Să călcaţi pe urmele celor ce, prin credinţă şi răbdare, moştenesc făgăduinţele. (Evrei 6:12)
Eroii biblici ai credinţei strigă către noi de pe înălţimile pe care le-au cucerit, încurajându-ne că ceea ce a făcut Dumnezeu odată cu omul poate face din nou. Ei ne amintesc nu numai de necesitatea credinţei, dar şi de răbdarea cerută pentru ca lucrarea credinţei să fie desăvârşită. Să nu încercăm să ne retragem din mâinile Ghidului nostru ceresc sau să pierdem chiar şi o singură lecţie a disciplinei Lui pline de dragoste, din cauza descurajării sau a îndoielii noastre.
Este scris despre Iosif în psalmul 105, într-un text adesea uitat:
,,Le-a trimis înainte pe un om; Iosif a fost vândut ca rob. 18 I-au strâns picioarele în lanţuri, l-au pus în fiare 19 până la vremea când s-a întâmplat ce vestise el şi până când l-a încercat Cuvântul Domnului. 20 Atunci, împăratul a trimis să-i scoată lanţurile şi stăpânitorul popoarelor l-a izbăvit. 21 L-a pus domn peste casa lui şi dregătorul tuturor averilor lui, 22 ca să lege după plac pe domnitorii lui şi să înveţe pe bătrânii lui înţelepciunea.
Începem astăzi frumoasa istorie a lui Iosif. Probabil că în întreaga Scriptură nici o persoană nu-L întruchipează mai bine pe Domnul Isus decât o face Iosif.
I. Subiect al dragostei tatălui său, el este în acelaşi timp victima urii şi a geloziei fraţilor săi, fiii lui Israel (comparaţi cu Ioan 3.19; Matei 21.38).
El aduce mărturie împotriva lor despre răutatea lor (v. 2) şi în faţa lor despre viitoarea sa înălţare pe care ei refuză să o creadă.
II. Astfel Hristos, centrul profeţiilor privind pământul (v. 7) şi cerul (v. 9), a fost martorul credincios şi adevărat atât împotriva lumii, mărturisind despre lucrările ei rele (Ioan 7.7), cât şi înaintea lumii, mărturisindu-Şi gloriile Sale viitoare (Matei 26.64).
III. Iacov l-a îmbrăcat pe Iosif într-o haină pestriţă, semn vizibil al bunăvoinţei pe care i-o acorda. Domnul Isus, de asemeni, a fost prezentat public ca subiect al plăcerii Tatălui (Matei 3.17; Fapte 2.22).
IV. Iosif este pentru fiecare dintre noi un model de ascultare. „Iată-mă” (v. 13), răspunde el tatălui său când îl trimite să-i viziteze pe fraţii lui care îl urau nespus. Dar ce strălucit exemplu avem noi în Domnul Isus! El S-a prezentat pe Sine Însuşi în perfectă ascultare când Tatăl a dorit să-L trimită: „Iată-Mă, vin; … este desfătarea Mea, Dumnezeul Meu, să fac plăcerea Ta” (Psalmul 40.7, 8).
Geneza 37:18-36
Drumul lung parcurs de Iosif în căutarea fraţilor săi aminteşte de cel parcurs de Fiul lui Dumnezeu să caute şi să mântuiască ce era pierdut. Drum al golirii de Sine Însuşi mai întâi: fiind Dumnezeu, S-a făcut Om. Drum al umilirii Sale apoi – până la moarte, şi chiar „moarte pe cruce” (Filipeni 2.7, 8).
Urmează crima, ale cărei detalii vorbesc toate despre crucea lui Hristos: ei fac planuri mişeleşti ca să-l ucidă pe cel care venise să le slujească (Psalmul 109.5; Ieremia 11.19; Ioan 11.53); „se strâng contra sufletului celui drept şi condamnă sângele nevinovat” (Psalmul 94.21); îl dezbracă de haina lui (Psalmul 22.18) şi-l aruncă în groapă, imagine a morţii.
În cele din urmă îl vând pe Iosif pentru douăzeci de arginţi ca rob la străini. Unul însă mult mai mare decât el a fost vândut pentru treizeci de arginţi, „preţ scump”, conform estimării lor (Zaharia 11.13), apoi a fost dat lui Pilat prin mâna iudeilor. Cât de mare trebuie să fi fost durerea lui Iosif! Şi cu cât mai mare trebuie să fi fost tulburarea Celui pentru care Iosif nu este decât o slabă imagine, când El a trecut prin toate aceste dureri, prin moarte şi prin despărţirea de Dumnezeu, în numele dragostei Sale nemărginite pentru voi şi pentru mine!
Geneza 39.1-16
Cap. 38 este intercalat în istoria lui Iosif pentru a ne arăta, prin exemplul fratelui său Iuda, ce păcate grave şi ce dezordini pot să apară în familie prin înlăturarea lui Hristos, adevăratul Iosif. Prin contrast, în cap. 39 îl regăsim pe Iosif în Egipt, tânărtemându-se de Dumnezeu, păstrându-se curat şi despărţit de lume. De aceea lui Dumnezeu îi place să arate că această smerenie îi este agreabilă şi îi binecuvântează în mod evident toate activităţile martorului Său credincios. Când vine ispita, Iosif o respinge (v. 8), nu-şi pleacă urechea la ea (v. 10), fuge (v. 12; priviţi-l în contrast cu Samson în Judecători 16.16,17).
Tineri credincioşi, fără îndoială că vine ziua când va trebui pentru un timp să părăsiţi casa părinţilor şi să locuiţi într-un mediu ostil şi periculos. Fie ca acest exemplu al lui Iosif, şi el departe de familie, să vă încurajeze în conflictele pe care le veţi avea în mod inevitabil! „Cum îşi va ţine tânărul curată cărarea?” întreabă psalmistul. „Păzindu-se după Cuvântul Tău”, răspunde el imediat. El este înarmat pentru ziua ispitirii: „Strâng Cuvântul Tău în inima mea, ca să nu păcătuiesc împotriva Ta” (Psalmul 119.9, 11) – iată cel mai bun lucru, în cel mai bun loc, pentru cel mai bun ţel.
Geneza 39:17-23, 40:1-8
Încă o dată Iosif a avut de suferit o grozavă nedreptate. Sub o mărturie falsă el este condamnat şi aruncat în temniţă în mijlocul prizonierilor. Psalmul 105.18 îi descrie suferinţele fizice şi morale: „I-au strâns picioarele în butuci, sufletul său a intrat în fiare”. Încă o dată aceste suferinţe le prefigurează pe cele ale Mântuitorului. Au pus mâna pe Isus (Marcu 14.46), au adus mărturii false împotriva Lui (Matei 26.59, 60), „a fost socotit printre cei fără de lege” (Marcu 15.28), El, Cel care „n-a făcut nimic rău” (Luca 23.41).
Temniţa era plină de prizonieri vinovaţi. Cât de mişcător este să vedem că Iosif, aflat în mijlocul lor, nu se consideră superior pentru că este nevinovat, nici dezgustat sau descurajat, ci continuă să slujească! Aceasta ne duce cu gândul la Omul care a venit să împărtăşească starea noastră nenorocită şi deznădăjduită, pentru a ne sluji cu dragoste. „El umbla din loc în loc făcând bine”, a spus Petru (Fapte 10.38), adăugând: „pentru că Dumnezeu era cu El”. Tot aşa a fost şi cu Iosif, atât în temniţă cât şi în casa lui Potifar (39.3, 21, 23), şi aceasta a fost pentru el o mângâiere şi secretul prosperităţii lui. Fie ca şi noi să ne bucurăm de aceeaşi experienţă fericită pretutindeni şi întotdeauna!
Geneza 40:9-23
Aceşti doi slujitori ai faraonului Egiptului, paharnicul şi brutarul, constituie un eşantion al întregii omeniri. „Nu este nici o deosebire, pentru că toţi au păcătuit …” declară Scriptura (Romani 3.22, 23). Toţi au păcătuit împotriva lui Dumnezeu, toţi au meritat mânia Lui, pedeapsa Lui. Dar abia după aceasta apare o diferenţă. Unii primesc, prin har, prin credinţă, vestea bună a mântuirii, în timp ce alţii au perspectiva înspăimântătoare a celei de-a doua morţi. În lume nu există decât aceste două stări: salvat sau pierdut. Din care categorie faceţi parte?
Spre deosebire de brutar, care nu a putut scăpa de judecata faraonului, astăzi este încă posibil ca, primind Evanghelia harului, să treci din poziţia de păcătos pierdut în aceea de răscumpărat al lui Hristos.
Cei doi tâlhari de la cruce ilustrează şi mai bine cele două categorii în care se împarte omenirea. Unul rămâne insensibil şi moare în păcatele lui; celălalt, ca răspuns la rugăciunea sa: „Aminteşte-Ţi de mine, Doamne …”, primeşte acest răspuns minunat: „Astăzi vei fi cu Mine în paradis” (Luca 23.43). Aşa cum aici Iosif este mesagerul harului suveran, Isus, pacea noastră, este primul care, „venind, a vestit Evanghelia: pace vouă” (Efeseni 2.17).
Geneza 41:37-52
Acum se întoarce o pagină importantă în istoria lui Iosif. După suferinţă vine gloria (comp. cu Luca 24.26). Chinuitul aruncat în groapă, robul dintr-o ţară străină, prizonierul din temniţă, devine domnul ţării (42.30), salvatorul lumii (sau Susţinător al vieţii), cel înaintea căruia se pleacă orice genunchi (v. 43 nota f; v. 45 nota g). Fiecare dintre aceste titluri ne vorbeşte despre Acela care, odinioară umilit şi dispreţuit, va fi în curând onorat în eternitate de toţi oamenii. Isus Nazarineanul a fost înălţat de Dumnezeu foarte sus şi a fost încununat cu glorie şi cu onoare (Evrei 2.7). Şi, ca o completare a tuturor acestor glorii, ceea ce-I poate satisface afectivitatea, lui Iosif i se dă o soţie, imagine a Bisericii, luată din mijlocul naţiunilor (Efeseni 1.20-23). Numele fiilor săi ar putea sugera chinul amar al Mântuitorului, chin uitat de acum (Manase, v. 51), pentru a gusta un belşug de roade (Efraim, v. 52; comparaţi cu Isaia 53.11).
Psalmul 105.16-21 rezumă această măreaţă povestire. Înainte de a trimite pe pământ foametea pe care o hotărâse, Dumnezeu l-a pregătit pe Iosif prin suferinţe. El este un simbol al lui Hristos în calitatea Sa de Salvator şi de Susţinător al vieţii lumii şi al familiei lui Israel (Efraim înseamnă dublă rodire). Aşa că putem rosti cu admiraţie: „Vom găsi noi un om asemenea acestuia?” (v. 38).
Geneza 41:53-57, 42:1-8
Ceea ce Domnul anunţă se împlineşte cu siguranţă. Aşa s-a întâmplat şi cu cuvintele lui Iosif, care sunt de fapt chiar cuvintele lui Dumnezeu. Cei şapte ani de abundenţă se scurg, apoi începe foametea.
Dumnezeu încearcă prin toate mijloacele să întoarcă spre El gândurile oamenilor. Din această cauză, în lume există pace şi război, belşug şi lipsuri, bucurii şi încercări, care apar în viaţa oricărei fiinţe omeneşti. Dar, vai, oamenii nu se gândesc deloc să mulţumească Domnului pentru bucuriile pe care El li le dă şi nici nu obişnuiesc să vină la El pentru a găsi ajutor înîncercările lor! Totuşi, aşa cum faraon poruncea „Mergeţi la Iosif”(v. 55), Duhul lui Dumnezeu îi îndeamnă pe oameni să se întoarcă la Mântuitorul şi Însuşi El cheamă: „veniţi la Mine…” (Matei 11.28). Da, să mergem la Singurul care dă belşug care ne poate hrăni sufletele. Şi să profităm, de asemenea, de vremurile de belşug spiritual, de libertatea de a ne strânge ca adunare, de lectură, ca să ne umplem „hambarul” minţii şi al inimilor (Proverbe 10.5).
În momentele de lipsuri sau de singurătate, de descurajare, cele pe care le-am strâns (în rezervă) ne vor da putere şi bucurie în Domnul. Şi, mai presus de orice, să nu uităm sfârşitul v. 55: „Faceţi ce vă va spune el” (comparaţi cu Ioan 2.5).
Geneza 42.9-24
În timp ce în Egipt au loc aceste evenimente, familia lui Iacov a fost lăsată deoparte, în tăcere. Este ca şi cum Dumnezeu ar fi spus: «După crima voastră, acum, când losif nu mai este printre voi, nu mai am nici un interes să vă spun ce va fi cu voi».
Aşa este şi cu trista istorie a omului şi, în particular, a lui Israel, după respingerea Mântuitorului. Dar, în răbdarea Lui nesfârşită, El n-a uitat nicidecum obiectul promisiunilor Sale sigure. Aşteaptă numai momentul potrivit pentru a le restabili relaţia cu El. Şi momentul potrivit este foametea.
Dacă Dumnezeu permite încercări chiar pentru ai Săi, acestea vorbesc de faptul că lipsurile sau boala survin pentru ca Domnul Hristos, adevăratul losif, să-Şi poată lua sau relua locul în întregime în vieţile noastre. Să nu ne gândim că trecerea timpului poate şterge cel mai mic păcat; fiecare dintre ele se află sub ochii Domnului, chiar dacă noi le-am uitat, şi, mai devreme sau mai târziu, va trebui să-i dăm socoteală pentru aceste păcate.
„Suntem oameni cinstiţi”, îndrăznesc să afirme fraţii criminali în timp ce se prezintă înaintea aceluia care le putea dovedi contrariul şi care îi putea face de ruşine numai spunându-şi numele. Versetul 21 arată însă că după trei zile şi după o nouă conversaţie, conştiinţa lor începe să le vorbească.
Geneza 44.1-17
Plasa se strânge în jurul fraţilor lui losif. Împrejurări neprevăzute – însă dirijate de o mână credincioasă – îi constrâng a face cale-ntoarsă şi a se înfăţişa înaintea celui care cunoaşte totul.
Acum conştiinţa le este atinsă. „Ce să vorbim şi cum să ne îndreptăţim?” (v. 16). Ce progres moral au făcut până în acest moment, faţă de ziua când pretindeau că sunt „oameni cinstiţi” (42.11)! De aceea, izbăvirea este aproape.
Ca întreaga istorie a lui losif, aceste evenimente au semnificaţie profetică. Israel, temporar lăsat deoparte după respingerea lui Hristos, adevăratul losif, va fi făcut să-şi recunoască crima şi să vadă în Nazarineanul pe care L-au dispreţuit şi L-au răstignit, Cel pe care Dumnezeu L-a făcut şi Domn şi Hristos (Fapte 2.36), pe Mesia al lor şi în acelaşi timp pe Fiul Omului care va domni peste întregul univers. Dar, ca să poată înfăptui această lucrare în conştiinţă, trebuia mai întâi ca Israel, şi în special seminţia lui Iuda, să treacă printr-o perioadă de mari încercări, numită „necazul cel mare” (Apocalipsa 7.14). Necazul fraţilor lui losif de până în momentul când îşi mărturisesc crima ilustrează neliniştea de care vor avea parte evreii înainte de a-L recunoaşte şi onora pe Mesia.
Geneza 45.1-15
Sosise momentul pe care Iosif îl aştepta de mult timp. Câtă răbdare a avut! Dacă s-ar fi făcut cunoscut prea devreme, fraţii săi l-ar fi cinstit de nevoie, ca snopii din visul său, în timp ce inimile lor ar fi rămas reci şi pline de teamă.Acum fraţii află că guvernatorul Egiptului, cel căruia îi aparţine toată această glorie, nu este altcineva decât cel pe care l-au urât şi l-au respins ei. Nu numai că el este în viaţă, ci toate lucrurile îi sunt supuse (Evrei 2.8). Iar purtarea lor criminală a fost tocmai mijlocul prin care s-au împlinit visele lui Iosif. Cât de încurcaţi vor fi fost în inimile lor văzând măreţul har a cărui dovadă vie era Iosif! El nu s-a răzbunat, nici măcar nu le-a reproşat ceva, ci dorea numai fericirea lor. Cât despre inima lui, nu este ea plină de bucurie, o bucurie ca cea a Păstorului care a găsit oaia rătăcită? Acum fraţilor li se dă un mesaj fericit, să ducă veşti bune, să meargă la tatăl lor şi să-i spună despre gloria celui care i-a iertat. Aceasta este şi misiunea noastră, dragi răscumpăraţi ai Domnului, să le spunem altora, începând cu cei mai apropiaţi de lângă noi, ce am găsit în Isus şi să istorisim Tatălui Său „toată gloria Lui” în adunări de închinare.
Geneza 45:16-28
Răsplăteşte răul cu bine: aceasta este ceea ce face Iosif cu fraţii săi. Aşa cum ne învaţă Domnul (Matei 5.44), aceasta este cea mai bună cale de a câştiga inima cuiva.
Fraţii au crezut că trebuia să aducă ce era mai bun din ce aveau (43.11), „puţin balsam, puţină miere …”. Dar acum pot vedea cât de neînsemnate sunt. Însuşi faraon le promite tot ce este mai bun în ţară, spunându-le în acelaşi timp: „să nu vă pară rău de lucrurile voastre” (v. 20). Prezenţa Domnului şi bucuria gloriilor Sale sunt înaintea noastră. Lucrurile pământeşti lăsate în urmă pentru El sunt fără valoare, le putem abandona (Marcu 10.29, 30). De asemenea avem dovada că Isus este viu, glorios, şi că ne aşteaptă în cer: El ne-a trimis Duhul Sfânt ca arvună a moştenirii noastre (Efeseni 1.14).
Să observăm că Iosif nu le dă fraţilor săi numai o ţară în care să locuiască, ci şi tot ce le va trebui în călătoria lor până acolo: Carele? Isus ne poartă de grijă pentru călătorie. Merinde? Cuvântul Său este hrana noastră. Haine? Hristos poate şi trebuie să fie îmbrăcămintea noastră (Galateni 3.27). În final, rugămintea celui care-şi cunoaşte bine fraţii: „Să nu vă certaţi pe drum!” (v. 24). Oare noi nu avem nevoie de un asemenea îndemn?
Geneza 47:1-12
Marelui Iosif ar fi putut să-i fie ruşine de familia lui de simpli păstori veniţi să ceară grâu pentru că erau înfometaţi, de aceşti străini suspectaţi a fi spioni sau hoţi. Dar cine gândeşte aşa nu-l cunoaşte. El îi prezintă în faţa tuturor ca fiind fraţii săi. Pentru faraon este îndeajuns să ştie că sunt fraţii lui Iosif pentru ca gloria salvatorului Egiptului să se răsfrângă asupra lor. Iosif se aseamănă şi în acest aspect cu Domnul Isus. Lui nu-I este ruşine să ne numească fraţii Săi (Evrei 2.11, 12). Suntem plăcuţi înaintea lui Dumnezeu în Preaiubitul Lui (Efeseni 1.6) – acesta este motivul pentru care Dumnezeu ne întâmpină cu toată bunăvoinţa.
Iosif îl prezintă pe tatăl său lui faraon. Ce scenă înduioşătoare şi plină de frumuseţe! Un sărman bătrân, sprijinindu-se în toiag, îl binecuvântează pe puternicul monarh. După standardele lui Dumnezeu, Iacov, omul lui Dumnezeu, este mai mare decât regele (Evr. 7.7). În general, cu cât un om este într-o poziţie mai înaltă, cu atât este mai distant, dar lui Iosif, gloria nu-i micşorează cu nimic dragostea plină de tandreţe pentru fraţii săi şi pentru familiile lor. Proviziile pe care le împarte sunt măsurate „după numărul copiilor”. Admirabilă imagine a relaţiei noastre cu Hristos şi a tot ce decurge din ea! Încă de aici, de jos, ne este oferită „partea cea mai bună” (v.11). Credinţa noastră poate să lipsească, dar harul Său niciodată nu lipseşte.
Geneza 47.27-31;48.1-7
Lunga viaţă a lui lacov este aproape de sfârşit. El a recunoscut înaintea lui faraon că zilele lui „au fost puţine şi rele” (47.9). Trecuse prin experienţe dureroase şi, din vina lui, pierduse mulţi ani. Viaţa lui n-a atins nivelul lui Avraam şi al lui Isaac. Oare de ce, dacă nu ştim nimic despre ultimele fapte ale acestor doi patriarhi, sfârşitul lui lacov este consemnat atât de amănunţit? Cu siguranţă datorită faptului că acest sfârşit triumfător subliniază şi glorifică harul lui Dumnezeu faţă de acest om; este o încununare a lucrării răbdătoare a disciplinei Sale, ale cărei roade suntem datori să le admirăm. lacov îşi revede viaţa şi evocă etape din ea: Luz, numit Betel, unde i S-a descoperit Dumnezeu, Efrata şi moartea Rahelei… Să ne imaginăm că drumul vieţii noastre se sfârşeşte. Toate privirile noastre înspre trecut vor accentua îndurarea Celui care, cu aceeaşi dragoste, ne-a condus, ne-a sprijinit, ne-a mustrat sau ne-a mângâiat. Acum lacov se apleacă cu faţa la căpătâiul patului (47.31), unde, conform cu Evrei 11.21, se închină rezemat pe vârful toiagului său de călător. Să nu aşteptăm sfârşitul zilelor noastre pentru ca să răspundem ca lacov la iubirea Domnului Isus, ci s-o facem chiar acum!
Geneza 48.8-22
„Prin credinţă, lacov, când era pe moarte, i-a binecuvântat pe fiecare dintre fiii lui Iosif’ (Evrei 11.21). Dând celui mai tânăr binecuvântarea celui mai în vârstă şi invers, gândul îl va fi purtat spre tristul incident din capitolul 27. Acum este orb, cum fusese şi Isaac, dar ştie să discearnă gândul lui Dumnezeu. Se spune că lacov nu a umblat niciodată atât de bine ca atunci când era şchiop şi n-a «văzut» niciodată atât de bine ca atunci când era orb. El II cheamă pe Dumnezeul care fusese păstorul său până în ziua aceea (v. 15). Cunoştea din experienţă munca şi greutăţile unui păstor (31.38-40). Acum se pune în locul oii şi-şi aminteşte de grija răbdătoare a Păstorului al Cărui subiect fusese. Ca şi lacov, David îşi face ucenicia păscând „oile tatălui său” (1 Samuel 17.34). Mai târziu el va fi numit „păstorul poporului Israel” (2 Samuel 7.7, 8). Cu toate acestea, în Psalmul 23 va scrie: „Domnul este Păstorul meu”. Fiecare dintre noi cunoaşte numele scump cu care Se prezintă Domnul Isus: „Eu sunt Păstorul cel bun” (kaan 10.11, 14). Este numele pe care Şi l-a justificat dându-Şi viaţa pentru oile Sale dragi, purtându-le de grijă şi conducându-le întreaga lor viaţă, fără ca ele să ştie, aşa cum l-a condus Dumnezeu pe lacov. Dar putem oare spune fiecare, ca lacov şi ca David, „El este Păstorul meu”?
Geneza 49.1-18
Avem înainte încă un capitol de natură profetică. În aceste ultime cuvinte ale lui Iacov găsim întreaga istorie a poporului Israel, ca şi cum ne-ar fi prezentată anticipat în rezumat. Sub judecători şi regi, poporul a devenit stricat ca Ruben (35.22); L-a uitat pe Domnul pentru idoli. Apoi, ca şi Simeon şi Levi în cap. 34, şi-a arătat violenţa în respingerea profeţilor şi chiar a lui Mesia, ceea ce a dus la împrăştierea lor printre naţiuni. Hristos este reprezentat prin Iuda, seminţie de care este legat prin naştere. Domnia şi sceptrul împărăţiei sunt numai ale Lui. După aceasta vedem Israelul împrăştiat sub judecata lui Dumnezeu, angajat în activităţi comerciale şi în acelaşi timp sub robia naţiunilor. Perioada actuală este personificată prin Zabulon şi Isahar.Cât despre Dan, el îl reprezintă pe Antihristul, un iudeu care în viitorul apropiat va fi primit de Israel ca Mesia. „Un şarpe pe cărare” este un grozav simbol al puterii satanice care va lucra atunci nestânjenită. Înainte de această perspectivă îngrozitoare, rămăşiţa credincioasă va putea conta numai pe eliberarea de sus: „Aştept mântuirea Ta, Doamne!” (v. 18). Această aşteptare este ideea călăuzitoare din Psalmii 130 şi 131. Cât despre noi, îl aşteptăm noi pe Domnul?
Geneza 49.19-33
Când Biserica va fi luată, „ceasul încercării” va veni „peste tot pământul locuit” (Apocalipsa 3.10). O rămăşiţă credincioasă a lui Israel va trece prin acest necaz grozav. Putem vedea aceasta în cuvintele pe care Iacov i le adresează lui Gad. Beniamin ne vorbeşte despre împăratul (Hristos) care îşi aşază împărăţia după nimicirea duşmanilor Săi, în timp ce Aşer şi Neftali reprezintă poporul binecuvântat în final prin întemeierea împărăţiei.Deşi copilul lui Dumnezeu ştie că nu va fi pe pământ în acea vreme, el trebuie să fie interesat de aceste lucruri şi să se bucure, gândind că adevăratul losif (Hristos), care a fost urât şi respins, va avea puterea supremă şi va fi acolo spre binecuvântarea întregii lumi. Josif este vlăstar de pom roditor, … ramurile sale dau lăstari peste zid” (v. 22), trecând peste hotarele lui Israel. Binecuvântările vor atinge şi naţiunile care sunt străine de promisiuni. Astfel, Isus, adevăratul losif, „a fost despărţit de fraţii Săi” (lit: nazarean – v. 26, nota b). Pe cel odinioară „întărâtat amarnic” şi „urât” (v. 23), Dumnezeu „L-a înălţat foarte sus şi I-a dăruit un Nume care este mai presus de orice nume” (Filipeni 2.9, 10). Este acest Nume al lui Isus: Dumnezeu Salvatorul, în prezent pentru inimile voastre mai presus decât oricare altul?
Geneza50.1-14
Cartea Geneza conţine toate evenimentele majore care privesc familia omenească: naşterea, căsătoria, pierderea soţiei, a mamei, a tatălui … şi ne prezintă credinţa activă trecând prin toate acestea. Sfârşitul lui Iacov, este foarte frumos. Pământul bun al Gosenului, unde şi-a petrecut ultimii şaptesprezece ani din viaţă, nu l-a făcut să uite ţara Canaanului, nici promisiunile făcute de Domnul la Beer-Şeba (46.4). El a arătat fiilor săi importanţa pe care o acorda Canaanului, dându-le instrucţiuni precise pentru înmormântarea lui. Va trebui să se odihnească în această peşteră, Macpela, în care membrii familiei credinţei aşteaptă ziua învierii. Preţul care să-i asigure dreptul la aceasta fusese plătit în trecut.
Funeraliile patriarhului sunt de o mare solemnitate. In general în Vechiul Testament, înmormântarea unui om este pe măsura credincioşiei sale. Înmormântarea lui Iehoiada şi cea a împăratului Ezechia au omagiat evlavia lor (2 Cronici 24.16; 32.33). Astăzi, când un credincios părăseşte lumea, nu se fac ceremonii deosebite. Pentru copilul lui Dumnezeu, moartea şi-a pierdut puterea, fiind asemenea unui somn care va sfârşi prin înviere (1 Tesaloniceni 4.13, 14). Dar chiar dacă moartea şi-a pierdut boldul, să nu uităm niciodată cât L-a costat aceasta pe Cel care a învins-o!
+++
Să călcaţi pe urmele celor ce, prin credinţă şi răbdare, moştenesc făgăduinţele. (Evrei 6:12)
Eroii biblici ai credinţei strigă către noi de pe înălţimile pe care le-au cucerit, încurajându-ne că ceea ce a făcut Dumnezeu odată cu omul poate face din nou. Ei ne amintesc nu numai de necesitatea credinţei, dar şi de răbdarea cerută pentru ca lucrarea credinţei să fie desăvârşită. Să nu încercăm să ne retragem din mâinile Ghidului nostru ceresc sau să pierdem chiar şi o singură lecţie a disciplinei Lui pline de dragoste, din cauza descurajării sau a îndoielii noastre.
Este scris despre Iosif în psalmul 105, într-un text adesea uitat:
,,Le-a trimis înainte pe un om; Iosif a fost vândut ca rob. 18 I-au strâns picioarele în lanţuri, l-au pus în fiare 19 până la vremea când s-a întâmplat ce vestise el şi până când l-a încercat Cuvântul Domnului. 20 Atunci, împăratul a trimis să-i scoată lanţurile şi stăpânitorul popoarelor l-a izbăvit. 21 L-a pus domn peste casa lui şi dregătorul tuturor averilor lui, 22 ca să lege după plac pe domnitorii lui şi să înveţe pe bătrânii lui înţelepciunea.
Unii dintre voi, mai ales studenții la teologie înainte de examene, ați descoperit și folosiți ,,Biblia cu explicații“ în ediția ei electronică, extinsă și mereu completată (pe coloana din dreapta a acelui blog aveți ,,Cuprinsul blogului“). Vă invit și pe ceilalți să vizitați această sursă de studiu. În pregătirea predicilor, a orelor de studiu biblic sau în pregătirea pentru cer nimic nu este mai important decât să cunoaștem Cuvântul scris și Cuvântul întrupat. Iată un exemplu de studii de personaj din cele pe care le afișăm mereu pentru voi toți:
I. Un om privilegiat
După neînțelegerea survenită între el și Barnaba, apostolul Pavel s-a despărțit de el și l-a luat ca partener de lucrare pe Sila, unul din membrii de cinste ai comunității de credincioși din Ierusalim (Fapte 15:22). Ca și Pavel, Sila avea cetățenia romană.
Nu toți cei ce locuiau pe atunci în Imperiul Roman erau în mod automat ,,cetățeni romani“. Dreptul era rezervat locuitorilor Romei. În Noul Testament, cuvântul grec folosit pentru ,,cetățenie“ este ,,polites“, un derivat de la ,,polis“ (cetate). Tot de acolo se trag și termenii ,,politică“ (reguli de conviețuire socială) și ,,politețe“ (civilitatea celor de la oraș contrastată cu bădărănia celor de la țară).
,,Cetățenia romană“ era acordată în mod excepțional și altor oameni care intrau astfel în rândul celor privilegiați și ocrotiți ca cei ce se născuseră în ,,cetatea eternă“. Acest lucru era obținut printr-o proclamație a împăratului roman și răsplătea fapte deosebite făcute spre binele Imperiului sau al celui care-l conducea. Cetățenia romană putea fi acordată unei persoane, unei familii, unei cetăți sau unei întregi provincii. Dacă cineva primea cetățenia romană, toți cei din familia sa se bucurau de acest drept. În Fatele Apostolilor 22:28 este scris că apostolul Pavel s-a născut într-o astfel de familie:
,,Căpitanul a zis: „Eu cu o mare sumă de bani am dobândit cetăţenia aceasta”. „Şi eu”, a zis Pavel, „sunt chiar născut roman” (Fapte 22:28).
De fapt, toți locuitorii cetății Tars primiseră această cetățenia romană de la împăratul Augustus.
Cetățenia romană presupunea o serie de responsabilități și privilegii, ca de exemplu aceea de a nu putea fi bătut cu nuiele sau răstignit și dreptul de a eluda curțile de justiție locale prin apelul la curtea imperială. Două fraze purtau o deosebită greutate juridică: ,,Ciuis Romanus sum“ – ,,Sunt un cetățean roman“ – și ,,Ad Caesarem Prouoci“ – ,,Cer să fiu judecat de Cezar“. Deși nu i-a lipsit niciodată curajul, apostolul Pavel s-a folosit de câteva ori de privilegiile cetățeniei romane. Totuși, într-una din epistolele sale, el proclamă pentru creștini o cetățenie și mai înaltă, aceea care se dobândește prin bunăvoința lui Dumnezeu în Christos:
,,Dar cetăţenia noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Hristos“ (Filip. 3:20).
II. Un om pus în slujba apostolilor
Îl regăsim pe Sila alături de Pavel în cetatea Filipi, unde amândoi au fost bătuți și aruncați în temniță. După cutremurul care a distrus în noaptea aceea închisoarea, Pavel și Sila au fost eliberați de autoritățile locale, îngrozite să afle că pedepsiseră doi cetățeni romani fără a le acorda tratamentul preferențial cerut de legea imperială (Fapte 16:35-39).
S-ar prea putea ca numele ,,Sila“ să fi fost o prescurtare de la numele grec ,,Silvanus“, (românește ,,Păduraru“), iar persoana care l-a purtat să fie și cea pomenită de apostolul Pavel în cele două epistole trimise tesalonicenilor (1 Tes. 1:1; 2 Tes. 1:1). O persoană cu acest nume este pomenită și de Petru, care-l caracterizează drept ,,un frate credincios“ (1 Petru 5:12).
,,V-am scris aceste puţine rânduri prin Silvan, care cred că este un frate credincios“ (1 Pertru 5:12).
Probabil că Silvanus a șlefuit în limba greacă mesajul marelui pescar de oameni care era fluent doar în limba aramaică. Dacă este aceeași persoană, Sila/Silvanus a avut privilegiul de a însoți în lucrare și pe Pavel și pe Petru. Nu ni se spune nicăieri că Sila ar fi fost un apostol, dar este evident că a fost harnic și devotat, dornic să răspândească Evanghelia cetățeniei cerești printre Neamurile din partea răsăriteană a Imperiului Roman.
III. Un om care a reunțat la privigii în favoarea responsabilităților
Înfășurat în pătura privilegiilor romane, Sila ar fi putut duce o viață ,,la căldurică“, scutită de probleme. Ce l-a făcut oare să plece de acasă și să colinde lumea obosit, bătut și urât de toți oamenii alături de apostolul Pavel?
,,I-au dat pe mâna dregătorilor şi au zis: „Oamenii aceştia ne tulbură cetatea; sunt nişte iudei care vestesc nişte obiceiuri pe care noi, romanii, nu trebuie nici să le primim, nici să le urmăm”.Norodul s-a ridicat şi el împotriva lor, şi dregătorii au pus să le smulgă hainele de pe ei şi au poruncit să-i bată cu nuiele“ (Fapte 16:20-22).
Singurul răspuns posibil este acesta: ,,Sila și-a luat în serios ,,responsabilitățile“. Nu, nu responsabilitățile de cețean roman, ci responsabilitățile de cetățean al cerului! Este o atitudine pe care am face bine să ne-o însușim toți. Între privilegii și responsabilități, nu mulți aleg responsabilitățile. Acest lucru nu se vede clar astăzi, dar se va vedea extraordinar de clar și limpede în ziua marilor răsplătiri din fața scaunului de judecată al lui Christos.
Tu la câte privilegii ești gata să renunți din pricina lui Christos și a Evangheliei?
Am fost întrebat adesea de ce mi-am ales ca pseudonim numele ,,Barzilai en Dan“. Mai întâi, din respect pentru omul care a purtat acest nume în Israel, iar în al doilea rând pentru că este o anagramare perfectă a propriului meu nume (Barzilai izvorât din Dan – pentru că nu sunt Galaadit).
Ce fel de om a fost Barzilai? Textele care vorbesc despre el sunt în 2 Samuel 17:27, 20:31-40 și 1 Regi 2:7. Haideți împreună să-i facem o vizită acestui Galaadit. Oamenii care l-au cunoscut ne spun că a fost un om loial, curajos, generos, dar modest și realist.
Un om loial
Barzilai a trăit în țara Galaad, o regiune montană situată la est de râul Iordan (2 Samuel 17:27; 19:31). Când s-a întâlnit cu împăratul David, Barzilai avea cam 80 de ani. David avea și el cam 60 de ani, așa că putem spune că s-au întâlnit doi oameni trecuți prin viață și înțelepți, fiecare în felul său. David păcătuise cu Batșeba și-l omorâse pe Urie. Tot Israelul știa lucrul acesta, inclusiv Barzilai. Dumnezeu decisese ca pedeapsa să fie ,,după Lege“ și David să dea ,,patru miei “ dintre copiii săi pentru mielul ucis (2 Sam. 12:6). Muriseră deja primul copil născut din Batșeba și murise Amnon (2 Sam. 13:28). Aveau să mai moară doi, Absalom și Adonia.
Prima întâlnire dintre Barzilai și împărat s-a petrecut în vremuri grele. David era în pericol. Fiul său Absalom a reușit să dea o lovitură de stat și să-l dea jos de pe tronul țării. Viclean și perfid, el furase ,,inimile oamenilor din Israel”. Ca să-și consolideze domnia, Absalom era hotărât să nu cruțe pe nimeni care ar mai fi ținut cu David. Toți, aproape toți servitorii lui au trebuit să fugă din Ierusalim (2 Samuel 15: 6, 13, 14). Frumusețea desăvârșită a lui Absalom era doar de suprafață. Pe dinăuntru era desăvârșit de …urât și de rău.
De la Ierusalim la Roghelim, locuința lui Barzilai erau doar cam 25 de kilometri, așa că cei de acolo știau tot ce se petrecuse în capitala țării. Cu toate acestea, în ciuda pericolului în care s-a plasat, Barzilai îi este loial lui David, nu lui Absalom. Pentru el, David este împărat fie că se găsește pe tron, fie că este plecat în pribegie; fie că este în capitala de la Ierusalim, fie că este exilat departe de ea.
Un om curajos
Toate semințiile lui Israel primiseră porunca să trimită ostași în armata cu care Absalom dorea să-l urmărească și să-l omoare pe David. Barzilai a riscat însă tot și a rămas alături de regele lui.
,,David ajunsese la Mahanaim când a trecut Absalom Iordanul, însoţit de toţi bărbaţii lui Israel. Absalom a pus pe Amasa în fruntea oştirii, în locul lui Ioab. Amasa era fiul unui om numit Itra, Israelitul, care intrase la Abigal, fata lui Nahaş şi sora Ţeruiei, mama lui Ioab. Israel şi Absalom au tăbărât în ţara Galaadului. Când a ajuns David la Mahanaim, Şobi, fiul lui Nahaş, din Raba fiilor lui Amon, Machir, fiul lui Amiel, din Lodebar, şi Barzilai, Galaaditul, din Roghelim, au adus paturi, lighene, vase de pământ, grâu, orz, făină, grâu prăjit, bob, linte, uscături, miere, unt, oi şi brânză de vacă. Au adus aceste lucruri lui David şi poporului care era cu el, ca să mănânce, căci ziceau: „Poporul acesta trebuie să fi suferit de foame, de oboseală şi de sete, în pustie.”
Curajul adevărat nu implică bsența fricii, ci biruirea ei! Iar credința este capabilă de acțiuni pe care logica nu le poate înțelege. Nu circumstantele din viata noastra ne determina caracterul, ci relatia noastra cu Dumnezeu, indiferent de circumstantele vietii.
Un om generos
Grupul care plecase în exil împreună cu David nu era nici mic, nici mare, dar plecaseră pe fugă din Ierusalim și n-aveau nimic cu ei. Cu generozitate, Barzilai și alți doi bărbați, Șobi și Machir, oferă lui David tot ce are nevoie. Acești trei subiecțiloiali înțeleg situația precară a regelui și a susținătorilor săi, spunând: ,,Poporul este înfometat, obosit și însetat în deșert”. Cei trei fac tot ce le stă în putință pentru a-i scoate din necaz; le dau paturi, grâu, orz, făină, cereale prăjite, fasole, linte, miere, unt, oi și alte dispoziții(2 Samuel 17: 27-29).
Cu fiecare zi însă, alături de David au venit oameni care doreau să-l apere așa că ,,musafirii“ lui Barzilai s-au înmulțit peste măsură. Probabil că soția lui i-o fi spus: ,,Măi bărbate, ce ne facem? Oamenii aceștia ne secătuiesc. Sunt din ce în ce mai mulți. Rămânem săraci de tot.“ Oastea adunată lângă David la Barzilai acasă a ajuns de numărul miilor (2 Sam. 18:4).
Sunt convins că așa a și fost. Găzduirea lui David l-a ,,uscat“ pe Barzilai. Sunt convins că acesta a fost motivul pentru care David l-a invitat apoi la Ierusalim și Barzilai și-a trimis copilul să mănânce la masa lui David. Urmașii lui nu s-au mai întors niciodată în Galaad. Nu aveau la ce să se mai întoarcă (1 Regi 2:7).
Cred că, providențial, Dumnezeu aranjase ca Barzilai să ajungă un om ,,foarte bogat“. Nici el nu știa cum de i se întâmplase acest lucru. Știa însă Dumnezeul lui David, care-l pregătise pe Barzilai exact pentru criza prin care a trecut împăratul David.
Ca orice criză a copiilor lui Dumnezeu, necazul cu Absalom avea și el să treacă. Forțele răzvrătite ale lui Absalom ajung curând la oamenii lui David. Lupta este dezlănțuită în pădurea lui Efraim, probabil lângă Mahanaim. Armata uzurpatorului este învinsă și ,,a fost o mare înfrângere în ziua aceea, ca douăzeci de mii de oameni” (2 Sam. 18:7). Oamenii lui David au fost mai tari. Absalom a vrut să fugă, dar părul lui bogat s-a prins în crengile unui pom. Spânzurat între pământ și cer (simbol al întregii lui vieți), tânărul a fost o țintă ușoară pentru săgețile lui Ioab (2 Samuel 18: 7-15).
Capitolul 19, din care face parte textul care ne vorbește despre Barzilai, ne arată cum i-a răsplătit împăratul David pe cei care i-au fost credincioși în timpul pribegiei.
Un om modest și realist
Când ajungem la descrierea despre Barzilai, descoperim încă o calitate a lui. Barzilai, este un om modest, conștient de limitele sale. Deși bătrân, Barzilai ține neapărat să-l conducă pe împărat măcar până la Iordan. Este un semn de respect și cinste.
– ,,De ce să-ți fiu o povară?“, îi răspunde el lui David, când acesta conștient că l-a sărăcit de tot, îl invită să se suie împreună cu el la Ierusalim și să-și petreacă restul vieții la palat (2 Samuel 19:15, 31, 33). A fost un fel de ,,Ce-am făcut deosebit ca să merit să-ți faci greutăți cu mine?“
,,Împăratul a zis lui Barzilai: „Vino cu mine, şi te voi hrăni la mine în Ierusalim.”Dar Barzilai a răspuns împăratului: „Câţi ani voi mai trăi, ca să mă sui cu împăratul la Ierusalim? Eu sunt astăzi în vârstă de optzeci de ani. Pot eu să mai cunosc ce este bun şi ce este rău? Poate robul tău să mai aibă vreun gust pentru ce mănâncă şi bea? Pot eu să mai aud glasul cântăreţilor şi cântăreţelor?“ (2 Sam. 33:35).
Extraordinar! Iată un om care nu este dezechilibrat de perspectiva de a deveni un om de vază la curtea împărătească, de a sta cu împăratul la masă și de a purta haine regale! Barzilai este un om realist și echilibrat, a cărui valoare este înăuntrul lui, nu în afara lui. Ca personaj, Barzilai este antetipul lui Absalom. Tânăr și frumos pe dinafară, dar gol pe dinăuntru, Absalom este așezat în contrast cu Barzilai, bătrân, neputincios, surd și ramolit de tot, dar de o frumusețe rară în caracter și foarte cumpătat în aprecierile despre sine însuși.
,,Să se întoarcă robul tău şi să mor în cetatea mea, lângă mormântul tatălui meu şi al mamei mele! Dar iată că robul tău Chimham va trece cu împăratul, domnul meu; fă ce vei crede pentru el” (2 Sam. 19:37).
,,Sunt un om cu perspectiva mormântului, nu cu a vieții“ spune Barzilai. ,,Ia-l însă pe fiul meu. El este doar la începutul vieții“.
Priceput la oameni, David s-a despărțit de Barzilai cu un semn de prețuire și recunoștință:
,,Împăratul a zis: „Chimham să treacă împreună cu mine şi voi face pentru el ce vei vrea; tot ce vei dori de la mine, îţi voi da!” După ce tot poporul a trecut Iordanul şi după ce l-a trecut şi împăratul, împăratul a sărutat pe Barzilai şi l-a binecuvântat. Şi Barzilai s-a întors acasă“ (2 Sam. 19: 38-39).
Facem bine să medităm asupra exemplului minunat pe care ni-l dă Barzilai. El a fost loial, curajos, generos, modest și realist. Și, mai presus de toate, el a decis să pună interesele lui Dumnezeu înaintea oricăror altor interese (Matei 6:33).
Cred că înțelegeți acum de ce mi-am ales ca pseudonim numele acestui om. Repetând istoria arhetipală, regele meu, Isus Christos, este și El plecat din Ierusalim în pribegia persecuțiilor din acest veac. Vreau să-i fiu loial, indiferent de riscuri și pericole. Vreau să-L găzduiesc și să-i pun la dispoziție tot ceea ce El, providențial, mi-a dăruit. Și mai vreau ceva: doresc să am urmașii mei pururi la masa Lui împărătească.
Nu este rău să depinzi de Ilie câtă vreme ţi-l dă Dumnezeu, dar aminteşte-ţi că va veni un timp când el va trebui să plece, atunci când el nu va mai fi călăuzitorul şi liderul tău, deoarece Dumnezeu nu vrea ca el să mai rămână. Tu spui: „Nu pot merge fără Ilie”. Dumnezeu îţi spune însă că trebuie.
Singur la Iordanul tău(2:14). Iordanul este simbolul despărţirii, unde nu mai ai partăşie cu nimeni altcineva şi unde nimeni nu poale lua responsabilitatea în locul tău. Trebuie să pui în practică ceea ce ai învăţat atunci când erai cu Ilie al tău. Ai fost în repetate rânduri la Iordan cu Ilie, dar acum eşti singur în faţa lui. Nu-ţi foloseşte la nimic să spui că nu poţi merge înainte; această experienţă a venit, iar tu trebuie să mergi înainte. Dacă vrei să afli dacă Dumnezeu este cu adevărat Dumnezeul care crezi că este, atunci treci singur prin Iordanul tău.
Bineînțeles că Iordanul putea fi trecut și înot, așa făceau oamenii locului. Elisei a vrut însă o confirmare că Dumnezeu îl vrea în locul lui Ilie.
Singur la lerihonul tău(2:15). Ierihonul este locul unde l-ai văzut pe Ilie al tău făcând lucruri mari. Când ajungi la Ierihonul tău, ai o reţinere puternică de a lua iniţiativa şi de a te încrede în Dumnezeu, vrând în schimb ca altcineva să facă aceasta în locul tău. Dacă rămâi credincios lucrurilor pe care le-ai învăţat cu Ilie, vei primi semnul că Dumnezeu este cu tine.
Elisei a văzut că oamenii l-au vrit în locul lui Ilie, Ei au avut nevoie nsă de un semn că Dumnezeul lui Ilie este acum cu Elisei.
Singur la Betelul tău(2:23). La Betelul tău se termină înţelepciunea ta şi începe înţelepciunea lui Dumnezeu. Când nu mai ştii ce să faci şi eşti gata să intri în panică, nu te teme; bazează-te pe Dumnezeu, iar El va aduce la lumină adevărul Său într-un mod care va sfinţi viaţa ta. Pune în practică ce ai învăţat când erai cu Ilie al tău, foloseşte mantaua lui şi roagă-te. Hotărăşte-te să te încrezi în Dumnezeu şi nu-l mai căuta pe Ilie!
Batjocorirea lui Ilie a însemnat un afront adus lui Dumnezeu, iar Dumnezeu a confirmat alegerea lui Elisei apărându-și slujitorul. El face la fel și astăzi.
Barnaba s-a îmbrăcat în mângâiere. El a primit-o de la Dumnezeu și a dat-o mai departe celor din jurul lui. Omul acesta este o ilustrație vie a principiului expus de apostolul pavel:
,,Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, Părintele îndurărilor şi Dumnezeul oricărei mângâieri,care ne mângâie în toate necazurile noastre, pentru ca, prin mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu, să putem mângâia pe cei ce se află în vreun necaz!“ (2 Cor. 1:3-4).
Despre acest colaborator al apostolului Pavel, care l-a însoţit pe apostolul naţiunilor în prima sa călătorie misionară, găsim câteva indicaţii în Faptele Apostolilor şi în epistole. Dacă aşezăm aceste indicaţii una lângă alta, vom obţine un tablou al unui bărbat binecuvântat, care ne poate fi în multe privinţe un exemplu. Cuvântul ne spune: „Aţintiţi-vă privirea la cei care umblă aşa“ (Filipeni 3.17).
Fiul mângâierii
Pentru prima dată îl întâlnim pe Barnaba în Fapte 4, unde sunt descrise primele zile ale Adunării, pe care Domnul începuse să o zi-dească. Mulţimea credincioşilor era o inimă şi un suflet. În „dragostea dintâi“, aveau toate la comun; niciunul nu spunea că ceva din averile sale era al său. Apostolii depuneau cu mare putere mărturie despre învierea Domnului Isus. Peste toţi era un mare har.
Printre aceşti primi creştini este amintit şi Iosif („El să adauge“). A-cesta a fost numele care i s-a dat când s-a născut ca levit şi cipriot. Dar acum era „născut din nou“, o „creaţie nouă“, unul dintre creştinii, cărora Dumnezeu le dăduse har peste har. La acest bărbat se putea vedea o creştere spirituală; toţi puteau să vadă acest lucru.
Curând a fost numit de apostoli „Barnaba“, pentru că el devenise, în numărul mare de credincioşi, un adevărat „fiu al mângâierii“. Fiecare frate care umblă cu Domnul său, găseşte în El o „mângâiere a dragostei“, are în Cuvânt şi în promisiunile lui Dumnezeu o „mângâiere puternică“ şi poate fi prin credincioşia Sa o „mângâiere“ pentru alţii (Filipeni 2.1; Evrei 6.18; Coloseni 4.11). Dar Barnaba se străduia în mod deosebit să-i mângâie pe sfinţii din Ierusalim, care se aflau la primele prigoniri şi necazuri; el era caracterizat de această activitate de mângâiere. Din 2 Corinteni 1.3-7 ştim că cel care doreşte să mângâie pe alţii în tot felul de necazuri, trebuie să fi fost el însuşi în necazuri şi strâmtorări şi să fi fost mângâiat de „Părintele îndurărilor şi de Dumnezeul oricărei mângâieri“. Barnaba culesese pentru sine din acest balsam şi ştia acum să vindece inimile rănite ale altora cu acest balsam.
Deoarece inima sa era umplută până sus cu dragostea lui Hristos, el era gata, ca mulţi alţi fraţi, să-şi înstrăineze averile şi să pună la picioarele apostolilor preţul lor, pentru ca aceştia să poată împărţi fraţilor după nevoile fiecăruia. Faptul că şi-a vândul ogorul pe care îl avea, are probabil şi o altă motivaţie: pentru a cultiva bine acea buca-tă de pământ, avea nevoie de mult timp, pe care dorea să-l folosească în întregime în lucrarea Domnului său, care îl chemase la această lucrare. Banii şi timpul, tot ce avea, dorea să le închine Domnului.
Barnaba – mângâiere pentru Pavel
A doua oară, Barnaba este amintit în Fapte 9.26-30. Între timp, adunarea din Ierusalim a trecut printr-o perioadă grea, după cum ştim; Ştefan a fost omorât cu pietre şi astfel a fost lepădată mărturia Duhului Sfânt despre proslăvirea lui Isus la dreapta lui Dumnezeu. Ca urmare, „în ziua aceea a început o mare persecuţie împotriva adunării care era în Ierusalim şi toţi în afară de apostoli au fost împrăştiaţi prin ţinuturile Iudeii şi ale Samariei“ (Fapte 8.1). „Tânărul“ Saul era unul dintre instigatori. El sufla ameninţare şi ucidere împotriva ucenicilor Domnului, chiar şi până la Damasc. Dar în drum spre această cetate, Însuşi Domnul proslăvit a păşit înaintea lui şi a lucrat în el o întoarcere totală: Saul însuşi a devenit un ucenic al Domnului, o unealtă bine dotată pentru zidirea Adunării Sale. Cât de mare şi stăruitoare era acum durerea lui, că „mai înainte eram un hulitor şi un persecutor şi un batjocoritor“; de aceea mai târziu s-a numit pe sine „cel dintâi“ dintre păcătoşi (1 Timotei 1.13-15)!
Când după trei ani (Galateni 1.17, 18; Fapte 9.26-27), Pavel a încercat să se apropie de ucenicii din Ierusalim, toţi s-au temut de el şi nu credeau că era un ucenic, deoarece îşi aminteau de el cum era odinioară şi se pare că nu aveau cunoştinţă de evenimentele care avuseră loc între timp. Aceasta l-a smerit din nou adânc pe Pavel şi i-a amintit de dezlănţuirea sa în Ierusalim în necunoştinţă şi râvnă oarbă. Dacă fraţii nu aveau încredere în el, cum ar fi putut vreodată să-i slujească liber Domnului?
Dar Barnaba a mers după el, a discutat cu el şi l-a dus la apostoli. El le-a putut relata cum s-a întors Saul la Dumnezeu şi cum vorbise în Damasc cu îndrăzneală în Numele lui Isus. Barnaba avea o încredere foarte mare în harul lui Dumnezeu şi era deplin convins că harul putea face dintr-un Saul un Pavel. Acesta a fost primit de fraţii din Ierusalim; cât de mulţumitor trebuie să-i fi rămas Pavel lui Barnaba toată viaţa pentru această slujbă a dragostei!
Barbana – mângăiere pentru Neamuri
Prigonirile credincioşilor din Ierusalim au acţionat eficient: credincioşii au fost împrăştiaţi în împrejurimi. Dar în loc să tacă de teamă şi de frică, fără să spună ceva despre mântuirea în Hristos, cei care au fost împrăştiaţi străbăteau ţinuturile şi vesteau Cuvântul (Fapte 8.4). În Fapte 11.19-26 ni se relatează că au mers până în Fenicia şi Cipru şi Antiohia.
Având prejudecăţi iudaice, cei mai mulţi dintre ei vesteau Evanghelia despre Domnul Isus numai printre iudei, unii au vorbit şi grecilor. Mâna Domnului era cu aceştia şi un mare număr a crezut şi s-a întors la Domnul; dar El dorea să se îndrepte şi spre naţiuni. Când adunarea din Ierusalim a auzit aceasta, l-a trimis pe Barnaba la Antiohia. Toţi aceşti oameni de curând întorşi la Dumnezeu aveau nevoie de o îngrijire deosebită şi de învăţătură, iar fraţii din Ierusalim, care îl cunoşteau pe Barnaba, erau convinşi că el era unealta adecvată pentru o astfel de slujbă. El se dovedise printre ei ca un „om bun şi plin de Duhul Sfânt şi de credinţă“ (Fapte 11:24). Ce înseamnă aceasta?
El era „un om bun“, un „fiu al mângâierii“ pentru alţii, unul care se gândea cu bunătate la binele altora. „A ne iubii unii pe alţii“ este caracteristica tuturor celor ce sunt născuţi din Dumnezeu, şi noi toţi trebuie să fim „buni unii faţă de alţii“ (1 Ioan 4.7; Efeseni 4.32); dar Barnaba primise un dar de har special, care îl făcea capabil să facă această slujbă printre „copilaşii în Hristos“.
El era plin de Duhul Sfânt; Persoana Duhului Sfânt locuia în el, cum de altfel locuieşte şi în noi; dar în Barnaba cel temător de Dumnezeu şi evlavios, Duhul Sfânt nu era împiedicat în acţiunea Sa nici prin porniri ale cărnii, nici printr-o gândire lumească, ci Îşi putea arăta deplin roadele Sale: „dragoste, bucurie, pace, îndelungă-răbdare, bunătate, facere de bine, credincioşie, blândeţe, înfrânare“. Ce mireasmă plăcut al lui Hristos a împrăştiat Barnaba în jurul său!
„Plin de credinţă“ – Exemplele din Evrei 11 ne arată viaţa celor care sunt „plini de credinţă“: ei sunt convinşi de lucruri care nu se văd. Ei umblă înaintea Celui nevăzut, se bazează pe promisiunile Sale şi ascultă de El. Credinţa lor biruie lumea şi duşmănia ei; ea triumfă peste greutăţi, deoarece pentru Dumnezeul lor nimic nu este imposibil. Ei sunt o mărturie vie şi luminoasă în această lume şi păşesc într-o nădejde vie spre „patria“ cerească, spre „cetatea“ pregătită de Dumnezeu. – Un astfel de bărbat al credinţei era şi Barnaba. Ce exemplu, ce imbold şi ce ajutor a fost el pentru acei credincioşi care tocmai veniseră la credinţă! Îndemnul său, de a rămâne cu hotărâre de inimă cu Domnul, îl vedeau împlinit în el.
Barnaba – mângâiere în Antiohia
În legătură cu slujba sa în Antiohia ni se spune: „o mare mulţime a fost adăugată la Domnul“ (versetul 24). El nu-i atrăgea pe oameni după sine, ci îi conducea la Domnul. El nici nu avea interesul să ocupe primul loc printre ei. Când a văzut cum se răspândea lucrarea în acel ţinut şi cum credincioşii aveau nevoie de îndrumare în învăţătura sănătoasă, a căutat o unealtă, pe care, după cum ştia, Domnul o dotase în mod deosebit pentru această slujbă: a plecat la Tars şi l-a căutat pe Saul, apoi l-a adus în Antiohia. Un an întreg s-au strâns în adunare şi au învăţat cu alţi fraţi multe lucruri. Ce binecuvântat a fost acel timp! Printre profeţii şi învăţătorii de acolo este amintit mai întâi Barnaba, iar Saul abia la urmă (13.1). Barnaba obţinuse prin credincioşia sa printre fraţi o mare încredere.
În acele zile, Agab, un profet din Ierusalim, a anunţat prin Duhul o mare foamete, care va veni peste tot pământul, deci şi asupra credincioşilor din Iudeea care, ca şi „risipiţi“, urmau să ajungă în mare necaz. Când a venit această foamete, Barnaba şi Saul au fost din nou însărcinaţi să ducă în Iudeea darurile strânse în Antiohia, ca o expresie a unităţii şi a dragostei (11.27-30). După ce au îndeplinit această lucrare, Barnaba şi Saul s-au întors de la Ierusalim şi l-au luat cu ei şi pe Ioan, care era numit Marcu (12.25).
Barnaba – mângâiere în misiune, cu Saul în prima călătorie misionară
Credincioşii din Antiohia erau într-o stare duhovnicească bună. Acest lucru s-a arătat printre altele în faptul că ei se gândeau cum poate fi răspândită Evanghelia printre naţiuni. Dar acest lucru trebuia să se facă în dependenţă de Domnul, iar ei căutau să recunoască voia Sa postind. Atunci „Duhul Sfânt a zis: Puneţi-Mi deoparte acum pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat. Atunci, după ce au postit şi s-au rugat şi au pus mâinile peste ei, le-au dat drumul. Ei deci, fiind trimişi de Duhul Sfânt, au coborât…“ (13.2-4). Domnul este Cel care doreşte să-Şi trimită slujitorii Săi.
Ne-am obişnuit să vorbim despre călătoriile misionare ale aposto-lului Pavel şi să vedem pe însoţitorii săi în umbra acestui mare apos-tol al naţiunilor. Dar să reţinem: această lucrare mare a început cu un îndemn divin: „Puneţi-mi deoparte acum pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrare“. Atât primul, cât şi al doilea erau deci echipaţi adecvat pentru această slujbă, care pretindea atât de multe, iar cei doi erau într-o stare duhovniceacă bună, încât Domnul îi putea folosi. La fel ca Pavel, şi Barnaba era constrâns de dragostea lui Hristos, să predice oamenilor: Împăcaţi-vă cu Dumnezeu. Tot atât de puţin ca Pavel, Barnaba nu s-a lăsat speriat de necazuri, de nevoi, de strâmtorări şi de prigoană în legătură cu această slujbă (2 Corinteni 6). Acelaşi har care a prisosit, care îl făcea capabil pe Pavel pentru această slujbă, se odihnea şi peste Barnaba.
Citind Fapte 13 şi 14 observăm că apostolul Pavel a ajuns tot mai mult în prim-plan şi a devenit purtătorul de cuvânt. În practica slujbei, fiecare a înţeles ce loc i-a fost acordat, şi fiecare a ocupat locul său prin har în smerenie.
Întorcându-se din prima lor călătorie misionară, care a durat trei ani, au istorisit adunării ce făcuse Dumnezeu cu ei şi cum El deschisese o uşă a credinţei pentru naţiuni. Ei Îi atribuiau Lui totul.
Barnaba – mângăiere pentru Ioan Marcu
În capitolul 15 unde ni se spune cum a fost lămurită problema importantă – „Trebuie să fie circumcişi credincioşii dintre naţiuni după obiceiul lui Moise?“ între adunările din Antiohia şi Ierusalim, îi vedem pe cei doi slujitori fideli alături luptând pentru adevăr. Mărturia acestor „preaiubiţi, Barnaba şi Pavel… care şi-au expus vieţile pentru Numele Domnului nostru Isus Hristos“ (versetele 25-26) avea o mare greutate. Nu numai Pavel, ci şi Barnaba a recunoscut clar că atât iudeii, cât şi grecii au fost făcuţi morţi faţă de lege prin trupul lui Hristos (Romani 7.4).
Dar acum apar umbre pe cărarea lui Barnaba, a acestui slujitor binecuvântat al Domnului.
După ce Pavel şi Barnaba au rămas un timp mai îndelungat în Antiohia, Pavel i-a propus colaboratorului său demn de încredere să se întoarcă în toate cetăţile în care vestiseră Cuvântul Domnului, pentru a vizita fraţii de acolo şi a vedea cum le merge. Apostolul Pavel a fost aici acela care a luat iniţiativa; de la începutul slujbei sale a fost caracterizat de interesul pentru binele fraţilor din toate locurile; tot timpul era însoţit de „preocuparea pentru toate adunările“ (2 Corinteni 11.28).
Aici nu se aminteşte că aceasta era şi grija lui Barnaba; se părea aproape că râvna lui de odinioară cedase în acel moment. El era dispus să întreprindă o a doua călătorie misionară împreună cu Pavel, dar pentru el, mult mai important decât călătoria cu acest apostol binecuvântat în lupta Evangheliei, care adusese atâta roadă pentru veşnicie printre naţiuni, era să-i însoţească „nepotul“ său Ioan Marcu. Uitase el oare că acesta se despărţise de ei deja la începutul primei lor călătorii misionare şi nu mersese cu ei în lucrare, deci că nu se dovedise destoinic în lucrare?
Abia mulţi ani mai târziu, apostolul clarvăzător a putut să-şi schimbe părerea despre Marcu (Coloseni 4.10; 2 Timotei 2.21) şi să mărturisească: „Mi-a fost de folos în lucrare“. În cazul lui Barnaba au avut însă acum mai multă greutate legăturile naturale decât considerentele spirituale. S-a născut o amărăciune. Barnaba s-a despărţit de Pavel şi a plecat cu Marcu spre patria sa, Cipru.
Dacă un om ca Barnaba, care a acţionat atâţia ani ca o binecuvântare deosebită printre credincioşi şi printre naţiuni, nu a mai fost pentru un timp pe înălţimile credinţei sale şi ale dăruirii sale, cu cât mai mult avem noi motiv să veghem şi să ne rugăm, ca să nu dăm înapoi pe calea pe care Îl urmăm pe Domnul sau chiar să alunecăm de pe ea!
În Faptele Apostolilor nu se mai relatează de atunci nimic despre Barnaba. Numai în scrisorile apostolului Pavel mai este amintit de câteva ori, iar din acele scurte versete rezultă că amărăciunea nu a durat. În mod deosebit din 1 Corinteni 9.6 rezultă foarte clar că Barnaba a fost şi mai târziu un slujitor cunoscut şi apreciat al Domnului.
Să nu rămânem la umbrele, care au căzut trecător pe calea sa! Mai degrabă exemplul acestui frate fidel şi slujitor plin de dăruire, aşa cum îl descrie Sfânta Scriptură în capitolul 15 din Faptele Apostolilor, să fie un imbold pentru noi!
Înainte ca David să devină împăratul de drept al lui Israel, a fost nevoit, deşi era uns ca împărat, să fugă de Saul. În acea perioadă a lepădării sale, au fost oameni care au ţinut la el, pentru că ştiau şi au recunoscut că Dumnezeu îl alesese ca împărat. Aceasta a avut ca urmare prigoană, suferinţă şi lipsuri.
Însă cu moartea lui Saul s-a schimbat totul. După ce David a fost pus oficial ca împărat, cei care au avut parte împreună cu el de lepădare, au fost onoraţi de împăratul care domnea. Printre adepţii lui David se număra şi Abigail, soţia lui Nabal, care mai târziu, după ce soţul ei a murit, a devenit chiar soţia lui David.
David este o imagine a Domnului Isus, care, ca împărat de drept, a fost răstignit, iar astăzi este lepădat şi dispreţuit în această lume. Toţi cei care L-au cunoscut ca Mântuitor personal, (mai mult…)
Dacă privim la viaţa lui Lot prezentată în Vechiul Testament, nu vom găsi probabil nimic din care să se deducă faptul că acesta a fost un credincios vechi-testamental. Numai textul din 2 Petru 2.7-8 ne mărturiseşte că el a fost un om „drept“. Faptul că aceasta nu se putea vedea clar în viaţa sa, ne arată ce istorie tristă stă acum în faţa noastră.
Lot – un participant la alergare
Prima caracteristică surprinzătoare din viaţa lui Lot este faptul că el nu a păşit dintr-o decizie proprie pe calea pe care a mers Avraam în credinţă. El nu a umblat având o decizie personală a credinţei, ci sub influenţa unchiului său Avraam. Lot este modelul tipic al unui participant secundar la alergare. Acest lucru rezultă clar din câteva exemple: „Şi Avram a plecat, cum îi spusese Domnul. Şi Lot a mers cu el“ (Geneza 12.4); „Avram s-a suit din Egipt spre sud, el şi soţia lui şi tot ce avea, şi Lot era cu el“ (Geneza 13.1); „Dar şi Lot, care mergea cu Avram…“ (Geneza 13.5).
Desigur, este bine când copiii părinţilor credincioşi merg deja de mici împreună cu părinţii lor pe calea credinţei. Dar când vor creşte, va trebui să existe un moment în viaţa lor în care vor lua o decizie personală de a-L urma pe Domnul. Atunci, în locul unei participări la alergare, a unei umblări cu cineva, ca la Lot cu Avraam, va fi o umblare împreună spre slava lui Dumnezeu, ca la Isaac cu Avraam.
Lot – un materialist
Prima dată, când Lot a luat o decizie, a fost decizia pentru lume (Geneza 13). În timp ce Avraam înainta pe calea sa în credinţă, Lot era omul vederii. El judeca după ceea ce vedea, (mai mult…)
Iată câteva date și fapte mai puțin cunoscute despre marele apostol:
Tarsus, localitatea under s-a născut Pavel există de cel puțin 4,000 de ani. În 41 B.C., Antony și Cleopatra au serbat festiv în oraș una din întâlnirile lor.
Cel puțin șapte rude ale lui Pavel sunt pomente pe name în Noul Testament. La finalul scrisorii trimise color din Roma, Pavel îi salută pe …
– Andronic și Iunia, care crezuseră în Christos înaintea lui, care făcuseră ani grei de temniță pentru aceasta și ajunseseră cu mare vază printre apostoli (16:7)
– Irodion, ruda mea (16:11)
– Luciu, Iason și Sosipater, rudele mele (16:21)
Pe lângă aceștia, apostolul mai amintește în Fapte 23:16-22 despre o soră a lui și despre băiatul ei care l-au adjutant să scape din cursa pe care i-o întindeau iudeii.
Nu este impossible ca ,,Luciu“ amintit în Romani 16:11, să fi fost în realitate ,,Luca“, autorul Evangheliei lui și a cărții Faptele Apostolilor. În cea de a doua călătorie misionară a sa, apostolul Pavel se poate să se fi dus la Troa (unde locuia Luca, sau, cel puțin, unde i s-a alăturat lui Pavel) pentru că știa că una din rubedeniile sale îl va putea găzdui (Fapte 16:8, 11).
,,Facerea corturilor“ amintită ca sursă de întreținere apentru apostol în timpul călătoriilor este în original un termen mai larg care poate include și ,,facerea încălțămintelor“, un fel de ,,lucrător în obiecte de piele“.
Apostolic Pavel, deși ales apostol al Neamurilor, a avut numeroase ocazii să le predice și evreilor. Pe vremea ace, aproximativ patru milioane de evrei locuiau în afara granițelor țării lor. Cam toate cetățile mărișoare aveau cel puțin câte o sinagogă, iar la Roma funcționau nu mai puțin de unsprezece. Populația de evrei din Roma depășise pe atunci cifra de 40,000–50,000.
Vinul era o băutură foarte populară pe vremea lui Pavel, dar nu se servea curat, pentru că ar fi fost o băutură ,,tare“, ci diluat (de abicei cu apă de mare). Iarna, în cetățile romane se serve un fel de vin fiert fierbinte.
Este evident că apostolul Pavel a fost un cititor al literaturii vremii lui. În scrierile lui, Pavel citează din Epimenides din Creta (Tit. 1:12), din Aratus din Cilicia (Fapte 17:28) și din Menander, autorul comediei grecești Thais (1 Cor. 15:33).
Mulți romani din vremea lui Pavel își ondulau părul și și-l ungeu cu ulei din belșug. Cele mai soficticate pomezi erau făcute din măduvă de căprioară, din grăsime de urs și oi și chiar din ceea ce lăsau șoarecii în urma lor (socotit un afrozidiac).
S-ar putea ca apostolul Pavel să fi citat strofe din cântările creștine ale vremii. Două astfel de pasaje, spun cercetătorii biblici, ar fi putut fi 1 Corinteni 13 și Filipeni 2:1-11.
Nu Evangheliile, așa cum se crede din cauza felului în care au fost așezate în Noul testament, ci epistolele lui Pavel ne dau cele mai timpurii informații despre Domnul Isus. Cea mai veche citare a unei ziceri a Domnului se găsește în 1 Tesaloniceni (1 Tes. 4:15-17), pe care apostolul a scris-o prin anul 50 d.C. Alte citate din zicerile Domnului Isus se găsesc în 1Corinteni 7:10-11; 9:14; 11:23-26.
Rembrandt l-a pictat pe apostolul Pavel ca pe un om foarte bătrân. În realitate, Pavel a trăit între anii 6 și 64 după Christos, murind deci cam la 58 de ani, o vărstă înaintată pentru un om care a trăit o viață așa de agitată ca a lui.
Saul din Tars a fost unul din cele mai strălucite exemplare umane ale vremii sale. Născut ca un privilegiat cu cetățenie romană, bun cunoscător al filosofiei grecești, fariseu cu șanse de a deveni una din cele mai influente personalități ale Sinedriului evreiesc, omul acest părea la un moment dat să aibe un viitor social strălucit. S-a frânt însă pe drum …
În urma unei experiențe de iluminare trăită în apropierea Damascului, tânărul promițător a ales să-și unească destinul cu personalitatea unui răstignit anonim din rău famatul Nazaret, antagonizându-i pe evrei, scandalizându-i pe greci și uimindu-i pe romani. S-a dus apoi în pustie și a revenit printre cei mai umili și disprețuiți cetățeni ai Imperiului. Și-a petrecut restul vieții călătorind prin Imperiul Roman ca să facă adepți ai Nazarineanului, înființând grupe locale și întreținându-le apoi existența cu scrisori și vizite periodice. Când a mai apărut de câteva ori în primul plan al mișcărilor sociale a terminat de fiecare dată fie bătut aproape de moarte, fie aruncat în închisoare. Pentru cei ce-l cunoscuseră în tinerețe, părea un ratat care duce o existență mizeră și pierdută sub mantia anonimatului.
Și totuși …
De la înălțimea celor douăzeci de secole scurse de atunci, Saul din Tars se vede distinct asemenea unui pisc imens înălțat singuratec în panorama veacurilor, mult deasupra tuturor celorlalți oameni de vîrf din generația sa. Influența lui asupra populației lumii este copleșitoare, infinit mai mare decât a tuturor celorlalți.
Asta … deocamdată, ca să nu mai vorbim și de diferența dintre el și ei în eternitatea care ne așteaptă.
Este o lecție pentru toți lucrătorii creștini care lucreză (și se plâng uneori pentru acasta) în … anonimat.
,,Cei înţelepţi vor străluci ca strălucirea cerului şi cei ce vor învăţa pe mulţi să umble în neprihănire vor străluci ca stelele în veac şi în veci de veci.“ – Daniel 12:3
,, … pentru că ce este înălţat între oameni este o urâciune înaintea lui Dumnezeu.“ – Luca 16:15
+++
Scurte studii despre Pavel
+++
Transformarea unui luptător pentru Dumnezeu
Efes. 6:11-20
Covidul m-a propulsat pe un Palmer inalt al părtășiei cu Dumnezeu. Am văzut și auzit lucruri nemaiauzită de mine până atunci. Am fost slab și m-am clătinat, ca mulți alții din poporul Domnului, iar Dumnezeu a vrut sa mă întărească. Am intrat însă și într-o poziție periculoasa. Pavel a spus ca din pricina descoperirilor cerești ii era inevitabil sa se ingamfe, așa ca Dumnezeu l-a ajutat sa-și păstreze echilibrul spiritual printr-un tepus in carne, un nedorit sol al Satanei.
M-am decis sa nu vorbește despre experiențele mele decât in măsura și in care Dumnezeu mă va indemna s-o fac, acolo unde vrea El, cui vrea El și cât va dori El.
Prefer sa vorbesc și eu, ca și Pavel despre un altul, un om in Christos. Asatazi vreau sa va vorbesc puțin despre Pavel.
Tema generală va fi “extraordinara transformare a unui luptător pentru Dumnezeu”
O schimbare de paliere de lupta.
Omul acesta a luptat cu oamenii din dragoste pentru Dumnezeu. Acum ne spune ca adevarata lupta, singura care contează nu este împotriva cărnii și sângelui, ci împotriva entităților spirituale din locurile cerești.
O schimbare de priorități.
Lupta lui Pavel nu mai este in domeniul social, ci in cel spiritual.
O schimbare de sursa de putere.
Scrisorile autorizare au fost abandonate in favoarea unui mandat ceresc
2Cor 10
O schimbare de tactica
In Efeseni, apostolul ne descrie noua tactica de lupta. El scoate in evidență domeniile in care suntem atacați de Satan.
Bătălia pentru minte – coiful Mântuirii
Bătălia pentru inimă – platoșa neprihănirii
Bătălia pentru adevăr – un brâu care ne încinge
Bătălia pentru timpul nostru – râvna Evangheliei păcii
O schimbare de perspectiva
Suntem mai mult decât biruitori, purtați in carul Lui de biruință.
Dușmanul este neputincios înaintea noastră, înfrânt la Cruce:
“Coloseni 2:15 A dezbrăcat domniile și stăpânirile și le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieșit biruitor asupra lor prin cruce.
Romani 8:28-39
+++
Apostolia lui Pavel, învățătorul tău
De peste 2000 de ani, umbra unui om ales se extinde asupra Bisericii lui Christos. De douăzeci de secole, Saul din Tars devenit apoi apostolul Pavel este citit, explicat și ascultat în creștinismul mondial. După Domnul Isus, Dumnezeu întrupat în istorie, personalitatea și lucrarea acestui apostol este cea mai cunoscută figură a umanității. Nimeni n-a fost tradus în mai multe limbi ca să fie răspândit la toate popoarele. El stă cu un cap deasupra tuturor celorlalți pentru că a fost „ales“, pregătit și plasat într-o slujire specială de Dumnezeu însuși. O dovadă incontestabilă este în nivelul lui extraordinar de cunoștințe:
„Dar socotesc că nici eu nu sunt cu nimic mai prejos de apostolii aceştia „nespus de aleşi!” Chiar dacă sunt un necioplit în vorbire, nu sunt însă şi în cunoştinţă, şi am arătat lucrul acesta printre voi, în tot felul şi în toate privinţele“ (2 Corinteni 11:5-6).
Saul din Tars a învățat „la picioarele lui Gamaliel“, unul din cei mai mari rabini din istoria lui Israel, dar Saul din Tars este „par excelence“ un discipol al lui Isus Christos:
„Eu sunt iudeu, născut în Tarsul Ciliciei, dar am fost crescut în cetatea aceasta, am învăţat la picioarele lui Gamaliel să cunosc cu de-amănuntul Legea părinţilor noştri şi am fost tot atât de plin de râvnă pentru Dumnezeu, cum sunteţi şi voi toţi azi“ (Fapte 22:3).
„Măcar că eu aş avea pricină de încredere chiar în lucrurile pământeşti. Dacă altul crede că se poate încrede în lucrurile pământeşti, eu şi mai mult; eu, care sunt tăiat împrejur a opta zi, din neamul lui Israel, din seminţia lui Beniamin, evreu din evrei; în ceea ce priveşte Legea, fariseu; în ceea ce priveşte râvna, prigonitor al Bisericii; cu privire la neprihănirea pe care o dă Legea, fără prihană.
Dar lucrurile care pentru mine erau câştiguri le-am socotit ca o pierdere din pricina lui Hristos. Ba încă, şi acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca un gunoi, ca să câştig pe Hristos şi să fiu găsit în El, nu având o neprihănire a mea, pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credinţa în Hristos, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu prin credinţă. Şi să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi părtăşia suferinţelor Lui şi să mă fac asemenea cu moartea Lui; ca să ajung cu orice chip, dacă voi putea, la învierea din morţi. Nu că am şi câştigat premiul sau că am şi ajuns desăvârşit, dar alerg înainte, căutând să-l apuc, întrucât şi eu am fost apucat de Hristos Isus“ (Filipeni 3:4-12).
Apostolul Pavel nu s-a lăudat peste măsură cu informațiile pe care le-a primit direct de la Domnul. Totuși, ele apar aluziv sau direct pe ici pe colo în scrierile ale.
„Fraţilor, vă mărturisesc că Evanghelia propovăduită de mine nu este de obârşie omenească, pentru că n-am primit-o, nici n-am învăţat-o de la vreun om, ci prin descoperirea lui Isus Hristos“ (Galateni 1:11-12).
Iată câteva exemple, peste care am trecut până acum cu mult prea mare și neglijentă ușurință:
„V-am învăţat înainte de toate, aşa cum amprimit şi eu, că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi, … “
Dumnezeu i-a descoperit astfel lucruri la care el n-a fost participant direct. Pavel n-a fost nici la Cina de taină și nici la arătările de după învierea Domnului. A „primit“ însă de la Domnul revelația acestor evenimente printr-o veritabilă călătorie dincolo de timp și spațiu, la un palier superior al cunoașterii.
Curiozitatea lui a fost satisfăcută într-un dialog direct cu Cel înviat, care s-a păstrat chiar și atunci când s-a rugat să-i ia Dumnezeu „țepușul“ satanic care-l stânjenea în trup:
„E nevoie să mă laud, măcar că nu este de folos. Voi veni totuşi la vedeniile şi descoperirile Domnului. Cunosc un om în Hristos care, acum paisprezece ani, a fost răpit până în al treilea cer (dacă a fost în trup nu ştiu, dacă a fost fără trup, nu ştiu – Dumnezeu ştie). Şi ştiu că omul acesta (dacă a fost în trup sau fără trup, nu ştiu – Dumnezeu ştie) a fost răpit în rai şi a auzit cuvinte care nu se pot spune şi pe care nu-i este îngăduit unui om să le rostească. Cu un astfel de om mă voi lăuda, dar, întrucât mă priveşte pe mine însumi, nu mă voi lăuda decât cu slăbiciunile mele.
Chiar dacă aş vrea să mă laud, n-aş fi nebun, căci aş spune adevărul, dar mă feresc, ca să n-aibă nimeni despre mine o părere mai înaltă decât ce vede în mine sau ce aude de la mine.
Şi ca să nu mă umflu de mândrie din pricina strălucirii acestor descoperiri, mi-a fost pus un ţepuş în carne, un sol al Satanei, ca să mă pălmuiască şi să mă împiedice să mă îngâmf. De trei ori am rugat pe Domnul să mi-l ia. Şi El mi-a zis: „Harul Meu îţi este de ajuns, căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită”.
Deci mă voi lăuda mult mai bucuros cu slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Hristos să rămână în mine. De aceea simt plăcere în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos, căci, când sunt slab, atunci sunt tare.“ (2 Corinteni 12:1-10).
Acest „Și El mi-a, zis“ ilustrează nivelul de pătrundere spirituală extrasenzorială care i-a fost îngăduit lui Pavel. Numai așa se explică cunoștințele științifice superioare la care omenirea nu a ajuns decât după descoperirea ADN-ului și a spectroscopiei astrale.
„Nu orice trup este la fel, ci altul este trupul oamenilor, altul este trupul dobitoacelor, altul este trupul păsărilor, altul al peştilor. Tot aşa sunt trupuri cereşti şi trupuri pământeşti, dar alta este strălucirea trupurilor cereşti şi alta a trupurilor pământeşti. Alta este strălucirea soarelui, alta strălucirea lunii şi alta este strălucirea stelelor; chiar o stea se deosebeşte în strălucire de altă stea“ (1 Cprinteni 15:39-41).
Fragmente din revelațiile speciale pe care le-a primit apostolul Pavel sunt „ascunse la vedere“ chiar sub nasul nostru, prea aproape parcă de ochii noștri pentru a fi băgate în seamă.
„Şi mi s-a întâmplat că, după ce m-am întors la Ierusalim, pe când mă rugam în Templu, am căzut într-o răpire sufletească şi am văzut pe Domnul, care-mi zicea: ‘Grăbeşte-te, ieşi iute din Ierusalim, căci nu vor primi mărturisirea ta despre Mine’.
Şi am zis: ‘Doamne, ei ştiu că eu băgam în temniţă şi băteam prin sinagogi pe cei ce cred în Tine şi că, atunci când se vărsa sângele lui Ştefan, martorul Tău, eram şi eu de faţă, îmi uneam încuviinţarea mea cu a celorlalţi şi păzeam hainele celor ce-l omorau.’
Atunci, El mi-a zis: ‘Du-te, căci te voi trimite departe, la neamuri…’ ”“ (Fapte 22:17-21).
„În noaptea următoare, Domnul S-a arătat lui Pavel şi i-a zis: „Îndrăzneşte, Pavele, căci, după cum ai mărturisit despre Mine în Ierusalim, tot aşa trebuie să mărturiseşti şi în Roma” (Fapte 23:11).
„Şi acum, iată că împins de duhul, mă duc la Ierusalim, fără să ştiu ce mi se va întâmpla acolo. Numai Duhul Sfânt mă înştiinţează din cetate în cetate că mă aşteaptă lanţuri şi necazuri. “ (Fapte 20:20-22).
În drumul spre Roma, Pavel a făcut o impresie extraordinară asupra romanilor care-l duceau să fie judecat. În doar câteva săptămâni, apostolul s-a transformat dintr-un om aflat la discreția romanilor, la un om cu autoritate de care ascultau toți. A fost o ilustrație a apostoliei lui, a calităților extraordinare cu care l-a înzestrat Dumnezeu. Pavel nu s-a sfiit să le vorbească romanilor despre capacitatea lui de a vorbi cu Dumnezeu fie direct, fie prin îngeri, solii lui Dumnezeu:
„Acum, vă sfătuiesc să fiţi cu voie bună, pentru că niciunul din voi nu va pieri şi nu va fi altă pierdere decât a corabiei. Un înger al Dumnezeului al căruia sunt eu şi căruia Îi slujesc mi s-a arătat azi-noapte şi mi-a zis: ‘Nu te teme, Pavele, tu trebuie să stai înaintea cezarului şi iată că Dumnezeu ţi-a dăruit pe toţi cei ce merg cu corabia împreună cu tine’. De aceea, oamenilor, liniştiţi-vă, căci am încredere în Dumnezeu că se va întâmpla aşa cum mi s-a spus. Dar trebuie să dăm peste un ostrov“ (Fapte 27:22-26).
Dumnezeu îi spusese apostolului ce se va întâmpla și ce rol va avea insula pe care aveau să se refugieze. În plină panică pe mare, Pavel a semănat în ceilalți liniștea unui om care comunica direct cu Dumnezeu:
„Înainte de ziuă, Pavel a rugat pe toţi să mănânce şi a zis: „Astăzi sunt paisprezece zile de când staţi mereu de veghe şi n-aţi luat nimic de mâncare în gură. De aceea, vă rog să mâncaţi, căci lucrul acesta este pentru scăparea voastră şi nu vi se va pierde niciun păr din cap.”
După ce a spus aceste vorbe, a luat pâine, a mulţumit lui Dumnezeu înaintea tuturor, a frânt-o şi a început să mănânce. Toţi s-au îmbărbătat atunci şi au luat şi ei de au mâncat. În corabie eram de toţi: două sute şaptezeci şi şase de suflete“ (Fapte 27:33-37)
+++
Ceea ce lipsește suferințelor lui Christos ?
(De citit încet și mestecat pe îndelete!)
Impertinența din titlu nu-mi aparține! Am preluat-o de la altcineva, dar cred în ea din toată inima și cu toată ființa mea!
Este un subiect mai ocolit de noi și trebuie să fac o precizare încă de la început:
,,Mulți privesc, puțini văd; mulți aud, puțini ascultă“.
Vedem doar ceea ce putem pricepe și ascultăm doar ceea ce putem înțelege. Restul trece pe lângă noi, nu ,,prin noi“.
Această incursiune în tainele vieții lui Chistos în noi a început de la spovedania apostolului Pavel din Filipeni 3:4-17, din care citez aici doar pasajul care m-a uimit:
,,Şi să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi părtăşia suferinţelor Lui şi să mă fac asemenea cu moartea Lui;ca să ajung cu orice chip, dacă voi putea, la învierea din morţi“ (Filip. 3:10-11).
Apostolul Pavel mărturisește că a abandonat evoluția lui pe scara spiritualității evreiești (3:4-8), socotind-o ,,ca un gunoi“ în comparație cu un alt proces de spiritualitate pe care îl numește ,,cunoașterea lui Christos“:
,,Ba încă, şi acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca un gunoi, ca să câştig pe Hristos …“ (Filip. 3:8).
Vorbind în termeni de ,,câștig-ghișeft“, ca orice evreu veritabil, Pavel ne vorbește despre o afacere infinit superioară religiozității iudaice. Expresia ,,să-l câștig pe Christos“ m-a pus pe gânduri și m-a contrariat. A fost doar începutul în confruntarea mea cu o terminologie apostolică ciudată, dar plină de revelații surprinzătoare.
Cum adică ,,Să-L câștig pe Christos“ ? Nu este El ,,darul lui Dumnezeu“ pentru noi? Despre ce strădanii personale vorbește apostolul? Ce fel de eforturi personale sunt necesare pentru primirea unui dar oferit cu atâta mărinimie de Dumnezeu?
A doua expresie care m-a bulversat cu totul este acesta:,,ca să ajung cu orice chip, dacă voi putea, la învierea din morţi“ (Filip. 3:11).
Cum adică? Nu este învierea din morți o experiență generală, inevitabilă pentru toți oamenii? Cunosc oameni care ar fi fericiți să scape de învierea din morți! Toți cei care au trăit în păcat ar prefera oricând să nu mai învieze și să nu ajungă la judecata de apoi și în iadul cel veșnic! Nu credea apostolul Pavel în învierea din morți?
Calificativele ,,cu orice chip, dacă voi putea“ precizează că această ,,înviere din morți“ este ceva improbabil, foarte dificil de atins și rezervat doar pentru o anumită categorie de creștini, numiți în text ,,desăvârșiți“:
,,Nu că am şi câştigat premiul sau că am şi ajuns desăvârşit, dar alerg înainte, căutând să-l apuc, întrucât şi eu am fost apucat de Hristos Isus. Fraţilor, eu nu cred că l-am apucat încă, dar fac un singur lucru: uitând ce este în urma mea şi aruncându-mă spre ce este înainte, alerg spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Hristos Isus. Gândul acesta dar să ne însufleţească pe toţi care suntem desăvârşiţi; şi, dacă în vreo privinţă sunteţi de altă părere, Dumnezeu vă va lumina şi în această privinţă“ (Efes. 3:12-15).
Sper că ați observat tensiunea lăuntrică existentă în acest pasaj. Apostolul spune, aparent contrazicându-se, că n-a ajuns încă desăvârșit, dar continuă precizând că suntem toți (deja) desăvârșiți!
Bineînțeles că m-am rugat Domnului să-mi lămurească toate aceste nepriceperi ale mele, fiind convins că nu apostolul Pavel este confuz, ci eu n-am ajuns încă să-l pricep bine. Ceea ce am primit de la Domnul m-a extuziasmat și m-a speriat totodată! Duhul Sfânt mi-a descoperit că există în creștinism adâncimi și înălțimi nebănuite și căi nebătătorite în slujirea mea pentru Dumnezeu. Am descoperit un Pavel care pornise hotărât pe scara identificării cu Christos, călcându-I pe urme și îndemnându-ne și pe noi să-L urmăm în această extraordinară experiență.
Identificarea cu Christos, fratele nostru mai mare
Credea sau nu credea apostolul Pavel în învierea morților? Răspunsul este un emfatic ,,Da“, iar pasajele care susțin aceasta în epistolele lui sunt prea multe ca să le citez eu aici. Cum se explică atunci reținerea lui, chiar scepticismul lui, exprimate în expresiile restrictive ,,cu orice chip, dacă voi putea“. Despre ce ,,înviere din morți“ vorbește Pavel în spovedania adresată filipenilor?
Am descoperit că apostolul a scris aici despre o ,,altă înviere din morți“, nu despre cea pe care o vor experimenta toți oamenii. Este ,,învierea din morți“ care încoronează evoluția spirituală a celor care s-au unit prin credință cu ,,Căpetenia mântuirii lor“.
Toate epistolele lui Pavel ni-i prezintă pe cei credincioși într-o identificare spirituală prin care noi suntem ,,în Christos“ (una din expresiile favorite ale lui Pavel) și Christos este în noi:
,,Vreau să zic: taina ţinută ascunsă din veşnicii şi în toate veacurile, dar descoperită acum sfinţilor Lui, cărora Dumnezeu a voit să le facă cunoscut care este bogăţia slavei tainei acesteia între neamuri, şi anume Hristos în voi, nădejdea slavei“ (Col. 1:26-27).
Prin identificare cu Christos, credincioșii intră într-un proces în care progresează pe scara lăuntrică (periculos numită mistică) a ,,devenirii întru Christos“. Treptele ei sunt enumerate foarte clar de apostolul Pavel în pasajul deja citat:
(1) ,,Şi să-L cunosc pe El
(2) şi puterea învierii Lui
(3) şi părtăşia suferinţelor Lui (4) şi să mă fac asemenea cu moartea Lui; (5) ca să ajung cu orice chip, dacă voi putea, la învierea din morţi“ (Filip. 3:10-11).
Un astfel de ,,purtător de Christos“ este o ființă nesupusă morții și este chemată încă să ,,guste ceva din puterile veacului viitor“(Evrei 6:5) încă din viața aceasta!!!
Am crezut o vreme că Pavel le-a scris celor din Filipi despre experiențele lui ca apostol, pentru că, într-adevăr, apostolii au beneficiat de niște ,,semne apostolice“ care i-au calificat pentru experiențe supranaturale și care le-au conferit o autoritate duhovnicească unică:
,,Semnele unui apostol le-aţi avut printre voi în toată răbdarea, prin semne, puteri şi minuni care au fost făcute între voi“ (2 Corinteni 12:12).
M-am convins însă foarte repede că nu este așa! Pavel recomandă acest proces de identificare cu Christos TUTUROR creștinilor, făcând din el semnul distinct al credinței adevărate:
,,Pe voi înşivă încercaţi-vă dacă sunteţi în credinţă. Pe voi înşivă încercaţi-vă. Nu recunoaşteţi voi că Isus Hristos este în voi? Afară numai dacă sunteţi lepădaţi“ (2 Corinteni 13:5).
,,Urmaţi-mă pe mine, fraţilor, şi uitaţi-vă bine la cei ce se poartă după pilda pe care o aveţi în noi“ (Filip. 3:17).
,,Căci chiar dacă aţi avea zece mii de învăţători în Hristos, totuşi n-aveţi mai mulţi părinţi, pentru că eu v-am născut în Hristos Isus, prin Evanghelie. De aceea vă rog să călcaţi pe urmele mele“ (1 Cor. 4:15-16 vezi și 1 Tes. 1:6).
Prin nașterea din nou, Christos locuiește în fiecare credincios, făcându-L un mădular al trupului Său spiritual și împărtășindu-i ceva din experiențele prin care a trecut El în viața de pe pământ. Creștinul experimentează puterea învierii lui Christos (Efes. 1:17-22), părtășia suferințelor Lui (Filip. 1:22; Fapte 9:16), să se facă asemenea cu moartea Lui (2 Tim. 2:11) și, ca încoronare a acestui proces, să experimenteze ,,cu orice chip, dacă vor putea“ ceva din Christosul de după înviere !
Mi-a devenit din ce în ce mai clar că apostolul Pavel a avut o evoluție spirituală de excepție, rămasă multora ascunsă chiar dacă este expusă ,,la vedere“ în epistolele lui.
Apostolul ne-a mărturisit despre ,,răpirea“ lui sufletească, o ,,teleportare“ în termeni contemporani, până în cerul prezenței lui Dumnezeu, numit ,,cel de al treilea cer“, în dimensiuni ale realității de dincolo de cerul atmosferic și cel cosmic (2 Cor. 12:1-6). Autoritatea lui apostolică asupra bisericilor s-a exercitat în virtutea unei comuniuni spirituale exprimată în termeni specifici:
,,Cât despre mine, măcar că n-am fost la voi cu trupul, darfiind de faţă cu duhul, am şi judecat, ca şi când aş fi fost de faţă, pe cel ce a făcut o astfel de faptă. În Numele Domnului Isus, voi şi duhul meu, fiind adunaţi laolaltă prin puterea Domnului nostru Isus, am hotărât ca un astfel de om să fie dat pe mâna Satanei, pentru nimicirea cărnii, ca duhul lui să fie mântuit în ziua Domnului Isus“ (1 Cor. 5:3-5).
,,Căci măcar că sunt departe cu trupul, totuşi cu duhul sunt cu voi şi privesc cu bucurie la buna rânduială care domneşte între voi şi la tăria credinţei voastre în Hristos“ (Col. 2:5).
Departe de a fi o chemare la extremisme periculoase și la un misticism de iarmaroc, cuvintele spovedaniei lui Pavel sunt o chemare smerită spre adâncimi ale identificări noastre cu Christos. Nu este de mirare că apostolul Petru, care i-a studiat cu atenție și în amănunt TOATE epistolele lui, ne-a lăsat un avertisment apostolic menit să curme răstălmăciri și exremisme pseudocreștine foarte periculoase:
,,Să credeţi că îndelunga răbdare a Domnului nostru este mântuire,cum v-a scris şi preaiubitul nostru frate Pavel, după înţelepciunea dată lui, ca şi în toate epistolele lui, când vorbeşte despre lucrurile acestea. În ele sunt unele lucruri greu de înţeles, pe care cei neştiutori şi nestatornici le răstălmăcesc ca şi pe celelalte Scripturi, spre pierzarea lor.Voi deci, preaiubiţilor, ştiind mai dinainte acestelucruri, păziţi-vă, ca nu cumva să vă lăsaţi târâţi de rătăcirea acestor nelegiuiţi şi să vă pierdeţi tăria, ci creşteţi în harul şi în cunoştinţa Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos. A Lui să fie slava acum şi în ziua veşniciei. Amin.“ (2 Petru 3:15-18).
De fapt, Cel ce-l înduplecase pe Pavel să se facă părtaș suferințelor lui Christos îl învățase și pe apostolul Petru să facă și să propovăduiască același lucru:
,,Preaiubiţilor, nu vă miraţi de încercarea de foc din mijlocul vostru, care a venit peste voi ca să vă încerce, ca de ceva ciudat, care a dat peste voi, dimpotrivă, bucuraţi-vă întrucât aveţi parte de patimile lui Hristos, ca să vă bucuraţi şi să vă veseliţi şi la arătarea slavei Lui.Dacă sunteţi batjocoriţi pentru Numele lui Hristos, ferice de voi! Fiindcă Duhul slavei, Duhul lui Dumnezeu, Se odihneşte peste voi“ (1 Petru 4:12-14).
Identificarea cu suferințele lui Chistos pentru Biserică
Redescoperindu-l deci pe apostolul Pavel și deprins într-o oarecare măsură cu terminlogia folosită de el, am ajuns la un alt pasaj în care ,,părtășia cu suferințele lui Christos“ este ridicată la rang de virtute și îmbrățișată cu ardoarea consacrării: identificarea cu suferințele lui Christos.
Apostolul Pavel și-a cunoscut destinul încă de la început. În parte, Dumnezeu i l-a precizat când l-a trimis pe Anania să-l vindece de orbirea căpătată pe drumul Damascului:
,, … și îi voi arăta tot ce trebuie să sufere pentru Numele Meu“ (Fapte 9:16).
În momentul confruntării, Christos l-a găsit pe Pavel, pe atunci Saul din Tars,
(1) plin de râvnă,
(2) plecat în călătorie să facă voia lui Dumnezeu și
(3) purtând în mână scrisori de autoritate, care să-i facă să sufere pe urmaşii lui Christos (Fapte 9:1-2).
Ironia divină i-a hotărât o viață caracterizată exact tot de aceste trei caracteristici și Pavel n-a avut casă, n-a avut masă, n-a avut familie, ci
(a) a colindat plin de râvnă toată lumea,
(b) a scris scrisori de autoritate pe care le studiem și noi astăzi și
(c) a suferit cu prisosință pentru Christos.
Redus la esență, chemarea apostolului Pavel este descrisă chiar de el însuși în acești termeni::
,,Mă bucur acum în suferinţele mele pentru voi; şi în trupul meu împlinesc ce lipseşte suferinţelor lui Hristos, pentru trupul Lui, care este Biserica. Slujitorul ei am fost făcut eu, după isprăvnicia pe care mi-a dat-o Dumnezeu pentru voi, ca să întregesc Cuvântul lui Dumnezeu“ (Col. 1:24-25).
Isprăvnicia lui Pavel a fost dublă: (1) ,,să întregească cuvântul lui Dumnezeu“ și chemarea lui a fost (2) ,,să sufere“, împlinind în trupul lui ceea ce lipsește suferințelor lui Christos pentru trupul Lui, care este Biserica“.
Nu există nici o îndoială în ceea ce o privește pe prima, dar cea de a doua pare o blasfemie.
Întregirea Cuvântului
Pavel a scris conștient că este inspirat de Duhul lui Dumnezeu să scrie. Iată doar câteva expresii folosite în epistola căre Corinteni:
,,Căci am primit de la Domnu ce v-am învățat …“ , ,,Celor căsătoriți, le poruncesc nu eu, ci Domnul ca …“, ,,Celorlalți le zic eu, nu Domnul …“ (1 Cor. 7:10,12, 11:23).
Iar în epistola către Galateni, protestând împotriva ereziilor strecurate să contrazică mesajul propovăduit de el, apostolul Pavel scrie:
,,Fraţilor, vă mărturisesc că Evanghelia propovăduită de mine nu este de obârşie omenească, pentru că n-am primit-o, nici n-am învăţat-o de la vreun om, ci prindescoperirea lui Isus Hristos“ (Gal. 1:11-12).
Identificarea cu suferințele lui Christos
Există însă îndoială în ceea ce privește perspectiva apostolului Pavel asupra suferințelor. Ceea ce scrie el pare, dacă nu de-a dreptul o erezie, cel puțin o obrăznicie?
,,Mă bucur acum în suferinţele mele pentru voi; şi în trupul meu împlinesc ce lipseşte suferinţelor lui Hristos, pentru trupul Lui, care este Biserica“ (Col. 1:24).
Cum de a putut scrie el așa ceva?
,,Nu te grăbi, Daniel!“ pare că-mi spune apostolul Pavel. ,,Cuvintele pot fi o punte între noi sau un obstacol. Depinde cum le înțelegi și cum le folosești.“
Oare ce a vrut să ne transmită Pavel când a scris afirmația despre completarea suferințelor lui Christos? Ce lipsește la suferințele pentru trupul Lui, care este Biserica“ ?
Ce înseamnă a fi un urmaș al lui Christos?
După multă rugăciune am ajuns la concluzia că singurul lucru care lipsește acelor suferințe este ,,continuitatea în timp“, permanentizarea lor înaintea omenilor din fiecare generație. Când a suferit Domnul Isus pe pământ n-au existat nici camere de luat vederi, nici aparate de filmat. Așa a vrut Dumnezeu în providența Sa. Oamenii au încercat să-L ,,corecteze“ pe Dumnezeu făcând ei picturi și, mai recent, filme artistice. Ei nu pricep ceea ce a priceput apostolul Pavel și anume că Dumnezeu a vrut și a hotărât altfel. El a decis să continue să sufere pentru omenire prin mădularele trupului Său care sunt pe pământ, prin credincioșii care s-au făcut una cu Christos printr-o viață de consacrare deplină.
Biserica este o floare rară care nu crește decât aunci când este udată cu lacrimile celor care suferă împreună cu Christos.
,,Daniel, pare că-mi spune apostolul Pavel, Christos vrea să continue să sufere pentru Biserica Lui prin viața mea. El are nevoie de mine ca să-și demonstreze în fiecare zi dragostea Sa jertfitoare pentru trupul Lui. Christos are nevoie de trupul meu ca să sufere pentru trupul Lui, care este Biserica.“
Citesc aceste cuvinte ale lui Pavel într-un text din epistola lui către Galateni:
,,Toţi cei ce umblă după plăcerea oamenilor vă silesc să primiţi tăierea împrejur numai ca să nu sufere ei prigonire pentru Crucea lui Hristos. … În ceea ce mă priveşte, departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine şi eu, faţă de lume! … De acum încolo, nimeni să nu mă mai necăjească, pentru că port semnele Domnului Isus pe trupul meu“ (Gal. 6:12-17).
,,Stigmata Christi“, ,,semnele lui Christos“ sunt cicatricile bătăilor pe care le-a încasat apostolul Pavel din cauza mărturiei lui Christos.
Biserica catolică a făcut un întreg circ din această expresie. Totul a început prin secolul XIII, când oameni cucernici au pretins că le-au apărut pe trup, din senin, răni asemănătoare cu rănile lui Christos. Primul caz inregistrat fiind cel al englezului Stephen Langton din Canterbury, Anglia, în anul 1222. Sfantul Francisc din Assisi a primit prin 1224 un set de astfel de răni în urma unei vedenii cu un înger răstignit, etc. etc.
Apostolul Pavel nu a scris despre astfel de scamatorii catolice și nimănui nu i-ar fi trecut prin cap astfel de năzbâtii în primele secole de creștinism. Rănile apostolului au fost cât se poate de reale, primite în urma unor bătăi la fel de reale. Ascultați propria lui mărturie, într-un pasaj în care dispută autenticitatea iudaizatorilor care-i tulburau lucrarea:
,,Sunt ei slujitori ai lui Hristos? – Vorbesc ca un ieşit din minţi. – Eu sunt şi mai mult. În osteneli şi mai mult; în temniţe şi mai mult; în lovituri, fără număr; de multe ori în primejdii de moarte!
De cinci ori am căpătat de la iudei patruzeci de lovituri fără una;de trei ori am fost bătut cu nuiele; o dată am fost împroşcat cu pietre; de trei ori s-a sfărâmat corabia cu mine; o noapte şi o zi am fost în adâncul mării.
Deseori, am fost în călătorii, în primejdii pe râuri, în primejdii din partea tâlharilor, în primejdii din partea celor din neamul meu, în primejdii din partea păgânilor, în primejdii în cetăţi, în primejdii în pustie, în primejdii pe mare, în primejdii între fraţii mincinoşi.În osteneli şi necazuri, în priveghiuri adesea, în foame şi sete, în posturi adesea, în frig şi lipsă de îmbrăcăminte!
Şi, pe lângă lucrurile de afară, în fiecare zi mă apasă grija pentru toate bisericile“ (2 Cor. 11:23-28).
Stigmata este pluralul cuvântului latin stigma derivat din cuvântul grec στίγμα stigma, ceea ce înseamnă semn sau marcă așa cum sunt cele folosite pentru identificarea unui animal sau sclav. O persoană purtătoare a stigmatelor este cunoscută sub numele de stigmatizat sau purtător al stigmatelor.
Identificarea cu suferințele lui Christos este chemarea fiecărui ,,rob al lui Christos“. Așa a fost în Biserica primară, așa a fost de-a lungul secolelor și așa trebuie să rămână până la revenirea personală a lui Christos. Până atunnci, eu și cu tine suntem chemați ,,să împlinim ceea ce lipsește suferințelor lui Christos pentru trupul Lui, care este Biserica“.
Suferințele lui Christos nu au început doar la Cruce. Pe El l-au durut certurile dintre ucenici, dorințele lor de a fi ,,cel mai mare“ dintre ceilalți, neputința lor de a înțelege și de a-și însuși scara de valori a cerului. Pe El l-au durut furturile lui Iuda din punga comună și lepădarea lui Petru, împreuna cu lepădările tuturor celorlalți ucenici. Pe El l-au durut înfruntările cu oamenii religioși, care, urându-L pe El, pretindeau, culmea, că-L cunosc mai bine pe … Dumnezeu!
Urmașii lui Christos trec și ei prin suferințeșle lui Christos. Oricine a studiat cât de cât tragedile din Istoria Bisericii sau a petrecut suficient timp în interiorul eșafodajului religios al sistemelor omenești știe că saducheii, fariseii și cărturarii nu au pierit o dată cu cei din primul secol!
Saducheii au fost și sunt ,,trepădușii“ profesioniști care s-au cocoțat și continuă să se cocoațe în funcțiile cheie. Ei sunt gata oricând să ,,colaboreze“ cu puterea seculară numai să ocupe funcțiile de frunte. Fără să creadă neapărat în înviere, preocuparea lor este să-și trăiască raiul aici și acum, trecând peste cadavrele altora. Ei nu sunt ,,unși Domnului“, ci sunt unși cu toate alifiile, ,,unsuroșii Domnului“, cum bine le spunea Geabou Pascu.
Fariseii sunt cei ce au obsesia formelor religioase, dar care sunt total lipsiți de substanță. Ei par cel mai aproape de adevăr, dar sunt cel mai departe de adevărata spiritualitate. Dau zeciuială din izmă și mărar, dar sunt în taină plin de dispreț față ceilalți! Ei zidesc mormintele ,,sfinților“ din trecut, ucigându-le în același timp urmașii, programându-i astfel ipocrit să fie sfinții generațiilor viitoare.
Cărturarii sunt ,,specialiștii breslei clericale“, maeștrii ai slovei care omoară, străini însă de Duhul care dă viață. Cărturarii sunt colecționarii de doctorate și distincții, despre care un foarte bun și intim cunoscător spunea că ,,citindu-se la neșfârșit unii pe alții, mută oasele moarte dintr-un cimitir în altul“. Vă dați seama că nu-i încadrez aici pe pasionații adevărați după studiul Scripturilor. Toți marii creștini au fost oameni ai studiului, până și pescarul Petru! Cine vrea să se asigure că nu este un cărturar modern să facă bine să se întrebe dacă ar fi depus aceeași sârguință dacă n-ar fi fost foaia aceea de hârtie numită diplomă la capătul tunelului.
Diotref n-a murit nici el fără urmași! Fiii lui sunt proprietarii de suflete care stăpânesc peste oameni în virtutea așa numitelor drepturi ,,parohiale“. N-au dispărut nici cei ce predică Evanghelia din pizmă, din duh de ceartă, din slavă deșartă sau din vinovata dorință după câștig.
Iuda, acest uzurpator care a nenorocit unul din cele mai frumoase nume din Biblie, își are și el urmași printre casierii care administrează visteria comună a comunităților creștine.
Orice creștin care calcă pe urmele Domnului Isus și pe urmele aposolului Pavel se va lovi și el de astfel de oameni sau, mai bine zis, va fi lovit fără milă de ei. Așa este normal, așa se cade, așa este inevitabil. Christosul cel viu trăiește și sufere în fiecare generație prin intermediul celor în care trăiește.
,,De aceea, fiindcă nu mai puteam răbda, am socotit mai bine să fim lăsaţi singuri în Atena şi v-am trimis pe Timotei, fratele nostru şi slujitorul lui Dumnezeu în Evanghelia lui Hristos, ca să vă întărească şi să vă îmbărbăteze în credinţa voastră, pentru ca nimeni din voi să nu se clatine în aceste necazuri, căci ştiţi singuri că la aceasta suntem rânduiţi“ (1 Tes. 3:1-3)
,,Dar, dacă suferiţi cu răbdare, când aţi făcut ce este bine, lucrul acesta este plăcut lui Dumnezeu. Şi la aceasta aţi fost chemaţi, fiindcă şi Hristosa suferit pentru voi şi v-a lăsat o pildă, ca să călcaţi pe urmele Lui“ (1 Petru 2:20-21)
Iată un tabel cu suferințe ale lui Christos prin care a trecut și apostolul Pavel și prin care trebuie să trecem și noi:
TABEL. (aici trebuia să fie un tabele pe trei coloane în care să fie suferințele lui Christos, suferințele în care Pavel i-a călcat pe urme și suferințele prin care noi călcăm pe urmele lor. Din cauză că acest material a ,,scăpat“ înainte de a fi finalizat, textul apare azi fără tabel. Poate că mă ajutați voi să-l fac.)
Ce înseamnă să suferi în lucrare?
Oricât ar părea de ciudat, un lucrător cu Evanghelia poate trece de mai multe ori prin durerile nașterii pentru aceeași persoană, în timp ce o femeie trece prin același proces o singură dată!
,,Copilaşii mei, pentru careiarăşi simt durerile naşterii până ce va lua Hristos chip în voi!“ (Gal.4:19).
Există dureri de care trebuie să fugi și dureri după care trebuie să alergi. Există suferințe nedorite și suferințe dorite din toată inima. Durerile slujitorilor cu Evanghelia pentru nașterea oamenilor pentru Christos sunt bune, voluntare și recomandabile. Ele fac parte din specificul slujirii lor. Deși există și nașteri mai ușoare, niciuna dintre ele nu este total lipsită de durere. Cel care produce nașterea din nou este Dumnezeu, dar El preferă de regulă să-i nască pe alții prin noi:
,,Căci chiar dacă aţi avea zece mii de învăţători în Hristos, totuşi n-aveţi mai mulţi părinţi, pentru că euv-amnăscut în Hristos Isus, prin Evanghelie“ (1 Corinteni 4:15).
Oricine este ,,în Christos“ are parte și de suferințele Lui! Propovăduirea lui Pavel este exact opusul pervertitei ,,evanghelii a prosperității“ pe care o îmbrățișează unii astăzi! Fără luptă nu-i cunună și fără suferințe nu există slavă!
,,Şi, dacă suntem copii, suntem şi moştenitori: moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună-moştenitori cu Hristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi proslăviţi împreună cu El“ (Romani 8:17).
Iarași, apostolul Pavel ne spune că trebuie să ne identificăm conștient și angajați cu suferințele Domnului Isus. Nu sunt suferințele noastre, ci ne îmbrăcăm în suferințele Lui!
,,Căci, după cum avem parte din belşug de suferinţele lui Hristos, tot aşa, prin Hristos avem parte din belşug şi de mângâiere“ (2 Cor. 1:5).
,,Dar tu fii treaz în toate lucrurile, rabdă suferinţele, fă lucrul unui evanghelist şi împlineşte-ţi bine slujba“ (2 Timotei 4:5).
Pentru cine-l citește cu atenție pe apostolul Pavel, strădaniile apostolului de a se alătura lui Christos în suferințe iese lesne la suprafață. Uitați-l ce bucuros scrie de sigurătatea lui înaintea acuzatorilor, o singurătate asemnătoare cu a lui Christos:
,,La întâiul meu răspuns de apărare, nimeni n-a fost cu mine, ci toţi m-au părăsit“ (2 Timotei 4:16).
Ascutați-l recomandându-le celor din Corint centralitatea suferințelor lui Christos în mărturia creștină:
,,Căci n-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Isus Hristos şi pe El răstignit“ (1 Corinteni 2:2).
În veacul modern, slujitorii lui Christos fug de suferințe. Apostolul Pavel fugea spre suferințe, le dorea, le aștepta, le anticipa și le trăia intens ca pe o ofrandă adusă Celui cu care s-a identificat pentru veșnicie.
Dați-mi voie să mai pun odată unul lângă altul versetele de la care a pornit acest studiu:
,,Şi să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi părtăşia suferinţelor Lui şi să mă fac asemenea cu moartea Lui;ca să ajung cu orice chip, dacă voi putea, la învierea din morţi“ (Filip. 3:10-11).
,,Mă bucur acum în suferinţele mele pentru voi; şi în trupul meu împlinesc ce lipseşte suferinţelor lui Hristos, pentru trupul Lui, care este Biserica“ (Col. 1:24).
Sunt mulți care suferă ,,pentru Christos“, dar foarte puțini își dau seama, asemenea lui Pavel, că în ei, Cel care suferă este Christos însuși! Mă rog ca aceste puține rânduri să lumineze măcar în parte extraordinara chemare pe care ne-o face Dumnezeu fiecăruia dintre noi. Este o taină care se va descoperi ,,la vremea ei“:
,, … când va veni în ziua aceea, ca să fie proslăvit în sfinţii Săi şi privit cu uimire în toţi cei ce vor fi crezut“ (2 Tes. 1:10).
Prin anul 1976, sub arșița persecuției comuniste din România, doi păstori americani s-au strecurat prin controalele de la vamă și au colindat puțin bisericile baptiste. Erau amândoi din Michigan. I-am văzut la biserica din Mihai Bravu, păstorită de Vasile Taloș. Ca să nu facă greutăți păstorului, cei doi au insistat să li se îngăduie să nu urce la amvon. Li s-a dat un microfon și au vorbit de pe platforma dinaintea corului. Cum erau amândoi în blugi și cu cămăși colorate păreu fermieri care tocmai veniseră de pe câmp. Cel dintâi a zâmbit și ne-a spus câteva versete de salut din partea fraților din America. Când i-a venit rândul, celălalt a luat microfonul și câteva zeci de secunde n-a spus absolut nimic. Și-a rotit doar privirile peste cei prezenți … de la stânga la dreapta … de la dreapta la stânga … de la stânga la dreapta … Pacă filma. Și-a scos apoi batista și a început să plângă. Se lăsase peste noi toți taina unor lucruri adânci, cărora nu le puteam da de capăt … Când s-a mai liniștit, ne-a spus:
,,Vreau să vă țin minte pe fiecare în parte. Vreau să vă rețin culoasea și expresia feței … Am venit să-i vedem pe frații noștri care suferă, dar am venit să vedem mult mai mult decât asta … Va veni o zi când voi sta în slavă înaintea lui Christos și am să-l privesc în ochi și a să-l privesc în față … Atunci, abea atunci, voi spune … ,,Ochii știa i-am mai văzut parcă undeva, știu privirea aceasta, obrazul acesta îmi este familiar … “ Și El îmi va răspunde: ,,Sigur! M-ai văzut atuci când sufeream în frații mei din România.“ De fapt, noi am venit aici ca să-L vedem pe Christos suferind în voi … să-L privim în voi … să ne obișnuim cu expresia feței Lui … În El ne vom recunoaște odată toți în slavă“.
A dus iar batista la ochi și a plâns. Plângeau toți cei din sală, plângeam și eu pentru că se destupase izvorul tainei … și era vremea lacrimilor.
Stăpânul lumii acesteia (Ioan 14:30) n-a încheiat nici pace, nici armistițiu în războiul pe care-L duce cu Dumenzeu. Ura pe care a dezlănțuit-o împotriva Fiului lui Dumnezeu când Aceasta a fost pe pământ este aceeași pe care o dezlănțuie astăzi împotriva copiilor lui Dumnezeu. Înfrânt la cruce, potrivnicul nostru este turbat ca unul care știe că mai are puțină vreme și caută pe cine să înghită (1 Petru 5:8-10). Înfruntarea este sigură, suferința este sigură, dar, slavă Domnului, și biruința lui Dumnezeu este la fel de sigură. Vorbind din propria xperiență, apostolul Pavel scrie:
,,Tu, însă, ai urmărit de aproape învăţătura mea, purtarea mea, hotărârea mea, credinţa mea, îndelunga mea răbdare, dragostea mea, răbdarea mea, prigonirile şi suferinţele care au venit peste mine în Antiohia, în Iconia şi în Listra. Ştii ce prigoniri am răbdat, şi totuşi Domnul m-a izbăvit din toate. De altfel, toţi cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Isus vor fi prigoniţi“ (2 Tim. 3:10-12).
Dumnezeu a găsit cu cale să mântuiască lumea prin nebunia propovăduirii crucii și are nevoie în fiecare veac de nebuni care să sufere pentru Christos, care să poarte crucea împreună cu Christos plătind în trupurile lor ceea ce lipsește suferințelor Lui pentru trupul Lui care este Biserica.
Poate conta și pe tine? Vrei să fii și tu unul dintre ei?
.+++
Tainele vieții de credință – o incursiune în inima apostolului Pavel
Un pasaj din finalul epistolei este o fereastră înspre patru taine ale vieții de credință:
,,Stăruiţi în rugăciune, vegheaţi în ea cu mulţumiri.3 Rugaţi-vă totodată şi pentru noi, ca Dumnezeu să ne deschidă o uşă pentru Cuvânt, ca să putem vesti taina lui Hristos pentru care, iată, mă găsesc în lanţuri:4 ca s-o fac cunoscută aşa cum trebuie să vorbesc despre ea“ (Coloseni 4:2-4)
Departe de a fi doar câteva formule politicoase de încheiere, cererile și îndemnurile din acest pasaj reprezintă indicii serioase despre dimensiunile spirituale pe care evolua apostolul Pavel. Identificăm patru ,,taine“, lucruri care depășesc înțelegerea și trăirea omului firesc, pe care le recomandă apostolul creștinilor din Colose. Uneori, realitățile mari se exprimă în amănunte mici, iar excepționalul se practică în lucrări cotidiene. Creștinii sunt oameni obișnuiți chemați să facă lucruri neobișnuite. Ei sunt părtași unor mari taine, pe care lumea nu le poate înțelege.
I. Taina rugăciunii
,,Stăruiţi în rugăciune, vegheaţi în ea cu mulţumiri. Rugaţi-vă totodată şi pentru noi, ca Dumnezeu să ne deschidă o uşă pentru Cuvânt“ (Col. 4:2-3a).
Credința se exercită în nevăzut și aduce în ființă lucrurile nădăjduite. Un om neobișnuit cu creștinismul ar putea întreba: ,,Cum adică, Pavel se afla la Roma și-i îndeamnă pe cei din Corint, la câteva mii de kilometrii distanță, să spună un fel de ,,abracadabra“ ca să se deshidă ,,uși“ pentru el la Roma?
Cam așa. Exact așa! Credința pricepe că ,,toate lucrurile care se văd au fost făcute din lucruri care nu se văd“ (Evrei 1). Prin rugăciune, trimitem în nevăzut cererile noastre direct la tronul universului, de unde Dumnezeu declanșează apoi acțiuni în lumea văzută. Este o taină pe care o practică credincioșii creștini în fiecare zi, în care trebuie să ,,stăruim“, pe care nu trebuie să o neglijăm.
În 2017, o doamnă din SUA care a trecut printr-o moarte clinică a revenit în lumea noastră cu un mesaj de la Domnul Isus: ,,Cereți! Biserica este un uriaș adormit. Cereți în Numele Meu lucrări mari pentru propășirea împărăției în inimile oamenilor!“
Este marea criză a creștinismului de fațadă. Am pierdut perspectiva și sentimentul de angajare în lupta pentru cucerirea sufletelor pentru Christos. Ne-am prăbușit în egoism și ne rugăm ca să avem ce risipi în firea pământească. Fiecare dintre noi trebuie să se examineze serios și să răspundă la această întrebare: ,,Dacă Dumnezeu ți-ar asculta toate rugăciunile, câte vieți și câte realități s-ar schimba în jurul tău?“
II. Taina lui Christos
,,… ca să putem vesti taina lui Christos“ (Col. 4:3).
Într-o lume idolatră și într-o Romă guvernată de panteonul tuturor zeilor, apostolul Pavel înțelege că-i va fi greu să se explice în fața Cezarului pentru că acest ,,Christos“ nu este o religie, nu este un zeu păgân fals, ci este o persoană. Cum va putea el să le explice romanilor lipsiți de contextul Vechiului Testament despre Fiul lui Dumnezeu venit să umble împreună cu oamenii, să moară pentru ei și să-i călăuzească apoi pas cu pas spre împărăția Lui eternă?
III. Taina comunicării
,,.. ca s-o fac cunoscut așa cum trebuie să vorbesc despre ea“ (Col. 4:4).
Nu poți vorbi oricând, oricui și oricum despre Christos. Unii au ,,ușa închisă“ și este o vreme când trebuie să taci și să te rogi ca ea să se deschidă. Fiecare lacăt își are cheia lui potrivită. N-o poți deschide cu o alta. Fiecare inimă este ,,altfel“. Comunicarea adevărată, dela inimă la inimă, este o raritate cu statut de excepție.
Apostolul rostise deja mii de predici și se apărase deja în fața câtorva scaune romane de judecată. El știe că de data aceasta are de-a face cu Cezarul și cu cei de la Roma. Și mai are de-a face și cu evreii din Roma. Se cere o abilitate supranaturală ca să aibă cuvintele potrivite, tonul potrivit și atitudinea potrivită de la Dumnezeu. Pavel cere sprijinul celor din Colose. El nu se bazează nici pe elocuția sa și nici pe experiența sa. Are nevoie de o călăuzire proaspătă. Este gata să clădească pe promisiunea conform căreia cei chemați să dea socoteală de credința lor nu trebuie să se îngrijoreze de ceea ce vor avea să răspundă, ,,căci li se va da chiar în ceasul acela“ (Mat. 10:19).
IV. Taina circumstanțelor
,, … pentru care, iată, mă găsesc în lanțuri“ (Col. 4:3b).
Apostolul Pavel era convins că nimic nu este la întâmplare și că este călăuzit de Dumnezeu spre împlinirea planurilor Lui. Acestea nu l-au dus întotdeauna în cele mai plăcute sau favorabile locuri, dar … așa a trebuit să fie.
Fă și tu la fel! Nu te mai plânge de circumstanțele în care te afli, ci întreabă-te ce așteaptă de la tine Dumnezeu în situația ta. Ceea ce nu este bun sau plăcut pentru tine s-ar putea să fie exact ceea ce-i trebuie ca să fii o binecuvântare pentru alții, ca să li-L vestești pe Isus Christos (Fil. 1:12-14).
+++
Ce rămâne la sfârșit ? (Din Testamentul lui Pavel)
Toți predicatorii și păstorii trebuie să se verifice din când în când cu ,,Testamentul lui Pavel“. Scrisorile adresate de el mai tinerilor săi colaboratori sunt ,,teologia pastorală“ de care trebuie să ținem seama.
Iată un fragment testamentar:
Căci eu sunt gata să fiu turnat ca o jertfă de băutură şi clipa plecării mele este aproape. M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa. – 2 Tim. 4:6-7
I. M-am luptat lupta cea bună
Mai toți lucrătorii creștini moderni își doresc un loc liniștit, la căldurică și fără probleme. Lucrul acesta este imposibil pentru că întreaga planetă este teatrul de luptă al înfruntării dintre Dumnezeu și Satan. ,,Robul credincios“ va avea parte de odihnă doar ,,dincolo“, unde se va bucura de ,,odihna stăpânului Său“. Cu alte cuvinte, cum ne-am putea bucura noi de odihnă atâta timp cât stăpânul nostru însă se luptă ?!
,,Toţi cei ce se luptă la jocurile de obşte se supun la tot felul de înfrânări. Şi ei fac lucrul acesta ca să capete o cunună care se poate veşteji: noi să facem lucrul acesta pentru o cunună care nu se poate veşteji“ •1 Corinteni 15:32,
Alte texte care definesc lupta creștină sunt: 2 Corinteni 10:4, Efeseni 6:12, Filipeni 1:30
Cel ce refuză să mai lupte este deja un trădător învins!
II. Mi-am isprăvit alergarea
Nu ştiţi că cei ce aleargă în locul de alergare toţi aleargă, dar numai unul capătă premiul? Alergaţi dar în aşa fel ca să căpătaţi premiul! – 1 Corinteni 9:24-25
Pastoratul este un maraton, nu o scurtă cursă de viteză. Fiecare cursă de maraton își are punctele ei de epuizare, când se pare că nu se mai poate, când credem că nu mai sunt resurse. Trebuie să le depășim cu bărbăție, știind că sunt trecătoare și trebuie învinse prin perseverență. Singurul lucru pe care trebuie să-l faci când nu mai poți este … să mergi înainte.
III. Am păzit credinţa
Porunca pe care ţi-o dau, fiule Timotei, după prorociile făcute mai înainte despre tine, este ca prin ele să te lupţi lupta cea bună şi să păstrezi credinţa şi un cuget curat, pe care unii le-au pierdut şi au căzut din credinţă.
Din numărul lor sunt Imeneu şi Alexandru, pe care i-am dat pe mâna Satanei, ca să se înveţe să nu hulească. – 1 Tim. 1:18-20
Credința este cel mai scump lucru care ne-a fost încredințat. Există un ,,dreptar al învățăturilor sănătoase“ care trebuie respectat și păzit cu mare responsabilitate. Ceea ce este în afara acestui ,,dreptar“ este echivalent cu o ,,hulă“. N-avem voie să ,,trecem peste ceea ce a fost scris“. Depinde de aceasta soarta noastră eternă și soarta celor ce ne ascultă:
,,Fii cu luare-aminte asupra ta însuţi şi asupra învăţăturii pe care o dai altora; stăruieşte în aceste lucruri, căci, dacă vei face aşa, te vei mântui pe tine însuţi şi pe cei ce te ascultă. – 1 Tim. 4:16).
Un paznic al credinței stă cu cartea în mână și cu trâmbița în cealaltă, gata să-i avertizeze pe ceilalți de venirea vrăjmașului!
M-a sunat azi, luni 13 Mai 2013, ca să confirm că am primit niște materiale tipărite pe care mi le-a trimis ca să le afișez pentru voi pe blog. Era slăbit și l-am admirat că muncește și așa în timp ce alții, mult mai tineri și mai puternici, stau degeaba.
Fratele Pitt n-a renunțat niciodată să ne păstorească, și de la distanță, rugăciunile, grija și mesajele lui ne cresc și azi în Domnul. Știind că am urechile ciulite mi-a spus că predică la Atlanta în fiecare vineri un studiu intitulat: ,,Să învățăm din experiențele altora!“
,,Vinerea trecută am vorbit de Noe și de corabia lui. Știi ce n-a avut corabia lui Noe? Ce i-a lipsit?“
,,Cârma …“ am început eu să inventariez, comparând-o cu corăbiile de astăzi.
,,Da, cârma … și panoul de comandă… și vâslele și … ancora, măi frate. A venit inspectorul de la autoritățile de atunci și i-a spus: ,,Nu pot să-ți dau autorizație. N-are ce-i trebuie și este periculoasă pentru pasageri“ … Noe s-a dus atunci la Domnul și i-a spus ce a pățit cu inspectorul, dar Domnul nu i-a spus decât atât: ,,Intră în corabie! Intră în corabie! O conduc Eu!“
,,Și așa a fost au intrat toate animalele. A intrat până și măgarul, măi frate, dar înțeleptul lumii a rămas pe afară. Și afară a pierit. Salvarea a fost numai pentru cei ce s-au încrezut în Domnul! El poate fi și Comandantul și vâslele și cârma și ancora noastră!“
Mai toți lucrătorii creștini moderni își doresc un loc liniștit, la căldurică și fără probleme. Lucrul acesta este imposibil pentru că întreaga planetă este teatrul de luptă al înfruntării dintre Dumnezeu și Satan. ,,Robul credincios“ va avea parte de odihnă doar ,,dincolo“, unde se va bucura de ,,odihna stăpânului Său“. Cu alte cuvinte, cum ne-am putea bucura noi de odihnă atâta timp cât stăpânul nostru însă se luptă ?!
Nu ştiţi că cei ce aleargă în locul de alergare toţi aleargă, dar numai unul capătă premiul? Alergaţi dar în aşa fel ca să căpătaţi premiul!
– 1 Corinteni 9:24-25
Explicații la Biblie 