Asirienii s-au ivit pe scena lumii din valea fertilă, aflată între Tigru şi Eufrat, din porţiunea de nord a Mesopotamiei, în anul 1300 î.Cr., Asiria a învins Babilonul şi şi-a întins dominarea şi asupra Mesopotamiei de sud. Prin această mişcare strategică, Asiria a devenit o putere imperială majoră. Tăria ei a durat aproximativ 700 de ani, cu apogeul între anii 850 şi 650 î.Cr.

Asirienii sînt socotiţi şi astăzi cel mai crud popor care a dominat vreodată lumea civilizată. Stăpînirea asiriană s-a răspîndit şi a fost întreţinută printr-un climat extraordinar de teroare. Cetăţile care nu li s-au supus de bunăvoie au fost trecute prin ascuţişul săbiei, arse în foc, dărîmate, iar oamenii capturaţi au fost jupuiţi de vii. Basoreliefurile scoase de sub ruine de arheologi, îi arată pe asirieni scoţînd ochii prizonierilor, tăindu-le mîinile, trăgîndu-i în ţeapă, clădind veritabile piramide de capete şi torturînd fără milă copiii.

Din pricina sălbăticiei lor, asirienii şi-au atras ura tuturor neamurilor. Resentimentul colectiv este ilustrat cum nu se poate mai bine de atitudinea (mai mult…)

Fenicienii au locuit o fîşie îngustă de pămînt în nord-vestul Palestinei, pe ţărmul Mării Mediterane, împărţită acum între Liban şi Siria. Odinioară, fenicienii ocupau teritorii mai întinse în Canaan, dar invazia evreilor, sub conducerea lui Iosua (1.380 î.Cr.), i-a înghesuit într-o margine a mării.

Limitaţi teritorial de apele mării şi de lanţul muntos al Libanului, fenicienii au devenit vajnici călători şi cuceritori ai întinderilor de ape. Exploratorii fenicieni au fondat o serie întreagă de colonii de-a lungul coastelor Mării Mediterane şi au funcţionat ca veritabili cărăuşi ai mării, înlesnind comerţul şi comunicaţiile. Acest neam şi-a cunoscut culmea de glorie între anii 1.050 şi 850 î.Cr. (Ezechiel 27:8, 9).

Cu porturi minunate ca Tir şi Sidon şi cu o nesecată cantitate de lemn (cedru, brad şi pin), fenicienii au devenit repede mari meşteri în (mai mult…)

În anul 1906 d.Cr., profesorul Hugo Winkler din Berlin a început excavaţiile arheologice la Bogazkoi, localitate aşezată la 145 km de Ancara, în Turcia. La scurt timp, lumea avea să afle uimită că a fost descoperită fosta mare capitală a imperiului hetit (Exod 33: 2; Deut. 7:1; 20:17; Iosua 3:10; 24:11; 2 Cronici 1:17).

Hetiţii au fost un popor care a prosperat în Asia Mică şi în regiunile învecinate între anii 1.900 şi 1.200 î.Cr. Timp de multe secole, problema existenţei acestui neam a fost contradictorie. Contestatarii Bibliei au pretins că menţionarea acestui neam pe paginile Scripturii este o dovadă a caracterului „fantezist” şi mitologic al cărţii. Cercetările arheologice moderne au dat însă dreptate încă o (mai mult…)

Filistenii au fost o naţiune tribală crudă şi curajoasă care a trăit în vestul Palestinei, pe coasta Mării Mediterane. Numele lor se traduce prin „imigranţi”. Uneori, ei au fost numiţi şi „poporul mării”, migrînd probabil spre Palestina din insula Creta sau Caftor (Gen. 10:14; Amos 9:7). Dagon, zeul lor suprem, era echivalentul unei sirene grecești, de la brâu în sus avea chip de bărbat, iar de la brâu în jos era pește.

Influenţa lor asupra lumii de atunci a fost suficient de mare pentru ca întreg ţinutul Canaanului să primească numele de Palestina („ţara filistenilor”). Se crede că filistenii au ajuns în Canaan la scurtă vreme după evrei și a fost normal ca două grupe etnice să fie rivale în noul ținut în care au venit să locuiască. Spre deosebire de majoritatea popoarelor din jur, de origine semitică, filistenii n-au practicat ,,tăierea împrejur“. Din această cauză, Biblia îi identifică de multe ori prin această particularitate:

,,Tatăl său şi mama sa i-au zis: „Nu este nicio femeie între fetele fraţilor tăi şi în tot poporul nostru, de te duci să-ţi iei nevastă de la filisteni, care sunt netăiaţi împrejur?” Şi Samson a zis tatălui său: „Ia-mi-o, căci îmi place” (Judecatori 14:3).

Descoperirile arheologice ni-i arată pe filisteni ca mari iubitori ai băuturii și ai petrecerilor. La una din aceste petreceri, Samson s-a răzbunat pentru ochii săi scoși prăbușind întreg complexul de temple dedicat lui Dagon peste cei ce-l aduseseră acolo ,,ca să se veselească“ (Jud. 16:22-31).

În Biblie, filistenii sînt menţionaţi cu proeminenţă în două perioade istorice distincte: pe vremea lui Avraam (aproximativ 1.900 î.Cr.) şi pe vremea (mai mult…)

,,Canaan“ înseamnă ,,țara lui violet“, din cauza unei vopsele foarte puternice care se fabrica pe aceste meleaguri din secrețiile unor melci (vezi Wikipedia aici). Numele grec al culorii violet este ,,purpură“, o nuanță de culoare aflată în spectrul luminii între roșu și albastru. Noul Testament nu vorbește despre ,,Lidia, vânzătoare de purpură“ (Fapte 16:14). Cercetătorii istorice spun că purpura a fost asociată cu regalitatea, magia, misterul și pietatea. Când a fost combinată cu culoarea roz, purpura a fost semn de intensitate erotică, de feminitate și seducție (Heller, Eva: Psychologie de la couleur – effets et symboliques, pp. 179-184). Nu e de mirare că Apocalipsa descrie ,,curva cea mare“, mama tuturor ereziilor religioase, printr-o asociere cu purpura:

,,Apoi unul din cei şapte îngeri care ţineau cele şapte potire a venit de a vorbit cu mine şi mi-a zis: „Vino să-ţi arăt judecata curvei celei mari, care şade pe ape mari. Cu ea au curvit împăraţii pământului şi locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei!” Şi m-a dus, în Duhul, într-o pustie. Şi am văzut o femeie şezând pe o fiară de culoare stacojie, plină cu nume de hulă şi avea şapte capete şi zece coarne. Femeia aceasta era îmbrăcată cu purpură şi stacojiu, era împodobită cu aur, cu pietre scumpe şi cu mărgăritare. Ţinea în mână un potir de aur, plin de spurcăciuni şi de necurăţiile curviei ei. Pe frunte purta scris un nume, o taină: „Babilonul cel mare, mama curvelor şi spurcăciunilor pământului” (Apoc. 17:1-5; vezi și 18:16).

Cartea Geneza îi identifică pe canaaniți drept descendenți din Noe, prin Ham, în timp ce evreii se trag din Noe prin Sem (Gen 9). Biblia notează că au existat conflicte în toată istoria înre aceste două familii umane.

Cercetările arheologice îi plasează pe canaaniţi ca locuitori pe teritoriul Israelului de astăzi cu cel puţin şase sute de ani înaintea expediţiilor militare ale lui Iosua.

Prin comparaţie cu Egiptul, canaaniţii erau un popor subdezvoltat. Totuşi, civilizaţia lor a reuşit să producă un sistem de construcţii fortificate cu ziduri înalte şi masive. Din relatarea Bibliei aflăm despre cetăţi cu numele de: Ierihon, Ai, Lachiş, Hebron, Debir şi Haţor. În plus, canaaniţii au avut o scriere proprie, bazată pe un alfabet specific, din care s-a tras și scrierea evreilor. Recente descoperiri de documente canaanite la Ras Shamra în nordul Palestinei au pus la dispoziţia cercetătorilor amănunte interesante despre cultura şi civilizaţia acelor timpuri.

Religia canaaniţilor a fost o mărturie a decadenţei şi imoralităţii unei societăţi umane desprinsă de Dumnezeu şi prăbuşită la nivelul animalităţii. Zeii canaaniţilor personificau instinctele animalice ale firii pămînteşti căzută pradă poftelor nesăbuite. Zeul suprem, Baal, era un fel de personificare a „fertilităţii” şi a ploii. Această caracteristică era comună şi altor popoare primitive. Numirea de Baal nu este un nume propriu, ci unul generic pentru „Zeu”. În sistemul canaanit politeist existau o sumedenie de „baali”, fiecare dintre ei patronînd o anumită „forţă”. Exista pînă şi un Baal-Zebub, „zeu al muştelor”, căruia i se cerea ajutorul împotriva acestor supărătoare insecte. În confruntarea dintre Iehova și Baal nu a fost vorba de o rivalitate dintre zei, ci de influența unei religii amorale a naturii asupra religiei Dumnezeului moral și personal revelat ca stăpân asupra naturii. În cei 40 de ani de pribegie prin pustie, evreii s-au supus autorității Dumnezeului care i-a scos cu mână tare din robia egipteană și le-a dat la Sinai codul celor zece porunci. Ajunși în Canaan, copiii pustiei s-au întâlnit cu Baal și consoarta sa Astarteea, care pretindeau că guvernează rodnicia țării. Ispita a fost să se dea bine cu aceste zeități, mai ales că închinarea lor presupunea practicarea unei crase imoralități. ,,Astarteea“ înseamnă ,,cea cu pântece“ și est înfățișată de regulă în pielea goală. Ca și natura însăși, Astarteea era năzuroasă și imprevizibilă. Miturile locale o arătau încălecând pe neașteptate un cal și pornind cu sabia să măcelărească oameni. Preotesele care oficiau la alterele Astarteii erau numite ,,cadeșoth“, femei consacrate sau ,,sfinte“. Numele ascunde faptul că ele erau în practică niște prostituate plătite bine ca să aducă feritilitatea asupra familiilor și a pământului.

Sistemul ritual religios al canaaniţilor consta în oficierea unor slujbe la templele răspîndite pe toate înălţimile şi în toate văile ţării. Participanţii la ceremonii celebrau fertilitatea dedîndu-se la orgii dezgustătoare. Nu era lipsită bestialitatea şi abuzurile de tot felul. Uneori, pe altarele păgîne închinate lui Moloh, erau sacrificaţi copii (Lev. 18:21).

Starea decăzută a canaaniţilor a atras mînia lui Dumnezeu şi hotărîrea Lui de a-i nimici cu desăvîrşire: „Cînd Domnul ţi le va da în mîini şi le vei bate, să le nimiceşti cu desăvîrşire, să nu închei legămînt cu ele şi să n-ai milă de ele. Să le surpaţi altarele, să le sfărîmaţi stîlpii idoleşti, să le tăiaţi pomii închinaţi dumnezeilor lor şi să ardeţi în foc chipurile lor cioplite” (Deut. 7:2-5).

Evreii au invadat Canaanul în anul 1.405 î.Cr., dar n-au distrus în întregime popoarele ţării. De-a lungul istoriei, rămăşiţa de canaaniţi a fost pentru evrei o ispită şi un prilej de atragere înspre idolatrie. Una dintre cele mai mari apostazii a avut loc pe vremea împăratului Ahab şi a soţiei sale Izabela (1 Regi 16:29-33). Dumnezeu l-a trimis atunci pe proorocul Ilie ca să întoarcă poporul la Sine (1 Regi 18:16-40).

Copii jertfiți zeului Moloh.

În limba engleză aici.

Istoria Egiptului a început cam prin anul 3.000 î.Cr., cu cel puţin o sută de ani înainte de vremea lui Avraam. De-a lungul istoriei popoarelor din Orientul Mijlociu, Egiptul şi Babilonul au fost cele două mari centre de putere militară şi politică.

În perioada formării lor ca popor, evreii au petrecut 430 de ani în Egipt, majoritatea dintre ei într-o cruntă robie (Exod 12:40). Dumnezeu i-a izbăvit în mod miraculos din această suferinţă prin lucrarea încredinţată lui Moise.

Din înşiruirile de neamuri consemnate în cartea Genezei aflăm că Egiptul a fost fondat de Miţraim, unul dintre fiii lui Ham (Gen. 10:6, 13, 14). Vechiul Testament chiar numeşte Egiptul în mod simbolic: Miţraim (1 Cron. 1:8, 11).

La puţin timp după sosirea în Canaan (circa 2.000 î.Cr.), Avraam s-a pogorît în Egipt ca să scape de foamete (Gen. 12:10). Tot în Egipt avea să ajungă şi (mai mult…)

Dumnezeu le-a dat evreilor şase sărbători simbolice (Lev. 23). Ele marcau trecerea unui an ceremonial şi întreţineau în popor memoria unor evenimente istorice de importanţă majoră. Pe de altă parte, calendarul evreiesc are şi o însemnătate profetică, marcînd cele şase etape în care-şi va desfăşura Dumnezeu planul mesianic de răscumpărare a omenirii.

Dintre cele şase sărbători, Paştele, Cincizecimea şi Sărbătoarea Corturilor sînt deosebite atît prin semnificaţie, cît şi prin faptul că ele cereau ca fiecare evreu să meargă în pelerinaj să se închine la Ierusalim (Exod 23:14-19).

Sărbătoarea Paştelor (luna I, ziua 14)

La această sărbătoare, evreii comemorau jertfirea mielului în Egipt. Sîngele acestui miel fusese aşezat pe uşiorii uşii şi-i ferise pe întîi născuţi de îngerul morţii (Exod 12;1-13:16). Sărbătoarea marca şi scoaterea evreilor din robia Egipteană, în limba română, numele sărbătorii vine de la „pîinea tradiţională”, numită „pască”. Dumnezeu le-a poruncit evreilor să mănînce carnea mielului cu (mai mult…)

Iniţiativa construirii Templului nu i-a aparţinut lui David, ci lui Dumnezeu însuşi. Este adevărat că împăratul David s-a simţit vinovat să aibă case fastuoase, în timp ce chivotul Domnului locuia într-un cort (2 Sam. 7:1-2), dar iniţiativa lui ar fi fost vinovată, dacă n-ar fi venit ca o împlinire a unei profeţii făcute de Dumnezeu în Deuteronom 12:1-32. Din cauza pericolului imitării practicilor idolatre ale popoarelor din jur, Dumnezeu le-a poruncit evreilor să aibă un locaş de închinăciune: „Voi să nu faceţi aşa faţă de Domnul, Dumnezeul vostru! Ci să-L căutaţi în locaşul Lui, şi să mergeţi la locul pe care-l va alege Domnul, Dumnezeul vostru, din toate seminţiile voastre, ca să-şi aşeze acolo Numele Lui” (Deut. 12:4-5).

Planul construcţiei Templului i-a aparţinut de asemenea lui Dumnezeu: „Toate acestea”, a zis David, „toate lucrările izvodului acestuia, mi le-a făcut cunoscut Domnul, însemnîndu-le în scris cu mîna Lui” (1 Cronici 28:19; 28:11-13).

Persoana care să construiască Templul a fost aleasă tot de Domnul. Este adevărat că David a dorit să zidească el Templul, dar Domnul i-a zis: „Tu ai vărsat mult sînge şi ai făcut mari războaie; de aceea nu vei zidi o casă Numelui Meu, căci ai vărsat înaintea Mea mult sînge pe pămînt. Iată că ţi se va naşte un fiu, care va fi un om al odihnei, şi căruia îi voi da odihnă, izbăvindu-l din mîna vrăjmaşilor lui de jur împrejur; căci numele lui va fi Solomon (Pace) şi voi aduce peste Israel pacea şi liniştea în timpul vieţii lui. El va zidi o casă Numelui Meu” (1 Cron. 22:6-10).

Alegerea locului pe care a fost construit Templul i-a aparţinut tot Domnului. Cu prilejul unei triste întîmplări în care David a făcut numărătoarea poporului, Dumnezeu a lovit Israelul cu ciumă (2 Sam. 24:1-25). Îngerul Domnului i s-a arătat lui David „lîngă aria lui Aravna, lebusitul” (2 Sam. 24:16). David a cumpărat acest ogor de la proprietarul său şi „a zidit acolo un altar Domnului, şi a adus arderi de tot şi jertfe de mulţumire” (2 Sam. 24:25). „Şi David a zis: „Aici să fie Casa Domnului Dumnezeu, şi aici să fie altarul arderilor de tot pentru Israel” (1 Cron. 22:1). Acest loc era exact locul în care Avraam l-a adus jertfă pe Isaac (Gen. 22:2).

Semnificaţia Templului a fost multiplă

1. El reprezenta posibilitatea ca cererile evreilor să fie auzite şi ascultate de Dumnezeu: „Dar ce! Va locui oare cu adevărat Dumnezeu pe pămînt? Iată că cerurile şi cerurile cerurilor nu pot să Te cuprindă: cu cît mai puţin casa aceasta pe care Ţi-am zidit-o eu! Totuşi, Doamne, Dumnezeul meu, ia aminte la rugăciunile robului Tău şi la cererea lui; ascultă strigătul şi rugăciunea pe care Ţi-o face astăzi robul Tău. Ochii Tăi să fie deschişi zi şi noapte asupra casei acesteia… Ascultă cererea robului Tău şi a poporului Tău Israel, cînd se vor ruga în locul acesta! Ascultă-i din locul locuinţei Tale, din ceruri, ascultă-i şi iartă-i!” (1 Regi 8:27-30).

2. Templul reprezenta locul în care „străinii” se puteau apropia de Dumnezeul lui Israel: „Cînd străinul, care nu este din poporul Tău Israel, va veni dintr-o ţară (mai mult…)

Abel şi Cain sînt primii oameni despre care găsim scris că au adus Domnului jertfe (Gen. 4:1-4). Înaintea lor, Dumnezeu a ucis primele animale, din pieile cărora a făcut haine pentru Adam şi Eva (Gen. 3:21).

Patriarhii Vechiului Testament – Avraam, Isaac şi Iacov – au clădit şi ei altare pretutindeni pe unde au ajuns şi au adus Domnului jertfe (Gen. 12:7, 8; 26:25; 28:18). Noe a adus şi el jertfe de mulţumire după potop (Gen. 8:20). Majoritatea acestor jertfe au implicat vărsare de sînge, o metodă tipologică folosită de Dumnezeu pentru a-i pregăti pe oameni ca să înţeleagă marea jertfă a Domnului Isus.

Biblia menţionează cîteva tipuri de jertfe. Ele subliniază insuficienţa umană şi abundenţa de har iertător pe care o găsim la Dumnezeu.

„Arderea de tot” consta în arderea completă a unui animal de parte bărbătească (Lev. 1:1-17). Înainte de incendiere, animalul era junghiat de preot, iar sîngele era stropit pe altar (Num. 28:1-8). Arderea completă simboliza dorinţa omului de a fi curăţit complet de vinovăţia sa. Acest tip de jertfă a fost antetipul morţii ispăşitoare a lui Cristos (2 Cor. 5:21).

„Jertfa de mîncare”, descrisă pe larg în Leviticul 2:1-10, era identică în scop cu arderea de tot. Mîncarea era adusă la (mai mult…)

După ce le-a dat la Sinai Legea, Dumnezeu a desăvîrşit teocraţia în Israel prin înfiinţarea preoţiei. Ca funcţie: preoţii au fost reprezentanţii lui Dumnezeu printre oameni: „Căci buzele preotului trebuie să păzească ştiinţa, şi din gura lui se aşteaptă învăţătură, pentru că el este un sol al Dumnezeului oştirilor” (Mal. 2:7).

Întregul Israel trebuia să fie, în providenţa divină, „o împărăţie de preoţi şi un neam sfînt” (Exod. 19:5, 6; Isaia 61:6).

Autoritatea preoţiei se întindea dincolo de sfera ceremonialelor religioase, exercitîndu-se şi în sfera juridică, socială şi chiar familială.

Dintre seminţiile lui Israel, Dumnezeu a ales ca seminţie preoţească pe aceea a lui Levi, din care făceau parte şi Moise şi Aaron. Urmaşii lui Aaron au moştenit slujba de Mare Preot. Spre deosebire de ceilalţi preoţi, Marele Preot nu se schimba decît prin moarte. Ca semn distinct, peste îmbrăcămintea preoţească, Marele preot purta un efod şi un pieptar cu douăsprezece pietre preţioase, pe care erau înscrise numele celor douăsprezece seminţii ale lui Israel (Exod 28:15-30). Într-un buzunăraş al pieptarului, chiar deasupra inimii, se aflau „Urim şi Tumim” (Exod 28:30), instrumente prin care Dumnezeu îşi comunica (mai mult…)