Explicații la Biblie

Acasă » Comentariu homiletic (Pagina 2)

Arhive categorie: Comentariu homiletic

Apocalipsa 10 – Îngerul de la mijlocul Necazului cel Mare

Taina lui Dumnezeu

„Dacă Dumnezeu este sfânt, bun și atotputernic, de ce îngăduie ca răul, suferința și păcatul să existe în lume?“ Aceasta este marea taină cu care s-au confruntat oamenilor de-a lungul istoriei. Răspunsul este ascuns în conflictul angelic de dinainte de facerea lumii și ne va fi descoperit tot în acest conflict, la finalul istoriei lumii, înainte de intrarea noastră în veșnicie.

Şi îngerul pe care-l văzusem stând în picioare pe mare şi pe pământ şi-a ridicat mâna dreaptă spre cer şi a jurat pe Cel ce este viu în vecii vecilor, care a făcut cerul şi lucrurile din el, pământul şi lucrurile de pe el, marea şi lucrurile din ea, că nu va mai fi nicio zăbavă, ci că, în zilele în care îngerul al şaptelea va suna din trâmbiţa lui, se va sfârşi taina lui Dumnezeu, după vestea bună vestită de El robilor Săi prorocilor“ (Apoc. 10:5-7).

Şi acum ştiţi bine ce-l opreşte ca să nu se descopere decât la vremea lui. Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze; trebuie numai ca cel ce o opreşte acum să fie luat din drumul ei. Şi atunci se va arăta acel Nelegiuit, pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale“ (2 Tesal. 2:6-8).

Dumnezeu a împărtășit de-a lungul istoriei „vestea bună“ a distrugerii răului și a venirii împărăției lui pe pământ. Capitolul 10 din Apocalipsa ne adeverește că va veni o zi în care îngerul al șaptelea va suna din trâmbiță și marea taină ținută ascunsă de veacuri va fi făcută cunoscută tuturor oamenilor de pe pământ. Toate planurile și scopurile pe care le-a urmărit Dumnezeu cu omenirea vor fi date pe față. Împărăția lui Dumnezeu va fi reașezată pe  pământ, Satan va fi oprit, prins, legat în lanțuri și pus într-o închisoare, împreună cu toți demonii care l-au urmat. Pe pământ va domni neprihănirea, cunoștința de Dumnezeu va umple pământul, Christos va fi Împărat și Dumnezeu va vorbi iar cu oamenii.

Biblia ne spune că în vremea aceea, va fi ridicat blestemul rostit împotriva pământului (Gen. 3:17-19). Deșertul va înverzii. Durata vieții se va extinde. Va dispare dușmănia dintre oameni. Va triumfa sfințenia și ultima, cea mai mare taină a lui Dumnezeu, va fi dezlegată.

Păcatul cu toate relele lui, inimi zdrobite, prietenii sfâșiate, vise spulberate, căsnicii eșuate, națiuni decimate, nu va mai exista. Toți agnosticii și ateii batjocoritori care întrebau: „Unde este făgăduința revenirii Lui?“ vor amuți, împreună cu cei care L-au batjocorit la picioarele crucii pe Isus din Nazaret zicând: „S-a încrezut în Dumnezeu: să-L scape acum Dumnezeu, dacă-L iubeşte. Căci a zis: ‘Eu sunt Fiul lui Dumnezeu!’ ” (Mat. 27:43). Milenii de martiraj, de acuze mincinoase și de suferințe îndurate de copiii lui Dumnezeu pe pământ vor ajunge la capăt.

Toate acestea sunt vestite de cea de a șaptea trâmbiță! Când va suna ea, cei douazecisipatru de bătrâni din jurul tronului ceresc se vor arunca cu fața la pământ și vor zice:

„Îţi mulţumim Doamne, Dumnezeule, Atotputernice, care eşti şi care erai şi care vii, că ai pus mâna pe puterea Ta cea mare şi ai început să împărăţeşti. Neamurile se mâniaseră, dar a venit mânia Ta; a venit vremea să judeci pe cei morţi, să răsplăteşti pe robii Tăi proroci, pe sfinţi şi pe cei ce se tem de Numele Tău, mici şi mari, şi să prăpădeşti pe cei ce prăpădesc pământul !” (Apoc. 11:17-18).

Interludiu

Înainte să sune trâmbița a șaptea avem însă un interludiu în care ni se comunică informații suplimentare. După el va urma o vreme în care, așa cum ni se spune în versetul 6, „nu va mai fi nici o zăbavă“. Deocamdată însă ne oprim pentru ca Dumnezeu să ne vorbească puțin despre câteva mărturii foarte importante: mărturia îngerului cu cărticica din mâna îngerului, mărturia lui Ioan (Apoc. 10), mărturia celor doi martori (Apoc. 11).

Prezența acestui interludiu n-ar trebui să ne surprindă, pentru că există un ritm, o cadență, o simetrie în toate seriile „de șapte“ ale pedepselor care vor veni asupra pământului, șapte peceți, șapte trâmbițe și șapte potire. De fiecare dată, ele sunt așezate în grupe de câte patru, urmate de grupe de câte trei. Mai întâi patru peceți, foarte asemănătoare între ele, iar apoi alte trei distincte și deosebite. Mai întâi patru trâmbițe asemănătoare între ele, iar apoi alte trei. În continuare, vom vedea că vor fi șase potire asemănătoare, urmate de un al șaptelea, foarte deosebite în urmările lor. De fiecare dată, între elementul al șaselea și cel de-al șaptelea există un interludiu, ca acesta din capitolul 10. Între peceți am avut interludiul din capitolul 7, iar între potire va fi interludiul din Apocalipsa 16:13-16.

De fiecare dată, interludiul vine înainte de o judecată finală și are ca rol mângâierea și încurajarea poporului lui Dumnezeu în mijlocul teribilelor judecăți finale. El le îngăduie parcă să-și mai tragă răsuflarea și le reamintește că Dumnezeu este stăpân, că poporul Lui se află pe mâini bune și va parte de biruință alături de El. Nu uitați că la acea oră, pământul fusese asaltat de invazia demonică a lăcustelor veninoase și de măcelul făcut de oștile de două sute de milioane.

Interludiul de care ne ocupăm azi, cel dintre cea de-a șasea trâmbiță și cea de a șaptea, se găsește în Apocalipsa 10:1 – 11:14 și este cel mai lung dintre toate. Când va suna cea de a șaptea trâmbiță vor începe judecățile potirelor, într-o cadență rapidă și teribilă, care va marca apogeul mâniei divine:

Apoi am văzut în cer un alt semn mare şi minunat: şapte îngeri care aveau şapte urgii, cele din urmă, căci cu ele s-a isprăvit mânia lui Dumnezeu“ (Apoc. 15:1).

Mărturia îngerulșui cu cărticica în mână

„Apoi am văzut un alt înger puternic, care se pogora din cer, învăluit într-un nor. Deasupra capului lui era curcubeul; faţa lui era ca soarele şi picioarele lui erau ca nişte stâlpi de foc. În mână ţinea o cărticică deschisă. A pus piciorul drept pe mare şi piciorul stâng pe pământ şi a strigat cu glas tare, cum răcneşte un leu. Când a strigat el, cele şapte tunete au făcut să se audă glasurile lor“ (Apoc. 10:1-3).

Precizarea de la începutul capitolului, „apoi am văzut“, ne anunță că avem de-a face cu o altă vedenie a apostolului Ioan. El este scos din contextul celor șapte trâmbițe și plasat într-o altă realitate în care primește informații suplimentare.

Prima este despre un înger cu totul și cu totul deosebit. Înfățișarea lui ne convinge că nu avem de a face cu o făptură angelică de rând, cu cu una de rang înalt. Unii comentatori cred că ar fi Îngerul Domnului, alții îl văd doar ca pe un reprezentant personal al Fiului lui Dumnezeu.

Cei ce au tradus și tipărit Biblia în limba română au simțit, au intuit, că acest înger nu este Isus Christos și l-au identificat cu literă mică: „Voi da celor doi martori ai mei“(Apocalipsa 11:3). Fără nici o îndoială, această apariție trebuie identificată cu un înger de ordin înalt, implicat direct în procesul de judecare a pământului, un reprezentant personal al Fiului lui Dumnezeu.

Este o făptură gigantică care își așează un picior pe pământ și altul pe mare și vorbește cu un glas tare, cum răcnește un leu. Curcubeul care-l însoțește este un semn că judecata este însoțită cu harul salvator și că pocăința îi va scăpa de pedeapsa eternă pe toți cei ce se vor întoarce la Dumnezeu. Acest aspect dual în care pedeapsa este însoțită de protejarea celor credincioși lui Dumnezeu este ilustrat în cartea profetului Maleahi:

„Atunci, şi cei ce se tem de Domnul au vorbit adesea unul cu altul; Domnul a luat aminte la lucrul acesta şi a ascultat, şi o carte de aducere-aminte a fost scrisă înaintea Lui, pentru cei ce se tem de Domnul şi cinstesc Numele Lui. Ei vor fi ai Mei, zice Domnul oştirilor, Îmi vor fi o comoară deosebită în ziua pe care o pregătesc Eu. Voi avea milă de ei, cum are milă un om de fiul său, care-i slujeşte. Şi veţi vedea din nou atunci deosebirea dintre cel neprihănit şi cel rău, dintre cel ce slujeşte lui Dumnezeu şi cel ce nu-I slujeşte.“ (Mal. 3:16-18).

Căci iată, vine ziua care va arde ca un cuptor! Toţi cei trufaşi şi toţi cei răi vor fi ca miriştea; ziua care vine îi va arde, zice Domnul oştirilor, şi nu le va lăsa nici rădăcină, nici ramură. Dar pentru voi, care vă temeţi de Numele Meu, va răsări Soarele neprihănirii şi tămăduirea va fi sub aripile Lui; veţi ieşi şi veţi sări ca viţeii din grajd. Şi veţi călca în picioare pe cei răi, căci ei vor fi ca cenuşa sub talpa picioarelor voastre în ziua pe care o pregătesc Eu, zice Domnul oştirilor“ (Mal. 4:1-3).

A doua informație din această vedenie este că la unele mesaje ale cerului avem acces, dar la altele nu încă. Acesta a fost caracterul revelației pe care au purtat-o profeții:

„Lor le-a fost descoperit că nu pentru ei înşişi, ci pentru voi spuneau ei aceste lucruri pe care vi le-au vestit acum cei ce v-au propovăduit Evanghelia prin Duhul Sfânt trimis din cer şi în care chiar îngerii doresc să privească“ (1 Petru 1:12)..

Lui Ioan i-a fost îngăduit să scrie doar o parte a mesajului din această revelație:

Şi când au făcut cele şapte tunete să se audă glasurile lor, eram gata să mă apuc să scriu; şi am auzit din cer un glas, care zicea: „Pecetluieşte ce au spus cele şapte tunete şi nu scrie ce au spus!” Şi îngerul pe care-l văzusem stând în picioare pe mare şi pe pământ şi-a ridicat mâna dreaptă spre cer şi a jurat pe Cel ce este viu în vecii vecilor, care a făcut cerul şi lucrurile din el, pământul şi lucrurile de pe el, marea şi lucrurile din ea, că nu va mai fi nicio zăbavă, ci că, în zilele în care îngerul al şaptelea va suna din trâmbiţa lui, se va sfârşi taina lui Dumnezeu, după vestea bună vestită de El robilor Săi prorocilor“ (Apoc. 10:4-7).

Mărturia lui Ioan

Printr-un superb act simbolic Ioan a primit încă o dată confirmarea misiunii lui:

Şi glasul pe care-l auzisem din cer mi-a vorbit din nou şi mi-a zis: „Du-te de ia cărticica deschisă din mâna îngerului care stă în picioare pe mare şi pe pământ!” M-am dus la înger şi i-am cerut să-mi dea cărticica. „Ia-o”, mi-a zis el, „şi mănâncă-o; ea îţi va amărî pântecele, dar în gura ta va fi dulce ca mierea”. Am luat cărticica din mâna îngerului şi am mâncat-o – în gura mea a fost dulce ca mierea, dar, după ce am mâncat-o, mi s-a umplut pântecele de amărăciune. Apoi mi-au zis: „Trebuie să proroceşti din nou cu privire la multe noroade, neamuri, limbi şi împăraţi” (Apoc. 10:8-11).

Experiența lui Ioan ne amintește de experiența profetului Ezechiel

M-am uitat şi iată că o mână era întinsă spre mine şi ţinea o carte în chip de sul.  A desfăşurat-o înaintea mea şi era scrisă şi pe dinăuntru, şi pe dinafară; în ea erau scrise bocete, plângeri şi gemete.El mi-a zis: „Fiul omului, mănâncă ce vei găsi înaintea ta, mănâncă sulul acesta şi du-te de vorbeşte casei lui Israel!” Am deschis gura şi mi-a dat să mănânc sulul acesta. El mi-a zis: „Fiul omului, hrăneşte-ţi trupul şi umple-ţi măruntaiele cu sulul acesta pe care ţi-l dau!” L-am mâncat, şi în gura mea a fost dulce ca mierea.“ (Ezec. 2:9-3:3).

Probabil că această cărticică a fost cea pe care a avut-o Dumnezeu în mână, cea pe care n-a fost nimeni vrednică s-o ia și să-i deschidă pecețile, cea pe care numai Leul din seminția lui Iuda, Mielul care părea junghiat a fost în stare să o ia și să-i deschidă pecețile. Pentru că pecetea a șaptea fusese deja ruptă, cărticica era acum complet deschisă. Rămânea doar trâmbița a șaptea și groaznicele șapte potire ale urgiei divine. Ioan a trebuit să o mănânce, să o asimileze și să-i simtă dublul caracter al gustului: dulce pentru cei ce o primesc și amar pentru cei ce vor trebui să-i simtă consecințele.

„Trebuie să proorocesti din nou cu privire la multe noroade, neamuri, limbi şi împăraţi” (Apoc. 10:11).

Mesajul lui Ioan va identifica în continuare cele șapte personaje din marea dramă a istoriei și care va fi soarta sistemului geopolitic al lumii grupat în jurul cetății care i s-a împotrivit dintotdeauna lui Dumnezeu și a căutat să împiedice instaurarea împărăției lui pe pământ: Babilonul cel Mare.

Apocalipsa 9 – De ce-s în stare demonii?

Capitolul 9 descrie grozăviile dezlănțuite de a cincea și a șasea trâmbiță.  Pentru comentatori, după pasajele dedicate Babilonului, acest capitol este cel mai greu de imaginat și de explicat. Motivul este lesne de identificat: granițele, delimitările anterioare dintre dimensiunile primului cer și dimensiunile lumii spirituale dispar temporar și făpturi din lumea de obicei nevăzută nouă se materializează, luând chip vizibil și interacționând violent cu oamenii.

Omenirea se află la intersecția a două tabere spirituale, amândouă manifestându-se pe pământ și căutând să ne influențeze și să ne integreze, urmărind să ne facă asemenea ei.  Acceptând să facem parte dintr-una sau din cealaltă, ajungem să fim în tovărășia lui Dumnezeu sau în tovărășia lui Satan (dușmanul lui Dumnezeu), în compania îngerilor sau în compania demonilor, împreună cu sfinții sau împreună cu cei păcătoși.

Este o alegere cu consecințe eterne teribile. Este cea mai mare alegere pe care trebuie să o facem. Cerul, una din aceste două tabere spirituale, îl cheamă pe om prin Isus Christos. Iadul, cealaltă tabără, îl cheamă pe om prin Satan. Vocile iadului au fost întotdeauna cele mai gălăgioase, suficient de tari ca să-l năucească pe om și suficient de fermecătoare ca să-i atragă pe oameni, să-i seducă și să-i ducă la pierzare. Am ajuns zile în care aceste sirene ale iadului își cântă descântecele lor ademenitoare irezistibile, mai puternice decât toate glasurile predicatorilor neprihănirii care ne cheamă spre cer.

Oamenii cu care ne vom întâlni în capitolul 9 din Apocalipsa sunt din categoria celor care s-au lăsat înșelați de Satan și seceră acum mânia pentru păcatele pe care le-au semănat. Ei au preferat să ignore chemările harului divin. Inimile lor s-au împietrit în așa măsură încât nici cele mai teribile pedepse ale lui Dumnezeu nu-i vor mai putea întoarce la pocăință. Dimpotrivă, acești oameni se vor grăbi să-l blesteme pe Dumnezeul cerului. Nu-i vor mai nega existența, dar vor alege deliberat să stea alături de Satan, de demoni și de ceilalți păcătoși. Aceasta este tema teribilă a capitolului 9 din Apocalipsa.

Trâmbița a cincea – plaga lăcustelor demonice

Tot felul de lighioane mișună pe pământ, dar niciuna nu seamănă cu aceste „lăcuste“ ieșite din locuința dracilor!

După avertismentul compătimitor rostit de „vulturul care zbura prin mijlocul cerului și zicea cu glas tare: „Vai, vai, vai de locuitorii pământului, din pricina celorlalte sunete de trâmbiță ale celor trei îngeri, care au să mai sune“ (Apoc. 8:13), pedepsele lui Dumnezeu nu mai distrug ecosistemul planetar, ci îi chinuiesc pe oameni.

Capitolul 9 ne prezintă câteva elemente despre care nu știm mare lucru. Să le luăm pe rând:

  1. Steaua care căzuse din cer pe pământ.

Îngerul al cincilea a sunat din trâmbiţă. Şi am văzut o stea care căzuse din cer pe pământ. I s-a dat cheia fântânii Adâncului şi a deschis fântâna Adâncului“ (Apooc. 9:1-2).

Acesta este un eufemism pentru identificarea lui Satan însuși. Lucifer a fost „luceafărul“ mare din ordinul heruvimilor. Textul nu ne spune că este o stea care cade, ci o stea care a căzut pe pământ. Acțiunea este la timpul trecut. Este un fapt încheiat. Identificarea îngerilor căzuți, demonii de astăzi, cu stelele este întâlnită și în alte pasaje ale Bibliei. Iată un exemplu:

În cer s-a mai arătat un alt semn: iată, s-a văzut un mare balaur roşu, cu şapte capete, zece coarne şi şapte cununi împărăteşti pe capete. Cu coada trăgea după el a treia parte din stelele cerului şi le arunca pe pământ“ (Apoc. 12:3-4).

Balaurul de aici este metaforic pentru „șarpele cel vechi“, ispititorul din grădina Eden. Răscoala lui împotriva lui Dumnezeu a contaminat a treia parte din îngeri, care au căzut împreună cu el.

2. Fântâna adâncului

În original „abyss“, „abussos“ (folosit de șapte ori în Apocalipsa), această fântână este un loc din dimensiunile unei alte realități, nu cea materială. În limba engleză este folosită expresia „bottomless pit“, o fântână fără fund, o gaură fără sfârșit. Geometric, o asemenea realitate materială ar putea fi în centrul pământului, de unde nu se poate merge mai departe, pentru că în orice parte ai avansa este „în sus“.

„Adâncul“ trebuie înțeles aici, nu ca o „gaură neagră a universului“, deși asemănarea este tentantă, ci ca o realitate dintr-un univers cu mai multe dimensiuni decât cele familiare nouă astăzi. Noi vorbim adeseori despre lumea spirituală, dar nu putem pătrunde cu imaginația noastră limitată realitățile din dimensiunile ei. Apocalipsa ne va mai vorbi despre evenimente în care lumea noastră va fi influențată de realități din lumea spiritelor. Tot din „adânc“ va apare și „fiara“ care va face ravagii pe pământ:

„Când îşi vor isprăvi mărturisirea lor, fiara care se ridică din Adânc va face război cu ei (cu cei doi martori), îi va birui şi-i va omorî“ (Apoc. 11:7; vezi și 17:8).

Și tot în „adânc“ va fi aruncat și închis Satan pentru o mie de ani:

Apoi am văzut pogorându-se din cer un înger, care ţinea în mână cheia Adâncului şi un lanţ mare. El a pus mâna pe balaur, pe şarpele cel vechi, care este Diavolul şi Satana, şi l-a legat pentru o mie de ani. L-a aruncat în Adânc, l-a închis acolo şi a pecetluit intrarea deasupra lui, ca să nu mai înşele neamurile, până se vor împlini cei o mie de ani. După aceea, trebuie să fie dezlegat pentru puţină vreme“ (Apoc. 20:1-3).

Luând în considerare cele de mai sus, putem spune că „adâncul este închisoarea temporară a îngerilor căzuți, a demonilor“. Pentru ei, el este un loc temut de groază, după reacția pe care au avut-o când a fost vorba să fie scoși din îndrăcitul din Gadara:

Isus l-a întrebat: „Cum îţi este numele?” „Legiune”, a răspuns el; pentru că intraseră mulţi draci în el. Şi dracii rugau stăruitor pe Isus să nu le poruncească să se ducă în Adânc“ (Luca 8:30-31).

„Cheia“ acestei închisori demonice este în mâna lui Dumnezeu și numai El îi poate trimite pe demoni acolo sau îi poate lăsa să iasă pentru o vreme afară.  Destinația finală a tuturor dușmanilor lui Dumnezeu este iazul de foc, adică iadul (Apoc. 19:20Revelation 20:10; cf. Mat. 25:41).

3. Lăcustele demonice

Cu cheia primită de la Dumnezeu, Satan s-a coborât deci în Adânc și a lăsat să iasă de acolo “niște lăcuste“. În natură, lăcustele distrug vegetația, dar acestea nu se vor atinge de vegetație, ci-i vor chinui pe oameni.

„ … Din fântână s-a ridicat un fum, ca fumul unui cuptor mare. Şi soarele şi văzduhul s-au întunecat de fumul fântânii. Din fum au ieşit nişte lăcuste pe pământ. Şi li s-a dat o putere, ca puterea pe care o au scorpiile pământului. Li s-a zis să nu vatăme iarba pământului, nici vreo verdeaţă, nici vreun copac, ci numai pe oamenii care n-aveau pe frunte pecetea lui Dumnezeu. Li s-a dat putere nu să-i omoare, ci să-i chinuiască cinci luni; şi chinul lor era cum e chinul scorpiei, când înţeapă pe un om. În acele zile, oamenii vor căuta moartea şi n-o vor găsi; vor dori să moară şi moartea va fugi de ei.“ (Apoc. 9:2-6).

Încercarea de a identifica aceste lăcuste cu elicopterele moderne este tentantă, dar greșită. Probabil că se vor găsi unii care să le identifice acum cu „dronele“ comandate de la distanță și care pot fi mici ca muștele și mari ca avioanele. Trebuie să ne împotrivim unei astfel de „interpretări“. La urma urmei, ce ar câștiga „adversarul“ politic dacă ele nu i-ar omorî pe oameni, ci doar i-ar chinui teribil?

În Orient, invaziile de lăcuste durau în medie exact cinci luni, cât va dura și această pedeapsă. Despre extraordinara distrugere provocată de lăcuste este scris de multe ori în Biblie. Ele au reprezentat una din cele zece plăgi trimise de Dumnezeu asupra Egiptului (Exod 10:1-19). Au fost asociate întotdeauna cu o pedeapsă dată de Dumnezeu (2 Cronici 7:13; Ps. 78:46; Amos 4:9; Ioel 2:25), și erau o groază pentru oameni, căci le lăsa țara pustie (Ioel 1:1-20; 2:1-12).

Lăcustele acestea din Apocalipsa nu sunt însă din fauna pământului, ci din lumea spiritelor rele, din lumea demonilor. Ele sunt teribile la înfățișare și necruțătoare ca acțiune. Nimeni, în afară de cei pecetluiți de Dumnezeu, nu va putea scăpa de asaltul lor. Nu se vor putea ascunde în case, nu vor putea să se închidă în peșteri sau în cazemate subterane. Ele vor putea pătrunde peste tot și-i vor înțepa pe toți cu otrava lor teribilă:

Lăcustele acelea semănau cu nişte cai pregătiţi de luptă. Pe capete aveau un fel de cununi, care păreau de aur. Feţele lor semănau cu nişte feţe de oameni. Aveau părul ca părul de femeie şi dinţii lor erau ca dinţii de lei. Aveau nişte platoşe ca nişte platoşe de fier; şi vuietul pe care-l făceau aripile lor era ca vuietul unor care trase de mulţi cai, care se aruncă la luptă. Aveau nişte cozi ca de scorpii, cu bolduri. Şi în cozile lor stătea puterea pe care o aveau ca să vatăme pe oameni cinci luni“ (Apoc. 9:7-10).

Va fi groaznic pentru că oamenii vor căuta să scape de ele, dar nu vor putea, vor căuta să le omoare, dar sunt nemuritoare, vor căuta atunci să se sinucidă ei, dar nici aceasta nu le fi îngăduit de Dumnezeu.

Lăcustele obișnuite n-au căpetenie (Prov. 30:27), dar acestea vor fi conduse de Satan însuși:

„Peste ele aveau ca împărat pe îngerul Adâncului, care pe evreieşte se cheamă „Abadon”, iar pe greceşte, „Apolion” (Apoc. 9:11).

Textul inspirat folosește aici două numiri din vernacularul vremii și din cultura oamenilor de atunci. Termenul  ebraic Abaddon (Hebrewאֲבַדּוֹן‎ Avaddon) înseamnă distrugător, distrugere, pierzare, iar echivalentul grecesc Apollyon (Greek:  Ἀπολλύων,  Apollýōn) apare în Biblie ca loc de pierzare sau înger al adâncului.

Faptul că au un conducător nu înseamnă însă în nici un fel că pot face tot ce vrea conducătorul lor. Libertatea lor de manifestare este limitată de suveranitatea divină. Ni se spune că: „Li s-a dat o putere …(9:3), „Li s-a zis să nu vateme …“ (9:4), „Li s-a dat putere nu să-i omoare …“ (9:5). Acțiunile lor sunt parte din pedepsele pe care Dumnezeu le trimite pe pământ.

Ceea ce am citit astăzi din Apocalipsa 9 nu face altceva decât să confirme acest avertisment teribil. ,,Grozav lucru este să, cazi în mâna Celui Atotputernic! Vai, vai, vai va fi pentru toți locuitorii pământului“. Se cuvine să spunem aici câteva cuvinte și despre ce înseamnă această denumire:

4. Locuitorii pământului

Expresia apare și în Vechiul Testament și în Noul Testament și-i identifică pe cei ce stau acum departe de Dumnezeu și sunt amenințați de pedeapsa Celui ce stă pe tronul cerului. Ea este în contrast cu locuitorii cerului, ființele care stau acum în prezența divină.

Iată două citate din Vechiul Testament și toate locurile din Apocalipsa unde apare numirea „locuitorii pământului“:

„Căci iată că, în cetatea peste care se cheamă Numele Meu, încep să fac rău. Şi voi să rămâneţi nepedepsiţi? Nu veţi rămâne nepedepsiţi, căci voi chema sabia peste toţi locuitorii pământului, zice Domnul oştirilor“ (Ieremia 25:29).

„Toţi locuitorii pământului sunt o nimica înaintea Lui; El face ce vrea cu oastea cerurilor şi cu locuitorii pământului şi nimeni nu poate să stea împotriva mâinii Lui, nici să-I zică: ,,Ce faci?“ (Daniel 4:35).

„Fiindcă ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi şi Eu de ceasul încercării care are să vină peste lumea întreagă, ca să încerce pe locuitorii pământului“ (Apocalipsa 3:10).

„M-am uitat şi am auzit un vultur care zbura prin mijlocul cerului şi zicea cu glas tare: „Vai, vai, vai de locuitorii pământului din pricina celorlalte sunete de trâmbiţă ale celor trei îngeri care au să mai sune!” (Apocalipsa 8:13).

„Şi locuitorii de pe pământ se vor bucura şi se vor veseli de ei şi îşi vor trimite daruri unii altora, pentru că aceşti doi prooroci chinuiseră pe locuitorii pământului“ (Apocalipsa 11:10).

„Şi toţi locuitorii pământului i se vor închina, toţi aceia al căror nume n-a fost scris de la întemeierea lumii în cartea vieţii Mielului, care a fost înjunghiat“ (Apocalipsa 13:8).

„Şi amăgea pe locuitorii pământului prin semnele pe care i se dăduse să le facă în faţa fiarei. Ea a zis locuitorilor pământului să facă o icoană fiarei, care avea rana de sabie şi trăia“ (Apocalipsa 13:14)

„Cu ea au curvit împăraţii pământului şi locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei!” (Apocalipsa 17:2)

„Fiara pe care ai văzut-o era şi nu mai este. Ea are să se ridice din Adânc şi are să se ducă la pierzare. Şi locuitorii pământului ale căror nume n-au fost scrise de la întemeierea lumii în cartea vieţii se vor mira când vor vedea că fiara era, nu mai este, şi va veni“ (Apocalipsa 17:8).

Prin contrast cu aceștia, cei care L-au primit pe Isus Christos ca Domn și au fost pecetluiți cu Duhul Sfânt, sunt acum cetățeni ai cerului și locuiesc de drept în locurile cerești „în Christos“:

„Dar cetăţenia noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Hristos“ (Filipeni 3:20).

„Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har sunteţi mântuiţi). El ne-a înviat împreună şi ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în Hristos Isus, ca să arate în veacurile viitoare nemărginita bogăţie a harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi în Hristos Isus“ (Efes. 2:4-7).

În vremea Necazului cel Mare și a Zilei Domnului, conflictul planetar se va transforma într-unul cosmic. „Locuitorii pământului“ sub puterea și influența lui Satan se vor declara conștient și deliberat împotriva cerului și a celor care locuiesc deja acolo:

Şi tot pământul se mira după fiară. Şi au început să se închine balaurului, pentru că dăduse puterea lui fiarei. Şi au început să se închine fiarei, zicând: „Cine se poate asemăna cu fiara şi cine se poate lupta cu ea?” I s-a dat o gură care rostea vorbe mari şi hule. Şi i s-a dat putere să lucreze patruzeci şi două de luni. Ea şi-a deschis gura şi a început să rostească hule împotriva lui Dumnezeu, să-I hulească Numele, cortul şi pe cei ce locuiesc în cer“ (Apoc. 13:3b-6).

Fii sigur că vei face parte din cei acceptați și înălțați în cer și nu vei rămâne de partea lui Satan, a Antichristului și a Fiarei care va fi nimicită.

„Cea dintâi nenorocire a trecut. Iată că mai vin încă două nenorociri după ea“ (Apoc. 9:12).

Trâmbița a șasea – cei patru îngeri teribili!

Ioan urmărește progresul unor acțiuni legate de altarul ceresc. El ne-a vorbit despre tămâia de pe altar (Apoc. 8:1-4), de cărbunii de foc luați de pe altar și aruncați asupra pământului (Apoc. 8:5 – 9:12), iar acum ne vorbește despre un glas care iese din cele patru coarne ale altarului (Apoc. 9:13-14).

Primul lucru pe care-l vom vedea ca urmare a sunetului celei de a șasea trâmbițe este dezlegarea a patru mari demoni:

Îngerul al şaselea a sunat din trâmbiţă. Şi am auzit un glas din cele patru coarne ale altarului de aur care este înaintea lui Dumnezeu şi zicând îngerului al şaselea, care avea trâmbiţa: „Dezleagă pe cei patru îngeri, care sunt legaţi la râul cel mare Eufrat!” Şi cei patru îngeri care stăteau gata pentru ceasul, ziua, luna şi anul acela au fost dezlegaţi, ca să omoare a treia parte din oameni (Apoc. 9:13-15).

Este semnificativ că glasul care dă porunca vine din cele patru coarne ale altarului din cel de al treilea cer. Sub el stau sufletele celor martirizați sub persecuția lui Antichrist și cer răzbunare. Altarul harului și milei din Vechiul Testament a devenit astfel altarul răzbunării. El este plin de cărbuni aprinși care revarsă focul pedepselor asupra pământului. Ca și în cazul trâmbiței a cincea, pedeapsa celei de a șasea declanșează o pedepsire a locuitorilor pământului prin intermediul forțelor demonice.

Există un pasaj paralel în epistola către Evrei. El motivează pedepsele teribile care vor veni peste cei ce-L refuză pe Christos:

Cine a călcat Legea lui Moise este omorât fără milă, pe mărturia a doi sau trei martori. Cu cât mai aspră pedeapsă credeţi că va lua cel ce va călca în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, va pângări sângele legământului cu care a fost sfinţit şi va batjocori pe Duhul harului? Căci ştim cine este Cel ce a zis: „A Mea este răzbunarea, Eu voi răsplăti!” Şi în altă parte: „Domnul va judeca pe poporul Său”. Grozav lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu!“ (Evrei 10:28-31).

Acești oameni vor fi dați pe mâna Satanei. Harul s-a terminat. A venit judecata!

„Stai puțin!“ vei zice. „Ceva nu este logic! Înțeleg că Diavolul și îngerii lui sunt împotriva lui Dumnezeu și vrea să-i martirizeze și să-i chinuiască pe oamenii care s-au întors la Dumnezeu, dar de ce ar vrea El să-i chinuiască și să-i omoare pe ceilalți oameni de pe pământ, pe cei care i se împotrivesc lui Dumnezeu și, măcar aparent, sunt de partea lui?“

Răspunsul îl găsim tot în Biblie.

În primul rând, Diavolul știe care va fi soarta lui finală. Nu doar tu și cu mine știm lucrul acesta. Îl știe și el:

„Apoi va zice celor de la stânga Lui: ‘Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care a fost pregătit Diavolului şi îngerilor lui!“ (Matei 25:41)

Această ființă care a fost odată în splendorile Muntelui lui Dumnezeu nu suporetă ideea că omul, această făptură inferioară făcută din praful pământului, va ajunge acolo unde el nu mai are acces. Satan îi urăște pe oameni cu o ură desăvârșită.  Una din revelațiile surprinzătoare pe care ni le-a dat Domnul Isus este că Satan a cerut de la Dumnezeu dreptul de a-i chinui până și pe creștini:

Domnul a zis: „Simone, Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul“ (Luca 22:31).

În al doilea rând, Diavolul se poartă așa pentru că așa este natura lui pervertită, opusul a tot ce este bun, drept și … logic. Nu uitați că Fiul lui Dumnezeu a zis despre Diavol:

„Voi aveţi de tată pe Diavolul şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaş şi nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii“ (Ioan 8:44).

Cel rău se bucură să facă rău! cum zice și cel mai vechi proverb din Biblie: „‘Răul de la cei răi vine’, zice vechea zicală“ (1 Sam. 24:13).

În al treilea rând, Diavolul care acționează ca un turbat în cartea Apocalipsa știe că este deja înfrânt, că soarta lui este pecetluită și că mai are doar foarte puțini vreme. El vrea să se împlinească plenar în răutatea naturii lui pervertite:

„De aceea bucuraţi-vă, ceruri şi voi care locuiţi în ceruri! Vai de voi, pământ şi mare! Căci Diavolul s-a pogorât la voi, cuprins de o mânie mare, fiindcă ştie că are puţină vreme“ (Apoc. 12:12).

„Fiţi treji şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită“ (1 Petru 5:8)

Oamenii au obiceiul de a oferi unui condamnat la moarte ultima masă dinaintea execuției și omul comandă ceea ce-i place lui cel mai mult. În mod asemănător, Diavolul este lăsat să-și facă mendrele pe pământ, dar numai în limitele îngăduite de Dumnezeu, pentru ca toată omenirea și mai ales făpturile cerești să vadă cine este el de fapt și ce-i poate pielea.

Oştirea lor era în număr de douăzeci de mii de ori zece mii de călăreţi; le-am auzit numărul. Şi iată cum mi s-au arătat în vedenie caii şi călăreţii: aveau platoşe ca focul, iacintul şi pucioasa. Capetele cailor erau ca nişte capete de lei şi din gurile lor ieşeau foc, fum şi pucioasă. A treia parte din oameni au fost ucişi de aceste trei urgii: de focul, de fumul şi de pucioasa care ieşeau din gurile lor. Căci puterea cailor stătea în gurile şi în cozile lor. Cozile lor erau ca nişte şerpi cu capete şi cu ele vătămau“ (Apoc. 9:16-19).

Este interesant că și apostolul Petru ne vorbește în cea de a doua epistolă a sa despre închisoarea dracilor:

Căci dacă n-a cruţat Dumnezeu pe îngerii care au păcătuit, ci i-a aruncat în Adânc, unde stau înconjuraţi de întuneric, legaţi cu lanţuri şi păstraţi pentru judecată; dacă n-a cruţat El lumea veche, ci a scăpat pe Noe, acest propovăduitor al neprihănirii, împreună cu alţi şapte inşi, când a trimis potopul peste o lume de nelegiuiţi; dacă a osândit El la pieire şi a prefăcut în cenuşă cetăţile Sodoma şi Gomora, ca să slujească de pildă celor ce vor trăi în nelegiuire şi dacă a scăpat pe neprihănitul Lot, care era foarte întristat de viaţa destrăbălată a acestor stricaţi (căci neprihănitul acesta care locuia în mijlocul lor îşi chinuia în toate zilele sufletul lui neprihănit din pricina celor ce vedea şi auzea din faptele lor nelegiuite) – înseamnă că Domnul ştie să izbăvească din încercare pe oamenii cucernici şi să păstreze pe cei nelegiuiţi ca să fie pedepsiţi în ziua judecăţii: mai ales pe cei ce, în pofta lor necurată, umblă poftind trupul altuia şi dispreţuiesc stăpânirea“ (2 Petru 2:4-10).

Petru vorbește aici despre principiul judecății divine după dreptate, atrăgându-le atenția cititorilor lui că, deși întârzie, pedeapsa lui Dumnezeu pentru destrăbălare și păcat va fi necruțătoare. Parte din pedepsire va fi eliberarea acestor patru demoni teribili.

Al doilea lucru pe care-l declanșează sunetul celei de a șasea trâmbițe este întoarcerea morții. Pentru o vreme, în perioada celei de a cincea trâmbițe, Dumnezeu a închis locuința morților și, deși ar fi vrut să scape de chinurile teribile provocate de mușcăturile lăcustelor demonice, oamenii n-au putut muri. acum, a treia parte din omenire este omorâtă de oștirea celor 20 de milioane de făpturi demonice aflate sub comanda celor patru îngeri teribili: „A treia parte din oameni au fost ucişi de aceste trei urgii: de focul, de fumul şi de pucioasa care ieşeau din gurile lor“ (Apoc. 9:18).

Al treilea lucru interesant care este notat de apostolul Ioan este reacția locuitorilor pământului. Mare parte din ei, imensa lor majoritate vor continua să i se împotrivească lui Dumnezeu.

Ceilalţi oameni, care n-au fost ucişi de aceste urgii, nu s-au pocăit de faptele mâinilor lor, ca să nu se închine dracilor şi idolilor de aur, de argint, de aramă, de piatră şi de lemn, care nu pot nici să vadă, nici să audă, nici să umble. Şi nu s-au pocăit de uciderile lor, nici de vrăjitoriile lor, nici de curvia lor, nici de furtişagurile lor“ (Apoc. 9:20-21).

Atunci, ca și acum, cheia tuturor problemelor este pocăința. Ni se spune de două ori că locuitorii pământului n-au vrut să se pocăiască. Alternativa este foarte clară și categorică: pocăința sau pieirea. Uitați-vă și la capitolul 16. După ce au fost vărsate pe pământ primele patru potire ale mâniei divine ni se spune așa:

„Şi oamenii au fost dogoriţi de o arşiţă mare şi au hulit Numele Dumnezeului care are stăpânire peste aceste urgii şi nu s-au pocăit ca să-I dea slavă“

După potirul al cincilea este scris:

„Şi au hulit pe Dumnezeul cerului din pricina durerilor lor şi din pricina rănilor lor rele şi nu s-au pocăit de faptele lor“ (Apoc. 16:11).

La fel și după cel de al șaselea potir:

„O grindină mare, ale cărei boabe cântăreau aproape un talant, a căzut din cer peste oameni. Şi oamenii au hulit pe Dumnezeu din pricina urgiei grindinei, pentru că această urgie era foarte mare“ (Apoc. 16:21).

Din pricina că au respins în mod repetat să se întoarcă la Dumnezeu cu pocăință, inimile lor s-au împietrit și au ales să i se închine balaurului, adică lui Satan.

„Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana, acela care înşală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui“ (Apoc. 12:9).

Şi au început să se închine balaurului, pentru că dăduse puterea lui fiarei. Şi au început să se închine fiarei, zicând: „Cine se poate asemăna cu fiara şi cine se poate lupta cu ea?” (Apoc. 13:4).

Aceasta este partea întunecată a monedei. Partea luminoasă este alta. Ceea ce este extraordinar în acest capitol nu sunt nici lăcustele demonice și nici cei patru îngeri teribili cu armatele lor inimaginabile. Ceea ce este cel mai extraordinar este această expresie din versetul 20:

„Ceilalţi oameni, care n-au fost ucişi de aceste urgii, nu s-au pocăit … “ (Apoc. 9:20).

Pocăința sub pedepsele teribile era posibilă! Era chai de așteptat! Dumnezeu, autorul de fapt al acestei cărți, se miră că oamenii n-au apucat-o pe această cale. El este deziluzionat parcă, El este înșelat în așteptările Lui. Știam că „Bunatatea Lui de îndeamnă la pocăință“, dar acum vedem că și pedepsele cele mai aspre au scop tot pocăința. În cele mai negre zile din istoria omenirii, harul lui Dumnezeu există! Mâna Lui este întinsă și așteaptă. Iertarea este posibilă. Răsplata este pregătită!

După cum știm din imaginea mulțimii fără număr din capitolul 7 al Apocalipsei, chiar și pe durata Necazului cel Mare, vor fi mântuiți oameni de pe toată suprafața pământului. Asta mi se pare cel mai extraordinar fapt din acest capitol.

 

 

Apocalipsa 16 – recapitularea peceți, trâmbițe, potire

Apocalipsa 8-11 recapitulare

Apocalipsa 8 – Distrugerea ecosistemului planetar

Ne întoarcem din sferele cerești pe pământ, reluăm timpul secvențial, cronologic și vedem că atunci când îngerul rupe cea de a șaptea pecete se dezlănțuie asupra pământului judecata celor șapte trâmbițe. Încă o dată, evenimente și acțiuni din dimensiunile sferelor cerești ascunse de noi au ca urmare evenimente catastrofale din lumea noastră.

Ele debutează într-o atmosferă solemnă, și aparent, ca răspuns la rugăciunile sfinților care au cerut răzbunare pentru sângele lor vărsat:

Când a rupt Mielul pecetea a şaptea, s-a făcut în cer o tăcere de aproape o jumătate de ceas. Şi am văzut pe cei şapte îngeri care stau înaintea lui Dumnezeu; şi li s-au dat şapte trâmbiţe. Apoi a venit un alt înger, care s-a oprit în faţa altarului, cu o cădelniţă de aur. I s-a dat tămâie multă, ca s-o aducă, împreună cu rugăciunile tuturor sfinţilor, pe altarul de aur, care este înaintea scaunului de domnie. Fumul de tămâie s-a ridicat din mâna îngerului înaintea lui Dumnezeu, împreună cu rugăciunile sfinţilor“ (Apoc. 8:1-4).

„Când a rupt Mielul pecetea a cincea, am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră înjunghiaţi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturisirii pe care o ţinuseră. Ei strigau cu glas tare şi ziceau: „Până când, Stăpâne, Tu, care eşti sfânt şi adevărat, zăboveşti să judeci şi să răzbuni sângele nostru asupra locuitorilor pământului?” (Apoc. 6:9-10).

„Apoi, îngerul a luat cădelniţa, a umplut-o din focul de pe altar şi l-a aruncat pe pământ. Şi s-au stârnit tunete, glasuri, fulgere şi un cutremur de pământ. Şi cei şapte îngeri, care aveau cele şapte trâmbiţe, s-au pregătit să sune din ele“ (Apoc. 8:5-6).

Înainte să analizăm judecățile declanșate pe pământ de fiecare dintre cele șapte trâmbițe, aruncăm o privire de ansamblu asupra lor și vedem că ele sunt simetrice, chiar paralele, cu judecățile care vor fi declanșate pe pământ, mai târziu, de revărsarea celor șapte potire, care vor culmina cu judecarea Babilonului și cu revenirea lui Isus Christos pe pământ. Acesta este lucrul care i-a făcut pe mulți să spună că asistăm la un fel de reluare a acelorași etape, ca la tipograf, când pagina de hârtie este expusă la straturi succesive de culori din care este compusă imaginea finală.

trambite_si_potire

Intensitatea judecăților crește și se amplifică de la peceți, la trâmbițe și apoi la potire. În cadrul septadei care marchează cea de a șaptezecea săptămână finală din profeția lui Daniel, judecățile trâmbițelor au loc în prima jumătate a săptămânii, în partea dintâi a Necazului celui Mare, iar judecățile potirelor se petrec în cea de a doua jumătate, numită în altă parte „mânia lui Dumnezeu“:

„Şi una din cele patru făpturi vii a dat celor şapte îngeri şapte potire de aur, pline de mânia lui Dumnezeu, care este viu în vecii vecilor“ (Apoc. 14:10; 15:7).

Slide5

Judecățile trâmbițelor se aseamănă foarte mult cu plăgile Egiptului și este normal să fie așa, pentru că asemeni faraonului de altădată, populația pământului va striga iar obraznic: „Și cine este Iehova ca să ascultăm de El?“

Ruperea celei de a șaptea peceți și sunetul primelor șase trâmbițe produc un efect dramatic:

Când a rupt Mielul pecetea a şaptea, s-a făcut în cer o tăcere de aproape o jumătate de ceas“ (Apoc. 8:1).

Ziua Domnului

Judecățile teribile care marchează finalul istoriei și al stăpânirii lui Satan pe pământ sunt numite generic în profețiile Biblie cu termenul „Ziua Domnului“, în care Dumnezeu ia înapoi ceea ce este de drept al Lui. Am văzut deja în capitolul 5 câteva din aceste judecăți teribile. Ele au fost descrise acolo în termeni generali. Cu capitolul 8 ni se dau descrieri mult  mai precise, cu amănunte care înspăimântă. Înfruntarea dintre forțele demonice și autoritatea lui Dumnezeu va fi teribilă.

Când am ajuns la cea de a cincea pecete din capitolul 6, sute de milioane de oameni au fost deja omorâți. Cea de a șasea pecete dezlănțuie tulburări cosmice despre care s-a mai vorbit încă de pe vremea Vechiului Testament:

Vai de cei ce doresc ziua Domnului! Ce aşteptaţi voi de la ziua Domnului? Ea va fi întuneric, şi nu lumină. Veţi fi ca un om care fuge dinaintea unui leu, pe care-l întâlneşte un urs şi care, când ajunge acasă, îşi reazemă mâna pe zid şi-l muşcă un şarpe! Nu va fi oare ziua Domnului întuneric, în loc de lumină? Nu va fi ea întunecoasă şi fără strălucire? “ (Amos 5:18-20)

Am ajuns acum la cea de a șasea pecete, care, după părerea multora, cuprinde toate celelalte judecăți următoare, și cele ale trâmbițelor și cele ale potirelor, în total paisprezece judecăți.

Când a fost ruptă cea de a șaptea pecete am intrat într-o atmosferă plină de dramatism caracterizat de trei elemente: (1) tăcere, (2) tămâie, (3) trâmbițe.

Tăcerea anunță solemnitatea momentului. Până acum au vorbit îngerii și oamenii. Acum asistăm la cel mai important eveniment de la căderea lui Adam. Este ultima pecete. Nu mai este o alta! A venit sfârșitul și Dumnezeu are ultimul cuvânt, așa că tot ce este în jur tace:

„Orice făptură să tacă înaintea Domnului, căci El S-a şi sculat din locaşul Lui cel sfânt!“ (Zah. 2:13)

Este liniștea de dinaintea furtunii! Împreună cu tămâia, rugăciunile sfinților martirizați se înalță spre Dumnezeu și cer judecata celor vinovați. Acum va fi judecat cel rău. Păcatele vor fi pedepsite, iar Christos va fi înălțat înaintea tuturor. Să sune deci trâmbițele!

Judecățile trâmbițelor

Din alte texte ale Bibliei știm că pe pământ s-a înălțat deja Antichrist și și-a început teribila sa domnie. Credincioșii din poporul evreu și dintre Neamuri au fost deja masacrați. Cu o obrăznicie demonică, acest lider mondial va duce toată lumea în eroare și va lucra ca cel mai absolut dictator din istorie. Amănunte despre aceasta vom găsi în capitolele următoare din Apocalipsa.

Trâmbițele vor suna acum ca pe vremea când Iosua a cucerit Ierihonul. La cea de a șaptea trâmbiță s-au prăbușit atunci zidurile și tot la cea de a șaptea trâmbiță se va prăbuși acum tot sistemul păcătos al lumii.

Ca o primă observație efectul primelor patru trâmbițe este descris în doar șapte versete (Apoc. 8:7-13), dar efectele ultimelor două trâmbițe ocupă nu mai puțin de 50 de versete!

Primele patru sunt legate împreună și descriu distrugerea ecosistemului mondial, de care se vorbește așa de mult în ultima vreme. Dumnezeu i-a făcut omului o casă și acum i-o distruge.

Distrugerea ecosistemului planetar

Întâmplările acestea teribile trebuie luate literal, nu simbolic. Unii vor să vadă în aceste distrugeri metaforele unei judecăți politice, unei judecăți sociale, unei judecăți comerciale și a uneia economice. Astea sunt interpretări fanteziste. Astfel de judecăți vor avea loc în celelalte capitole ale Apocalipsei. Aici ni se descrie pur și simplu distrugerea mediului fizic în care-și duc oamenii existența. Dumnezeu a protejat până acum planeta și așa ceva nu s-a întâmplat, dar acum El își retrage mâna protectoare care a făcut din pământ marea excepție a cosmosului. Mai mult, El ne descopere că ecosistemul planetar n-a fost, nu este și nu va fi în administrarea noastră. Nu-l putem crea și nu-l putem distruge! Există forțe mult mai mari ca ale noastre la lucru aici. Sunt îngeri special responsabili de clima ecosistemului planetar. Patru îngeri puternici guvernează activitatea vânturilor (Apoc. 7:1) și un înger „al apelor“ este responsabil cu regimul hidrologic al lumii (Apo. 16:5)

Prima trâmbiță

„Îngerul dintâi a sunat din trâmbiţă. Şi au venit grindină şi foc amestecat cu sânge, care au fost aruncate pe pământ: şi a treia parte a pământului a fost ars, şi a treia parte din copaci au fost arşi, şi toată iarba verde a fost arsă“ (Apoc. 8:7)

A treia parte din ecosistemul natural este distrusă. Veriga lanțului vegetal este ruptă. Animalele nu mai au ce să mănânce, nu va mai fi lemn de construcție, pădurile care primenesc aerul vor dispare. Vor fi vremuri teribile, iar cei care se închină acum „mamei pământ“ și făpturii în locul Făcătorului ei vor fi pedepsiți aspru, împreună cu toți cei ce i-au simpatizat.

Cea de a doua trâmbiță

Al doilea înger a sunat din trâmbiţă. Şi ceva ca un munte mare de foc aprins a fost aruncat în mare; şi a treia parte din mare s-a făcut sânge; şi a treia parte din făpturile care erau în mare şi aveau viaţă au murit; şi a treia parte din corăbii au pierit“ (Apoc. 8:8-9)

Acest „munte“ nu vine din spațiul cosmic, ci cade din relieful planetei. El are înfățișarea unui vulcan imens care produce un val uriaș (țunami) în oceanele și mările lumii. El va polua apa oceanelor și va omorî a treia parte din viețuitoarele marine.

Nu, Dumnezeu nu va mai distruge pământului cu apele unui potop, dar va folosi apele ca să îngenuncheze mândria încăpățânată a omenirii. Toate orașele portuare și a treia parte din vapoarele lumii vor fi distruse. Domnul Isus a prevestit aceste lucruri în Apocalipsa mică din Evanghelia lui Luca:

Vor fi semne în soare, în lună şi în stele. Şi pe pământ va fi strâmtorare printre neamuri, care nu vor şti ce să facă la auzul urletului mării şi al valurilor; oamenii îşi vor da sufletul de groază în aşteptarea lucrurilor care se vor întâmpla pe pământ, căci puterile cerurilor vor fi clătinate“. (Mat. 21:25-26)

Dacă aveți convingerea că oamenii distrug azi planeta, așteptați să vedeți ce va fi când Dumnezeu însuși o va distruge. Cel ce a distrus grădina Edenului va distruge și ecosistemul pe care ni l-a dăruit pentru o vreme. Marile corpuri de apă sărată ale planetei vor fi afectate.

Cea de a treia trâmbiță

Al treilea înger a sunat din trâmbiţă. Şi a căzut din cer o stea mare, care ardea ca o făclie; a căzut peste a treia parte din râuri şi peste izvoarele apelor. Steaua se chema „Pelin” şi a treia parte din ape s-au prefăcut în pelin. Şi mulţi oameni au murit din pricina apelor, pentru că fuseseră făcute amare“ (Apoc. 8:10-11).

Acesta este un meteorit sau o cometă („asteros“ înseamnă asteroid) care va exploda la intrarea în atmosferă și își va răspândi pe toată suprafața planetei resturile poluante. Apa dulce va fi afectată.

Lipsa apei potabile va cauza moarte peste tot. Râurile vor curge, dar apa lor va cauza moartea, lacurile vor exista, dar apa lor va fi otrăvită. Oamenii însetați se vor uita la ele, dar apele nu vor mai fi vii, ci vor fi moarte, ca Marea Moartă de astăzi. Setea lor nu va mai putea fi stinsă și vor muri pe capete, ca muștele.

Cea de a patra trâmbiță

„Al patrulea înger a sunat din trâmbiţă. Şi a fost lovită a treia parte din soare, şi a treia parte din lună, şi a treia parte din stele, pentru ca a treia parte din ele să fie întunecată, ziua să-şi piardă a treia parte din lumina ei şi noaptea, de asemenea” (Apoc. 8:12).

Ne ridicăm acum deasupra planetei și asistăm la tulburarea bolții cerești. Creatorul care a adus bezna peste egipteni și a făcut întunerec în amiaza mare la răstignirea Fiului Său pe Golgota va face ca, pentru o vreme, energia primită din spațiul cosmic de planeta noastră să se micșoreze. Asta va tulbura ciclurile biologice, ciclurile naturale și clima planetei. S-ar prea putea ca aceasta să declanșeze pe suprafața planetei vânturi și furtuni distrugătoare cu o intensitate nemaivăzută. Nu trebuie să încercăm să explicăm cum se vor întâmpla aceste lucruri și să le căutăm niște cauze „naturale“. Cel ce a făcut luminătorii planetei poate oricând să facă lumina lor mai mică sau mai mare (cum vom vedea în celelalte capitole). Și ca și cum toate cele de până acum n-ar fi fost suficiente, făpturile cerești anunță alte judecăți, mai grozave decât acestea !

„M-am uitat şi am auzit un vultur care zbura prin mijlocul cerului şi zicea cu glas tare: „Vai, vai, vai de locuitorii pământului din pricina celorlalte sunete de trâmbiţă ale celor trei îngeri care au să mai sune!” (Apoc. 8:13).

Expresia „prin mijlocul cerului“ este unică în felul ei și foarte interesantă. Expresia originală este „cerul de mijloc“ și definește o întindere de dincolo de percepțiile noastre umane, din spațiul unor alte dimensiuni la care nu avem acces încă.

Toate aceste nenorociri descrise de primele patru trâmbițe sunt, parafrazându-l pe Domnul Isus, „doar începutul durerilor“. Pentru nașterea Împărăției viitoare vor veni și alte dureri, mai mari și mai apropiate unele de celelalte. Și asta doar pentru că oamenii n-au vrut și nu vor vrea să-L primească pe Fiul lui Dumnezeu ca Domn și n-au vrut să I se închine:

Ceilalţi oameni, care n-au fost ucişi de aceste urgii, nu s-au pocăit de faptele mâinilor lor, ca să nu se închine dracilor şi idolilor de aur, de argint, de aramă, de piatră şi de lemn, care nu pot nici să vadă, nici să audă, nici să umble. Şi nu s-au pocăit de uciderile lor, nici de vrăjitoriile lor, nici de curvia lor, nici de furtişagurile lor“ (Apoc. 9:20-21).

Dumnezeu are o îndelungă răbdare, dar nu-l lasă nepedepsit pe cel rău sau așa cum spunea un comentator biblic:

„Chiar dacă sentința dată împotriva celor răi a părut uneori că întârzie, ea s-a declanșat nimicitor.

Izabela a putut să se zbenguie în vicleșugurile ei idolatre pentru o vreme, dar caii pedepsei i-au măcinat oasele până la urmă sub copite, iar câinii au mâncat-o și i-au lins sângele ei de împărăteasă.

Lumea veche a putut să-l batjocorească pe neprihănitul Noe și a crezut că poate să-și vadă nesimțitoare de distracțiile ei păcătoase, dar a pierit atunci sub apele nimicitoare trimise să spele fața unui pământ rușinat de păcatele lor.

Legea supremă a lui Dumnezeu nu va suferi la nesfârșit nedreptatea strigătoare la cer care I s-a făcut Fiului divin în sălile tribunalului lui Pilat. Ea nu poate ignora felul în care a fost batjocorit, scuipat și torturat în curțile imperiale. Pedeapsa va veni și împlinirea ei va fi trâmbițată prin sunete care vor cuprinde toată planeta. Tot ce a fost creat pentru fericirea și desfătarea oamenilor va fi întors împotriva lor pentru că n-au dat cinste Creatorului în a cărui casă au fost sortiți să trăiască vremelnic. Cei ce n-au vrut să cunoască dragostea lui Dumnezeu vor ajunge atunci să-i cunoască mânia, iar trupurile lor moarte vor acoperi pământul“.

Pentru recapitulare, iată un tabel cu cele șapte peceți:

cele-7-peceti-copyright_3

 

 

 

 

 

 

Apocalipsa 7 – Mieii Păstorului-Miel

„ … unde s-a înmulţit păcatul, acolo harul s-a înmulţit şi mai mult, pentru ca, după cum păcatul a stăpânit dând moartea, tot aşa şi harul să stăpânească dând neprihănirea, ca să dea viaţa veşnică, prin Isus Hristos, Domnul nostru“ (Romni 9:20-21).

Parcă pentru a ne scoate puțin ca să ne tragem sufletul din atmosfera necazurilor produse de judecățile trimise de Dumnezeu asupra pământului, capitolul 7 întrerupe seria dezastrelor terestre între cea de a șasea din capitolul 6 și cea de a șaptea din capitolul 8, Apocalipsa 7 ne scoate din dezastrul produs de păcat și ne arată lucrarea harului divin. El ne transportă iar în sferele cerului, dincolo de dimensiunile de timp și de spațiu. Pentru că suntem „acolo“ și nu „aici“, trebuie să renunțăm la tot ce știm pe pământ ca să începem să cunoaștem ceva din lumea de dincolo.

„Dacă crede cineva că ştie ceva, încă n-a cunoscut cum trebuie să cunoască“ (1 Corinteni 8:2).

Nu întrebați „când se petrec lucrurile descrise în capitolul 7?“ Ele se petrec în afara dimensiunilor de timp secvențial, cronologic, pe care le cunoaștem și trece în teritoriul timpului profetic, panoramic, acoperind probabil tot intervalul terestru de șapte ani consacrat Necazului cel Mare. Numai așa se poate explica cum de cei care au plecat „pe rând“ din Necazul cel Mare, au putut ajuge „în același timp“ înaintea lui Dumnezeu și a Mielului.

Vom vedea împreună că …

(1) Dumnezeu este tare în stăpânirea pe care o are asupra naturii,

(2) este tare în punerea deoparte a unei armate de 144.000 de misionari evrei trimiși pe întreg pământul și

(3) este tare în salvarea unei mulțimi imense de oameni pe care-i va păstori apoi El însuși. Finalul capitolului 7 ne spune că „Mielul“ le va fi „Păstor“ și-i va duce „la izvoarele apelor vieții“.

Să le luăm deci pe rând. Primul lucru pe care-l găsim în Apocalipsa 7 sunt …

I. Noi condiții în meteorologia divină – 7:1-3

Da, există așa ceva! Dumnezeu stăpânește pământul și decide vremea de pe planetă. Omul nu știe încotro bate vântul; de unde vine și unde se duce, dar Dumnezeu știe.

Păstrarea pământului nu este la dispoziția mișcării ecologice! Iar distrugerea pământului nu va fi făcută de oameni! Dumnezeul Creator este singurul care decide în astfel de lucruri!

În capitolul acest ni se vorbește despre niște îngeri puternici care reglează condițiile climatice:

four angels

După aceea am văzut patru îngeri care stăteau în picioare în cele patru colţuri ale pământului. Ei ţineau cele patru vânturi ale pământului, ca să nu sufle vânt pe pământ, nici pe mare, nici peste vreun copac. Şi am văzut un alt înger care se suia dinspre răsăritul soarelui şi care avea pecetea Dumnezeului celui viu. El a strigat cu glas tare la cei patru îngeri cărora le fusese dat să vatăme pământul şi marea, zicând: „Nu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii până nu vom pune pecetea pe fruntea slujitorilor Dumnezeului nostru!” (Apoc. 7:1-3)

Fenomenele atmosferice care alcătuiesc clima planetei sunt guvernate de Dumnezeu și El le poate folosi oricând pentru pedepsirea celor care i se împotrivesc. Nu uitați pasaje din vechiul Testament ca cele zece plăgi trimise asupra Egiptului, seceta din Israel de pe vremea lui Ilie sau extraordinarele descrieri făcute de profetul Isaia despre clătinarea puterilor cerești care reglementează evoluția planetei noastre:

Iată, Domnul deşartă ţara şi o pustieşte, îi răstoarnă faţa şi risipeşte locuitorii; cum se întâmplă preotului se întâmplă şi poporului, stăpânului ca şi slugii, stăpânei ca şi slujnicei, vânzătorului ca şi cumpărătorului, celui ce dă cu împrumut, ca şi celui ce ia cu împrumut, datornicului, ca şi celui căruia îi este dator.

Ţara este pustiită de tot şi prădată; căci Domnul a hotărât aşa.

Ţara este tristă, sleită de puteri; locuitorii sunt mâhniţi şi tânjesc; căpeteniile poporului sunt fără putere, căci ţara a fost spurcată de locuitorii ei; ei călcau legile, nu ţineau poruncile şi rupeau legământul cel veşnic! De aceea, mănâncă blestemul ţara şi suferă locuitorii ei pedeapsa nelegiuirilor lor; de aceea sunt prăpădiţi locuitorii ţării şi nu mai rămâne decât un mic număr din ei. Mustul stă trist, via este veştejită; toţi cei ce erau cu inima veselă suspină. A încetat desfătarea timpanelor, s-a sfârşit veselia gălăgioasă, s-a dus bucuria harpei. Nu se mai cântă când se bea vin şi băuturile tari li se par amare celor ce le beau. Cetatea pustie este dărâmată; toate casele sunt închise, nu mai intră nimeni în ele. Pe uliţe se strigă după vin; s-a dus orice desfătare, nu mai este nici o veselie în ţară. Numai pustiire a mai rămas în cetate şi porţile stau dărâmate. Da, în ţară, în mijlocul popoarelor, este ca atunci când se scutură măslinul sau ca la culesul ciorchinelor rămase după culesul viei“.

Babilonul nimicit şi Ierusalimul ridicat

Ceilalţi însă, care vor mai rămâne, îşi înălţă glasul, scot strigăte de veselie; de pe ţărmurile mării, laudă măreţia Domnului.   

„Proslăviţi dar pe Domnul în locurile unde străluceşte lumină, lăudaţi Numele Domnului, Dumnezeului lui Israel, în ostroavele mării!” 

De la marginele pământului auzim cântând: „Slavă celui neprihănit!” Dar eu zic: „Sunt pierdut! Sunt pierdut! Vai de mine!” Jefuitorii jefuiesc, jefuitorii se înverşunează la jaf. Groaza, groapa şi laţul vin peste tine, locuitor al ţării! 

Cel ce fuge dinaintea strigătelor de groază cade în groapă şi cel ce se ridică din groapă se prinde în laţ, căci se deschid stăvilarele de sus şi se clatină temeliile pământului! Pământul se rupe, pământul se sfărâmă, pământul se crapă, pământul se clatină ca un om beat, tremură ca o colibă; păcatul lui îl apasă, cade şi nu se mai ridică. În ziua aceea, Domnul va pedepsi în cer oştirea de sus, iar pe pământ pe împăraţii pământului. Aceştia vor fi strânşi ca prinşi de război şi puşi într-o temniţă, vor fi închişi în gherle şi, după un mare număr de zile, vor fi pedepsiţi. Luna va fi acoperită de ruşine şi soarele, de groază, căci Domnul oştirilor va împărăţi pe Muntele Sionului şi la Ierusalim, strălucind de slavă în faţa bătrânilor Lui“ (Isaia 24:1-23).

„Iată, vine Ziua Domnului, zi fără milă, zi de mânie şi urgie aprinsă, care va preface tot pământul în pustiu şi va nimici pe toţi păcătoşii de pe el. Căci stelele cerurilor şi Orionul nu vor mai străluci; soarele se va întuneca la răsăritul lui şi luna nu va mai lumina. „Voi pedepsi – zice Domnul – lumea pentru răutatea ei şi pe cei răi pentru nelegiuirile lor; voi face să înceteze mândria celor trufaşi şi voi doborî semeţia celor asupritori. Voi face pe oameni mai rari decât aurul curat şi mai scumpi decât aurul din Ofir. Pentru aceasta voi clătina cerurile şi pământul se va zgudui din temelia lui, de mânia Domnului oştirilor, în ziua mâniei Lui aprinse“ (Isaia 13:9-13).

Cât de caraghioși sunt cei care, astăzi, încearcă să „salveze planeta“, crezându-se singurii care o pot distruge și singurii care o pot îngriji mai departe! Apocalipsa ne spune că „praful pământului“ (acesta este numele generic al lui Adam) nu se poate îngriji singur! Planeta aceasta este păstrată, ne spune apostolul Petru, și păzită pentru ceasul marii judecâîți care va aveni:

Înainte de toate, să ştiţi că în zilele din urmă vor veni batjocoritori plini de batjocuri, care vor trăi după poftele lor, şi vor zice: „Unde este făgăduinţa venirii Lui? Căci de când au adormit părinţii noştri, toate rămân aşa cum erau de la începutul zidirii!” Căci înadins se fac că nu ştiu că odinioară erau ceruri şi un pământ scos prin Cuvântul lui Dumnezeu din apă şi cu ajutorul apei şi că lumea de atunci a pierit tot prin ele, înecată de apă. Iar cerurile şi pământul de acum sunt păzite şi păstrate, prin acelaşi Cuvânt, pentru focul din ziua de judecată şi de pieire a oamenilor nelegiuiţi. Dar, preaiubiţilor, să nu uitaţi un lucru: că, pentru Domnul, o zi este ca o mie de ani, şi o mie de ani sunt ca o zi. Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinţei Lui cum cred unii, ci are o îndelungă răbdare pentru voi şi doreşte ca niciunul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă.

Ziua Domnului însă va veni ca un hoţ. În ziua aceea, cerurile vor trece cu trosnet, trupurile cereşti se vor topi de mare căldură, şi pământul, cu tot ce este pe el, va arde. Deci, fiindcă toate aceste lucruri au să se strice, ce fel de oameni ar trebui să fiţi voi, printr-o purtare sfântă şi evlavioasă, aşteptând şi grăbind venirea zilei lui Dumnezeu, în care cerurile aprinse vor pieri şi trupurile cereşti se vor topi de căldura focului? Dar noi, după făgăduinţa Lui, aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui neprihănirea“ (2 Petru 3:3-13).

Al doilea lucru pe care-l găsim în Apocalipsa 7 este …

II. Ceata misionarilor din Necazul cel Mare – 7:4-8

Motivația suspendării temporare din clima pământului este motivată de o lucrare supranaturală, numită „pecetluirea slujitorilor lui Dumnezeu“:

„Nu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii până nu vom pune pecetea pe fruntea slujitorilor Dumnezeului nostru!” Şi am auzit numărul celor ce fuseseră pecetluiţi: o sută patruzeci şi patru de mii din toate seminţiile fiilor lui Israel“ (Apoc. 7:3-4).

144000

Există pseudo-martori ai lui Iehova care se cred parte din acest număr, dar este suficient să-i întrebi din ce seminție fac parte ca să-ți dai seama de impostura lor. Acești 144.000 sunt evrei pur sânge din semințiile străvechi ale poporului Israel. Istoria le-a pierdut urma, dar Dumnezeu știe unde se află și le ține o strictă evidență. Chiar și Diaspora evreiască este parte integrantă a planului divin și va fi suspendată pentru cea mai extraordinară misiune planetară. Apostolul Petru știa foarte bine aceasta:

Petru, apostol al lui Isus Hristos, către aleşii care trăiesc ca străini, împrăştiaţi prin Pont, Galatia, Capadocia, Asia şi Bitinia, după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu Tatăl, prin sfinţirea lucrată de Duhul, spre ascultarea şi stropirea cu sângele lui Isus Hristos: Harul şi pacea să vă fie înmulţite!“ (1 Petru 1:1-2)

Analizele ADN-ul sanguin i-au ajutat pe evrei să identifice astăzi familia „coheniților“ o rămășiță a Marilor Preoți din Țadoc și prin asociere, din Aaron. Rezultatele au făcut ca o parte a rabinilor de până acum să iasă din lucrare și alții, nebăgați în seamă până acum, să fie ridicați la rang de cinste. Dacă oameni au putut face asta, nu va putea Dumnezeu să-i identifice pe cei din cele douăsprezece seminții ale lui Israel?

Nu, acești 144.000 nu sunt nici creștini. De ce ar mai avea nevoie Dumnezeu să-i pecetluiască pe cei ce au fost deja pecetluiți la nașterea din nou?

Şi voi, după ce aţi auzit cuvântul adevărului (Evanghelia mântuirii voastre), aţi crezut în El şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt, care fusese făgăduit“ (Efeseni 1:13).

„Să nu întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu prin care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării“ (Efeseni 4:30).

Pecetea aplicată evreilor despre care se vorbește în această profeție ar putea fi sigiliul de pe inelul regal, așa cum ni se spune în capitolul 14 al Apocalipsei:

„Apoi m-am uitat şi iată că Mielul stătea pe Muntele Sionului şi împreună cu El stăteau o sută patruzeci şi patru de mii, care aveau scris pe frunte Numele Său şi Numele Tatălui Său“ (Apoc. 14:1).

Vă imaginați ce lucrare de evanghelizare a lumii va fi dezlănțuită de Dumnezeu prin 144.000 de misionari de rangul lui Pavel? Cu adevărat „o înviere din morți“ (Romani 11). Poporul ales se va identifica în sfârșit cu Mesia al lor trimis de Dumnezeu și-I vor fi martori până la marginile pământului. Acești evrei pecetluiți sunt oameni „nemuritori pe durata misiunii lor“, asupra cărora ura lumii, mânia lui Satan și teribilele plăgi gata să se dezlănțuie nu vor avea nici o putere.

Lista semințiilor lui Israel este interesantă și ridică semne de întrebare. Lipsesc cei din semințiile lui Dan și Efraim! Este o problemă complicată pe care au încercat-o mulți să o dezlege, dar eu nu mă ating de ea, ci o las așa cum este prezentată de Ioan. Motivul reținerii mele? Este destul să vă spun că seminția lipsă aici, acea a lui Dan, este numărată îmreună cu celelalte în profețiile despre vremea sfârșitului date de Dumnezeu prin profetul Ezechiel (Ezec. 48:1, 2, 32).

„Iată numele seminţiilor. La marginea de miazănoapte, de-a lungul drumului de la Hetlon, cum mergi spre Hamat şi Harţar-Enon, la hotarul Damascului de la miazănoapte spre Hamat, de la răsărit până spre apus: partea lui Dan. …“

Dumnezeu ne dă o descriere mai amănunțită a celor care fac parte din ceata celor 144.000 de evrei în capitolul 14 din Apocalipsa.

Apoi m-am uitat şi iată că Mielul stătea pe Muntele Sionului şi împreună cu El stăteau o sută patruzeci şi patru de mii, care aveau scris pe frunte Numele Său şi Numele Tatălui Său.
Şi am auzit venind din cer un glas ca un vuiet de ape mari, ca vuietul unui tunet puternic şi glasul pe care l-am auzit era ca al celor ce cântă cu alăuta şi cântau din alăutele lor. Cântau o cântare nouă înaintea scaunului de domnie, înaintea celor patru făpturi vii şi înaintea bătrânilor. Şi nimeni nu putea să înveţe cântarea, afară de cei o sută patruzeci şi patru de mii, care fuseseră răscumpăraţi de pe pământ.
Ei nu s-au întinat cu femei, căci sunt verguri şi urmează pe Miel oriunde merge El. Au fost răscumpăraţi dintre oameni, ca cel dintâi rod pentru Dumnezeu şi pentru Miel.
Şi în gura lor nu s-a găsit minciună, căci sunt fără vină înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu.“ (Apoc. 14:1-5).

Cu caracterul unor nazirei din Vechiul Testament, cei 144000 sunt „cel dintâi rod, răscumpărați dintre oameni“ în perspectiva de după vremea Bisericii, în zorii instaurării Împărăției lui Dumnezeu pe pământ. Această „pârgă“ vestește marea recoltă care urma să apară. Ei sunt prin excelență neprihăniți, pentru că „nimic întinat nu va intra acolo“.

În sfârșit, al treilea lucru prezentat în Apocalipsa 7 este …

III. Numărul și soarta celor mântuiți din Necazul cel Mare – 7:9-14

Urmează un pasaj de la cauză la efect și se subînțelege că activitatea misionară a evreilor pecetluiți a dus la salvarea unei mari mulțimi de oameni:

După aceea m-am uitat şi iată că era o mare gloată pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam, din orice seminţie, din orice norod şi de orice limbă, care stătea în picioare înaintea scaunului de domnie şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe, cu ramuri de finic în mâini şi strigau cu glas tare şi ziceau: „Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care şade pe scaunul de domnie, şi a Mielului!” (Apoc. 7:9-10).

from tribulation

Vreau să vă semnalez curioasa reacție pe care o are apostolul Ioan, unul din stâlpii Bisericii din Ierusalim, ajuns apoi presbiter al bisericii din Efes, la vederea gloatei imposibil de numărat pe care a văzut-o în slavă.

Este mare lucru să recunoști că nu știi, dar când cel ce face lucrul acesta este un apostol de talia lui Ioan, lucrul acesta ne pune imediat pe gânduri:

Şi unul din bătrâni a luat cuvântul şi mi-a zis: „Aceştia, care sunt îmbrăcaţi în haine albe, cine sunt oare? Şi de unde au venit?” „Doamne”, i-am răspuns eu, „Tu ştii” (Apoc. 7:13-14).

Probabil că acesta este răspunsul pe care trebuie să-l dăm și noi la multe întrebări la care nu găsim încă un răspuns. Uneori, Dumnezeu binevoiește să ne răspundă însă, ca în acest foarte frumos capitol din Apocalipsa, care ne vorbește despre mieii Mielului.

Totuși, fiecare dintre noi am fi știut să răspundem la întrebarea îngerului, cum de n-a știut apostolul Ioan?

După părerea noastră, Ioan ar fi trebuit să răspundă: „Aceștia sunt Biserica slăvită a lui Christos! Sunt frații mei și surorile mele! Uite-l pe Iacov! Uite-l pe Gaiu! Uite-o pe Magdalena! Uite-l pe Pavel! Uite-l pe Timotei! Uite-l pe Policarp! Uite-i pe ceilalți apostoli ai Domnului! Sunt creștinii din Efes! Sunt creștinii de pretutindeni.“

Oare de ce n-a făcut-o? Nu cumva și-a dat seama de ceea ce nu înțelegem noi? Nu cumva acea mulțime fără număr nu era Biserica, ci cu totul altceva, o altă „ceată“ din mulțimea celor mântuiți?

Ignoranța lui Ioan ilustrează ignoranța multor teologi și, în general, ignoranța Bisericii. Ne credem singurii beneficiari ai harului și, simplificând absurd lucrurile și istoria, am ajuns să credem că toți copiii lui Dumnezeu din toate veacurile, inclusiv și cei din poporul evreu din Vechiul Testament, fac parte și vor face parte etern din Biserică …

Capitolul 7 din Apocalipsa îi contrazice pe cei care cred așa și ne arată că va exista o mulțime nenumărată despre care Ioan, reprezentantul Bisericii apostolice nu știa nimic.

În primul rând ar trebui să știm că în economia lui Dumnezeu cu lumea există „cete“ diferite ale celor mântuiți, cei dinaintea Legii mozaice, cei din poporul Israel, cei din Biserică și, iată acum, cei scoși de harul lui Dumnezeu din teribilul Necaz care va veni peste lume după răpirea Bisericii. Apostolul Pavel știa despre aceste grupuri diferite, cu origini diferite și cu principii diferite după care vor fi judecate la urmă și cu destine diferite:

Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Hristos, dar fiecare la rândul cetei lui. Hristos este Cel dintâi rod, apoi, la venirea Lui, cei ce sunt ai lui Hristos (1 Cor. 15:22-23).

Reacția apostolului Ioan dă pe față faptul că Dumnezeu mai are pentru noi multe taine care nu ne-au fost însă descoperite și că un apostol al Bisericii află abia în cer despre oameni mântuiți dincolo de numărul precis și limitat al celor din „trupul lui Christos, care este Biserica“.

O caracteristică a celor veniți din Necazul cel Mare care-i deosebește de creștinii din Biserică este faptul că sunt „fără număr“. Știm de la apostolul Pavel că Biserica are un număr bine stabilit după care va reîncepe vremea lui Israel:

Întreb dar: „S-au poticnit ei ca să cadă? Nicidecum! Ci, prin alunecarea lor, s-a făcut cu putinţă mântuirea neamurilor, ca să facă pe Israel gelos; dacă, deci, alunecarea lor a fost o bogăţie pentru lume şi paguba lor a fost o bogăţie pentru neamuri, ce va fi plinătatea întoarcerii lor?  

V-o spun vouă, neamurilor, întrucât sunt apostol al neamurilor, îmi slăvesc slujba mea, şi caut, ca, dacă este cu putinţă, să stârnesc gelozia celor din neamul meu şi să mântuiesc pe unii din ei. Căci, dacă lepădarea lor a adus împăcarea lumii, ce va fi primirea lor din nou, decât viaţă din morţi? Iar dacă cele dintâi roade sunt sfinte, şi plămădeala este sfântă şi dacă rădăcina este sfântă, şi ramurile sunt sfinte. Iar dacă unele din ramuri au fost tăiate şi dacă tu, care erai dintr-un măslin sălbatic, ai fost altoit în locul lor şi ai fost făcut părtaş rădăcinii şi grăsimii măslinului, nu te făli faţă de ramuri. Dacă te făleşti, să ştii că nu tu ţii rădăcina, ci rădăcina te ţine pe tine.

Dar vei zice: ,,Ramurile au fost tăiate, ca să fiu altoit euAdevărat: au fost tăiate din pricina necredinţei lor, şi tu stai în picioare prin credinţă: Nu te îngâmfa dar, ci teme-te! Căci dacă n-a cruţat Dumnezeu ramurile fireşti, nu te va cruţa nici pe tine. Uită-te dar la bunătatea şi asprimea lui Dumnezeu: asprime faţă de cei ce au căzut şi bunătate faţă de tine, dacă nu încetezi să rămâi în bunătatea aceasta; altminteri, vei fi tăiat şi tu. Şi chiar ei, dacă nu stăruie în necredinţă, vor fi altoiţi, căci Dumnezeu poate să-i altoiască iarăşi. Fiindcă, dacă tu, care ai fost tăiat dintr-un măslin care din fire era sălbatic, ai fost altoit, împotriva firii tale, într-un măslin bun, cu cât mai mult vor fi altoiţi ei, care sunt ramuri fireşti în măslinul lor?

Tot Israelul va fi mântuit

Fraţilor, pentru ca să nu vă socotiţi singuri înţelepţi, nu vreau să nu ştiţi taina aceasta: o parte din Israel a căzut într-o împietrire care va ţinea până va intra numărul deplin al neamurilorŞi atunci, tot Israelul va fi mântuit, după cum este scris: ,,Izbăvitorul va veni din Sion şi va îndepărta toate nelegiuirile de la Iacov. Acesta va fi legământul pe care-l voi face cu ei, când le voi şterge păcatele.

În ce priveşte Evanghelia, ei sunt vrăjmaşi, şi aceasta spre binele vostru, dar în ce priveşte alegerea, sunt iubiţi din pricina părinţilor lor. Căci lui Dumnezeu nu-I pare rău de darurile şi de chemarea făcută. După cum voi odinioară n-aţi ascultat de Dumnezeu şi după cum prin neascultarea lor aţi căpătat îndurare acum, tot aşa, ei, acum, n-au ascultat, pentru ca, prin îndurarea arătată vouă, să capete şi ei îndurare.(Rom. 11:11-31).

După cât se pare, cel mai mare seceriș de suflete din istorie nu va fi în vremea Bisericii, ci în timpul Necazului celui Mare. Este normal să fie așa pentru că și populația pământului va ajunge la cifre nemaintâlnite. Se estimează că ea va putea ajunge în anul 2150 la cifra de peste 28 de miliarde, adică la mai mult decât totalul oamenilor care au trăit vreodată pe pământ până acum!

populatia lumii proiectie

În capitolele 6 și 7 ale Apocalipsei, Ioan caracterizează vremea ruperii peceților de la începutul Necazului ce Mare drept una de retribuție, reacție și răscumpărare. Sub pedepsele peceților, omenirea este pusă din nou în fața unei alegeri. Cei care se plângeau că nu-L pot vedea pe Dumnezeu au acum ocazia să-L vadă în toată măreția puterii Sale și simt retribuția pentru trăirea în păcat. Reacția lor poate fi pocăință sau o încăpățânată împotrivire.

Ce este însă „Necazul cel Mare“ din care au fost salvați cei din gloata fără Număr? Într-un frumos articol, apărut pe site-ul „Creștinactiv“ am găsit această descriere:

„Această perioadă teribilă este chiar înaintea sfârșitului timpului. Satan știe că timpul său este scurt și face tot ce poate ca să persecute oamenii lui Dumnezeu și să devieze pe cât poate de mulți. Slujitorul său, Anticrist, încearcă să Îl alunge complet pe Dumnezeu în totalitate, dar Dumnezeu rămâne Atotputernic și aceasta va fi ora Judecății Sale. Chiar în acest timp teribil, Dumnezeu dă har oamenilor în mod repetat ca să se pocăiască și să fie salvați.

Expresia „Necazul cel Mare” poate cauza ceva confuzie pentru că nu este mereu clar la ce evenimente se face referire. În acest articol ne referim la toată perioada de la începutul necazului până la începutul Mileniului.

Conform descrierii din Apocalipsa 3-19, vedem că Necazul cel Mare are trei etape.

Prima etapă este marcată de ruperea celor șapte petece din ceruri și culminează cu răpirea Miresei lui Hristos în ceruri și cu aruncarea curvei de pe spatele fiarei.

A doua etapă este marcată de sunarea celor 7 trâmbițe în ceruri. Această perioadă este unde firea va fi în contact cu „al doilea seceriș” – cei care nu au participat la răpire, dar care aleg, atunci, să slujească lui Dumnezeu. Această perioadă încheie cu luarea celui de-al „doilea seceriș” în ceruri și tot atunci Satan este aruncat din ceruri, jos, pe pământ.

Al treilea stagiu reprezintă turnarea mâniei lui Dumnezeu asupra lui Satan, asupra Fiarei și asupra lui Anticrist și urmașilor lui. Este marcată de golirea a șapte potire de mânie pe pământ. După ce Isus Hristos se întoarce pe pământ cu urmașii Săi, marcând încheierea necazului cel mare și întrarea Miei de ani – o mie de ani de pace.“

Când Dumnezeu numește această perioadă de numai șapte ani, Necazul și chiar Necazul cel Mare, El știe ce spune! Va fi cea mai sângeroasă săptămână de ani din istoria omenirii. Lumea aceasta a fost făcută în șapte zile și va fi distrusă în șapte ani de cumplită judecată!

Pentru că atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi. Şi dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa; dar, din pricina celor aleşi, zilele acelea vor fi scurtate“ (Mat. 24:21-22).

Se vor împlini zilele anuțate de Dumnezeu încă din vechime:

Iată, vine Ziua Domnului, zi fără milă, zi de mânie şi urgie aprinsă, care va preface tot pământul în pustiu şi va nimici pe toţi păcătoşii de pe el. Căci stelele cerurilor şi Orionul nu vor mai străluci; soarele se va întuneca la răsăritul lui şi luna nu va mai lumina.
„Voi pedepsi – zice Domnul – lumea pentru răutatea ei şi pe cei răi pentru nelegiuirile lor; voi face să înceteze mândria celor trufaşi şi voi doborî semeţia celor asupritori. Voi face pe oameni mai rari decât aurul curat şi mai scumpi decât aurul din Ofir. Pentruaceasta voi clătina cerurile şi pământul se va zgudui din temelia lui, de mânia Domnului oştirilor, în ziua mâniei Lui aprinse“ (Isaia 13:9-13).

Matematic vorbind, după cifrele anmunțate de Dumnnezeu, ajungem la concluiza că mai mult de jumătate din populația pământului va muri în anii premergători revenirii Domnului Isus. Apocalipsa 6:8 ne spuje că 1/4 din populația lumii va muri sub pedepsele primelor patru peceți:

Li s-a dat putere peste a patra parte a pământului ca să ucidă cu sabia, cu foamete, cu molimă şi cu fiarele pământului“ (Apoc. 6:8).

Apocalipsa 9:13 adaugă la numărul morților încă 1/3 din restul omenirii:

Şi cei patru îngeri care stăteau gata pentru ceasul, ziua, luna şi anul acela au fost dezlegaţi, ca să omoare a treia parte din oameni“ (Apoc. 9:15).

O treime din 3/4 este 1/4, așa că ajungem la concluzia că 1/2 (1/4+1/4) din poluțașia lumii va muri sub judecățile divine. Gândiți-vă că va urma apoi marele măcel de la Armaghedon!!!

Vremea sfârșitului va fi cea mai grozavă perioadă din istorie, un adevărat abator uman. Necredincioșii vor fi omorâți de Dumnezeu. Credincioșii vor fi omorâți de Antichrist. Cei care vor fi uciși de Antichrist vor ajunge la Dumnezeu. Cei pe care-i va omorî Dumnezeu vor pieri alături de Antichrist.

Răscumpărarea vestită de cei 144.000 de misionari anunță iar lumii venirea Împărăției lui Dumnezeu. Este același mesaj preluat de la Ioan Botezătorul și de la Isus Christos:

„Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul“ (Matei 24:14).

„Şi am văzut un alt înger care zbura prin mijlocul cerului cu o Evanghelie veşnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod“ (Apocalipsa 14:6).

Mulțimea celor mântuiți din Necazul cel Mare subliniază harul mereu prezent în relațiile lui Dumnezeu cu lumea.

Şi unul din bătrâni a luat cuvântul şi mi-a zis: „Aceştia, care sunt îmbrăcaţi în haine albe, cine sunt oare? Şi de unde au venit?”
 „Doamne”, i-am răspuns eu, „Tu ştii”.
Şi el mi-a zis: „Aceştia vin din necazul cel mare; ei şi-au spălat hainele şi le-au albit în sângele Mielului“ (Apoc. 7:14-15).

Chiar și în vremea celei mai teribile pedepsiri, ușa harului divin rămâne deschisă și oamenii vor putea alege prin mărturia celor 144000 să creadă sau să nu creadă în Dumnezeu, să-L asculte sau să nu-L asculte, să fie salvați sau să meargă împreună cu Antichrist și cu Diavolul la pierzare.

Nu va fi însă ușor pentru cei ce i se vor împotrivi lui Antichrist și vor proclama credința și consacrarea pentru Christos. Suferințele lor vor fi teribile. Vor fi urmăriți ca animalele, sub cea mai teribilă supraveghere universală pe care a cunoscut-o istorie. Cei ce vor refuza numărul Fiarei nu vor putea să cumnpere, nici să vândă. Vor fi urâți de toți din pricina Numelui lui Isus Christos și, nu în puține cazuri, frate va da la pierzare pe fratele său. Îmi tremură mâna când scriu că majoritatea, imensa majoritate a celor salvați în timpul Necazului Cel Mare vor fi martiri. Am văzut deja în capitolul 6 sfinții de sub altarul cerului:

Când a rupt Mielul pecetea a cincea, am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră înjunghiaţi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturisirii pe care o ţinuseră. Ei strigau cu glas tare şi ziceau: „Pânăcând, Stăpâne, Tu, care eşti sfânt şi adevărat, zăboveşti să judeci şi să răzbuni sângele nostru asupra locuitorilor pământului?” (Apoc. 6:9-10)

La numărul lor se vor adăuga cei mulți pe care i-a văzut Ioan în mulțimea celor sosiți în cer din Necazul cel Mare:

„Şi am văzut nişte scaune de domnie; şi celor ce au şezut pe ele, li s-a dat judecata. Şi am văzut sufletele celor ce li se tăiase capul din pricina mărturiei lui Isus şi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi ale celor ce nu se închinaseră fiarei şi icoanei ei şi nu primiseră semnul ei pe frunte şi pe mână. Ei au înviat şi au împărăţit cu Hristos o mie de ani“ (Apoc. 20:4).

Vor fi priviți ca niște miei buni de tăiere și vor fi urâți pe toată fața pământului. Singurul care-i va înțelege și-i va primi la Sine va fi Fratele lor mai mare, Mielul care a fost El însuși junghiat. „Mielul“ le va fi și lor „Păstor“, după cum ne-a fost și nouă.

Cei ce se vor întoarce cu pocăință sub pedepsele divine vor fi integrați în împărăția cerească și vor locui împreună cu Fiul lui Dumnezeu în împărăția terestră:

Pentru aceasta stau ei înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu şi-I slujesc zi şi noapte în Templul Lui. Cel ce şade pe scaunul de domnie îşi va întinde peste ei cortul Lui. Nu le va mai fi foame, nu le va mai fi sete; nu-i va mai dogori nici soarele, nici vreo altă arşiţă. Căci Mielul, care stă în mijlocul scaunului de domnie, va fi Păstorul lor, îi va duce la izvoarele apelor vieţii şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor” (Apoc. 7:15-17).

„Şi am auzit un glas tare, care ieşea din scaunul de domnie şi zicea: „Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor“ (Apocalipsa 21:3).

Unul din simbolismele sublime din cartea scrisă de Ioan este că în ea sunt 33 de versete în care Isus Christos, Fiul lui Dumnezeu este numit ,,Miel“, exact câți ani a trăit pe pământ Isus Christos! N-ar trebui să ne mire. Ioan este evanghelistul care a folosit profetic această metaforă ca să descrie lucrarea pe care a venit s-o facă pe pământ Fiul lui Dumnezeu:

„A doua zi, Ioan a văzut pe Isus venind la el şi a zis: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii! (Ioan 2:29,36).

În finalul capitolului 7, Ioan ne spune că „Mielul le va fi Păstor“. Este una din cele mai duioase metafore ale Bibliei. Ioan a mai folosit-o în capitolul 10 al Evangheliei sale:

john-10-1-10Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi dă viaţa pentru oi. Dar cel plătit, care nu este păstor şi ale cărui oi nu sunt ale lui, când vede lupul venind, lasă oile şi fuge, şi lupul le răpeşte şi le împrăştie.Cel plătit fuge, pentru că este plătit, şi nu-i pasă de oi. Eu sunt Păstorul cel bun. Eu Îmi cunosc oile Mele, şi ele Mă cunosc pe Mine, aşa cum Mă cunoaşte pe Mine Tatăl şi cum cunosc Eu pe Tatăl, şi Eu Îmi dau viaţa pentru oile Mele.Mai am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta, şi pe acelea trebuie să le aduc. Ele vor asculta de glasul Meu, şi va fi o turmă şi un Păstor“ (Ioan 1:1-16).

(înapoi la Cuprins)

Apocalipsa 6 – Mânia Mielului

Durerile nașterii cui?

Cu acest capitol începe cascada de pedepse cumplite asupra pământului. Mai întâi vor fi rupte cele șapte peceți; la a șaptea pecete încep cele șapte trâmbițe, iar la cea de a șaptea trâmbiță se revarsă peste pământ cele șapte potire ale mâniei divine. Toate vin „ca durerile nașterii peste femeia însărcinată“: din ce în ce mai intense și mai dese (Mat. 24:8; Marcu 13:8). Suferințele de pe pământ vor fi din ce în ce mai mari și mai dese. Ce se va naște din aceste dureri? Împărăția lui Dumnezeu pe pământ!

Intrăm în teritoriul „zilei Domnului“ despre care au vorbit proorocii (Isaia 22; Ieremia 30:1-17; Ioel 1-2; Amos 5; Țefania 1; Ioel 2:30-32; Zaharia 14:1; Maleahi 4:1, 5). În ordinea creației din Geneza, ziua aceasta începe de seara și prima parte a ei este noapte întunecată. Apoi se va crăpa de ziuă și va răsări Luceafărul de dimineață. Partea întunecată a Zilei Domnului ține șapte ani de necaz și este acoperită de Apocalipsa 6-19, iar partea luminoasă care durează o mie de ani este descrisă doar în câteva versete din capitolul 20. Totul va începe însă cu o înșelătoare pace mondială:

„Când vor zice: „Pace şi linişte!”, atunci o prăpădenie neaşteptată va veni peste ei, ca durerile naşterii peste femeia însărcinată, şi nu va fi chip de scăpare“ (1 Tesaloniceni 5:3).

Oratoriul ceresc din Apocalipsa 4 și 5 merge mână în mână cu mânia dezlănțuită pe pământ în Apocalipsa 6-19. În cer se amplifică oratoriul slavei, pe pământ se amplifică asprimea pedepselor.

Alăturarea unor culmi ale închinării cu adâncimile teribile ale judecății s-ar putea să ne pară stranie, dar asta doar pentru că nu înțelegem deplin nici sfințenia lui Dumnezeu și nici păcătoșenia omului. Nu vedem nici imaginea completă a felului în care răul i se opune lui Dumnezeu și că, pentru binele și bunăstarea tuturor, răul trebuie eliminat total și de pretutindeni. Dumnezeu este îndelung răbdător, dar trebuie până la urmă să judece pământul și să le facă dreptate celor ce L-au slujit.

Paralele lămuritoare

Pentru cei cărora Apocalipsa li se pare o carte complicată și confuză am să spun două lucruri: (1) ea urmează seria de evenimente anunțate de Domnul Isus când era încă pe pământ în Evanghelii și (2) ea urmează schița celei de a șaptea săptămâni din profeția despre cele șaptezeci de săptămâni anunțată în cartea profetului Daniel.

Despre lucruri care încă nu sunt

În capitolul 24 al evangheliei lui Matei, Domnul Isus vorbește despre lucrurile viitoare în ceea ce putem numi „mica Apocalipsă“. El le descopere ucenicilor lucrurile viitoare, vorbindu-le despre dărâmarea Templului, despre pustiirea Ierusalimului și despre venirea Fiului omului.

Este suficient să recitim pasajele din Evanghelia lui Matei, Marcu sau Luca pentru a ne familiariza pe scurt cu ceea ce vom întâlni în Apocalipsa.

„Drept răspuns, Isus le-a zis: „Băgaţi de seamă să nu vă înşele cineva. Fiindcă vor veni mulţi în Numele Meu şi vor zice: ,,Eu sunt Christosul!“ ,,Şi vor înşela pe mulţi“ (Mat. 24:4-5)

6_calul albCând a rupt Mielul cea dintâi din cele şapte peceţi, m-am uitat şi am auzit pe una din cele patru făpturi vii zicând cu un glas ca de tunet: „Vino şi vezi!” M-am uitat şi iată că s-a arătat un cal alb. Cel ce sta pe el avea un arc; i s-a dat o cunună şi a pornit biruitor şi ca să biruiască“ (Apoc. 6:1-2).

Un arc fără săgeți simbolizează o biruință fără luptă. Antichrist va fi „invitat“ să conducă lumea ca o soluție la o criză mondială.

„Veţi auzi de războaie şi veşti de războaie: vedeţi să nu vă înspăimântaţi, căci toate aceste lucruri trebuie să se întâmple. Dar sfârşitul tot nu va fi atunci. Un neam se va scula împotriva altui neam, şi o împărăţie, împotriva altei împărăţii şi, pe alocuri, vor fi cutremure de pământ, foamete şi ciumi“ (Mat. 24:6-7).

6_calul rosu„Când a rupt Mielul a doua pecete, am auzit pe a doua făptură vie zicând: „Vino şi vezi!” Şi s-a arătat un alt cal, un cal roşu. Cel ce sta pe el a primit puterea să ia pacea de pe pământ, pentru ca oamenii să se înjunghie unii pe alţii, şi i s-a dat o sabie mare“ (Apoc. 6:3-4).

În locul păcii promise, Antichristul va aduce un război cum n-a mai fost de la întemeierea lumii. Urmarea firească a războiului este foametea:

„ .. pe alocurea vor fi … foamete … Dar toate aceste lucruri nu vor fi decât începutul durerilor. “ (Mat. 24:7-8).

6_CALUL NEGRU„Când a rupt Mielul pecetea a treia, am auzit pe a treia făptură vie zicând: „Vino şi vezi!” M-am uitat şi iată că s-a arătat un cal negru. Cel ce sta pe el avea în mână o cumpănă. Şi, în mijlocul celor patru făpturi vii, am auzit un glas care zicea: „O măsură de grâu pentru un dinar. Trei măsuri de orz pentru un dinar! Dar să nu vatămi untdelemnul şi vinul!” (Apoc. 6:5-6).

Ca întotdeauna, Antichristul va da vina pe copiii lui Dumnezeu și va porni  împotriva lor o persecuție teribilă:

Atunci vă vor da să fiţi chinuiţi şi vă vor omorî; veţi fi urâţi de toate neamurile pentru Numele Meu“ (Mat. 24:9).

6calul galbuiCând a rupt Mielul pecetea a patra, am auzit glasul făpturii a patra zicând: „Vino şi vezi!” M-am uitat şi iată că s-a arătat un cal gălbui. Cel ce sta pe el se numea Moartea şi împreună cu el venea după el Locuinţa morţilor. Li s-a dat putere peste a patra parte a pământului ca să ucidă cu sabia, cu foamete, cu molimă şi cu fiarele pământului“ (Apoc. 6:7-8).

Persecuția va fi cumplită și va cere un ceas de răzbunare din partea Domnului:

„Atunci, mulţi vor cădea, se vor vinde unii pe alţii şi se vor urî unii pe alţii.  Se vor scula mulţi proroci mincinoşi şi vor înşela pe mulţi. Şi, din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se va răci. Dar cine va răbda până la sfârşit va fi mântuit“ (Mat. 24:10-13).

apoc6_9-11Când a rupt Mielul pecetea a cincea, am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră înjunghiaţi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturisirii pe care o ţinuseră. Ei strigau cu glas tare şi ziceau: „Până când, Stăpâne, Tu, care eşti sfânt şi adevărat, zăboveşti să judeci şi să răzbuni sângele nostru asupra locuitorilor pământului?” Fiecăruia din ei i s-a dat o haină albă şi i s-a spus să se mai odihnească puţină vreme, până se va împlini numărul tovarăşilor lor de slujbă şi al fraţilor lor, care aveau să fie omorâţi ca şi ei“ (Apoc. 6:9-11).

Evenimentele de pe pământ vor fi însoțite de teribile semne cerești:

Pe alocuri vor fi mari cutremure de pământ, foamete şi ciume, vor fi arătări înspăimântătoare şi semne mari în cer“ (Luca 21:11).

apoc6_12_17Când a rupt Mielul pecetea a şasea, m-am uitat şi iată că s-a făcut un mare cutremur de pământ. Soarele s-a făcut negru ca un sac de păr, luna s-a făcut toată ca sângele şi stelele au căzut din cer pe pământ, cum cad smochinele verzi din pom când este scuturat de un vânt puternic. Cerul s-a strâns ca o carte de piele pe care o faci sul. Şi toţi munţii şi toate ostroavele s-au mutat din locurile lor. Împăraţii pământului, domnitorii, căpitanii oştilor, cei bogaţi şi cei puternici, toţi robii şi toţi oamenii slobozi s-au ascuns în peşteri şi în stâncile munţilor. Şi ziceau munţilor şi stâncilor: „Cădeţi peste noi şi ascundeţi-ne de Faţa Celui ce şade pe scaunul de domnie şi de mânia Mielului, căci a venit ziua cea mare a mâniei Lui şi cine poate sta în picioare?” (Apoc. 6:12-17).

Cei ce se tem de Apocalipsa ar trebui să se teamă și de Evangheliile Domnului Isus! Evenimentele viitoare sunt prea importante pentru ca să le ignorăm și tocmai de aceea au fost anunțate în mai multe cărți ale Bibliei. O foarte amănunțită cronologie a lor ne-a fost lăsată în cartea profetului Daniel.

Săptămâna profetului Daniel

În profeția lui Daniel ni s-a spus că „au fost hotărâte șaptezeci de săptămâni … până la ungerea Sfântului sfinților“ (Dan. 9:24-27). Ultima din acestea va fi săptămâna Necazului cel mare în care va avea loc ultima înfruntare dintre Christos și Antichrist:

„El va face un legământ trainic cu mulţi timp de o săptămână, dar la jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare şi pe aripa urâciunilor idoleşti va veni unul care pustieşte, până va cădea asupra celui pustiit prăpădul hotărât” (Daniel 9:27).

Această septadă (săptămână) va debuta cu semnarea unui tratat de pace între Israel și un dictator mondial (Antichristul) și se va încheia când Christos se va întoarce pe pământ ca să judece pe cei răi și să instaureze Împărăția Lui glorioasă. Evenimentele acestei săptămâni de ani sunt descrise în Apocalipsa 6-19. Ni se numără chiar și câte luni și câte zile sunt în trei ani și jumătate:

„I s-a dat o gură care rostea vorbe mari şi hule. Şi i s-a dat putere să lucreze patruzeci şi două de luni“ (Apocalipsa 13:5).

„Voi da celor doi martori ai mei să proorocească îmbrăcaţi în saci o mie două sute şaizeci de zile” (Apocalipsa 11:3).

Din Daniel 9:27 știm că cea de a șaptezecea săptămână va debuta cu un legământ încheiat de Antichrist cu poporul Israel, în virtutea căruia li se va îngădui să rezidească Templul din Ierusalim. La jumătatea săptămânii, Antichristul va pângări acest templu și se va instaura ca singurul demn de închinare.

Paralel, în Apocalipsa 6 ni se vorbește despre un lider mondial care va veni promițând pace, dar care va declanșa război. În Apocalipsa 11 ni se spune că Templul anunțat de Daniel există deja la Ierusalim. Curtea lui de afară va fi călcată în picioare de Neamuri timp de 42 de luni:

Dar curtea de afară a Templului las-o la o parte nemăsurată, căci a fost dată neamurilor, care vor călca în picioare sfânta cetate patruzeci şi două de luni“ (Apocalipsa 11:2).

În Apocalipsa 12  îl vom vedea pe Balaurul cel mare, un alt nume pentru Satan, urmărind-o pe femeia care-l reprezintă pe Israel. Ea fuge în pustie și acolo va sta exact 1.260 de zile, care sunt exact 42 de luni, care sunt exact trei ani și jumătate. Domnul Isus ne-a spus și despre aceasta în mica apocalipsa din Evanghelie:

De aceea, când veţi vedea urâciunea pustiirii, despre care a vorbit prorocul Daniel, aşezată în Locul Sfânt – cine citeşte să înţeleagă! –  atunci, cei ce vor fi în Iudeea să fugă la munţi; cine va fi pe acoperişul casei să nu se pogoare să-şi ia lucrurile din casă; şi cine va fi la câmp să nu se întoarcă să-şi ia haina. Vai de femeile care vor fi însărcinate şi de cele ce vor da ţâţă în zilele acelea! Rugaţi-vă ca fuga voastră să nu fie iarna, nici într-o zi de Sabat. Pentru că atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi“ (Mat. 24:15-21).

Vom vedea că această septadă din profeția lui Daniel se împarte în Apocalipsa în trei părți: prima parte de trei ani și jumătate a săptămânii (Apocalipsa 6-9), evenimentele de la mijlocul săptămânii (Apocalipsa 10-14) și ultimii trei ani și jumătate ai septadei (Apocalipsa 15-19).

Ce este așa de important că trebuie să ne oprim la jumătatea celor șapte ani? Atunci se va întâmpla că Antichristul va rupe legământul cu poporul ales și în loc să-i mai protejeze îi va persecuta teribil (Dan. 9:27).

Ce mă privesc pe mine toate acestea?

Când studiați aceste capitole tumultoase, țineți în minte că ele au intenția de a-i încuraja pe creștinii din toate veacurile. Ioan nu scrie doar evenimente, ci face teologie, ajutându-ne să-L cunoaștem mai bine pe Dumnezeu în frumusețea atributelor Sale și principiile împărăției Lui.

Capitolele acestea descriu un conflict cosmic între Dumnezeu și Satan, între Noul Ierusalim și Babilon și arată partea care este rezervată „biruitorilor“.

Capitolul 6 ne arată retribuția divină pentru cei ce L-au refuzat pe Christos.

Slide6

Această pedeapsă divină a fost vestită și de apostolul Pavel:

„Nu vă aduceţi aminte cum vă spuneam lucrurile acestea când eram încă la voi? Şi acum ştiţi bine ce-l opreşte ca să nu se descopere decât la vremea lui. Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze; trebuie numai ca cel ce o opreşte acum să fie luat din drumul ei. Şi atunci se va arăta acel Nelegiuit, pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale. Arătarea lui se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase şi cu toate amăgirile nelegiuirii pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi“ (2 Tesal. 2:5-12).

Biserica nu știe „ceasul în care va veni Christos“ și fiecare generație are privilegiul și obligația de a-L aștepta. Apocalipsa ne alimentează anticipația noastră cu informații despre lucrurile care au să se întâmple pentru a ne încuraja să stăm într-o stare de veghe. Ne întâlnim cu aceleași avertizări date bisericilor:

Cine are urechi să audă!“ (Apoc. 13:9).

„Iată, Eu vin ca un hoţ. Ferice de cel ce veghează şi îşi păzeşte hainele, ca să nu umble gol şi să i se vadă ruşinea!”(Apoc. 16:15).

„Şi iată, Eu vin curând! Ferice de cel ce păzeşte cuvintele proorociei din cartea aceasta!” … Mărturisesc oricui aude cuvintele proorociei din cartea aceasta că, dacă va adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu îi va adăuga urgiile scrise în cartea aceasta. Şi, dacă scoate cineva ceva din cuvintele cărţii acestei proorocii, îi va scoate Dumnezeu partea lui de la pomul vieţii şi din cetatea sfântă, scrise în cartea aceasta. Cel ce adevereşte aceste lucruri, zice: „Da, Eu vin curând”. Amin! Vino, Doamne Isuse!(Apoc. 22:7, 18-20)

(înapoi la Cuprins)

Apocalipsa 4 – Sala Tronului divin

După ce am parcurs revelațiile despre felul în care Isus Christos judecă bisericile, ne apropiem de ,,lucrurile care vor fi după acestea“. Capitolele 4 și 5 din Apocalipsa pot fi privite drept o Introducere la felul în care va fi judecat pământul (Cap. 6-19). Din acest punct înainte, termenul biserică nu mai apare niciodată în textul Apocalipsei, semn că ea va fi păzită „de ceasul încercării care are să vină peste lumea întreagă, ca să încerce pe locuitorii pământului“ (Apoc. 3:10).

V-ar plăcea să vorbiți personal cu unul care a avut moarte clinică și a fost pentru o vreme „dincolo“? Vă necăjiți că Dumnezeu nu i-a dat voie apostolului Pavel să ne spună ce a văzut și a auzit atunci când a fost răpit până în al treilea cer? Dacă da, ceea ce urmează vă va satisface pe deplin curiozitatea. Este unul din motivele pentru care celui ce citește și ascultă cuvintele Apocalipsei i se promite „fericire“ (Apoc. 1:3). Lui Ioan nu numai că nu i s-a interzis să spună ce a văzut și auzit! I s-a poruncit să scrie totul într-o carte pentru ca tu și cu mine să aflăm câteva din realitățile fascinante ale cerului. Sunteți gata de o asemenea aventură?

Ultima parte a secțiunii care descrie întronarea lui Isus Christos în cer prezintă dificultăți majore pentru că ea ne mută din sfera de existență a pământului în spațiul cerului.

„După aceste lucruri, m-am uitat şi iată că o uşă era deschisă în cer. Glasul cel dintâi, pe care-l auzisem ca sunetul unei trâmbiţe şi care vorbea cu mine, mi-a zis: „Suie-te aici şi-ţi voi arăta ce are să se întâmple după aceste lucruri!” (Apoc. 4:1)

Am spus intenționat ,,spațiul cerului“ pentru că înțelegerea acestui concept este singura cale care pătrunde restul Apocalipsei, unde revelațiile divine se vor purta când în cer, când pe pământ.

Ce este acest ,,spațiu al cerului“? Pentru a-l înțelege trebui să ne întoarcem la prima pagină a Biblie unde apare prima dată conceptul de ,,cer“. Biblia se tălmăcește prin Biblie.

Dumnezeu a zis: „Să fie o întindere între ape şi ea să despartă apele de ape.”  Şi Dumnezeu a făcut întinderea, şi ea a despărţit apele care sunt dedesubtul întinderii de apele care sunt deasupra întinderii. Şi aşa a fost. Dumnezeu a numit întinderea cer“ (Gen. 1:6-8).

În originalul ebraic, pentru termenul „întindere“ este folosită expresia שמים (shamayim) care are forma de plural. Comentatorii sunt de părere că ea trebuie înțeleasă în contextul celor „trei ceruri“ pomenite de apostolul Pavel în 2 Corinteni 12:2 unde amintește de una din experiențele supranaturale pe care le-a avut:

„Cunosc un om în Hristos care, acum paisprezece ani, a fost răpit până în al treilea cer (dacă a fost în trup nu ştiu, dacă a fost fără trup, nu ştiu – Dumnezeu ştie) … “

Este fascinant că Pavel ține să precizeze că nu știe dacă pătrunderea lui în cel de al treilea cer a fost făcută „în trup sau fără trup“, trupul nefiind un instrument strict necesar pentru o asemenea călătorie. În mod similar, când a scris Apocalipsa, Ioan folosește expresia „eram în Duhul“ (Apoc. 1:10; 4:2; 17:3; 21:10).

Un sinonim pentru termenul „întindere“ (altul este „boltă“) folosit în traducerea română a lui Cornilescu este ideea de „spațiu“ delimitat, distinct de alt domeniu de existență. Fiecare „întindere“, adică fiecare cer este distinct de celelalte. Cerul atmosferic, aflat între „apele de sus și apele de jos“ identifică spațiul atmosferic care înconjoară pământul. Cerul astronomic sau cosmic nu trebuie considerat doar ca o extindere a cerului atmosferic. Astronomii ajung încet, încet la părerea că el este influențat de undele gravitaționale, de găurile negre, de materia neagră din univers, de curbura spațiu-timp și de cu totul alți factori pe care nici nu-i știm astăzi.

Dincolo de acestea două există cel de al treilea cer, locul prezenței ființelor cerești. El este „supranatural“ pentru că nu face parte din limitările lumii materiale în care evoluăm noi. Probabil că ar trebui să-l numim „hiper spațiu“, un domeniu de existență cu mult mai multe dimensiuni decât cele din complexul spațiu-timp al cerului terestru.

(HIPERSPÁȚIU (< fr.s. n. (FIZ.) Spațiu diferit de cel euclidian, având mai mult de trei dimensiuni (sau de patru, atunci când timpul este considerat a patra dimensiune). Este utilizat în fizică și astrofizică (de ex. teoriile lui Kalutza-Klein, supergravitația, supercorzile etc.).

Bineînțeles că nu spunem că Dumnezeu există în hiperspațiu pentru că El nu poate fi limitat de nici un fel de dimensiune. Dumnezeu este spirit infinit și perfect. El poate fi „imanent“ pătrunzând în creație și „transcendent“, ieșind oricând din ea. Aduceți-vă aminte de aparițiile și disparițiile Fiului lui Dumnezeu de după Înviere. Datele Bibliei îi îndreptățesc pe cei ce cred că nu trăim într-un UNIvers, ci într-un MULTIvers:

„Tu, Doamne, numai Tu ai făcut cerurilecerurile cerurilor şi toată oştirea lor şi pământul cu tot ce este pe el, mările cu tot ce cuprind ele. Tu dai viaţă tuturor acestor lucruri şi oştirea cerurilor se închină înaintea Ta“ (Neemia 9:6; vezi și Deut. 10:14; 1 Regi 2:27; Psalm 68:33; 148:4).

Trecerea dintr-un cer în altul, din cel atmosferic, de exemplu, în cel de al treilea cer nu trebuie vizualizată dimensional, ci calitativ. Cel de al treilea cer nu este „foarte departe“, cum propunea Mihail Eminescu:

„Porni luceafărul. Creșteau
În cer a lui aripe,
Și căi de mii de ani treceau
În tot atâtea clipe.

Un cer de stele dedesubt,
Deasupra-i cer de stele –
Părea un fulger nentrerupt
Rătăcitor prin ele.“

Adăugarea de dimensiuni noi, dincolo de cele ale spațiului și timpului din cosmosul nostru, schimbă total ecuația. Dumnezeu, îngerii și demonii pot exista în proximitatea noastră imediată. Mai mult, demonii pot exista chiar în lăuntrul nostru, chiar o legiune! Tot așa și Duhul lui Dumnezeu poate să ne „umple“! Asta a spus apostolul Pavel filosofilor sofisticați din Atena:

El a făcut ca toţi oamenii, ieşiţi dintr-unul singur, să locuiască pe toată faţa pământului; le-a aşezat anumite vremuri şi a pus anumite hotare locuinţei lor, ca ei să caute pe Dumnezeu şi să se silească să-L găsească bâjbâind, măcar că nu este departe de fiecare din noi. Căci în El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa, după cum au zis şi unii din poeţii voştri: ‘Suntem din neamul Lui’… “ (Fapte 17:26-28).

Marea Trecere

Capitolul 4 din Apocalipsa ni-l prezintă pe apostolul Ioan invitat „să se suie“ într-un „aici“ care este dincolo de dimensiunile lumii noastre. Trebuie să ne așteptăm ca lucrurile pe care le-a văzut el „acolo“, în „hiperspațiu“ și pe care a încercat zadarnic să ni le descrie să fie cu totul altfel decât cele din lumea noastră.

Relatarea lui Ioan nu trebuie citită cu atitudinea cercetătorului de laborator care-L pune pe Dumnezeu la analiză sub microscop, ci cu cea a unui muritor uimit și uluit care relatează măreția misterioasă a unor lucruri pe care nu le poate neapărat înțelege. Dacă Ioan nu mai „cade la pământ ca mort“ ca în capitolul întâi al cărții este doar pentru că, între timp, s-a mai aclimatizat puțin cu lumea despre care ne scrie. Prin Ioan, asistăm lu noi la un copleșitor spectacol de lumini și sunet care-ți taie respirația și te face să cazi în admirație și adorare.

Când citesc relatarea lui Ioan am același sentiment pe care l-am trăit când am citit întâlnirea profetului Ezechiel cu „ceva“ venit din hiperspațiu și numită acolo „slava Domnului“. Este clar că avem de a face cu descrierea unor lucruri care evoluează în mai multe dimensiuni decât cele cunoscute în lumea noastră:

„M-am uitat şi iată că au venit de la miazănoapte un vânt năpraznic, un nor gros şi un snop de foc, care răspândea de jur împrejur o lumină strălucitoare, în mijlocul căreia lucea ca o aramă lustruită, care ieşea din mijlocul focului.
Tot în mijloc, se mai vedeau patru făpturi vii, a căror înfăţişare avea o asemănare omenească. Fiecare din ele avea patru feţe şi fiecare avea patru aripi.
Picioarele lor erau drepte şi talpa picioarelor lor era ca a piciorului unui viţel şi scânteiau ca nişte aramă lustruită. 
Sub aripi, de cele patru părţi ale lor, aveau nişte mâini de om şi toate patru aveau feţe şi aripi. 
Aripile lor erau prinse una de alta. Şi, când mergeau, nu se întorceau în nici o parte, ci fiecare mergea drept înainte.
Cât despre chipul feţelor lor era aşa: înainte, toate aveau o faţă de om; la dreapta lor, toate patru aveau câte o faţă de leu; la stânga lor, toate patru aveau câte o faţă de bou, iar înapoi, toate patru aveau câte o faţă de vultur. Aripile fiecăreia erau întinse în sus, aşa că două din aripile lor ajungeau până la cele învecinate, iar două le acopereau trupurile. Fiecare mergea drept înainte, şi anume, încotro le mâna duhul să meargă, într-acolo mergeau, iar în mersul lor nu se întorceau în nicio parte.
În mijlocul acestor făpturi vii era ceva ca nişte cărbuni de foc aprinşi, care ardeau, şi ceva ca nişte făclii umbla încoace şi încolo printre aceste făpturi vii; focul acesta arunca o lumină strălucitoare şi din el ieşeau fulgere. Făpturile vii însă, când alergau şi se întorceau, erau ca fulgerul.
Mă uitam la aceste făpturi vii şi iată că pe pământ, afară de făpturile vii, era o roată la fiecare din cele patru feţe ale lor. Înfăţişarea acestor roţi şi materialul din care erau făcute păreau de hrisolit şi toate patru aveau aceeaşi întocmire. Înfăţişarea şi alcătuirea lor erau de aşa fel încât fiecare roată părea că este în mijlocul unei alte roţi. Când mergeau, alergau pe toate cele patru laturi ale lor şi nu se întorceau deloc în mersul lor. Aveau nişte obezi de o înălţime înspăimântătoare şi, pe obezile lor, cele patru roţi erau pline cu ochi de jur împrejur.
Când mergeau făpturile vii, mergeau şi roţile pe lângă ele şi, când se ridicau făpturile vii de la pământ, se ridicau şi roţile. Unde le mâna duhul să meargă, acolo mergeau, încotro voia duhul, şi împreună cu ele se ridicau şi roţile, căci duhul făpturilor vii era în roţi. Când mergeau făpturile vii, mergeau şi roţile; când se opreau ele, se opreau şi roţile; când se ridicau de pe pământ, se ridicau şi roţile; căci duhul făpturilor vii era în roţi.
Deasupra capetelor făpturilor vii era ceva ca o întindere a cerului, care semăna cu cristalul strălucitor şi se întindea în aer sus, peste capetele lor. Sub cerul acesta, aripile lor stăteau drepte, întinse una spre alta, şi mai aveau fiecare câte două aripi, care le acopereau trupurile. Când umblau, am auzit vâjâitul aripilor lor ca vâjâitul unor ape mari şi ca glasul Celui Atotputernic. Când mergeau, era un vuiet gălăgios, ca al unei oştiri, iar când se opreau, îşi lăsau aripile în jos. Şi venea un vuiet care pornea de deasupra cerului întins peste capetele lor, iar când se opreau îşi lăsau aripile în jos.
Deasupra cerului care era peste capetele lor, era ceva ca o piatră de safir, în chipul unui scaun de domnie; pe acest chip de scaun de domnie se vedea ca un chip de om, care şedea pe el.
Am mai văzut iarăşi o lucire de aramă lustruită, ca nişte foc, înăuntrul căruia era omul acesta şi care strălucea de jur împrejur; de la chipul rărunchilor lui până sus şi de la chipul rărunchilor lui până jos, am văzut ca un fel de foc şi, de jur împrejur, era înconjurat cu o lumină strălucitoare. Ca înfăţişarea curcubeului, care stă în nor într-o zi de ploaie, aşa era şi înfăţişarea acestei lumini strălucitoare, care-l înconjura. Astfel era arătarea slavei Domnului. Când am văzut-o, am căzut cu faţa la pământ şi am auzit glasul Unuia care vorbea“ (Ezec. 1:4-28).

Nici un om n-a reușit să deseneze după descrierea lui Ezechiel cum arăta „slava Domnului“ venită din hiperspațiu în lumea noastră. Imaginația este neputincioasă pentru că n-am experimentat încă o asemenea realitate. Orice încercare de desen este condamnată la ridicol, fiind ca desenul unui copil de grădiniță, plată, fără adâncime și dimensiuni precise.

 

În Apocalipsa, apostolul Ioan, reprezentantul nostru în hiperspațiu, are aceleași dificultăți ca și Ezechiel când încearcă să ne descrie ce a văzut:

Numai decât am fost răpit în Duhul. Şi iată că în cer era pus un scaun de domnie, şi pe scaunul acesta de domnie şedea Cineva. Cel ce şedea pe el avea înfăţişarea unei pietre de iaspis şi de sardiu şi scaunul de domnie era înconjurat cu un curcubeu ca o piatră de smarald la vedere. Împrejurul scaunului de domnie stăteau douăzeci şi patru de scaune de domnie; şi pe aceste scaune de domnie stăteau douăzeci şi patru de bătrâni, îmbrăcaţi în haine albe şi pe capete aveau cununi de aur. Din scaunul de domnie ieşeau fulgere, glasuri şi tunete.

Înaintea scaunului de domnie ardeau şapte lămpi de foc, care sunt cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu. În faţa scaunului de domnie, mai este un fel de mare de sticlă, asemenea cu cristalul. În mijlocul scaunului de domnie şi împrejurul scaunului de domnie stau patru făpturi vii, pline cu ochi pe dinainte şi pe dinapoi. Cea dintâi făptură vie seamănă cu un leu; a doua seamănă, cu un viţel; a treia are faţa ca a unui om; şi a patra seamănă cu un vultur care zboară. Fiecare din aceste patru făpturi vii avea câte şase aripi şi erau pline cu ochi de jur împrejur şi pe dinăuntru. Zi şi noapte ziceau fără încetare:
„Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, care era, care este, care vine!”
Când aceste făpturi vii aduceau slavă, cinste şi mulţumiri Celui ce şedea pe scaunul de domnie şi care este viu în vecii vecilor, cei douăzeci şi patru de bătrâni cădeau înaintea Celui ce şedea pe scaunul de domnie şi se închinau Celui ce este viu în vecii vecilor, îşi aruncau cununile înaintea scaunului de domnie şi ziceau:
„Vrednic eşti Doamne şi Dumnezeul nostru să primeşti slava, cinstea şi puterea, căci Tu ai făcut toate lucrurile şi prin voia Ta stau în fiinţă şi au fost făcute!” (Apoc. 4:2-11).

Consistența dintre descrierea făcut de Ezechiel și cea făcută de Ioan întărește convingerea noastră că amândouă sunt adevărate. la fel cum este și asemănarea cu detaliile cerești furnizate de  profetul Isaia:

Serafimii stăteau deasupra Lui şi fiecare avea şase aripi: cu două îşi acopereau faţa, cu două îşi acopereau picioarele şi cu două zburau. Strigau unul la altul şi ziceau: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oştirilor! Tot pământul este plin de mărirea Lui!” (Isaia 6:2-3).

Pătrunderea în hiperspațiu nu înlesnește doar o întâlnire cu alte dimensiuni spațiale, ci și o călătorie încoace și încolo pe axa timpului. Din hiperspațiu se poate vedea tot ce s-a întâmplat deja, tot ce se întâmplă și tot ce se va întâmpla vreodată. Apocalipsa este o descoperire a viitorului, iar pasajul care debutează în capitolul 4 este o invitație la întâlnirea cu vremurile viitoare:

„Suie-te aici şi-ţi voi arăta ce are să se întâmple după aceste lucruri!” (Apoc. 4:1).

Trebuie să înțelegem că aceasta nu este o carte de povești și că Ioan n-a fost transportat într-un tărâm metaforic mitic. Dumnezeu l-a dus în cea mai eternă formă de existență, lăsându-l pentru o fracțiune de timp să vadă ceva din lucrurile pe care ochiul nu le-a văzut și la mintea omului nu s-au suit. Scopul pentru care a fost dus a fost să i se arate și să ni se comunice nouă lucrurile care vor avea loc pe pământ în viitor, după vremea bisericii.

Cerul este descris ca locuința lui Dumnezeu. Este locul în care S-a înălțat Isus Christos după înviere și unde ne pregătește un loc în care să ajungem și noi (Fapte 1:10-11; 3:21; 7:55-56; Rom. 10:6, Col. 3:1; 1 Tesal. 4:16; Ioan 14).

Tronul ceresc

Primul lucru pe care-l vede Ioan în cer este și cel mai important dintre toate: tronul ceresc:

„Şi iată că în cer era pus un scaun de domnie, şi pe scaunul acesta de domnie şedea Cineva“ (Apoc. 4:2).

Cuvântul „tron“ apare de 14 ori în acest capitol și de 46 de ori în toată cartea. Toate celelalte lucruri din cer pălesc în comparație cu tronul descris în capitolul 4 al Apocalipsei și cu Mielul lui Dumnezeu descris în capitolul 5.

Tronul este important pentru că pe el stătea Cineva. Ioan manifestă reticența evreiască și nu pronunță numele lui Dumnezeu, dar este clar despre cine este vorba. „Cineva“ stă pe tron și conduce toate lucrurile. Aceasta este marea realitate și marea speranță a lumii. Istoria nu este un produs al haosului și un rezultat al întâmplării. Există un „Cineva“ care domnește peste toate și care le hotărăște pe toate. Chiar și în cele mai cumplite catastrofe este bine să ne aducem aminte despre acest lucru:

„Domnul stătea pe scaunul Lui de domnie când cu Potopul şi Domnul împărăţeşte în veci pe scaunul Lui de domnie“ (Psalmi 29:10).

Este foarte important să înțelegem că acest tron nu se află într-un palat, ci într-un Templu! Cartea ne va spune mai multe despre acest lucru (Apoc. 7:15; 14:6-15, 18). Acum este suficient să spunem că tronul nu este legat doar de un centru de putere, ci de un centru de închinare și adorare. Dumnezeu nu se izolează de creaturile Sale în solitudinea singulară a unui palat, ci se bucură să fie împreună cu ele, în mijlocul lor, în Templul Său, în epicentrul sfințeniei absolute, răspândindu-Se în dragoste peste toate creaturile.

Descrierea lui Ioan ne spune suficient ca să înțelegem că suntem în fața lui Dumnezeu:

„Cel ce şedea pe el avea înfăţişarea unei pietre de iaspis şi de sardiu şi scaunul de domnie era înconjurat cu un curcubeu ca o piatră de smarald la vedere“ (Apoc. 4:3).

Ca și în descrierea făcută de profetul Ezechiel, Dumnezeu este reprezentat de culori aprinse, înflăcărate. El este un foc mistuitor. Iaspisul mai apare încă o dată în finalul Apocalipsei:

Şi mi-a arătat cetatea sfântă, Ierusalimul, care se pogora din cer de la Dumnezeu, având slava lui Dumnezeu. Lumina ei era ca o piatră prea scumpă, ca o piatră de iaspis, străvezie ca cristalul“ (Apoc. 21:11).

Ce învățăm despre iaspis este că se aseamănă cu cristalul pur și strălucitor care înmulțește la nesfârșit strălucirea luminii.

fc88fc2ccc2d5aa7c7ca702b320f6a32Cealaltă piatră pomenită este sardiul. Orașul în care se afla una din bisericile căreia i-a scris Domnul în primele capitole își trage numele de la escavările de acolo. Piatra de sardis era de culoare roșiatică cu nuanțe de rubin însângerat. Prezența pietrei într-una din insulele Mediteranei i-a atras numele de Sardinia.

Înfățișarea Celui ce ședea pe tron impunea o teamă sfântă. Totul era clar, aprins ca un foc mistuitor (Deut. 4:24; Evrei 12:29) și înfiorător la privire. Aceasta a fost și reacția profetului Daniel când s-a întâlnit cu tronul divin:

Mă uitam la aceste lucruri până când s-au aşezat nişte scaune de domnie. Şi un Îmbătrânit de zile a şezut jos. Haina Lui era albă ca zăpada şi părul capului Lui era ca nişte lână curată; scaunul Lui de domnie era ca nişte flăcări de foc şi roţile Lui, ca un foc aprins. Un râu de foc curgea şi ieşea dinaintea Lui. Mii de mii de slujitori Îi slujeau şi de zece mii de ori zece mii stăteau înaintea Lui“ (Daniel 7:9-10).

Mai este încă un lucru pe care-l putem spune despre aceste două pietre prețioase. Sardiul și Iaspisul și sunt prima și, respectiv, ultima din pietrele purtate pe pieptarul Marelui Preot:

 

Să faci apoi pieptarul judecăţii, lucrat cu măiestrie, să-l faci din aceeaşi lucrătură ca efodul; să-l faci din aur, din fir albastru, purpuriu şi cărămiziu şi din in subţire răsucit. Să fie în patru colţuri şi îndoit; lungimea lui să fie de o palmă şi lăţimea, tot de o palmă. În el să ţeşi o ţesătură de pietre, şi anume patru rânduri de pietre: în rândul întâi, un sardonix, un topaz şi un smaragd; în al doilea rând, un rubin, un safir şi un diamant; în al treilea rând, un opal, un agat şi un ametist; în al patrulea rând, un hrisolit, un onix şi un iaspis. Aceste pietre să fie legate în ferecătura lor de aur. Să fie douăsprezece, după numele fiilor lui Israel, săpate ca nişte peceţi, fiecare cu numele uneia din cele douăsprezece seminţii. (Exod 28:15-21).

Ele reprezintă pe întâiul și ultimul născut din semințiile lui Israel. Iaspisul îl reprezintă pe Ruben, iar Sardiul pe Beniamin. În contextul în care Apocalipsa face parte din grupul de cărți ,,evreiești“ ale Noului Testament, s-ar prea putea ca vedenia să-L prezinte pe Dumnezeu în relația Legământului pe care l-a stabilit cu poporul Israel. Este un mesaj că Dumnezeu nu i-a lepădat și nu Și-a sfârșit încă planul cu ei. Vom vedea lucrul acesta și mai clar când ne vom întâlni cu cei 144.000 de martori, câte 12.000 din fiecare seminție a lui Israel.

Și încă un amănunt: Ruben, reprezentat prin Iaspis, se traduce prin „Iată Fiu“, iar Beniamin, reprezentat prin Sardiu, se traduce prin „fiul dreptei“. Nu s-ar putea oare ca aceste două pietre așezate pe tronul ceresc să vorbească lumii exact despre Fiul trimis de Dumnezeu pe pământ și așezat acum la dreapta măririi în ceruri? Nu este El oare „chipul Dumnezeului Celui nevăzut“?

Sala Tronului ceresc

După ce am văzut tronul și ce este pe tron să aruncăm o privire la ce este în jurul tronului:

„ … și scaunul de domnie era înconjurat cu un curcubeu ca o piatră de smarald la vedere“ (Apoc. 4:3b).

Este o contradicție de termeni și numai o altă rânduială a luminii și a culorilor, mult mai complexă decât cea de pe pământ o poate pătrunde. Un curcubeu este rezultatul refracției luminii albe, dar Ioan ne spune că fondul acestui curcubeu era „ca o piatră de smarald“, adică verde!

revelation-4-5

Am văzut multe curcubee, dar nici unul n-a apărut pe fond verde. Poate că în grupul de culori ale curcubeului cea verde a fost mai aprinsă, mai dominantă sau poate că undele curcubeului pluteau sărbătorește peste această culoare. Cel mai rezonabil este să recunoaștem că nu știm precis despre ce este vorba, nu să facem ce a făcut Mahomed și religia islamică … Plecând de la acest verset al tronului ceresc, ei au preluat ideea că puterea, domnia și împărăția lui Dumnezeu se va răspândi pe pământ sub flamura unui steag verde. Acesta este motivul pentru care toate țările islamice au pe steag culoarea verde.

Curcubeul este semnul legământului încheiat de Dumnezeu cu oamenii după potop, promisiunea Lui că, prin har, nu va mai distruge pământul prin intermediul apelor.

Mai mult, pe pământ noi vedem curcubeul doar ca pe un arc, dar în cer, Ioan l-a văzut întreg, ca un cerc în jurul tronului divin. La fel l-a văzut și profetul Ezechiel:

„Ca înfăţişarea curcubeului, care stă în nor într-o zi de ploaie, aşa era şi înfăţişarea acestei lumini strălucitoare, care-l înconjura. Astfel era arătarea slavei Domnului“ (Ezec. 1:28)

Forța și puterea distrugătoare de pe tron este ținută în frâu de promisiunile harului. Dumnezeu ar putea distruge lumea aceasta doar cu o privire, doar cu un gând, dar a ales să fie credincios promisiunilor Lui făcute în favoarea noastră. În Christos, toate promisiunile sunt „Da“ și ,,Amin“ (2 Cor. 1:19-20).

Sala tronurilor

Tot în jurul tronului Ioan a mai văzut douăzeci și patru de tronuri:

„Împrejurul scaunului de domnie stăteau douăzeci şi patru de scaune de domnie; şi pe aceste scaune de domnie stăteau douăzeci şi patru de bătrâni, îmbrăcaţi în haine albe şi pe capete aveau cununi de aur“ (Apoc. 4:4).

Este foarte greu să presupunem cine sunt acești douăzeci și patru de bătrâni. John MacArthur este de părere că ei nu sunt în nici un caz îngeri, pentru că îngerii nu stau pe tronuri ca să exercite autoritate proprie („În adevăr, nu unor îngeri a supus El lumea viitoare despre care vorbim“ – Ev. 2:5), nu sunt nici reprezentanții lui Israel, pentru că Israelul nu este mântuit până după Necazul cel Mare, nu sunt nici două grupe de 12, unii reprezentanți ai celor 12 seminții ale lui Israel, iar ceilalți sunt apostolii Domnului, pentru că n-avem nici o bază exegetică pentru o asemenea împărțire. Cel mai probabil, în opinia lui John MacARthur este că cei douăzeci și patru reprezentă biserica proslăvită, așezată prin Christos alături de El pe scaunul de domnie al cerului. Care este părerea mea? Ca întotdeauna, părerea mea este părerea Domnului și pentru că El nu și-a exprimat-o în text rămân strict la ceea ce n-a zis El.

Prezența cuvântului „biserică“ nu mai apare după capitolul 3 decât în Apocalipsa 22:16 unde citim:

„Eu , Isus, am trimis pe îngerul Meu să vă adeverească aceste lucruri pentru Biserici. Eu sunt Rădăcina şi Sămânţa lui David, Luceafărul strălucitor de dimineaţă“.

Se precizează că mesajul Apocalipsei este pentru „biserici“ (ταῖς ἐκκλησίαις), iar acela care-l trimite este identificat prin două aluzii la istoria lui Israel, profețiile străvechi și destinul mesianic: „Rădăcina şi Sămânţa lui David, Luceafărul strălucitor de dimineaţă“ (o repatare a unei trimiteri la Numeri 24:17, care a mai apărut și în Apocalipsa 2:18). 

Un amănunt esențial în terminologia greacă a textului este că bătrânii din sala tronului poartă pe cap, nu „diademe“,semn al unei autorități dăruite, ci ,,stefanos“, cununile biruitorilor în curse sau lupte. Este diferența dintre coroană și cunună! Se prea poate ca Biserica să fie deci în slavă, atunci când Dumnezeu se pregătește să-Și reia pe pământ planul cu Israelul.

Lumina Duhului Sfânt

Tot înaintea scaunului de domnie erau așezate „șapte lămpi de foc, care sunt cele șapte duhuri ale lui Dumnezeu“ (Apoc. 4:5b). Este o înfățișare a Duhului Sfânt nu ca Mângâietor (Ioan 16:5-15), ci ca Mânie dezlănțuită a dumnezeirii. Acesta este tema principală din toată descrierea: Ioan Îl vede pe Dumnezeu în toată gloria pornit să judece pământul:

„Din scaunul de domnie ieşeau fulgere, glasuri şi tunete“ (Apoc. 4:5a)

Furtuna mâniei divine era gata să se dezlănțuie. „În fața scaunului de domnie mai este un fel de mare de sticlă, asemănătoare cu cristalul“ (Apov. 4:6a). O mare fără valuri și zbucium. Este liniștea de dinaintea furtunii.

Cine sunt cele patru făpturi vii ?

Următorul element pe care-l vede Ioan în jurul tronului sunt cele patru făpturi vii:

În mijlocul scaunului de domnie şi împrejurul scaunului de domnie stau patru făpturi vii, pline cu ochi pe dinainte şi pe dinapoi. Cea dintâi făptură vie seamănă cu un leu; a doua seamănă, cu un viţel; a treia are faţa ca a unui om; şi a patra seamănă cu un vultur care zboară. Fiecare din aceste patru făpturi vii avea câte şase aripi şi erau pline cu ochi de jur împrejur şi pe dinăuntru. Zi şi noapte ziceau fără încetare: „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, care era, care este, care vine!” (Apoc. 4:6b-8).

Cele patru nu sunt îngeri, nici fiare ale câmpului. Ioan le numește generic „făpturi vii“, pentru că nu este familiar cu ele. Noi însă ar trebui să le cunoaștem pentru că ne-am mai întâlnit cu ele și în cartea lui Isaia și în cartea lui Ezechiel.

„Serafimii stăteau deasupra Lui (a Domnului, care stătea pe scaunul de domnie) și fiecare avea șase aripi: cu două își acopereau fața (să nu privească direct slava lui Dumnezeu), cu două își acopereau picioarele (pentru că locul acela este sfânt) și cu două zburau. Strigau unul la altul și ziceau: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oștirilor! Tot pământul este plin de mărirea Lui!“ (Isaia 6:2-3).

Cartea Ezechiel, care este cartea slavei lui Dumnezeu, ne-a familiarizat deja cu înfățișarea heruvimilor:

Tot în mijloc, se mai vedeau patru făpturi vii, a căror înfăţişare avea o asemănare omenească. Fiecare din ele avea patru feţe şi fiecare avea patru aripi. Picioarele lor erau drepte şi talpa picioarelor lor era ca a piciorului unui viţel şi scânteiau ca nişte aramă lustruită. Sub aripi, de cele patru părţi ale lor, aveau nişte mâini de om şi toate patru aveau feţe şi aripi. Aripile lor erau prinse una de alta. Şi, când mergeau, nu se întorceau în nicio parte, ci fiecare mergea drept înainte.
Cât despre chipul feţelor lor era aşa: înainte, toate aveau o faţă de om; la dreapta lor, toate patru aveau câte o faţă de leu; la stânga lor, toate patru aveau câte o faţă de bou, iar înapoi, toate patru aveau câte o faţă de vultur. Aripile fiecăreia erau întinse în sus, aşa că două din aripile lor ajungeau până la cele învecinate, iar două le acopereau trupurile. Fiecare mergea drept înainte, şi anume, încotro le mâna duhul să meargă, într-acolo mergeau, iar în mersul lor nu se întorceau în nicio parte.
În mijlocul acestor făpturi vii era ceva ca nişte cărbuni de foc aprinşi, care ardeau, şi ceva ca nişte făclii umbla încoace şi încolo printre aceste făpturi vii; focul acesta arunca o lumină strălucitoare şi din el ieşeau fulgere. Făpturile vii însă, când alergau şi se întorceau, erau ca fulgerul“ (Ezec. 1:5-14).

Este înfățișarea heruvimilor însărcinați cu păzirea slavei divine. Ei sunt cavalerii de la curtea regală a cerului. Mult mai mari în putere și autoritate decât îngerii, heruvimii sunt cela mai apropiate „făpturi vii“ care stau în apropierea lui Dumnezeu și nu-i lasă pe alții să se apropie. Ei stau în zbor continuu, ca niște helicoptere gata oricând de acțiune.

Când Adam și Eva s-au făcut vinovați de neascultare, un grup de heruvimi le-a interzis întoarcerea la pomul vieții:

„Astfel a izgonit El pe Adam, şi, la răsăritul grădinii Edenului, a pus nişte heruvimi, care să învârtească o sabie învăpăiată, ca să păzească drumul care duce la pomul vieţii (Gen. 3:24).

În Cortul întâlnirii, deasupra capacului Ispășirii de pe chivot erau doi heruvimi ocrotitori ai slavei:

Să faci doi heruvimi de aur, să-i faci de aur bătut la cele două capete ale capacului ispăşirii; să faci un heruvim la un capăt şi un heruvim la celălalt capăt; să faceţi heruvimii aceştia ieşind din capacul ispăşirii la cele două capete ale lui.

Heruvimii să fie cu aripile întinse pe deasupra, acoperind cu aripile lor capacul ispăşirii, şi cu feţele întoarse una spre alta; heruvimii să aibă faţa întoarsă spre capacul ispăşirii“ (Exod 25:18-20).

Pentru că era Cortul lui Dumnezeu, în toată țesătura cortului au fost așezate chipurile heruvimilor:

„Cortul să-l faci din zece covoare de in subţire răsucit şi din materii vopsite în albastru, purpuriu şi cărămiziu; pe el să faci heruvimi lucraţi cu măiestrie“ (Exod 26:1).

Tot în cartea lui Ezechiel ni se vorbește despre unul din cei mai mari și mai importanți heruvimi, un adevărat Luceafăr al zorilor, distinct în strălucire de toți ceilalți. Cine este? Îl cunoașteți și a fost entitatea spirituală malefică din spatele împăratului Tirului. Războiul dintre el și Dumnezeu va ține până la vremea sfârșitului:

„Fiul omului, fă un cântec de jale asupra împăratului Tirului şi spune-i: ‘Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu: «Ajunseseşi la cea mai înaltă desăvârşire, erai plin de înţelepciune şi desăvârşit în frumuseţe.
Stăteai în Eden, grădina lui Dumnezeu, şi erai acoperit cu tot felul de pietre scumpe: cu sardonic, cu topaz, cu diamant, cu hrisolit, cu onix, cu iaspis, cu safir, cu rubin, cu smarald şi cu aur; timpanele şi flautele erau în slujba ta, pregătite pentru ziua când ai fost făcut.
Erai un heruvim ocrotitor, cu aripile întinse; te pusesem pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu şi umblai prin mijlocul pietrelor scânteietoare.  Ai fost fără prihană în căile tale, din ziua când ai fost făcut până în ziua când s-a găsit nelegiuirea în tine.
Prin mărimea negoţului tău te-ai umplut de silnicie şi ai păcătuit; de aceea te-am aruncat de pe muntele lui Dumnezeu şi te nimicesc, heruvim ocrotitor, din mijlocul pietrelor scânteietoare. 
Ţi s-a îngâmfat inima din pricina frumuseţii tale, ţi-ai stricat înţelepciunea cu strălucirea ta. De aceea, te arunc la pământ, te dau privelişte împăraţilor.
Prin mulţimea nelegiuirilor tale, prin nedreptatea negoţului tău, ţi-ai spurcat locaşurile sfinte, de aceea scot din mijlocul tău un foc, care te mistuie, şi te prefac în cenuşă pe pământ, înaintea tuturor celor ce te privesc. Toţi cei ce te cunosc între popoare rămân uimiţi din pricina ta; eşti nimicit şi nu vei mai fi niciodată!»’ ” (Ezec. 28:12-19).

Tirul a fost pentru o vreme „scaunul Satanei“ aici pe pământ, locul în care Lucifer, opozantul lui Dumnezeu, a urzit planuri împotriva lui Israel și a planului divin, după cum acest scaun de domnie a fost o vreme la Pergam (Apoc. 2:13).

Este zadarnic să încercăm o reprezentare a heruvimilor. Ei evoluează în dimensiunile unui alt „cer“ , dincolo de proprietățile materiale din lumea noastră. Ioan a văzut, n-a înțeles, dar a consemnat. Noi citim, nu înțelegem, dar credem.

Iată numai una din descrierile imposibil de explicat în ideea noastră de „spațiu“:

În mijlocul scaunului de domnie şi împrejurul scaunului de domnie stau patru făpturi vii, pline cu ochi pe dinainte şi pe dinapoi“ (Apoc. 4:6).

Cum poate „ceva“ sau „cineva“ să fie concomitent și în mijlocul scaunului de domnie și împrejurul scaunului de domnie“ ? Îmi veți răspune, și veți avea dreptate: Ca și Îngerul Domnului, căci este scris:

„Îngerul Domnului tabără în jurul celor ce se tem de El şi-i scapă din primejdie“ (Psalmi 34:7).

La fel a fost și manifestarea lui Dumnezeu față de Moise, care a fost scos pentru câteva clipe din lumea obișnuită și a văzut ceva din infinitatea prezenței divine. Dumnezeu a putut fi atunci concomitent și lângă Moise pe stâncă, și în trecere prin fața lui:

Moise a zis: „Arată-mi slava Ta!” Domnul a răspuns: „Voi face să treacă pe dinaintea ta toată frumuseţea Mea şi voi chema Numele Domnului înaintea ta; Eu Mă îndur de cine vreau să Mă îndur şi am milă de cine vreau să am milă!” Domnul a zis: „Faţa nu vei putea să Mi-o vezi, căci nu poate omul să Mă vadă şi să trăiască!” Domnul a zis: „Iată un loc lângă Mine; vei sta pe stâncă. Şi când va trece slava Mea, te voi pune în crăpătura stâncii şi te voi acoperi cu mâna Mea până voi trece. Iar când Îmi voi trage mâna la o parte de la tine, Mă vei vedea pe dinapoi; dar Faţa Mea nu se poate vedea” (Exod 33:18-23).

Heruvimii văzuți de Ioan în jurul tronului erau gata să execute ordine. Ei sunt pomeniți de treisprezece ori în cartea Apocalipsa. Vor ieși de la tronul din Templul ceresc cu însărcinarea de a manifesta slava lui Dumnezeu în potirele mâniei revărsate peste pământ (Apoc. 6:1, 6; 7:11; 14:3; 15:7).

Valurile închinării cerești

Cartea Apocalipsa prezintă un „Oratoriu al Creației“. Cântările încep de la tronul din mijloc și cuprind apoi toată creația.

La început cântă doar cele patru făpturi vii, un veritabil quartet al slavei:

„Fiecare din aceste patru făpturi vii avea câte şase aripi şi erau pline cu ochi de jur împrejur şi pe dinăuntru. Zi şi noapte ziceau fără încetare: „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, care era, care este, care vine!” (Apoc. 4:8)

Cântarea trece apoi la cei douăzeci și patru de bătrâni așezați în jurul tronului:

Când aceste făpturi vii aduceau slavă, cinste şi mulţumiri Celui ce şedea pe scaunul de domnie şi care este viu în vecii vecilor, cei douăzeci şi patru de bătrâni cădeau înaintea Celui ce şedea pe scaunul de domnie şi se închinau Celui ce este viu în vecii vecilor, îşi aruncau cununile înaintea scaunului de domnie şi ziceau: „Vrednic eşti Doamne şi Dumnezeul nostru să primeşti slava, cinstea şi puterea, căci Tu ai făcut toate lucrurile şi prin voia Ta stau în fiinţă şi au fost făcute!” (Apoc. 4:9-11).

Capitolul 5 adaugă scenei momentul în care celor patru făpturi și celor douăzeci și patru de bătrâni li se adaugă instrumentele muzicale:

Când a luat cartea, cele patru făpturi vii şi cei douăzeci şi patru de bătrâni s-au aruncat la pământ înaintea Mielului, având fiecare câte o alăută şi potire de aur, pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinţilor. Şi cântau o cântare nouă şi ziceau: Vrednic eşti Tu să iei cartea şi să-i rupi peceţile, căci ai fost înjunghiat şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice norod şi de orice neam.  Ai făcut din ei o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru şi ei vor împărăţi pe pământ!” (Apoc. 5:8-10).

Cântarea trece apoi la o strofă în care se alătură și mulțimea îngerilor:

M-am uitat şi, împrejurul scaunului de domnie, în jurul făpturilor vii şi în jurul bătrânilor, am auzit glasul multor îngeri. Numărul lor era de zece mii de ori zece mii şi mii de mii.  Ei ziceau cu glas tare: „Vrednic este Mielul, care a fost înjunghiat, să primească puterea, bogăţia, înţelepciunea, tăria, cinstea, slava şi lauda!” (Apoc. 5:11-12).

Oratoriul atinge apogeul când toate făpturile create proclamă împreună slava lui Dumnezeu:

Şi pe toate făpturile, care sunt în cer, pe pământ, sub pământ, pe mare, şi tot ce se află în aceste locuri, le-am auzit zicând: „Ale Celui ce şade pe scaunul de domnie şi ale Mielului să fie lauda, cinstea, slava şi stăpânirea în vecii vecilor!”  Şi cele patru făpturi vii ziceau: „Amin!” (Apoc. 5:13-14).

Şi cei douăzeci şi patru de bătrâni s-au aruncat la pământ şi s-au închinat Celui ce este viu în vecii vecilor!

Primele două cântări ale Oratoriului ceresc Îi laudă pe Dumnezeu pentru Creație, iar următoarele două Îl laudă pentru lucrarea de Răscumpărare, cea de a cincea fiind o încununare a tuturor celorlalte.

Este o imagine a veșniciei: Dumnezeu locuiește în templul creației răspândind în jur dragoste și binecuvântări, iar toate făpturile create îl laudă și-i mulțumesc, adorându-L. Grup celor douăzeci și patru de bătrâni se aruncă cu fața la pământ și-și depun cununile la picioarele tronului. Apocalipsa ne prezintă șase ocazii în care se întâmplă asta (Apoc. 4:10; 5:8, 14; 7:11; 11:16; 19:4).

 

(înapoi la Cuprins)

 

Predica(torul) de pe Munte – Mat. 5-7

The-Sermon-On-The-Mount

Alături de pilda celor zece fecioare, Predica este de pe Munte  este unul din cele două cele mai dificile texte din Evanghelii. Multitudinea de interpretări ilustrează mirarea, perplexitatea cu care o citim. Ea ne surprinde cu expresii ca acestea:

,, nu credeţi că am venit să stric Legea
… câtă vreme nu vor trece cerul şi pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile
… dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a fariseilor, cu niciun chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor
Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: ‘Să nu ucizi; oricine va ucide va cădea sub pedeapsa judecăţii’. Dar Eu vă spun că oricine se mânie pe fratele său va cădea sub pedeapsa judecăţii; şi oricine va zice fratelui său: ‘Prostule!’ va cădea sub pedeapsa soborului; iar oricine-i va zice: ‘Nebunule’ va cădea sub pedeapsa focului gheenei.
… Dar Eu vă spun că oricine se uită la o femeie ca s-o poftească a şi preacurvit cu ea în inima lui. Dacă, deci, ochiul tău cel drept te face să cazi în păcat, scoate-l  … Dacă mâna ta cea dreaptă te face să cazi în păcat, taie-o şi leapădă-o de la tine.
… Dar Eu vă spun … oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.
… Voi fiţi dar desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit.

Unii au spus că această predică este doar o chemare către un ideal imposibil de atins în viața aceasta, dar necesar așa cum este necesară alergarea după stelele cerului. Pentru aceștia, predica de pe munte este doar un fel de busolă care ne arată un Nord imposibil.

Alții au spus că Predica de pe Munte nu este pentru creștinii din Biserică, ci doar pentru cei ce vor trăi în viitoarea Împărăție Milenară. Conform acestei interpretări, predica anunță doar Constituția Împărăției pe care o va instaura Domnul Isus pe pământ la cea de a doua Sa venire. El ar fi instaurat această Împărăție dacă evreii L-ar fi primit. Cum n-au făcut-o, predica își așteaptă răbdătoare împlinirea, iar noi o citim doar ca pe o curiozitate.

În sfârșit, alții au spus că această predică ea este practică și trebuie aplicată întocmai, cu toate consecințele stranii pe care le implică. Astfel, cei ce păcătuiesc cu mâna sau cu ochii ar trebui să fie ciungi și chiori, iar cei ce pronunță insulte ca ,,prostule“ sau ,,nebunule“ trebuie aruncați în temniță. O astfel de interpretare a dus și duce pe alocuri la tot felul de ,,comune“ creștine care ies din lume și se izolează de societate. Tot din această interpretare s-a născut și ,,autoflagelarea“ și mutilarea trupului. Dacă această predică trebuie impusă de Biserică, ea duce iremediabil la o nouă și constantă ,,Inchiziție“.

Cheia impasului aparent

Este clar că niciuna din interpretările de mai sus nu stă în picioare. Atunci care este interpretarea cea bună? Ce-a vrut să spună atunci Domnul Isus în fața unora din cele mai pestrițe, mai declasate și mai decăzute mulțimi care L-a ascultat vreodată? Pentru că nu trebuie să uităm că ea n-a fost rostită în aula unei Universități creștine ca o teză de doctorat și nici în fața unei audiențe ilustre de sfinți teologi!

,,Isus străbătea toată Galileea, învăţând pe norod în sinagogi, propovăduind Evanghelia Împărăţiei şi tămăduind orice boală şi orice neputinţă care erau în norod. I s-a dus vestea în toată Siria; şi aduceau la El pe toţi cei ce sufereau de felurite boli şi chinuri: pe cei îndrăciţi, pe cei lunatici şi pe cei slăbănogi, şi El îi vindeca. După El au mers multe noroade din Galileea, din Decapole, din Ierusalim, din Iudeea şi de dincolo de Iordan. Când a văzut Isus noroadele, S-a suit pe munte şi, după ce a şezut jos, ucenicii Lui s-au apropiat de El. Apoi a început să vorbească şi să-i înveţe astfel: …“ (Mat. 4:23 – 5:2a).

Ca să găsesc înțelesul adevărat al Predicii de pe Munte,  mi-au trebui ani de zile de cercetări în care am consulat ce au spus alții despre ea.  Răspunsul mi-a venit într-o singură clipă însă, printr-o străfulgerare divină.

Mi-am dat seama dintr-o dată că nu pricepeam pentru că mă uitam acolo unde nu trebuie. Nu trebuia să măuit nici la predica de pe munte și nici la ascultătorii de pe munte, ci trebuie să mă uit țintă doar la Predicatorul de pe Munte.

,,De ce a rostit Isus Christos această predică? Care a fost intenția Lui cu ea?

Nu cred că Persoana de pe munte s-a vrut un al doilea Moise, venit ca să ne dea o nouă ediție, îmbunătățită și revizuită, a celor Zece Porunci. Nu cred că, după experiența milenară cu evreii, Dumnezeu s-a gândit că ar fi nimerit să ridice cele Zece Porunci la un palier și mai înalt, și mai inaccesibil. Este adevărat că poruncile de pe Sinai au fost tot zece, ca și fericirile din Predica de pe Munte, dar aici se termină orice asemănare dintre cele două seturi. Cele zece fericiri nu sunt sinonime cu cele zece porunci.

Părerea aceasta este bazată pe hotărârea Consiliului de la Ierusalim care au acceptat punctul de vedere al lui Petru:

,,Atunci, unii din partida fariseilor, care crezuseră, s-au ridicat şi au zis că neamurile trebuie să fie tăiate împrejur şi să li se ceară să păzească Legea lui Moise. După ce s-a făcut multă vorbă, s-a sculat Petru şi le-a zis:

„Fraţilor, ştiţi că Dumnezeu, de o bună bucată de vreme, a făcut o alegere între voi, ca, prin gura mea, neamurile să audă cuvântul Evangheliei şi să creadă. Şi Dumnezeu, care cunoaşte inimile, a mărturisit pentru ei şi le-a dat Duhul Sfânt ca şi nouă. N-a făcut nicio deosebire între noi şi ei, întrucât le-a curăţit inimile prin credinţă. Acum dar, de ce ispitiţi pe Dumnezeu şi puneţi pe grumazul ucenicilor un jug pe care nici părinţii noştri, nici noi nu l-am putut purta? Ci credem că noi, ca şi ei, suntem mântuiţi prin harul Domnului Isus” (Fapte 15:5-11).

În fața acestor evidențe, eu am ajuns să cred din toată inima că Predica de pe Munte n-a fost rostită ca să fie împlinită de oameni. Dumnezeu știa încă de la Sinai că evreii nu vor putea să țină Cele Zece Porunci! N-ar fi avut nici un rost să vină în Persoana Fiului Său ca să pună pe umerii noștri un jug și mai aspru. Ar fi fost cu totul inutil și total lipsit de dragoste. Dacă ar fi doar o ediție revăzută și îmbunătățită a Legii lui Moise, Dumnezeu ar fi putut-o da evreilor printr-un profet ca Ilie sau Maleahi, n-ar fi trebuit să vină El însuși să ne-o spună!

Repet, trebuie să ne schimbăm privirea de la Predica de pe Munte la Predicatorul de pe Munte. El nu ne oferă doar o nouă listă de pretenții divine, ci se oferă pe Sine ca Singurul care poate ridica omenirea decăzută la standardele amețitoare ale împărăției copiilor lui Dumnezeu.

Eu cred că Predica de pe Munte conține o ofertă divină făcută de Dumnezeu prin Isus Christos. Ea este un fel de ,,Iată ce nu veți putea face voi niciodată, dar ce voi putea face Eu prin voi, dacă-mi dați ocazia, dacă Mă lăsați să trăiesc în voi. Acesta este scopul cu care M-am coborât acum printre voi“. Predica de pe Munte ne spune deci câteva lucruri:

Ne spune că standardele împărăției lui Dumnezeu nu se schimbă, fiind chiar mai înalte decât ne-am putea închipui noi din ceea ce cunoșteam deja prin Legea lui Moise!

Predica ne mai spune că Dumnezeu nu este dispus să coboare standardele Lui la decadența noastră, ci vrea să ne ridice pe noi la standardele Lui. Predica culminează cu un apel extraordinar:

,,Voi fiţi dar desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit“ (Matei 5:48).

cel mai important lucru pe care ni-l spune însă Predica de pe Munte este  că Predicatorul de pe Munte poate să ne ridice la viața nouă zidind în noi o natură dumnezeiască! El n-a venit ca să mai adauge o povară la nevrednicia noastră, ci S-a coborât pe pământ ca să ne facă asemenea Tatălui nostru care este în ceruri! El a venit ca să moară pentru păcatele noastre, iar apoi să se nască în fiecare inimă de credincios, să ia chip și să crească ,,până vom ajunge toți la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos“ (Gal. 4:19; Efes. 4:13).

Privită prin prisma Persoanei care o rostește, predica de pe Munte devine dintr-o dată nu numai posibilă sau probabilă, ci obligatorie. Ea nu ne spune ce să facem noi, ci ceea ce este gata să facă El în noi și prin noi, dacă-i dăm voie. Predica de pe Munte nu este doar o busolă, ci o foaie de parcurs pentru cei aflați în drum spre împărăția cea eternă și desăvârșită a Celui care a rostit-o.

Caracterul Lui este ceea ce vom deveni prin rodirea Duhului lui Dumnezeu în noi. Așa trebuie să înțelegem cele zece virtuți ale ,,Fericirilor“ din debutul predicii de pe Munte. Isus Christos este singura ilustrați desăvârșită a acestor virtuți, iar programul Lui de ,,salvare“ a celor căzuți în robia păcatului este duplicarea acestor virtuți în fiecare din frații și surorile Sale. ,,Fericirile“ ne arată cum este El și cum vrea El să ne facă pe voi.

Iată cum Îl arată fericirile pe Isus Christos însuși.

Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăția lui Dumnezeu – Mat 5:3
El a fost sărac în duhul
– Măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuși n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci s-a dezbrăcat de hainele Lui cerești și a luat zdrențele umanității, a luat chip de rob, făcându-se asemenea oamenilor (Filip. 2:6-7). A făcut-o ca să ne salveze și ca să ne arate ce înseamnă cu adevărat să fi om.

Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi! – Mat. 5:4
El a plâns –
Așa cu L-a anunțat mai dinainte Isaia, Isus Christos a fost ,,om al durerii și obișnuit cu suferința. A plâns la mormântul lui Lazăr. A plâns pentru cetatea Ierusalim. Obrajii lui au fost scăldați în râuri de lacrimi, izvorâte de sub sprâncenele încruntate ca să umbrească ochii aprinși de inimaginabila Lui durere.

Ferice de cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul! – Mat. 5:5
El a fost blând –
 Deși este Atotputernic, a intrat în Ierusalim călare pe mânzul unei măgărițe. Deși este sfânt, și-a frecat coatele în părtășia cu cei declasați și alungați din societatea celor respectabili. El i-a luat apărarea femeii prinse în preacurvie și, deși Îi stăteau la dispoziție legiuni de îngeri, a preferat să se lase prins de dușmani, a acceptat să fie schingiuit și și-a sfârșit viața atârnat pe o cruce a infamiei.

Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire, căci ei vor fi săturaţi! – Mat. 5:6
El a fost flămând și însetat –
 Isus Christos a refuzat să mănânce pâinea oferită de Satan în pustie și, pe cruce, a refuzat să bea din buretele oferit de soldatul roman. A ales să aștepte pe Tatăl Său să-i dea pâine și apă, chiar dacă asta a însemnat să stea 40 de zile de post în pustie și șase ore de arșiță pe cruce. De fapt, mâncarea Lui a fost să facă voia Tatălui Său, iar băutura Lui a fost să bea paharul care i s-a dat în Ghețimane.

Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă! – Mat. 5:7
El a fost milostiv –
Inima Lui a fost mișcată la vederea mulțimilor de oameni rătăciți ca niște oi fără păstor. Mâinile Lui, înainte să fie întinse pe cruce, au fost întinse mereu spre ei, ca să le fac bine, ca să-i vindece, ca să-i hrănească, ca să-i aducă aproape de inima Sa.

Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu!  – Mat. 5:8
El a avut inima curată –
Cineva a spus că puritatea este consistență în neprihănire. Inima Lui a fost dintr-o singură bucată, neîntinată de alte pasiuni, imposibil de amestecat cu alte lucruri oferite ispititor de Satan ca să-L despartă de Tatăl.

Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu! – Mat. 5:9
El a fost un împăciuitor –
Lucrarea Lui a fost să vină din cer ca să întoarcă o umanitate rătăcită la inima iubitoare a Tatălui. Trupul Lui schimonosit pe cruce a fost puntea pe care ne-a oferit-o ca să putem trece prăpastia care ne desparte.

Ferice de cei prigoniţi din pricina neprihănirii, căci a lor este Împărăţia cerurilor! – Mat. 5:10
El a fost prigonit –
Așa l-a prezentat Isaia: ,,Când a fost chinuit şi asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura.“

Ferice va fi de voi când, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni şi vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră! – Mat. 5:11
El a fost ocărât –
L-au învinuit că hulește, că lucrează cu puterea lui Belzebul, că are drac. „Ocările celor ce Te ocărăsc pe Tine au căzut peste Mine”.

Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri. – Mat. 5:12
El este bucuros și răsplătit –
Să ne uităm ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, adică la Isus, care, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea şi şade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu (Evrei 12:2).

Puterea Predicii de pe Munte este Persoana predicatorului care a rostit-o. Împlinirea ei nu se poate face prin strădaniile noastre neputincioase, ci prin oferta Lui binevoitoare. El a venit să-Și trăiască în noi viața Lui biruitoare.

Iosif – precursor al Domnului Isus

de Jean Koechlin

 Geneza 37.1-17

Începem astăzi frumoasa istorie a lui Iosif. Probabil că în întreaga Scriptură nici o persoană nu-L întruchipează mai bine pe Domnul Isus decât o face Iosif.

I. Subiect al dragostei tatălui său, el este în acelaşi timp victima urii şi a geloziei fraţilor săi, fiii lui Israel (comparaţi cu Ioan 3.19; Matei 21.38).
El aduce mărturie împotriva lor despre răutatea lor (v. 2) şi în faţa lor despre viitoarea sa înălţare pe care ei refuză să o creadă.

II. Astfel Hristos, centrul profeţiilor privind pământul (v. 7) şi cerul (v. 9), a fost martorul credincios şi adevărat atât împotriva lumii, mărturisind despre lucrările ei rele (Ioan 7.7), cât şi înaintea lumii, mărturisindu-Şi gloriile Sale viitoare (Matei 26.64).

III. Iacov l-a îmbrăcat pe Iosif într-o haină pestriţă, semn vizibil al bunăvoinţei pe care i-o acorda. Domnul Isus, de asemeni, a fost prezentat public ca subiect al plăcerii Tatălui (Matei 3.17; Fapte 2.22).

IV. Iosif este pentru fiecare dintre noi un model de ascultare. „Iată-mă” (v. 13), răspunde el tatălui său când îl trimite să-i viziteze pe fraţii lui care îl urau nespus. Dar ce strălucit exemplu avem noi în Domnul Isus! El S-a prezentat pe Sine Însuşi în perfectă ascultare când Tatăl a dorit să-L trimită: „Iată-Mă, vin; … este desfătarea Mea, Dumnezeul Meu, să fac plăcerea Ta” (Psalmul 40.7, 8).

Geneza 37:18-36

Drumul lung parcurs de Iosif în căutarea fraţilor săi aminteşte de cel parcurs de Fiul lui Dumnezeu să caute şi să mântuiască ce era pierdut. Drum al golirii de Sine Însuşi mai întâi: fiind Dumnezeu, S-a făcut Om. Drum al umilirii Sale apoi – până la moarte, şi chiar „moarte pe cruce” (Filipeni 2.7, 8).
Urmează crima, ale cărei detalii vorbesc toate despre crucea lui Hristos: ei fac planuri mişeleşti ca să-l ucidă pe cel care  venise să le slujească (Psalmul 109.5; Ieremia 11.19; Ioan 11.53); „se strâng contra sufletului celui drept şi condamnă sângele nevinovat” (Psalmul 94.21); îl dezbracă de haina lui (Psalmul 22.18) şi-l aruncă în groapă, imagine a morţii.

În cele din urmă îl vând pe Iosif pentru douăzeci de arginţi ca rob la străini. Unul însă mult mai mare decât el a fost vândut pentru treizeci de arginţi, „preţ scump”, conform estimării lor (Zaharia 11.13), apoi a fost dat lui Pilat prin mâna iudeilor. Cât de mare trebuie să fi fost durerea lui Iosif! Şi cu cât mai mare trebuie să fi fost tulburarea Celui pentru care Iosif nu este decât o slabă imagine, când El a trecut prin toate aceste dureri, prin moarte şi prin despărţirea de Dumnezeu, în numele dragostei Sale nemărginite pentru voi şi pentru mine!

Geneza 39.1-16

Cap. 38 este intercalat în istoria lui Iosif pentru a ne arăta, prin exemplul fratelui său Iuda, ce păcate grave şi ce dezordini pot să apară în familie prin înlăturarea lui Hristos, adevăratul Iosif. Prin contrast, în cap. 39 îl regăsim pe Iosif în Egipt, tânărtemându-se de Dumnezeu, păstrându-se curat şi despărţit de lume. De aceea lui Dumnezeu îi place să arate că această smerenie îi este agreabilă şi îi binecuvântează în mod evident toate activităţile martorului Său credincios. Când vine ispita, Iosif o respinge (v. 8), nu-şi pleacă urechea la ea (v. 10), fuge (v. 12; priviţi-l în contrast cu Samson în Judecători 16.16,17).

Tineri credincioşi, fără îndoială că vine ziua când va trebui pentru un timp să părăsiţi casa părinţilor şi să locuiţi într-un mediu ostil şi periculos. Fie ca acest exemplu al lui Iosif, şi el departe de familie, să vă încura­jeze în conflictele pe care le veţi avea în mod inevitabil! „Cum îşi va ţine tânărul curată cărarea?” întreabă psalmistul. „Păzindu-se după Cuvântul Tău”, răspunde el imediat. El este înarmat pentru ziua ispitirii: „Strâng Cuvântul Tău în inima mea, ca să nu păcătuiesc împotriva Ta” (Psalmul 119.9, 11) – iată cel mai bun lucru, în cel mai bun loc, pentru cel mai bun ţel.

Geneza 39:17-23, 40:1-8

Încă o dată Iosif a avut de suferit o grozavă nedreptate. Sub o mărturie falsă el este condamnat şi aruncat în temniţă în mijlocul prizonierilor. Psalmul 105.18 îi descrie suferinţele fizice şi morale: „I-au strâns picioarele în butuci, sufletul său a intrat în fiare”. Încă o dată aceste suferinţe le prefigurează pe cele ale Mântuitorului. Au pus mâna pe Isus (Marcu 14.46), au adus mărturii false împotriva Lui (Matei 26.59, 60), „a fost socotit printre cei fără de lege” (Marcu 15.28), El, Cel care „n-a făcut nimic rău” (Luca 23.41).

Temniţa era plină de prizonieri vinovaţi. Cât de mişcător este să vedem că Iosif, aflat în mijlocul lor, nu se consideră superior pentru că este nevinovat, nici dezgustat sau descurajat, ci continuă să slujească! Aceasta ne duce cu gândul la Omul care a venit să împărtăşească starea noastră nenorocită şi deznădăjduită, pentru a ne sluji cu dragoste. „El umbla din loc în loc făcând bine”, a spus Petru (Fapte 10.38), adăugând: „pentru că Dumnezeu era cu El”. Tot aşa a fost şi cu Iosif, atât în temniţă cât şi în casa lui Potifar (39.3, 21, 23), şi aceasta a fost pentru el o mângâiere şi secretul prosperităţii lui. Fie ca şi noi să ne bucurăm de aceeaşi experienţă fericită pretutindeni şi întotdeauna!

Geneza 40:9-23

Aceşti doi slujitori ai faraonului Egiptului, paharnicul şi brutarul, constituie un eşantion al întregii omeniri. „Nu este nici o deosebire, pentru că toţi au păcătuit …” declară Scriptura (Romani 3.22, 23). Toţi au păcătuit împotriva lui Dumnezeu, toţi au meritat mânia Lui, pedeapsa Lui. Dar abia după aceasta apare o diferenţă. Unii primesc, prin har, prin credinţă, vestea bună a mântuirii, în timp ce alţii au perspectiva înspăimântătoare a celei de-a doua morţi. În lume nu există decât aceste două stări: salvat sau pierdut. Din care categorie faceţi parte?

Spre deosebire de brutar, care nu a putut scăpa de judecata faraonului, astăzi este încă posibil ca, primind Evanghelia harului, să treci din poziţia de păcătos pierdut în aceea de răscumpărat al lui Hristos.

Cei doi tâlhari de la cruce ilustrează şi mai bine cele două categorii în care se împarte omenirea. Unul rămâne insensibil şi moare în păcatele lui; celălalt, ca răspuns la rugăciunea sa: „Aminteşte-Ţi de mine, Doamne …”, primeşte acest răspuns minunat: „Astăzi vei fi cu Mine în paradis” (Luca 23.43). Aşa cum aici Iosif este mesagerul harului suveran, Isus, pacea noastră, este primul care, „venind, a vestit Evanghelia: pace vouă” (Efeseni 2.17).

Geneza 41:37-52

Acum se întoarce o pagină importantă în istoria lui Iosif. După suferinţă vine gloria (comp. cu Luca 24.26). Chinuitul aruncat în groapă, robul dintr-o ţară străină, prizonierul din temniţă, devine domnul ţării (42.30), salvatorul lumii (sau Susţinător al vieţii), cel înaintea căruia se pleacă orice genunchi (v. 43 nota f; v. 45 nota g). Fiecare dintre aceste titluri ne vorbeşte despre Acela care, odinioară umilit şi dispreţuit, va fi în curând onorat în eternitate de toţi oamenii. Isus Nazarineanul a fost înălţat de Dumnezeu foarte sus şi a fost încununat cu glorie şi cu onoare (Evrei 2.7). Şi, ca o completare a tuturor acestor glorii, ceea ce-I poate satisface afectivitatea, lui Iosif i se dă o soţie, imagine a Bisericii, luată din mijlocul naţiunilor (Efeseni 1.20-23). Numele fiilor săi ar putea sugera chinul amar al Mântuitorului, chin uitat de acum (Manase, v. 51), pentru a gusta un belşug de roade (Efraim, v. 52; comparaţi cu Isaia 53.11).

Psalmul 105.16-21 rezumă această măreaţă povestire. Înainte de a trimite pe pământ foametea pe care o hotărâse, Dumnezeu l-a pregătit pe Iosif prin suferinţe. El este un simbol al lui Hristos în calitatea Sa de Salvator şi de Susţinător al vieţii lumii şi al familiei lui Israel (Efraim înseamnă dublă rodire). Aşa că putem rosti cu admiraţie: „Vom găsi noi un om asemenea acestuia?” (v. 38).

Geneza 41:53-57, 42:1-8

Ceea ce Domnul anunţă se împlineşte cu siguranţă. Aşa s-a întâmplat şi cu cuvintele lui Iosif, care sunt de fapt chiar cuvintele lui Dumnezeu. Cei şapte ani de abundenţă se scurg, apoi începe foametea.

Dumnezeu încearcă prin toate mijloacele să întoarcă spre El gândurile oamenilor. Din această cauză, în lume există pace şi război, belşug şi lipsuri, bucurii şi încercări, care apar în viaţa oricărei fiinţe omeneşti. Dar, vai, oamenii nu se gândesc deloc să mulţumească Domnului pentru bucuriile pe care El li le dă şi nici nu obişnuiesc să vină la El pentru a găsi ajutor înîncercările lor! Totuşi, aşa cum faraon poruncea „Mergeţi la Iosif”(v. 55), Duhul lui Dumnezeu îi îndeamnă pe oameni să se întoarcă la Mântuitorul şi Însuşi El cheamă: „veniţi la Mine…” (Matei 11.28). Da, să mergem la Singurul care dă belşug care ne poate hrăni sufletele. Şi să profităm, de asemenea, de vremurile de belşug spiritual, de libertatea de a ne strânge ca adunare, de lectură, ca să ne umplem „hambarul” minţii şi al inimilor (Proverbe 10.5).

În momentele de lipsuri sau de singurătate, de descurajare, cele pe care le-am strâns (în rezervă) ne vor da putere şi bucurie în Domnul. Şi, mai presus de orice, să nu uităm sfârşitul v. 55: „Faceţi ce vă va spune el” (comparaţi cu Ioan 2.5).

 

Geneza 42.9-24

În timp ce în Egipt au loc aceste evenimente, familia lui Iacov a fost lăsată deoparte, în tăcere. Este ca şi cum Dumnezeu ar fi spus: «După crima voastră, acum, când losif nu mai este printre voi, nu mai am nici un interes să vă spun ce va fi cu voi».

Aşa este şi cu trista istorie a omului şi, în particular, a lui Israel, după respingerea Mântuitorului. Dar, în răbdarea Lui nesfârşită, El n-a uitat nicidecum obiectul promisiunilor Sale sigure. Aşteaptă numai momentul potrivit pentru a le restabili relaţia cu El. Şi momentul potrivit este foametea.

Dacă Dumnezeu permite încercări chiar pentru ai Săi, acestea vorbesc de faptul că lipsurile sau boala survin pentru ca Domnul Hristos, adevăratul losif, să-Şi poată lua sau relua locul în întregime în vieţile noastre. Să nu ne gândim că trecerea timpului poate şterge cel mai mic păcat; fiecare dintre ele se află sub ochii Domnului, chiar dacă noi le-am uitat, şi, mai devreme sau mai târziu, va trebui să-i dăm socoteală pentru aceste păcate.

„Suntem oameni cinstiţi”, îndrăznesc să afirme fraţii criminali în timp ce se prezintă înaintea aceluia care le putea dovedi contrariul şi care îi putea face de ruşine nu­mai spunându-şi numele. Versetul 21 arată însă că după trei zile şi după o nouă conversaţie, conştiinţa lor începe să le vorbească.

Geneza 44.1-17

Plasa se strânge în jurul fraţilor lui losif. Împrejurări neprevăzute – însă dirijate de o mână credincioasă – îi constrâng a face cale-ntoarsă şi a se înfăţişa înaintea celui care cunoaşte totul.

Acum conştiinţa le este atinsă. „Ce să vorbim şi cum să ne îndreptăţim?” (v. 16). Ce progres moral au făcut până în acest moment, faţă de ziua când pretindeau că sunt „oameni cinstiţi” (42.11)! De aceea, izbăvirea este aproape.

Ca întreaga istorie a lui losif, aceste evenimente au semnificaţie profetică. Israel, temporar lăsat deoparte după respingerea lui Hristos, adevăratul losif, va fi făcut să-şi recunoască crima şi să vadă în Nazarineanul pe care L-au dispreţuit şi L-au răstignit, Cel pe care Dumnezeu L-a făcut şi Domn şi Hristos (Fapte 2.36), pe Mesia al lor şi în acelaşi timp pe Fiul Omului care va domni peste în­tregul univers. Dar, ca să poată înfăptui această lucrare în conştiinţă, trebuia mai întâi ca Israel, şi în special seminţia lui Iuda, să treacă printr-o perioadă de mari încercări, numită „necazul cel mare” (Apocalipsa 7.14). Necazul fraţilor lui losif de până în momentul când îşi mărturisesc crima ilustrează neliniştea de care vor avea parte evreii înainte de a-L recunoaşte şi onora pe Mesia.

Geneza 45.1-15

Sosise momentul pe care Iosif îl aştepta de mult timp. Câtă răbdare a avut! Dacă s-ar fi făcut cunoscut prea devreme, fraţii săi l-ar fi cinstit de nevoie, ca snopii din visul său, în timp ce inimile lor ar fi rămas reci şi pline de teamă.Acum fraţii află că guvernatorul Egiptului, cel căruia îi aparţine toată această glorie, nu este altcineva decât cel pe care l-au urât şi l-au respins ei. Nu numai că el este în viaţă, ci toate lucrurile îi sunt supuse (Evrei 2.8). Iar purtarea lor criminală a fost tocmai mijlocul prin care s-au împlinit visele lui Iosif. Cât de încurcaţi vor fi fost în inimile lor văzând măreţul har a cărui dovadă vie era Iosif! El nu s-a răzbunat, nici măcar nu le-a reproşat ceva, ci dorea numai fericirea lor. Cât despre inima lui, nu este ea plină de bucurie, o bucurie ca cea a Păstorului care a găsit oaia rătăcită? Acum fraţilor li se dă un mesaj fericit, să ducă veşti bune, să meargă la tatăl lor şi să-i spună despre gloria celui care i-a iertat. Aceasta este şi misiunea noastră, dragi răscumpăraţi ai Domnului, să le spunem altora, începând cu cei mai apropiaţi de lângă noi, ce am găsit în Isus şi să istorisim Tatălui Său „toată gloria Lui” în adunări de închinare.

Geneza 45:16-28

Răsplăteşte răul cu bine: aceasta este ceea ce face Iosif cu fraţii săi. Aşa cum ne învaţă Domnul (Matei 5.44), aceasta este cea mai bună cale de a câştiga inima cuiva.

Fraţii au crezut că trebuia să aducă ce era mai bun din ce aveau (43.11), „puţin balsam, puţină miere …”. Dar acum pot vedea cât de neînsemnate sunt. Însuşi faraon le promite tot ce este mai bun în ţară, spunându-le în acelaşi timp: „să nu vă pară rău de lucrurile voastre” (v. 20). Prezenţa Domnului şi bucuria gloriilor Sale sunt înaintea noastră. Lucrurile pământeşti lăsate în urmă pentru El sunt fără valoare, le putem abandona (Marcu 10.29, 30). De asemenea avem dovada că Isus este viu, glorios, şi că ne aşteaptă în cer: El ne-a trimis Duhul Sfânt ca arvună a moştenirii noastre (Efeseni 1.14).

Să observăm că Iosif nu le dă fraţilor săi numai o ţară în care să locuiască, ci şi tot ce le va trebui în călătoria lor până acolo: Carele? Isus ne poartă de grijă pentru călătorie. Merinde? Cuvântul Său este hrana noastră. Haine? Hristos poate şi trebuie să fie îmbrăcămintea noastră (Galateni 3.27). În final, rugămintea celui care-şi cunoaşte bine fraţii: „Să nu vă certaţi pe drum!” (v. 24). Oare noi nu avem nevoie de un asemenea îndemn?

Geneza 47:1-12

Marelui Iosif ar fi putut să-i fie ruşine de familia lui de simpli păstori veniţi să ceară grâu pentru că erau înfometaţi, de aceşti străini suspectaţi a fi spioni sau hoţi. Dar cine gândeşte aşa nu-l cunoaşte. El îi prezintă în faţa tuturor ca fiind fraţii săi. Pentru faraon este îndeajuns să ştie că sunt fraţii lui Iosif pentru ca gloria salvatorului Egiptului să se răsfrângă asupra lor. Iosif se aseamănă şi în acest aspect cu Domnul Isus. Lui nu-I este ruşine să ne numească fraţii Săi (Evrei 2.11, 12). Suntem plăcuţi înaintea lui Dumnezeu în Preaiubitul Lui (Efeseni 1.6) – acesta este motivul pentru care Dumnezeu ne întâmpină cu toată bunăvoinţa.

Iosif îl prezintă pe tatăl său lui faraon. Ce scenă înduioşătoare şi plină de frumuseţe! Un sărman bătrân, sprijinindu-se în toiag, îl binecuvântează pe puternicul monarh. După standardele lui Dumnezeu, Iacov, omul lui Dumnezeu, este mai mare decât regele (Evr. 7.7). În general, cu cât un om este într-o poziţie mai înaltă, cu atât este mai distant, dar lui Iosif, gloria nu-i micşorează cu nimic dragostea plină de tandreţe pentru fraţii săi şi pentru familiile lor. Proviziile pe care le împarte sunt măsurate „după numărul copiilor”. Admirabilă imagine a relaţiei noastre cu Hristos şi a tot ce decurge din ea! Încă de aici, de jos, ne este oferită „partea cea mai bună” (v.11). Credinţa noastră poate să lipsească, dar harul Său niciodată nu lipseşte.

Geneza 47.27-31;48.1-7

Lunga viaţă a lui lacov este aproape de sfârşit. El a recunoscut înaintea lui faraon că zilele lui „au fost puţine şi rele” (47.9). Trecuse prin experienţe dureroase şi, din vina lui, pierduse mulţi ani. Viaţa lui n-a atins nivelul lui Avraam şi al lui Isaac. Oare de ce, dacă nu ştim nimic despre ultimele fapte ale acestor doi patriarhi, sfârşitul lui lacov este consemnat atât de amănunţit? Cu siguranţă datorită faptului că acest sfârşit triumfător subliniază şi glorifică harul lui Dumnezeu faţă de acest om; este o încununare a lucrării răbdătoare a disciplinei Sale, ale cărei roade suntem datori să le admirăm. lacov îşi revede viaţa şi evocă etape din ea: Luz, numit Betel, unde i S-a descoperit Dumnezeu, Efrata şi moartea Rahelei… Să ne imaginăm că drumul vieţii noastre se sfârşeşte. Toate privirile noastre înspre trecut vor accentua îndurarea Celui care, cu aceeaşi dragoste, ne-a condus, ne-a sprijinit, ne-a mustrat sau ne-a mângâiat. Acum lacov se apleacă cu faţa la căpătâiul patului (47.31), unde, con­form cu Evrei 11.21, se închină rezemat pe vârful toiagului său de călător. Să nu aşteptăm sfârşitul zilelor noastre pentru ca să răspundem ca lacov la iubirea Domnului Isus, ci s-o facem chiar acum!

Geneza 48.8-22

„Prin credinţă, lacov, când era pe moarte, i-a binecu­vântat pe fiecare dintre fiii lui Iosif’ (Evrei 11.21). Dând celui mai tânăr binecuvântarea celui mai în vârstă şi invers, gândul îl va fi purtat spre tristul incident din capitolul 27. Acum este orb, cum fusese şi Isaac, dar ştie să discearnă gândul lui Dumnezeu. Se spune că lacov nu a umblat niciodată atât de bine ca atunci când era şchiop şi n-a «văzut» niciodată atât de bine ca atunci când era orb. El II cheamă pe Dumnezeul care fusese păstorul său până în ziua aceea (v. 15). Cunoştea din experienţă munca şi greutăţile unui păstor (31.38-40). Acum se pune în locul oii şi-şi aminteşte de grija răbdătoare a Păsto­rului al Cărui subiect fusese. Ca şi lacov, David îşi face ucenicia păscând „oile tatălui său” (1 Samuel 17.34). Mai târziu el va fi numit „păstorul poporului Israel” (2 Samuel 7.7, 8). Cu toate acestea, în Psalmul 23 va scrie: „Domnul este Păstorul meu”. Fiecare dintre noi cunoaşte numele scump cu care Se prezintă Domnul Isus: „Eu sunt Păstorul cel bun” (kaan 10.11, 14). Este numele pe care Şi l-a justificat dându-Şi viaţa pentru oile Sale dragi, purtându-le de grijă şi conducându-le întreaga lor viaţă, fără ca ele să ştie, aşa cum l-a condus Dumnezeu pe lacov. Dar putem oare spune fiecare, ca lacov şi ca David, „El este Păstorul meu”?

Geneza 49.1-18

Avem înainte încă un capitol de natură profetică. În aceste ultime cuvinte ale lui Iacov găsim întreaga istorie a poporului Israel, ca şi cum ne-ar fi prezentată anticipat în rezumat. Sub judecători şi regi, poporul a devenit stricat ca Ruben (35.22); L-a uitat pe Domnul pentru idoli. Apoi, ca şi Simeon şi Levi în cap. 34, şi-a arătat violenţa în respingerea profeţilor şi chiar a lui Mesia, ceea ce a dus la împrăştierea lor printre naţiuni. Hristos este reprezentat prin Iuda, seminţie de care este legat prin naştere. Domnia şi sceptrul împărăţiei sunt numai ale Lui. După aceasta vedem Israelul împrăştiat sub judecata lui Dumnezeu, angajat în activităţi comerciale şi în acelaşi timp sub robia naţiunilor. Perioada actuală este personificată prin Zabulon şi Isahar.Cât despre Dan, el îl reprezintă pe Antihristul, un iudeu care în viitorul apropiat va fi primit de Israel ca Mesia. „Un şarpe pe cărare” este un grozav simbol al puterii satanice care va lucra atunci nestânjenită. Înainte de această perspectivă îngrozitoare, rămăşiţa credincioasă va putea conta numai pe eliberarea de sus: „Aştept mântuirea Ta, Doamne!” (v. 18). Această aşteptare este ideea călăuzitoare din Psalmii 130 şi 131. Cât despre noi, îl aşteptăm noi pe Domnul?

Geneza 49.19-33

Când Biserica va fi luată, „ceasul încercării” va veni „peste tot pământul locuit” (Apocalipsa 3.10). O rămăşiţă credincioasă a lui Israel va trece prin acest necaz grozav. Putem vedea aceasta în cuvintele pe care Iacov i le adresează lui Gad. Beniamin ne vorbeşte despre împăratul (Hristos) care îşi aşază împărăţia după nimicirea duşmanilor Săi, în timp ce Aşer şi Neftali reprezintă poporul binecuvântat în final prin întemeierea împărăţiei.Deşi copilul lui Dumnezeu ştie că nu va fi pe pământ în acea vreme, el trebuie să fie interesat de aceste lucruri şi să se bucure, gândind că adevăratul losif (Hristos), care a fost urât şi respins, va avea puterea supremă şi va fi acolo spre binecuvântarea întregii lumi. Josif  este vlăstar de pom roditor, … ramurile sale dau lăstari peste zid” (v. 22), trecând peste hotarele lui Israel. Binecu­vântările vor atinge şi naţiunile care sunt străine de promisiuni. Astfel, Isus, adevăratul losif, „a fost despărţit de fraţii Săi” (lit: nazarean – v. 26, nota b). Pe cel odinioară „întărâtat amarnic” şi „urât” (v. 23), Dumnezeu „L-a înălţat foarte sus şi I-a dăruit un Nume care este mai presus de orice nume” (Filipeni 2.9, 10). Este acest Nume al lui Isus: Dumnezeu Salvatorul, în prezent pentru inimile voastre mai presus decât oricare altul?

Geneza 50.1-14

Cartea Geneza conţine toate evenimentele majore care privesc familia omenească: naşterea, căsătoria, pierderea soţiei, a mamei, a tatălui … şi ne prezintă credinţa activă trecând prin toate acestea. Sfârşitul lui Iacov, este foarte frumos. Pământul bun al Gosenului, unde şi-a petrecut ultimii şaptesprezece ani din viaţă, nu l-a făcut să uite ţara Canaanului, nici promisiunile făcute de Domnul la Beer-Şeba (46.4). El a arătat fiilor săi importanţa pe care o acorda Canaanului, dându-le instrucţiuni precise pentru înmormântarea lui. Va trebui să se odihnească în această peşteră, Macpela, în care membrii familiei credinţei aşteaptă ziua învierii. Preţul care să-i asigure dreptul la aceasta fusese plătit în trecut.

Funeraliile patriarhului sunt de o mare solemnitate. In general în Vechiul Testament, înmormântarea unui om este pe măsura credincioşiei sale. Înmormântarea lui Iehoiada şi cea a împăratului Ezechia au omagiat evlavia lor (2 Cronici 24.16; 32.33). Astăzi, când un credincios părăseşte lumea, nu se fac ceremonii deosebite. Pentru copilul lui Dumnezeu, moartea şi-a pierdut puterea, fiind asemenea unui somn care va sfârşi prin înviere (1 Tesaloniceni 4.13, 14). Dar chiar dacă moartea şi-a pierdut boldul, să nu uităm niciodată cât L-a costat aceasta pe Cel care a învins-o!

+++

Să călcaţi pe urmele celor ce, prin credinţă şi  răbdare, moştenesc făgăduinţele. (Evrei 6:12)

Eroii biblici ai credinţei strigă către noi de pe înălţimile pe care le-au cucerit, încurajându-ne că ceea ce a făcut Dumnezeu odată cu omul poate face din nou. Ei ne amintesc nu numai de necesitatea credinţei, dar şi de răbdarea cerută pentru ca lucrarea credinţei să fie desăvârşită. Să nu încercăm să ne retragem din mâinile Ghidului nostru ceresc sau să pierdem chiar şi o singură lecţie a disciplinei Lui pline de dragoste, din cauza descurajării sau a îndoielii noastre.

Este scris despre Iosif în psalmul 105, într-un text adesea uitat:

,,Le-a trimis înainte pe un om;
Iosif a fost vândut ca rob.
18 I-au strâns picioarele în lanţuri,
l-au pus în fiare
19 până la vremea când s-a întâmplat ce vestise el
şi până când l-a încercat Cuvântul Domnului.
20 Atunci, împăratul a trimis să-i scoată lanţurile
şi stăpânitorul popoarelor l-a izbăvit.
21 L-a pus domn peste casa lui
şi dregătorul tuturor averilor lui,
22 ca să lege după plac pe domnitorii lui
şi să înveţe pe bătrânii lui înţelepciunea.