astrofizică (de ex. teoriile lui Kalutza-Klein, supergravitația, supercorzile etc.).

Bineînțeles că nu spunem că Dumnezeu există în hiperspațiu pentru că El nu poate fi limitat de nici un fel de dimensiune. Dumnezeu este spirit infinit și perfect. El poate fi „imanent“ pătrunzând în creație și „transcendent“, ieșind oricând din ea. Aduceți-vă aminte de aparițiile și disparițiile Fiului lui Dumnezeu de după Înviere. Datele Bibliei îi îndreptățesc pe cei ce cred că nu trăim într-un UNIvers, ci într-un MULTIvers:

„Tu, Doamne, numai Tu ai făcut cerurilecerurile cerurilor şi toată oştirea lor şi pământul cu tot ce este pe el, mările cu tot ce cuprind ele. Tu dai viaţă tuturor acestor lucruri şi oştirea cerurilor se închină înaintea Ta“ (Neemia 9:6; vezi și Deut. 10:14; 1 Regi 2:27; Psalm 68:33; 148:4).

Trecerea dintr-un cer în altul, din cel atmosferic, de exemplu, în cel de al treilea cer nu trebuie vizualizată dimensional, ci calitativ. Cel de al treilea cer nu este „foarte departe“, cum propunea Mihail Eminescu:

„Porni luceafărul. Creșteau
În cer a lui aripe,
Și căi de mii de ani treceau
În tot atâtea clipe.

Un cer de stele dedesubt,
Deasupra-i cer de stele –
Părea un fulger nentrerupt
Rătăcitor prin ele.“

Adăugarea de dimensiuni noi, dincolo de cele ale spațiului și timpului din cosmosul nostru, schimbă total ecuația. Dumnezeu, îngerii și demonii pot exista în proximitatea noastră imediată. Mai mult, demonii pot exista chiar în lăuntrul nostru, chiar o legiune! Tot așa și Duhul lui Dumnezeu poate să ne „umple“ pe dinăuntru!

În revelația Scripturii, „cerul“ este legat direct de sfera de existență a lui Dumnezeu. Creatorul este „deasupra“ lumii noastre, în sensul că este net superior, este „dincolo“, neîncăput și nelimitat de lumea noastră. De aceea I se mai spune și „cel Preaînalt“!  Acest nume divin este legat de dimensiuni, de hiperdimensiuni și de transcendența lui Dumnezeu. Pururi, El va rămâne „mai presus“ de orice se poate crede sau gândi. Dumnezeu este neimaginabil, un Creator care nu poate încape în dimensiunile Creației.

Îngăduiți-mi o mică explicație: Particula „prea“ din termenul „Preaînalt“ este caracteristică limbii ebraice și ea nu-și are corespondent în limbajul experienței noastre de fiecare zi.

Gradele noastre de comparație pentru adjective și adverbe sunt: pozitiv, comparativ și superlativ.

Spunem că ceva este:
fericit,
mai fericit,
cel mai fericit sau
foarte fericit.

(Pentru un studiu gramatical puteți citi aici:

Biblia traduce însă în limba română un grad de comparație ebraic atunci când vorbește despre „preafericitul Dumnezeu“ sau de noțiunea de „preasfânt“ aplicată fie la una din încăperile Cortului Întâlnirii, fie de-a dreptul lui Dumnezeu. Ortodoxia vrea să sublinieze apartenența fecioarei Maria la dimensiunile cerești numind-o „preacurată“ și „preasfântă“. Ideea este de „ceva de dincolo de lumea noastră obișnuită“, ceva ce nu încape în percepția noastră obișnuită. Când îi cântăm lui Dumnezeu, vrem ca mesajul nostru să ajungă dincolo de tavan în bolțile cerului. De aceea noi Îl „preamărim“ pe Dumnezeu.

Numirea de „Dumnezeu Preaînalt“ este o definiție care aparține unei alte ordini de lucruri de deasupra lumii noastre. Este una din cele mai străvechi numiri ale „Dumnezeului transcendent“. Ea apare în viața, activitatea și limbajul lui Melhisedec, preot al Selemului venit dintr-o amintire comună a omenirii izvorâte din Noe:

Melhisedec, împăratul Salemului, a adus pâine şi vin – el era preot al Dumnezeului Celui Preaînalt. Melhisedec a binecuvântat pe Avram şi a zis:
„Binecuvântat să fie Avram de Dumnezeul Cel Preaînalt, Ziditorul cerului şi al pământului! 
Binecuvântat să fie Dumnezeul Cel Preaînalt, care a dat pe vrăjmaşii tăi în mâinile tale!”
Şi Avram i-a dat zeciuială din toate. 
Împăratul Sodomei a zis lui Avram: „Dă-mi oamenii şi ţine bogăţiile pentru tine.” Avram a răspuns împăratului Sodomei: „Ridic mâna spre Domnul, Dumnezeul Cel Preaînalt, Ziditorul cerului şi al pământului, …“ (Gen. 14:18-22).

Un element sau o persoană este definit ca „prea înalt“, atunci când nu încape într-o dimensiune anumită a lumii, este „mai presus“ de ea, locuind în multe alte dimensiuni și chiar dincolo de toate acestea.

Este vorba despre ieșirea spre hiperdimensiuni paralele cu lumea noastră. Imaginea aceasta este o reprezentare grafică în două dimensiuni. Ea implică ideea de spațiu, dar o și deformează. Cele trei ceruri nu sunt „unele după altele“, ci unele în altele, paralele și întrepătrunse unul cu celălalt.

Cât poate dura o astfel de călătorie din lumea noastră într-un alt cer?

Tâlharul pocăit de pe cruce a aflat că transportarea se face instantaneu, într-un realm nesupus scurgerii timpului așa cum îl cunoaștem noi astăzi:

„Isus a răspuns: „Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în rai” (Luca 23:43).

A treia zi, după calendarul nostru, când Maria a vrut să-L cuprindă, Domnul i-a zis:

Nu mă ţine”, i-a zis Isus, „căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu. Ci du-te la fraţii Mei şi spune-le că Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru” (Ioan 20:17).

Cum de a putut să-l ducă Domnul Isus pe tâlhar în rai „astăzi“, când peste trei zile încă „nu se suise“ la Tatăl? Singura explicație logică este că există un „astăzi“ din afara timpului cunoscut de noi, o altfel de scurgere a evenimentelor din hiperdimensiunile lumii lui Dumnezeu. Ca să-l deosebesc de cronologia planetei pământ, eu l-am numit pe alocuri „timpul profetic“, ca un prezent continuu pe care se poate aluneca după voie în viitor și în trecut.

jacob-s-ladder-22866-base

Filmele științifico-fantastice de astăzi ne-au adus ideea de „portal“, de ușă care poate apărea oriunde înlesnindu-ne trecerea dintr-un univers în altul. Ideea nu este nouă. Ea i-a venit și patriarhului Iacov! În urma visului în care a văzut o scară pe care îngerii lui Dumnezeu urcau și se coborau deasupra capului său, Iacov a exclamat:

Iacov s-a trezit din somn şi a zis: „Cu adevărat, Domnul este în locul acesta, şi eu n-am ştiut.” I-a fost frică şi a zis: „Cât de înfricoşat este locul acesta! Aici este casa lui Dumnezeu, aici este poarta cerurilor!” (Geneza 28:16-17).

Sunt aproape sigur că majoritatea celor ce au citit acest pasaj nu au observat anomalia din text. Îngerii sunt prezentați ca ființe înaripate, deci, în mod normal, ei nu au nevoie de o „scară“ cu trepte pe care să urce ca oamenii! Ideea revelației din vis era că Dumnezeu veghează continuu asupra lui Iacov, oriunde ar merge! Că lumea nevăzută este mult mai aproape de el decât își poate da el seama!

Aparițiile îngerilor și „teofaniile“ Îngerului Domnului din Vechiul Testament s-au produs tocmai prin astfel de intrări ale ființelor din hiperspațiu în universul nostru cu patru dimensiuni. Acești musafiri n-au venit la noi din depărtări infinite, ci din eternitatea de lângă noi, din împărăția cerurilor.

Un cer nou înseamnă o lume nouă!

Cerul cel nou pe care l-a văzut apostolul Ioan în Apocalipsa 21 nu trebuie confundat cu un alt cer, dar de aceeași natura cu cel de astăzi. Termenul grec folosit în original (kainos) nu este cronologic, ci calitativ. „Un cer nou“ va fi un cer total diferit de acesta, cu alte dimensiuni și cu un acces liber înspre alte ceruri din creația lui Dumnezeu și mai ales cu „cel de al treilea cer“, acolo unde este prezența copleșitoare a lui Dumnezeu.

Aduceți-vă aminte cu câtă minuțiozitate a ținut Ezechiel să ne descrie vedenia din primul capitol al cărții sale și totuși, cât de insuficiente ne sunt cuvintele lui pentru a ne putea imagina ce a văzut el acolo. Când apar hiperdimensiunile altei creații, imaginația noastră este neputincioasă. De aceea nici în Apocalipsa nu vom putea pătrunde total în esența lucrurilor descrise. Va fi însă așa de net superior acestei creații actuale, așa de desăvârșit în împlinirile personale pe care ni le va oferi încât ni se promite că „nici nu ne va mai trece prin minte să ne amintim de prima creație“!

„Căci iată, Eu fac ceruri noi şi un pământ nou; aşa că nimeni nu-şi va mai aduce aminte de lucrurile trecute şi nimănui nu-i vor mai veni în minte“ (Isaia 65:17).

Tu ai întemeiat în vechime pământul
şi cerurile sunt lucrarea mâinilor Tale.
Ele vor pieri, dar Tu vei rămâne;
toate se vor învechi ca o haină;
le vei schimba ca pe un veşmânt şi se vor schimba.
Dar Tu rămâi Acelaşi
şi anii Tăi nu se vor sfârşi (Psalmi 102:25-27).

Apocalipsa 21 și 22 marchează trecerea noastră dincolo de limitările „stării smerite“ în care am fost închiși datorită „căderii“ primilor oameni în păcat. De atunci, heruvimii cu sabia înfocată au retezat accesul nostru în lumea părtășiei cu Dumnezeu. Nu ne mai putem întoarce în rai. Apocalipsa 21 semnalizează redeschiderea drumului înapoi, recăpătarea accesului și reașezarea noastră în atmosfera unei eternități fericite.

Vedenia unui cer nou definește intrarea noastră în gloria lucrurilor eterne, împlinirea unor năzuințe înscrise și întreținute de Dumnezeu în noi până și în modelul de rugăciune „Tatăl nostru“. Sunt sigur că ați observat sau că măcar ați intuit ceva transcendental atunci când ați rostit primele ei cuvinte:

„Tatăl nostru care ești în ceruri“ (la plural) ..
precum în cer așa și pe pământ“ (Matei 6:9-10).

Noutatea pe care trebuie să o comunicăm unora este însă că noi nu vom exista etern „în cer“, ci vom trăi pe un pământ nou, iar despre aceasta se cuvine să spunem măcar câteva cuvinte.

4. Noile Neamuri, râul cu apa vieții și un tron nou – Apocalipsa 21:24-27

Aceasta este una din tainele pe care nu le pot încă pătrunde. Dacă MacArthur are dreptate și toți sfinții veacurilor au fost integrați în Noul Ierusalim, cine sunt aceste „Neamuri“ (în original „popoare“) care trăiesc pe pământul cel nou?

John MacArthur spune că la sfârșitul Împărăției milenare nu toți oamenii îl vor urma pe Satana când va fi dezlegat pentru puțină vreme. Cei care nu-l vor urma, cu trupuri schimbate pentru Împărăția de o mie de ani, dar totuși muritori, vor fi răpiți la cer ca Enoh și Ilie, vor fi ținuți de Dumnezeu „undeva“, separat, până când cerurile dintâi și pământul va fi arse, iar ei vor coloniza pământul din noua creație. Apa vieții ar fi pentru aceștia, transformându-i din ființe muritoare în ființe nemuritoare.

Neamurile vor umbla în lumina ei şi împăraţii pământului îşi vor aduce slava şi cinstea lor în ea. Porţile ei nu se vor închide ziua, fiindcă în ea nu va mai fi noapte. În ea vor aduce slava şi cinstea neamurilor. Nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care trăieşte în spurcăciune şi în minciună, ci numai cei scrişi în cartea vieţii Mielului“ (Apocalipsa 21:24-27).

Din versetele de mai sus deducem că vor exista oameni care nu vor avea locuința în Ierusalimul cel Nou, ci într-un alt loc de pe pământul cel nou. N-ar avea nici un rost ca Dumnezeim să facă un pământ nou dacă n-ar exista oameni care să-l populeze!

Las la o parte discuțiile despre poziția Noului Ierusalim față de noul pământ și este foarte greu să accept că Ierusalimul va fi un fel de satelit al pământului din care vom putea coborâ când vrem pe pământ. Textul spune că cei de pe pământ vor avea acces la cetatea sfântă!

Mai deducem și că acești locuitori ai noului pământ vor fi suficient de mulți ca să se grupeze în unități naționale mari, conduse de persoane care vor purta titlul de „împărați“. Toți aceștia vor avea acces în Noul Ierusalim și îl vor vizita ca să aducă „slava și cinstea lor“ înaintea lui Dumnezeu.

Al treilea lucru pe care-l deducem din text este că aceste popoare vor fi exclusiv alcătuite din oameni neprihăniți, al căror nume a fost scris „în cartea vieții Mielului“.

Aceleași Neamuri sunt amintite apoi și în capitolul următor:

În mijlocul pieţii cetăţii şi pe cele două maluri ale râului, era pomul vieţii, rodind douăsprezece feluri de rod şi dând rod în fiecare lună; şi frunzele pomului slujesc la vindecarea neamurilor“ (Apocalipsa 22:2).

Am citit zeci de comentarii la acest text, dar încă n-am găsit o explicație mulțumitoare. Majoritatea caută să minimalizeze importanța expresiei „vindecarea Neamurilor“, spunând că este un alt fel de a zice „întreținerea plenară a sănătății“, pentru că în noua creație nu vor mai exista boală și suferință. Mi se pare o eludare a subiectului. Cel mai cinstit ar fi să recunoaștem că nu știm despre ce este vorba.

Oare de ce numai Neamurile vor avea nevoie de „vindecare“, cei din Biserică și din Israel nu vor mai avea nevoie? Cum se face că nu fructele, ci frunzele pomului vor sluji la vindecarea Neamurilor? Ne lovim din nou de limitele cunoașterii noastre parțiale și trebuie să așteptăm vremea când acest „în parte“ se va sfârși.

Am găsit comentatori care insistă asupra ideii de repopulare a pământului și de o administrație socială care are nevoie iar de niște „împărați ai pământului“ pomeniți în Apocalipsa 21:24. Mi-e frică de o așa mare îndrăzneală și prefer să tac în această privință. Am învățat că acolo unde Biblia tace, trebuie să tac și eu. Trebuie însă să vorbim puțin despre acest misterios râu cu apă vie …

5. Un râu nou cu apă vie – Apocalipsa 22:1

„Şi mi-a arătat un râu cu apa vieţii, limpede ca cristalul, care ieşea din scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului. În mijlocul pieţii cetăţii şi pe cele două maluri ale râului, era pomul vieţii, rodind douăsprezece feluri de rod şi dând rod în fiecare lună“ (Apocalipsa 22:1).

Dacă John MacArthur are dreptate, noua creație nu va mai fi „hidrologic“, bazată pe un circuit al apei, pentru că „marea nu mai era“ (Apocalipsa 21:1). Nu se poate să nu ne punem atunci întrebarea: „Ce este cu râul acesta și de ce fel de apă este vorba?“

Scriptura se tălmăcește tot prin Scriptură așa că trebuie să căutăm ceva despre această realitate scris într-o altă carte a Bibliei. Găsim foarte repede și găsim tocmai într-una din celelalte cărți scrise de același autor! În Evanghelia lui, apostolul Ioan amintise despre această „apă vie“, o apă misterioasă oferită de Domnul Isus în cea din urmă zi a marelui praznic din Ierusalim:

În ziua de pe urmă, care era ziua cea mare a praznicului, Isus a stat în picioare şi a strigat: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura.” Spunea cuvintele acestea despre Duhul, pe care aveau să-L primească cei ce vor crede în El. Căci Duhul Sfânt încă nu fusese dat, fiindcă Isus nu fusese încă proslăvit“ (Ioan 7:37-39).

Mintea sănătoasă ne îndeamnă să spunem că râul cel nou din Apocalipsa 22 este lucrarea dătătoare de viață a Duhului Sfânt. Nu vă grăbiți să mă contraziceți! Nu sunt eu primul care am ajuns la această concluzie! Dacă vă uitați la trimiterea de sub versetul din Ioan 7:38 veți găsi o referință la Apocalipsa 22:17, iar de acolo suntem trimiși prin altă referință la Apocalipsa 21:6:

„Şi Duhul şi Mireasa zic: „Vino!” Şi cine aude să zică: „Vino!” Şi celui ce îi este sete să vină; cine vrea să ia apa vieţii fără plată!“ (Apocalipsa 22:17).

„Apoi mi-a zis: „S-a isprăvit! Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul. Celui ce îi este sete, îi voi da să bea fără plată din izvorul apei vieţii (Apocalipsa 21:6).

Râul acesta izvorăște „din scaunul de domnie al lui Dumnezeu și al Mielului“ și nu produce o vegetație obișnuită. Singurul pom care se adapă din apa lui este „pomul vieții“!

„ … pe cele două maluri ale râului, era pomul vieţii, rodind douăsprezece feluri de rod şi dând rod în fiecare lună“.

Aceasta nu este o vegetație obișnuită, cum am citit de multe ori în inerția imaginației noastre, roabă la lumea de acum, ci este „pomul vieții“ despre care am citit în Geneza că a fost așezat de Dumnezeu în raiul primilor oameni!

Domnul Dumnezeu a făcut să răsară din pământ tot felul de pomi, plăcuţi la vedere şi buni la mâncare, şi pomul vieţii în mijlocul grădinii, şi pomul cunoştinţei binelui şi răului ”(Geneza 2:9).

Foarte interesant, rostul frunzelor din pomul care se adapă din râul cu apă este să „vindece Neamurile“, expresie ce pare a sugera că omenirea de pe pământul cel nou va avea nevoie de o transformare asemănătoare cu cea pe care am avut-o noi când am fost „născuți din nou“ prin Duhul Sfânt!

Revenind la descrierea din Apocalipsa, râul cu apa vieții curge „în cetate“, adică în Noul Ierusalim.  Expresia „(pomul vieții – la singular deci!) era în mijlocul pieţii cetăţii şi pe cele două maluri ale râului (la plural!)“ are aerul descrierilor despre roțile slavei divine din primul capitol al cărții profetului Ezechiel. Nu ni se spune că erau mai mulți pomi ai vieții care erau pe cele două maluri și în mijlocul pieții cetății, ci că această performanță va fi realizată de un singur pom miraculos, care adăpat din râul cu apă vie va rodi douăsprezece feluri de rod, „rodind în fiecare lună“.

Presimt că avem de-a face cu o realitate în hiperdimensiuni pe care nu le putem pătrunde acum, dar care caracterizează lucrarea lui Dumnezeu în cerul nou și în pământul cel nou.

Să recapitulăm deci,

  • râul cel nou va ieși din scaunul de domnie al Tatălui și al Fiului
  • nu va conține apă obișnuită, ci apă vie,
  • va uda un element central cu o destinație necesară, pomul vieții,
  • care va fi  concomitent și în mijlocul cetății, dar și pe cele două maluri ale lui,
  • producând roduri proaspete în cele douăsprezece luni,
  • iar frunzele acestui pom irigat de apa vie vor „vindeca“ Neamurile, care trăiesc nu din cetate, ci de pe suprafața pământului.

Eu cred că toate acestea ne vorbesc despre Duhul Sfânt. În plus, unul din ultimele versete ale Apocalipsei spune: „Celui ce îi este sete, să vină; cine vrea, să ia apa vieții fără plată!“ Iar această invitație este făcută nu de altcineva, ci chiar de … Duhul și Mireasa! Exact Biserica celor născuți din nou împreună cu Duhul Sfânt, Cel care face acum lucrarea de vindecare, de naștere din nou a oamenilor!

Dacă le punem pe toate împreună, cel puțin pentru mine, … este destul de clar cu ce fel de râu nou vom avea de a face în noua creație.

6. Un nou pom al vieții – Apocalipsa 22:2

Apocalipsa 21_Page_11

Râul va fi plin „cu apa vieții“, numire care pe mine iar mă depășește ca și influența lui asupra pomului vieții. Scena îmi aduce aminte de hiperdimensiunile în care opera „Îngerul Domnului“ în stare să tăbărască, el unul singur, „în jurul celor ce se tem de El“.

Citim acum că acest „pom al vieții“, la singular, se va afla „în mijlocul pieţii cetăţii şi pe cele două maluri ale râului, … rodind douăsprezece feluri de rod şi dând rod în fiecare lună“. Cum poate un singur pom să ocupe atătea locuri concomitent vă las pe voi să explicați … Dacă am încerca să desenăm un asemenea pom ar ieși ceva monstruos! Imaginațivi-l cu un trunchi uriaș suspendat în spațiu astfel ca rădăcinile lui să poată fi în același timp și în piața cetății și pe cele două maluri ale râului. Avem aceleași dificultăți cu cele întâlnite la descrierea „slavei Domnului“ din debutul cărții profetului Ezechiel. Pentru mine, este evident că avem de-a face cu ceva care există în hiperdimensiunile unui altfel de spațiu.

Acest pom al vieții este într-o rezonanță profetică simetrică cu pomul vieții așezat de Dumnezeu pentru primii oameni în rai (Geneza 2:9). Este clar că se anulează „căderea“ primilor aomeni și umanitatea este reașezată în condițiile de la început.

Dar cum poate rodi „în fiecare lună“ într-o cetate în care „nu va mai fi noapte“ și nu înțeleg cum se vor măsura atunci zilele … Doar dacă nu cumva Dumnezeu folosește iar un „antropomorfist“, ca să ne spună ceea ce altfel n-am putea pricepe.

Asta ca să nu remarcăm o altă ciudățenie! În Noul Ierusalim nu va mai exista „pomul cunoștinței binelui și răului“ … S-ar putea să fie semn că el și-a jucat rolul pe care i l-a destinat Dumnezeu în istorie și … nu mai este!

7. Un nou Tron – Apocalipsa 22:3-4

Pentru mine este clar și evident! Avem de a face iar cu descrierea unor realități dintr-o altă sferă de existență, cu totul deosebită de a noastră, mult mai compelxă și mai … completă. Cerul nou și pământul nou vor fi integrate în hiperdimensiunile lumilor lui Dumnezeu, cu acces direct la tronul slavei și la părtășia continuă și benefică a vieții care curge dinspre Dumnezeu înspre toate făpturile create de El:

Nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo. Scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului vor fi în ea. Robii Lui Îi vor sluji. Ei vor vedea faţa Lui şi Numele Lui va fi pe frunţile lor. Acolo nu va mai fi noapte. Şi nu vor mai avea trebuinţă nici de lampă, nici de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu îi va lumina. Şi vor împărăţi în vecii vecilor” (Apocalipsa 22:3-5).

Va fi împlinirea speranței apostolului Ioan:

„Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că, atunci când Se va arăta El, vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea aşa cum este“ (1 Ioan 3:2).

Care va fi legătura dintre „cerul cel nou“ și „cel de al treilea cer“ al prezenței divine? Nu știu, dar cred din toată ființa că există în hiperdimensiunile slavei o succesiune de văluri pe care le vom pătrunde succesiv și după care Dumnezeu se va ascunde mereu, imposibil de cuprins și infinit superior tuturor lucrurilor create. Și mai cred că, dintre toate făpturile create, oamenii uniți cu Christos vor avea un statut privilegiat pentru că „ei vor vedea faţa Lui şi Numele Lui va fi pe frunţile lor“.

În felul acesta, paradisul pierdut va fi paradisul recâștigat prin Christos. Cel ce știe  Geneza 2 și 3 va recunoaște repede în Geneza 21-22 „aurul bun“, apa care uda grădina, pietrele prețioase și părtășia cu Dumnezeu din răcoarea zilei (evreiește „din vântul dimineții“).

Expresia: „S-a isprăvit!“ din Apocalipsa 21:6 este ecoul strigătului care a răsunat pe crucea de la Calvar, iar scurtele versete care-i urmează ne întorc la un rezumat minim al întregii Apocalipse:

„Apoi mi-a zis: „S-a isprăvit! Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul. Celui ce îi este sete, îi voi da să bea fără plată din izvorul apei vieţii. Cel ce va birui va moşteni aceste lucruri. Eu voi fi Dumnezeul lui şi el va fi fiul Meu. Dar cât despre fricoşi, necredincioşi, scârboşi, ucigaşi, curvari, vrăjitori, închinătorii la idoli şi toţi mincinoşii, partea lor este în iazul care arde cu foc şi cu pucioasă, adică moartea a doua” (Apocalipsa 21:6-8).

Perspectivă glorioasă de care vom avea parte este: vom „împărăți în vecii vecilor.” Ca să putem împărăți vor trebuie să existe lucruri peste care să putem împărății. Aceasta ne deschide perspectiva activității noastre în alte universuri ale creaturilor lui Dumnezeu și implicarea noastră în felul în care Dumnezeu își administrează creația!

La fel cum examenele pe care le-ai dat la  școală te-au calificat ca să devii absolvent și să-ți câștigi existența, testele și încercările vieții îți conferă dreptul de-a domni împreună cu Hristos în viața de apoi.

Uită-te țintă la premiu. Viața aceasta este povestea scurtă; viața de dincolo este povestea întreaga. Să-L vezi pe Isus față în față  și să domnești împreună cu El pentru totdeauna este cea mai glorioasă perspectivă, nu-i așa?

3. Un Ierusalim nou – Apocalipsa 21:9-23; 22:5

Cel mai nepământean element din noua creație va fi acest Ierusalim nou!

Şi eu am văzut coborându-se, din cer de la Dumnezeu, cetatea sfântă, Noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei. Şi am auzit un glas tare, care ieşea din scaunul de domnie şi zicea: „Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor.
El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut.”
Cel ce şedea pe scaunul de domnie a zis: „Iată, Eu fac toate lucrurile noi.” Şi a adăugat: „Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezut şi adevărate” (Apocalipsa 21:2-5).

În istoria planului de salvare a omenirii există trei cetăți Ierusalim. Primul este Ierusalimul, orașul cel vechi, cum se numește și astăzi, cetatea iebusiților cucerită de împăratul David în străvechiul Canaan.

Ca o prevestire a slavei lui viitoare a fost numit chiar „cetatea cea sfântă“: Isaia 52:1; Neemia 11:1; Daniel 9:24. La fel este numit și în Noul Testament: Matei 4:5; 27:53; Apocalipsa 11:2. Asta nu a însemnat însă că fiecare din locuitorii cetății a fost sau este sfânt, ci că cetatea a fost pusă de o parte pentru un scop specific al lui Dumnezeu. Vremelnic, ea va deveni scaunul de domnie al lui Antichrist, dar are dincolo de aceasta un destin special divin. Asta este tot! Noi nu venerăm „locuri sfinte“!

Dincolo de cel de al doilea Ierusalim reclădit de Dumnezeu în domnia lui terestră milenară, ne întâlnim aici cu cel de al treilea Ierusalim. Și acesta este o cetate sfântă. Mult mai sfântă ca celelalte două, atât pentru că Domnul Isus va domni de acolo, cât și pentru că toți locuitorii ei vor fi sfinți ai Domnului!

„Nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care trăieşte în spurcăciune şi în minciună, ci numai cei scrişi în cartea vieţii Mielului“ (Apocalipsa 21:27).

„Dar cât despre fricoşi, necredincioşi, scârboşi, ucigaşi, curvari, vrăjitori, închinătorii la idoli şi toţi mincinoşii, partea lor este în iazul care arde cu foc şi cu pucioasă, adică moartea a doua” (Apocalipsa 21:8).

Această a treia apariție a Ierusalimului este anunțată prima dată în Apocalipsa 3:12:

Pe cel ce va birui, îl voi face un stâlp în Templul Dumnezeului Meu şi nu va mai ieşi din el. Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu şi numele cetăţii Dumnezeului Meu, Noul Ierusalim, care are să se pogoare din cer de la Dumnezeul Meu, şi Numele Meu cel nou”.

Cum să nu ne intereseze ceva de care se va lega identitatea noastră eternă? Textul citat mai sus ne spune că ea va avea o bază întreită: un Nume derivat direct de la Dumnezeu tatăl, un nume derivat din adresa noastră specifică din Noul AIerusalim și un al treilea nume derivat din legătura directă cu numele cel nou pe care-l va purta în eterniatte Fiul lui Dumnezeu, Mirele nostru Isus Christos!

I. Ierusalimul ceresc deja … există!

Probabil că acesta unul din lucrurile surprinzătoare pe care ni le spune Biblia despre această cetate. De două mii de ani, creștinii se apropie de Ieruslimul ceresc. Știu, este puțin cam greu să răsturnăm cronologia cu care suntem obișnuiți … Ba încă trebuie să o abandonăm cu totul ca să putem pătrunde dincolo de ea în timpul profeytic și să ne bucurăm de anunțul făcut de Duhul Sfânt în epistola către Evrei:

Ci v-aţi apropiat de Muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc, de zecile de mii, de adunarea în sărbătoare a îngerilor, de Biserica celor întâi născuţi, care sunt scrişi în ceruri, de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, de duhurile celor neprihăniţi, făcuţi desăvârşiţi, de Isus, Mijlocitorul legământului celui nou şi de sângele stropirii, care vorbeşte mai bine decât sângele lui Abel“ (Evrei 12:22-24).

Nu este loc acum să facem o scurtă analiză a acestui verset extraordinar! Suficient să spunem că (în prezentul etern) Dumnezeu vede deja toate lucrurila ca deja întâmplate, în timp ce noi (aflați în timp terestru) ne aflăm încă în călătorie spre aceste lucruri! Apocalipsa nu ne va vorbi despre „adunarea în sărbătoare a sfinților“, ci ne va da doar perspectiva prezenței noastre în cetatea eternă.

II. Ierusalimul este antiteza Babilonului cel Mare

Finalul Apocalipsei ne descoperă și finalul luptei dntre Babilon și Ierusalim. Am văzut împreună cum a fost distrusă cetatea răzvrătirii. Acum asistăm împreună la inaugurarea Ierusalimului biruitor. Planul lui Dumnezeu de a face pace (Ierușalaim – cetatea păcii) se va împlini. Aceasta este logica desfășurării istoriei lumii. Ea este subliniată de un amănunt trecut prea adesea cu vederea. Și distrugerea Babilonului și inaugurarea Ierusalimului ceresc sunt anunțate de același crainic ceresc de mare importanță.

Apoi unul din cei şapte îngeri care ţineau cele şapte potire a venit de a vorbit cu mine şi mi-a zis: „Vino să-ţi arăt judecata curvei celei mari, care şade pe ape mari. Cu ea au curvit împăraţii pământului şi locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei!” Şi m-a dus, în Duhul, într-o pustie“ (Apocalipsa 17:1-3)

Apoi unul din cei şapte îngeri, care ţineau cele şapte potire pline cu cele din urmă şapte urgii, a venit şi a vorbit cu mine şi mi-a zis: „Vino să-ţi arăt mireasa, nevasta Mielului!” Şi m-a dus, în Duhul, pe un munte mare şi înalt. Şi mi-a arătat cetatea sfântă, Ierusalimul, care se pogora din cer de la Dumnezeu“ (Apocalipsa 21:10).

În Apocalipsa 17:3 ni se spune că Ioan a fost dus să vadă curva în pustie. În Apocalipsa 21:10 găsim scris că Ioan a fost dus „pe un munte mare și înalt”, ca să poată vedea Mireasa, nevasta Mielului. Babilonul a căzut, Noul Ierusalim se coboară.

III. Ierusalimul cel nou este nădejdea credincioșilor

Ierusalimul ceresc a fost ținta tuturor credincioșilor care au umblat cu Dumnezeu în istorie. Spre el a privit prin credință patriarhul Avraam:

În credinţă au murit toţi aceştia, fără să fi căpătat lucrurile făgăduite, ci doar le-au văzut şi le-au urat de bine de departe, mărturisind că sunt străini şi călători pe pământ. Cei ce vorbesc în felul acesta arată desluşit că sunt în căutarea unei patrii. Dacă ar fi avut în vedere pe aceea din care ieşiseră, negreşit că ar fi avut vreme să se întoarcă în ea. Dar doreau o patrie mai bună, adică o patrie cerească. De aceea, lui Dumnezeu nu-I este ruşine să Se numească Dumnezeul lor, căci le-a pregătit o cetate“ (Evrei 11:13-16).

Avraam a aflat de la Dumnezeu mult mai multe lucruri decât ne sunt scrise în textul Bibliei. Domnul Isus ne spune că, nu știm când și cum, Avraam a văzut viitorul:

„Tatăl vostru Avraam a săltat de bucurie că are să vadă ziua Mea; a văzut-o şi s-a bucurat” (Ioan 8:56).

Epistola către Evrei adaugă știrea că Avraam a trecut prin toate necazurile, a acceptat să nu primească nici o palmă de pământ din țara promisă și a rezitat tentației de a se întoarce în Ur din cauza unei revelații prin care Dumnezeu i-a arătat Ierusalimul ceresc:

Prin credinţă a venit şi s-a aşezat el în ţara făgăduinţei ca într-o ţară care nu era a lui şi a locuit în corturi, ca şi Isaac şi Iacov, care erau împreună-moştenitori cu el ai aceleiaşi făgăduinţe.Căci el aştepta cetatea care are temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu“ (Evrei 11:9-10).

Nu doar Avraam a primit această promisiune …

IV. Ierusalimul cel Nou este împlinirea promisiunii făcute de Domnul Isus ucenicilor

Probabil că Noul Ierusalim există deja în casa Tatălui despre care ne-a vorbit Domnul Isus în Ioan 14. Este locul pe care ni-l pregătește El, pentru ca acolo unde este El să fim și noi.

Să nu vi se tulbure inima. Aveţi credinţă în Dumnezeu şi aveţi credinţă în Mine. În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi“ (Ioan 14:1-3).

La reintegrarea umanității în eternitatea sfințeniei divine, în universul nou creat de Dumnezeu în cerul nou și pe pământul cel nou se va coborî „din cer de la Dumnezeu“ Ierusalimul cel nou.

Iată ce ne mai spune Ioan:

Apoi unul din cei şapte îngeri, care ţineau cele şapte potire pline cu cele din urmă şapte urgii, a venit şi a vorbit cu mine şi mi-a zis: „Vino să-ţi arăt mireasa, nevasta Mielului!” Şi m-a dus, în Duhul, pe un munte mare şi înalt. Şi mi-a arătat cetatea sfântă, Ierusalimul, care se pogora din cer de la Dumnezeu, având slava lui Dumnezeu.

Aruncând o privire de ansamblu asupra Apocalipsei putem spune că ni L-a descoperit pe Fiul lui Dumnezeu în trei ipostaze:

  • Domn peste biserici (Apocalipsa 1:1 – 3:22).
  • Leu peste neamuri (Apocalipsa 4:1 – 20:15)
  • Miel între cei credincioși (Apocalipsa 21:1 – 22:21)

Apocalipsa 21_Page_07

Uneori, trecem prea repede peste amănunte care s-ar putea să fie cheia acestor descrieri. De ce oare cel care vorbește cu Ioan este unul din îngerii purtători ai celor șapte potire ale mâniei divine? Și ce fel de „munte foarte înalt“ a fost acela pe care a fost dus Ioan? Este un element de relief al noului pământ? Sau este o construcție spațială simbolică asemănătoare cu expresia „pe muntele lui Dumnezeu“? Și de ce a trebuit să fie neapărat „foarte înalt“? Observații avem, dar explicații sunt foarte puține …

S-ar prea putea ca acest „munte înalt“, expresie folosită și în Isaia 14:13 unde se vorbește despre căderea lui Lucifer, să fie o denumire a aspectului piramidal cu multe paliere în care este rânduită creația lui Dumnezeu.

Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor! Tu ziceai în inima ta: ,,Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu; voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănoaptei; mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Preaînalt”. Dar ai fost aruncat în Locuinţa morţilor, în adâncimile mormântului”!  (Isaia 14:12-15).

V. Ierusalimul cel Nou – desăvârșirea descrisă, dar nepătrunsă

Să revenim însă la descrierea Noului Ierusalim. Vom simți împreună ceva din ceea ce a simțit profetul Ezechiel când a privit ceva din splendoarea unei alte lumi:

„Lumina ei era ca o piatră prea scumpă, ca o piatră de iaspis, străvezie ca cristalul. 

Era înconjurată cu un zid mare şi înalt. Avea douăsprezece porţi şi la porţi, doisprezece îngeri. Şi pe ele erau scrise nişte nume: numele celor douăsprezece seminţii ale fiilor lui Israel. Spre răsărit erau trei porţi; spre miazănoapte, trei porţi; spre miazăzi, trei porţi şi spre apus, trei porţi. Zidul cetăţii avea douăsprezece temelii şi pe ele erau cele douăsprezece nume ale celor doisprezece apostoli ai Mielului.

Îngerul, care vorbea cu mine, avea ca măsurătoare o trestie de aur, ca să măsoare cetatea, porţile şi zidul ei. Cetatea era în patru colţuri şi lungimea ei era cât lărgimea. A măsurat cetatea cu trestia şi a găsit aproape douăsprezece mii de prăjini. Lungimea, lărgimea şi înălţimea erau deopotrivă.

Apocalipsa 21_Page_08

I-a măsurat şi zidul, şi a găsit o sută patruzeci şi patru de coţi, după măsura oamenilor, căci cu măsura aceasta măsura îngerul. Zidul era zidit de iaspis şi cetatea era de aur curat, ca sticla curată. Temeliile zidului cetăţii erau împodobite cu pietre scumpe de tot felul: cea dintâi temelie era de iaspis; a doua, de safir; a treia, de halchedon; a patra, de smarald; a cincea, de sardonix; a şasea, de sardiu; a şaptea, de hrisolit; a opta, de beril; a noua, de topaz; a zecea, de hrisopraz; a unsprezecea, de iacint; a douăsprezecea, de ametist.

Apocalipsa 21_Page_09

Cele douăsprezece porţi erau douăsprezece mărgăritare.

new-jerusalem-gemstones

Fiecare poartă era dintr-un singur mărgăritar. Uliţa cetăţii era de aur curat, ca sticla străvezie“ (Apocalipsa 21:9-21).

Lucrurile din univers nu au „culoare“! Toate culorile există în interiorul luminii, iar lucrurile ne apar colorate diferit în funcție de ce lungimi de undă ale luminii absorb și ce frecvențe reflectă. Un obiect violet, de exemplu absoarbe toate lungimile radiației de lumină (roșu, oranj, galben, verde, albastru, indigo) cu excepția radiației percepută ca lumină violet. Ce trebuie remarcat în descrierea Ierusalimului cel Nou este că toate „materialele de construcție“ sunt substanțe care permit luminii să treacă prin ele. Ele nu sunt opace, ci transparente sau translucide. Până și forma pe care o va avea aurul în eternitate este „ca sticla străvezie“!

În Noul Ierusalim, oamenii vor umbla în lumina slavei lui Dumnezeu, iar făclia ei este Mielul“. Vă las pe voi să desenați această scenă! Eu am să vă privesc așa cum l-am privit și pe Ezechiel în strădaniile lui neputincioase. Absența soarelui și a lunii (probabil și a celorlalte stele) este compensată de o lumină atmosferică izvorâtă din Dumnezeu și Christos, care penetrează peste tot prin zidurile de „aur curat, ca sticla curată“ sau „ca sticla străvezie“ (Apoc. 21:18, 21) și prin porțile de pietre nestemate, răspândind energie și viață. Sub influența ei binefăcătoare, oamenii nu vor mai avea nevoie de refacerea prin somn în timpul nopții, așa că „noapte nu va mai fi“ (Apocalipsa 21:25).

VI. Ierusalimul cel Nou este cetatea tuturor sfinților proslăviți!

John MacArthur este de părere că, după nunta Mielului cu Biserica, în Noul Ierusalim vor fi integrați toți sfinții lui Dumnezeu din toate veacurile. Oricum, textul ne spune că nu este vorba despre „Mireasa Mirelui“, ci de mireasa devenită între timp soția Mielului, intrată deci într-o altă fază a unirii ei cu Christos. Porțile cetății-soție a lui Christos combină grupul celor douăsprezece seminții ale lui Israel așezate deasupra celor douăsprezece porți, cu numele celor doisprezece apostoli așezate pe cele douăsprezece temelii ale ei.

Chiar măsurată în unități de lungime cu care suntem familiarizați, viitoarea cetate este impresionantă. Baza ei este un pătrat cu latura de aproximativ 1.380 de mile (2220 km pe 2220 km). Suprapusă peste o hartă de astăzi a Americii, ea ar arăta cam așa:

new jerusalem

Imaginea nu trebuie să ne sperie, pentru că nu ni se spune nicăieri care vor fi dimensiunile pământului cel nou din vremurile viitoare! Cert este că va fi o clădire făcută în întregime de Dumnezeu și potrivită pentru ființele proslăvite care o vor locui.

VII. Ierusalimul cel Nou nu va mai avea un templu!

Un ultim amănunt despre Noul Ierusalim este lipsa unui Templu:

În cetate n-am văzut niciun Templu, pentru că Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, ca şi Mielul sunt Templul ei. Cetatea n-are trebuinţă nici de soare, nici de lună ca s-o lumineze, căci o luminează slava lui Dumnezeu şi făclia ei este Mielul“ (Apocalipsa 21:22-23).

Dumnezeu este asociat în Biblie cu lumina, la fel cum este asociat și Domnul Isus în Evanghelii:

 În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor. Lumina luminează în întuneric, şi întunericul n-a biruit-o. A venit un om trimis de Dumnezeu: numele lui era Ioan. El a venit ca martor, ca să mărturisească despre Lumină, pentru ca toţi să creadă prin el. Nu era el Lumina, ci el a venit ca să mărturisească despre Lumină. Lumina aceasta era adevărata Lumină, care luminează pe orice om venind în lume“ (Ioan 1:4-9).

Viața nu poate exista acolo unde nu este lumină! Eternitatea va face ca lumina emanată din Dumnezeu să permeeze și să pătrundă toată creația. Asta va face ca obiectele descrise în Noul Ierusalim să fie ca pietrele prețioase sau ca sticla. Vom fi îmbăiați continuu într-o binefăcătoare lumină divină.

2. Un pământ nou – Apocalipsa 20:11

cloudDacă, studiind Apocalipsa ați simțit că vă fuge pământul de sub picioare, nu sunteți singuri:

„Pământul şi cerul au fugit dinaintea Lui şi nu s-a mai găsit loc pentru ele“ (Apocalipsa 20:11).

Însă pentru „afonii speriați care au coșmare“ la gândul că ne vom petrece eternitatea agățați de norișori și vom cânta mereu la niște harpe, am o veste bună! Eternitatea nu va fi straniu diferită de viața noastră de astăzi. Nici măcar nu vom sta „în cer“, cum simplifică caricatural unii, ci vom evolua pe un pământ infinit superior celui de astăzi și ne vom bucura de împliniri personale la fel de infinit de superioare.

Pământul nou este al doilea element al existenței noastre viitoare pe palierul superior al eternității. Ar fi trebuit să știm că pământul acesta pe care locuim acum n-are viitor. Domnul Isus ne-a spus-o și vestea a fost așa de importantă, de epocală, că a fost trecută în trei dintre cele patru Evanghelii:

„Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece“ (Matei 24:25; Marcu 13:31; Luca 21:33).

După cerul și pământul care „au fugit dinaintea lui Dumnezeu și n-a mai fost loc pentru ele“ (Apocalipsa 20:11), sub cerul cel nou apre și un pământ nou. Va fi un pământ „cu totul altfel“! Cum adică? Nu știu decât foarte puține lucruri despre el! Iată-le.

Un pământ fără apă!

John MacArthur spune că singurul indiciu descriptiv despre pământul cel nou este că „marea nu va mai fi“. MacArthur spune că trupurile noastre sunt compuse 2/3 din apă. Sângele nostru este 90% apă. Dacă nu bem apă, ne deshidratăm și murim. Planeta noastră „albastră“ este deosebită de toate celelalte prin faptul că are apă, are un sistem hidrologic. Este marea excepție din universul pe care-l cunoaștem! Două treimi din suprafața planetei sunt și ele acoperite cu apă. Tot ce există biologic, ființează datorită apei!

„Marea“, o imensitate lichidă, este emblematică pentru un ecosistem bazat pe apă. Când nu va mai fi „marea“ vor fi altfel de condiții. Va fi altfel? Trebuie să fie altfel!

koi pondMichio Kaku, celebrul om de știință, povestește că în copilăria sa californiană petrecută la San Francisco, obișnuia să meargă într-o grădină japoneză ca să privească peștii frumos colorați.

„Aveau ochii așezați lateral și nu puteau privi „în sus“. Din punctul lor de vedere lumea de deasupra luciului apei nu exista. Dacă mi-aș fi întins mâna, l-aș fi apucat pe unul din ei și l-aș fi ridicat din apă ar fi fost uimit să ne vadă respirând … aer. Dacă l-aș fi băgat apoi înapoi în apă, vă dați seama ce fel de povestiri ar fi avut el să le spună celorlalți pești ca el? Ei bine, oamenii de știință de azi, am ajuns la concluzia că noi suntem peștii aceia și că există un alt tărâm al existenței în alte dimensiuni, în hiperspațiu“. Viața acolo este altfel!

Acel „altfel“ care va veni nu va fi însă straniu, nepotrivit, incomod, ci va fi un mediu desăvârșit pentru desăvârșirea noastră viitoare:

Ci v-aţi apropiat de Muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc, de zecile de mii, de adunarea în sărbătoare a îngerilor, de Biserica celor întâi născuţi, care sunt scrişi în ceruri, de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, de duhurile celor neprihăniţi, făcuţi desăvârşiţi, …“ (Evrei 12:22-23).

Un pământ fără un sistem planetar heliocentric

Ce pare sigur este că nu vom mai aparține unui sistem planetar heliocentric. Vom citi din restul capitolului 21 că pământul cel nou nu va mai avea soare și nu va mai avea lună. Nu vom mai avea nevoie de un corp ceresc care să răspândească lumina care întreține viața, pentru că vom umbla în lumina binefăcătoare a prezenței divine.

Cetatea n-are trebuinţă nici de soare, nici de lună ca s-o lumineze, căci o luminează slava lui Dumnezeu şi făclia ei este Mielul“ (Apocalipsa 21:23)

Pur și simplu „nu va mai fi noapte“ (Apocalipsa 21:25). Oare va mai trebui să dormim?

Nu va mai fi apă, așa cum o știm noi, și nu va mai fi lumina aceasta cu care ne-am obișnuit. Lumina și apa sunt suportul vieții biologice. Pe pământul cel nou va fi însă un altfel de șuvoi vital, izvorât din tronul lui Dumnezeu și vom fi îmbăiați într-o slavă binefăcătoare a feței lui Dumnezeu și a Mielului.

Un pământ pentru o natură „duhovnicească“!

Nu ni se spune ce formă va avea pământul cel nou și nici dimensiunile lui viitoare. Știm însă indirect că vom exista pe el într-o natură nesupusă putrezirii, numită „trup duhovnicesc“:

Aşa este şi învierea morţilor. Trupul este semănat în putrezire şi învie în neputrezire; este semănat în ocară şi învie în slavă; este semănat în neputinţă şi învie în putere. Este semănat trup firesc şi învie trup duhovnicesc. Dacă este un trup firesc, este şi un trup duhovnicesc. De aceea este scris: „Omul dintâi Adam a fost făcut un suflet viu”. Al doilea Adam a fost făcut un duh dătător de viaţă.  Dar întâi vine nu ce este duhovnicesc, ci ce este firesc; ce este duhovnicesc vine pe urmă.

Omul dintâi este din pământ, pământesc; omul al doilea este din cer. Cum este cel pământesc, aşa sunt şi cei pământeşti; cum este Cel ceresc, aşa sunt şi cei cereşti. Şi după cum am purtat chipul celui pământesc, tot aşa vom purta şi chipul Celui ceresc“ (1 Corinteni 15:42-49).

Expresia „trup duhovnicesc“ este îmbrățișarea unui paradox. Un duh nu are trup, este exact opusul materiei. Ce se ascunde în spatele expresiei „trup duhovnicesc“ numai Dumnezeu știe! Este suficient să ne aducem aminte de posibilitățile extraordinare avute de persoana lui Isus Christos după învierea din morți. „Vom fi ca El!“

„Să purtăm chipul lui“ înseamnă să ne îmbrăcăm și noi într-un astfel de trup care poate călătorii instantaneu prin hiperdimensiunile cerurilor lui Dumnezeu, care poate consuma hrană, dar căruia hrana nu-i este strict necesară, care poate trece prin ziduri și uși încuiate și care poate sta la masă cu oamenii, care poate prinde pești și poate face un foc pe malul apei, care poate păși pe un drum prăfuit de țară, dar care se poate și înălța oricând la cer! Mai vreți și alte detalii?

Cam asta este tot ce putem spune: vom fi înviați, ni se va da un trup proslăvit nemuritor, nesupus putrezirii și vom exista într-o lume minunată, mult peste circumstanțele „stării noastre smerite“ cu care ne confruntăm astăzi. Epistola către evrei ne spune că vom fi reașezați, în ordin de mărime și importanță, „deasupra îngerilor“. Gândiți-vă la tot ce au putut face îngerii descriși în Biblie și bucurați-vă că vom face tot ceea ce au făcut ei, ba încă și mai mult! Asta ar fi suficient ca să ne stimuleze imaginația. Vom cunoaște o altfel de viață, cu un principiu vital de existență total schimbat.

Inerția gândirii ne face să ne imaginăm pământul cel nou asemănător cu pământul pe care-l cunoaștem, cu forma aproximativă a unei sfere. N-avem însă garanția că va fi așa. S-ar putea să aibă o cu totul altă formă și alte dimensiuni.

Cel mai important element al pământului nou nu va fi însă … pământul, ci Noul Ierusalim!

Apocalipsa 20a – Lucrurile de la urmă – Nimicirea ultimilor vrăjmași: Gog, Magog, Satana și cei păcătoși

Iată un studiu de care ne apropiem cu trepidația unor sentimente amestecate. Pe de o parte experimentăm bucuria pentru biruințele lui Dumnezeu, pe de altă simțim tristețe pentru mulțimea oamenilor care vor merge în focul cel veșnic.

apoc_17-20_Dusmanii distrusi

După paranteza care ne-a vorbit despre legarea Satanei, prima înviere și Împărăția de o mie de ani, reluăm istoria nimicirii dușmanilor lui Dumnezeu, vom parcurge ultima revoltă împotriva lui Dumnezeu, cu nimicirea lui Satan și cu sfârșitul celor păcătoși.

Mileniul va fi și marea demonstrația prin care Dumnezeu va arăta că omul este pornit spre rău nu doar din cauza ispitirilor satanice, ci și din natura lui. Omenirea va trebui condusă „cu un toiag de fier“ pentru că altfel ar lua-o razna. Cel care va muri la o sută de ani va muri ca blestemat, din cauza neascultării lui, iar la finalul celor o mie de ani, când Satana va fi dezlegat iarăși, el nu va trebui să depună mari eforturi ca să înșele iar Neamurile:

Când se vor împlini cei o mie de ani, Satana va fi dezlegat şi va ieşi din temniţa lui ca să înşele neamurile, care sunt în cele patru colţuri ale pământului, pe Gog şi pe Magog, ca să-i adune pentru război. Numărul lor va fi ca nisipul mării“ (Apocalipsa 20:8).

Dezlegarea lui Satana va produce o scurtă rebeliune a color nemântuiți care au trăit în Împărăția de o mie de ani. Ea se numește generic „Gog și Magog“ pentru că este o renaștere a duhului de împotrivire care a adunat popoarele lumii la marea bătălie de la Armaghedon. Se va dovedi astfel că vina pentru răutatea oamenilor nu poate fi dată în întregime pe influențarea lor de Satana. Inspirat de „Paradisul pierdut“ al lui John Milton, Lord Byron a scris un poem celebru numit „Cain“. În el, întâiul născut al lui Adam, refuză să participe la rugăciune și la închinarea față de Dumnezeu. El se răscoală împotriva lui Dumnezeu pentru că „nu este drept“, spune el, nu i-a dat aceeași șansă ca tatălui său Adam, ci a fost „forțat“ să trăiască și mai ales să moară într-o lume căzută. Cain întruchipează într-un fel protestele tuturor urmașilor lui Adam care, crezându-se mai buni, contestă deciziile înțelepciunii divine. Crescuți pe vremea când Satana a fost legat, oamenii nemântuiți din Împărăția milenară vor da pe față răutatea din inimile lor, ținută în frâu doar atunci când Mielul i-a condus „cu un toiag de fier“.

Nimicirea lui Gog și Magog

Ce ni se spune despre această ultimă rebeliune?

Când se vor împlini cei o mie de ani, Satana va fi dezlegat şi va ieşi din temniţa lui ca să înşele neamurile, care sunt în cele patru colţuri ale pământului, pe Gog şi pe Magog, ca să-i adune pentru război. Numărul lor va fi ca nisipul mării. Şi ei s-au suit pe faţa pământului şi au înconjurat tabăra sfinţilor şi cetatea preaiubită. Dar din cer s-a pogorât un foc care i-a mistuit“ (Apoc. 20:7-9).

– Ni se spune că va fi inițiată de Satana: „va ieși ca să înșele Neamurile“. Cei o mie de ani de temniță nu i-au schimbat în nici un fel caracterul și pornirile.

– Ni se spune că va avea caracter mondial: „Neamurile, care sunt în cele patru colțuri ale pământului“, „Numărul lor va fi ca nisipul mării“. Inima omului nenăscut din nou, chiar după ce a trăit o mie de ani sub influența lui Isus Christos, este la fel de rea și înșelătoare, un veritabil butoi de pulbere gata să explodeze la cea mai mică scânteie.

– Ni se spune că va fi o reeditare a conflictului lui Gog și Magog.

– Ni se spune că va fi printr-un război împotriva Ierusalimului: „au înconjurat tabăra sfinților și cetatea prea iubită“.

– Ni se spune că nu va fi nici o luptă, ci Dumnezeu îi va nimici imediat: „Dar din cer s-a pogorât un foc care i-a mistuit“.

Nimicirea lui Satana

Ioan ne spune simplu că Dumnezeu a încheiat foarte repede și de data aceasta definitiv conflictul multimilenar cu Satana:

Textul contrazice orice formă de „anihilare“, de „aneantizare“, de „nimicire spre neființă“! Entitățile acestea care au perturbat și pângărit sfințenia lumii lui Dumnezeu vor continua să sufere veșnic. Satana va fi acolo împreună cu fiara și cu profetul mincinos. Lucrul acesta și locul acesta a fost pregătit de Dumnezeu înainte de întemeierea lumii noastre. Satana s-a răsculat în sferele cerești, dar a fost înfrânt și pedepsit prin evoluția lui în lumea noastră:

 Apoi va zice celor de la stânga Lui: ,,Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care a fost pregătit Diavolului şi îngerilor lui!“ (Matei 25:41 vezi și 2 Petru 2:4 și Iuda 6).

Atunci se va încheia „conflictul angelic“ declanșat în sferele cerești, focarul în care a fost creat și așezat omul. Probabil că unul din motivele pentru care Satana îi convinge pe oameni să nu citească Apocalipsa este și acela că nu vrea ca ei să afle care îi va fi sfârșitul, căutând să ducă împreună cu el cât mai mulți ignoranți. El nu poate suporta gândul că omul, o creatură infinit mai neînsemnată ca el, va ajunge în împărăția harului divin în timp ce el se va perpeli etern în flăcări.

Judecata de la urmă

Judecata aceasta este confundată și combinată de mulți cu judecata Neamurilor descrisă în Matei 25: 31-46. Există însă mari deosebiri între cele două. Judecata descrisă de Domnul Isus în Matei nu este Marea Judecată de la urmă, pentru că are următoarele caracteristici:

1. Cei judecați — Neamurile
2. Timpul — la Revenirea Domnului Isus, după Necazul cel Mare și înainte de Împărăția terestră (Apoc. 19)
3. Locul — Tronul slavei Sale, aici pe pământ 
4. Criteriul judecății — Atitudinea față de martorii lui Christos în Necazul cel Mare
5. Rezultatul—unii sunt răsplătiți, alții sunt nimiciți

Pentru o mai clară explicație, am să așez deosebirile într-un tabel:

Screen Shot 2020-04-21 at 5.20.41 PM

Răsplătirea celor de la Judecata Neamurilor va fi să intre în Împărăția terestră a Fiului lui Dumnezeu:

Atunci, Împăratul va zice celor de la dreapta Lui: ,,Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, de moşteniţi Împărăţia, care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii“ (Matei. 25:34).

Răsplătirea celor din ziua Marii Judecăți de la urmă va fi cu totul … alta. Așa cum vom vedea din studiul acestui capitol.

Oricâte lămuriri am avea însă, problema evenimentelor de la urmă va rămâne totuși pentru majoritatea confuză, iar pentru cei studioși, incompletă. Așa cum spunea și apostolul Pavel: „Cunoaștem în parte și propovăduim în parte“. Este greu să plasezi cu certitudine evenimentele despre care vorbește apostolul Pavel: „Nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea?“ (1 Cor. 6:2) și „Nu știți că noi vom judeca pe îngeri?“ (1 Cor. 6:3). Ambele presupun că Biserica va trece ea însăși printr-o judecată de curățire anterioară. Nu știm totul, dar ceea ce știm este suficient ca să ne alerteze și să ne facă să ne pregătim cum se cuvine pentru ceea ce ne așteaptă.

Pentru Apocalipsa 20:11-15, vom urma lămuririle din comentariul lui John MacArthur. Nu că el ar avea autoritatea finală, ci pentru că el are darul să clarifice foarte bine ce ne spune Ioan în Apocalipsa.

„Să citim mai întâi textul din Apocalipsa capitolul 20, care ne descrie cea mai solemnă și mai serioasă scenă, pentru că descrie cel mai tragic eveniment din istoria omenirii, sala Judecății de la urmă dinaintea merelui tron alb al lui Dumnezeu:

Apoi am văzut un scaun de domnie mare şi alb şi pe Cel ce şedea pe el. Pământul şi cerul au fugit dinaintea Lui şi nu s-a mai găsit loc pentru ele. Şi am văzut pe morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie.

Nişte cărţi au fost deschise. Şi a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea. 

Marea a dat înapoi pe morţii care erau în ea; Moartea şi Locuinţa morţilor au dat înapoi pe morţii care erau în ele. Fiecare a fost judecat după faptele lui.

Şi Moartea şi Locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua.  Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieţii a fost aruncat în iazul de foc“ (Apoc. 20:11-15).

Să privim împreună la scena judecății, la standardul de justiție și la sentința pronunțată.

Scena Judecății de la urmă

În terminologia unui tribunal, aceasta este „ultima înfățișare în fața dreptății divine“. Nu va fi un tribunal ca toate tribunalele și nu va fi o procedură ca procedurile obișnuite. Nu vor fi dezbateri despre vinovăție sau nevinovăție. Va fi un acuzator, dar nu va exista un avocat al apărării. Nu vor exista dezbateri, doar o scurtă citire a capetelor de acuzare, fără martori și fără circumstanțe atenuante. Va fi un Judecător suprem lipsit de simpatie, care va pronunța o sentință la care nu există drept de apel, o pedeapsă din care nu se poate ieși prin cauțiune și din care nu se poate evada.

Locul unde se va desfășura această Mare Judecată va fi undeva între pământ și cer, între cea dintâi creație și creația cea nouă. Indiferent și independent de lucrurile create, plasat în „neființa creată“ din afara lumii materiale, există acest scaun de domnie mare și alb adus la ființă din Dumnezeu și pentru Dumnezeu. Este mare în importanță cosmică și alb ca semn al neprihănirii absolute:

„Apoi am văzut un scaun de domnie mare şi alb şi pe Cel ce şedea pe el. Pământul şi cerul au fugit dinaintea Lui şi nu s-a mai găsit loc pentru ele“ (Apoc. 20:11).

Domnul împărăţeşte în veac şi Şi-a pregătit scaunul de domnie pentru judecată“ (Psalm 9:6).

Este scena pe care a văzut-o și profetul Daniel:

Mă uitam la aceste lucruri până când s-au aşezat nişte scaune de domnie. Şi un Îmbătrânit de zile a şezut jos. Haina Lui era albă ca zăpada şi părul capului Lui era ca nişte lână curată; scaunul Lui de domnie era ca nişte flăcări de foc şi roţile Lui, ca un foc aprins. Un râu de foc curgea şi ieşea dinaintea Lui. Mii de mii de slujitori Îi slujeau şi de zece mii de ori zece mii stăteau înaintea Lui. S-a ţinut judecata şi s-au deschis cărţile.“ (Daniel 7:9-10).

Dar ce înseamnă „Pământul şi cerul au fugit dinaintea Lui şi nu s-a mai găsit loc pentru ele“? Aceasta este o afirmație imensă, atotcuprinzătoare. Pământul primei creații a fost reașezat și refăcut pe timpul Împărăției milenare, dar tot purtător de germenele păcatului pângăritor al fost. El nu are loc în eternitate! “ Avem aici procesul de dizolvare a creației vechi, învechite ca o haină.  „Nu s-a mai găsit loc pentru ele!“

Apocalipsa 21 descriind faza cerească a Împărăției lui Christos, va debuta cu afirmația:

„Am văzut un cer nou și un pământ nou; pentru că cerul dintâi și pământul dintâi pieriseră, și marea nu mai era“ (Apoc. 21:1).

(Un fizician-astronom spunea că lumea există în cosmosul actual prin echilibrul dintre materie și antimaterie, așa cum pentru fiecare cifră reală există una imaginară (1,-1; 2,-2; etc.). Dacă materia s-ar întâlni cu antimateria ar rezulta energie creatoare de o lume nouă, la fel cum numerele reale și negative s-ar îndrepta unele spre celelalte, s-ar uni în locul de zero și s-ar despărți apoi într-o altă axă a numerelor. Este imaginea pe care ne-a dat-o apostolul Petru. De unde ar fi știut „pescarul“ din Galileia despre astfel de lucruri dacă n-ar fi stat de vorbă cu Cel înviat în Seminarul celor 40 de zile?

Ziua Domnului însă va veni ca un hoţ. În ziua aceea, cerurile vor trece cu trosnet, trupurile cereşti se vor topi de mare căldură, şi pământul, cu tot ce este pe el, va arde. …   aşteptând şi grăbind venirea zilei lui Dumnezeu, în care cerurile aprinse vor pieri şi trupurile cereşti se vor topi de căldura focului? Dar noi, după făgăduinţa Lui, aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui neprihănirea. “ (2 Petru 3:10, 12-13).

Biblia are un mesaj clar pentru „ecologiștii“ panicați care se tem că stricăm pământul: „Dacă vi se pare că acum este stricat, așteptați să vedeți ce va face mânia lui Dumnezeu din sistemul acesta blestemat din pricina păcatului! Nu încercați să „salvați planeta!“, ci grăbiți-vă să vă salvați pe voi înșivă!“

Dumnezeu ne spune prin profetul Isaia:

„Ridicaţi ochii spre cer şi priviţi în jos pe pământ! Căci cerurile vor pieri ca un fum, pământul se va preface în zdrenţe ca o haină şi locuitorii lui vor muri ca nişte muşte, dar mântuirea Mea va dăinui în veci şi neprihănirea Mea nu va avea sfârşit“ (Isaia 51:6).

„Căci iată, Eu fac ceruri noi şi un pământ nou; aşa că nimeni nu-şi va mai aduce aminte de lucrurile trecute şi nimănui nu-i vor mai veni în minte“ (Isaia 65:17).

Dr. Donald Grey Barnhouse  a spus: „ Cerurile materiale și pământul pe care-l cunoaștem acum vor avea un sfârșit. Ele nu vor fi doar curățate sau reabilitate, ci vor fi pur și simplu distruse, vor înceta să mai existe, vor trece printr-o inversare a procesului creației, au fost făcute prin Cuvântul Domnului din nimic și se vor întoarce prin același Cuvânt al Domnului în nimic.

Cel care stă pe scaunul de domnie mare și alb este Isus Christos, persoana desemnată de Sfânta Trinitate să conducă procesul. El s-a calificat prin două argumente: ·1) este alesul Tatălui s-o facă și (2) a trăit experiența umană, „a fost ispitit ca și noi, dar fără păcat“:

Tatăl nici nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului, pentru ca toţi să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl“ (Ioan 5:22-23).

Şi I-a dat putere să judece, întrucât este Fiu al omului“ (Ioan 5:27).

Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă şi porunceşte, acum, tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască, pentru că a rânduit o zi în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul pe care L-a rânduit pentru aceasta şi despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită prin faptul că L-a înviat din morţi…” (Fapte 17:30-31)

Mulțimea celor acuzați care stau înaintea Lui este imensă și impresionantă, alcătuită din toți oamenii care în toate veacurile au ales să nu asculte de Dumnezeu:

Şi am văzut pe morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie“ (Apoc. 20:12).

Îi putem numi generic „păcăliții istoriei“, cei care crezând că-L pot păcăli pe Dumnezeu s-au păcălit pe ei înșiși, lăsându-se înșelați de dușmanul sufletelor lor, Satana.  Acum îl vor urma pe Satana în locul de peseapsă veșnică. Satana, profetul mincinos și fiara se află deja în „iazul de foc și de pucioasă“ și-i așteaptă.

Cum vor putea aceștia „să stea în picioare“ înaintea scaunului de domnie, când nu va exista ceva pe care să se așeze? Îmi veți spune că este greu de priceput … Vă voi răspunde că nu e greu, e … imposibil! Doar când vom ieși din limitările experiențelor noastre terestre vom putea pricepe.

Cine sunt cei din mulțimea imensă care stă înaintea scaunului de judecată?

Există, nu uitați, două judecăți, pentru că există două învieri, așa cum a spus Domnul Isus în evanghelia lui Ioan:

Nu vă miraţi de lucrul acesta, pentru că vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi din ele. Cei ce au făcut binele vor învia pentru viaţă, iar cei ce au făcut răul vor învia pentru judecată“ (Ioan 5:28-29).

Există judecata pentru răsplata creștinilor prin examinarea faptelor celor din Biserica lui Christos descrisă în 1 Corinteni 3:10-15 și explicată iar în cea de a doua epistolă către cei din Corint:

„Căci toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata după binele sau răul pe care-l va fi făcut când trăia în trup“ (2 Corinteni 5:10).

Toți copiii lui Dumnezeu din Biserică vor supraviețui Judecății pentru fapte, chiar dacă unii vor ajunge de cealaltă parte a ei „ca prin foc“, adică fără nici o răsplătire. Curățați prin focul acestei judecăți, ei vor sta apoi pe tronuri alături de Christos și „vor judeca lumea“!

JudgmentSeat1

Cea de a doua judecată nu va fi pentru „răsplată“, ci pentru „pentru pedeapsă“ și vor ajunge la ea toți cei care n-au vrut să creadă în Dumnezeu și să fie salvați prin credința în jertfa Lui ispășitoare.

Judecata celor răi va avea loc la sfârșitul istoriei lumii. Toți cei care n-au fost înviați până atunci împreună cu sfinții înviați odată cu Isus, împreună cu toți credincioșii morți la Răpire, împreună cu credincioșii martirizați în Necazul cel Mare și împreună cu cei proslăviți prin moarte în timpul Împărției terestre, vor învia pentru această Mare Judecată de la urmă. Miliarde și miliarde de oameni vor sta fără excepție și fără deosebire („cei mici și mari“) înaintea scaunului mare și alb al lui Christos.

John Phillips scrie: „Va fi o părtășie teribilă acolo, cei morți, suflete moarte înviate în trupuri moarte într-o părtășie a groazei și a disperării. Oameni mici și femei pierdute care s-au complăcut toată viața în fleacuri și în lucruri de nimic, toți cei care s-au pângărit în certuri, bârfe, mici înșelătorii, viclenii de duzină, minciunele, furtișaguri, vulgarități de mahala, glume vulgare vor fi acolo. Tot acolo vor fi și cei considerați pentru o vreme „mari“, un Napoleon, un Alexandru cel Mare, un Hitler, asasini care au mâinile pătate de sângele a milioane și milioane de oameni. Acum toți și fiecare în parte va fi judecat și condamnat, o gloată înspăimântată adunată pentru prima și ultima oară ca să-și primească osânda binemeritată“.

„Ce teribilă priveliște! Acolo va fi Cain și toți răzvrătiții care au trăit înainte de potop. Acolo vor fo locuitorii Sodomei și Gomorei. Acolo va fi faraon, Ahab, Izabela, Iuda, cărturarii, fariseii și Marii Preoți care au pus la cale răstignirea Domnului Isus și nu s-au pocăit după aceea. Acolo vor fi „frații mincinoși strecurați prin biserici, și tot acolo va fi mulțimea imensă care nici n-a vrut să audă de Evanghelie. Vor sta toți reduși la tăcere, înghețați de frică și împietriți de spaimă.

Grozav lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu!“ (Evrei 10:31).

Am privit de aproape scena marii Judecăți. Să trecem acum la …

Standardul de justiție – capetele de acuzare

Ioan scrie:

„Nişte cărţi au fost deschise. Şi a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea.  Fiecare a fost judecat după faptele lui“ (Apoc. 20:12-13).

Standardul judecății va fi sfințenia absolută a lui Dumnezeu. Toți cei care nu s-au refugiat sub sângele răscumpărător al lui Isus Christos vor fi osândiți de acest standard:

„Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu“ (Romani 3:23).

În fața sfințeniei absolute care zice că „plata păcatului este moartea“, nimeni nu poate spune că este „fără de păcat“:

„Căci cine păzeşte toată Legea şi greşeşte într-o singură poruncă se face vinovat de toate“ (Iacob 2:10).

Tragedia este că oamenii din acea mulțime imensă ar fi putut avea și ei parte de harul iertării și ar fi putut avea numele scrise în cartea vieții, dar … n-au vrut. Și noi am fost ca ei, dar am fost salvați de la osândă:

Pe voi, care eraţi morţi în greşelile voastre şi în firea voastră pământească netăiată împrejur, Dumnezeu v-a adus la viaţă împreună cu El, după ce ne-a iertat toate greşelile. A şters zapisul cu poruncile lui, care stătea împotriva noastră şi ne era potrivnic, şi l-a nimicit pironindu-l pe cruce“ (Coloseni 2:13-14).

Pentru refuzul harului manifestat în sângele lui Isus Christos, Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii, majoritatea imensă a oamenilor din istorie vor sta la Judecata de la urmă în fața standardului de sfințenie absolută a lui Dumnezeu și-și vor primi „sentința“.

Sentința pronunțată la judecata de la urmă

Verdictul dat pentru fiecare om care va sta la Marea Judecată de la urmă va fi: „Vinovat!“ Pedeapsa este descrisă în aceste cuvinte:

Şi Moartea şi Locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua. Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieţii a fost aruncat în iazul de foc“ (Apoc. 20:14-15).

Statistica arată că Domnul Isus a vorbit de trei ori mai mult despre iad decât despre rai. A fost modul Lui de a-Și arăta dragostea și dovada că Dumnezeu „nu dorește moartea păcătosului“:

„Doresc Eu moartea păcătosului? zice Domnul, Dumnezeu. Nu doresc Eu mai degrabă ca el să se întoarcă de pe căile lui şi să trăiască?“ (Ezec. 18:23).

Iazul cu foc și pucioasă este despărțirea definitivă de Dumnezeu, numită și „moartea a doua“. Este un loc de chin în care oamenii vor fi torturați de flăcările remușcărilor, vinovăției, păcatului și ale durerii.

Dacă vă aduceți aminte de relația lui Dumnezeu cu omenirea prin metafora secerișușui, cu judecata aceasta am ajuns la ultima lui fază. După semănat, secerat, și vânturat, pleava nefolositoare trebuie aruncată în foc. Așa i-a avertizat Ioan Botezătorul pe cei din vremea lui, îndemnându-i din toată inima să se pocăiască:

Cât despre mine, eu vă botez cu apă, spre pocăinţă; dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine, şi eu nu sunt vrednic să-I duc încălţămintea. El vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc. Acela Îşi are lopata în mână, Îşi va curăţi cu desăvârşire aria şi Îşi va strânge grâul în grânar, dar pleava o va arde într-un foc care nu se stinge” (Mat. 3:11-13).

Biblia este foarte clară și explicită. Iadul veșnic este un loc care nu aparține creației actuale, ci este din afara ei și de dicolo de ea. Creația actuală va exploda într-o zi într-o formă de energie pură din care va apare o creație nouă. Păcătoșii care mor acum, în veacul acesta al creașiei actuale cu timp și spațiu, vor mai muri o dată într-o lume în care nu mai există timp și spațiu, în pedeapsa veșnică.

Iazul de foc este deja în existență, chiar dacă în prezent nu este ocupat de nimeni. Oamenii care mor acum merg în locuința morților, iar demonii rebeli sunt legați în „adânc“. Cei dintâi locuitori ai iazului cu foc vor fi Fiara și Profetul mincinos (Apoc. 19:20), iar după încă o mie de ani, va fi și Satana și toți îngerii răzvrătiți care l-au urmat (Apoc. 20:10). În urma Judecății de apoi, toți oamenii neîmpăcați cu Dumnezeu vor ajunge și ei acolo.

Se spune că Wolfgang Amadeus Mozart a pus atâta simțire în compunerea unui recviem, o compoziții despre moarte, comandat de un eluziv personaj foarte bogat,  încât a murit de epuizare. S-a stins compunând despre stingerea sufletului! Am același sentiment de chin ori de câte ori trebuie să vorbesc ceva despre chinurile iazului de foc. Sunt teribile!

O metaforă pentru iazul de foc este „Gheena“. Domnul Isus spune:

 Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul; ci temeţi-vă mai degrabă de Cel ce poate să piardă şi sufletul, şi trupul în gheenă“ (Mat. 10:28).

Locuința morților a găzduit numai sufletele celor păcătoși, dar iazul îi va primi după înviere când li se va da un trup veșnic. Valea Gheenei (Valea Ben-Hinnom) se afla la sudvest de Ierusalim. Acolo era groapa de gunoi a orașului. Locul era asociat cu un miros teribil, cu un foc care nu se stinge, cu fum și cu o lume a viermilor.

O altă numire a pedepsei eterne este „locul de afară“, sau „întunericul de afară“.

„Iar fiii Împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul de afară, unde vor fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor” (Matei 8:12).

Lumea se îndreaptă irevocabil spre Marea Judecată de la urmă. Dar numai cei care vor cu tot dinadinsul vor ajunge acolo. Ei aleg să nu-L primească pe Isus Christos ca Mântuitor și Domn, preferând să trăaiscă în plăcerile de o clipă ale păcatului, înșelați de Satana care le-a întunecat mintea și le-a orbit ochii,

Mă rog ca acest scurt studiu să ne trezească pe toți la o viață de veghere și sfințire, pentru că, așa cum vom vedea începând cu capitolul următor, ne așteaptă creația cea nouă, cu minunatele ei realități cerești.

 

 

 

Apocalipsa 20b – Lucrurile de la urmă: legarea lui Satana, cea dintâi înviere, Împărăția de o mie de ani

Ultimele capitole (20-22) sunt capitolele mele preferate din Apocalipsa. Mă bucur de ele cu bucuria descrisă de apostolul Petru:

„Şi avem cuvântul prorociei făcut şi mai tare; la care bine faceţi că luaţi aminte, ca la o lumină care străluceşte într-un loc întunecos, până se va crăpa de ziuă şi va răsări luceafărul de dimineaţă în inimile voastre“ (2 Petru 1:19).

De fiecare dată când ajung la Apocalipsa 20 îmi pare rău că evenimentele descrise sunt consemnate parcă „pe scurt“ și în grabă. Gândiți-vă că Apocalipsa dedicat unei perioade de șapte ani din Necazul cel Mare toate capitoltele de la 6 la 19, iar perioadei de o mie de ani îi acordă doar câteva versete din capitolul 20. Mi-ar fi plăcut ca să fie adunate aici toate elementele acestei perioade și să zăbovim în detaliu asupra fiecăruia din ele. De ce oare n-a făcut așa Duhul Sfânt ?

Primul motiv este că mai toate elementele Împărăției vitoare au fost deja pomenite și prezentate în celelalte cărți ale Bibliei. Al doilea este că, oricât ni s-ar spune, nu vom putea pătrunde în realitatea acestor evenimente pentru că ele sunt deasupra capacității noastre actuale de a înțelege. Vom vorbi despre împărăția milenară, de exemplu. Aici nu i se acordă decât șase versete succinte. Unii le consideră, așa cum deplângea Beniamin Fărăgău într-unul din studiile sale, drept „șase versete otrăvite“ rătăcite într-o culegere de descoperiri adevărate. M-am bucurat să-l ascult cu cât dor a vorbit însă el despre ele. Mileniul este contestat de foarte mulți, iar venirea lui nu este așteptată aproape de nimeni. Mișcarea „milenistă“ a fost caracterizată pe drept „eretică“ și oricine încearcă în România să se mai atingă de acest subiect a pierdut din start.

Îmi aduc aminte că prin anii 1980, Jody Dillow, trimisul bisericii păstorite de John MacArthur, care pătrundea pe atunci ilegal în România pentru cursuri de BEE (Bible Education by Extension) cu păstori și lideri de biserici a stârnit o reacție alergică atunci când a programat una din lecții despre „mia de ani“. Păstorii români i-au reproșat imediat că este o învățătură bazată doar pe șase versete dintr-una din cele mai metaforice cărți ale Bibliei. Jody a făcut ochii mari și le-a promis că a doua zi va vorbi despre Mileniu, fără să pomenească de loc textul din Apocalipsa. Așa a și făcut. A doua zi a fost una din cele mai fascinante călătorii prin profețiile Bibliei. Jody a luat ițele profețiilor din cărțile străvechi și a țesut covorul multicolor al planului minunat promis de Dumnezeu pentru evrei și nu numai pentru ei.  Rând pe rând, cam toate cărțile profetice au fost arătate ca având în finalul ultimelor capitole sau versete pasaje cu trimitere directă la gloria viitoare păstrată de Dumnezeu pentru copiii Săi (. Fără venirea împărăției milenare, această mulțime de profeții ar rămâne neîmplinite, neputincioase sau, și mai rău, mincinoase. Reticiența și reținerea ascultătorilor lui s-a topit repede și au fost înlocuite cu emoția unei sinteze care arunca dintr-o dată altă lumină asupra revelației. Totul s-a încheiat cu emoție și anticipație.

Noi vom face această incursiune în profeții cu ajutorul lui Clarance Larkin și John MacArthur.

Mileniul sau mia de ani este ținta profețiilor legate de destinul terestru al planului mesianic cu poporul Israel. Vechiul Testament mustește cu aluzii la el. Așa cum am mai scris, cartea Apocalipsa nu poate fi pătrunsă decât de cei suficient familiarizați cu restul Bibliei.

apoc_17-20_Dusmanii distrusi

Paranteza dintre cea de a patra și cea de a cincea „nimicire“ a dușmanilor lui Dumnezeu cu prinde trei evenimente distincte: legarea lui Satana (20:1-3), cea dintâi înviere (20:4-5) și împărăția de o mie de ani (20:4). Pentru unii, acestea sunt concepte stranii și va trebui să ne familiarizăm puțin cu ele.

1. Legarea lui Satana pentru o mie de ani

Apoi am văzut pogorându-se din cer un înger, care ţinea în mână cheia Adâncului şi un lanţ mare. El a pus mâna pe balaur, pe şarpele cel vechi, care este Diavolul şi Satana, şi l-a legat pentru o mie de ani. L-a aruncat în Adânc, l-a închis acolo şi a pecetluit intrarea deasupra lui, ca să nu mai înşele neamurile, până se vor împlini cei o mie de ani. După aceea, trebuie să fie dezlegat pentru puţină vreme“ (Apocalipsa 20:1-3).

Textul folosește patru nume diferite care-l identifică pe cel rău: balaur, șarpele cel vechi, Diavolul (pârâșul) și Satana (împotrivitorul). Din acest fapt și din faptul că această entitate va fi legată vedem clar că este vorba despre o persoană reală, nu despre o „influență“ sau un „principiu al răului“.

Satana nu este omnipotent (atotputernic) deși este numit în alte părți ale Scripturii „domnul puterii văzduhului“ (Efes. 2:2), „dumnezeul veacului acestuia“ (2 Cor. 4:4), „stăpânitorul întunerecului acestui veac“ (Efes. 6:11-12). Ioan ne spune că „un înger“, nici măcar un înger de rang mare a putut pune mâna pe el și l-a legat. Cred că acest înger este același pe care l-am văzut în Apocalipsa 9:1-2 când a răsunat pe pământ cea de a cincea trâmbiță. Se pare că el este responsabil cu cheia „adâncului“.

Dumnezeu și Satana nu evoluează pe același palier existențial. Dumnezeu este Creator. Satana este o simplă creatură. Nu, istoria nu este o înfruntare între doi adversari de forțe egale,Yin și Yang, cum cred orientalii și nici înfruntarea din sânul unui dumnezeu care poate fi când bun, când rău, cum spune misotheismul lui Goethe.

.

yang

Unii au obiectat la textul din Apocalipsa spunând că nu se poți să legi un „spirit“ imaterial cu un lanț de fier. Dar textul nu spune nicăieri că lanțul a fost de fier, ci doar că a fost „un lanț mare“. Așa ceva mai apare și în alte locuri din Scriptură:

„Căci dacă n-a cruţat Dumnezeu pe îngerii care au păcătuit, ci i-a aruncat în Adânc, unde stau înconjuraţi de întuneric, legaţi cu lanţuri şi păstraţi pentru judecată …“ (2 Petru 2:4),

„El a păstrat pentru judecata zilei celei mari, puşi în lanţuri veşnice, în întuneric, pe îngerii care nu şi-au păstrat vrednicia, ci şi-au părăsit locuinţa“ (Iuda 6).

Cel ce a legat extraordinara putere creatoare în atom și ține galaxiile suspendate în spațiu îl poate lega și pe Satana. Nu este important ce fel de natură a avut această restrângere, ci că Satana a putut fi legat și ținut în adânc pentru o mie de ani. Dumnezeu are putere asupra lui și și-o exercită când și cum dorește, conform cu planul pe care-l are cu lumea.

Observați că Satana nu este aruncat deocamdată în „iazul de foc, care arde cu pucioasă“ unde au fost aruncați deja fiara și profetul mincinos  (Apoc. 19:20), pentru că Dumnezeu mai are ceva de făcut pentru el la finalul celor o mie de ani. Ioan ne spune că atunci „va fi dezlegat“ (Apoc. 20:7). Pentru o mie de ani, Diavolul va fi legat în „adânc“, care este un fel de temniță, de închisoare temporară pentru îngerii căzuți. Aduceți-vă aminte cu câtă groază au pomenit demonii de „adânc“, atunci când au avut de-a face cu Domnul Isus în ținutul gherghesenilor:

Când a văzut pe Isus, a scos un strigăt ascuţit, a căzut jos înaintea Lui şi a zis cu glas tare: „Ce am eu a face cu Tine, Isuse, Fiul Dumnezeului Celui Preaînalt? Te rog nu mă chinui.” Căci Isus poruncise duhului necurat să iasă din omul acela, pe care pusese stăpânire de multă vreme; era păzit, legat cu cătuşe la mâini şi cu obezi la picioare, dar rupea legăturile şi era gonit de dracul prin pustii.
Isus l-a întrebat: „Cum îţi este numele?”
„Legiune”, a răspuns el; pentru că intraseră mulţi draci în el.
Şi dracii rugau stăruitor pe Isus să nu le poruncească să se ducă în Adânc“ (Luca 8:28-31).

În Apocalipsa 9 am văzut cum 200 de milioane de demoni au fost eliberați temporar din „adânc“ pentru a-i chinui pe locuitorii pământului. Toți aceștia, împreună cu căpetenia lor cea mare, Satana, vor fi trimiși iar în adânc și legați acolo pe durata împărăției terestre. Omenirea nu va mai fi infectată cu influența lor pe pământ. Nu vor mai exista ideologii satanice, nici filosofii satanice, nici moralitate satanică, nici teorii juridice satanice, nici teorii sociale satanice, nici teorii militare satanice, nici teorii economice satanice, nimic din toate acestea. Pe tot pământul nu vor exista decât elementele agendei de conducere a Domnului Isus Christos.

Dacă am fi deja în împărăția lui Dumnezeu, cum cred amileniștii, Satana ar trebui să fie legat și n-ar mai exista influența lui asupra oamenilor! Nu aceasta este însă realitatea pe care o experimentăm zilnic. Iată ce ne spune apsotolul Patru:

„Fiţi treji şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită“ (1 Petru 5:8).

Va veni însă o zi în care Împărăția lui Christos cu oamenii va debuta pe pământ, iar pentru aceasta Satana, marele nostru dușman, va trebui legat cu un lanț mare și trimis în „adânc“.

2. Cea dintâi înviere

Şi am văzut nişte scaune de domnie; şi celor ce au şezut pe ele, li s-a dat judecata. Şi am văzut sufletele celor ce li se tăiase capul din pricina mărturiei lui Isus şi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi ale celor ce nu se închinaseră fiarei şi icoanei ei şi nu primiseră semnul ei pe frunte şi pe mână. Ei au înviat şi au împărăţit cu Hristos o mie de ani. Ceilalţi morţi n-au înviat până nu s-au sfârşit cei o mie de ani. Aceasta este întâia înviere. Fericiţi şi sfinţi sunt cei ce au parte de întâia înviere! Asupra lor a doua moarte n-are nicio putere; ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor împărăţi cu El o mie de ani“ (Apoc. 20:4-6).

Este pentru prima oară că întâlnim expresia „cea dintâi înviere“ în cartea Apocalipsei. Conceptul, mai puțin băgat în seamă, nu este nici el nou în Noul Testament. Iată un text complementar din scrierile apostolului Pavel:

Căci Însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul“ (1 Timotei 4:16).

Pavel nu-i menționează în text pe „cei răi“. Încierea despre care vorbește el este rezervată doar pentru creștini.

Revenind la analiza textului din Apocalipsa, remarcăm două categorii de beneficiari ai celei dintâi învieri. Ele urmează metafora secerișului anual: adunarea snopilor, adunarea spicelor rămase și pleava de la urmă care va fi arsă în foc. Adunarea snopilor a început cu „pârga celor adormiți“, Isus Christos și sfinții care au ieșit din morminte odată cu Învierea Lui;

Şi îndată, perdeaua dinăuntrul Templului s-a rupt în două, de sus până jos, pământul s-a cutremurat, stâncile s-au despicat, mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor, care muriseră, au înviat. Ei au ieşit din morminte, după învierea Lui, au intrat în sfânta cetate şi s-au arătat multora“ (matei 27:51-53).

Adunarea snopilor se va declanșa plenar la Răpirea Bisericii, înainte de Necazul cel Mare (1 Tes. 4:13-18). La începutul Împărăției de o mie de ani va exista o strângele a spicelor rămase, iar după Împărăția de o mie de ani vor învia păcătoșii, pleava care va fi aruncată în foc.

În capitolul 20 din Apocalipsa sunt descrise cele trei cete distincte afectate de înviere. Cea dintâi este ceata celor descriși așa:

Şi am văzut nişte scaune de domnie; şi celor ce au şezut pe ele, li s-a dat judecata“ (Apoc. 20:4a).

Aceștia nu pot fi decât cei douăzeci și patru de bătrâni care sunt deja în sala tronului ceresc cu care am făcut cunoștință în Apocalipsa 4:4-5. Ei îi reprezintă pe cei din Biserica răpită deja la cer înainte de Necazul cel mare. Ei sunt snopii marelui seceriș de suflete din vremea Bisericii.

Cea de a doua ceată sunt sfinții din Necazul cel Mare, identificați prin cuvintele:

Şi am văzut sufletele celor ce li se tăiase capul din pricina mărturiei lui Isus şi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi ale celor ce nu se închinaseră fiarei şi icoanei ei şi nu primiseră semnul ei pe frunte şi pe mână“ (Apoc. 20:4b).

Acești sfinți martirizați pentru credința lor reprezintă spicele răzlețe rămase în urma secerătorilor.

Ni se spune despre aceste două cete că „au înviat“, adică au fost morți și au fost readuși la viață. Țineți minte că Ioan a văzut sub altarul din cer „sufletele celor ce fuseseră junghiați din pricina Cuvântului și din pricina mărturisirii pe care o ținuseră sub teribila domnie a lui Antichrist. „Ei au înviat şi au împărăţit cu Hristos o mie de ani“ (Apoc. 20:4). Aceste două cete de sfinți fac parte din cea dintâi înviere.

Următoarele cinci versete din Apocalipsa 20 vorbește despre o a treia ceată distinctă numită „ceilalți morți“, despre care aflăm că: „ … n-au înviat până ce nu s-au sfârșit cei o mie de ani“.

Este clar că avem de a face cu două învieri ale celor morți, cea dintâi va fi a celor neprihăniți, iar cea de a doua va fi a celor „răi“, iar intervalul dintre aceste două evenimente distincte va fi de cel puțin o mie de ani.

Unii spun că nu putem face o doctrină bazată doar pe un singur verset din Biblie. Lor le răspundem că tot așa a fost și cu nașterea Domnului din fecioară, care n-a apărut decât o singură dată în Vechiul Testament. În Apocalipsa, prima înviere apare de trei ori!  În plus, nici nu trebuie să depindem doar pe textul din Apocalipsa 20 ca să vestim că „cei neprihăniți“ vor învia înaintea celor „răi“. Limbajul altor texte din Noul Testament implică acest lucru. Ele ne vorbesc despre dualitatea învierii:

Îţi mărturisesc că slujesc Dumnezeului părinţilor mei după Calea pe care ei o numesc partidă; eu cred tot ce este scris în Lege şi în Proroci şi am în Dumnezeu nădejdea aceasta, pe care o au şi ei înşişi, că va fi o înviere a celor drepţi şi a celor nedrepţi“ (Fapte 24:14-15).

Nu vă miraţi de lucrul acesta, pentru că vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi din ele. Cei ce au făcut binele vor învia pentru viaţă, iar cei ce au făcut răul vor învia pentru judecată“ (Ioan 5:28-29).

Textul spune clar că cei ce au făcut binele vor învia pentru viață și nu vor ajunge la învierea pentru judecată! Aceasta este promisiunea  Domnului isus:

„Adevărat, adevărat vă spun că cine ascultă cuvintele Mele şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţa veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă (Ioan 5:24).

Luca folosește aceeași terminologie a unui dublu caracter al învierii. Există „învierea celor neprihăniți“, deosebită de învierea celor răi:

„Şi va fi ferice de tine, pentru că ei n-au cu ce să-ţi răsplătească, dar ţi se va răsplăti la învierea celor neprihăniţi“ (Luca 14:14).

Luca ne spune că ea va avea un caracter selectiv, afectându-i doar pe unii „dintre cei morți“, nu pe toți:

Isus le-a răspuns: „Fiii veacului acestuia se însoară şi se mărită, dar cei ce vor fi găsiţi vrednici să aibă parte de veacul viitor şi de învierea dintre cei morţi nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita“ (Luca 20:34-35).

La fel este și în Evrei 11:35:

„ … unii, ca să dobândească o înviere mai bună, n-au vrut să primească izbăvirea care li se dădea şi au fost chinuiţi“.

Există deci această „înviere mai bună“ de care vor avea parte doar fericiții copii ai lui Dumnezeu.

Revenind la Apocalipsa 20, textul continuă cu această afirmație cât se poate de clară și de limpede:

Fericiţi şi sfinţi sunt cei ce au parte de întâia înviere! Asupra lor a doua moarte n-are nicio putere; ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor împărăţi cu El o mie de ani“ (Apoc. 20:6).

Moartea este separarea sufletului de trup. Aceasta este cea dintâi moarte. După Judecata de la urmă (descrisă în ultima parte a acestui formidabil capitol), sufletele celor păcătoși vor fi trimise departe de fața lui Dumnezeu în cea de a doua moarte. Ei vor ajunge în „iazul de foc și pucioasă“ unde vor arde pentru totdeauna, ca bogatul nemilostiv din relatarea Domnului Isus (Luca 16:19-31).

Această „a doua moarte“ nu are nici o putere asupra celor ce au avut parte de cea dintâi înviere în Christos.

Conceptele legării lui Satan și a celei dintâi învieri sunt strict necesare pentru înțelegerea învățăturii despre Împărăția terestră a Domnului Isus.

3. Împărăția lui Christos

Asemenea lui Jody Dillow, vom pune la un loc, țesându-le într-un fuior unic „capete de ață“ răspândite prin mai toate cărțile profetice. Sper să vă bucurați împreună cu mine.

Perioada de o mie de ani în care Christos va domni pe pământul acesta este menționată de șase ori în Apocalipsa 20:1-7 și este cunoscută de majoritatea creștinilor sub numele de „mileniu“, de la cuvântul latin „mille“ care înseamnă o mie și „annum“ care înseamnă ani. Este regretabil însă că acest nume a fost preferat aceluia de „împărăție“, pentru că Domnul Isus nu ne-a învățat în „Tatăl nostru“ să ne rugăm pentru mileniu, ci pentru venirea „împărăției“ Lui! Da, oricine rostește rugăciunea „Tatăl nostru“, crede implicit în mia de ani și se roagă pentru ea.

Vă propun să renunțăm în acest studiu la termenul „mileniu“ (care a fost comprimis de așa zisă mișcare a mileniștilor) și să ne oprim asupra aceluia de „împărăție“. Durata este secundară, esențială este Împărăția!

Un caracter dublu așezat în două faze

Promisiunea despre Împărăția lui Dumnezeu are un caracter dublu: terestru și ceresc. Cine citește cu atenție va observa că există în Biblie texte care descriu o împărăție terestră și există alte texte care descriu o împărăție cerească. Împărăția terestră este poarta intermediară care ne poartă spre împărăția cerească. Aceasta este și succesiunea din ultimele capitole ale Apocalipsei. În faza împărăției terestre intră și oameni muritori care vor avea copii, vor putea alege să I se supună sau să nu I se supună lui Dumnezeu și vor fi supuși morții. În treapta cerească a Împărăției vor intra numai oameni în trupuri proslăvite care vor avea acces în multiplele dimensiuni ale hiperspațiului. În Apocalipsa 20 ne vom întâlni cu Împărăția terestră, iar în Apocalipsa 21 ne vom întâlni cu Împărăția cerească, caracterizată sumar prin expresia „ceruri noi și un pământ nou“.

A cincea împărăția mondială

În cartea profetului Daniel am fost anunțați că vor mai fi pe pământ încă patru „imperii mondiale“, patru „împărății ale Neamurilor“ și că acestea vor fi făcute praf de „împărăția de la urmă“. O „piatră“, care se va desprinde fără ajutorul vreunei mâini omenești va lovi chipul din vedenia lui Daniel la nivelul picioarelor, îl va preface în praf împrăștiat de vânt și va instaura pe pământ o împărăție „care va umple tot pământul“. O putem numi deci fără să greșim:

„Împărăția pietrei“!

Cele patru împărății din profeția lui Danielau fost împărății reale, așa că n-avem altă alternativă decât să credem că și această ultimă împărăție va fi tot la fel de reală pe pământ.

charting_the_bible_chronologically_-_daniels_prophetic_timeline_chart-2

Am văzut deja în Apocalipsa 19:11-21) cum Isus Christos va reveni cu armata Sa pe pământ și va zdrobi pe Antichrist și pe toți aceia care se vor alia cu el.

Este evenimentul anunțat cu atâta precizie de însuși Domnul Isus:

Când va veni Fiul omului în slava Sa, cu toţi sfinţii îngeri, va şedea pe scaunul de domnie al slavei Sale. Toate neamurile vor fi adunate înaintea Lui. El îi va despărţi pe unii de alţii cum desparte păstorul oile de capre; şi va pune oile la dreapta, iar caprele la stânga Lui. Atunci, Împăratul va zice celor de la dreapta Lui: ‘Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, de moşteniţi Împărăţia, care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii“ (mat. 25:31-34).

Domnul Isus nu se ține de povești și nici nu minte. El ne promite că toți cei care sunt ascultători de El vor intra într-o împărăție reală, cu toate elementele unei împărății terestre. Le vom enumera în continuare pe fiecare dintre ele. Fiți atenți toți, chiar și cei care cred că despre Împărăția de o mie de ani scrie „doar în Apocalipsa“ …

1. Forma de guvernământ

Împărăția va fi împlinirea unui anunț străvechi din cartea Genezei:

„Toiagul de domnie nu se va depărta din Iuda,
Nici toiagul de cârmuire dintre picioarele lui,
Până va veni Şilo,
Şi de El vor asculta popoarele“ (Geneza 49:10).

Va fi o teocrație. Dumnezeu va domni în persoana Domnului Isus Christos, așa cum a fost vestit la debutul Noului Testament:

Îngerul i-a zis: „Nu te teme, Marie; căci ai căpătat îndurare înaintea lui Dumnezeu. Şi iată că vei rămâne însărcinată şi vei naşte un fiu, căruia îi vei pune numele Isus. El va fi mare, şi va fi chemat Fiul Celui Preaînalt; şi Domnul Dumnezeu îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David. Va împărăţi peste casa lui Iacov în veci, şi Împărăţia Lui nu va avea sfârşit” (Luca 1:30-33).

Promisiunea făcută Mariei are șase verbe la timpul viitor. Patru din ele s-au împlinit deja prin faptul că Maria a avut un „fiu“, al cărui nume a fost „Isus“. El a fost „mare“ și a fost chemat Fiul Celui Preaînalt“. Nu încape nici o îndoială că la fel de literal vor fi împlinite și celelalte două: „va împărăți peste casa lui Iacov în veci“ și „Împărăția Lui nu va avea sfârșit“.

Apostolul Pavel amintește despre „acea frumoasă mărturie pe care a depus-o Domnul Isus înaintea lui Pilat“ (1 Timotei 6:13). Apexul acelei mărturii, momentul ei culminat a fost afirmația:

„Da”, a răspuns Isus. „Eu sunt Împărat. Eu pentru aceasta M-am născut şi am venit în lume“ (Ioan 18:37).

Destinul lui Isus nu s-a schimbat după Înviere. Timp de 40 de zile, El s-a arătat ucenicilor și a vorbit cu ei „despre lucrurile privitoare la Împărăţia lui Dumnezeu“. Singurul lucru pe care nu li l-a spus lor a fost data inaugurării acestei împărății. De aici și curiozitatea lor: „Doamne, în vremea aceasta ai de gând să aşezi din nou Împărăţia lui Israel?” (Fapte 1:3-7).

Împărăția terestră este un imperativ în planul lui Dumnezeu cu lumea:

„Căci trebuie ca El să împărăţească până va pune pe toţi vrăjmaşii sub picioarele Sale“ (1 Cor. 15:25).

Profetul Daniel descrie venirea Împărăției lui Christos astfel:

M-am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte şi iată că pe norii cerurilor a venit unul ca un fiu al omului; a înaintat spre Cel Îmbătrânit de zile şi a fost adus înaintea Lui. I S-a dat stăpânire, slavă şi putere împărătească, pentru ca să-i slujească toate popoarele, neamurile şi oamenii de toate limbile. Stăpânirea Lui este o stăpânire veşnică şi nu va trece nicidecum şi Împărăţia Lui nu va fi nimicită niciodată“ (Daniel 7:13-14).

Nu este clar dacă Isus Christos în trup proslăvit de om va sta pe tron sau dacă David, reprezentantul său va ocupa funcția aceasta. Există texte, cam obscure cei drept, care par a anunța că Dumnezeu îl va învia pe David și-i va da această cinste:

„După aceea, copiii lui Israel se vor întoarce şi vor căuta pe Domnul, Dumnezeul lor, şi pe împăratul lor David şi vor tresări la vederea Domnului şi a bunătăţii Lui în vremurile de pe urmă“ (Osea 3:5).

„Ci vor sluji Domnului, Dumnezeului lor, şi împăratului lor David, pe care li-l voi scula“ (Ieremia 30:9)

Eu, Domnul, voi fi Dumnezeul lor, şi Robul Meu David va fi voievod în mijlocul lor. Eu, Domnul, am vorbit!“ (Ezechiel 37:24)

„Robul Meu David va fi împărat peste ei şi toţi vor avea un singur păstor. Vor urma poruncile Mele, vor păzi legile mele şi le vor împlini“ (Ezechiel 37:25).

Isaia ne spune că …

„Luna va fi acoperită de ruşine şi soarele, de groază, căci Domnul oştirilor va împărăţi pe Muntele Sionului şi la Ierusalim, strălucind de slavă în faţa bătrânilor Lui“ (Isaia 24:23)

… așa că David va fi doar un reprezentant cu autoritate delegată și va fi chemat uneori „domnitor“:

Domnitorul va aduce în ziua aceea, pentru el şi pentru tot poporul ţării, un viţel ca jertfă de ispăşire“ (Ezechiel 45:22).

Nu cred că există nimeni care să creadă că Domnul Isus ar trebui să mai aducă jertfă pentru sine. El s-a adus deja jertfă „pe Sine“!

Din guvernarea împărăției vor face parte cei uniți organic cu Christos, Mireasa care a devenit între timp una cu El. Un rol distinct îl vor avea cei doisprezece ucenici ai Domnului:

„Isus le-a răspuns: „Adevărat vă spun că, atunci când va sta Fiul omului pe scaunul de domnie al măririi Sale, la înnoirea tuturor lucrurilor, voi, care M-aţi urmat, veţi şedea şi voi pe douăsprezece scaune de domnie şi veţi judeca pe cele douăsprezece seminţii ale lui Israel“ (Matei 19:28).

Expresia „la înnoirea tuturor lucrurilor“ trebuie să se refere la împărăția milenară, pentru că niciunul din ucenici nu s-a bucurat de această cinste deocamdată. Se pare că ea a intrat în vocabularul și în nădejdea ucenicilor, pentru că o întâlnim în predica lui Petru de la templul din Ierusalim:

Pocăiţi-vă dar şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele, ca să vină de la Domnul vremurile de înviorare şi să trimită pe Cel ce a fost rânduit mai dinainte pentru voi: pe Isus Hristos, pe care cerul trebuie să-L primească, până la vremurile aşezării din nou a tuturor lucrurilor – despre aceste vremuri a vorbit Dumnezeu prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime“ (Fapte 3:19-21).

Unii obiectează spunând că nu văd cum s-ar putea face ca oameni cu trupuri proslăvite să locuiască alături de oameni în trupuri muritoare. Ei uită însă că așa ceva s-a întâmplat deja cu Domnul Isus cel înviat din morți! El s-a arătat oamenilor de nu mai puțin de unsprezece ori după patima Sa, iar ucenicii au stat iar împreună cu El în acea perioadă de patruzeci de zile menționată în Faptele Apostolilor:

„După patima Lui, li S-a înfăţişat viu, prin multe dovezi, arătându-li-Se deseori, timp de patruzeci de zile, şi vorbind cu ei despre lucrurile privitoare la Împărăţia lui Dumnezeu“ (Fapte 1:3).

Nu vă amintiți că El a mâncat și a băut împreună cu ei, a mers împreună cu ei fie în drum spre Emaus, fie înspre Muntele Măslinilor de unde s-a și înălțat la cer ?

El i-a dus până spre Betania. Şi-a ridicat mâinile şi i-a binecuvântat. Pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi a fost înălţat la cer“ (Luca 24:50-51).

Chiar și în Vechiul Testament, Dumnezeu și îngerii Lui au venit la Avraam și „au mâncat“ și au băut“ împreună (Gen. 18:1-18).

Dacă acei îngeri au mers la Sodoma și au fost așa de naturali că oamenii nici nu și-au dat seama, nu se va putea ca să fim și noi așa, care vom fi măcar ca acei îngeri? Vom fi la fel ca ei în „veacul vitor“

Isus le-a răspuns: „Fiii veacului acestuia se însoară şi se mărită, dar cei ce vor fi găsiţi vrednici să aibă parte de veacul viitor şi de învierea dintre cei morţi nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita. Pentru că nici nu vor putea muri, căci vor fi ca îngerii. Şi vor fi fiii lui Dumnezeu, fiind fii ai învierii“ (Luca 20:34-36).

Există un text în Isaia care nu-și are corespondent în experiența umană și care anunță vremea când oamenii vor împărtăși ceva din puterea lui Dumnezeu:

Nu ştii? N-ai auzit? Dumnezeul cel veşnic, Domnul a făcut marginile pământului. El nu oboseşte, nici nu osteneşte; priceperea Lui nu poate fi pătrunsă. El dă tărie celui obosit şi măreşte puterea celui ce cade în leşin. Flăcăii obosesc şi ostenesc, chiar tinerii se clatină, dar cei ce se încred în Domnul îşi înnoiesc puterea, ei zboară ca vulturii; aleargă, şi nu obosesc, umblă, şi nu ostenesc” (Isaia 40:28-31).

Așa ceva se va putea spune doar de aceia care vor învia în putere, cum spune apostolul Pavel:

Aşa este şi învierea morţilor. Trupul este semănat în putrezire şi învie în neputrezire; este semănat în ocară şi învie în slavă; este semănat în neputinţă şi învie în putere. Este semănat trup firesc şi învie trup duhovnicesc. Dacă este un trup firesc, este şi un trup duhovnicesc“ (1 Cor 15:42-43).

2. Locul scaunului de domnie

Locul scaunului de domnie din Împărăția milenară va fi la Ierusalim. Atunci se vor încheia „vremurile Neamurilor“, o perioadă de timp în care Neamurile au avut rolul determinant în istorie:

Vor cădea sub ascuţişul sabiei, vor fi luaţi robi printre toate neamurile, şi Ierusalimul va fi călcat în picioare de neamuri, până se vor împlini vremurile neamurilor“ (Luca 21:24).

Capitala Israelului va fi reclădită la dimensiuni pe care nu le-a cunoscut până atunci. Cetatea cea nouă va avea 25 de kilometri pătrați, înconjurată cu un zid înalt străpuns de câte trei porți pe fiecare parte, cu un total de douăsprezece porți, câte una pentru fiecare seminție a lui Israel (Ezechiel 48:15-18, 30-35).

De fapt, toată țara lui Israel își va schimba înfățișarea. Nu uitați că lumea va trece printr-un mare cutremur de pământ care va împărți Ierusalimul și va produce schimbări majore de relief peste tot:

Şi au urmat fulgere, glasuri, tunete şi s-a făcut un mare cutremur de pământ, aşa de tare cum, de când este omul pe pământ, n-a fost un cutremur aşa de mare. Cetatea cea mare a fost împărţită în trei părţi şi cetăţile neamurilor s-au prăbuşit. Şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de Babilonul cel mare, ca să-i dea potirul de vin al furiei mâniei Lui. Toate ostroavele au fugit şi munţii nu s-au mai găsit“ (Apocalipsa 16:18-20).

Templul nu va fi reconstruit în Ierusalim, ci în mijlocul unei uriașe porțiuni de teren închinate Domnului (Ezechiel 48:10, 20, 21). Asta îl va plasa cam pe unde a fost istoric Șilo, locul de odihnă al Cortului întâlnirii după ce evreii au cucerit țara Canaan. De la templu la Ierusalim va exista un „bulevard“ lung cam de 20 de kilometri, cu pomi pe o parte și pe cealaltă:

Acolo se va croi o cale, un drum, care se va numi Calea cea sfântă: niciun om necurat nu va trece pe ea, ci va fi numai pentru cei sfinţi; cei ce vor merge pe ea, chiar şi cei fără minte nu vor putea să se rătăcească. Pe calea aceasta nu va fi niciun leu şi nicio fiară sălbatică nu va apuca pe ea, nici nu va fi întâlnită pe ea, ci cei răscumpăraţi vor umbla pe ea. Cei izbăviţi de Domnul se vor întoarce şi vor merge spre Sion cu cântece de biruinţă. O bucurie veşnică le va încununa capul, veselia şi bucuria îi vor apuca, iar durerea şi gemetele vor fugi!“ (Isaia 35:8-10).

Profetul Zaharia ne spune că:

În ziua aceea, vor izvorî ape vii din Ierusalim şi vor curge jumătate spre marea de răsărit, jumătate spre marea de apus; aşa va fi şi vara, şi iarna. Şi Domnul va fi împărat peste tot pământul. În ziua aceea, Domnul va fi singurul Domn şi Numele Lui va fi singurul Nume“ (Zah. 14:8-9).

Apele acestui râu vor izvorî de fapt de sub noul Templu și curgerea lui va inversul entropiei de azi, debitul crescând odată cu scurgerea lui la vale:

M-a adus înapoi la uşa casei. Şi iată că ieşea apă de sub pragul casei, dinspre răsărit, căci faţa casei era spre răsărit. Apa se pogora de sub partea dreaptă a casei înspre partea de miazăzi a altarului. M-a scos pe poarta de miazănoapte, şi m-a făcut să ocolesc pe dinafară până la poarta de răsărit. Şi iată că apa curgea din partea dreaptă. Când a înaintat omul acela spre răsărit cu măsura în mână, a măsurat o mie de coţi şi m-a trecut prin apă; apa îmi venea până la glezne. A mai măsurat iarăşi o mie de coţi şi m-a pus să trec prin apă, şi apa îmi venea până la genunchi. A măsurat iarăşi o mie de coţi şi m-a trecut prin ea, şi apa îmi venea până la şolduri. A măsurat iarăşi o mie de coţi, şi atunci era un râu pe care nu-l puteam trece, căci apa era atât de adâncă încât trebuia să înot – un râu care nu se putea trece.

El mi-a zis: „Ai văzut, fiul omului?” Şi m-a luat şi m-a adus înapoi pe malul râului. Când m-a adus înapoi, iată că pe malul râului era o mulţime de copaci pe amândouă părţile. 

El mi-a zis: „Apa aceasta curge spre ţinutul de răsărit, se pogoară în câmpie şi se varsă în mare şi, vărsându-se în mare, apele mării se vor vindeca. Orice făptură vie, care se mişcă, va trăi pretutindeni pe unde va curge râul şi va fi o mulţime de peşti, căci pe oriunde va ajunge apa aceasta, apele se vor face sănătoase şi pretutindeni pe unde va ajunge râul acesta va fi viaţă. Pescarii vor sta pe malurile lui, de la En-Ghedi până la En-Eglaim, şi vor întinde mrejele; vor fi peşti de felurite soiuri, ca peştii Mării celei Mari, şi vor fi foarte mulţi. Mlaştinile şi gropile ei nu se vor vindeca, ci vor fi lăsate pradă sării. Dar, lângă râul acesta, pe malurile lui, de amândouă părţile, vor creşte tot felul de pomi roditori. Frunza lor nu se va veşteji şi roadele lor nu se vor sfârşi; în fiecare lună vor face roade noi, pentru că apele vor ieşi din Sfântul Locaş. Roadele lor vor sluji ca hrană şi frunzele lor, ca leac” (Ezechiel 47:1-12 și, așa cum vom vedea, Apocalipsa 22:2).

Templul cel nou va avea cinci sute de prăjini pe fiecare latură (Ezechiel 42:15-20), mult mai mult deât a fost primul Templu. Dumnezeu ne dă o descriere amănunțită a Templului în Ezechiel 41:1 până în Ezechiel 44:31. Ce scrie acolo nu s-a potrivit nici cu Templul micuț rezidit de Zorobabel, nici cu Templul restaurat de Irod. Cum astăzi nu mai există Templu, singura concluzie este că descrierea este a unui templu care va exista în timpul Împărăției de o mie de ani.

Descrierea lui Ezechiel nu poate fi nici a unui templu din creația cea nouă, pentru că în Ezechiel ni se spune despre un rău care curge în două mari, iar în Apocalipsa ne va spune în următorul capitol:

„Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou; pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră şi marea nu mai era“ (Apocalipsa 21:1).

Mai mult, ni se spune că în noua creație nici nu va mai exista un templu:

„În cetate n-am văzut niciun Templu, pentru că Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, ca şi Mielul sunt Templul ei“ (Apocalipsa 21:22).

Parte din schimbarea de relief din Israel se va întâmpla la revenirea Domnului. Iată ce scrie profetul Zaharia:

„Picioarele Lui vor sta în ziua aceea pe Muntele Măslinilor, care este în faţa Ierusalimului, spre răsărit; Muntele Măslinilor se va despica la mijloc, spre răsărit şi spre apus, şi se va face o vale foarte mare: jumătate din munte se va trage înapoi spre miazănoapte, iar jumătate, spre miazăzi. … Toată ţara va ajunge ca şesul Iordanului, de la Gheba până la Rimon, la miazăzi de Ierusalim, iar Ierusalimul va fi înălţat şi va rămâne liniştit la locul lui“ (Zaharia 14:4, 10-11).

Ezechiel ne spune că numele nou care se va da Ierusalimului va fi „Domnul este aici!“ (Ezechiel 48:35).

Întreaga țară a lui Israel va suferi transformări remarcabile. Granițele Israelului se vor extinde la dimensiunile promisiunii pe care i-a făcut-o Dumnezeu lui Avraam, de la pârâul Egiptului până la răul Eufrat, de opt ori mai mare decât acela pe care l-a ocupat Israelul în istorie.

În ziua aceea, Domnul a făcut un legământ cu Avram şi i-a zis: „Seminţei tale dau ţara aceasta, de la râul Egiptului până la râul cel mare, râul Eufrat, “ (Geneza 15:18).

Într-una din vizitele mele în Israel, l-am întrebat pe ghidul nostru evreu dacă nu se teme de un nou război cu popoarele din jur. I-au strălucit ochii de optimism și mi-a răspuns: „Îl dorim din toată inima. De data aceasta nu ne mai oprim pe malul Irdanului, ci-i împingem până la Eufrat să ne luăm tot pământul promis de Dumnezeu!“ Nu știa săracul că aceasta nu este pentru generația lui și nu se va întâmpla prin lupte. Războaiele finale vor fi o tragedie mare pentru evrei. Teritoriul promis de Dumnezeu lui Avraam nu va intra în stăpânirea lor decât în Împărăția milenară.

Convertirea evreilor la Mesia-Isus Christos va aduce împlinirea plenară aprofeției profetului Ioel, doar parțial împlinită la Rusalii. Cunoștința de Dumnezeu va umple pământul și toate Neamurile vor recunoaște prerogativele lui Israel:

Şi multe popoare şi multe neamuri vor veni astfel să caute pe Domnul oştirilor la Ierusalim şi să se roage Domnului.’
Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: ‘În zilele acelea, zece oameni din toate limbile neamurilor vor apuca pe un iudeu de poala hainei şi-i vor zice: «Vrem să mergem cu voi; căci am auzit că Dumnezeu este cu voi!»’ ” (Zaharia 8:22-23).

„Slava lui Dumnezeu“ care a părăsit Templul înainte de robia babiloniană (Ezechiel 10:18-20; 11:22-23), se va întoarce și va locui în Templul cel nou (Ezechiel 43:1-5).

3. Atmosfera din Împărăție

Foarte multe lucruri vor fi „altfel“.

(1) Satana va fi legat (Apocalipsa 20:1-3). 

Omul nu va mai putea să dea vina pe Satana pentru neascultările lui! Vom vedea atunci dacă „omul este bun de la natură“! Testul va dura … o mie de ani. Toți locuitorii pământului se vor afla sub influența binefăcătoare a Duhului lui Dumnezeu și a Fiului lui Dumnezeu.

Sub influența prezenței lui Christos, Împărăția se va bucura de pace, așa cum vestește Isaia într-un mesaj preluat apoi literă cu literă, într-un plagiarism biblic și de profetul Mica:

Se va întâmpla în scurgerea vremurilor că muntele Casei Domnului va fi întemeiat ca cel mai înalt munte; se va înălţa deasupra dealurilor şi toate neamurile se vor îngrămădi spre el. Popoarele se vor duce cu grămada la el şi vor zice: „Veniţi, să ne suim la muntele Domnului, la Casa Dumnezeului lui Iacov, ca să ne înveţe căile Lui şi să umblăm pe cărările Lui.” Căci din Sion va ieşi Legea şi din Ierusalim, Cuvântul Domnului. El va fi Judecătorul neamurilor, El va hotărî între un mare număr de popoare; aşa încât din săbiile lor îşi vor făuri fiare de plug şi din suliţele lor, cosoare: niciun popor nu va mai scoate sabia împotriva altuia şi nu vor mai învăţa războiul“ (Isaia 2:2-4; Mica 4:3-4).

(2.) Țara va conoște o ferilitate și abundență deosebite

Canaanul  care a fost ocupat prima dată de evrei sub comanda lui Iosua era cunoscut ca o țară unde curge lapte și miere, cu tot felul de fructe. Dar rămânerea lor întro țară binecuvântată a fost condiționată de ascultarea față de Dumnezeu (Deuteronom 11:13-17). Dumnezeu le-a rânduit anotimpuri cu „ploaie timpurie“, care prefgătea pământul pentru arătiră și „ploi târzii“ care hrăneau o recoltă bogată. Împărăția viitoare va asigura cele mai bune condiții pentru agricultură:

„În vremea aceea, va picura must din munţi şi va curge lapte din dealuri, toate pâraiele lui Iuda vor fi pline de apă. Un izvor va ieşi, de asemenea, din Casa Domnului şi va uda valea Sitim“ (Ioel 3:18).

Vor fi posibile recolte multiple, așa cum anunță profeția:

Iată, vin zile, zice Domnul, când plugarul va ajunge pe secerător şi cel ce calcă strugurii, pe cel ce împrăştie sămânţa, când mustul va picura din munţi şi va curge de pe toate dealurile“ (Amos 9:13).

Pustia şi ţara fără apă se vor bucura; pustietatea se va veseli şi va înflori ca trandafirul; se va acoperi cu flori şi va sări de bucurie, cu cântece de veselie şi strigăte de biruinţă, căci i se va da slava Libanului, strălucirea Carmelului şi a Saronului. Vor vedea slava Domnului, măreţia Dumnezeului nostru“ (Isaia 35:1-2).

„În locul spinului se va înălţa chiparosul, în locul mărăcinilor va creşte mirtul. Şi lucrul acesta va fi o slavă pentru Domnul, un semn veşnic, nepieritor“ (Isaia 55:13).

Nu vă temeţi, fiare de pe câmp, căci izlazurile pustiei iarăşi vor înverzi, pomii îşi vor da roadele, smochinul şi viţa îşi vor da rodul lor. Şi voi, copii ai Sionului, bucuraţi-vă şi veseliţi-vă în Domnul, Dumnezeul vostru, căci El vă va da ploaie la vreme, vă va trimite ploaie timpurie şi târzie, ca odinioară. Ariile se vor umple de grâu, vor geme tocitoarele şi teascurile de must şi de untdelemn, vă voi răsplăti astfel anii pe care i-au mâncat lăcustele Arbeh, Ielec, Hasil şi Gazam, oştirea Mea cea mare pe care am trimis-o împotriva voastră. Veţi mânca şi vă veţi sătura, şi veţi lăuda Numele Domnului, Dumnezeului vostru, care va face minuni cu voi şi poporul Meu niciodată nu va mai fi de ocară! Şi veţi şti că Eu sunt în mijlocul lui Israel, că Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru, şi nu este altul afară de Mine. Şi poporul Meu niciodată nu va mai fi de ocară“ (Ioel 2:22-27, de citit și psalmul 67).

(3.) Vor fi mari schimbări în regnul animal

În Împărăție vor fi restaurate relațiile dintre animale de dinaintea potopului, când toate erau ierbivore:

Atunci, lupul va locui împreună cu mielul şi pardosul se va culca împreună cu iedul; viţelul, puiul de leu şi vitele îngrăşate vor fi împreună şi le va mâna un copilaş; vaca şi ursoaica vor paşte la un loc şi puii lor se vor culca împreună. Leul va mânca paie ca boul, pruncul de ţâţă se va juca la gura bortei năpârcii şi copilul înţărcat va băga mâna în vizuina basilicului“ (Isaia 11:6-8).

milenial kingdom

Nu trebuie să „spiritualizăm“ aces text. Nu sunt lucruri nemaipomenite. Așa a fost întreaga creație în vremea de la începutul istoriei. În finalul ei, Dumnezeu o va ridica pe culmi încă neatinse. Vom vedea că în condițiile „noii creații“ din capitolele următoare ale Apocalipsei, va fi desființată entropia generală care le trage pe toate spre stricare, spre degenerare. Aduceți-vă aminte de cuvintele apostolului Pavel:

Căci firea a fost supusă deşertăciunii – nu de voie, ci din pricina celui ce a supus-o – cu nădejdea însă că şi ea va fi izbăvită din robia stricăciunii, ca să aibă parte de slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu.

Dar ştim că, până în ziua de azi, toată firea suspină şi suferă durerile naşterii. Şi nu numai ea, dar şi noi, care avem cele dintâi roade ale Duhului, suspinăm în noi şi aşteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru. Căci în nădejdea aceasta am fost mântuiţi.“ (Romani 8:20-24).

Împărăția de o mie de ani va fi un fel de avampremieră a acestor schimbări totale din noua creație.

(4.) Va crește durata vieții oamenilor

„Nu vor mai fi în el nici copii cu zile puţine, nici bătrâni care să nu-şi împlinească zilele. Căci cine va muri la vârsta de o sută de ani va fi încă tânăr şi cel ce va muri în vârstă de o sută de ani va fi blestemat ca păcătos“ (Isaia 65:20).

Asta înseamnă că vârsta de o sută de ani va fi vârsta copilăriei. Oamenii vor trăi ca pe vremea patriarhilor câteva sute de ani:

„Nu vor zidi case ca altul să locuiască în ele, nu vor sădi vii pentru ca altul să le mănânce rodul, căci zilele poporului Meu vor fi ca zilele copacilor, şi aleşii Mei se vor bucura de lucrul mâinilor lor“ (Isaia 65:22).

Cuvântul Domnului oştirilor a vorbit astfel: „Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: ‘Am o mare râvnă pentru Sion şi sunt stăpânit de o râvnă plină de mânie pentru el.’

Aşa vorbeşte Domnul: ‘Mă întorc iarăşi în Sion şi vreau să locuiesc în mijlocul Ierusalimului. Ierusalimul se va chema: «Cetatea cea credincioasă» şi muntele Domnului oştirilor se va chema: «Muntele cel sfânt».’

Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: ‘Iarăşi vor şedea pe uliţele Ierusalimului bătrâni şi femei în vârstă, fiecare cu toiagul în mână, din pricina marelui lor număr de zile“ (Zaharia 8:1-4).

Știm din capitolele precedente ale Apocalipsei că va fi un enorm cutremur de pământ care va reașeza relieful planetei. Munții nu vor mai fi, iar insulele vor dispare. Isaia ne-a spus și el despre vremurile viitoare:

Un glas strigă: „Pregătiţi în pustie calea Domnului, neteziţi în locurile uscate un drum pentru Dumnezeul nostru! Orice vale să fie înălţată, orice munte şi orice deal să fie plecate, coastele să se prefacă în câmpii şi strâmtorile, în vâlcele! Atunci se va descoperi slava Domnului, şi în clipa aceea orice făptură o va vedea, căci gura Domnului a vorbit” (Isaia 40:3-5).

Probabil că cea mai mare schimbare va fi determinată de refacerea „canopiei de apă“ care a acoperit pământul înainte de potop. Radiațiile cosmice vor fi astfel reduse și tot ecosistemul planetar va fi mult mai prielnic vieții, cu o temperatură moderată pe toată suprafața globului. Vor dispare calotele polare care acoperă acum vegetația tropicală de altădată, iar regiunile de pustie vor fi pline iar de verdeață și flori.

Voi face să izvorască râuri pe dealuri şi izvoare în mijlocul văilor; voi preface pustia în iaz şi pământul uscat în şuvoaie de ape; voi sădi cedri, salcâmi, mirţi şi măslini în pustie; voi pune chiparoşi, ulmi şi merişori turceşti la un loc în pustie, ca să vadă cu toţii şi să ştie, să priceapă şi să înţeleagă că mâna Domnului a făcut aceste lucruri şi Sfântul lui Israel le-a zidit“ (Isaia 41:18-20).

Israelul își va împlini în sfârșit destinul de a fi o binecuvântare pentru toate Neamurile. Dumnezeu îi va face „cap, iar nu coadă“ (Deuteronom 28:13). Neamurile care vor încerca să fie ostile Israelului vor fi nimicite:

Porţile tale vor sta veşnic deschise, nu vor fi închise nici zi, nici noapte, ca să lase să intre la tine bogăţia neamurilor şi împăraţii cu alaiul lor. Căci neamul şi împărăţia care nu-ţi vor sluji vor pieri şi neamurile acelea vor fi în totul nimicite. Slava Libanului va veni la tine, chiparosul, ulmul şi merişorul (cimişirul), cu toţii laolaltă, ca să împodobească locul sfântului Meu Locaş, căci Eu voi proslăvi locul unde se odihnesc picioarele Mele. Fiii asupritorilor tăi vor veni plecaţi înaintea ta şi toţi cei ce te dispreţuiau se vor închina la picioarele tale şi te vor numi Cetatea Domnului, Sionul Sfântului lui Israel. “ (Isaia 60:11-14).

Pământul va fi stăpânit de Isus Christos „cu un toiag de fier“, adică cu o autoritate totală care va declanșa imediat orice neascultare. De aceea „nu se va face niciun rău pe toată fața pământului“.

S-ar putea ca cele scrise mai sus să nu vă umple de bucurie, dar vă dați seama ce simte un evreu când citește toate aceste lucruri? Nu, Domnul nu a lepădat pe poporul său, cum ne explică apostolul Pavel. Alunecarea lor temporară din planul mesianic a fost rânduită de Dumnezeu pentru mântuirea Neamurilor și alegerea Bisericii:

Întreb dar: „S-au poticnit ei ca să cadă? Nicidecum! Ci, prin alunecarea lor, s-a făcut cu putinţă mântuirea neamurilor, ca să facă pe Israel gelos; dacă, deci, alunecarea lor a fost o bogăţie pentru lume şi paguba lor a fost o bogăţie pentru neamuri, ce va fi plinătatea întoarcerii lor? V-o spun vouă, neamurilor, întrucât sunt apostol al neamurilor, îmi slăvesc slujba mea,  şi caut, ca, dacă este cu putinţă, să stârnesc gelozia celor din neamul meu şi să mântuiesc pe unii din ei. Căci, dacă lepădarea lor a adus împăcarea lumii, ce va fi primirea lor din nou, decât viaţă din morţi? …

Fraţilor, pentru ca să nu vă socotiţi singuri înţelepţi, nu vreau să nu ştiţi taina aceasta: o parte din Israel a căzut într-o împietrire care va ţinea până va intra numărul deplin al neamurilor. Şi atunci, tot Israelul va fi mântuit, după cum este scris: ‘Izbăvitorul va veni din Sion şi va îndepărta toate nelegiuirile de la Iacov.

Acesta va fi legământul pe care-l voi face cu ei, când le voi şterge păcatele.’ În ce priveşte Evanghelia, ei sunt vrăjmaşi, şi aceasta spre binele vostru, dar în ce priveşte alegerea, sunt iubiţi din pricina părinţilor lor.  Căci lui Dumnezeu nu-I pare rău de darurile şi de chemarea făcută“ (Romani 11:11-15; 25-29)..

Înțelegeți acum sursa optimismului evreilor? Și nu doar ei, dar și noi vom avea parte să împărtășim autoritatea și stăpânirea lui Christos.

Iată ce este scris despre Christos:

„Ea a născut un fiu, un copil de parte bărbătească. El are să cârmuiască toate neamurile cu un toiag de fier. Copilul a fost răpit la Dumnezeu şi la scaunul Lui de domnie“ (Apocalipsa 12:5).

„Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită, ca să lovească neamurile cu ea, pe care le va cârmui cu un toiag de fier. Şi va călca cu picioarele teascul vinului mâniei aprinse a atotputernicului Dumnezeu“ (Apocalipsa 19:15).

Și iată ce este scris pentru noi:

Celui ce va birui şi celui ce va păzi până la sfârşit lucrările Mele, îi voi da stăpânire peste neamuri. Le va cârmui cu un toiag de fier, şi le va zdrobi ca pe nişte vase de lut, cum am primit şi Eu putere de la Tatăl Meu“ (Apocalipsa 2:27).

Și când te gândești că rugăciunea cea mai răspândită pe pământ, pe care unii o repetă cu o neatentă inconștiență, este cea mai sublimă și cea mai supremă cerere a copiilor lui Dumnezeu din toate timpurile:

„Tatăl nostru care ești în ceruri … vine Împărăția Ta“ (Matei 6:10; Luca 11:2).

Singurul lucru care ne-a mai rămas în acest fascinant studiu în capitolul 20 din Apocalipsa este … finalul finalului, nimicirea lui Satana și Marea Judecată de la urmă. Ne vom ocupa de ele în studiul următor.

Apocalipsa 19 – Nunta Mielului

După ce am văzut distrugerea primilor doi dușmani ai lui Dumnezeu, capitolul 19 începe cu o paranteză care ne strămută iar pe tărâmul hiperdimensiunilor din spațiului profetic:

„După aceea am văzut în cer …“ (Apoc. 19:1).

Vedem la prezent ceea ce ne așteaptă, pământește vorbind, în viitor. Între cea de a doua și cea de a treia distrugere de pe pământ suntem invitați în spațiul profetic pentru a asista la proclamarea Nunții Mielului.

Capitolele 19 și 20 din Apocalipsa pot fi intitulate: „Împăratul și Împărăția Lui“. După ce a distrus Babilonul, care este o întruchipare a împărăției celui rău cu oamenii, Isus Christos vine în slavă, puternic să readucă pământul în limitele împărăției lui Dumnezeu. El nu „cucerește“, ci recuperează ce era pierdut.

Nunta Mielului

Înainte de a analiza elementele nunții cerești, se cuvine să facem câteva observații de ansamblu.

Nunta este precedată de trei strigări, fiecare dintre ele începând cu un „Aleluia!“ Prima sărbătorește distrugerea „Babilonului religios“:

„ … am auzit în cer ca un glas puternic de gloată multă, care zicea: „Aleluia! Ale Domnului, Dumnezeului nostru, sunt mântuirea, slava, cinstea şi puterea! Pentru că judecăţile Lui sunt adevărate şi drepte. El a judecat pe curva cea mare, care strica pământul cu curvia ei, şi a răzbunat sângele robilor Săi din mâna ei” (Apocalipsa 19:1-2).

Cel de al doilea glas este despre căderea cetății Babilon:

,,Şi au zis a doua oară: „Aleluia! Fumul ei se ridică în sus în vecii vecilor!” Şi cei douăzeci şi patru de bătrâni şi cele patru făpturi vii s-au aruncat la pământ şi s-au închinat lui Dumnezeu, care şedea pe scaunul de domnie. Şi au zis: „Amin! Aleluia!” Şi din scaunul de domnie a ieşit un glas care zicea: „Lăudaţi pe Dumnezeul nostru, toţi robii Lui, voi care vă temeţi de El, mici şi mari!”(Apocalipsa 19:3-5).

Iar cel de al treilea glas este despre revenirea Mielului pentru Nuntă și pentru Împărăție:

Şi am auzit ca un glas de gloată multă, ca vuietul unor ape multe, ca bubuitul unor tunete puternice, care zicea: „Aleluia! Domnul, Dumnezeul nostru Cel Atotputernic, a început să împărăţească. Să ne bucurăm, să ne veselim şi să-I dăm slavă! Căci a venit nunta Mielului; soţia Lui s-a pregătit şi i s-a dat să se îmbrace cu in subţire, strălucitor şi curat.” (Inul subţire sunt faptele neprihănite ale sfinţilor.) (Apocalipsa 19:6-8).

Reacția celor din cer este pusă în contrast cu bocetul care s-a rostogolit pe pământ la căderea Babilonului cel Mare. Ea scoate în evidență marile diferențe care există între cei din cer și cei de pe pământ.

Este pentru prima dată când întâlnim cuvântul „aleluia“ (alelu – lăudat – ia – Iehova) în Noul Testament! El apare de 24 de ori în Vechiul Testament și de numai 4 ori în Noul Testament.

O a doua observație generală asupra pasajului este că evenimentul nu este numit „Nunta Miresei“, ci „Nunta Mielului!“. De obicei, la nuntă atenția tuturor este atrrasă de mireasă, dar în cazul nostru, toți ochii vor fi îndreptați spre Mire. Mărețul eveniment va fi nu atât împlinirea așteptărilor Miresei, cât împlinirea așteptărilor Fiului lui Dumnezeu căruia Tatăl i-a promis o Mireasă mai înainte de întemeierea lumii:

„În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui“ (Efes. 1:4).

„Nunta Mielului“ este împlinirea nădejdii lui Christos ca OM. Unirea aceasta n-ar fi fost posibilă dacă Christos nu s-ar fi întrupat mai întâi ca om, pentru că am fi avut naturi diferite. Iată care a fost logica nașterii Lui pe pământ și iată de ce ni se spune că și astăzi El poartă în cer chip de om:

Căci este un singur Dumnezeu şi este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Hristos“ (1 Timotei 2:5).

Apostolul Pavel profețește despre această unire de după învierea și înălțarea lui Christos la cer, zicând:

Căci sunt gelos de voi cu o gelozie după voia lui Dumnezeu, pentru că v-am logodit cu un bărbat, ca să vă înfăţişez înaintea lui Hristos ca pe o fecioară curată“ (2 Corinteni 11:2).

Au fost multe logodne în care așteptarea a fost lungă, dar aceasta este fără îndoială cea mai îndelungată dintre toate. Biserica așteaptă de două mii de ani, dar Fiul așteaptă dinainte de întemeierea lumii!

O altă observație necesară este că nu Mireasa și-a pregătit rochia de nuntă, ci ea doar a primit-o în dar:

„ … soţia Lui s-a pregătit şi i s-a dat să se îmbrace cu in subţire, strălucitor şi curat.” (Inul subţire sunt faptele neprihănite ale sfinţilor) (Apoc. 19:8).

Iar aceste fapte neprihănite sunt „faptele bune care au fost pregătite pentru ca noi să umblăm în ele“:

„Căci noi suntem lucrarea Lui şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte ca  umblăm în ele“ (Efeseni 2:10).

Haideți acum să privim mai de aproape care sunt elementele Nunții Mielului.

I. Unde și când va avea loc Nunta Mielului?

Evenimentul va avea loc înaintea tronului Tatălui, după ce Biserica va fi curățită prin „judecata răsplătirilor“ (1 Cor. 3:10-15). Va fi o ceremonie grandioasă la care vor participa toate făpturile cerești. Biserica va fi lauda lui Christos, pentru că El …

S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, după ce a curăţit-o prin botezul cu apă prin Cuvânt, ca să înfăţişeze înaintea Lui această Biserică, slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană“ (Efes. 5:25-27).

 II. Cine este Mirele?

Asupra acestui lucru nu încape nici o îndoială: Mirele este Isus Christos, fiul împăratului din pilda unui împărat care a făcut nuntă fiului său (Mat. 22:1-14). Mirele este Mielul prezentat lumii de Ioan Botezătorul. Ioan s-a prezentat pe sine drept „prietenul mirelui“ care se bucură când îi aude glasul (Ioan 3:28). Domnul Isus s-a prezentat El însuși drept mire atunci când a spus „Se pot jeli nuntașii câtă vreme este mirele cu ei?“ (Mat. 9:15) și a vorbit clar despre Sine în pilda celor zece fecioare (Mat. 25:1-10).

III. Cine este Mireasa?

Există păreri diferite. Unii cred că această „mireasă“ ar fi poporul Israel pentru că este numită în versetul 7 „soția Lui“. Aceasta este poziția pe care a avut-o Israelul în Vechiul Testament:

„ … căci Făcătorul tău este bărbatul tău: Domnul este Numele Lui şi Răscumpărătorul tău este Sfântul lui Israel. El Se numeşte Dumnezeul întregului pământ … “ (Isaia 54:5).

Cei ce îmbrățișează această părere spun că „soție“ ar identifica numele terestru al Israelului, în timp ce „mireasă“ ar fi numele ceresc al poporului lui Dumnezeu. Ei mai spun că așa cum Isaac a trebuit să caute o nevastă „din neamul lui“ și Domnul Isus trebuie să se căsătorească cu cei din poporul Lui, Israel, nu cu cei ce sunt dintre Neamuri. Nu trebuie să uităm însă că dacă Avraam a fost într-adevăr primul evreu, rudele lui au fost toate dintre ne-evrei, adică dintre păgâni. Rebeca, deși rudă de sânge cu Avraam, n-a fost o iudeică.

Nu trebuie să uităm că Scriptura menționează două „mirese“. Una este în Vechiul Testament, iar cealaltă în Noul Testament. Cea din Vechiul Testament este Israelul, mireasa lui Iehova. Cea din Noul Testament este Biserica, Mireasa lui Isus Christos.

Despre Israel este scris „Făcătorul tău este bărbatul tău“ (Isaia 5:-8). Din cauză că s-a dus în curvie după alți dumnezei, Israelul a fost lepădat o vreme, dar Dumnezeu a promis că o va lua înapoi atunci când va fi sfârșit cu curviile ei (Ier. 3:1-18; Ezec. 16:1-63; Osea 2:1-23; 3:1-5). Ea nu va fi luată înapoi ca fecioară, ci ca NEVASTĂ. Nunta pe care o va face Mielul este cu o FECIOARĂ, așa că Nevasta (Israelul) din Vechiul Testament nu poate fi Mireasa (Biserica) din Noul Testament.

Într-o paralelă cu Cântarea Cântărilor, Mireasa provine dintr-un neam inferior ajuns așa din cauza păcatului tatălui lor în grădina Eden, dar prințul a văzut-o, a pețit-o, a răscumpărat-o, s-a dus să-i pregătească un loc, L-a lăsat pe Duhul Sfânt să aibă grijă de ea și o va chema la El, în văzduh, cu un mare alai de nuntă:

Căci Însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul“ (1 Tesal. 4:16-17).

Unii cred că Mireasa va fi alcătuită din toți neprihăniții de la Adam până la ultimul convertit dinainte de Răpire, dar nu cred că va fi așa. „Biserica lui Christos“ n-a existat înainte de Rusalii, așa că numai cei ce au trăit în perioada de la Rusalii până la Răpire vor putea face parte din Mireasă.

IV. Ce este ospățul nunții Mielului?

„Apoi mi-a zis: „Scrie: ,,Ferice de cei chemaţi la ospăţul nunţii Mielului!“ Apoi mi-a zis: ,,Acestea sunt adevăratele cuvinte ale lui Dumnezeu!” (Apoc. 19:9).

După ceremonia nunții va urma masa! Este o mare cinste să fi invitat la o asemenea festivitate. Nu degeaba i-a zis îngerul lui Ioan: „Scrie!“ avem de-a face cu o veritabilă invitație la ospăț! Toți sfinții veacurilor care n-au făcut parte din Biserica slăvită a lui Christos vor sta la masă.

„Adevărat vă spun că nici în Israel n-am găsit o credinţă aşa de mare. Dar vă spun că vor veni mulţi de la Răsărit şi de la Apus şi vor sta la masă cu Avraam, Isaac şi Iacov în Împărăţia cerurilor. Iar fiii Împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul de afară, unde vor fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor” (Mat. 8:10-12).

V. Ce se va întâmpla după ospățul Nunții Mielului ?

Primul lucru care se va întâmpla va fi marea taină a Bisericii, unirea ei cu Christos:

„De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mamă-sa şi se va lipi de nevastă-sa, şi cei doi vor fi un singur trup“. Taina aceasta este mare (vorbesc despre Hristos şi despre Biserică). (Efeseni 5:31-32).

Din acel moment înainte, Biserica va fi oriunde va fi Christos și oriunde va fi Christos va fi și Biserica. Împreună cu El va fi în mileniul domniei terestre și împreună cu El va fi în Noul Ierusalim. Biserica este o ceată distinctă în rândul cetelor mântuiților lui Dumnezeu. Destinul ei depășește destinele tuturor celorlalte. Nu există suficente cuvinte ca să pot descrie această cinste. Biserica este cu mult mai mult decât poporul Israel. Biserica este net superioară sfinților mântuiți din Necazul cel Mare. Biserica … ei bine, Biserica va fi … va fi Christos. Atunci se va împlini deplin rugăciunea de mijlocire făcută de Fiul lui Dumnezeu în Ioan 17:

Tată, vreau ca, acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă pe care Mi-ai dat-o Tu, fiindcă Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii.
Neprihănitule Tată, lumea nu Te-a cunoscut, dar Eu Te-am cunoscut şi aceştia au cunoscut că Tu M-ai trimis. Eu le-am făcut cunoscut Numele Tău, şi li-L voi mai face cunoscut, pentru ca dragostea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei şi Eu să fiu în ei” (Ioan 17:24-26).

Se pare că această revelație i-a tăiat respirația lui Ioan și acesta a căzut la picioarele îngerului care-i vorbea. Copleșit de recunoștință, el vrea să mulțumească și nu știe cui:

Şi m-am aruncat la picioarele lui ca să mă închin lui, dar el mi-a zis: „Fereşte-te să faci una ca aceasta! Eu sunt un împreună-slujitor cu tine şi cu fraţii tăi care păstrează mărturia lui Isus. Lui Dumnezeu închină-te!” (Căci mărturia lui Isus este duhul prorociei.)  (Apoc. 19:10).

S-ar putea ca anumite lucruri scrise de Ioan sau comentate de mine aici să nu corespundă cu ordinea evenimentelor din diferitele scheme profetice. Vă rog, țineți minte că avem de-a face cu înălțarea la planul superior al revelației profetice. Nu căutați cadențe cronologice acolo unde totul se vede deplin și deslușit „dintr-o dată“. Avem de-a face cu revelații tematice care se clădesc succesiv unele peste altele, se suprapun și se întrepătrund. Peste revelația Nunții Mielului se va suprapune acum revelația revenirii lui Christos în glorie. Asistăm uimiți la următoarele trei distrugeri ale dușmanilor lui Christos: Fiara, Profetul Mincinos și Neamurile Antichristice.

Marele război de la Armaghedon

De data aceasta, Ioan este plasat la intersecția dintre pământ și cer. În această vedenie, apostolul îl vede pe Domnul Isus venind. Identitatea Lui este dincolo de orice îndoială: este Domnul Domnilor și Cuvântul întrupat în istorie:

Apoi am văzut cerul deschis şi iată că s-a arătat un cal alb! Cel ce sta pe el se cheamă „Cel credincios” şi „Cel adevărat” şi El judecă şi Se luptă cu dreptate. Ochii Lui erau ca para focului; capul îl avea încununat cu multe cununi împărăteşti şi purta un nume scris pe care nimeni nu-l ştie, decât numai El singur. Era îmbrăcat cu o haină muiată în sânge. Numele Lui este: „Cuvântul lui Dumnezeu”. … Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită, ca să lovească neamurile cu ea, pe care le va cârmui cu un toiag de fier. Şi va călca cu picioarele teascul vinului mâniei aprinse a atotputernicului Dumnezeu. Pe haină şi pe coapsă avea scris numele acesta: „Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor”. (Apocalipsa 19:11-13; 15-16).

Domnul nu revine singur, ci în compania unei oștiri a cerului:

Oştile din cer Îl urmau călare pe cai albi, îmbrăcate cu in subţire, alb şi curat“ (Apoc. 19:14). 

Revelation-19.11-21

Este clar că această a doua venire nu este tot una cu Răpirea Bisericii, cum confundă unii. Cele două evenimente sunt diferite și diferențiate în timp și în menire.

Pentru cei ce doresc o privire panoramică asupra deosebirilor dintre Răpire și cea de  adoua venire a Domnului, iată un tabel cu astfel de date:

RĂPIRE

A DOUA VENIRE

Christos vine DUPĂ‚ ai Săi
1Tes. 4:13-18

Christos vine CU ai Săi
Apoc. 19:14

Credincioșii sunt duși în casa Tatălui
Ioan 14:3

Credincioșii vin pe pământ
Mat. 24:30

Văzut doar de credincioși
1 Cor. 15:52

Orice ochi Îl va vedea
Apoc. 1:7: 19:11-6, Mat. 24:30

Nici o referire la Satan

Satan va fi legat
Apoc. 20:1-3

Pământul nu este judecat

Pământul este judecat
Apoc. 20:4-5

Este o „taină“
1 Cor. 15:51

Vestită în Vechiul Testament
Dan. 12:1-3; Zah. 12:10; 14:4

Cristos revire așa cum a fost vestit în planul mesianic descris în Biblie. El împlinește astfel una din cee mai vechi profeții din Biblie, cea făcută de Enoh, omul care a umblat cu Dumnezeu:

Şi pentru ei a prorocit Enoh, al şaptelea patriarh de la Adam, când a zis: „Iată că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi, ca să facă o judecată împotriva tuturor şi să încredinţeze pe toţi cei nelegiuiţi de toate faptele nelegiuite, pe care le-au făcut în chip nelegiuit, şi de toate cuvintele de ocară pe care le-au rostit împotriva Lui aceşti păcătoşi nelegiuiţi” (Iuda 14-15).

Revenirea Domnului Isus va avea loc în toiul marii înfruntări de la Armaghedon, când toți împărații pământului vor veni să se înfrunte în Israel. Intervenția Lui în acest conflict va pune capăt măcelului total dezlănțuit de o umanitate sinucigașă.  Comentând acel ceas, Domnul Isus a spus:

Pentru că atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi. Şi dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa; dar, din pricina celor aleşi, zilele acelea vor fi scurtate“ (Mat. 24:21-22).

Expresia „din gura lui ieșea o sabie ascuțită“ este o metaforă pentru felul în care vor fi nimiciți dușmanii Lui. Nu va fi o înfruntare armată, ci doar o „rostire“ a „Cuvântului lui Dumnezeu“. Oștirile cerești nu vor lupta nici ele, ci doar vor privi nimicirea celor răi. Suntem familiari cu această imagine din profețiile făcute de apostolul Pavel:

Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze; trebuie numai ca cel ce o opreşte acum să fie luat din drumul ei. Şi atunci se va arăta acel Nelegiuit, pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale“ (2 Tesal. 2:7-8).

Probabil că apostolul Pavel a fost la rândul lui familiar cu o altă profeție, aceea făcută de Isaia:

„ … va lovi pământul cu toiagul cuvântului Lui şi cu suflarea buzelor Lui va omorî pe cel rău. Neprihănirea va fi brâul coapselor Sale şi credincioşia, brâul mijlocului Său“ (Isaia 11:4-5).

Aceste versete apar în Isaia în contextul capitolului 11 care vestește lucrea lui Dumnezeu prin „odrasla“ mesianică cu care Dumnezeu va instaura pe pământ împărăția lui de o mie de ani (despre asta vom vorbi în capitolul următor).

Cu singuranță, apostolul Ioan cunoștea foarte bine conținutul psalmului2:

Daţi cinste Fiului, ca să nu Se mânie
şi să nu pieriţi pe calea voastră,
căci mânia Lui este gata să se aprindă!“ (Psalm 2:12).

De ce va avea Domnul isus haina muiată în sânge? Răspunsul îl găsim tot în cartea profetului Isaia:

Cine este acesta care vine din Edom, din Boţra, în haine roşii, în haine strălucitoare, şi calcă mândru, în plinătatea puterii Lui?”

– „Eu sunt Cel care am făgăduit mântuirea, şi am putere să izbăvesc!”

„Dar pentru ce Îţi sunt hainele roşii şi veşmintele Tale ca veşmintele celui ce calcă în teasc?”

„Eu singur am călcat în teasc şi niciun om dintre popoare nu era cu Mine; i-am călcat astfel în mânia Mea şi i-am zdrobit în urgia Mea; aşa că sângele lor a ţâşnit pe veşmintele Mele şi Mi-am mânjit toate hainele Mele cu el. Căci în inima Mea era o zi de răzbunare şi venise anul celor răscumpăraţi ai Mei. Mă uitam împrejur, şi nu era nimeni să M-ajute şi Mă îngrozeam, dar nu era cine să Mă sprijine; atunci braţul Meu Mi-a fost într-ajutor şi urgia mea M-a sprijinit! Am călcat astfel în picioare popoare în mânia Mea, le-am îmbătat în urgia Mea şi le-am vărsat sângele pe pământ” (Isaia 63:1-6).

Ioan ne-a vestit deja despre teascul mâniei lui Dumnezeu în Apocalipsa 14; 14-20. Este important că Ioan nu revine la descrierile de acolo, pentru că el are de data aceasta un alt scop: nimicirea dușmanilor numărul trei, Fiara și Profetul mincinos, și numărul patru,  Neamurile care l-au urmat pe antichrist.

Judecata acestora începe printr-un anunț teribil:

Apoi am văzut un înger, care stătea în picioare în soare. El a strigat cu glas tare şi a zis tuturor păsărilor, care zburau prin mijlocul cerului: „Veniţi, adunaţi-vă la ospăţul cel mare al lui Dumnezeu, ca să mâncaţi carnea împăraţilor, carnea căpitanilor, carnea celor viteji, carnea cailor şi a călăreţilor şi carnea a tot felul de oameni, slobozi şi robi, mici şi mari!” Şi am văzut fiara şi pe împăraţii pământului şi oştile lor, adunate ca să facă război cu Cel ce şedea călare pe cal şi cu oastea Lui“ (Apoc. 19:17-19).

Urmează apoi nimicirea Fiarei și a Profetului mincinos. Remarcați că ei nu sunt aruncați în locuința morților, ci direct în iazul cu foc și pucioasă. Pentru aceștia nu va fi o judecată, ci vor fi trimiși direct la pierzarea veșnică:

„Şi fiara a fost prinsă. Şi, împreună cu ea, a fost prins prorocul mincinos, care făcuse înaintea ei semnele cu care amăgise pe cei ce primiseră semnul fiarei şi se închinaseră icoanei ei. Amândoi aceştia au fost aruncaţi de vii în iazul de foc, care arde cu pucioasă“ (Apoc. 19:19-20).

apoc19_20

Amânuntele de mai sus ne arată clar că cei doi sunt Persoane, nu sisteme politice. Ei vor merge „de vii“ în iazul cel veșnic. Așa cum Enoh și Ilie au fost mutați în cer fără să moară, tot așa acești doi dușmani ai lui Dumnezeu vor fi aruncați fără să moară în pierzarea veșnică. Îi vom vedea vii acolo și la finalul împărăției de o mie de ani (Apoc. 20:10).

Este surprinzător ce puține amănunte ni se dau aici despre marea confruntare de la Armaghedon. Motivul este că s-a vorbit despre ea destul în alte părți ale Scripturii.

Cu revenirea Domnului Isus se împlinește profeția străbună făcută odată cu ispitirea femeii și căderea primilor oameni:

OXYGEN Volume 09

„Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi călcâiul“ (Geneza 3:15).

Cu revenirea Domnului Isus se încheie un ciclu al istoriei profețit încă din Geneza 49:

„Toiagul de domnie nu se va depărta din Iuda,
Nici toiagul de cârmuire dintre picioarele lui,
Până va veni Şilo. Şi de El vor asculta popoarele“ (Geneza 49:10).

Cu revenirea Domnului Isus se împlinește profeța din 2 Samuel 7:13 care ne vorbeșe despre Fiul lui David care îi va zidi Numelui lui Dumnezeu o casă și un scaun de domnie care va dăinui veșnic.

Cu revenirea Domnului Isus se împlinesc profețiile din Ezechiel 37 și 38 care vorbesc despre adunarea lui Gog și Magog în valea lui Meghido. Dacă vreți amănuntele grozave ale măcelului de la Armaghedon, citiți Ezechiel 39 și țineți cont că evenimentul se desfășoară cronologic în perioada celui de al șaptelea potir al mâniei despre care am studiat în Apocalipsa 16:

Acestea sunt duhuri de draci, care fac semne nemaipomenite şi care se duc la împăraţii pământului întreg, ca să-i strângă pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului Celui Atotputernic. … Duhurile cele rele i-au strâns în locul care pe evreieşte se cheamă Armaghedon“ (Apocalipsa 16:14-16).

Cu revenirea Domnului Isus la acest ultim conflict se împlinește profeția din Zaharia care vorbește despre  Ierusalim ca de nodul problemelor imposibil de rezolvat ale omenirii:

„În ziua aceea, voi face din Ierusalim o piatră grea pentru toate popoarele. Toţi cei ce o vor ridica vor fi vătămaţi şi toate neamurile pământului se vor strânge împotriva lui“ (Zaharia 12:3).

Am văzut cum au fost nimiciți fiara și profetul mincinos la revenirea Domnului Isus.

Al patrulea dușman învins cu această ocazie vor fi Neamurile care l-au urmat pe Antichrist. Ei nu vor fi aruncați deocamdată în iazul cu foc, ci se vor coborî în locuința morților:

revelation 19-20

Apoi am văzut un înger, care stătea în picioare în soare. El a strigat cu glas tare şi a zis tuturor păsărilor, care zburau prin mijlocul cerului: „Veniţi, adunaţi-vă la ospăţul cel mare al lui Dumnezeu, ca să mâncaţi carnea împăraţilor, carnea căpitanilor, carnea celor viteji, carnea cailor şi a călăreţilor şi carnea a tot felul de oameni, slobozi şi robi, mici şi mari!” (Apoc. 19:17-18).

„Iar ceilalţi au fost ucişi cu sabia, care ieşea din gura Celui ce şedea călare pe cal. Şi toate păsările s-au săturat din carnea lor“ (Apoc. 19:21).

Războiul de la Armaghedon prilejuiește desfințarea barierei temporară dintre cer și pământ. Cerul se deschide și din el coboară biruitor Fiul lui Dumnezeu împreună cu suita Sa regală. Prin aceasta, pământul nu va mai fi niciodată ce a fost mai înainte. Vom vedea încapitolul următor ce urmări extraordinare va avea aceasta pentru pământ, care nu va mai fi împărăția lui Satan, ci va intra în Împărățiea odihnei de o mie de ani. Ard de nerăbdare să ajungem împreună acolo.

 

Apocalipsa 5 – Mielului junghiat

Apocalipsa este răspunsul pe care ni-l dă Dumnezeu la ceea ce-i cerem noi în rugăciunea Tatăl nostru:

„Tatăl nostru care ești în ceruri
Sfințească-se Numele Tău!
Vie împărăția Ta;
Facă-se voia Ta,
precum în cer și pe pământ!“ (Mat. 6:9-20).

Cartea se încheie cu instaurarea Împărăției și intrarea ei în starea eternă. Capitolul 5 ne arată momentul în care este declanșat acest proces în slava cerească. Este momentul în care se vorbește despre necesitatea răscumpărării pământului și Domnul Isus este singura persoană din univers vrednică și calificată pentru acest lucru:

Apoi am văzut în mâna dreaptă a Celui ce şedea pe scaunul de domnie o carte, scrisă pe dinăuntru şi pe dinafară, pecetluită cu şapte peceţi. Şi am văzut un înger puternic, care striga cu glas tare: „Cine este vrednic să deschidă cartea şi să-i rupă peceţile?” Şi nu se găsea nimeni nici în cer, nici pe pământ, nici sub pământ, care să poată deschide cartea, nici să se uite în ea. Şi am plâns mult, pentru că nimeni nu fusese găsit vrednic să deschidă cartea şi să se uite în ea. Şi unul din bătrâni mi-a zis: „Nu plânge: Iată că Leul din seminţia lui Iuda, Rădăcina lui David, a biruit ca să deschidă cartea şi cele şapte peceţi ale ei. Şi la mijloc, între scaunul de domnie şi cele patru făpturi vii şi între bătrâni, am văzut stând în picioare un Miel. Părea înjunghiat şi avea şapte coarne şi şapte ochi, care sunt cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu, trimise în tot pământul. El a venit şi a luat cartea din mâna dreaptă a Celui ce şedea pe scaunul de domnie. Când a luat cartea, cele patru făpturi vii şi cei douăzeci şi patru de bătrâni s-au aruncat la pământ înaintea Mielului, având fiecare câte o alăută şi potire de aur, pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinţilor. Şi cântau o cântare nouă şi ziceau:

Vrednic eşti Tu să iei cartea şi să-i rupi peceţile, căci ai fost înjunghiat şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice norod şi de orice neam. Ai făcut din ei o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru şi ei vor împărăţi pe pământ!” (Apoc. 5:1-10).

Impasul ceresc

Există crize pe pământ, dar există crize și în cer? Apostolul Ioan a asistat la una și l-a podidid plânsul:

Şi am plâns mult, pentru că nimeni nu fusese găsit vrednic să deschidă cartea şi să se uite în ea“ (Apoc. 5:4).

În lacrimile lui Ioan erau lacrimile tuturor celor ce au sperat, de la Adam și Eva până la contemporanii lui Ioan, ca Dumnezeu să facă ceva pentru a reașeza pe pământ împărăția Lui glorioasă. Acesta a fost mesajul apostolic. Ei L-au crezut pe cuvânt pe Isus Christos când le-a spus că se va întoarce la ei. Ioan se afla exilat în insula Patmos și speranțele creștinilor din generația aceea chinuită sub prigoană îl apăsau amarnic.

În cer erau de față arhanghelul Mihail, dar el a tăcut neputincios. Tot acolo erau ceilalți arhangheli și cele patru făpturi vii, dar nimeni n-a fost găsit în stare să ia cartea din mâna lui Dumnezeu și să-i rupă pecețile …

seals

De ce nu putea nimeni face această răscumpărare? Care erau reglementările ei imposibil de împlinit?

Ca să pătrundem înțelesul scenei din cer trebuie să recitim una din cărțile Vechiului Testament și să învățăm ce însemna procesul de răscumpărare în Israel. Scena din cer se conformează acestui proces bine definit și riguros stabilit. Trebuie să recitim cartea Rut.

Primul și cel mai important motiv pentru care trebuie să o recitim este finalul ei, care ne vorbește despre bucuria împărtășită de toți cei de atunci la nașterea unui copil care a fost, istoric vorbind, strămoșul împăratului David, iar pentru noi strămoșul Fiului lui David, Isus Christos.

Cartea Rut a fost pusă deoparte din seria de întâmplări descrisă în cronica Judecătorilor tocmai pentru motivul acesta providențial: să ilustreze și să anunțe răscumpărarea printr-o linie mesianică care și-a împlinit menirea în Isus Christos:

„Boaz a luat pe Rut, care i-a fost nevastă, şi el a intrat la ea. Domnul a făcut-o să zămislească şi ea a născut un fiu. Femeile au zis lui Naomi:

„Binecuvântat să fie Domnul, care nu te-a lăsat lipsită azi de un bărbat cu drept de răscumpărare şi al cărui nume va fi lăudat în Israel! Copilul acesta îţi va înviora sufletul şi va fi sprijinul bătrâneţilor tale, căci l-a născut noră-ta, care te iubeşte şi care face pentru tine mai mult decât şapte fii.” 

Naomi a luat copilul, l-a ţinut în braţe şi a văzut de el. Vecinele i-au pus nume, zicând: „Un fiu s-a născut lui Naomi!” Şi l-au numit Obed. Acesta a fost tatăl lui Isai, tatăl lui David.

Iată sămânţa lui Pereţ.

Pereţ a fost tatăl lui Heţron;
Heţron a fost tatăl lui Ram; Ram a fost tatăl lui Aminadab;
Aminadab a fost tatăl lui Nahşon; Nahşon a fost tatăl lui Salmon;
Salmon a fost tatăl lui Boaz; Boaz a fost tatăl lui Obed;
Obed a fost tatăl lui Isai şi Isai a fost tatăl lui David.

Naomi, unul din personajele din cartea Rut, este o rămășiță a unei familii de evrei care au încercat să scape de pedeapsa trimisă de Dumnezeu printr-o secetă în Israel, dar care au murit în Moab, departe de casă. Naomi s-a decis să se întoarcă în perimetrul ascultării de providența divină, țara lui Israel și, ca răsplată pentru pocăința ei a fost răsplătită din plin. Împreună cu ea a venit și una din nurorile ei, moabita Rut. printr-o serie de „coincidențe“ rânduite de Dumnezeu, această Rut capătă trecere înaintea unei rude bogate, Boaz, căruia îi cere să inițieze procesul de răscumpărare și de ridicare a unui urmaș pentru Naomi.

Din spusele lui Boaz înțelegem că pentru răscumpărarea unui ogor trebuiau împlinite câteva condiții: (1) răscumpărătorul (Goel) să fie rudă de aproape, (2) răscumpărătorul să vrea să facă lucrul acest lucru și (3) răsumpărătorul să vrea să facă lucrul acesta. În cazul lui Naomi, înaintea lui Boaz a existat o rudă mai apropiată de ea decât Boaz, dar acesta n-a vrut să o răscumpere. Pedeapsa poetică aplicată de Dumnezeu este cu numele lui n-a fost înscris în carte, ci va rămâne pentru totdeauna un „cutare“:

Boaz s-a suit la poarta cetăţii şi s-a oprit acolo. Şi iată că cel ce avea drept de răscumpărare, şi despre care vorbise Boaz, trecea. Boaz i-a zis: „Hei, cutare, apropie-te, stai aici.” Şi el s-a apropiat şi s-a oprit.
Boaz a luat atunci zece oameni dintre bătrânii cetăţii şi a zis: „Şedeţi aici.” Şi ei au şezut jos. Apoi a zis celui ce avea drept de răscumpărare: „Naomi, întorcându-se din ţara Moabului, a vândut bucata de pământ care era a fratelui nostru Elimelec. Am crezut de datoria mea să te înştiinţez despre aceasta şi să-ţi spun: ‘Cumpăr-o în faţa locuitorilor şi în faţa bătrânilor poporului meu. Dacă vrei s-o răscumperi, răscumpăr-o, dar dacă nu vrei, spune-mi, ca să ştiu. Căci nu este nimeni înaintea ta care să aibă dreptul de răscumpărare, şi după tine eu am dreptul acesta.’ ”
Şi el a răspuns: „O voi răscumpăra”. 
Boaz a zis: „În ziua în care vei cumpăra ţarina din mâna Naomei, o vei cumpăra în acelaşi timp şi de la Rut, Moabita, nevasta celui mort, ca să ridici numele mortului în moştenirea lui.”
Şi cel ce avea drept de răscumpărare a răspuns: „Nu pot s-o răscumpăr pe socoteala mea, de frică să nu-mi stric moştenirea mea; ia tu dreptul de răscumpărare, căci eu nu pot s-o răscumpăr.”
Odinioară în Israel, pentru întărirea unei răscumpărări sau a unui schimb, omul îşi scotea încălţămintea şi o dădea celuilalt: aceasta slujea ca mărturie în Israel.
Cel ce avea drept de răscumpărare a zis dar lui Boaz: „Cumpăr-o pe socoteala ta!” Şi şi-a scos încălţămintea. Atunci, Boaz a zis bătrânilor şi întregului popor: „Voi sunteţi martori azi că am cumpărat din mâna lui Naomi tot ce era al lui Elimelec, al lui Chilion şi al lui Mahlon, şi că mi-am cumpărat, de asemenea, de nevastă pe Rut, Moabita, nevasta lui Mahlon, ca să ridic numele mortului în moştenirea lui şi pentru ca numele mortului să nu fie şters dintre fraţii lui şi din poarta locului lui. Voi sunteţi martori azi despre aceasta!”
Tot poporul care era la poartă şi bătrânii au zis: „Suntem martori! (Rut 3:12; 4:1-11).

Fără să știe la vremea aceea, Samuel ne-a dat în carte schema mântuirii săvârşite de Dumnezeu „la plinirea vremurilor“ (Efes. 1:10). Este „răscumpărarea“ adusă de către Fiul Său, Domnul Isus Cristos. În descrierile din textul cărţii, Boaz este figura profetică pentru acel „Goel“ după care suspina patriarhul Iov, ruda cu drept de răscumpărare.

Dar ştiu că Răscumpărătorul meu este viu
şi că Se va ridica la urmă pe pământ“ (Iov 19:25).

Prin răscumpărarea lui Naomi şi a moabitei Rut, Boaz este un tip care îl prevestește pe Domnul Isus Cristos. Lucrarea Lui de răscumpărare este descrisă într-un mod strălucit în capitolul cinci din Apocalipsa.

Soluția divină

Scena descrisă de apostolul Ioan în capitolul cinci din Apocalipsa subliniază câteva lucruri care se suprapun peste tiparul din cartea Rut. Mai întâi, vedem o carte pecetluită cu șapte peceți. Este documentul care arată că pământul se află în proprietatea temporară a cuiva și trebuie răscumpărat.

Asta ne aduce aminte că, neînțeles de cei din jur, pe drumul către răstignire Fiul lui Dumnezeu a rostit aceste cuvinte:

Acum are loc judecata lumii acesteia, acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară“ (Ioan 12:31).

El știa că declanșează ceva ce va fi finalizat într-o vreme viitoare. În zilele acelea, Fiul lui Dumnezeu le-a spus ucenicilor:

Nu voi mai vorbi mult cu voi, căci vine stăpânitorul lumii acesteia. El n-are nimic în Mine, dar vine pentru ca să cunoască lumea că Eu iubesc pe Tatăl şi că fac aşa cum Mi-a poruncit Tatăl. Sculaţi-vă, haidem să plecăm de aici!” (Ioan 14:30-31)

Iar în capitolul 16 al aceleiași evanghelii citim o altă exprimare care anticipează Crucea:

 … în ce priveşte judecata, fiindcă stăpânitorul lumii acesteia este judecat.“ (Ioan 16:11).

Înainte de a-Și supune toate Neamurile, Fiul lui Dumnezeu a trebuit să-l înfrângă pe Satan, domnul lumii acesteia, stăpânitorul oamenilor înrobiți, așa cum scrie în epistola către Evrei:

„Astfel dar, deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El Însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele, pentru ca, prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe Diavolul, şi să izbăvească pe toţi aceia care, prin frica morţii, erau supuşi robiei toată viaţa lor. Căci, negreşit, nu în ajutorul îngerilor vine El, ci în ajutorul seminţei lui Avraam. Prin urmare, a trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile, ca să poată fi, în ceea ce priveşte legăturile cu Dumnezeu, un mare preot milos şi vrednic de încredere, ca să facă ispăşire pentru păcatele norodului“ (Evrei 2:14-17).

În moartea de la Cruce, Fiul lui Dumnezeu a zdrobit capul șarpelui din Eden (Gen. 3:15) și i-a frânt dreptul la domnie asupra oamenilor, căpătând acolo dreptul de răscumpărare asupra lumii:

Apoi am văzut în mâna dreaptă a Celui ce şedea pe scaunul de domnie o carte, scrisă pe dinăuntru şi pe dinafară, pecetluită cu şapte peceţi“ (Apoc. 4:1).

Este aceeași imagine descrisă și în cartea profetului Ezechiel:

M-am uitat şi iată că o mână era întinsă spre mine şi ţinea o carte în chip de sul. A desfăşurat-o înaintea mea şi era scrisă şi pe dinăuntru, şi pe dinafară; în ea erau scrise bocete, plângeri şi gemete“ (Ezec. 2:9).

Scris „pe dinăuntru și pe dinafară“  înseamnă că tot ce trebuia scris s-a scris și nu mai putea fi adăugat nimic. Cartea reprezintă „dreptul de proprietate“ la tot ceea ce i-a promis Tatăl Fiului Său pentru sacrificiul de la cruce:

Cere-Mi, şi-Ţi voi da neamurile de moştenire
şi marginile pământului în stăpânire!
Tu le vei zdrobi cu un toiag de fier
şi le vei sfărâma ca pe vasul unui olar’.” (Psalm 2:8-9).

Isus Christos este „moștenitorul tuturor lucrurilor“ (Evrei 1:2). Preaiubitul răscumpărător care a binevoit să plătească răscumpărarea noastră (vezi Lev. 25:23–46; toată cartea Rut și Ieremia 32:6–15).

Dar de ce „nu se găsea nimeni nici în cer, nici pe pământ, nici sub pământ, care să poată deschide cartea, nici să se uite în ea. Şi am plâns mult, pentru că nimeni nu fusese găsit vrednic să deschidă cartea şi să se uite în ea“ ? De ce nu s-a găsit nimeni?

Pentru că nu era nimeni care să fie înrudit cu noi de aproape, în stare să plătească cu moartea vina păcatelor noastre și să poată trăi după aceea ca să ne răscumpere. Numai un „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat“ a putut face acest lucru!

Tatăl Mă iubeşte, pentru că Îmi dau viaţa ca iarăşi s-o iau. Nimeni nu Mi-o ia cu sila, ci o dau Eu de la Mine. Am putere s-o dau şi am putere s-o iau iarăşi; aceasta este porunca pe care am primit-o de la Tatăl Meu” (Ioan 10:17-18).

Desfășurarea de planuri suprapuse din scena cerească este fascinant redată de Ioan:

apoc5_5_14

Şi unul din bătrâni mi-a zis: „Nu plânge: Iată că Leul din seminţia lui Iuda, Rădăcina lui David, a biruit ca să deschidă cartea şi cele şapte peceţi ale ei. Şi la mijloc, între scaunul de domnie şi cele patru făpturi vii şi între bătrâni, am văzut stând în picioare un Miel. Părea înjunghiat şi avea şapte coarne şi şapte ochi, care sunt cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu, trimise în tot pământul. El a venit şi a luat cartea din mâna dreaptă a Celui ce şedea pe scaunul de domnie (Apoc. 5:5-7).

Anunțat ca un leu în profețiile Vechiului Testament (Gen. 49:8-10), răscumpărătorul a venit mai întâi ca un Miel junghiat. El are șapte coarne, simbol al atotputerniciei, șapte ochi, simbol al atotștiinței și era plin de Duhul în tot ce făcea. El stătea acum în picioare, deși fusese junghiat. Era totuși un Leu și restul cărții Apocalipsa ne va arăta ce face „Suveranul“ când își dezlănțuie puterea asupra dușmanilor Săi.

El a venit şi a luat cartea din mâna dreaptă a Celui ce şedea pe scaunul de domnie“ (Apoc. 5:7)

Dacă s-ar face o reprezentare grafică a acțiunii din Apocalipsa, acesta ar fi unul din punctele de maxim al acțiunii, punctul în care a început totul, momentul solemn în care s-a făcut tranziția de autoritate de la Dumnezeu Tatăl la Dumnezeu Fiul:

Tatăl nici nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului, pentru ca toţi să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl“ (Ioan 5:22).

Pricina de laudă

Cea mai glorioasă încheiere a acestui comentariu la capitolul 5 din Apocalipsa este să spunem că Fiul lui Dumnezeu își va ține promisiunea făcută celor ce-L urmează și-i va lua alături de El să domnească pe pământ. Din punctul Lui de vedere și din perspectiva făpturilor cerești, creștinii sunt deja așezați în locurile cerești „în Christos“ și vor domni împreună cu El în Împărăția viitoare:

Vrednic eşti Tu să iei cartea şi să-i rupi peceţile, căci ai fost înjunghiat şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice norod şi de orice neam. Ai făcut din ei o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru şi ei vor împărăţi pe pământ!“ (Apoc. 5:5:9-10).

Este o reluare a temei proclamată deja în primul capitol al cărții:

Ale Lui, care ne iubeşte, care ne-a spălat de păcatele noastre cu sângele Său şi a făcut din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său: ale Lui să fie slava şi puterea în vecii vecilor! Amin. Iată că El vine pe nori. Şi orice ochi Îl va vedea; şi cei ce L-au străpuns. Şi toate seminţiile pământului se vor boci din pricina Lui! Da, Amin“ (Apoc. 1:5-7).

Domnia noastră pe pământ împreună cu Christos este un imperativ al planului lui Dumnezeu cu lumea:

El, dimpotrivă, după ce a adus o singură jertfă pentru păcate, S-a aşezat pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu şi aşteaptă de acum ca vrăjmaşii Lui să-I fie făcuţi aşternut al picioarelor Lui„ (Evrei 10:12-13).

În urmă, va veni sfârşitul, când El va da Împărăţia în mâinile lui Dumnezeu Tatăl, după ce va fi nimicit orice domnie, orice stăpânire şi orice putere. Căci trebuie ca El să împărăţească până va pune pe toţi vrăjmaşii sub picioarele Sale. Vrăjmaşul cel din urmă care va fi nimicit va fi moartea. Dumnezeu, în adevăr, „a pus totul sub picioarele Lui”. Dar când zice că totul I-a fost supus, se înţelege că afară de Cel ce I-a supus totul. Şi când toate lucrurile Îi vor fi supuse, atunci chiar şi Fiul Se va supune Celui ce I-a supus toate lucrurile, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi“ (1 Cor. 15:24-28).

Profețiile ocupă a cincea parte din textul Scripturii. Din această a cincea parte, o treime vorbesc despre cea de a doua venire a Domnului Isus. Există 650 de profeții cu caracter general din care cam jumătate Îl privesc pe Isus Christos, iar din cele aproximativ 330 de profeții mesianice, 225 sunt despre cea de a doua venire. Din cei 46 de profeți din Vechiul Testament, mai puțini de 10 vorbesc despre prima lui venire, dar 36 vorbesc despre cea de a doua venire. Pentru cei ce vor să le numere, în Scriptură există mai mult de 1.500 de pasaje care vorbesc despre a doua venire a lui Christos; cam unul din douăzeci și cinci de versete. Ca proporție, pentru fiecare verset care vorbește despre prima venire a lui Mesia există opt care vorbesc de cea de a doua Lui venire. Pentru fiecare dată când este menționată lucrarea de ispășire săvârșită de Christos există cel puțin care vorbesc despre revenirea Sa glorioasă. În Noul Testament ni se spune de peste 50 de ori că Isus Christos va reveni. Totuși, foarte mulți teologi și predicatori nu sunt preocupați cu acest lucru!

(înapoi la Cuprins)

Apocalipsa 1 – Christos încununat în slavă

I. Christos – încununat în slavă
a. Fiul Omului între cele şapte sfeşnice, 1:10-20
b. Scrisorile către cele şapte Biserici, 2:1-3:22
c. Tronul slavei şi închinarea din cer, 4:1-5:14

Apocalipsa – capitolul 1.

I. Poate o carte să ne dea fericirea?

Ce carte! Ce autor! Ce mesaj!
Cartea aceasta este cea mai importantă lectură pe care o poate face un creștin! Mai mult decât orice ziar, mai mult decât orice buletin de știri de la televiziune, mai mult decât orice masă rotundă la care discută specialiștii în sociologie și educație, cartea Apocalipsei este singura în stare să-ți dea o bucurie constantă, consolidată și certă despre ceea ce trebuie să fii și să ști.

Teologii îți vor spune și ei să nu citești Apocalipsa că s-ar putea să te rătăcești … Interesant este că Dumnezeu ne spune de exact șapte ori în cuprinsul textului că celor ce citesc și se conformează poruncilor din această carte le este rezervată o ,,fericire specială“ (Apoc. 1:3; 14:13; 16:15; 19:9; 20:6; 22:7, 14). De cine să asculți? De diavol, de ,,teologi“ sau de Dumnezeu?

Apocalipsa este singura carte din Biblie care are îndrăzneala să spună: „Citește-mă și vei afla fericirea“:

,,Ferice de cine citeşte şi de cei ce ascultă cuvintele acestei prorocii şi păzesc lucrurile scrise în ea! Căci vremea este aproape!“ (Apoc. 1:3)

Observați ce verb lipsește din versetul de mai sus? Ni se cere să citim sau să ascultăm cuvintele profeției, dar nu ni se pretinde neapărat să și înțeleg tot ceea ce vom citi. Apocalipsa este o ascensiune în sferele înalte ale lumii lui Dumnezeu și vom întâmpina dificultăți când vom încerca să pricepem tot ce este și se întâmplă acolo.

Ce motive de fericire ne oferă Apocalipsa?

Mai întâi este fericirea de a auzi glasul lui Dumnezeu. Multe alte cărți ale Bibliei conțin mesaje venite de la Dumnezeu, dar niciuna nu este ca Apocalipsa. Ea este 100%, de la primul la ultimul cuvânt un mesaj nemijlocit de la Dumnezeu. Celelalte cărți ale Biblie conțin pe lângă glasul lui Dumnezeu și narațiuni istorice, pasaje de dialoguri între oameni și chiar vorbe rostite de Satana, dușmanul lui Dumnezeu. Apocalipsa este însă altfel. Ea are cea mai mare densitate de mesaj direct din gura lui Dumnezeu. Ea strigă către noi și se oferă ca sursă de fericire supremă, fericirea de a auzi vocea lui Dumnezeu.

La Sinai, glasul lui Dumnezeu a fost așa de puternic că poporul a cerut ca să nu le mai vorbească, temându-se că vor muri. În Apocalipsa, Dumnezeu vorbește altfel! Șansa de a auzi glaul divin nu trebuie luată însă în chip ușuratec. Dumnezeul nostru este un Dumnezeu gelos și nu-și împarte slava cu nimeni. Acum două mii de ani s-a petrecut un eveniment care ne servește drept avertizare:

,,Irod era foarte mâniat pe cei din Tir şi din Sidon. Dar aceştia au venit toţi într-un gând la el şi, după ce au câştigat de partea lor pe Blast, care era mai mare peste odaia de dormit a împăratului, au cerut pace, pentru că ţara lor se hrănea din ţara împăratului.
Într-o zi anumită, Irod s-a îmbrăcat cu hainele lui împărăteşti, a şezut pe scaunul lui împărătesc şi le vorbea. Norodul a strigat: „Glas de Dumnezeu, nu de om!”
Îndată l-a lovit un înger al Domnului, pentru că nu dăduse slavă lui Dumnezeu. Şi a murit mâncat de viermi“ (Faptele Apostolilor 12:20–23).

Apocalipsa ne promite fericirea de a asculta ce ne spune Dumnezeu, nici mai mult, nici mai puțin, iar cei care ar îndrăzni să adauge ceva sau să scoată ceva din acest mesaj divin este întâmpinat cu o avertizare teribilă:

,,Mărturisesc oricui aude cuvintele prorociei din cartea aceasta că, dacă va adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu îi va adăuga urgiile scrise în cartea aceasta. Şi, dacă scoate cineva ceva din cuvintele cărţii acestei prorocii, îi va scoate Dumnezeu partea lui de la pomul vieţii şi din cetatea sfântă, scrise în cartea aceasta.  Cel ce adevereşte aceste lucruri, zice: „Da, Eu vin curând”. Amin! Vino, Doamne Isuse!

Apocalipsa ne oferă șansa unei fericiri solemne și responsabile. Primul capitol este îmbibat cu prezența Dumnezeului Triun. Toate persoanele Trinității sunt prezentate. Dumnezeu Tatăl este aici. Dumnezeu Fiul este aici și Dumnezeu Duhul Sfânt este aici:

,,Har şi pace vouă din partea Celui ce este, Celui ce era şi Celui ce vine şi din partea celor şapte duhuri care stau înaintea scaunului Său de domnie şi din partea lui Isus Hristos, Martorul credincios, Cel întâi născut din morţi, Domnulîmpăraţilor pământului!“ (Apoc. 1:4-5a)

,,Cele șapte duhuri“ sunt probabil o referire la plinătatea de lucrare a diafanei persoane a Duhului Sfânt. O posibilă certificare a acestei păreri se află în cele șapte caracteristici ale Duhului prezentate în cartea profetului Isaia:

„(1) Duhul Domnului Se va odihni peste El, (2) duh de înţelepciune şi (3) de pricepere, (4) duh de sfat şi (5) de tărie, (6) duh de cunoştinţă şi (7) de frică de Domnul“ (isaia 11:2).

A treia motivație pentru care Apocalipsa dă fericire celor ce o citesc și ascultă este certitudinea unui ,,Happy End“, a unui sfârșit fericit al istoriei despre care aflăm din cuprinsul cărții. Odată cu aflarea ,,scorului final“, participarea noastră la istorie capătă o dimensiune de anticipare și de relaxare. Siguranța pe care ne-o dă Apocalipsa ne așează pe un palier existențial al optimismului.

Cu siguranță, Diavolul nu vrea ca tu să citești Apocalipsa! ,,Ori de câte ori Diavolul îți aduce aminte de trecutul tău, adu-i și tu aminte de …viitorul lui.“  Diavolul știe că citirea Apocalipsei înseamnă o încărcare cu un optimism al credinței și vrea să ne țină departe de această ,,stație de alimentare“.

Cartea Apocalipsa cere adeziunea noastră totală. Ea nu trebuie citită cu răceala unui savant, ci cu evlavia unui ucenic. Ea ne invită să retrăim copilărește trăirile extraordinare pe care le-a avut apostolul Ioan! Trebuie să privim cu ochii lui Ioan, dar și să simțim cu inima lui Ioan. În cuprinsul textului din Apocalipsa există șapte ocazii în care ni se spune să participăm cu câte un ,,Amin“-ul la cele descrise acolo (Apoc. 1:6-7,18; 3:14; 5:14; 7:12; 19:4; 22:20-21).

Al treilea motiv de fericire este să descoperim ce forțe extraordinare, extraterestre și eterne are Dumnezeu la dispoziție pentru împlinirea planurilor Sale. Apocalipsa nu este descrierea unui conflict dintre Dumnezeu și altcineva care are forțe egale sau măcar comparabile cu ale Lui. Nu! Apocalipsa ni-L prezintă pe Dumnezeu suveran absolut peste crație, infinit de mare și de puternic, căruia nimeni și nimic nu poate să i se împotrivească. Apocalipsa ni-L arată pe Creator făcând ordine și curățenie în creație.

II. O mărturie din afara spațiului și timpului

Nu-i lăsați să vă spună că Apocalipsa nu are legătură cu realitatea pe care o trăim, ci este doar o culegere de metafore poetice imposibil de înțeles. Dimpotrivă! Apocalipsa este singura carte care vorbește despre realitate, despre toată realitatea, nu doar cea închisă îngust în sfera de spațiu și timp în care existăm noi acum.

Apocalipsa ne ia de mână și ne duce să vedem întreaga realitate a existenței, dincolo de limitele umane.  Cu fiecare capitol al cărții suntem când pe pământ, când în cer, când aici și acum, când acolo și atunci. Autorul ni se adresează din afara timpului, fiind singurul capabil să alunece pe axa vremii înainte și înapoi. De la El aflăm lucruri din trecut, din prezent și din viitor.

,,Scrie dar lucrurile pe care le-ai văzut, lucrurile care sunt şi cele care au să fie după ele“ (Apoc. 1:19).

Autorul o poate face pentru că El însuși locuiește concomitent în trecut, în prezent și în viitor. Dumnezeu este ,,atemporal“, etern, capabil să vadă totul complet și instantaneu.

,,Har şi pace vouă din partea Celui ce este, Celui ce era şi Celui ce vine“ (Apoc. 1:4b).

Dintre toate pasajele pe care le-aș putea cita în sprijinul celor scrise mai sus am să aleg această extraordinară ,,benedicție“ așezată, neobișnuit, chiar la începutul cărții:

,,A Lui, care ne iubeşte, care ne-a spălat de păcatele noastre cu sângele Său şi a făcut din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său, a Lui să fie slava şi puterea în vecii vecilor! Amin. Iată că El vine pe nori. Şi orice ochi Îl va vedea; şi cei ce L-au străpuns. Şi toate seminţiile pământului se vor boci din pricina Lui! Da, Amin.“ (Apoc. 1:5b-7).

Trăim o vreme în care ,,împărățiile lumii“ se află într-un conflict permanent. Cu care dintre ele să ții? Care va birui până la urmă? America? Rusia? Țările islamice? China?

Apocalipsa ne prezintă, ca și realizată, o altă împărăție, lucrarea desăvârșită a lui Dumnezeu. Ea este cea care va birui. Ea și le va supune pe toate celelalte. De unde știm? Din această aparentă greșeală gramaticală care există în anunțul de mai sus. Autorul Apocalipsei nu ne spune că Dumnezeu ,,va face“ din noi o împărăție și preoți“, ci că ,,a făcut“ aceasta. Timpul verbal folosit este perfectul compus care identifică „o acțiune petrecută în trecut și încheiată la momentul vorbirii“.

Noi nu vedem încă aceste două promisiuni realizate, dar Dumnezeu vorbește despre ele la timpul trecut. Pentru El, ele sunt deja realitate. Putem fi absolut siguri de aceasta. Cât de siguri? Atât de siguri încât să izbucnim în strigăte de laudă! Pasajul cuprinde două ,,benedicții“. Ele sunt așezate în epistolele Noului Testament la finalul scrierilor, dar în Apocalipsa apar  chiar de la început, pentru că începutul este extraordinar!

Anticiparea aceasta profetică are o ilustrație în ceea ce facem noi la Cina Domnului.  Gândiți-vă bine! Ce înțeleg cei ,,din afară“ când văd că ne strângem în jurul a două simboluri care ilustrează un trup zdrobit și o baie de sânge? Imaginea sugerează că stăm lângă rămășițele unuia care a fost înfrânt, care a pierdut lupta, care a fost făcut praf de adversar. Prin credință însă, noi știm că n-a fost așa. Deși nu L-am văzut față în față, noi știm că Cel răstignit trăiește! A biruit moartea și este acum ,,Domn“ așezat de Dumnezeu deasupra tuturor lucrurilor. Îi cântăm cântări de laudă și comemorăm nu doar moartea, ci și biruințele Sale.

Același Dumnezeu care L-a făcut pe Isus ,,Domn și Salvator“ (Fapte 5:31), ne-a făcut deja și pe noi și din noi ,,o împărăție și preoți pentru Dumnezeu“. Amin și iar Amin! De două ori Amin și o dată, cât ne țin puterile ,,Aleluia!“

Ca să fim și mai exacți însă, promisiunea aceasta este ,,par excellence“ pentru credincioșii evrei. Apocalipsa încununează șirul cărților din secțiunea evreiască a Noului testament, după cum 2 Tesaloniceni încununează cu vestea despre Răpire secțiunea Neamurilor. Putem să ne includem însă și pe noi în promisiunea împărăției, așa cum ne învață apostolul Petru, unul din ,,stâlpii“ (Gal. 2:79) bisericii celor tăiați împrejur:

,,Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată; pe voi, care odinioară nu eraţi un popor, dar acum sunteţi poporul lui Dumnezeu; pe voi, care nu căpătaserăţi îndurare, dar acum aţi căpătat îndurare“ (1 Petru 2:9-10).

Apocalipsa deci este un mesaj trimis din eternitate de eternul Dumnezeu despre scopul pe care-L are El cu noi: să ne facă (ne-a și făcut!) o împărăție și preoți ai Săi.

III. Descoperirea lui Isus Christos

Traducerea românească a preferat să păstreze ca titlu al cărții termenul din limba greacă: ,,Apocalipsa“. El este o transliterare, adică o preluare fără traducere. În alte limbi, titlul este ,,descoperirea“ (Revelation în limba engleză). Este vorba despre un obicei strict evreiesc.

Pentateucul, (πεντάτευχος)primele cinci cărți ale canonului evreiesc sunt identificate prin primele cuvinte cu care încep. Cărțile erau scrise atunci pe papirus sau pe piei de animale și făcute sul. Pentru identificarea lor era suficent să se deschidă puțin sulul și să se citească primele cuvinte ale cărții. Cu timpul, aceste prime cuvinte au devenit titlul cărții respective:

– Geneza – Bereishit (בְּרֵאשִׁית). Bereishit înseamnă ,,La început“ (Gen. 1:1)
– Exodul – Shemot (שְׁמוֹת): Shemot înseamnă „numele“ (Exod 1:1)
– Leviticul – Vayikra (וַיִּקְרָא): Vayikra înseamnă ,,A chemat“ (Leviticul 1:1)
– Numeri – BaMidbar (בְּמִדְבַּר): BaMidbar înseamnă „în pustia“ (Numeri 1:1)
– Deuteronomul – Devarim (דְּבָרִים): Devarim înseamnă „cuvintele“ (Deuteronom 1:1)

După același obicei evreiesc, Apocalipsa este numită la evrei ,,Descoperirea“, după primul cuvânt din primul ei capitol:

,,Descoperirea lui Isus Hristos, pe care i-a dat-o Dumnezeu, ca să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând“ (Apocalipsa 1:1).

Cartea Apocalipsa ni-L arată pe Dumnezeu la lucru, în toată desăvîrşirea înţelepciunii Lui, contestat, dar nebiruit, atacat, dar mereu la cârma istoriei, fără să se grăbească şi fără să întârzie, conducând totul spre împlinirea planurilor Lui măreţe şi desăvârşite. Apostolul Pavel a anunțat la Atena că Dumnezeu va judeca lumea prin Christos (Fapte 17:30-31). Apostolul Ioan ne descopere modul în care El o va face:

isus judeca

Cartea Apocalipsei poate şi trebuie să fie înţeleasă. Nici o altă carte a Bibliei nu este mai clară în desfăşurarea mesajului ei.

Primele cinci capitole descriu prima mişcare a acţiunii prin care Cristos este încununat pe tronul din ceruri.

Partea cuprinsă între capitolele 6 şi 20 descrie cea de a doua mişcare a acţiunii spre încununarea lui Cristos ca Domn pe tronul terestru.

Finalul cărţii înalţă acţiunea spre apogeul încununării lui Cristos peste toată „noua creaţie”. Cu planul acesta în minte, elementele particulare ale cărţii îşi găsesc repede locul şi semnificaţia.

În Vechiul Testament Îl întâlnim pe Christos în profeții. În Evanghelii, Christos intră în istorie. În Faptele Apostolilor, Christos trăiește prin Biserică. În Epistole, Christos este experiența noastră de fiecare zi. În Apocalipsa, Christos se întoarce personal în glorie să împărătească pe pământ.

Vechiul Testament spune: „Iată El vine“. Evangheliile Noului Testament spun „Iată El a murit“. Faptele Apostolilor spune „El a înviat“. Epistolele spun „El salvează oameni“, dar numai Apocalipsa spune „El domnește peste toți“.

Apocalipsa înseamnă ,,descoperirea“ lui Isus Christos. Cele 404 de versete ale cărții cuprind opt sute de aluzii și citate din Vechiul Testament. N-ar trebui să ne surprindă pentru că toate temele descrise acolo își trăiesc împlinirea în Apocalipsa, asemenea râurilor acestei lumi care se varsă până la urmă în imensitatea oceanelor planetare. Aceasta este o simetrie supranaturală a Bibliei care pretinde celui ce dorește să înțeleagă Apocalipsa un studiu prealabil al străvechilor Scripturi evreiești.

IV. Un altfel de Christos

Pentru a înţelege bine cartea Apocalipsei, cititorul trebuie să ştie că ea este scrisă într-o formă literară specifică. Ezechiel, Daniel, Isaia şi unii dintre profeţi cuprind şi ei pasaje „apocaliptice”. Acest gen de literatură este caracterizat de elemente profund simbolice prin care se încearcă să ni se transmită cunoştinţe despre realităţi care ne depăşesc în mod normal limitele cunoaşterii noastre bazată pe experienţă şi simţuri.

Cu toate că la prima vedere viziunile şi imaginile descrise de Ioan par stranii pentru cititorul modern, cartea se poate înţelege deoarece textul însuşi ne pune la dispoziţie „cheia” unora dintre simbolurile cărţii (de exemplu: stelele sunt îngeri, sfeșnicele sunt Biserici – Apoc 1:20 – „curva cea mare” este Babilonul, iar Ierusalimul ceresc este mireasa Mielului – Apoc 21:9 – 10).

Fiul lui Dumnezeu descris în Apocalipsa nu mai este Fiul lui Dumnezeu cu față umană din Evangheliile întrupării Lui. Descrierea pe care o găsim în capitolul 1 ni-L prezintă în dimensiunile Lui cosmice. Nu-i de mirare că apostolul Ioan, obișnuit să stea plecat cu capul pe pieptul lui Isus din Nazaret, cade la pământ în fața Christosului cosmic. În Evanghelii L-am văzut pe Isus Christos la noi acasă. În Apocalipsa Îl privim pe același Fiu al lui Dumnezeu ,,la El acasă“:

,,În Ziua Domnului eram în Duhul. Şi am auzit înapoia mea un glas puternic, ca sunetul unei trâmbiţe, care zicea: „Eu sunt Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă. Ce vezi, scrie într-o carte şi trimite-o celor şapte Biserici: la Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia şi Laodiceea”. M-am întors să văd glasul care-mi vorbea. Şi când m-am întors, am văzut şapte sfeşnice de aur.

Şi în mijlocul celor şapte sfeşnice, pe cineva care semăna cu Fiul omului, îmbrăcat cu o haină lungă până la picioare şi încins la piept cu un brâu de aur.
Capul şi părul Lui erau albe ca lâna albă, ca zăpada, ochii Lui erau ca para focului, picioarele Lui erau ca arama aprinsă şi arsă într-un cuptor şi glasul Lui era ca vuietul unor ape mari.
În mâna dreaptă ţinea şapte stele. Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită cu două tăişuri şi faţa Lui era ca soarele când străluceşte în toată puterea lui.
Când L-am văzut, am căzut la picioarele Lui ca mort. El Şi-a pus mâna dreaptă peste mine şi a zis: „Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Cel viu. Am fost mort, şi iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu ţin cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor“ (Apoc. 1:10-18).

Avem de a face cu Christosul de după înviere, cu Christosul proslăvit și îmbrăcat în slava pe ,,care o avea la Tatăl, înainte de a fi lumea“ (Ioan 17:5).

Apocalipsa este scrisă pe alocuri într-un limbaj de „cuvinte împrumutate“. Autorul folosește cuvinte din vocabularul lumii naturale pentru a ilustra lucruri din lumea supranaturală. Imaginația noastră va fi ajutată astfel să așeze pe ecranul minții imagini verbale cunoscute pentru a ne descrie imagini din sfera lucrurilor nevăzute încă. Ni se vorbește despre „sabie cu două tăișuri“, „zăpadă“, „aramă aprinsă“, „soarele care strălucește în toată puterea lui“ și despre „stele“, dar acestea sunt doar lucruri din lumea noastră care au asemănare aproximativă cu realități din sferele înalte ale lumii lui Dumnezeu.

Este foarte important să citim cu atenție această descriere pentru că așa se raportează Domnul Isus la cele șapte biserici. Câte un element al descrierii Lui va fi prezent în felul în care se prezintă fiecăreia în parte. Elementele descrierii lui Isus Christos sunt prezente și în alte porțiuni profetice ale revelației Scripturilor.

Descrierea părului Său mai apare și în cartea profetului Daniel:

,,Mă uitam la aceste lucruri până când s-au aşezat nişte scaune de domnie. Şi un Îmbătrânit de zile a şezut jos. Haina Lui era albă ca zăpada şi părul capului Lui era ca nişte lână curată; scaunul Lui de domnie era ca nişte flăcări de foc şi roţile Lui, ca un foc aprins“ (Dan. 7:9).

Descriera ochilor Săi mai apare și în epistola către Evrei:

,,Nici o făptură nu este ascunsă de El, ci totul este gol şi descoperit înaintea ochilor Aceluia cu care avem a face“ (Evrei 4:13).

Picioarele Lui sunt ,,de aramă aprinsă și arsă în foc“, ceea ce este o aluzie la șarpele de aramă al pedepsei din cartea Numeri:

Domnul a zis lui Moise: „Fă-ţi un şarpe înfocat şi spânzură-l de o prăjină; oricine este muşcat şi va privi spre el va trăi.” Moise a făcut un şarpe de aramă şi l-a pus într-o prăjină şi oricine era muşcat de un şarpe şi privea spre şarpele de aramă trăia“ (Numeri 21:8-9).

Glasul Lui, „ca vuietul unor ape mari“ mai apare și în vedeniile din cartea profetului Ezechiel:

,, …ca vâjâitul unor ape mari și ca glasul Celui Atotputernic“ … (Ezec. 1:24)

,,M-a dus la poartă, la poarta dinspre răsărit. Şi iată că slava Dumnezeului lui Israel venea de la răsărit. Glasul Său era ca urletul unor ape mari şi pământul strălucea de slava Sa. Vedenia aceasta semăna cu aceea pe care o avusesem când venisem să nimicesc cetatea şi vedeniile acestea semănau cu aceea pe care o avusesem lângă râul Chebar. Şi am căzut cu faţa la pământ“ (Ezec. 43:1-3).

Sabia Cuvântului Său mai apare și în epistola către Evrei:

Căci Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri: pătrunde până acolo că desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva, judecă simţirile şi gândurile inimii“ (Evrei 4:12).

Fiecare dintre elementele acestei descrieri ale Fiului lui Dumnezeu apar apoi una după alta în fiecare dintre cele șapte scrisori scrise de Isus Christos celor șapte biserici. Ne vom reîntâlni cu ele în capitolele 2 și 3 ale Apocalipsei. Ele subliniază trăsături ale persoanei lui Isus Christos în acțiunile prin care Își manifestă puterea și judecata.

Christosul cosmic sau ,,ceresc“ este același cu Fiul lui Dumnezeu întrupat printre oameni. Ceva din slava Lui a fost întrezărită de trei dintre ucenicii Lui pe Muntele Schimbării la Față:

După şase zile, Isus a luat cu El pe Petru, pe Iacov şi pe Ioan şi i-a dus singuri de o parte pe un munte înalt. Acolo S-a schimbat la faţă înaintea lor. Hainele Lui s-au făcut strălucitoare şi foarte albe, de o albeaţă pe care niciun înălbitor de pe pământ n-o poate da“ (Marcu 9:2-3).

Această descriere nu trebuie în nici un fel să ne împingă la idolatria unor reprezentări materiale ale Fiului lui Dumnezeu. Ele sunt doar niște palide reprezentări ale celei de a doua Persoane a Dumnezeului triun. Citind-o ne putem face totuși o idee a slavei după care tânjea Isus Christos în timpul anilor ,,dezbrăcării de Sine“, când s-a făcut asemenea oamenilor:

,,Şi acum, Tată, proslăveşte-Mă la Tine Însuţi cu slava pe care o aveam la Tine, înainte de a fi lumea“ (Ioan 17:5).

,,Tată, vreau ca, acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă pe care Mi-ai dat-o Tu, fiindcă Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii“ (Ioan 17:24).

Apostolul Ioan, care a căzut atunci ca mort la pământ înaintea Lui, ne asigură că va veni o vreme când vom sta și noi înaintea Lui și-L vom vedea așa cum este:

,,Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că, atunci când Se va arăta El, vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea aşa cum este“ (1 Ioan 3:2).

Ni se spune că Ioan „a căzut ca mort la picioarele Lui“. Asta s-a întâmplat pentru „cine“ era Christosul pe care L-a văzut Ioan și pentru „ce era“ ucenicul uman. Ioan a avut o întâlnire asemănătoare cu cele avute de Ezechiel, Isaia și Daniel. Ca și pe ei, vederea slavei divine i-a prăbușit la pământ. Firea pământească nu poate intra comod în părtășia cu Dumnezeu. Ea nu suportă slava și este „nimicită“ de ea. Doar harul lui Dumnezeu le-a îngăduit o scurtă audiență!

Apocalipsa ne descoperă un altfel de Christos și prin faptul că-L vedem acum stăpân deplin peste cei vii și peste cei morți:

,,El Şi-a pus mâna dreaptă peste mine şi a zis: „Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă,  Cel viu. Am fost mort, şi iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu ţin cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor“ (Apoc. 1:17-18).

Pavel Nicolescu avea dreptate! „Nimeni nu moare de o boală! Toți murim de Dumnezeu! Ochii noștri văd doar foarfeca ce taie firul vieții, dar ea este întotdeauna în mâna lui Dumnezeu. Toți oamenii mor de Dumnezeu! El decide cine trăiește, cine moare și când moare!“

Este un altfel de Christos și pentru faptul că stăpân peste ce a fost, peste ce este și peste ce va fi și păstrează o legătură activă cu fiecare biserică:

,,Scrie dar lucrurile pe care le-ai văzut, lucrurile care sunt şi cele care au să fie după ele. Taina celor şapte stele, pe care le-ai văzut în mâna dreaptă a Mea, şi a celor şapte sfeşnice de aur: cele şapte stele sunt îngerii celor şapte Biserici şi cele şapte sfeşnice sunt şapte Biserici“ (Apoc. 1:19-20).

(înapoi la Cuprins)

  ÎNCREDE-TE ÎN DUMNEZEU ȘI MERGI PRIN CREDINȚĂ (1)

Foarte rar am simțit greutatea unui mesaj ca axesata. Am sa-i dau drumul si am să mă simt mai ușor cu câteva mari pietre care-mi stăteau până acum pe inimă. Primiți-l, citiți-l și vedeți dacă nu va avea și asupra voastră același efect. Nu mă adresez doar liderilor din biserici, dar mai ales lor. Fiți siguri că va ajunge și la cei din eklesia voastră.

++++

„Intră în bucuria stăpânului tău” (Matei 25:21)

Nicole Unice, responsabilă cu lucrarea femeilor din Biserica Speranța, spune: „Există idei care știu că vor fi folositoare și cu toate acestea ezit să le împărtășesc sau să visez prea departe. Dacă nu funcționează? Sau dacă nu vor fi pe placul oamenilor? Dacă cei ce sunt deasupra mea critică lucrarea mea?

Într-o zi am mâzgălit pe unul din pereții biroului meu: Și ce dacă nu va funcționa? Întrebare: Ce ai tânjit să faci și nu ai încercat pentru că ți-a fost teamă să nu dai greș? Care sunt programele pe care le mai ții în viată chiar dacă nu servesc nimănui? Ce tehnologie eviți? Cărei lecții te sustragi pentru că te simți bătrân și ruginit?

Dacă nu vezi nimic la orizont ce ar putea da greș, ai dat deja greș ca lider. Dacă nu mergi în direcția inovației și a creativității, vei atrage în permanentă aceleași persoane.

Când începi sa îndeplinești „sarcinile pe care ți le-a dat Dumnezeu” va trebui să lărgești granițele și să încerci lucruri care s-ar putea să eșueze.” John Mason scrie: „Nu-ți fie teamă de eșec. Cine nu greșește, nu crește.

Când oamenii de succes încetează să mai crească și să învețe este pentru că devin din ce în ce mai puțin dispuși să îsi asume riscul eșecului. Eșecul este o amânare, nu o înfrângere. O ocolire temporară, nu o stradaă înfundată. Cu toții facem greșeli – mai ales cei care fac ceva. Cum spune Pavel: „Dumnezeu … ne dă biruința prin Domnul nostru Isus Hristos!” (1 Corinteni 15:57), iar eșecul este deseori primul pas spre biruință.

Dacă nu ești dispus să-ți asumi riscul, nu vei avea șansa de a reuși.” Roagă-te pentru curajul de a păși prin credință și asumă-ți riscul!

coordonatori Bob & Debby Gass