Explicații la Biblie

Acasă » Personalități (Pagina 2)

Arhive categorie: Personalități

David – împăratul mesianic – Introducere și Cuprins

Biografiile biblice sunt oglinzi în care vedem ceva din noi înșine. Cine nu știe de credința lui Avraam, de vitejia lui Iosua sau de răbdarea lui Iov? Când am scris cartea „Chemarea tronului“, o incursiune în viața împăraților lui Israel, l-am lăsat înadins afară pe David. Nu-l puteam pune în rând cu ceilalți. David este unic!

Împăratul mesianic

Dintre toți împărații lui Israel, David este asociat în mod deosebit cu lucrarea mesianică. Dumnezeu va instaura pe pământ împărăția Sa, reintegrând astfel planeta rebelă în armonia universală. Planul acesta a început să ia contur prin alegerea unui neam, urmașii lui Avraam, a unei familii, familia lui Iuda și a unei case, casa lui David. Profetul Balaam a „văzut“ această evoluție peste veacuri:

„Aşa zice cel ce aude cuvintele lui Dumnezeu,
Cel ce cunoaşte planurile Celui Preaînalt,
Cel ce vede vedenia Celui Atotputernic,
Cel ce cade cu faţa la pământ şi ai cărui ochi sunt deschişi:
,,Îl văd, dar nu acum,
Îl privesc, dar nu de aproape.
O stea răsare din Iacov,
Un toiag de cârmuire se ridică din Israel“ (Numeri 24:16-17).

La împlinirea vremii, magi din răsărit au venit la Ierusalim cu întrebarea: „Unde este Împăratul de curând născut al iudeilor? Fiindcă I-am văzut steaua în Răsărit şi am venit să ne închinăm Lui“ (Mat. 2:2). Împăratul „cu stea“ era Isus, pe care lumea flămândă de împliniri profetice îl va numi semnificativ „fiul lui David“.

Într-o epocă viitoare legată de împlinirea profețiilor despre Împărăția lui Dumnezeu cu Israelul există câteva texte fascinante legate tot de împăratul David:

“În ziua aceea’, zice Domnul oștirilor, ‘voi sfărâma jugul de pe grumazul lui, îi voi rupe legăturile, și străinii nu-l vor mai supune. Ci vor sluji Domnului Dumnezeului lor și împăratului lor David, pe care li-l voi scula” (Ieremia 30:8–9).

„Vor locui iarăşi în ţara pe care am dat-o robului Meu Iacov şi pe care au locuit-o şi părinţii voştri. Da, vor locui în ea ei, copiii lor şi copiii copiilor lor pe vecie şi Robul Meu David va fi voievodul lor în veci“ (Ezechiel 37:25 vezi și

“Pentru că aţi izbit cu coasta și cu umărul și aţi împuns cu coarnele voastre toate oile slabe până le-aţi izgonit, voi veni în ajutorul oilor Mele, ca să nu mai fie de jaf, și voi judeca între oaie și oaie. Voi pune peste ele un singur păstor, care le va paște, și anume pe Robul Meu David; El le va paște, El va fi păstorul lor. Eu, Domnul, voi fi Dumnezeul lor, și Robul Meu David va fi voievod în mijlocul lor. Eu, Domnul, am vorbit!” (Ezechiel 34:21-24).

“Căci copiii lui Israel vor rămâne multă vreme fără împărat, fără căpetenie, fără jertfă, fără chip de idol, fără efod și fără terafimi. După aceea, copiii lui Israel se vor întoarce și vor căuta pe Domnul Dumnezeul lor și pe împăratul lor David și vor tresări la vederea Domnului și a bunătăţii Lui în vremurile de pe urmă” (Osea 3:4-5).

Iată cum personalitatea lui David aruncă o umbră uriașă peste o mare parte a istoriei poporului lui Dumnezeu.

Cum de a devenit mare acest om? Care a fost procesul prin care Dumnezeu l-a pregătit pentru asemenea isprăvi? Acesta este subiectul acestei cărți. Ne interesează pentru că ne aflăm și noi în același proces de pregătire pentru viitor.

Fiecare capitol care urmează va fi o lecție de viață. Vom lua întâmplări din viața lui David și le vom privi cu curiozitatea celor care vor să afle la ce să se aștepte și ei din partea lui Dumnezeu.

Piatra de căpătâi, temelia pe care se vor așeza apoi toate celelalte este primul capitol. Dacă eu voi putea să scriu clar și dacă voi veți putea înțelege limpede vom rezolva una din cele mai mari probleme ale umanității: vom înțelege ce vrea la urma urmei Dumnezeu de la noi. Vom pricepe cum trebuie să fim noi ca să fim declarați „oameni după inima lui Dumnezeu“.

Pregătiți-vă de o mare surpriză! Ce voi spune în acest capitol s-ar putea să vă schimbe total felul în care priviți și înțelegeți viața.

Părerea generală este că un om după inima lui Dumnezeu este un om lipsit total de greșeli și pe care, ca răsplată, Dumnezeu îl scutește total de necazuri și probleme. Logica noastră ne îndreaptă spre această concluzie. Este greșită concluzia și este greșită și … logica. Realitatea stă cu totul altfel! Viața lui David ne va arăta foarte repede că situația stă exact invers! Chiar și singurul „om după inima lui Dumnezeu“ a trăit o viață plină de suferințe, de probleme și de conflicte. Nu se poate altfel! Viața aceasta este o școală, iar caracterul nu se formează în liniștea sălilor de bibliotecă, ci în șuvoiul tulbure al confruntărilor cu tot felul de circumstanțe. Mai devreme sau mai tărziu, vom ajunge să-i dăm dreptate celui care ne-a spus:

„Fraţii mei, să priviţi ca o mare bucurie când treceţi prin felurite încercări, ca unii care ştiţi că încercarea credinţei voastre lucrează răbdare. Dar răbdarea trebuie să-şi facă desăvârşit lucrarea, pentru ca să fiţi desăvârşiţi, întregi şi să nu duceţi lipsă de nimic“ (Iacov 1:2-4).

Sub loviturile vieții, unii se deformează, alții se formează! Țineți-vă bine! Ne așteaptă o călătorie prin gropi și peste pietre, prin pustiu și sub arșița toridă a încercărilor. În capitolele următoare vom trece prin viața lui David, pe care am s-o rezum sub titlurile acestea:

Cap. I – Ce înseamnă să fi „un om după inima lui Dumnezeu“?

Lecția practică: Acceptă locul doi! Este singurul liber în univers!

Întrebarea ne interesează pentru că fiecare dintre noi năzuim să se poată spune așa ceva și despre noi. Și noi vrem să fim „după inima Domnului“. Interesant, în toată Biblia, în afară de David nu ni se spune despre nici un alt om că ar fi meritat această distincție. Cum trebuie să fie cineva ca să semene cu David? Ce l-a făcut pe omul acesta să poată purta un astfel de nume?

Răspunsul ni-l dă Biblia prin contrastul dintre Saul și David. Înțelegem mult mai ușor o idee atunci când este ilustrată de o întâmplare sau de o persoană. Calitatea de a fi „un om după inima lui Dumnezeu“ este scoasă în relief de ceea ce a fost și a făcut Saul în contrast cu ceea ce a fost și a făcut David. Puși unul lângă altul, Saul este un împărat „lepădat de Dumnezeu“, iar David este un împărat „după inima lui Dumnezeu“.

Saul – Un vlăstar frumos cu o creștere urâtă

Un artist a pictat cele două jumătăți ale vieții lui Saul într-un singur portret. Iată-le:

Lucrurile care put trebuie aruncate afară. În adâncimile decăderii, Saul s-a semețit și a început să-și dedice statui, ca mai toți dictatorii de mai târziu:

„Îmi pare rău că am pus pe Saul împărat, căci se abate de la Mine şi nu păzeşte cuvintele Mele”. Samuel s-a mâhnit şi toată noaptea a strigat către Domnul. S-a sculat dis-de-dimineaţă ca să se ducă înaintea lui Saul. Şi au venit şi i-au spus: „Saul s-a dus la Carmel şi iată că şi-a înălţat un semn de biruinţă, apoi s-a întors şi, trecând mai departe, s-a pogorât la Ghilgal” (1 Samuel 15:11-12). 

Este evident că pentru a ajunge să fie „lepădat de Dumnezeu“ Saul a trebuit să nu mai fie un om după inima lui Dumnezeu. Dar asta nu s-a întâmplat de la început și nici „dintr-o dată“ … Haideți să ne aducem aminte împreună cum s-au petrecut lucrurile.

Când evreii au cerut un împărat, Dumnezeu li l-a dat pe Saul. Omul acesta a avut harul de a fi „alesul Domnului“ pentru cea mai importantă poziție în țară. Biblia ne spune nu numai că era un bărbat impozant ca statură, ci și că a fost la început un tânăr de mare caracter.

Saul a avut un început promițător. Nu orice corabie care pleacă bine din port rezistă furtunilor și evită naufragiile.

Samuel își începe cronica despre Saul cu episodul pierderii măgărițelor tatălui său. Nu despre măgărițe vrea să ne vorbească Samuel, ci despre Saul. La urma urmelor, măgărițele s-au găsit și nici nu se merita să ne fie scris despre ele. Samuel stăruiește însă asupra evenimentului pentru că vrea să ne spună ce caracter frumos a avut fiul lui Chiș. El ne spune că Saul a fost, în statură și caracter, unul din cei mai dotați oameni din Israel.

Saul a fost frumos la înfățișare:

„Era un om din Beniamin, numit Chis, fiul lui Abiel, fiul lui Ţeror, fiul lui Becorat, fiul lui Afiah, fiul unui Beniamit, un om tare şi voinic. El avea un fiu cu numele Saul, tânăr şi frumos, mai frumos decât oricare din copiii lui Israel. Şi-i întrecea pe toţi în înălţime dela umăr în sus“ (1 Samuel 9:1-2).

Saul a fost însă frumos și în caracter. Era un băiat ascultător de tatăl său:

„Măgăriţele lui Chis, tatăl lui Saul, s-au rătăcit; şi Chis a zis fiului său Saul: ,,Ia cu tine o slugă, scoală-te şi du-te de caută măgăriţele“ (1 Samuel 9:3).

Tatăl său n-a trebuit să-l roage de două ori, iar Saul n-a ezitat, nu s-a plâns, nu i-a sugerat tatălui său să trimită două slugi (că doar de-aia avem slugi, nu!) după măgărițe, că el este ditamai fiu în casa lor! O frază scurtă a fost de ajuns. Ascultarea imediată a lui Saul este o pildă pentru toți copiii din toate timpurile.

Saul era însă nu numai ascultător, ci și iubitor. El se identifică nu numai cu dorințele tatălui său, ci și cu sentimentele din inima lui, urmărind să nu-l supere cu nimic:

„Saul a trecut prin muntele lui Efraim, şi a străbătut ţara Şalişa, fără să le găsească; au trecut prin ţara Şaalim, şi nu erau acolo; au străbătut ţara lui Beniamin, şi nu le-au găsit. Ajunseseră în ţara Ţuf, când Saul a zis slugii care îl însoţea: ,,Haide să ne întoarcem, ca nu cumva tatăl meu, lăsând măgăriţele, să fie îngrijorat de noi“ (1 Samuel 9:4-5).

saulsdonkeysearch

Saul este destul de smerit ca să asculte de părerea unei slugi, dar și suficient de evlavios ca să știe că nu se poate apropia oricum de un om al lui Dumnezeu:

„Sluga i-a zis: ,,Iată că în cetatea aceasta este un om al lui Dumnezeu, un om cu vază; tot ce spune el, nu se poate să nu se întâmple. Haidem la el dar; poate că ne va arăta drumul pe care trebuie să apucăm.“ Saul a zis slugii sale: ,,Dar dacă mergem acolo, ce să aducem omului lui Dumnezeu? Căci nu mai avem merinde în saci şi n-avem nici un dar de adus omului lui Dumnezeu. Ce avem?“ Sluga a luat din nou cuvântul, şi a zis lui Saul: ,,Uite eu am la mine un sfert de siclu de argint; îl voi da omului lui Dumnezeu, şi ne va arăta drumul.“ – Odinioară în Israel, când se ducea cineva să întrebe pe Dumnezeu, zicea: ,,Haidem, să mergem la văzător!“ Căci acela care se numeşte azi proroc, se numea odinioară văzător. –  Saul a zis slugii: ,,Ai dreptate; haidem să mergem!“ Şi s-au dus în cetatea unde era omul lui Dumnezeu (1 Samuel 9:6-10)“.

Samuel introduce aici un mic eveniment ca să arate că, deși era frumos și ar fi putut să fie atras în relațiile cu fetele, care erau probabil moarte după el, Saul a fost un tip serios:

„Pe când se suiau ei spre cetate, au întâlnit nişte fete cari ieşiseră să scoată apă; şi le-au zis: ,,Aici este văzătorul?“  Ele le-au răspuns: ,,Da, iacă-l înaintea ta; dar du-te repede, astăzi a venit în cetate, pentru că poporul aduce jertfă pe înălţime. Când veţi intra în cetate, îl veţi găsi înainte ca să se suie la locul înalt să mănânce; căci poporul nu mănâncă până nu vine el, fiindcă el trebuie să binecuvinteze jertfa; după aceea, mănâncă şi cei poftiţi. Suiţi-vă dar, căci acum îl veţi găsi.“  Şi s-au suit în cetate“ (1 Samuel 9:11-14a).

Alți băieți ar fi uitat de văzător când ar fi văzut fetele și nu s-ar mai fi preocupat de măgărițe. Nu însă Saul! Deși putea trece ușor peste amănuntul acesta, Samuel ține neapărat să-l noteze. Este o „tușă“ importantă în portretul pe care îl pictează.

Ultima trăsătură de caracter pe care ține să o sublinieze Samuel la Saul, ca o pregătire a contrastului despre care va vorbi mai târziu, este modestia. Iată cum a reacționat el la aflarea veștii comunicate de Dumnezeu prin Samuel:

„Saul a răspuns: ,,Oare nu sunt eu Beniamit, din una din cele mai mici seminţii ale lui Israel? Şi familia mea nu este cea mai mică dintre toate familiile din seminţia lui Beniamin? Pentru ce dar îmi vorbeşti astfel?“ (1 Samuel 9:21).

Un tânăr frumos la chip, ascultător, iubitor de părinți, smerit, evlavios și modest! Care tată nu și-ar fi dorit un astfel de fiu în Israel? Care fată nu și-ar fi dorit un astfel de soț? Cu toate acestea, Samuel ne spune că Dumnezeu a privit spre Saul ca spre ceva ce trebuia schimbat în bine. Dumnezeu nu se uită ca oamenii, la înfățișare și la lucrurile care izbesc privirea, ci se uită la inimă. Ca să intre în slujba Domnului, Saul avea nevoie de o inimă „nouă“, pe care numai Dumnezeu i-o putea da:

„Duhul Domnului va veni peste tine, vei proroci cu ei, şi vei fi prefăcut într-alt om. …  De îndată ce Saul a întors spatele ca să se despartă de Samuel, Dumnezeu i-a dat o altă inimă, … “ (1 Samuel 10:5-6; 9-12).

Oare ce vrea să ne spună „pedagogul“ Samuel prin aceasta? Succesiunea de evenimente din viața lui Saul ne arată că omul are în firea pământească și lucruri frumoase. Suntem făcuți după „chipul și asemănarea lui Dumnezeu“ și păstrăm încă lucruri frumoase în caracterul nostru, puse acolo de Dumnezeu. Chiar și oamenii fără Dumnezeu pot fi oameni „de caracter“. N-ați auzit spunându-se despre cineva că: „Este mai bun ca zece pocăiți“ ?  Multe fete naive și mulți părinți ușuratici s-au luat după această frumusețe de suprafață și au plătit amarnic mai târziu.

Dumnezeu nu se încrede în frumusețea naturală. Firea pământească nu poate fi îmbunătățită, ci doar răstignită. Când a înflorit în toată urâciunea ei în Saul, firea pământească l-a desfigurat complet, făcându-l un om mândru, un om obraznic, un om nerespectuos față de Dumnezeu, neascultător față de voia Domnului, un om ucigaș, un om idolatru chinuit de un duh rău și, în final, l-a făcut să se sinucidă.

Concluzia sugerată de Samuel este că Dumnezeu vrea să ne dăruiască o natură dumnezeiască prin lucrarea Duhului Sfânt: „Vei fi prefăcut într-un alt om“ (10:6); „Dumnezeu i-a dat o altă inimă“ (10:9). Carnea și sângele nu pot moșteni Împărăția lui Dumnezeu și nu pot face nimic pentru ea.

1_samuel_10_1_-_the_anointing_of_saul

Este surprinzător că Saul nu-l cunoștea deja pe Samuel, având în vedere faima și activitatea acestuia. Samuel îl cunoștea însă foarte bine pe Saul. Dumnezeu avusese grijă de lucrul acesta:

„Tocmai când intrau pe poarta cetăţii, au fost întâlniţi de Samuel, care ieşea să se suie pe înălţime. Dar, cu ozi mai înainte de venirea lui Saul, Domnul înştiinţase pe Samuel, şi-i zisese: ,,Mâine, la ceasul acesta, îţi voi trimete un om din ţara lui Beniamin, şi să-l ungi drept căpetenie a poporului Meu Israel. El va scăpa poporul Meu din mâna Filistenilor; căci am căutat cu îndurare spre poporul Meu, pentru că strigătul lui a ajuns până la Mine.“

Când a zărit Samuel pe Saul, Domnul i-a zis: ,,Iată omul, despre care ţi-am vorbit; el va domni peste poporul Meu.“  Saul s-a apropiat de Samuel la mijlocul porţii, şi a zis: ,,Arată-mi, te rog, unde este casa văzătorului.“

Samuel a răspuns lui Saul: ,,Eu sunt văzătorul. Suie-te înaintea mea pe înălţime, şi veţi mânca astăzi cu mine. Mâine te voi lăsa să pleci, şi-ţi voi spune tot ce se petrece în inima ta. Nu te nelinişti de măgăriţele pe cari le-ai pierdut acum trei zile, căci s-au găsit. Şi pentru cine este păstrat tot ce este mai de preţ în Israel? Oare nu pentru tine şi pentru toată casa tatălui tău?”

Saul a răspuns: ,,Oare nu sunt eu Beniamit, din una din cele mai mici seminţii ale lui Israel? Şi familia mea nu este cea mai mică dintre toate familiile din seminţia lui Beniamin? Pentru ce dar îmi vorbeşti astfel?“

Samuel a luat pe Saul şi pe sluga lui, i-a vârât în odaia de mâncare, le-a dat locul cel dintâi între cei poftiţi, cari erau aproape treizeci de inşi. Samuel a zis bucătarului: ,,Adu porţia pe care ţi-am dat-o, când ţi-am zis: „Pune-o deoparte.“ Bucătarul a dat spata şi ce era pe ea, şi a pus-o înaintea lui Saul. Şi Samuel a zis: ,,Iată ce a fost păstrat, pune-o înainte, şi mănâncă, fiindcă pentru tine s-a păstrat când am poftit poporul.“

Astfel Saul a mâncat cu Samuel în ziua aceea. S-au pogorât apoi de pe înălţime în cetate, şi Samuel a stat de vorbă cu Saul pe acoperişul casei. Apoi s-au sculat disdedimineaţă; şi în revărsatul zorilor, Samuel a chemat pe Saul de pe acoperiş, şi a zis: ,,Scoală-te, şi te voi însoţi“. Saul s-a sculat, şi au ieşit amândoi, el şi Samuel. Când s-au pogorât la marginea cetăţii, Samuel a zis lui Saul: ,,Spune slugii tale să treacă înaintea noastră“. Şi sluga a trecut înainte. ,,Opreşte-te acum“, a zis iarăş Samuel, ,,şi-ţi voi face cunoscut cuvântul lui Dumnezeu“ (1 Sam. 9:14-27).

Oare despre ce a stat de vorbă în noaptea aceea Samuel cu Saul? Câteva din micile amănunte, descifrate corect, ne pot da câteva indicii.

În primul rând, Samuel l-a anunțat pe Saul că-l așteaptă o viață de cinste și privilegii:

„Şi pentru cine este păstrat tot ce este mai de preţ în Israel? Oare nu pentru tine şi pentru toată casa tatălui tău?“

„Samuel a luat pe Saul şi pe sluga lui, …, le-a dat locul cel dintâi între cei poftiţi, cari erau aproape treizeci de inşi.  Samuel a zis bucătarului: ,,Adu porţia pe care ţi-am dat-o, când ţi-am zis: „Pune-o deoparte.“ Bucătarul a dat spata şi ce era pe ea, şi a pus-o înaintea lui Saul. Şi Samuel a zis: ,,Iată ce a fost păstrat, pune-o înainte, şi mănâncă, fiindcă pentru tine s-a păstrat când am poftit poporul.“

„ … Samuel a chemat pe Saul de pe acoperiş …“

În noaptea aceea, Samuel a luat patul de jos, dându-i lui Saul cinstea de a dormi pe acoperiș, la răcoare.

În al doilea rând, Samuel l-a asigurat pe Saul că este cu ochii pe el, că îl cunoaște pe dinăuntru și pe dinafară:

„Mâine te voi lăsa să pleci, şi-ţi voi spune tot ce se petrece în inima ta.“

În al treilea rând, Samuel i-a atras atenția lui Saul că Dumnezeu îi poate rezolva problemele („măgărițele au fost găsite“), dar că trebuie să rămână într-o viață de ascultare sub autoritatea divină („mâine te voi lăsa să pleci“).

Teste pentru tron: proba focului!

Promisiunile lui Dumnezeu sunt mari, dar multe din binecuvântările Lui sunt condiționale. Ele nu ne sunt date decât în urma unei ascultări depline! Nu oricine poate fi reprezentantul lui Dumnezeu pe tronul lui Israel.

Puterea corupe, iar puterea absolută poate corupe în chip absolut! Samuel l-a anunțat pe Saul că va fi „căpetenie a poporului“ (1 Samuel 9:16) și „căpetenia moștenirii Lui“ (1 Samuel 10:1).

Ca împărat, Saul prezenta un mare pericol,atât pentru Dumnezeu cât și pentru popor. Pericolul pentru Dumnezeu era, că un „reprezentant vizibil“ al teocrației, putea prăbuși oricând națiunea într-o monarhie obișnuită, căci factorul uman uzurpă autoritatea și cinstea ce I se cuvine lui Dumnezeu. În al doilea rând, poporul Israel, nu fusese destinat să fie „asemenea tuturor celorlalte Neamuri“ de sub soare. Israelul trebuia să trăiască la intersecția dintre văzut și nevăzut, divin și uman totodată. Lor le fuseseră încredințate nu numai „oracolele lui Dumnezeu“, ci și cinstea de a fi instrumentul prin care Dumnezeu să se facă vizibil și cunoscut celorlalte Neamuri.

Ca să fie confirmat pe vecie pe tronul de la Ierusalim, Dumnezeu îi dă lui Saul trei semne și un test. Dacă va trece prin ele biruitor, Dumnezeu îi va dărui pe veci împărăția. Dacă nu le va trece cu bine, împărăția va fi dată altuia. Posibilitatea aceasta, împreună cu modestia lui despre care am vorbit, este motivul pentru care el nu s-a grăbit să vorbească familiei lui despre perspectiva domniei peste Israel:

„Unchiul lui Saul a zis lui Saul şi slugii lui: ,,Unde v-aţi dus?“ Saul a răspuns: ,,Să căutăm măgăriţele; dar când am văzut că nu le găsim, ne-am dus la Samuel.“ Unchiul lui Saul a zis din nou: ,,Istoriseşte-mi dar ce v-a spus Samuel.“ Şi Saul a răspuns unchiului său: ,,Ne-a spus că măgăriţele s-au găsit.“ Şi nu i-a spus nimic despre împărăţia despre care vorbise Samuel.“ (1 Samuel 10:16).

Trei semne și un test. Trei semne și un teribil examen. Cine are ochi să vadă aceasta va desluși taine adânci și porți ferecate cu multe lacăte!

Care au fost cele trei semne și cu ce scop au fost date?

Cele trei semne au fost:

(1) Întâlnirea cu doi oameni la mormântul Rahelei, în hotarul lui Beniamin, Ei îi vor spune că măgărițele tatălui său au fost găsite și tatăl lui este îngrijorat acum de el (1 Sam. 10:2).

(2) Întâlnirea cu trei oameni la stejarul din Tabor: unul cu trei iezi, altul cu trei turte iar altul cu un burduf de vin. Oamenii vor fi binevoitori și-i vor da două pâini.

(3) Întâlnirea cu prorocii Domnului la Ghibea Elohim, care se pogorau de pe înălțimea pentru jertfe cu lăute, timpane, fluiere și cobze și prorocind. Cu ocazia aceea, Duhul Domnului va veni peste el și Saul va fi prefăcut într-alt om, și va proroci alături de ei (1 Sam. 10:5-7).

Care a fost testul la care avea să fie supus?

Saul trebuia să se pogoare înaintea lui Samuel la Ghilgal și trebuia să-l aștepte acolo timp de exact șapte zile ca să aducă împreună arderi de tot și jertfe de mulțumire (1 Samuel 10:8). Ghilgalul a fost primul loc în care și-au așezat tabăra evreii după ce au trecut Iordanul sub conducerea lui Iosua și a rămas un punct de referință pentru identitatea lui Israel:

„Poporul a ieşit din Iordan în ziua a zecea a lunii întâi, şi a tăbărât la Ghilgal, la marginea de răsărit a Ierihonului. Iosua a ridicat la Ghilgal cele douăsprezece pietre pe cari le luaseră din Iordan. El a zis copiilor lui Israel: ,,Când vor întreba copiii voştri într’o zi pe părinţii lor: „Ce însemnează pietrele acestea?“ să învăţaţi pe copiii voştri, şi să le spuneţi: „Israel a trecut Iordanul acesta pe uscat. Căci Domnul, Dumnezeul vostru, a secat înaintea voastră apele Iordanului până ce aţi trecut, după cum făcuse Domnul, Dumnezeul vostru, la Marea Roşie, pe care a secat -o înaintea noastră până am trecut, pentru ca toate popoarele pământului să ştie că mâna Domnului este puternică, şi să vă temeţi totdeauna de Domnul, Dumnezeul vostru“ (Iosua 4:19-24).

Localitatea nu exista înainte, ci și-a primit numele din cauza evenimentelor epocale pe care le-a trăit Israelul aici( tăierea împrejur, ridicarea ocării Egiptului, primele roade și încetarea manei)

„În vremea aceea, Domnul a zis lui Iosua: ,,Fă-ţi nişte cuţite de piatră, şi taie împrejur pe copiii lui Israel, a doua oară.“ Iosua şi-a făcut nişte cuţite de piatră şi a tăiat împrejur pe copiii lui Israel pe dealul Aralot.

Iată pricina pentru care i-a tăiat Iosua împrejur. Tot poporul ieşit din Egipt, bărbaţii, toţi oamenii de luptă muriseră în pustie, pe drum, după ieşirea lor din Egipt. Tot poporul acela ieşit din Egipt era tăiat împrejur; dar tot poporul născut în pustie, pe drum, după ieşirea din Egipt, nu fusese tăiat împrejur. Căci copiii lui Israel umblaseră patruzeci de ani prin pustie până la nimicirea întregului neam de oameni de război cari ieşiseră din Egipt şi cari nu ascultaseră de glasul Domnului. Domnul le-a jurat că nu-i va lăsa să vadă ţara pe care jurase părinţilor lor că le-o va da, ţară în care curge lapte şi miere. În locul lor a ridicat pe copiii lor; şi Iosua i-a tăiat împrejur, căci erau netăiaţi împrejur, pentrucă nu-i tăiaseră împrejur pe drum.

După ce a isprăvit de tăiat împrejur pe tot poporul, au rămas pe loc în tabără până la vindecare. Domnul a zis lui Iosua: ,,Astăzi, am ridicat ocara Egiptului de deasupra voastră.“ Şi locului aceluia i-au pus numele Ghilgal (Prăvălire) până în ziua de azi. Copiii lui Israel au tăbărât la Ghilgal; şi au prăznuit Paştele în a patrusprezecea zi a lunii, spre seară, în câmpia Ierihonului. A doua zi de Paşte au mâncat din grâul ţării, azimi şi boabe prăjite; chiar în ziua aceea au mâncat. Mana a încetat a doua zi de Paşte, când au mâncat din grâul ţării. Copiii lui Israel n’au mai avut mană, ci au mâncat din roadele ţării Canaanului în anul acela. Pe când Iosua era lângă Ierihon, a ridicat ochii, şi s’a uitat. Şi iată un om stătea în picioare înaintea lui, cu sabia scoasă din teacă în mână. Iosua s’a dus spre el, şi i-a zis: ,,Eşti dintre ai noştri sau dintre vrăjmaşii noştri?“ El a răspuns: ,,Nu, ci Eu sunt Căpetenia oştirii Domnului, şi acum am venit.“ Iosua s’a aruncat cu faţa la pământ, s’a închinat, şi I-a zis: ,,Ce spune Domnul meu robului Său?“ Şi Căpetenia oştirii Domnului a zis lui Iosua: ,,Scoate-ţi încălţămintele din picioare, căci locul pe care stai este sfânt.“ Şi Iosua a făcut aşa“ (Iosua 5:2-15).

Mesajul transmis de Samuel lui Saul din partea lui Dumnezeu a fost simplu și clar: pentru promovarea și păstrarea în demnitatea de împărat al poporului ales, Saul va primi trei semne și un test. Iar locul acestui test va fi Ghilgal, baza de referință națională, locul în care Dumnezeu a dat poporului Său, demnitate, identitate și legalitate în Canaan.

Primele două semne trebuiau să-l convingă pe Saul că Dumnezeu este în control absolut, îți poate rezolva problemele și a pregătit și resursele care-i vor fi necesare pentru slujire.

Cel de al treilea semn, cel în care Saul a intrat temporar în lumea prorocilor, anunța că Dumnezeu are păstrate pentru Saul lucrări profetice, iluminări și descoperiri speciale, care-l vor pune alături de mari lideri spirituali ai poporului. (Neîmplinită în viața lui Saul, această promisiune avea să se materializeze deplin în psalmii profetici ai celui de al doilea împărat din Israel, David.)

Samuel se grăbește apoi să menționeze că semnele s-au împlinit imediat și întocmai:

„De îndată ce Saul a întors spatele ca să se despartă de Samuel, Dumnezeu i-a dat o altă inimă, şi toate semnele acestea s-au împlinit în aceeaş zi“ (1 Samuel 10:9).

Cu testul însă, a fost o cu totul altfel de problemă …

Pentru a vedea ce a fost cu el, trebuie să sărim la capitolul 13 al cronicii lui Samuel. Ni se spune că Saul și-a pus pe picioare o mică armată, iar pe ceilalți oameni din popor i-a trimis acasă (1 Sam. 13:2). Liniștea n-a durat mult, pentru că Ionatan a bătut tabăra locală a filistenilor care erau la Gheba și atunci toți filistenii au pornit cu război împotriva evreilor. Saul a decretat mobilizarea generală și „poporul s-a adunat la Ghilgal“ (1 Sam. 13:4).

Iată circumstanțele testului vestit de Samuel:

„Filistenii s-au strâns să lupte cu Israel. Aveau o mie de cară şi şase mii de călăreţi; şi poporul acesta era fără număr: ca nisipul de pe ţărmul mării. Au venit şi au tăbărât la Micmaş, la răsărit de Bet-Aven. Bărbaţii lui Israel s-au văzut la strâmtoare, căci erau strânşi de aproape şi s-au ascuns în peşteri, în stufişuri, în stânci, în turnuri şi în gropile pentru apă. Unii Evrei au trecut Iordanul, ca să se ducă în ţara lui Gad şi Galaad. Saul era tot la Ghilgal, şi tot poporul de lângă el tremura. A aşteptat șapte zile, după timpul hotărât de Samuel. Dar Samuel nu venea la Ghilgal, şi poporul se împrăştia de lângă Saul“ (1 Samuel 13:5-8).

Aici este testul! Cât va asculta Saul de porunca Domnului? Se va lăsa el mânat de popor și va ceda sub presiunea evenimentelor sau va ști, așa cum l-au învățat cele trei semne că Dumnezeu este într-un control absolut asupra oricărei situații și că totul se va desfășura conform planurilor Sale?

Observați cum crește tensiunea în jurul lui Saul: din ce în ce mai mulți oameni pleacă de lângă el. A trecut o zi, au trecut două, au trecut trei zile, au trecut patru, apoi cinci, șase, tensiunea era din ce în ce mai mare. Poporul tremura și toate privirile erau ațintite asupra lui. Ce va face? A venit și ziua a șaptea … și Samuel tot nu se arăta … „poporul se împrăștia de lângă Saul“. Și Saul n-a mai așteptat.

„Atunci Saul a zis: ,,Aduceţi-mi arderea de tot şi jertfele de mulţămire.” Şi a jertfit arderea de tot. Pe când sfârşea de adus arderea de tot, a venit Samuel,  … “ (1 Sam. 13:9-10).

Dacă ar mai fi așteptat, dacă ar mai fi putut aștepta doar câteva ore! Dar Saul n-a mai așteptat, s-a prăbușit sub presiunea momentului și..…a căzut la test!

„ … a venit Samuel, şi Saul i-a ieşit înainte să-i ureze de bine. Samuel a zis: ,,Ce-ai făcut?“ Saul a răspuns: ,,Când am văzut că poporul se împrăştie de lângă mine, că nu vii la timpul hotărât, şi că Filistenii sunt strânşi la Micmaş, mi-am zis: Filistenii se vor pogorî împotriva mea la Ghilgal, şi eu nu m-am rugat Domnului! Atunci am îndrăznit şi am adus arderea de tot.” Samuel a zis lui Saul: ,,Ai lucrat ca un nebun şi n-ai păzit porunca pe care ţi-o dăduse Domnul, Dumnezeul tău. Domnul ar fi întărit pe vecie domnia ta peste Israel;  dar acum, domnia ta nu va dăinui. Domnul Şi-a ales un om după inima Lui, şi Domnul l-a rânduit să fie căpetenia poporului Său, pentrucă n-ai păzit ce-ţi poruncise Domnul“ (1 Sam. 13:10-14).

A căzut la test doar pentru că n-a putut avea încredere în Dumnezeu … câteva ore! A putut aștepta șase zile, dar n-a mai putut aștepta câteva ore.

Există în text un amănunt simbolic pe care nu mulți îl văd. Mie mi l-a arătat Lawrence O. Richards, în cartea sa „The Bible Reader’s Companion“:

„Apoi Samuel s-a sculat, şi s-a suit din Ghilgal la Ghibea lui Beniamin. Saul a făcut numărătoarea poporului care se afla cu el: erau aproape şase sute de oameni“ (1 Sam. 13:5).

De ce ține Samuel neapărat să ne spună că alături de Saul se aflau șase sute de oameni? Pentru că erau exact de două ori mai mult decât oamenii cu care Ghedeon a obținut extraordinara sa biruință! Care a fost diferența? Ghedeon a avut credință, fragilă cum a fost ea, dar întărită de o foarte bună … ascultare!

Din păcate, Saul „a avut rău de înălțime“ și n-a rămas smerit în poziția în care l-a promovat Dumnezeu. Pentru a ne arăta acest lucru, Samuel relatează pe larg în capitolul 14 un episod în care Saul este depășit nu numai de împrejurări, ci și de fiul său, Ionatan. Curajul și credința lui Ionatan este pusă în contrast cu neliniștea panicată a tatălui său.

Mai întâi, Samuel relatează vitejia sfântă a lui Ionatan:

„Vino, şi să pătrundem până la straja acestor netăiaţi împrejur. Poate că Domnul va lucra pentru noi, căci nimic nu împiedecă pe Domnul să dea izbăvire printr-un mic număr ca şi printr-un mare număr“ (1 Sam. 14:6).

„Şi Ionatan s-a suit ajutându-se cu mâinile şi picioarele, şi cel ce-i ducea armele a mers după el. Filistenii au căzut înaintea lui Ionatan, şi cel ce-i ducea armele arunca moartea în urma lui. În această întâie înfrângere, Ionatan şi cel ce-i ducea armele au ucis douăzeci de oameni, pe întindere de aproape o jumătate de pogon de pământ. A intrat groaza în tabără, în ţară şi în tot poporul; straja şi chiar şi prădătorii s-au spăimântat; ţara s-a îngrozit. Era groaza… lui Dumnezeu“ (1 Sam. 14:6,13-15).

Speriat de relatarea celor care-i văzuseră fugind pe filistenii, Saul vrea, așa cum se cuvine, să stea de vorbă cu Dumnezeu:

„Şi Saul a zis lui Ahia: ,,Adu încoace chivotul lui Dumnezeu!“ – Căci pe vremea aceea chivotul lui Dumnezeu era cu copiii lui Israel. – Pe când vorbea Saul cu preotul zarva în tabăra Filistenilor se făcea tot mai mare; şi Saul a zis preotului: ,,Trage-ţi mâna!“ (1 Sam. 14:18-19).

Acest „Trage-ți mâna!“ a fost echivalentul unui: „Destul! N-avem acum timp pentru asta! Mergem să vedem cu ochii noștri“. Incidentul este o altă dovadă că Saul devenise arogant în relația cu Dumnezeu..

„Apoi Saul şi tot poporul care era cu el s-au strâns, şi au înaintat până la locul luptei; şi Filistenii au întors sabia, unii împotriva altora, şi învălmăşala era nespus de mare. Evreii cari erau mai dinainte la Filisteni, şi cari se suiseră cu ei în tabără de pe unde erau împrăştiaţi, s-au unit cu Israeliţii cari erau cu Saul şi Ionatan. Toţi bărbaţii lui Israel cari se ascunseseră în muntele lui Efraim, aflând că Filistenii fugeau, au început să-i urmărească şi ei în bătaie. Domnul a izbăvit pe Israel în ziua aceea, şi lupta s-a întins până dincolo de Bet-Aven“ (1 Sam. 14:20-23).

Mai târziu, când Saul vrea iar să stea de vorbă cu Dumnezeu, rezultatul este clar, Dumnezeu era supărat:

„Şi Saul a întrebat pe Dumnezeu: ,,Să mă pogor după Filisteni? Îi vei da în mâinile lui Israel?“ Dar în clipa aceea nu i-a dat nici un răspuns“ (1 Sam. 14:37).

Îngâmfarea, pripeala și spiritul de independență vinovată ale lui Saul față de Dumnezeu era cât pe ce să-l coste pe Ionatan viața! Dacă nu era poporul, Saul ar fi fost în stare și de așa ceva:

„Saul a zis lui Ionatan: ,,Spune-mi ce-ai făcut?“ Ionatan i-a spus şi a zis: ,,Am gustat puţină miere, cu vârful toiagului pe care-l aveam în mână: iată-mă, voi muri.“ Şi Saul a zis: ,,Dumnezeu să Se poarte cu toată asprimea faţă de mine, dacă nu vei muri, Ionatane!“ Poporul a zis lui Saul: ,,Ce! Să moară Ionatan, el, care a făcut această mare izbăvire în Israel? Niciodată! Viu este Domnul, că un păr din capul lui nu va cădea la pământ, căci cu Dumnezeu a lucrat el în ziua aceasta.“ Astfel poporul a scăpat pe Ionatan de la moarte“ (1 Sam. 14:43-45).

Repetarea testului

Limitele ascultării lui Saul au mai fost testate încă odată de Dumnezeu. A fost un fel de corigență cu reexaminare în sesiunea de toamnă. Samuel a fost trimis de Dumnezeu cu încă un mesaj:

„Samuel a zis lui Saul: ,,Pe mine m-a trimes Domnul să te ung împărat peste poporul Lui, peste Israel: Ascultă dar ce zice Domnul. Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: „Mi-aduc aminte de ceeace a făcut Amalec lui Israel, când i-a astupat drumul la ieşirea lui din Egipt. Du-te acum, bate pe Amalec, şi nimiceşte cu desăvârşire tot ce-i al lui; să nu-i cruţi, şi să omori bărbaţii şi femeile, copiii şi pruncii, cămilele şi măgarii, boii şi oile“ (1 Sam. 15:1-3).

Va asculta Saul de data aceasta? Vai, nu!

„Domnul a vorbit lui Samuel, şi i-a zis: ,,Îmi pare rău că am pus pe Saul împărat, căci se abate de la Mine şi nu păzeşte cuvintele Mele“. Samuel s-a mâhnit, şi toată noaptea a strigat către Domnul. S-a sculat dis de dimineaţă, ca să se ducă înaintea lui Saul.

Saul părăsise cultul lui Iehova și era îmbătat de cultul propriei personalități. Așa cum am mai spus, puterea corupe și Saul era deja foarte corupt:

„Şi au venit şi i-au spus: ,,Saul s-a dus la Carmel, şi iată că şi-a înălţat un semn de biruinţă, apoi s-a întors, şi, trecând mai departe, s-a pogorât la Ghilgal”.

În loc să ridice un altar Domnului, Saul, asemenea orgolioșilor din toate timpurile, a vrut să intre în istorie și și-a ridicat un monument pentru el însuși. De acum înainte, Saul va fi beat de putere, căutând mereu să se arate impunător celor din jur. Biblia subliniază lucrul acesta printr-un amănunt mic, dar plin de simbolisme:

Lepădat de Domnul, de la domnie, pentru neascultare, Saul nu s-a mai putut sprijini pe Dumnezeu, dar a ales să se sprijine pe o … suliță.

Pretutindeni pe unde mergea și întotdeauna, fie că era relaxat la umbra unui copac din curte, fie că era așezat la masa de seară, Saul purta mereu cu el nelipsita lui ,,suliță“  (1 Sam. 18:10-11; 19:9-10; 20:33; 22:6; 26:7-12). Într-o vreme în care în tot Israelul nu existau decât două săbii de fier, a lui Saul și a lui Ionatan, obsesia purtării unei sulițe ni-l arată pe Saul în toată caraghioșenia lui de impostor. Știindu-se  vinovat înaintea lui Dumnezeu, Saul a vrut să salveze aparențele, agățându-se de sulița lui ca de un simbol al autorității depline. Până și ultima scenă dinaintea morții lui l-a găsit pe Saul tot împreună cu celebra lui suliță:

,,Şi tânărul care-i aducea aceste veşti a răspuns: „Am venit din întâmplare pe muntele Ghilboa şi Saul stătea rezemat în suliţa lui, şi carele şi călăreţii erau aproape să-l ajungă“ (2 Sam. 1:6).

Spre deosebire de Saul, când vorbește despre David, textul ni-l descrie sau cu o praștie în mână sau cu un toiag sau cu o … harfă.

Îmbătat de victoria asupra amaleciților, dar vinovat de neascultarea deplină de porunca lui Dumnezeu, Saul a dat ochii cu Samuel, ultimul om pe care ar fi dorit atunci să-l întâlnească. În zadar a căutat el să mintă ca să salveze aparențele:

„Samuel s-a dus la Saul, şi Saul i-a zis: ,,Fii binecuvântat de Domnul! Am păzit cuvântul Domnului” (1 Sam. 15:13).

Orbul Saul! Uitase că stă de vorbă cu „văzătorul“ care știa totul. Urechile lui Samuel erau la datorie și auziseră behăitul oilor. Glasul lui sună limpede și clar. Mâinile lui sunt gata să împlinească porunca divină.

Samuel a zis: ,,Ce înseamnă behăitul acesta de oi care ajunge la urechile mele, şi mugetul acesta de boi pe care-l aud?”

Saul a răspuns: ,,Le-au adus dela Amaleciţi, pentru că poporul a cruţat oile cele mai bune şi boii cei mai buni, ca să-i jertfească Domnului, Dumnezeului tău; iar pe celelate, le-am nimicit cu desăvârşire”.

Samuel a zis lui Saul: ,,Stai, şi-ţi voi spune ce mi-a zis Domnul astă-noapte”. Şi Saul i-a zis: ,,Vorbeşte”.  Samuel a zis: ,,Când erai mic în ochii tăi, n-ai ajuns tu căpetenia seminţiilor lui Israel, şi nu te-a uns Domnul ca să fii împărat peste Israel? Domnul te trimisese, zicând: „Du-te, şi nimiceşte cu desăvârşire pe păcătoşii aceia, pe Amaleciţi; războieşte-te cu ei până îi vei nimici.“ Pentruce n-ai ascultat glasul Domnului? Pentruce te-ai aruncat asupra prăzii, şi ai făcut ce este rău înaintea Domnului?”

Saul a răspuns lui Samuel: ,,Am ascultat glasul Domnului, şi m-am dus în calea pe care mă trimetea Domnul. Am adus pe Agag, împăratul lui Amalec, şi am nimicit cu desăvârşire pe Amaleciţi; dar poporul a luat din pradă oi şi boi, ca pârgă din ceea ce trebuia nimicit cu desăvârşire, ca să le jertfească Domnului, Dumnezeului tău, la Ghilgal”.  Samuel a zis: ,,Îi plac Domnului mai mult arderile de tot şi jertfele decât ascultarea de glasul Domnului? Ascultarea face mai mult decât jertfele, şi păzirea cuvântului Său face mai mult decât grăsimea berbecilor. Căci neascultarea este tot atât de vinovată ca ghicirea, şi împotrivirea nu este mai puţin vinovată decât închinarea la idoli şi terafimii. Fiindcă ai lepădat cuvântul Domnului, te leapădă şi El ca împărat“ (1 Sam. 15:10-23).

Saul s-a descalificat ca reprezentat al lui Dumnezeu printre evrei. Pripeala lui și spiritul independent l-au făcut să se creadă deasupra poruncilor divine. Un astfel de om trebuia lepădat pentru că el era un pericol pentru împărăție și împărăția era un pericol prea mare pentru el. Puterea corupe și Saul fusese deja corupt până la măduvă.

O ascultare parțială este tot o neascultare. Mintea lui Saul era însă deja pervertită, sensibilitatea lui spirituală era tocită. Nu-i mai rămăsese decât o mască mincinoasă de ,,om aflat în slujba lui Dumnezeu“. Nici o înșelare nu este mai tragică decât înșelarea de sine. Încercând să-l mintă pe Samuel, Saul nu reușea decât să se mintă pe sine. Prins asupra faptului, Saul a încercat mai întâi o pocăință de formă care să salveze aparențele. Era clar că el nu se mai raporta corect nici la popor și nici la Dumnezeu. Asemenea prefăcuților dintotdeauna care nu vor să se pocăiască, Saul s-a grăbit să dea vina pe alții, pe „popor“:

„Atunci Saul a zis lui Samuel: ,,Am păcătuit, căci am călcat porunca Domnului, şi n-am ascultat cuvintele tale; mă temeam de popor, şi i-am ascultat glasul. Acum, te rog, iartă-mi păcatul, întoarce-te cu mine, ca să mă închin până la pământ înaintea Domnului.”

Samuel a zis lui Saul: ,,Nu mă voi întoarce cu tine: fiindcă ai lepădat cuvântul Domnului, şi Domnul te leapădă, ca să nu mai fii împărat peste Israel”. Şi pe când se întorcea Samuel să plece, Saul l-a apucat de pulpana hainei, şi s-a rupt.

Samuel i-a zis: ,,Domnul rupe astăzi domnia lui Israel deasupra ta, şi o dă altuia mai bun decât tine. Cel ce este tăria lui Israel nu minte şi nu Se căieşte, căci nu este un om ca să-I pară rău“ (1 Sam. 15:24-29).

Nici măcar această explicație clară și răspicată nu-l mai atinge pe Saul la inimă. Se împietrise față de Dumnezeu; se înstrăinase. Observați-l cum vorbește de „Dumnezeul lui Samuel“:

„Saul a zis iarăş: ,,Am păcătuit! Acum, te rog, cinsteşte-mă în faţa bătrânilor poporului meu, şi în faţa lui Israel; întoarce-te cu mine, ca să mă închin înaintea Domnului, Dumnezeului tău“ (1 Sam. 15:30).

Iarași și iarăși, Saul se înstrăinează de Domnul, preferând să-L numească: „Dumnezeul tău“. Samuel l-a ascultat, nu însă fără să-i arate unde nu-și dusese până la capăt ascultarea:

„Samuel s-a întors şi a mers după Saul, şi Saul s-a închinat înaintea Domnului.  Apoi Samuel a zis: ,,Adu-mi pe Agag, împăratul lui Amalec.“ Şi Agag a înaintat vesel spre el, căci zicea: ,,Negreşit, a trecut amărăciunea morţii!“ Samuel a zis: ,,După cum sabia ta a lăsat femei fără copii, tot aşa şi mama ta va fi lăsată fără copii între femei.“ Şi Samuel a tăiat pe Agag în bucăţi înaintea Domnului, la Ghilgal. Samuel a plecat la Rama, şi Saul s-a suit acasă la Ghibea lui Saul“ (1 Sam. 15:31-34).

Soarta lui Saul, primul împărat al Israelului fusese pecetluită. Dumnezeu îi dăduse trei semne și un test, repetat apoi cu porunca de a-i nimici pe amaleciți, ca să fie o dovadă pentru toți. Saul a căzut la examen. Un împărat care nu ascultă este un blestem pentru un popor înclinat și așa spre neascultare. Aici s-au încheiat întâlnirile dintre Samuel și Saul:

„Samuel nu s-a mai dus să vadă pe Saul până în ziua morţii sale. Dar Samuel plângea pe Saul, pentrucă Domnul Se căise că pusese pe Saul împărat peste Israel“ (1 Sam. 15:35).

Din cauza păcatelor sale, Saul a pierdut mai întâi dreptul la o dinastie (1 Samuel 13:11-14), apoi împărăția (1 Samuel 15:24-31) și în final, coroana de pe cap (2 Samuel 1:1-10).

Pe fondul tragic al decăderii și lepădării lui Saul, să aruncăm acum împreună o privire spre David, „omul după inima lui Dumnezeu“.

David – un lăstar disprețuit cu o creștere frumoasă

Disponibilitatea de a fi numărul doi este caracteristica tuturor oamenilor lui Dumnezeu din istorie. Dacă puteți înțelege, ea este proba la care a căzut primul om, Adam, în rai și proba pe care trebuie să o treacă acum fiecare dintre urmașii lui din istorie.

În universul nostru, numai Dumnezeu merită și poate fi întotdeauna „numărul unu“.  Nici un alt muritor nu poate ocupa această poziție, fără să se prăbușească luciferic sub povara autorității și privilegiilor ei.

Dacă despre Saul putem spune că el n-a rezistat să fie numărul unu în Israel, despre David, Ionatan și Samuel trebuie să spunem că ei n-au acceptat nici măcar o singură clipă să fie considerați numărul unu.

Samuel a continuat toată viața să-l considere pe Dumnezeu Împăratul lui Israel. David, ca și Samuel va avea aceeași gândire și aceeași atitudine. Poate că aici este secretul care l-a făcut pe Dumnezeu să-l numească „un om după inima mea“ (1 Sam. 2:35; Ier. 3:15; Fapte 13:22).

Există cel puțin trei întâmplări în care David a demonstrat că se așează pe poziția a doua, dându-I lui Dumnezeu cinstea de a domni providențial peste toți și peste toate.

Prima întâmplare a fost în peștera En-Ghendi, când David n-a vrut să se atingă de „unsul Domnului“:

„Când s’a întors Saul de la urmărirea Filistenilor, au venit şi i-au spus: ,,Iată că David este în pustia En-Ghedi.“ Saul a luat trei mii de oameni aleşi din tot Israelul, şi s’a dus să caute pe David şi pe oamenii lui până pe stâncile ţapilor sălbatici. A ajuns la nişte stâne de oi, cari erau lângă drum; şi acolo era o peşteră, în care a intrat să doarmă. David şi oamenii lui erau în fundul peşterii. Oamenii lui David i-au zis: ,,Iată ziua în care Domnul îţi zice: ,,Dau pe vrăjmaşul tău în mâinile tale; fă-i ce-ţi va plăcea.“ David s’a sculat, şi a tăiat încet colţul hainei lui Saul. După aceea, inima îi bătea, pentrucă tăiase colţul hainei lui Saul. Şi a zis oamenilor săi: ,,Să mă ferească Domnul să fac împotriva domnului meu, care este unsul Domnului, o aşa faptă ca să pun mâna pe el! Căci el este unsul Domnului.“

Cu aceste cuvinte David a oprit pe oamenii săi, şi i-a împedecat să se arunce asupra lui Saul. Apoi Saul s’a sculat să iasă din peşteră, şi şi-a văzut înainte de drum. După aceea, David s’a sculat şi a ieşit din peşteră. El a început să strige atunci după Saul: ,,Împărate, domnul meu!“ Saul s’a suit înapoi, şi David s’a plecat cu faţa la pământ şi s’a închinat. David a zis lui Saul: ,,De ce asculţi tu de vorbele oamenilor cari zic: ,,David îţi vrea răul?“ Vezi acum cu ochii tăi că Domnul te dăduse astăzi în mâinile mele în peşteră. Oamenii mei mă îndemnau să te omor; dar te-am cruţat, şi am zis: ,,Nu voi pune mâna pe domnul meu, căci este unsul Domnului.“ Uite, părintele meu, uite colţul hainei tale în mâna mea. Fiindcă ţi-am tăiat colţul hainei, şi nu te-am ucis, să ştii şi să vezi că în purtarea mea nu este nici răutate nici răzvrătire, şi că n’am păcătuit împotriva ta. Totuş tu îmi întinzi curse, ca să-mi iei viaţa. Judece Domnul între mine şi tine, şi Domnul să mă răzbune pe tine; dar eu nu voi pune mâna pe tine. Răul dela cei răi vine, zice vechea zicală. De aceea eu nu voi pune mâna pe tine. Împotriva cui a pornit împăratul lui Israel? Pe cine urmăreşti tu? Un câine mort, un purice. Domnul va judeca şi va hotărî între mine şi tine, El va vedea, El îmi va apăra pricina şi El îmi va face dreptate, izbăvindu-mă din mâna ta.“

Când a sfîrşit David de spus aceste vorbe lui Saul, Saul a zis: ,,Glasul tău este, fiule David?“ Şi Saul a ridicat glasul şi a plâns. Şi a zis lui David: ,,Tu eşti mai bun decât mine; căci tu mi-ai făcut bine, iar eu ţi-am făcut rău. Tu îţi arăţi azi bunătatea cu care te porţi faţă de mine, căci Domnul mă dăduse în mâinile tale, şi nu m’ai omorât. Dacă întâlneşte cineva pe vrăjmaşul lui, îl lasă oare să-şi urmeze drumul în linişte? Domnul să-ţi răsplătească pentru ce mi-ai făcut în ziua aceasta! Acum iată, ştiu că tu vei domni, şi că împărăţia lui Israel va rămânea în mâinile tale. Jură-mi dar pe Domnul că nu-mi vei nimici sămânţa mea după mine, şi că nu-mi vei şterge numele din casa tatălui meu.” David a jurat lui Saul. Apoi Saul a plecat acasă, iar David şi oamenii lui s’au suit în locul întărit“ (1 Sam. 24:1-22).

Extraordinare cuvinte! „Acum iată, ştiu că tu vei domni, şi că împărăţia lui Israel va rămânea în mâinile tale“. Saul a fost impresionat de respectul lui David pentru Domnul și pentru ceea ce Îi aparține Lui.  Ascultarea lui David de Dumnezeu l-a făcut dependent de deciziile divine. În problemele majore, numai Dumnezeu putea și trebuia să aibe ultimul cuvânt!

Întâmplarea s-a repetat în circumstanțe asemănătoare peste numai două capitole (1 Sam. 26:1-25) și David a manifestat aceeași reținere de a se atinge de ceea ce este al Domnului:

„Abişai a zis lui David: ,,Dumnezeu dă astăzi pe vrăjmaşul tău în mâinile tale; lasă-mă, te rog, să-l lovesc cu suliţa mea, şi să-l pironesc dintr’o lovitură în pământ, ca să n’am nevoie să-i mai dau alta.” Dar David a zis lui Abişai: ,,Nu-l omorî! Căci cine ar putea pune mâna pe unsul Domnului şi să rămână nepedepsit?” Şi David a zis: ,,Viu este Domnul, că numai Domnul îl poate lovi; fie că-i va veni ziua să moară, fie că se va pogorî… într’un câmp de bătaie şi va peri. Să mă ferească Domnul, să pun mâna pe unsul Domnului! Ia numai suliţa dela căpătâiul lui, cu urciorul cu apă, şi să plecăm.”

A doua întâmplare s-a petrecut după ce David a ajuns împărat peste tot Israelul și a început să poarte războaiele Domnului. Observați că el a luptat de pe poziția a doua, lăsându-L pe Dumnezeu să comande de pe poziția de comandant suprem:

„Filistenii au aflat că David fusese uns împărat peste Israel, şi s’au suit toţi să-l caute. David, căruia i s’a dat de ştire, s’a pogorât în cetăţuie. Filistenii au venit, şi s’au răspândit în valea Refaim. David a întrebat pe Domnul: ,,Să mă sui împotriva Filistenilor? Îi vei da în mâinile mele?” Şi Domnul a zis lui David: ,,Suie-te, căci voi da pe Filisteni în mâinile tale.” David a venit la Baal-Peraţim, unde i-a bătut. Apoi a zis: ,,Domnul a risipit pe vrăjmaşii mei dinaintea mea, ca nişte ape cari se rup.” De aceea s’a dat locului aceluia numele Baal-Peraţim (Şesul rupturii). Ei şi-au lăsat idolii acolo şi David şi oamenii lui i-au luat.

Filistenii s’au suit din nou, şi s’au răspândit în valea Refaim. David a întrebat pe Domnul. Şi Domnul a zis: ,,Să nu te sui; ci ia-i pe la spate, şi mergi asupra lor în dreptul duzilor. Când vei auzi un vuiet de paşi în vârfurile duzilor, atunci să te grăbeşti, căci Domnul merge înaintea ta ca să bată oştirea Filistenilor.”  David a făcut cum îi poruncise Domnul, şi a bătut pe Filisteni dela Gheba până la Ghezer“ (2 Sam. 5:17-25).

Dacă aș avea talentul unui pictor, aș căuta să redau scena de mai sus: David în mijlocul oștenilor, stând cu degetul dus la gură și cu capul întors pe un umăr ca urechea să poată auzi ce se întâmplă deasupra duzilor. „Șșșșt! Linște, băieți! Să putem auzi vuietul de pași ai îngerilor deasupra vărfurilor duzilor.“ Aș pune acest tablou pe peretele camerei în care ne ținem ședințele de Consiliu al Bisericii Bethel, din Los Angelesul Californiei. Îmi doresc din toată inima să se poată spune și despre mine: a trăit sub domnia lui Christos, ascultător și smerit în toate.

Cea de a treia întâmplare care dovedește că David, ca și Samuel, a trăit pe poziția a doua în împărăția lui Israel s-a petrecut cu ocazia fugii din Ierusalim de teama fiului său Absalom (2 Sam. 15). Tot necazul a început după păcătuirea lui David cu Bat-Șeba și după uciderea lui Urie. Criza de acum este primită de David ca o pedeasă din partea Domnului. În loc să rămână pe loc și să lupte, David preferă să cedeze și să plece. Dacă ar fi rămas ar fi pierdut oricum. Luptând ar fi putut să piară sau ar fi riscat să-l omoare pe unul din fii săi. Niciuna din alternative nu era de dorit. Iată de ce David alege să plece în exil, punându-și toată nedejdea în Dumnezeu:

„David ajunsese până la Bahurim. Şi de acolo a ieşit un om din familia şi din casa lui Saul, numit Şimei, fiul lui Ghera. El înainta blestemând, şi a aruncat cu pietre după David şi după toţi slujitorii împăratului David, în timp ce tot poporul şi toţi vitejii stăteau la dreapta şi la stânga împăratului. Şimei vorbea astfel când blestema: ,,Du-te, du-te, om al sângelui, om rău! Domnul face să cadă asupra ta pedeapsa pentru tot sângele casei lui Saul, al cărui scaun de domnie l-ai luat, şi Domnul a dat împărăţia în mâinile fiului tău Absalom; şi iată-te nenorocit, căci eşti un om al sângelui!”

Atunci Abişai, fiul Ţeruiei, a zis împăratului: ,,Pentruce bleastămă acest câine mort pe domnul meu împăratul? Lasă-mă, te rog, să mă duc să-i tai capul.” Dar împăratul a zis: ,,Ce aveţi voi cu mine, fiii Ţeruiei? Dacă bleastămă, înseamnă că Domnul i-a zis: ,Bleastămă pe David!“ Cine-i va zice dar: ,,Pentru ce faci aşa?” Şi David a zis lui Abişai şi tuturor slujitorilor săi: ,,Iată că fiul meu, care a ieşit din trupul meu, vrea să-mi ia viaţa; cu cât mai mult Beniamitul acesta! Lăsaţi-l să blesteme, căci Domnul i-a zis. Poate că Domnul se va uita la necazul meu, şi-mi va face bine în locul blestemelor de azi.” David şi oamenii lui şi-au văzut de drum. Şimei mergea pe coasta muntelui, în dreptul lui David, şi mergând, blestema, arunca cu pietre împotriva lui, şi vântura praf“ (2 Sam. 16:5-13).

Ca și altă dată, David trebuie să-i ridice pe cei din jurul lui la înalțimea trăirilor sale cu o explicație. În esență, ceea ce le spune el fiilor Țeruiei este aceasta: „Dragii mei, nu mă sufocați și nu mă ispitiți cu inițiativele voastre „bune“. Voi nu înțelegeți? Eu trăiesc pentru “o audiență de unu“. Îmi duc viața înaintea lui Dumnezeu și sub autoritatea Lui deplină. Îmi merit situația și mi-am atras singur aspra mea această pedeapsă. Ce să mai zic de străinul acesta, care are și el dreptate în felul lui, dacă Dumnezeu a îngăduit ca fiul meu, ieșit din coapsele mele, să se ridice astăzi împotriva mea. Sunt vinovat înaintea Domnului. O știu eu, o știți și voi, dar mai ales o știe și Domnul. Lăsați-mă deci să-mi duc jalea singur înaintea Lui. Poate că El se va îndura de mine și îmi va face bine în locul pedepselor de azi.“

David a fost „împăratul de pe poziția a doua“. El a preluat dela Samuel această convingere. Lucrul acesta a fost adevărat toată viața lui, până și în ceasul când îi încredințează domnia fiului său, Solomon:

„Dintre toţi fiii mei – căci Domnul mi-a dat mulţi fii – a ales pe fiul meu Solomon, ca să-l pună pe scaunul de domnie al împărăţiei Domnului, peste Israel“ (1 Cron. 28:5).

Una din împrejurările în care David a fost aproape de a călca principiul subordonării pentru a-și face dreptate singur a fost episodul cu scandalagiul Nabal (1 Sam. 25). Și atunci însă, Dumnezeu l-a mustrat prin Abigail, nevasta lui Nabal și David s-a grăbit să asculte:

,,Când va face Domnul domnului meu tot binele pe care ţi l-a făgăduit şi te va pune mai-mare peste Israel, atunci nu va avea domnul meu nici mustrări de cuget şi nici nu-l va durea inima că a vărsat sânge degeaba şi că s-a răzbunat singur“ (1 Sam. 25:30-31).

,,David a zis Abigailei: „Binecuvântat să fie Domnul, Dumnezeul lui Israel, care te-a trimis astăzi înaintea mea! Binecuvântată să fie judecata ta şi binecuvântată să fii tu, că m-ai oprit în ziua aceasta să vărs sânge şi mi-ai oprit mâna!“ (1 Sam. 25:32-33).

Unul din contemporanii noștri a redus filosofia de viață a lui David la următoarele două afirmații:

Afirmația #1: Numai Dumnezeu conduce lumea.
Afirmația #2: Eu nu sunt Dumnezeu.

Ce bine ar fi dacă fiecare dintre noi și-ar da seama de aceste două mari și practice adevăruri!

David a răspândit această atitudine în popor. Preocuparea lui pentru aceasta se vede până și din grija cu care nu i-a lăsat ca ei să-i scrie cântarea pentru „ziua împăratului“, ci el însuși le-a spus ce să-i cânte (Psalmul 20). Observați cum se așează „pe poziția a doua“, cel pe care oamenii erau ispitiți să-l considere pe poziția întâi:

(Către mai marele cântăreţilor. Un psalm al lui David.)

„Să te asculte Domnul în ziua necazului,
să te ocrotească Numele Dumnezeului lui Iacov, să-ţi trimeată ajutor din locaşul Său cel Sfânt,
şi să te sprijinească din Sion!
Să-Şi aducă aminte de toate darurile tale de mâncare,
şi să primească arderile tale de tot!

(Oprire.)

Să-ţi dea ce-ţi doreşte inima,
şi să-ţi împlinească toate planurile tale!
Atunci noi ne vom bucura de biruinţa ta,
şi vom flutura steagul în Numele Dumnezeului nostru.
Domnul să-ţi asculte toate dorinţele tale!
Ştiu de acum că Domnul scapă pe unsul Său,
şi-i va răspunde din ceruri,
din locaşul Lui cel Sfânt,
prin ajutorul atotputernic al dreptei Lui.

Unii se bizuiesc pe carăle lor, alţii pe caii lor;
dar noi ne bizuim pe Numele Domnului, Dumnezeului nostru.
Ei se îndoaie şi cad;
dar noi ne ridicăm şi rămânem în picioare.
Scapă, Doamne, pe împăratul,
şi ascultă-ne când Te chemăm!

Cap. III – Conflict cu uriașii

Lecția practică: Doar pentru că încă n-a făcut-o nimeni nu înseamnă că nu se poate!

Text: 1 Samuel 17

David a fost catapultat în popularitate și faimă după ce l-a ucis cu o simplă praștie și cu o piatră pe Goliat, uriașul din fața căruia se ascundeau toți cei din tabăra lui Israel. Până și împăratul Saul a căutat să-l descurajeze pe David, spunându-i că este prea tânăr ca să se lupte cu un astfel de războinic renumit.

David a fost singurul care a crezut că până și cel mai mare războinic poate fi răpus cu o piatră bine țintită, mai ales atunci când îl ai pe Dumnezeu de partea ta. Credința nu este împotriva rațiunii, ci dincolo de limitele rațiunii, o continuare a ei. Unde ceilalți au văzut un adversar de mărime impresionantă, David a văzut o țintă imposibil de ratat. Unde ceilalți s-au comparat pe ei înșiși cu Goliat, David l-a comparat pe Goliat cu atotputernicul Dumnezeu.

„David a zis filisteanului: „Tu vii împotriva mea cu sabie, cu suliţă şi cu pavăză, iar eu vin împotriva ta în Numele Domnului oştirilor, în Numele Dumnezeului oştirii lui Israel, pe care ai ocărât-o. Astăzi, Domnul te va da în mâinile mele, te voi doborî şi-ţi voi tăia capul; astăzi voi da stârvurile taberei filistenilor păsărilor cerului şi fiarelor pământului. Şi tot pământul va şti că Israel are un Dumnezeu. Şi toată mulţimea aceasta va şti că Domnul nu mântuieşte nici prin sabie, nici prin suliţă. Căci biruinţa este a Domnului. Şi El vă dă în mâinile noastre“ (1 Samuel 17:45-47).

Saul era convins că într-o asemenea înfruntare, David trebuie să poarte și el o armură. Așa se făcea la război. Armura lui Goliat cântărea aproximativ 100 kg. Supus, David a încercat să poarte armura dată de Saul, dar a ales calea nebătătorită: să meargă la luptă cu straiele lui obișnuite:

„Saul a îmbrăcat pe David cu hainele lui, i-a pus pe cap un coif de aramă şi l-a îmbrăcat cu o platoşă. David a încins sabia lui Saul peste hainele lui şi a vrut să meargă, căci nu încercase încă să meargă cu ele. Apoi a zis lui Saul: „Nu pot să merg cu armătura aceasta, căci nu sunt obişnuit cu ea.” Şi s-a dezbrăcat de ea. Şi-a luat toiagul în mână, şi-a ales din pârâu cinci pietre netede şi le-a pus în traista lui de păstor şi în buzunarul hainei. Apoi, cu praştia în mână, a înaintat împotriva filisteanului“ (1 Samuel 17:38-40).

O asemenea îndrăzneală nu se mai văzuse! Intrigat, Goliat a râs de David:

„Ce, sunt câine, de vii la mine cu toiege?” (1 Samuel 17:43).

În auzul tuturor, David a proclamat atunci o strategie nouă, nemaiauzită pentru luptă:

„David a zis filisteanului: „Tu vii împotriva mea cu sabie, cu suliţă şi cu pavăză, iar eu vin împotriva ta în Numele Domnului oştirilor, în Numele Dumnezeului oştirii lui Israel, pe care ai ocărât-o. Astăzi, Domnul te va da în mâinile mele, te voi doborî şi-ţi voi tăia capul; astăzi voi da stârvurile taberei filistenilor păsărilor cerului şi fiarelor pământului. Şi tot pământul va şti că Israel are un Dumnezeu. Şi toată mulţimea aceasta va şti că Domnul nu mântuieşte nici prin sabie, nici prin suliţă. Căci biruinţa este a Domnului. Şi El vă dă în mâinile noastre.” (1 Samuel 17:45-47).

Opinia publică este o forță teribilă care ne strivește. S-ar cuveni să ne gândim că ea nu este câteodată decât ignoranța individuală ridicată la puterea unei mulțimi. Nimic mai mult!

Discursul limbut rostit de Goliat în fiecare dimineață a avut efectul crivățului: le-a înghețat evreilor sângele în vine. Nu s-a mai auzit cântec și ceea ce este și mai grav, nu s-a mai auzit nici măcar o singură rugăciune. Tirada batjocoritorului a coborât întunerecul în mințile și inimile oamenilor din tabăra lui Saul. O paralizie păguboasă i-a cuprins pe toți oștenii din armata Domnului.

David a fost un războinic cu o atitudine nouă. El s-a ridicat deasupra tacticii militare a forțelor armate incluzându-L în luptă pe Însuși Dumnezeu. Așa ceva nu mai fusese făcut de mult. Era de domeniul legendelor din timpurile străvechi. Ceea ce credem despre Dumnezeu este cel mai important lucru despre noi înșine. Credința în Dumnezeu vede invizibilul, crede incredibilul și primește ca răsplată imposibilul. Ceea ce credem determină cum ne comportăm, iar amândouă împreună determină ce devenim.

Fii ca David! Asta nu înseamnă să-ți cumperi o praștie și să te duci la râu ca să aduni pietre. Înseamnă să nu te lași modelat de opinia publică, de glasul majorității, de obsesia rutinei. Exemplul lui David a fost molipsitor. Alți oameni din Israel i-au omorât pe ceilalți uriași care mai rămăseseră în țară (2 Sam. 21:15-22; 1 Cronici 11:23; 20:6).

Dwaight L. Moody descrie trei feluri de credință în Isus Christos; credința care se chinuiește, care se poate asemăna cu um om care se zbate în valurile furtunii; credința care se agață, asemănătoare cu naufragiatul care, înotând, a ajuns să se apuce cu o mână de marginea bărcii, și credința liniștită, care se aseamănă cu cel care s-a urcat deja în barcă, s-a odihnit puțin și acum este gata să dea o mână de ajutor pentru salvarea altora.

„La noi întotdeauna s-a făcut așa!“ a stins multe duhuri și a rupt elanul multora. Nu fii una dintre victime. Fii un deschizător de drumuri. Doar pentru că n-a mai făcut-o nimeni nu înseamnă că nu se poate. Credința este pasărea care vede lumina înainte de ivirea zorilor.

Marile invenții ale științei, marile progrese ale omenirii, marile descoperiri au fost făcute de oameni care au gândit asemenea lui David și nu s-au luat după vuietul mulțimii.

Iată doar câteva exemple din istorie:

Împotriva vaccinărilor

Reacția specialiștilor în medicină față de experimentările Dr. Edward Jenner de a dezvolta un vaccin pentru variolă (1796):

… S-a dovedit că o injectare de felul celei practicate de Jenner îl va face pe om să aibe o față ca de vacă, iar toți cei care vor fi „vaccinați“ (derivat de la termenul latin vacca, românește vacă) vor ajunge să aibă păr peste tot și vor mugi ca vacile.

Împotriva zborului aviatic

Opinia oamenilor de știință publicată în ziarul New York Times cu o săptămână înainte ca frații Wright să reușească primul zbor:

„…Nădăjduim că domnul profesor Langley nu-și va pune în pericol renumele științific binemeritat continuând să-și risipească banii și timpul în astfel de experiențe cu aparate de zburat. Viața este scurtă și el este capabil să slujească umanitatea incomparabil mai mult dacă se va ocupa cu lucruri serioase, nu încercând să zboare … Pentru oameni studioși și dotați cu spirit de cercetare de talia lui Langley există ocupații mul mai folositoare.”

Source: New York Times, Decembrie 10, 1903, pagina editorială.


„În afara încercării de a demostra imposibilul, nu există probabil nici un exemplu mai bun al tendinței speculative care îl poartă pe om până la limita himerelor decât ​​încercările sale de a imita păsările pentru a zbura cu succes prin aer. Niciodată și nicăieri n-a stăruit mai mult omul „împotriva tuturor evidențelor“ ca în domeniul dovedirii că se poate zbura cu balonul sau cu vreo mașină zburătoare.

„ … Dacă omul va reuși să construiască o mașină suficient de mică pentru a zbura și suficient de mare pentru a se așeza în ea, atunci, încercând să construiască o mașină mai mare, se va găsi limitat de greutatea materialelor folosite în aceeași măsură pe care o are și natura. De aceea ființele care reușesc să zboare sunt insecte și păsări de foarte mici dimensiuni.

„ … nu există nici o bază pentru speranțele înflăcărate și declarațiile optimiste făcute cu privire la siguranța utilizării cu succes a balonului dirijabil sau a mașinii zburătoare, sau a ambelor, pentru transportul comercial sau ca armă de război și ar fi o mare o greșeală, indiferent dacă este intenționată sau neștiută, să conducă oamenii și poate guvernele în acest moment să creadă contrariul; … „

Source: Melville, Rear Admiral George W. The Engineer and the Problem of Aerial Navigation. North American Review, December 1901. pp. 820, 825, 830-831.

Opinia publică împotriva construirii de canale de navigație

„Ideea canalului Panama este depășită și abandonată, iar natura în manifestările ei vor mătura curând orice urmă a investițiilor de muncă și de finanțe ale francezilor“.

https://us02web.zoom.us/j/206879316.

Source: The Scientific American. Scientific American, Ianuarie 1941, p. 4.


Opinia publică împotriva folosirii curentului alternativ

„Nu există niciun motiv care să justifice utilizarea curenților de înaltă tensiune și a curenților alternativi, fie în sens științific, fie în sens comercial. Acestea sunt utilizate exclusiv pentru a reduce investițiile în sârmă de cupru și în proprietăți imobiliare.” ,,… Dorința mea personală ar fi să interzic în totalitate utilizarea curenților alternativi. Sunt inutili, deoarece sunt periculoși … Prin urmare, nu văd nicio justificare pentru introducerea unui sistem care nu are niciun element de permanență și toate elementele periculoase pentru viață și bunuri „. „… M-am opus mereu sistemelor de iluminat electric de înaltă tensiune și alternativ … nu numai din cauza pericolului, ci din cauza fiabilității lor generale și a inadecvării lor pentru orice sistem general de distribuție.”

Source: Edison, Thomas A. The Dangers of Electric Lighting, North American Review, November, 1889. pp.630, 632, 633.


Împotriva dezvoltării becului incandescent

Sir Arthur Preece, inginer șef la British Post Office, said in 1878:

„… Fărâmițarea luminii electrice este un absolut „ingnis fatuus“, o excrocherie sau o înșelare.”

Source: Clarke, Arthur C. Profiles of the Future. New York, Harper and Row, 1962. p. 2.


Folosul luminii electrice pentru scopuri casnice:

„… NU cred că există nici cea mai mică șansă ca electricitatea să facă competiție în scopuri casnice cu gazul lampant.”

Source: Remarks of Mr. Keates, Minutes of Evidence Taken before the Select Committee on Lighting by Electricity in Report from the Select Committee on Lighting by Electricity. London, House of Commons, 1879. p. 146.


Împotriva experiențelor făcute de domnul Ford cu mașinile cu combustie internă:

„… Experimentele mele cu motor pe gaz nu au fost mai populare cu președintele companiei decât primele mele înclinații mecanice cu tatăl meu. Angajatorul meu nu s-a opus experimentelor – doar experimentelor cu motor pe gaz. Încă îl mai pot auziți spunând: „Electricitate, da, asta urmează. Dar gazul – nu.”

„Compania Edison mi-a oferit superintendența generală a companiei, dar numai cu condiția să renunț la motorul pe benzină și să mă dedic la ceva cu adevărat util”.

Source: Ford, Henry. My Life and Work. New York, Doubleday, Page and Company, 1922. pp. 34-35.


Împotriva faptului că Galileo a descoperit că Jupiter are o lună care orbitează în jurul planetei

Profesorii aristetolieni contemporani cu Galileo s-au pronunțat împotriva descoperirii:

„Lunile lui Jupiter nu pot fi văzute cu ochiul liber și n-au nici o influență asupta pământului. Sunt complet nefolositoare. Prin urmare, ele nu există”.

Source: Williams-Ellis, Amabel. Men Who Found Out. New York, Coward-McCann, Inc., 1930. p. 43.


Împotriva iluminatului stradal cu lămpi cu gaz (pe la începutul anilor 1800)

Ideea a fost ridiculizată într-o poezie:

Mulțumim cerului că a plasat luna și soarele
Destul de sus
Ca niciun măgar să nu poată să sufle
Și să le stingă pentru a ne da lumina de la lampa cu gaz.“

Mai bine ar încerca să lumineze Londra
Cu o felie de lună.

Source: Murdock, Alexander. Light Without a Wick, a Century of Gas- Lighting, 1792-1892. Glasgow, Scotland, University Press, 1892. p. 45.


Împotriva construirii autostrăzilor

„Construcția reală a drumurilor dedicate autovehiculelor nu este pentru viitorului apropiat, în ciuda numeroaselor zvonuri în acest sens.”

Source: Harpers Weekly, August 2, 1902. p. 1046sa

Împotriva ideii doctorului Harvey despre circulație a sângelui

John Aubrey, un contemporan, a scris această relatare ca răspuns la lucrarea William Harvey la publicarea în 1628 a cărții sale „De Motu Cordis” în care a descris descoperirea circulației sângelui: „ … L-am auzit pe Harvey spunând că, după ce și-a publicat studiile s-a concentrat cu totul experimentelor. Și toți medicii erau împotriva lui. Știam câțiva medici din Londra care nu ar fi dat doi bani pentru unul dintre medicamentele sale. „

Source: Williams-Ellis, Amabel. Men Who Found Out. New York, Coward-McCann, Inc., 1930. p. 75.


Opposition to inoculation

Reaction from the English medical profession to Dr. Edward Jenner’s experiments in developing a vaccine for small-pox (1796):

Source: Butler, R. R. Scientific Discovery. London, English Universities Press, Ltd., 1947. p. 100.


Împotriva folosirii anesteziei

Faimosul chirurg Alfred Velpeau a scris în 1839:

„Desființarea durerii în operație este o himeră. Este absurd să o căutăm. „Cuțit ”și „durere ”sunt două noțiuni din chirurgie care trebuie asociate pentru totdeauna în conștiința pacientului. La această combinație obligatorie, va trebui să ne adaptăm, nu să o înlocuim. „

Source: Gumpert, Martin. Trail-Blazers of Science. New York, Funk and Wagnalls Company, 1936. p. 232.


Împotriva înlocuirii arcului cu pușca

În 1591 Colonelul Sir John Smyth i-a sfătuit pe cei din the British Privy Council:

„ … Arcul este o armă simplă. Armele de foc sunt lucruri foarte complicate, care se strică mereu din tot felul de motive … pușca este o armă foarte grea și îi obosește pe soldați în marș. Un mușchetar poate trage spre inamic, dar numai o dată la două minute. „

Source: Wintringham, Thomas H. The Story of Weapons and Tactics. Boston, Houghton Mifflin Company, 1943. p. 101.


Împotriva mitralierelor în armată

„Generalul de brigadă Baker-Carr, primul comandant al școlii de mitraliere a armatei britanice din Franța a scris această relatare despre antipatia comandanților tradiționali ai batalionului pentru mitralieră (1914):
„Ce să fac astăzi cu mitralierele, domnule?“ ar fi întrebarea frecventă a ofițerului însărcinat cu strategia de luptă.
„Luați lucrurile astea afurisitele într-o parte și ascundeți-le!” a fost răspunsul obișnuit.

Source: Wintringham, Thomas H. The Story of Weapons and Tactics. Boston, Houghton Mifflin Company, 1943. p. 160.


Împotriva ideii că avioanele ar putea scufunda vapoare

U. S. Rear-Admiral Clark Woodward (1939):

„cât despre ideea că avioanele ar putea scufunda un vapor cu o bombă, așa ceva este imposibil.”

Franklin D. Roosevelt, Assistant Secretary of the Navy (1922):

„Ziua cuirasatului nu a trecut și este foarte puțin probabil ca un avion sau o formație de avioane să poată scufunda o flotă de nave marine în condiții de luptă este dea dreptul caraghioasă.”

Source: Woods, Ralph L. „Prophets Can Be Right and Prophets Can Be Wrong.” American Legion Magazine, October 1966. p. 29


Opinia publică s-a împotrivit și atunci când a fost vorba de introducerea telegrafului, a radioului, de folosirea locomotivei cu abur și ne necesitatea liniilor ferate și a multor alte biruințe fără care nici nu ne-am închipui să trăim astăzi. Și ca să punem cireașa pe tort, știați că marele deschizător de drumuri, Albert Einstein s-a coalizat și el cu opinia publică împotriva celor care pledau pentru folosirea energiei nucleare?

După ce Enrico Fermi a descoperit ca dacă bombardezi uraniul cu neutroni, el se descompune în particole mai mici, eliberând o uriașă cantitate de energie, Einstein făcea în Pittsburgh Post-Gazette, la data de 29 Decembrie 1934, lurmătoarea afirmație:

,,Nu există nici cea mai mică indicație că [energia nucleară] va putea fi obținută vreodată. Ar însemna că atomul ar trebui să fie spulberat după bunul plac.”

Cel mai mare pas în calea realizărilor este trecerea de la „Asta mi-ar place să fac“ la „Asta am să fac!“

Se spue că în lume există trei feluri de oameni: pesimiștii, care spun că „nu se poate“, optimiștii care spun că „se poate“ și cei harnici și credincioși care spun „am făcut“.

Mărturisesc sincer că m-am luptat cu pesimismul introvert foarte mulți ani și Dumnezeu a trebuit să mă surprindă ca să se întâmple ceva măreț în jurul meu. Biografia lui David este un subiect de studiu continuu pentru mine. Pe lângă el am o culegere bogată de maxime și cugetări pe care le recitesc la răstimpuri. Vă ofer pe cele de la topicul „optimism“. În care dintre ele te regăsești tu?

„Optimism“

În fiecare zi de primăvară când vin rândunelele, pesimistul fredonează ,,vezi rândunelele se duc”.

Unii oameni sunt nemulțumiti că trandafirii au spini;
eu sunt fericit că trandafirul cu spini are flori așa de frumoase.

Optimistul găsește o ocazie în fiecare situație dificilă.
Pesimistul găsește ceva dificil în orice ocazie.

Un pesimist este unul care, atunci când trebuie să aleagă dintre două lucruri rele, le alege pe … amândouă!

Un manager deștept angajează optimiști ca vânzători
și pesimiști la departamentul de credit.

Dacă și tu îți pierzi încrederea în tine, votul va fi în sfârșit unanim.

Nefericirea n-a inventat niciodată nimic.

Sunt oameni care Îl critică pe Dumnezeu pentru că a pus spini pe tulpina trandafirilor; alții Îi mulțumesc că a pus trandafirii pe ramurile cu spini.

Optimistul zise: „La anul vom cerși cu toții.”
Pesimistul îi răspunse: ,,De la cine?”

Optimistul râde ca să uite; pesimistul uită să râdă!

Un pesimist tânjește după ziua de mâine ca să poată s-o regrete pe cea de azi!

Cel mai exagerat dintre optimiști crede că trăim timpuri extraordinar de frumoase. Pesimistul se teme că s-ar putea să fie adevărat.

Iată un punct în care optimistul și pesimistul se întâlnesc: optimistul se bucură că trăiește în cea mai bună lume cu putință, pesimistul se teme că … așa este.

Când miroase florile, pesimistul se uită în jur după o … înmormântare!

Nu te teme niciodată de umbre; ele arată că undeva strălucește o … lumină!

Pesimistul suferă de rău de mare în toată călătoria vieții.

Nu fii prea optimist! Este imposibil să zâmbești și să fluieri în același timp.

Un pesimist n-are motor, un optimist n-are frână.
Un om de succes are motorul unui optimist și frâna de mână a unui pesimist.

Pesimistul suflă în lumânare ca să vadă cât de întunerec este.

Sunt oameni care se pregătesc atât de minuțios pentru zilele ploioase
că nici nu se pot bucura de zilele senine.

Există două feluri de oameni: cei care cred că există două feluri de oameni
și cei care cred că … nu este chiar așa de simplu.

Nu există doi oameni la fel; și fiecare din ei se bucură de aceasta.

Privind la focul care-i mistuia laboratorul în valoare de câteva milioane de dolari, Thomas Edison a murmurat spre un angajat de lângă el: ,,Este ceva bun și în asta. A dispărut urma atâtor experiențe nereușite!”

Cap. II – Conflict în copilărie cu cei din casa lui

Lecția: Nu judeca pe nimeni după aparențe și nu te aștepta niciodată să te placă toată lumea!
Text: 1 Samuel 16

Gândește-te că Dumnezeu l-a trimis pe Samuel prin toate primejdiile ca să-l ungă împărat pe David, dar cei din casa lui nici nu s-au sinchisit să-l cheme și pe el la această mare întâlnire!

David a fost neglijat și trecut cu privirea de părinții lui. Unul după altul ceilalți frați mai mari au trecut prin fața lui Samuel, dar Dumnezeu nu l-a ales pe niciunul.

„A sfinţit şi pe Isai cu fiii lui şi i-a poftit la jertfă.
Când au intrat ei, Samuel, văzând pe Eliab, şi-a zis: „Negreşit, unsul Domnului este aici, înaintea Lui.”
Şi Domnul a zis lui Samuel: „Nu te uita la înfăţişarea şi înălţimea staturii lui, căci l-am lepădat. Domnul nu se uită la ce se uită omul; omul se uită la ceea ce izbeşte ochii, dar Domnul se uită la inimă.”
Isai a chemat pe Abinadab şi l-a trecut pe dinaintea lui Samuel, şi Samuel a zis: „Nici pe acesta nu l-a ales Domnul.”
Isai a trecut pe Şama, şi Samuel a zis: „Nici pe acesta nu l-a ales Domnul.” 
Şi aşa a trecut Isai pe cei şapte fii ai lui pe dinaintea lui Samuel, şi Samuel a zis lui Isai: „Domnul n-a ales pe niciunul din ei.” (1 Samuel 16:5-10).“

Când au trecut toți, Samuel a întrebat mirat că Domnul nu se oprise la niciunul din cei prezenți:

„Aceştia sunt toţi fiii tăi?”
Şi el a răspuns: „A mai rămas cel mai tânăr, dar paşte oile.” Atunci, Samuel a zis lui Isai: „Trimite să-l aducă, fiindcă nu vom şedea la masă până nu va veni aici” (1 Samuel 16:11).

Îl aveau în familia lor pe viitorul împărat al lui Israel, dar părinții și frații lui nu dădeau nici măcar doi bani pe el! Din durerea acestui dispreț s-a născut mai târziu „oful“ rostit în Psalmul 27:

„Căci tatăl meu şi mama mea mă părăsesc,
dar Domnul mă primeşte“ (Psalm 27:10).

Frații lui l-au privit și ei cu dispreț. „Prâslea“ n-avea trecere înaintea lor. Stăteau fricoși înaintea lui Goliat și când David a venit la ei cu merinde și a stat de vorbă cu cei din jur despre impasul luptei, iată ce i-a spus Eliab în numele celorlalți:

,,Eliab, fratele lui cel mai mare, care-l auzise vorbind cu oamenii aceştia, s-a aprins de mânie împotriva lui David. Şi a zis: „Pentru ce te-ai pogorât tu şi cui ai lăsat acele puţine oi în pustie? Îţi cunosc eu mândria şi răutatea inimii. Te-ai pogorât ca să vezi lupta.”
David a răspuns: „Ce-am făcut oare? Nu pot să vorbesc astfel?” (1 Samuel 17:28-29).

La ceasul acela, toți știau că David fusese uns de Samuel. Asta nu i-a împiedicat să-l privească cu ochi răi. L-au disprețuit pe „unsul Domnului“. Dumnezeu nu s-a bucurat și este ultima dată când citim ceva despre Eliab în textul Scripturii!

A fost așa pentru că, David a fost un ante-tip al Domnului Isus! Și Domnul Isus a trecut exact prin aceleași atitudine din partea fraților Săi:

„După aceea, Isus străbătea Galileea; nu voia să stea în Iudeea, pentru că iudeii căutau să-L omoare. Şi praznicul iudeilor, Praznicul zis al Corturilor, era aproape. Fraţii Lui I-au zis: „Pleacă de aici şi du-Te în Iudeea, ca să vadă şi ucenicii Tăi lucrările pe care le faci. Nimeni nu face ceva în ascuns când caută să se facă cunoscut. Dacă faci aceste lucruri, arată-Te lumii.“ Căci nici fraţii Lui nu credeau în El“ (Ioan 7:1-5).

V-ați gândit vreodată că frații Domnului, care nu credeau în divinitatea Lui, nu credeau implicit nici în nașterea Lui supranaturală din fecioară, iar asta înseamna că părerea lor despre mama lor era că … Îmi este și frică să duc până la capăt un astfel de raționament!

„Au venit în casă şi s-a adunat din nou norodul, aşa că nu puteau nici măcar să prânzească. Rudele lui Isus, când au auzit cele ce se petreceau, au venit să pună mâna pe El. Căci ziceau: „Şi-a ieşit din minţi” (Marcu 3:20-21).

Familiaritatea naște obrăznicie! Frații Domnului Isus, ca și frații lui David au avut orbul găinii și n-au văzut valoare în omul ales de Dumnezeu.

Singurătatea și lipsa de empatie din parte celor din familie au marcat întreaga viață a lui David. Există un psalm scris de el „spre aducere aminte“. Este o mărturie pe care nu trebuie s-o uităm, o experiență care s-ar putea să fie comună multora. Din păcate, atunci când ne clătinăm, rudele unora dintre noi vor prefera întotdeauna să stea deoparte:

Psalmul 38

Spre aducere-aminte

Doamne, nu mă mustra în mânia Ta
şi nu mă pedepsi în urgia Ta.
Căci săgeţile Tale s-au înfipt în mine
şi mâna Ta apasă asupra mea.
N-a mai rămas nimic sănătos în carnea mea
din pricina mâniei Tale;

nu mai este nici o vlagă în oasele mele
în urma păcatului meu.

Căci fărădelegile mele se ridică deasupra capului meu,
ca o povară grea sunt prea grele pentru mine.
Rănile mele miros greu şi sunt pline de coptură,
în urma nebuniei mele.
Sunt gârbovit; peste măsură de istovit.
Toată ziua umblu plin de întristare.
Căci o durere arzătoare îmi mistuie măruntaiele,
şi n-a mai rămas nimic sănătos în carnea mea.
Sunt fără putere, zdrobit cu desăvârşire;
tulburarea inimii mele mă face să gem.

Doamne, toate dorinţele mele sunt înaintea Ta
şi suspinele mele nu-Ţi sunt ascunse.
10 Inima îmi bate cu tărie, puterea mă părăseşte
şi lumina ochilor mei nu mai este cu mine.

11 Prietenii şi cunoscuţii mei se depărtează de rana mea
şi rudele mele stau deoparte.

12 Cei ce vor să-mi ia viaţa îşi întind cursele,
cei ce-mi caută nenorocirea spun răutăţi
şi toată ziua urzesc la înşelătorii.
13 Iar eu sunt ca un surd, n-aud;
sunt ca un mut, care nu deschide gura.
14 Sunt ca un om care n-aude
şi în gura căruia nu este niciun răspuns.

15 Doamne, în Tine nădăjduiesc;
Tu vei răspunde, Doamne, Dumnezeule!
16 Căci zic: „Nu îngădui să se bucure vrăjmaşii mei de mine
şi să se fudulească împotriva mea, când mi se clatină piciorul!”
17 Căci sunt aproape să cad
şi durerea mea este totdeauna înaintea mea.
18 Îmi mărturisesc fărădelegea,
mă doare de păcatul meu.
19 Dar vrăjmaşii mei sunt plini de viaţă şi plini de putere;
cei ce mă urăsc fără temei sunt mulţi la număr.
20 Ei îmi întorc rău pentru bine,
îmi sunt potrivnici, pentru că eu urmăresc binele.

21 Nu mă părăsi, Doamne!
Dumnezeule, nu Te depărta de mine!
22 Vino degrabă în ajutorul meu,
Doamne, Mântuirea mea!

Ce n-au văzut frații lui în David și ce a văzut Dumnezeu în acest copilandru? Este greu să spunem ce a văzut Dumnezeu pentru că El evoluează dincolo de spațiu și timp și are puncte de vedere inaccesibile nouă. Ne este însă ușor să arătăm că cei din afara familiei lui David au avut ochi să vadă și urechi să audă. Iată mărturia lor care a ajuns până la împăratul Saul:

„Saul a răspuns slujitorilor săi: „Găsiţi-mi dar un om care să cânte bine şi aduceţi-l la mine.”
Unul din slujitori a luat cuvântul şi a zis: „Iată, am văzut pe un fiu al lui Isai, Betleemitul, care ştie să cânte; el este şi un om tare şi voinic, un războinic, vorbeşte bine, este frumos la chip şi Domnul este cu el” (1 Samuel 16:17-18).

Ce caracterizare frumoasă! Oamenii de bine au văzut ce era bun și frumos în David. Părinții și frații lui l-au disprețuit. Paguba lor! Nu paguba lui!

În singurătatea timpului petrecut singur la oi, David a dezvoltat un sentiment de dreptate și s-a dovedit curajos. Iată propria lui mărturie:

„David a zis lui Saul: „Robul tău păştea oile tatălui său. Şi, când un leu sau un urs venea să-mi ia o oaie din turmă, alergam după el, îl loveam şi-i smulgeam oaia din gură. Dacă se ridica împotriva mea, îl apucam de falcă, îl loveam şi-l omoram. Aşa a doborât robul tău leul şi ursul, şi cu filisteanul acesta, cu acest netăiat împrejur, va fi ca şi cu unul din ei, căci a ocărât oştirea Dumnezeului celui viu.”
David a mai zis: „Domnul, care m-a izbăvit din gheara leului şi din laba ursului, mă va izbăvi şi din mâna acestui filistean” (1 Samuel 17:34-37).

În ciuda handicapului de vârstă față de ceilalți, în inima lui David s-a sălășluit încă din fragedă tinerețe maturitatea unui deosebit simț al dreptății și o mare încredere în Dumnezeu.

Nu înfățișarea, deși David a fost „un om tare şi voinic, un războinic, …, este frumos la chip“, ci calitățile ascunse ale inimii l-au făcut pe David să fie ales să păstorească poporul lui Dumnezeu. Calificat să fie păstor la oi, David a fost propulsat să fie păstor al oamenilor. Asta a fost concluzia lui Asaf:

„A ales pe robul Său David
şi l-a luat de la staulele de oi.
L-a luat dindărătul oilor care alăptau,
ca să pască pe poporul Său Iacov şi pe moştenirea Sa Israel.
Şi David i-a cârmuit cu o inimă neprihănită
şi i-a povăţuit cu mâini pricepute.“ (Psalm 78:70-72).

David a fost unul dintre cei nouă copii ai lui Isai, betleemitul. Tatăl său a fost fiul lui Obed și nepotul lui Rut și Boaz (Rut 4:17).

„Boaz a născut pe Obed. Obed a născut pe Isai. 
Isai a născut pe Eliab – întâiul lui născut;
pe Abinadab – al doilea;
pe Şimea – al treilea;
pe Netaneel – al patrulea;
pe Radai – al cincilea;
pe Oţem – al şaselea;
pe David – al şaptelea. 
Surorile lor erau: Ţeruia şi Abigail.
Fiii Ţeruiei au fost: Abişai, Ioab şi Asael – trei. 
Abigail a născut pe Amasa; tatăl lui Amasa a fost Ieter, Ismaelitul“ (1 Cronici 2:12-17).

Când s-a întârit la domnie, David i-a luat ca generali pe nepoții lui, fiii Țeruiei, Abișai și Ioab, care erau mai mari ca el (2 Samuel 2:39; 16:10; 19:22). Nici unul din frații lui David n-a fost printre cei din anturajul împăratului. Providența divină i-a pedepsit pentru atitudinea lor față de fratele lor mai mic.

Mesia, urmașul lui David, va aplica această lecție, așa cum ne spune profetul Isaia:

„Apoi, o Odraslă va ieşi din tulpina lui Isai şi un Vlăstar va da din rădăcinile lui. Duhul Domnului Se va odihni peste El, duh de înţelepciune şi de pricepere, duh de sfat şi de tărie, duh de cunoştinţă şi de frică de Domnul. Plăcerea Lui va fi frica de Domnul; nu va judeca după înfăţişare, …“ (Isaia 11:1-3).

Cum stai tu cu aceste două lecții? Nu cumva există cineva pe care l-ai disprețuit din cauza înfățișării lui? Nu cumva te aștepți nerealist să te placă întotdeauna toată lumea?

Gândește la viața lui David și corectează-te.

Se spune că imaginea despre sine se formează în copil în universul familiei și-i determină apoi toată viața. Nu este obigatoriu! Dacă s-ar fi privit doar în oglinda atitudinilor celor din familia sa, David n-ar fi fost în stare de nimic. Importantă a fost relația lui David cu Dumnezeu. Din ea și-a tras el seva mărețelor înfăptuiri de mai târziu.


De ce s-a dus Pavel în Arabia și ce a făcut el acolo?

Unul din amănuntele „esențiale“ ale pregătirii lui Saul din Tars pentru a deveni „apostolul“ Pavel, apostol al neamurilor a fost timpul petrecut de el în Arabia.

Dar, când Dumnezeu, care m-a pus deoparte din pântecele maicii mele şi m-a chemat prin harul Său, a găsit cu cale să descopere în mine pe Fiul Său, ca să-L vestesc între neamuri, îndată n-am întrebat pe niciun om, nici nu m-am suit la Ierusalim, la cei ce au fost apostoli înainte de mine, ci m-am dus în Arabia. Apoi m-am întors din nou la Damasc. După trei ani, m-am suit la Ierusalim să fac cunoştinţă cu Chifa şi am rămas la el cincisprezece zile“ (Galateni 1:15-17)

Există ispita să umplem spațiile „albe“ pe care providența le-a lăsat în Biblie scriind acolo părerile noastre preconcepute. Această tendință i-a făcut pe mulți să spună că învățăturile creștine nu au neapărat o origine „cerească“, ci sunt rezultatul unor contaminări cu „adevărurile“ altor religii. Cei ce neagă divinitatea lui Isus Christos pretind că, între vîrsta de 12 ani, când a fost dus la Templu, și cea de treizeci de ani când și-a început misiunea publică, băiatul din Nazaret a fost în Orient și s-a educat în religiile indiene. Printr-o presupunere asemănătoare, timpul petrecut de Pavel în Arabia ar fi însemnat trei ani de e„ducație esoterică“ cu caracter universalist, care i-a înlesnit apoi ieșirea din tradițiile înguste al iudaismului. Este o presupunere care-l aseamănă pe Saul din Tars cu inițierea esoterică primită apoi și de … Mahomed.

Și într-un caz și în celălalt însă, deși nu avem informații directe, avem suficiente informații din alte pasaje biblice care să aneantizeze astfel de speculații. Dacă-i crezi pe Isus din Nazaret și pe Saul din Tars ca persoane sincere și cinstite, trebuie implicit să accepți mărturia lor categorică despre originea „extraterestră“ a mesajullui propovăduit de ei.

Deci, Noul Testament ne spune că apostolul Pavel nu s-a dus la Ierusalim imediat după convertirea lui, ci a plecat pentru o perioadă de trei ani în „Arabia“.

Avem deci de clarificat o destinație, o perioadă de timp și o motivație precisă. Unde, cât și de ce a plecat Saul din Tars în Arabia?

Unde și-a petrecut Saul cei trei ani?

În privința „Arabiei“ despre care citim în Biblie este folositor să nu o confundăm cu Arabia Saudită de astăzi. Pe vremea când a fost scris Noul Testament, prin Arabia se înțelegea tot teritoriul de pe malul stâng al Iordanului, cu Decapoles în nord și cu deșertul din sudul Mării Moarte.

Pe vremea lui Pavel, „Arabia“ era sinonimă cu regatul Nabateenilor. Așa apare ea în cărțile Macabeilor (1 Mac. 5:25, 39, 9:35 și 2 Mac. 5:8).

Când s-au întâmplat toate acestea?

Saul din Tars s-a dus la Damasc cu scrisori de împuternicire din partea iudeilor ca să-i prindă pe creștini și să-i aducă la Ierusalim, dar acolo a devenit el însuși creștin și a ajus să simtă pe pielea lui prigoana iudeilor:

Dar Saul sufla încă ameninţarea şi uciderea împotriva ucenicilor Domnului. S-a dus la marele preot şi i-a cerut scrisori către sinagogile din Damasc, ca, dacă va găsi pe unii umblând pe Calea credinţei, atât bărbaţi, cât şi femei, să-i aducă legaţi la Ierusalim. Pe drum, când s-a apropiat de Damasc, deodată a strălucit o lumină din cer în jurul lui. El a căzut la pământ şi a auzit un glas, care-i zicea: „Saule, Saule, pentru ce Mă prigoneşti?”
„Cine eşti Tu, Doamne?” a răspuns el.
Şi Domnul a zis: „Eu sunt Isus, pe care-L prigoneşti. Ţi-ar fi greu să arunci înapoi cu piciorul într-un ţepuş.”
Tremurând şi plin de frică, el a zis: „Doamne, ce vrei să fac?”
„Scoală-te”, i-a zis Domnul, „intră în cetate şi ţi se va spune ce trebuie să faci”.

După câtva timp, iudeii s-au sfătuit să-l omoare, şi uneltirea lor a ajuns la cunoştinţa lui Saul. Porţile erau păzite zi şi noapte, ca să-l omoare. Dar, într-o noapte, ucenicii l-au luat şi l-au coborât prin zid, dându-l jos într-o coşniţă. (Între aceste două versete sunt cei trei ani petrecuți în Arabia). Când a ajuns în Ierusalim, Saul a căutat să se lipească de ucenici, dar toţi se temeau de el, căci nu puteau să creadă că este ucenic. Atunci, Barnaba l-a luat cu el, l-a dus la apostoli şi le-a istorisit cum, pe drum, Saul văzuse pe Domnul, care i-a vorbit, şi cum în Damasc propovăduise cu îndrăzneală în Numele lui Isus. De atunci se ducea şi venea împreună cu ei în Ierusalim şi propovăduia cu îndrăzneală în Numele Domnului. Vorbea şi se întreba şi cu evreii care vorbeau greceşte, dar ei căutau să-l omoare. Când au aflat fraţii de lucrul acesta, l-au dus la Cezareea şi l-au pornit la Tars“ (Fapte 9:1-6, 23-30).

Pavel ne spune că a fost forțat să fugă din Damasc nu numai din pricina iudeilor, ci și din pricina dregătorului împăratului Aretas. Iată relatarea lui:

paulinbasket02În Damasc, dregătorul împăratului Areta păzea cetatea damascenilor, ca să mă prindă. Dar am fost dat jos pe o fereastră într-o coşniţă, prin zid, şi am scăpat din mâinile lor“ (2 Corinteni 11:32-33).

 

Menționarea lui Aretas (9 î.Ch – 39 d.Ch), împărat client al romanilor peste nabateeni, plasează convertirea lui Saul din Tars nu mai târziu de anul 39. Sub domnia lui Aretas, nabateeni au cunoscut cea mai mare dezvoltare culturală și economică. Aretas a fost echivalentul lui „Irod cel Mare“ al Iudeii. El a dezvoltat cetatea Petra și a construit o serie de orașe pe ruta Petra-Gaza, la malul Mării Mediterane. Teritoriul administrat de el s-a întins spre nord până la Damasc și spre sud cam prin nordul Arabiei de astăzi.

Timp de trei ani, Saul din Tars a străbătut cetățile nabateenilor și le-a predicat Evanghelia.

De ce … în Arabia?

Mai important însă decât „unde?“ a stat Saul trei ani este întrebarea „de ce?“ a stat el acolo. De ce nu s-a dus de la Damasc direct la Ierusalim, unde erau ceilalți apostoli ai Domnului și de unde plecase el însuși?

Este evident că, o vreme, nici apostolii din Iudeea și nici mai marii poporului iudeu de acolo nu aveau încredere în Saul. Cei dintâi îl considerau încă un pericol, iar ceilalți îl considerau un trădător care trebuie redus repede la tăcere.

Apostolii din Ierusalim au avut nevoie de un timp în care Saul să dovedească faptul că ce s-a petrecut în Damasc nu era doar o altă stratagemă prin care urmărea să pătrundă în mijlocul lor ca să-i poată aresta apoi pe toți.

După trei ani, m-am suit la Ierusalim să fac cunoştinţă cu Chifa şi am rămas la el cincisprezece zile. Dar n-am văzut pe niciun alt apostol, decât pe Iacov, fratele Domnului. În cele ce vă scriu, iată, înaintea lui Dumnezeu, nu mint. După aceea m-am dus în ţinuturile Siriei şi Ciliciei. Şi eram încă necunoscut la faţă Bisericilor lui Hristos, care sunt în Iudeea. Ele auzeau doar spunându-se: „Cel ce ne prigonea odinioară acum propovăduieşte credinţa pe care căuta s-o nimicească odinioară”. Şi slăveau pe Dumnezeu din pricina mea“ (Galateni 1:18-24).

Cei trei ani petrecuți în Arabia au reprezentat tocmai acest lucru. În plus, în providența lui Dumnezeu Saul din Tars a avut nevoie de două lucruri: să-și limpezească natura chemării lui și să debuteze ca apostol al Neamurilor fără a fi delegat sau dependent de cei de la Ierusalim.

În Arabia, Saul din Tars a primit „descoperirea dumnezeiască“ despre care le vorbește galatenilor:

Fraţilor, vă mărturisesc că Evanghelia propovăduită de mine nu este de obârşie omenească, pentru că n-am primit-o, nici n-am învăţat-o de la vreun om, ci prin descoperirea lui Isus Hristos“ (Galateni 1:11-12).

Una din condițiile ca să devii apostol a fost să fi stat o vreme la picioarele Domnului Isus. Ca să-l facă aposol recunoscut de toți creștinii, Domnul Isus i-a dat lui Saul un har special. Ucenicii de la Ierusalim au stat împreună cu Isus Christos în anii misiunii Lui pe pământ. Saul din Tars a stat cu Isus Christos „în slava celui de al treilea cer“!

E nevoie să mă laud, măcar că nu este de folos. Voi veni totuşi la vedeniile şi descoperirile Domnului. Cunosc un om în Hristos care, acum paisprezece ani, a fost răpit până în al treilea cer (dacă a fost în trup nu ştiu, dacă a fost fără trup, nu ştiu – Dumnezeu ştie). Şi ştiu că omul acesta (dacă a fost în trup sau fără trup, nu ştiu – Dumnezeu ştie) a fost răpit în rai şi a auzit cuvinte care nu se pot spune şi pe care nu-i este îngăduit unui om să le rostească“ (2 Corinteni 12:1-4).

Această „descoperire dumnezeiască“ a avut loc în perioada celor trei ani petrecuți departe de Ierusalim, în Arabia. Ea i-a dat drept să se socotească „apostol al lui Isus Christos“ (trimis personal împuternicit). Lucrul acesta s-a văzut foarte clar, după alți paisprezec ani, când Saul, devenit între timp Pavel, a avut-o cu reprezentanții Bisericii din Ieruslaim:

După paisprezece ani, m-am suit din nou la Ierusalim împreună cu Barnaba şi am luat cu mine şi pe Tit. M-am suit, în urma unei descoperiri, şi le-am arătat Evanghelia pe care o propovăduiesc eu între neamuri, îndeosebi celor mai cu vază, ca nu cumva să alerg sau să fi alergat în zadar. Nici chiar Tit, care era cu mine, măcar că era grec, n-a fost silit să se taie împrejur, din pricina fraţilor mincinoşi, furişaţi şi strecuraţi printre noi ca să pândească slobozenia pe care o avem în Hristos Isus, cu gând să ne aducă la robie; noi nu ne-am supus şi nu ne-am potrivit lor nicio clipă măcar, pentru ca adevărul Evangheliei să rămână cu voi. Cei ce sunt socotiţi ca fiind ceva – orice ar fi fost ei, nu-mi pasă: Dumnezeu nu caută la faţa oamenilor – aceştia, zic, ei, cei cu vază, nu mi-au adăugat nimic. Ba dimpotrivă, când au văzut că mie îmi fusese încredinţată Evanghelia pentru cei netăiaţi împrejur, după cum lui Petru îi fusese încredinţată Evanghelia pentru cei tăiaţi împrejur  căci Cel ce făcuse din Petru apostolul celor tăiaţi împrejur făcuse şi din mine apostolul neamurilorşi când au cunoscut harul care-mi fusese dat, Iacov, Chifa şi Ioan, care sunt priviţi ca stâlpi, mi-au dat mie şi lui Barnaba mâna dreaptă de însoţire, ca să mergem să propovăduim: noi la neamuri, iar ei la cei tăiaţi împrejur“ (Galateni 2:1-9).

Cei trei ani petrecuți în Arabia n-au fost pentru Pavel recluziunea unui pustnic, ci ani de clarificare și practicare a chemării de a fi „apostol al neamurilor“. Unde să înveți mai bine să fi așa ceva decât dincolo de granițele Israelului? Fără nici o îndoială, Pavel a avut nevoie să recitească toate pasajele din Vechiul Testament care vorbeau despre Israel ca lumină a Neamurilor și despre harul mântuirii care trebuie dus tuturor popoarelor până la marginile pământului.

 

Ioram – un om cu inima împărțită care are nevoie de har

Poate Dumnezeu să binecuvinteze un mugure de credință? Poate El să se uite la puținul din noi care este după voia Lui și să ne facă bine? Iată o întrebare foarte importantă pentru aceste zile de mare încercare venite peste întreg pământul. Vă propun să învățăm dintr-o întâmplare de demult, petrecută pe vremea regilor din Israel. Prima scenă este tragică și dezgustătoare

I. Un rege într-un mare impas.

„Noi am fiert pe fiul meu şi l-am mâncat. Şi în ziua următoare i-am zis: ‘Dă pe fiul tău să-l mâncăm.’ Dar ea a ascuns pe fiul ei.” Cum a auzit împăratul cuvintele acestei femei, şi-a rupt hainele, când stătea pe zid. Şi poporul a văzut că, pe dinăuntru, avea un sac de păr pe trup. Împăratul a zis: „Să mă pedepsească Dumnezeu cu toată asprimea dacă va rămâne astăzi capul lui Elisei, fiul lui Şafat, pe trupul lui!” (2 Regi 6:30-31)

Împăratul despre care este vorba în text este Ioram, fiul mult mai cunoscutului și rău famatului Ahab, unul din cei mai răi regi ai Israelului. Pe vremea lui Ahab, Ilie era profet în Israel. Pe vremea lui Ioram, profet în țară era Elisei.

Samaria, capitala regatului lui Ioram, era împresurată și foametea a produs în popor lucruri inimaginabile.

II. Un rege cu inima împărțită

Pentru noi, Ioram este tipul credinciosului cu inima împărțită și cu pocăința jumătate. Biblia ne spune despre Ioram aceste cuvinte:

Ioram, fiul lui Ahab, a început să domnească peste Israel la Samaria, în al optsprezecelea an al lui Iosafat, împăratul lui Iuda. A domnit doisprezece ani. El a făcut ce este rău înaintea Domnului, totuşi nu ca tatăl său şi ca mama sa. A răsturnat stâlpii lui Baal pe care-i făcuse tatăl său, dar s-a dedat la păcatele lui Ieroboam, fiul lui Nebat, care făcuse pe Israel să păcătuiască, şi nu s-a abătut de la ele“ (2 Regi 3:1-3).

Impresionat sau poate înfricat de moartea fratelui său, Ahazia și de evenimentele care au însoțit-o (2 Regi 1:1-18), se pare că acest Ioram a făcut o jumătate de „stânga împrejur“, renunțând măcar formal la închinarea la Baal, dar perseverând într-o închinare la Dumnezeu printr-o icoană, printr-un „chip cioplit“.

Tragedia din Samaria l-a făcut pe Ioram să poarte un sac de păr pe trup, sub straiele lui împărătești. De regulă, sacul de păr era semnul pocăinței și se purta deasupra hainelor, nu sub ele.

De ce a purtat Ioram un sac de păr? Așa văzuse că a făcut tatăl său Ahab, când s-a umilit și s-a smerit înaintea Domnului. Până și Dumnezeu a fost impresionat atunci de pocăința lui publică:

După ce a auzit cuvintele lui Ilie, Ahab şi-a rupt hainele, şi-a pus un sac pe trup şi a postit: se culca cu sacul acesta şi mergea încet. Şi cuvântul Domnului a vorbit lui Ilie, Tişbitul, astfel: „Ai văzut cum s-a smerit Ahab înaintea Mea? Pentru că s-a smerit înaintea Mea, nu voi aduce nenorocirea în timpul vieţii lui, ci în timpul vieţii fiului său voi aduce nenorocirea casei lui!” (1 regi 21:27-29).

Ioram fusese martor la răspunsul lui Dumnezeu în fața pocăinței și a vrut să facă și el ca tatăl său, dar pe ascuns. El nu și-a luat haina de păr pe deasupra, să fie văzut de toți, ci pe sub hainele regale, s-o știe numai Dumnezeu. S-a smerit înaintea lui Dumnezeu, dar n-a vrut să se arate un vinovat smerit și înaintea oamenilor.

În inima lui, ca de multe ori și în inimile noastre, erau două porniri contradictorii: una spre pocăință sinceră și alta spre rezolvarea problemelor în firea pământească, căci ce altceva putea însemna răbufnirea lui de mânie împotriva profetului lui Dumnezeu. Ioram a strigat:

„Să mă pedepsească Dumnezeu cu toată asprimea (s-a jurat deci), dacă va rămâne astăzi capul lui Elisei, fiul lui Șebat, pe trupul lui!“ (2 Regi 6:31).

III. Un rege care cunoaște harul binecuvântărilor lui Dumnezeu

Ce a contat mai mult înaintea lui Dumnezeu: răutatea lui Ioram sau mugurele de pocăință pe care l-a avut în inima lui?

Avem de învățat din ceea ce a urmat:

Elisei şedea în casă şi bătrânii şedeau lângă el. Împăratul a trimis pe cineva înainte. Dar, înainte ca să ajungă solul, Elisei a zis bătrânilor:

„Vedeţi că acest fiu de ucigaş trimite pe cineva să-mi ia capul? Ascultaţi! Când va veni solul, închideţi uşa şi opriţi-l la uşă. Nu se aude oare sunetul paşilor stăpânului său în urma lui?” 

Pe când le vorbea el încă, solul se şi pogorâse la el, şi împăratul a zis: „Iată, răul acesta vine de la Domnul. Ce mai am de nădăjduit de la Domnul?” (2 Regi 6:32-33).

Iotam este portretul unui om ajuns la capătul speranțelor, căci dacă Dumnezeu se pronunță împotriva noastră ce nădejde mai putem avea?

Ceea ce a urmat ne arată că dincolo de meritele noastre există întotdeauna harul nemăsurat și nemeritat al lui Dumnezeu. El prețuiește până și mugurii cei mai mici de credință și smerenie din viața noastră și răspunde cu rezolvări uluitoare, dincolo de orice am putea gândi sau spera.

Elisei a zis: „Ascultaţi cuvântul Domnului! Aşa vorbeşte Domnul: ‘Mâine, la ceasul acesta, se va vinde la poarta Samariei o măsură de floare de făină cu un siclu şi două măsuri de orz cu un siclu.’ ” Călăreţul pe braţul căruia se rezema împăratul a răspuns omului lui Dumnezeu: „Chiar dacă ar face Domnul ferestre în cer, cum s-ar putea întâmpla un asemenea lucru?” Şi Elisei a zis: „Vei vedea cu ochii tăi, dar tu nu vei mânca din ele.”

Știți ce a urmat. Dumnezeu a făcut să se audă un vuiet de care de luptă în tabăra sirienilor asediatori și au luat-o la fugă lâsând în urma lor toate proviziile imense adunate ca pentru cât va dura asediul Samariei. Evreii au ieșit din Samaria și au luat tot. Criza s-a terminat cu adevărat „peste noapte“și au avut de mâncare ca niciodată.

S-a întâmplat exact cum a anunțase profetul Elisei. Prețurile au scăzut incredibil de mult, caraghios de mult. Toată lumea a avut de mâncare destul și chiar mai mult decât au avut nevoie (2 Regi 6:2-20).

Concluzie

Acesta este harul de care trebuie să ne atărnăm și noi în aceste zile de mare încercare! Chiar dacă „răul acesta vine de la Domnul“, cum a zis Ioram, tot Dumnezeu este acela care-l poate alunga de la noi. La El totul este cu putință, dar nu se pune în mișcare decât acolo unde apare pocăința, oricât de mică ar fi ea la început, … chiar și cât un mugure care dă să crape în inimă, dar se luptă din greu să o facă.

Zilele acestea ne întoarcem la post și rugăciune. Ne îmbrăcăm, metaforic vorbind, în sac de pocăință. Cu cât o vom face mai repede și mai bine, cu atât izbăvirea Domnului va fi mai rapidă și mai deplină.

„Doamne, ai mil! Doamne, dă biruință!“

Iosif din Arimatea – un om din Sinedriu care a ratat Paștele

În vara anului 2014, am ținut la Bethel un studiu pentru tineri. Le-am promis tinerilor că, dacă ei țin programele de închinare, am să fac ceva în limba engleză pentru ei. Ca să ne fie mai ușor și mai practic, am ales portrete de ucenici sub titlul ,,Eroi neașteptați“. Planșele de pe ecran au fost într-adevăr în limba engleză. Restul …  Am vorbit despre Petru, Ioan, Iacov, Andrei, etc., dar am încheiat cu portretul unui ucenic mai ciudat al Domnului Isus, unul ,,din umbră“, Iosif din Arimatea.

Ideea principală a studiului este că fiecare dintre noi trecem printr-o perioadă de oscilări între lume și Domnul Isus, între ceea ce suntem noi fără El și ceea ce vrea să ne facă El; între ceea ce avem și ceea ce ne oferă El. Așa a fost și Iosif din Arimatea. Dar … să nu anticipăm.

Deși trece adeseori neobservat, Iosif din Arimatea a fost suficient de important ca să fie pomenit în toate cele patru Evanghelii! Este prima surpriză când vrem să aflăm ceva despre acest om. Puse cap la cap, pasajele din Evanghelii completează cu câte o ,,tușă“ portretul lui. Le vom lua pe rând:

1. Matei

Matei ne spune că Iosif a fost un ,,om bogat“ și că ,,era și el ucenic al lui Isus“. El s pus trupul într-un mormânt care era al său, după ce l-a înfășat într-o pânză de in.

Spre seară, a venit un om bogat din Arimatea, numit Iosif, care era şi el ucenic al lui Isus.  El s’a dus la Pilat, şi a cerut trupul lui Isus. Pilat a poruncit să i -l dea.  Iosif a luat trupul, l -a înfăşurat într’o pînză curată de in,  şi l -a pus într’un mormînt nou al lui însuş, pe care -l săpase în stîncă. Apoi a prăvălit o piatră mare la uşa mormîntului, şi a plecat.  Maria Magdalina şi cealaltă Marie erau acolo, şi şedeau în faţa mormîntului. – Mat. 27:57-61

2. Marcu

De la Marcu aflăm că Iosif din Arimatea a fost ,,un sfetnic cu vază al soborului (Sinedriului)“ care ,,aștepta Împărăția lui Dumnezeu“. Marcu volosește două verbe sugestive pentru a sublinia relația dintre Iosif și Pilat: Iosif ,,a îndrăznit“ să se ducă la Pilat, iar Pilat ,,i-a dăruit“ lui Iosif trupul.

Cînd s’a înserat – fiindcă era ziua Pregătirii, adică, ziua dinaintea Sabatului –   a venit Iosif din Arimatea, un sfetnic cu vază al soborului, care şi el aştepta Împărăţia lui Dumnezeu. El a îndrăznit să se ducă la Pilat ca să ceară trupul lui Isus.   Pilat s-a mirat că murise aşa de curând; a chemat pe sutaş, şi l-a întrebat dacă a murit de mult.   După ce s’a încredinţat de la sutaş că a murit, a dăruit lui Iosif trupul.   Şi Iosif a cumpărat o pînză subţire de in, a dat jos pe Isus de pe cruce, L-a înfăşurat în pînza de in, şi L -a pus într-un mormânt săpat în stâncă. Apoi a prăvălit o piatră la uşa mormântului.   Maria Magdalena şi Maria, mama lui Iose, se uitau unde-L puneau. – Marcu 15:42-47

3. Luca

Luca adaugă câteva caracteristici ale lui Iosif din Arimatea. Era ,,un om bun și evlavios, care nu luase parte la sfatul celorlalți“ (În semn de protest!?),  ,,Aștepta și el Împărăția lui Dumnezeu“. A pus trupul într-un ,,mormânt nou, săpat în piatră, în care nu mai fusese pus nimeni“

Era un sfetnic al Soborului, numit Iosif, om bun şi evlavios,   care nu luase parte la sfatul şi hotărîrea celorlalţi. El era din Arimatea, o cetate a Iudeilor, şi aştepta şi el Împărăţia lui Dumnezeu.   Omul acesta s’a dus la Pilat, şi a cerut trupul lui Isus.   L-a dat jos de pe cruce, L-a înfăşurat într-o pânză de in, şi L -a pus într’un mormînt nou, săpat în piatră, în care nu mai fusese pus nimeni.  Era ziua Pregătirii, şi începea ziua Sabatului.   Femeile, cari veniseră cu Isus din Galilea, au însoţit pe Iosif; au văzut mormîntul şi felul cum a fost pus trupul lui Isus în el, s’au întors, şi au pregătit miresme şi miruri. Apoi, în ziua Sabatului, s’au odihnit, după Lege. – Luca 23:50-56

4. Ioan

Ioan ne spune că Iosif din Arimatea era ucenic al lui Isus, dar pe ascuns, de frica Iudeilor“. Tot de la el aflăm și că împreună cu Iosif a participat la înmormântarea trupului lui Isus și ,,Nicodim, care la început se dusese la Isus noaptea“. Acest Nicodim ,,a adus o amestecătură de aproape o sută de litri de smirnă şi de aloe. Au luat deci trupul lui Isus şi l-au înfăşurat în făşii de pînză de in, cu miresme, după cum au obicei Iudeii să îngroape.“

După aceea, Iosif din Arimatea, care era ucenic al lui Isus, dar pe ascuns, de frica Iudeilor, a rugat pe Pilat să -i dea voie să ia trupul lui Isus de pe cruce. Pilat i -a dat voie. El a venit deci, şi a luat trupul lui Isus.  Nicodim, care la început se dusese la Isus, noaptea, a venit şi el, şi a adus o amestecătură de aproape o sută de litri de smirnă şi de aloe.  Au luat deci trupul lui Isus şi l-au înfăşurat în făşii de pînză de in, cu miresme, dupăcum au obicei Iudeii să îngroape.  În locul unde fusese răstignit Isus, era o grădină; şi în grădină era un mormînt nou, în care nu mai fusese pus nimeni.
Din pricină că era ziua Pregătirii Iudeilor, pentrucă mormîntul era aproape, au pus acolo pe Isus. – Ioan 19:38-42

Punând cap la cap informațiile date de cei patru evangheliști, putem trage câteva concluzii și putem analiza poziția lui Iosif din Arimatea și extraordinarul gest pe care l-a făcut față de un ,,proscris executat“ atât de puterea evreilor, cât și de puterea Romei.

I. Iosif din Arimatea – un om între două lumi

Oricât ar fi de superficială citirea textelor din cele patru evanghelii, ceva iese imediat la iveală: Iosif din Arimatea a încercat din răsputeri să meargă o vreme cu picioarele în două bărci. Ca ,,om al sistemului“, Iosif a fost bogat, influent și cu trecere la autoritatea romană. Ca ,,ucenic al Domnului Isus“, Iosif a fost un om fascinat de predicile, minunile și speranța pe care o propovăduia Nazarineanul. Iosif a întrevăzut în El zorii Împărăției pe care o aștepta. Problema s-a născut atunci când ,,sistemul“ din care făcea parte Iosif l-a condamnat pe Isus din Nazaret. Atunci el a trebuit să aleagă. Paradoxal, Iosif a ales să se auto-demaște ca ,,simpatizant“ al Învățătorului tocmai atunci când totul părea pierdut. A făcut-o însă pentru că trebuia s-o facă! Conștiința lui nu i-a lăsat nici o altă alternativă.

Oare cât poți merge în duplicitate fără să te frângi? Cât poți fi ,,ucenic pe ascuns“? Cât te poți feri de diagnosticul etern pus de ,,Învățătorul“ venit ,,de sus“:

,,Deaceea, pe orişicine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri;  dar de oricine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri.  – Mat. 10:32-33).

Nu ni se spune, dar putem intui că în inima și în conștiința lui Iosif din Arimatea a fost un conflict neîncetat. Era un om care se gândea la moarte. Își făcuse chiar și un mormânt săpat în stâncă pentru odihna trupului său. Sufletul însă i-a fost pentru multă vreme chinuit și sfâșiat pe dinăuntru. Astea toate până într-o bună zi, când … atrebuit să aleagă!

II. Iosif din Arimatea – un om care și-a rata Paștele

Un om neprihănit în religia iudeilor știa că atingerea de trupul unui mort însemna ,,necurăție“ și se pedepsea cu izolarea temporară de ceilalți:

,,Moise a vorbit copiilor lui Israel, să prăznuiască Paştele.  Şi au prăznuit Paştele în a patrusprezecea zi a lunii întîi, seara1, în pustia Sinai; copiii lui Israel au făcut întocmai după toate poruncile, pe cari le dăduse lui Moise Domnul.  S’a întîmplat că nişte oameni, fiind necuraţi din pricină că se atinseseră de un mort, nu puteau prăznui Paştele în ziua aceea. Ei s’au înfăţişat în aceeaş zi înaintea lui Moise şi înaintea lui Aaron.

Şi oamenii aceia au zis lui Moise: ,,Noi sîntem necuraţi din pricina unui mort; de ce să fim nevoiţi să nu ne aducem la vremea hotărîtă darul cuvenit Domnului în mijlocul copiilor lui Israel?“

Moise le-a răspuns: ,,Aşteptaţi să văd ce vă porunceşte Domnul.“  Şi Domnul a vorbit lui Moise, şi a zis:  ,,Vorbeşte copiilor lui Israel, şi spune-le: ,,Dacă cineva dintre voi sau dintre urmaşii voştri este necurat din pricina unui mort, sau este într’o călătorie lungă, totuş să prăznuiască Paştele în cinstea Domnului.  Şi, să le prăznuiască în luna a doua, în ziua a patrusprezecea, seara1; să le mănînce cu azimi şi ierburi amare“ – Num. 9:4-11).

Cei ce se întinau prin atingerea de trupul unui mort, nu puteau să serbeze Paștele împreună cu ceilalți, ci trebuiau să aștepte trecerea unei luni de zile. Prin hotărârea de a cere de la Pilat trupul lui Isus și prin așezarea lui în propriul mormânt, Iosif din Arimatea și-a forfetat dreptul de a lua Paștele din sabatul acela.

Să analiză puțin gestul lui Iosif din Arimatea. El s-a produs în contextul în care și autoritățile iudaice și autoritățile romane îl declaraseră pe Isus din Nazaret ,,vrednic de moarte“. Împotriva ucenicilor Lui se pornise deja o prigoană. Asta i-a făcut să se adune doar în spatele ușilor încuiate.

Gestul lui Iosif din Arimatea a însemnat o declarație publică de simpatie și prețuire pentru cel răstignit. Prin aceasta, Iosif a ales, în sfârșit, a ales! Mai bine cu un Isus mort, decât cu un sobor viu! Pentru prima dată în viața lui, Iosif s-a așezat alături de Ioan, de Maria și de celelalte femei care-l urmaseră pe Domnul Isus la cruce. El a fost gata să piardă totul. Ce l-a determinat s-o facă?

Eu cred că Iosif s-a frânt sub cruce, acolo unde totă mulțimea, până și sutașul roman, martor împietrit la atâtea și atâtea răstigniri, și-au dat seama de tragedia erorii pe care o făcuseră exclamat:

,,Sutaşul, care sta în faţa lui Isus, cînd a văzut că Şi-a dat astfel duhul, a zis: ,,Cu adevărat, omul acesta era Fiul lui Dumnezeu! “ – Marcu 15:39

,,Şi tot norodul, care venise la priveliştea aceea, cînd a văzut cele întîmplate, s-a întors, bătîndu-se în piept“ – Luca 23:48

Conștiința lui Iosif a triumfat atunci când, în mintea lui de cunoscător al profețiilor legate de venirea Împărăției lui Dumnezeu, a răsunat ecoul multor versete din vechiul Testament. Voluntar sau involuntar, știind sau neștiind, Iosif din Arimatea a împlinit profeția din Isaia 53:

,,Groapa Lui a fost pusă între cei răi, şi mormîntul Lui la un loc cu cel bogat, măcar că nu săvîrşise nicio nelegiuire şi nu se găsise niciun vicleşug în gura Lui“ – Is. 53:9

Ce nevoie mai avea el de ,,mielul pascal“, când îl avea în brațe pe Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii“ (Ioan 1:36). Iosif i-a lăsat pe alți să meargă înainte cu Paștele cel vechi, el s-a hotărât să-l sărbătorească Paștele cel nou. Gestul lui este ilustrativ pentru poziția nouă pe care o vor îmbrățișa apoi toți ucenicii adevărați ai lui Christos:

,,Măturaţi aluatul cel vechi, ca să fiţi o plămădeală nouă, cum şi sînteţi, fără aluat; căci Hristos, Paştele noastre, a fost jertfit. – 1 Cor. 5:7

Ce a câștigat Iosif din Arimatea ?

De două mii de ani se vorbește pe pământ despre el! Nici un alt membru al sinedriului nu este pomenit astăzi pe nume. Doar cei care au fost de partea Domnului Isus au rămas scriși în cartea istoriei. Mai mult, numele lor este deja scris și în cartea vieții din cer!

Sigur, Iosif din Arimatea a pierdut vremelnic un mormânt … în schimb al a căpătat certitudinea învierii! Ca proprietar, Iosif a fost printre puțini care s-au dua la mormânt. Sfatul pe care ni-l dă Iosif din Arimatea este acesta: ,,Pune-l pe Domnul Isus în mormântul tău și vei avea parte de o înviere glorioasă!

III. Iosif din Arimatea – un ,,tată“ de împrumut pentru ,,fiul lui Iosif și al Mariei“

Învinuiți-mă, dacă vreți, că văd frumosul și acolo unde nu e, dar eu tot am să vă spun ceva: printr-o simetrie frumoasă a numelor, Iosif din Arimatea i-a ținut atunci locul lui Iosif din Nazaret, tâmplarul care L-a văzut crescând în casa lui. Pentru un mort de vârsta Domnului Isus, ar fi fost normal ca mama și tata să fie la la mormânt. Mama, Maria, a fost. Mai era nevoie de un Iosif … și Iosif a fost. Ca și cel dintâi, și Iosif din Arimatea a fost tot un ,tată de împrumut“. Cel adevărat era în ceruri, era împreună cu Fiu Său, era direct implicat în lucrarea de ispășire care tocmai se înfăptuise:

,,Dumnezeu era în Hristos, împăcînd lumea cu Sine“ – 2 Cor. 5:19

Ce cocluzii putem trage din ceea ce s-a întâmplat cu Iosif din Arimatea la moartea Domnului Isus?

Prima ar fi că, același Dumnezeu care a avut nevoie atunci de Iosif din Arimatea are astăzi nevoie de noi. Versetul din 2 Corinteni 5:19 n-a fost citat în întregime. Iată-l cum sună: ,,Dumnezeu era în Hristos, împăcînd lumea cu Sine, neţinîndu-le în socoteală păcatele lor, şi ne -a încredinţat nouă propovăduirea acestei împăcări“.

A doua ar fi că nimeni nu trebuie să rămână un ,,ucenic pe ascuns“ al Domnului Isus. Fiecare dintre cei care s-au întâlnit cu El trebuie să aleagă, chiar dacă alegerea va fi grea, dificilă și păgubitoare (într-un fel).

A treia ar fi o concluzie din această împrejurare, dar nu este izvorâtă din gestul lui Iosif, ci din ceea ce a făcut femeile. Ni se spune că Domnul Isus a avut parte, providențial, de o ,,înmormântare de nota 10“, așa cum nici un ucenic, nici chiar toți la un loc, n-ar fi putut să-i ofere. Iosif din Arimatea, împreună cu Nicodim, au făcut tot ce trebuia făcut: mormânt nou, fâșii noi de pânză și o amestecătură de aproape o sută de litri de smirnă şi de aloe pentru îmbălsămare. Cum explicăm atunci că …

,,În ziua întîi a săptămînii, femeile acestea, şi altele împreună cu ele, au venit la mormînt dis de dimineaţă, şi au adus miresmele, pe cari le pregătiseră“ – Luca 24:1

Oare de ce au mai adus femeile ceva ,,în plus“ față de cei o sută de litrii (!!!) de smirnă și aloe? Din răspunsul la această nedumerire se naște cea de a treia concluzie pe care vi-o propun: ,,Când iubești cu adevărat pe cineva, mult nu înseamnă niciodată destul.“ Dragostea este extravagantă. Dragostea risipește (Aduceți-vă aminte de gestul femei păcătoase!) și se risipește.

Dacă ți se pare că ai făcut ,,destul“ sau ,,mult“ pentru Domnul, probabil că încă nu-L iubești așa cum se cuvine …

 

Iosif – exemplu de răbdare și credincioșie

Să călcaţi pe urmele celor ce, prin credinţă şi  răbdare, moştenesc făgăduinţele. (Evrei 6:12)

Eroii biblici ai credinţei strigă către noi de pe înălţimile pe care le-au cucerit, încurajându-ne că ceea ce a făcut Dumnezeu odată cu omul poate face din nou. Ei ne amintesc nu numai de necesitatea credinţei, dar şi de răbdarea cerută pentru ca lucrarea credinţei să fie desăvârşită. Să nu încercăm să ne retragem din mâinile Ghidului nostru ceresc sau să pierdem chiar şi o singură lecţie a disciplinei Lui pline de dragoste, din cauza descurajării sau a îndoielii noastre.

Este scris despre Iosif în psalmul 105, într-un text adesea uitat:

,,Le-a trimis înainte pe un om;
Iosif a fost vândut ca rob.
18 I-au strâns picioarele în lanţuri,
l-au pus în fiare
19 până la vremea când s-a întâmplat ce vestise el
şi până când l-a încercat Cuvântul Domnului.
20 Atunci, împăratul a trimis să-i scoată lanţurile
şi stăpânitorul popoarelor l-a izbăvit.
21 L-a pus domn peste casa lui
şi dregătorul tuturor averilor lui,
22 ca să lege după plac pe domnitorii lui
şi să înveţe pe bătrânii lui înţelepciunea.

Iosif – precursor al Domnului Isus

de Jean Koechlin

 Geneza 37.1-17

Începem astăzi frumoasa istorie a lui Iosif. Probabil că în întreaga Scriptură nici o persoană nu-L întruchipează mai bine pe Domnul Isus decât o face Iosif.

I. Subiect al dragostei tatălui său, el este în acelaşi timp victima urii şi a geloziei fraţilor săi, fiii lui Israel (comparaţi cu Ioan 3.19; Matei 21.38).
El aduce mărturie împotriva lor despre răutatea lor (v. 2) şi în faţa lor despre viitoarea sa înălţare pe care ei refuză să o creadă.

II. Astfel Hristos, centrul profeţiilor privind pământul (v. 7) şi cerul (v. 9), a fost martorul credincios şi adevărat atât împotriva lumii, mărturisind despre lucrările ei rele (Ioan 7.7), cât şi înaintea lumii, mărturisindu-Şi gloriile Sale viitoare (Matei 26.64).

III. Iacov l-a îmbrăcat pe Iosif într-o haină pestriţă, semn vizibil al bunăvoinţei pe care i-o acorda. Domnul Isus, de asemeni, a fost prezentat public ca subiect al plăcerii Tatălui (Matei 3.17; Fapte 2.22).

IV. Iosif este pentru fiecare dintre noi un model de ascultare. „Iată-mă” (v. 13), răspunde el tatălui său când îl trimite să-i viziteze pe fraţii lui care îl urau nespus. Dar ce strălucit exemplu avem noi în Domnul Isus! El S-a prezentat pe Sine Însuşi în perfectă ascultare când Tatăl a dorit să-L trimită: „Iată-Mă, vin; … este desfătarea Mea, Dumnezeul Meu, să fac plăcerea Ta” (Psalmul 40.7, 8).

Geneza 37:18-36

Drumul lung parcurs de Iosif în căutarea fraţilor săi aminteşte de cel parcurs de Fiul lui Dumnezeu să caute şi să mântuiască ce era pierdut. Drum al golirii de Sine Însuşi mai întâi: fiind Dumnezeu, S-a făcut Om. Drum al umilirii Sale apoi – până la moarte, şi chiar „moarte pe cruce” (Filipeni 2.7, 8).
Urmează crima, ale cărei detalii vorbesc toate despre crucea lui Hristos: ei fac planuri mişeleşti ca să-l ucidă pe cel care  venise să le slujească (Psalmul 109.5; Ieremia 11.19; Ioan 11.53); „se strâng contra sufletului celui drept şi condamnă sângele nevinovat” (Psalmul 94.21); îl dezbracă de haina lui (Psalmul 22.18) şi-l aruncă în groapă, imagine a morţii.

În cele din urmă îl vând pe Iosif pentru douăzeci de arginţi ca rob la străini. Unul însă mult mai mare decât el a fost vândut pentru treizeci de arginţi, „preţ scump”, conform estimării lor (Zaharia 11.13), apoi a fost dat lui Pilat prin mâna iudeilor. Cât de mare trebuie să fi fost durerea lui Iosif! Şi cu cât mai mare trebuie să fi fost tulburarea Celui pentru care Iosif nu este decât o slabă imagine, când El a trecut prin toate aceste dureri, prin moarte şi prin despărţirea de Dumnezeu, în numele dragostei Sale nemărginite pentru voi şi pentru mine!

Geneza 39.1-16

Cap. 38 este intercalat în istoria lui Iosif pentru a ne arăta, prin exemplul fratelui său Iuda, ce păcate grave şi ce dezordini pot să apară în familie prin înlăturarea lui Hristos, adevăratul Iosif. Prin contrast, în cap. 39 îl regăsim pe Iosif în Egipt, tânărtemându-se de Dumnezeu, păstrându-se curat şi despărţit de lume. De aceea lui Dumnezeu îi place să arate că această smerenie îi este agreabilă şi îi binecuvântează în mod evident toate activităţile martorului Său credincios. Când vine ispita, Iosif o respinge (v. 8), nu-şi pleacă urechea la ea (v. 10), fuge (v. 12; priviţi-l în contrast cu Samson în Judecători 16.16,17).

Tineri credincioşi, fără îndoială că vine ziua când va trebui pentru un timp să părăsiţi casa părinţilor şi să locuiţi într-un mediu ostil şi periculos. Fie ca acest exemplu al lui Iosif, şi el departe de familie, să vă încura­jeze în conflictele pe care le veţi avea în mod inevitabil! „Cum îşi va ţine tânărul curată cărarea?” întreabă psalmistul. „Păzindu-se după Cuvântul Tău”, răspunde el imediat. El este înarmat pentru ziua ispitirii: „Strâng Cuvântul Tău în inima mea, ca să nu păcătuiesc împotriva Ta” (Psalmul 119.9, 11) – iată cel mai bun lucru, în cel mai bun loc, pentru cel mai bun ţel.

Geneza 39:17-23, 40:1-8

Încă o dată Iosif a avut de suferit o grozavă nedreptate. Sub o mărturie falsă el este condamnat şi aruncat în temniţă în mijlocul prizonierilor. Psalmul 105.18 îi descrie suferinţele fizice şi morale: „I-au strâns picioarele în butuci, sufletul său a intrat în fiare”. Încă o dată aceste suferinţe le prefigurează pe cele ale Mântuitorului. Au pus mâna pe Isus (Marcu 14.46), au adus mărturii false împotriva Lui (Matei 26.59, 60), „a fost socotit printre cei fără de lege” (Marcu 15.28), El, Cel care „n-a făcut nimic rău” (Luca 23.41).

Temniţa era plină de prizonieri vinovaţi. Cât de mişcător este să vedem că Iosif, aflat în mijlocul lor, nu se consideră superior pentru că este nevinovat, nici dezgustat sau descurajat, ci continuă să slujească! Aceasta ne duce cu gândul la Omul care a venit să împărtăşească starea noastră nenorocită şi deznădăjduită, pentru a ne sluji cu dragoste. „El umbla din loc în loc făcând bine”, a spus Petru (Fapte 10.38), adăugând: „pentru că Dumnezeu era cu El”. Tot aşa a fost şi cu Iosif, atât în temniţă cât şi în casa lui Potifar (39.3, 21, 23), şi aceasta a fost pentru el o mângâiere şi secretul prosperităţii lui. Fie ca şi noi să ne bucurăm de aceeaşi experienţă fericită pretutindeni şi întotdeauna!

Geneza 40:9-23

Aceşti doi slujitori ai faraonului Egiptului, paharnicul şi brutarul, constituie un eşantion al întregii omeniri. „Nu este nici o deosebire, pentru că toţi au păcătuit …” declară Scriptura (Romani 3.22, 23). Toţi au păcătuit împotriva lui Dumnezeu, toţi au meritat mânia Lui, pedeapsa Lui. Dar abia după aceasta apare o diferenţă. Unii primesc, prin har, prin credinţă, vestea bună a mântuirii, în timp ce alţii au perspectiva înspăimântătoare a celei de-a doua morţi. În lume nu există decât aceste două stări: salvat sau pierdut. Din care categorie faceţi parte?

Spre deosebire de brutar, care nu a putut scăpa de judecata faraonului, astăzi este încă posibil ca, primind Evanghelia harului, să treci din poziţia de păcătos pierdut în aceea de răscumpărat al lui Hristos.

Cei doi tâlhari de la cruce ilustrează şi mai bine cele două categorii în care se împarte omenirea. Unul rămâne insensibil şi moare în păcatele lui; celălalt, ca răspuns la rugăciunea sa: „Aminteşte-Ţi de mine, Doamne …”, primeşte acest răspuns minunat: „Astăzi vei fi cu Mine în paradis” (Luca 23.43). Aşa cum aici Iosif este mesagerul harului suveran, Isus, pacea noastră, este primul care, „venind, a vestit Evanghelia: pace vouă” (Efeseni 2.17).

Geneza 41:37-52

Acum se întoarce o pagină importantă în istoria lui Iosif. După suferinţă vine gloria (comp. cu Luca 24.26). Chinuitul aruncat în groapă, robul dintr-o ţară străină, prizonierul din temniţă, devine domnul ţării (42.30), salvatorul lumii (sau Susţinător al vieţii), cel înaintea căruia se pleacă orice genunchi (v. 43 nota f; v. 45 nota g). Fiecare dintre aceste titluri ne vorbeşte despre Acela care, odinioară umilit şi dispreţuit, va fi în curând onorat în eternitate de toţi oamenii. Isus Nazarineanul a fost înălţat de Dumnezeu foarte sus şi a fost încununat cu glorie şi cu onoare (Evrei 2.7). Şi, ca o completare a tuturor acestor glorii, ceea ce-I poate satisface afectivitatea, lui Iosif i se dă o soţie, imagine a Bisericii, luată din mijlocul naţiunilor (Efeseni 1.20-23). Numele fiilor săi ar putea sugera chinul amar al Mântuitorului, chin uitat de acum (Manase, v. 51), pentru a gusta un belşug de roade (Efraim, v. 52; comparaţi cu Isaia 53.11).

Psalmul 105.16-21 rezumă această măreaţă povestire. Înainte de a trimite pe pământ foametea pe care o hotărâse, Dumnezeu l-a pregătit pe Iosif prin suferinţe. El este un simbol al lui Hristos în calitatea Sa de Salvator şi de Susţinător al vieţii lumii şi al familiei lui Israel (Efraim înseamnă dublă rodire). Aşa că putem rosti cu admiraţie: „Vom găsi noi un om asemenea acestuia?” (v. 38).

Geneza 41:53-57, 42:1-8

Ceea ce Domnul anunţă se împlineşte cu siguranţă. Aşa s-a întâmplat şi cu cuvintele lui Iosif, care sunt de fapt chiar cuvintele lui Dumnezeu. Cei şapte ani de abundenţă se scurg, apoi începe foametea.

Dumnezeu încearcă prin toate mijloacele să întoarcă spre El gândurile oamenilor. Din această cauză, în lume există pace şi război, belşug şi lipsuri, bucurii şi încercări, care apar în viaţa oricărei fiinţe omeneşti. Dar, vai, oamenii nu se gândesc deloc să mulţumească Domnului pentru bucuriile pe care El li le dă şi nici nu obişnuiesc să vină la El pentru a găsi ajutor înîncercările lor! Totuşi, aşa cum faraon poruncea „Mergeţi la Iosif”(v. 55), Duhul lui Dumnezeu îi îndeamnă pe oameni să se întoarcă la Mântuitorul şi Însuşi El cheamă: „veniţi la Mine…” (Matei 11.28). Da, să mergem la Singurul care dă belşug care ne poate hrăni sufletele. Şi să profităm, de asemenea, de vremurile de belşug spiritual, de libertatea de a ne strânge ca adunare, de lectură, ca să ne umplem „hambarul” minţii şi al inimilor (Proverbe 10.5).

În momentele de lipsuri sau de singurătate, de descurajare, cele pe care le-am strâns (în rezervă) ne vor da putere şi bucurie în Domnul. Şi, mai presus de orice, să nu uităm sfârşitul v. 55: „Faceţi ce vă va spune el” (comparaţi cu Ioan 2.5).

 

Geneza 42.9-24

În timp ce în Egipt au loc aceste evenimente, familia lui Iacov a fost lăsată deoparte, în tăcere. Este ca şi cum Dumnezeu ar fi spus: «După crima voastră, acum, când losif nu mai este printre voi, nu mai am nici un interes să vă spun ce va fi cu voi».

Aşa este şi cu trista istorie a omului şi, în particular, a lui Israel, după respingerea Mântuitorului. Dar, în răbdarea Lui nesfârşită, El n-a uitat nicidecum obiectul promisiunilor Sale sigure. Aşteaptă numai momentul potrivit pentru a le restabili relaţia cu El. Şi momentul potrivit este foametea.

Dacă Dumnezeu permite încercări chiar pentru ai Săi, acestea vorbesc de faptul că lipsurile sau boala survin pentru ca Domnul Hristos, adevăratul losif, să-Şi poată lua sau relua locul în întregime în vieţile noastre. Să nu ne gândim că trecerea timpului poate şterge cel mai mic păcat; fiecare dintre ele se află sub ochii Domnului, chiar dacă noi le-am uitat, şi, mai devreme sau mai târziu, va trebui să-i dăm socoteală pentru aceste păcate.

„Suntem oameni cinstiţi”, îndrăznesc să afirme fraţii criminali în timp ce se prezintă înaintea aceluia care le putea dovedi contrariul şi care îi putea face de ruşine nu­mai spunându-şi numele. Versetul 21 arată însă că după trei zile şi după o nouă conversaţie, conştiinţa lor începe să le vorbească.

Geneza 44.1-17

Plasa se strânge în jurul fraţilor lui losif. Împrejurări neprevăzute – însă dirijate de o mână credincioasă – îi constrâng a face cale-ntoarsă şi a se înfăţişa înaintea celui care cunoaşte totul.

Acum conştiinţa le este atinsă. „Ce să vorbim şi cum să ne îndreptăţim?” (v. 16). Ce progres moral au făcut până în acest moment, faţă de ziua când pretindeau că sunt „oameni cinstiţi” (42.11)! De aceea, izbăvirea este aproape.

Ca întreaga istorie a lui losif, aceste evenimente au semnificaţie profetică. Israel, temporar lăsat deoparte după respingerea lui Hristos, adevăratul losif, va fi făcut să-şi recunoască crima şi să vadă în Nazarineanul pe care L-au dispreţuit şi L-au răstignit, Cel pe care Dumnezeu L-a făcut şi Domn şi Hristos (Fapte 2.36), pe Mesia al lor şi în acelaşi timp pe Fiul Omului care va domni peste în­tregul univers. Dar, ca să poată înfăptui această lucrare în conştiinţă, trebuia mai întâi ca Israel, şi în special seminţia lui Iuda, să treacă printr-o perioadă de mari încercări, numită „necazul cel mare” (Apocalipsa 7.14). Necazul fraţilor lui losif de până în momentul când îşi mărturisesc crima ilustrează neliniştea de care vor avea parte evreii înainte de a-L recunoaşte şi onora pe Mesia.

Geneza 45.1-15

Sosise momentul pe care Iosif îl aştepta de mult timp. Câtă răbdare a avut! Dacă s-ar fi făcut cunoscut prea devreme, fraţii săi l-ar fi cinstit de nevoie, ca snopii din visul său, în timp ce inimile lor ar fi rămas reci şi pline de teamă.Acum fraţii află că guvernatorul Egiptului, cel căruia îi aparţine toată această glorie, nu este altcineva decât cel pe care l-au urât şi l-au respins ei. Nu numai că el este în viaţă, ci toate lucrurile îi sunt supuse (Evrei 2.8). Iar purtarea lor criminală a fost tocmai mijlocul prin care s-au împlinit visele lui Iosif. Cât de încurcaţi vor fi fost în inimile lor văzând măreţul har a cărui dovadă vie era Iosif! El nu s-a răzbunat, nici măcar nu le-a reproşat ceva, ci dorea numai fericirea lor. Cât despre inima lui, nu este ea plină de bucurie, o bucurie ca cea a Păstorului care a găsit oaia rătăcită? Acum fraţilor li se dă un mesaj fericit, să ducă veşti bune, să meargă la tatăl lor şi să-i spună despre gloria celui care i-a iertat. Aceasta este şi misiunea noastră, dragi răscumpăraţi ai Domnului, să le spunem altora, începând cu cei mai apropiaţi de lângă noi, ce am găsit în Isus şi să istorisim Tatălui Său „toată gloria Lui” în adunări de închinare.

Geneza 45:16-28

Răsplăteşte răul cu bine: aceasta este ceea ce face Iosif cu fraţii săi. Aşa cum ne învaţă Domnul (Matei 5.44), aceasta este cea mai bună cale de a câştiga inima cuiva.

Fraţii au crezut că trebuia să aducă ce era mai bun din ce aveau (43.11), „puţin balsam, puţină miere …”. Dar acum pot vedea cât de neînsemnate sunt. Însuşi faraon le promite tot ce este mai bun în ţară, spunându-le în acelaşi timp: „să nu vă pară rău de lucrurile voastre” (v. 20). Prezenţa Domnului şi bucuria gloriilor Sale sunt înaintea noastră. Lucrurile pământeşti lăsate în urmă pentru El sunt fără valoare, le putem abandona (Marcu 10.29, 30). De asemenea avem dovada că Isus este viu, glorios, şi că ne aşteaptă în cer: El ne-a trimis Duhul Sfânt ca arvună a moştenirii noastre (Efeseni 1.14).

Să observăm că Iosif nu le dă fraţilor săi numai o ţară în care să locuiască, ci şi tot ce le va trebui în călătoria lor până acolo: Carele? Isus ne poartă de grijă pentru călătorie. Merinde? Cuvântul Său este hrana noastră. Haine? Hristos poate şi trebuie să fie îmbrăcămintea noastră (Galateni 3.27). În final, rugămintea celui care-şi cunoaşte bine fraţii: „Să nu vă certaţi pe drum!” (v. 24). Oare noi nu avem nevoie de un asemenea îndemn?

Geneza 47:1-12

Marelui Iosif ar fi putut să-i fie ruşine de familia lui de simpli păstori veniţi să ceară grâu pentru că erau înfometaţi, de aceşti străini suspectaţi a fi spioni sau hoţi. Dar cine gândeşte aşa nu-l cunoaşte. El îi prezintă în faţa tuturor ca fiind fraţii săi. Pentru faraon este îndeajuns să ştie că sunt fraţii lui Iosif pentru ca gloria salvatorului Egiptului să se răsfrângă asupra lor. Iosif se aseamănă şi în acest aspect cu Domnul Isus. Lui nu-I este ruşine să ne numească fraţii Săi (Evrei 2.11, 12). Suntem plăcuţi înaintea lui Dumnezeu în Preaiubitul Lui (Efeseni 1.6) – acesta este motivul pentru care Dumnezeu ne întâmpină cu toată bunăvoinţa.

Iosif îl prezintă pe tatăl său lui faraon. Ce scenă înduioşătoare şi plină de frumuseţe! Un sărman bătrân, sprijinindu-se în toiag, îl binecuvântează pe puternicul monarh. După standardele lui Dumnezeu, Iacov, omul lui Dumnezeu, este mai mare decât regele (Evr. 7.7). În general, cu cât un om este într-o poziţie mai înaltă, cu atât este mai distant, dar lui Iosif, gloria nu-i micşorează cu nimic dragostea plină de tandreţe pentru fraţii săi şi pentru familiile lor. Proviziile pe care le împarte sunt măsurate „după numărul copiilor”. Admirabilă imagine a relaţiei noastre cu Hristos şi a tot ce decurge din ea! Încă de aici, de jos, ne este oferită „partea cea mai bună” (v.11). Credinţa noastră poate să lipsească, dar harul Său niciodată nu lipseşte.

Geneza 47.27-31;48.1-7

Lunga viaţă a lui lacov este aproape de sfârşit. El a recunoscut înaintea lui faraon că zilele lui „au fost puţine şi rele” (47.9). Trecuse prin experienţe dureroase şi, din vina lui, pierduse mulţi ani. Viaţa lui n-a atins nivelul lui Avraam şi al lui Isaac. Oare de ce, dacă nu ştim nimic despre ultimele fapte ale acestor doi patriarhi, sfârşitul lui lacov este consemnat atât de amănunţit? Cu siguranţă datorită faptului că acest sfârşit triumfător subliniază şi glorifică harul lui Dumnezeu faţă de acest om; este o încununare a lucrării răbdătoare a disciplinei Sale, ale cărei roade suntem datori să le admirăm. lacov îşi revede viaţa şi evocă etape din ea: Luz, numit Betel, unde i S-a descoperit Dumnezeu, Efrata şi moartea Rahelei… Să ne imaginăm că drumul vieţii noastre se sfârşeşte. Toate privirile noastre înspre trecut vor accentua îndurarea Celui care, cu aceeaşi dragoste, ne-a condus, ne-a sprijinit, ne-a mustrat sau ne-a mângâiat. Acum lacov se apleacă cu faţa la căpătâiul patului (47.31), unde, con­form cu Evrei 11.21, se închină rezemat pe vârful toiagului său de călător. Să nu aşteptăm sfârşitul zilelor noastre pentru ca să răspundem ca lacov la iubirea Domnului Isus, ci s-o facem chiar acum!

Geneza 48.8-22

„Prin credinţă, lacov, când era pe moarte, i-a binecu­vântat pe fiecare dintre fiii lui Iosif’ (Evrei 11.21). Dând celui mai tânăr binecuvântarea celui mai în vârstă şi invers, gândul îl va fi purtat spre tristul incident din capitolul 27. Acum este orb, cum fusese şi Isaac, dar ştie să discearnă gândul lui Dumnezeu. Se spune că lacov nu a umblat niciodată atât de bine ca atunci când era şchiop şi n-a «văzut» niciodată atât de bine ca atunci când era orb. El II cheamă pe Dumnezeul care fusese păstorul său până în ziua aceea (v. 15). Cunoştea din experienţă munca şi greutăţile unui păstor (31.38-40). Acum se pune în locul oii şi-şi aminteşte de grija răbdătoare a Păsto­rului al Cărui subiect fusese. Ca şi lacov, David îşi face ucenicia păscând „oile tatălui său” (1 Samuel 17.34). Mai târziu el va fi numit „păstorul poporului Israel” (2 Samuel 7.7, 8). Cu toate acestea, în Psalmul 23 va scrie: „Domnul este Păstorul meu”. Fiecare dintre noi cunoaşte numele scump cu care Se prezintă Domnul Isus: „Eu sunt Păstorul cel bun” (kaan 10.11, 14). Este numele pe care Şi l-a justificat dându-Şi viaţa pentru oile Sale dragi, purtându-le de grijă şi conducându-le întreaga lor viaţă, fără ca ele să ştie, aşa cum l-a condus Dumnezeu pe lacov. Dar putem oare spune fiecare, ca lacov şi ca David, „El este Păstorul meu”?

Geneza 49.1-18

Avem înainte încă un capitol de natură profetică. În aceste ultime cuvinte ale lui Iacov găsim întreaga istorie a poporului Israel, ca şi cum ne-ar fi prezentată anticipat în rezumat. Sub judecători şi regi, poporul a devenit stricat ca Ruben (35.22); L-a uitat pe Domnul pentru idoli. Apoi, ca şi Simeon şi Levi în cap. 34, şi-a arătat violenţa în respingerea profeţilor şi chiar a lui Mesia, ceea ce a dus la împrăştierea lor printre naţiuni. Hristos este reprezentat prin Iuda, seminţie de care este legat prin naştere. Domnia şi sceptrul împărăţiei sunt numai ale Lui. După aceasta vedem Israelul împrăştiat sub judecata lui Dumnezeu, angajat în activităţi comerciale şi în acelaşi timp sub robia naţiunilor. Perioada actuală este personificată prin Zabulon şi Isahar.Cât despre Dan, el îl reprezintă pe Antihristul, un iudeu care în viitorul apropiat va fi primit de Israel ca Mesia. „Un şarpe pe cărare” este un grozav simbol al puterii satanice care va lucra atunci nestânjenită. Înainte de această perspectivă îngrozitoare, rămăşiţa credincioasă va putea conta numai pe eliberarea de sus: „Aştept mântuirea Ta, Doamne!” (v. 18). Această aşteptare este ideea călăuzitoare din Psalmii 130 şi 131. Cât despre noi, îl aşteptăm noi pe Domnul?

Geneza 49.19-33

Când Biserica va fi luată, „ceasul încercării” va veni „peste tot pământul locuit” (Apocalipsa 3.10). O rămăşiţă credincioasă a lui Israel va trece prin acest necaz grozav. Putem vedea aceasta în cuvintele pe care Iacov i le adresează lui Gad. Beniamin ne vorbeşte despre împăratul (Hristos) care îşi aşază împărăţia după nimicirea duşmanilor Săi, în timp ce Aşer şi Neftali reprezintă poporul binecuvântat în final prin întemeierea împărăţiei.Deşi copilul lui Dumnezeu ştie că nu va fi pe pământ în acea vreme, el trebuie să fie interesat de aceste lucruri şi să se bucure, gândind că adevăratul losif (Hristos), care a fost urât şi respins, va avea puterea supremă şi va fi acolo spre binecuvântarea întregii lumi. Josif  este vlăstar de pom roditor, … ramurile sale dau lăstari peste zid” (v. 22), trecând peste hotarele lui Israel. Binecu­vântările vor atinge şi naţiunile care sunt străine de promisiuni. Astfel, Isus, adevăratul losif, „a fost despărţit de fraţii Săi” (lit: nazarean – v. 26, nota b). Pe cel odinioară „întărâtat amarnic” şi „urât” (v. 23), Dumnezeu „L-a înălţat foarte sus şi I-a dăruit un Nume care este mai presus de orice nume” (Filipeni 2.9, 10). Este acest Nume al lui Isus: Dumnezeu Salvatorul, în prezent pentru inimile voastre mai presus decât oricare altul?

Geneza 50.1-14

Cartea Geneza conţine toate evenimentele majore care privesc familia omenească: naşterea, căsătoria, pierderea soţiei, a mamei, a tatălui … şi ne prezintă credinţa activă trecând prin toate acestea. Sfârşitul lui Iacov, este foarte frumos. Pământul bun al Gosenului, unde şi-a petrecut ultimii şaptesprezece ani din viaţă, nu l-a făcut să uite ţara Canaanului, nici promisiunile făcute de Domnul la Beer-Şeba (46.4). El a arătat fiilor săi importanţa pe care o acorda Canaanului, dându-le instrucţiuni precise pentru înmormântarea lui. Va trebui să se odihnească în această peşteră, Macpela, în care membrii familiei credinţei aşteaptă ziua învierii. Preţul care să-i asigure dreptul la aceasta fusese plătit în trecut.

Funeraliile patriarhului sunt de o mare solemnitate. In general în Vechiul Testament, înmormântarea unui om este pe măsura credincioşiei sale. Înmormântarea lui Iehoiada şi cea a împăratului Ezechia au omagiat evlavia lor (2 Cronici 24.16; 32.33). Astăzi, când un credincios părăseşte lumea, nu se fac ceremonii deosebite. Pentru copilul lui Dumnezeu, moartea şi-a pierdut puterea, fiind asemenea unui somn care va sfârşi prin înviere (1 Tesaloniceni 4.13, 14). Dar chiar dacă moartea şi-a pierdut boldul, să nu uităm niciodată cât L-a costat aceasta pe Cel care a învins-o!

+++

Să călcaţi pe urmele celor ce, prin credinţă şi  răbdare, moştenesc făgăduinţele. (Evrei 6:12)

Eroii biblici ai credinţei strigă către noi de pe înălţimile pe care le-au cucerit, încurajându-ne că ceea ce a făcut Dumnezeu odată cu omul poate face din nou. Ei ne amintesc nu numai de necesitatea credinţei, dar şi de răbdarea cerută pentru ca lucrarea credinţei să fie desăvârşită. Să nu încercăm să ne retragem din mâinile Ghidului nostru ceresc sau să pierdem chiar şi o singură lecţie a disciplinei Lui pline de dragoste, din cauza descurajării sau a îndoielii noastre.

Este scris despre Iosif în psalmul 105, într-un text adesea uitat:

,,Le-a trimis înainte pe un om;
Iosif a fost vândut ca rob.
18 I-au strâns picioarele în lanţuri,
l-au pus în fiare
19 până la vremea când s-a întâmplat ce vestise el
şi până când l-a încercat Cuvântul Domnului.
20 Atunci, împăratul a trimis să-i scoată lanţurile
şi stăpânitorul popoarelor l-a izbăvit.
21 L-a pus domn peste casa lui
şi dregătorul tuturor averilor lui,
22 ca să lege după plac pe domnitorii lui
şi să înveţe pe bătrânii lui înţelepciunea.

Sila – un om cu dublă cetățenie

Unii dintre voi, mai ales studenții la teologie înainte de examene, ați descoperit și folosiți ,,Biblia cu explicații“ în ediția ei electronică, extinsă și mereu completată (pe coloana din dreapta a acelui blog aveți ,,Cuprinsul blogului“). Vă invit și pe ceilalți să vizitați această sursă de studiu. În pregătirea predicilor, a orelor de studiu biblic sau în pregătirea pentru cer nimic nu este mai important decât să cunoaștem Cuvântul scris și Cuvântul întrupat. Iată un exemplu de studii de personaj din cele pe care le afișăm mereu pentru voi toți:

I. Un om privilegiat

După neînțelegerea survenită între el și Barnaba, apostolul Pavel s-a despărțit de el și l-a luat ca partener de lucrare pe Sila, unul din membrii de cinste ai comunității de credincioși din Ierusalim (Fapte 15:22). Ca și Pavel, Sila avea cetățenia romană.

Nu toți cei ce locuiau pe atunci în Imperiul Roman erau în mod automat ,,cetățeni romani“. Dreptul era rezervat locuitorilor Romei. În Noul Testament, cuvântul grec folosit pentru ,,cetățenie“ este ,,polites“, un derivat de la ,,polis“ (cetate). Tot de acolo se trag și termenii ,,politică“ (reguli de conviețuire socială) și ,,politețe“ (civilitatea celor de la oraș contrastată cu bădărănia celor de la țară).

,,Cetățenia romană“ era acordată în mod excepțional și altor oameni care intrau astfel în rândul celor privilegiați și ocrotiți ca cei ce se născuseră în ,,cetatea eternă“.  Acest lucru era obținut printr-o proclamație a împăratului roman și răsplătea fapte deosebite făcute spre binele Imperiului sau al celui care-l conducea. Cetățenia romană putea fi acordată unei persoane, unei familii, unei cetăți sau unei întregi provincii. Dacă cineva primea cetățenia romană, toți cei din familia sa se bucurau de acest drept. În Fatele Apostolilor 22:28 este scris că apostolul Pavel s-a născut într-o astfel de familie:

,,Căpitanul a zis: „Eu cu o mare sumă de bani am dobândit cetăţenia aceasta”. „Şi eu”, a zis Pavel, „sunt chiar născut roman” (Fapte 22:28).

De fapt, toți locuitorii cetății Tars primiseră această cetățenia romană de la împăratul Augustus.

Cetățenia romană presupunea o serie de responsabilități și privilegii, ca de exemplu aceea de a nu putea fi bătut cu nuiele sau răstignit și dreptul de a eluda curțile de justiție locale prin apelul la curtea imperială. Două fraze purtau o deosebită greutate juridică: ,,Ciuis Romanus sum“ – ,,Sunt un cetățean roman“ – și ,,Ad Caesarem Prouoci“ – ,,Cer să fiu judecat de Cezar“. Deși nu i-a lipsit niciodată curajul, apostolul Pavel s-a folosit de câteva ori de privilegiile cetățeniei romane. Totuși, într-una din epistolele sale, el proclamă pentru creștini o cetățenie și mai înaltă, aceea care se dobândește prin bunăvoința lui Dumnezeu în Christos:

,,Dar cetăţenia noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Hristos“ (Filip. 3:20).

II. Un om pus în slujba apostolilor

Îl regăsim pe Sila alături de Pavel în cetatea Filipi, unde amândoi au fost bătuți și aruncați în temniță. După cutremurul care a distrus în noaptea aceea închisoarea, Pavel și Sila au fost eliberați de autoritățile locale, îngrozite să afle că pedepsiseră doi cetățeni romani fără a le acorda tratamentul preferențial cerut de legea imperială (Fapte 16:35-39).

S-ar prea putea ca numele ,,Sila“ să fi fost o prescurtare de la numele grec ,,Silvanus“, (românește ,,Păduraru“), iar persoana care l-a purtat să fie și cea pomenită de apostolul Pavel în cele două epistole trimise tesalonicenilor (1 Tes. 1:1; 2 Tes. 1:1).  O persoană cu acest nume este pomenită și de Petru, care-l caracterizează drept ,,un frate credincios“ (1 Petru 5:12).

,,V-am scris aceste puţine rânduri prin Silvan, care cred că este un frate credincios“ (1 Pertru 5:12).

Probabil că Silvanus a șlefuit în limba greacă mesajul marelui pescar de oameni care era fluent doar în limba aramaică. Dacă este aceeași persoană, Sila/Silvanus a avut privilegiul de a însoți în lucrare și pe Pavel și pe Petru. Nu ni se spune nicăieri că Sila ar fi fost un apostol, dar este evident că a fost harnic și devotat, dornic să răspândească Evanghelia cetățeniei cerești printre Neamurile din partea răsăriteană a Imperiului Roman.

III. Un om care a reunțat la privigii în favoarea responsabilităților

Înfășurat în pătura privilegiilor romane, Sila ar fi putut duce o viață ,,la căldurică“, scutită de probleme. Ce l-a făcut oare să plece de acasă și să colinde lumea obosit, bătut și urât de toți oamenii alături de apostolul Pavel?

,,I-au dat pe mâna dregătorilor şi au zis: „Oamenii aceştia ne tulbură cetatea; sunt nişte iudei care vestesc nişte obiceiuri pe care noi, romanii, nu trebuie nici să le primim, nici să le urmăm”. Norodul s-a ridicat şi el împotriva lor, şi dregătorii au pus să le smulgă hainele de pe ei şi au poruncit să-i bată cu nuiele“ (Fapte 16:20-22).

Singurul răspuns posibil este acesta: ,,Sila și-a luat în serios ,,responsabilitățile“. Nu, nu responsabilitățile de cețean roman, ci responsabilitățile de cetățean al cerului! Este o atitudine pe care am face bine să ne-o însușim toți. Între privilegii și responsabilități, nu mulți aleg responsabilitățile. Acest lucru nu se vede clar astăzi, dar se va vedea extraordinar de clar și limpede în ziua marilor răsplătiri din fața scaunului de judecată al lui Christos.

Tu la câte privilegii ești gata să renunți din pricina lui Christos și a Evangheliei?