Acasă » 2022
Arhive anuale: 2022
Ionatan, celălalt frate al lui David
Proverbul românesc spune că „cine se aseamănă se adună“. Așa au fost
Ionatan și David:
„Mă doare după tine, frate Ionatane!
Tu erai plăcerea mea;
dragostea ta pentru mine era minunată,
mai presus de dragostea femeiască“ (2 Samuel 1:26).
Capitolul 14 din 1 Samuel ne dă un exemplu de vitejie din care vedem cât de mult s-au asemănat Ionatan și David.
Într-o circumstanță când filistenii veniseră iar în Israel și-i forțaseră pe evrei să se ascundă până ce ei le jefuiau casele și câmpurile, Ionatan, fiul lui Saul s-a dovedit, așa cum avea să fie mai târziu David …
I. Un om de inițiativă. Împăratul Saul, tatăl lui Ionatan, împreună cu toată armata lui Israel se resemnaseră. Filistenii erau ca un nor de lăcuste venit peste țară și nu te pui cu un nor de lăcuste. Nu ai nici o șansă! Astfel de invazii dinspre zilele de recoltă de toamna deveniseră o pacoste periodică. Trebuiau doar să se ascundă până la plecarea jefuitorilor, așa cum așteptau și când veneau teribilele nori de lăcuste,
Se cuvine să spunem aici că oamenii se împart în „analiști“ și „întreprinzători“. Primii se pricep să explice, iar cei din urmă știu să facă. Cei dintâi sunt pasivi, cei întreprinzători duc omenirea înainte. De fapt, am putea să-i împărțim pe oameni nu în două, ci în trei categorii:
a. O majortate inertă care nu înțelege nimic, asemenea unei turme de oi.
b. O minoritate care gândește, analizează și știe cam ce ar trebui făcut
c. O minimă minoritate care conduce.
Altfel zis, există o majoritate care nu înțeleg lucrurile, o minoritate care înțeleg lucrurile și o și mai mică minoritate care fac lucrurile să se întâmple. Cei de la urmă sunt cei care conduc lumea. Cei pasivi spun: „Să ne sfătuim ce-i de făcut“. Cei activi spun: „Am făcut, am terminat“. Pasivii spun: „Știm unde ar trebui să mergem“. Cei activi spun: „Tocmai m-am întors de acolo!“
II. O a doua caracteristică a lui Ionatan a fost că n-a pornit de capul lui, ci s-a sfătuit cu cel de lângă el. (1 Samuel 14:1, 6-7). Eu cred că acesta este motivul pentru care și Isus Christos și-a trimis ucenicii „doi câte doi“. Nu tot ce ne trece prin cap este rezonabil sau realizabil. Este strict necesar să avem fiecare câte un „duhovnic“, un om de suflet cu care să ne sfătuim.
III. Și atunci însă, dincolo de sfaturile și reacțiile oamenilor, un om înțelept știe să meargă și la Domnul. Așa a făcut și Ionatan. Vai de cine nu-L implică pe Dumnezeu în planurile lui (Iacov 4:13-17). Ionatan cere un semn de la Domnul pentru ca să știe dacă ceea ce vrea să facă este sub providența divină (1 Samuel 14:8-10).
Când are asigurarea că Dumnezeu este de partea lui, Ionatan merge înainte ca un viteaz, conștient că este nemuritor în această luptă.
De ce ne dă Biblia acest episod din viața lui Ionatan? Numai cine nu are ochi să vadă și cine n-are minte să înțeleagă nu pricepe că acest episod din viața lui Ionatan este tiparul după care se va ridica în Israel și David. Vitejia lui Ionatan este oglinda în care-l vedem apoi pe David apărând și luptând împotriva lui Goliat (1 Samuel 17). David vine în tabără atunci când împăratul Saul și toată oastea era pasivă și paralizată de frică. Vorbirea lui pare fraților lui o obrăznicie, dar ea are în spate experiențele anterioare ale lui David, umblarea lui practică cu Dumnezeu, vitejia lui din luptele cu fiarele care veneau să-i jefuiască turmele (1 Samuel 17:28). Chiar și Saul care a știut să „analizeze“ bine lipsa de șanse a plăpândului ciobănaș în fața uriașului luptător filistean, l-a refuzat inițial pe David (1 Samuel 17:33). Avântul tânărului David a biruit însă până la urmă pentru că, omenește, israeliții nu aveau nici o altă șansă, o altfel de șansă.
Când Dumnezeul lui David l-a doborât pe uriașul Goliat prin David, Biblia ne spune că „sufletul lui Ionatan s-a alipit de sufletul lui David“ și „Ionatan l-a iubit ca pe sufletul din el“ (1 Samuel 18:1). Nici nu se putea altfel! Cei ce se aseamănă se adună! Ionatan este ceea ce eu numesc „celălalt frate al lui David“. Pe unii ni-i dăruiesc părinții, dar pe alții ni-i dăruiește însuși Dumnezeu. Simbolic, Biblia ne spune că Ionatan a făcut câteva gesturi prin care l-a promovat pe David dintr-un necunoscut ciobănaș într-un frate al său de la curtea regală:
„În aceeaş zi, Saul a oprit pe David şi nu l-a lăsat să se întoarcă în casa tatălui său. Ionatan a făcut legământ cu David, pentru că-l iubea ca pe sufletul lui. A scos mantaua pe care o purta, ca s-o dea lui David, şi i-a dat hainele sale, chiar sabia, arcul şi încingătoarea lui“ (1 Samuel 18:3-4).
Prietenia dintre Ionatan și David este una din cele mai luminoase pagini ale Bibliei. Se pot spune multe despre ea și putem învăța din ea multe lucruri practice și bune. Eu mă opresc însă aici pentru că scopul meu a fost să te zgândăresc puțin și să te întreb: tu ce fel de om ești în marea luptă pe care o duc copiii lui Dumnezeu? Ești între cei din majoritatea care nu înțelege nimic și nici nu o interesează să înțeleagă, preocupată cu capul jos doar să apuce mioritic următoarea îmbucătură de iarbă?
Sau poate că faci parte din minoritatea celor ce gândesc, analizează și înțeleg pasiv, savant și steril ceea ar fi bine de făcut? Ești ca cei care știu să scrie o carte de sfaturi pentru alții, dar sunt incapabili să-și asculte măcar unul din sfaturile pe care le dau altora?
Eu vă chem să vă găsiți frații viteji prin jur, oamenii aceia care fac ceva, atunci când ceilalți nu fac nimic.
Generație după generație, adunările creștine sunt pline de „nişte nori fără apă, mânaţi încoace şi încolo de vânturi, nişte pomi tomnatici fără rod, de două ori morţi, dezrădăcinaţi“ (Iuda 12). Vrei să fii și tu ca unul din ei?
Dumnezeu te așteaptă în via Lui și pe câmpul Lui de luptă. El are pregătite pentru tine isprăvi mari și grozave fapte de vitejie. Oamenii din jur au nevoie de inițiativele tale. Situațiile de criză nu se rezolvă decât prin oameni de inițiativă. Tu însuți ai nevoie să asculți chemarea Domnului și să mergi în lume în Numele Lui. Curtea împărătească a cerului așteaptă să te îmbraci cu armura duhovnicească și să biruiești „în Numele Domnului“. Mare va fi răsplata ta cerească! Frumos va fi caracterul tău și lăuntrul tău va înflori spre roade de care au nevoie toți cei din jur. Acesta a fost apelul trimis de Pavel prin Timotei tuturor credincioșilor.
„Adevărat este cuvântul acesta, şi vreau să spui apăsat aceste lucruri, pentru ca cei ce au crezut în Dumnezeu să caute să fie cei dintâi în fapte bune. Iată ce este bine şi de folos pentru oameni!“ (Tit 3:8).
Pavel, un anonim din prăfuita Palestină a ajuns prin toată lumea de atunci la Roma și a schimbat mersul istoriei. Timotei, un tinerel timid și bolnăvicios, un om introvert predispus la singurătate și melancolie, a fost dinamizat prin Pavel să fie un erou al credinței din primul secol. Cine știe ce vrea și poate să facă Dumnezeul cel Atotputernic prin tine?!
Richard Wurmbrand a scris: „Cel ce face o faptă bună pentru cineva este mai folositor decât cel care știe să tălmăcească Daniel și Apocalipsa!“
Lot – lăstarii harului
Introducere:
Un text din Numeri 23:1-10 ne dă cea dintâi rostire a profetului Balaam când a fost chemat de Balac, împăratul Moabului, să decidă soarta lui Israel. Copleșit de privilegiile pe care le-a comunicat din partea lui Dumnezeu pentru evrei, Balaam oftează în finalul discursului lui cu aceste cuvinte:
„O, de aş muri de moartea celor neprihăniţi
Şi sfârşitul meu să fie ca al lor!” (Numeri 23:10).
Dacă a dorit cu adevărat așa de mult oare de ce n-a avut parte de ea? Pentru că între vorbele noastre și faptele noastre este uneori o diferență „ca de la cer la pământ“. Balaam este un exemplu al celor care ar fi putut, dar n-au ajuns acolo unde ar fi trebuit să fie, al celor care au știut ce trebuie să facă, dar iubirea de bogățiile acestei lumi i-au luat mințile și mântuirea. Să ai parte vremelnică de har, dar să sfârșești până la urmă departe de el, în pierzarea veșnică, ce tragedie!
Unul care seamănă până la un punct cu Balaam a fost celebrul Lot, izbăvitul din cetatea Sodomei. Pățania l-a lăsat văduv, dar, ceea ce a pățit după aceea a fost și mai tragic. Haideți să ne aducem aminte de viața lui în acest context al unui om înconjurat de lăstari ai harului.
I. Beneficiar al harului la ieșirea din Ur
„Tatăl tuturor credincioșilor“ era pe atunci încă un prunc în credință și a ieșit din Ur călcând cu … stângul. El n-a ascultat întocmai porunca chemării divine și a plecat din Ur cu toată casa tatălui său Terah. În ea se afla și acest Lot, nepot al lui Avram, fiul fratelui său (Geneza 11:27).
„Domnul zisese lui Avram: „Ieşi din ţara ta, din rudenia ta şi din casa tatălui tău şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta“ (Geneza 12:1).
Lot a ieșit din Ur pe chemarea lui Avram. El a fost indirect un beneficiar al acestei chemări.
II. Beneficiar al harului la plecarea din Haran
Dumnezeu l-a „arestat“ pe Avram la Haran și l-a ținut acolo până la moartea tatălui său, ca să corecteze neascultarea copilului în credință. Toate rudele lui Avram au rămas la Haran. La ele își va trimite el mai târziu slujitorul ca să ia o nevastă fiului său, Isaac.
Singurul care a continuat călătoria spre țara promisă cu Avram a fost Lot. El a continuat să meargă pe „pașaportul“ lui Avram, ca „dependent“.
„Avram a plecat, cum îi spusese Domnul, şi a plecat şi Lot împreună cu el. Avram avea şaptezeci şi cinci de ani când a ieşit din Haran. Avram a luat pe Sarai, nevastă-sa, şi pe Lot, fiul fratelui său, împreună cu toate averile pe care le strânseseră şi cu toate slugile pe care le câştigaseră în Haran. Au plecat în ţara Canaan şi au ajuns în ţara Canaan“ (Geneza 12:4-5).
Toți oamenii „mari“ au fost mai întâi copii mici. Înainte de a fi „tatăl tuturor credincioșilor“, Avram a fost el însuși un copilaș în credință, cu pași șovăielnici și căderi copilărești.
S-au scris multe cărți despre Avram și n-am de gând să mă apuc să mai scriu și eu una. Vreau doar să constat că foarte mulți autori îl „evidențiază“ pe Avram ca să justifice într-un fel „alegerea“ lui Dumnezeu. Nu este cazul. Nu este adevărul. Nu trebuie să adăugăm fantezia logicii noastre legaliste la harul nemeritat și inexplicabil acordat de Dumnezeu unui muritor de rând.
Avram și-a început calea credinței călcând vârtos cu … stângul. El a făcut două greșeli mari.
Prima a fost că n-a ascultat de reglementările din chemarea Domnului. În loc să iasă din familia tatălui său, el a ieșit „cu familia“ tatălui său. Anunțată retrospectiv, chemarea lui Avram a sunat așa:
„Domnul zisese lui Avram: „Ieşi din ţara ta, din rudenia ta şi din casa tatălui tău şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta“ (Gen. 12:1).
În realitate, Avram a plecat cu întregul clan al familiei tatălui său:
„Iată spiţa neamului lui Terah. Terah a născut pe Avram, pe Nahor şi pe Haran. Haran a născut pe Lot. Şi Haran a murit în faţa tatălui său Terah, în ţara în care se născuse, în Ur, în Haldeea.
Avram şi Nahor şi-au luat neveste. Numele nevestei lui Avram era Sarai şi numele nevestei lui Nahor era Milca, fiica lui Haran, tatăl Milcăi şi Iscăi. Sarai era stearpă; n-avea copii deloc.
Terah a luat pe fiul său Avram şi pe Lot, fiul lui Haran, fiul fiului său, şi pe Sarai, noră-sa, nevasta fiului său Avram. Au ieşit împreună din Ur din Haldeea, ca să meargă în ţara Canaan. Au venit până la Haran şi s-au aşezat acolo. Zilele lui Terah au fost de două sute cinci ani, şi Terah a murit în Haran“ (Geneza 11: 27-32).
Din discreție și decență, Biblia nu ne spne cine a fost femeia care i-a născut-o lui Terah pe Sarai. Nu este important să știm pentru că, oricum, evreii nu se trag din Terah, ci din Avraam.
De ce n-a plecat Avram singur din Ur ? N-a putut să o facă? N-a vrut să o facă? Avea cam 75 de ani, așa că avea toată libertatea să procedeze așa cum îi spusese Dumnezeu.
A doua greșeală pe care a făcut-o Avram în primii lui pași pe calea credinței a fost că s-a învoit cu Sara să trăiască la nevoie în minciună. Avram a avut destulă credință ca să plece la un drum necunoscut fiind sigur că Dumnezeu poate să-l păzească pe drum și să-i dea apoi biruința asupra tuturor din țara pe care urma să o ia în stăpânire, dar n-a avut destulă credință că Dumnezeu îl va scăpa din orice primejdie provocată de privirile pofticioase provocate de frumusețea nevestei sale:
„Când m-a scos Dumnezeu din casa tatălui meu, am zis Sarei: ,,Iată hatârul pe care ai să mi-l faci: în toate locurile unde vom merge, spune despre mine că sunt fratele tău“ (Geneza 20:13).
Greu de înțeles și greu de acceptat. Și mai greu de înțeles este că Dumnezeu nu i-a spus nimic în privința aceasta. Nelimitatele și neînțelesele dimensiuni ale harului divin …
III. Beneficiar al harului care îmbogățește peste măsură
În Canaan, turmele lui Avram și ale lui Lot au fost binecuvântate și s-au înmulțit așa că nu mai încăpeau împreună. Păzitorii turmelor au început să se certe între ei, iar atmosfera rea punea în pericol mărturia lor înaintea celor din jur:
“S-a iscat o ceartă între păzitorii vitelor lui Avram și păzitorii vitelor lui Lot. Canaaniţii și fereziţii locuiau atunci în ţară.
Avram a zis lui Lot: „Te rog, să nu fie ceartă între mine și tine și între păzitorii mei și păzitorii tăi, căci suntem fraţi. Nu-i oare toată ţara înaintea ta? Mai bine desparte-te de mine: dacă apuci tu la stânga, eu voi apuca la dreapta; dacă apuci tu la dreapta, eu voi apuca la stânga” (Geneza 13:7-9).
A fost momentul în care Avraam i-a propus lui Lot … despărțirea. Și Lot a acceptat-o. Mulți spun că Lot a ales greșit. Eu spun că orice ar fi ales ar fi fost la fel de rău. Dacă avea discernământ spiritual, Lot n-ar fi trebuit nici în ruptul capului să se despartă de Avram. Binecuvântarea divină se revărsa asupra lui „prin Avram“ și „din cauza lui Avram“. Lot a ales pofta ochilor, desigur, dar și mai grav a fost faptul că a ales să creadă că se poate descurca de acum înainte fără Avram, departe de Avram. Lot i-a dat un răspuns greșit la propunerea lui Avram. Adevăratul răspuns, singurul care trebuia să-i fie atunci pe buze era altul, unul pe care l-a dat mult mai târziu cineva din familia lui. Dar să nu anticipăm. Vom ajunge împreună și acolo.
În ceasul încercării, Lot a ales rău și a pornit spre alunecoasa vale a drumului spre Marea Moartă și, dincolo de ea, spre Sodoma:
“Lot și-a ridicat ochii și a văzut că toată Câmpia Iordanului era bine udată în întregime. Înainte de a nimici Domnul Sodoma și Gomora, până la Ţoar, era ca o grădină a Domnului, ca ţara Egiptului. Lot și-a ales toată Câmpia Iordanului și a mers spre răsărit. Astfel s-au despărţit ei unul de altul. Avram a locuit în ţara Canaan, iar Lot a locuit în cetăţile din Câmpie și și-a întins corturile până la Sodoma. Oamenii din Sodoma erau răi și afară din cale de păcătoși împotriva Domnului“ (Geneza 13:13).
Mai întâi spre Sodoma, apoi lângă Sodoma și până la urmă “în Sodoma”.
IV. Beneficiar al harului chiar și în păcătoasa Sodomă
Noul Testament ne sune că „neprihănitul Lot“ „își chinuia sufletul“ în Sodoma (2 Petru 2:7). Chinuit, nechinuit, dar nu s-ar fi decis singur să plece din ea …
Biblia ne spune că scoaterea lui Lot din Sodoma la numai câteva minute înainte de a fi distrusă cu foc și pucioasă nu i s-a datorat lui Lot, ci a fost tot o urmare a legăturii lui cu Avraam. Patriarhul n-a menționat numele nepotului său atunci când a mijlocit pentru Sodoma. Oricum, mijlocirea lui n-a dat nici un fel de rezultat deoarece n-au fost nici măcar zece oameni neprihăniți în acea cetate a desfrâului. Lot ar fi trebuit să piară împreună cu sodomiții, dar Dumnezeu citise în inima lui Avraam durerea lui nerostită și a ascultat-o:
„Când a nimicit Dumnezeu cetăţile câmpiei, Şi-a adus aminte de Avraam şi a scăpat pe Lot din mijlocul prăpădului, prin care a surpat din temelie cetăţile unde îşi aşezase Lot locuinţa“ (Geneza 19:29).
Că Lot și fetele lui nu erau cu mult mai buni decât cei din Sodoma s-a văzut din ceea ce au făcut după aceea. Fetele lui l-au îmbătat și, prin incest, au născut de la el doi băieți din care s-au întemeiat apoi două neamuri: Moab și Amon. A fost ultima dată când s-a vorbit despre Lot în cartea Genezei.
V. Binecuvântat fără să merite în copiii lui
În cartea Deuteronom, Moise recapitulează evenimentele călătoriei poporului evreu dinspre Egipt spre țara promisă. Mulțimea aceea imensă a copiilor robiei și ai pustiei au fost îndrumați și sfătuiți de Dumnezeu în drumul lor. Interesant și elocvent pentru harul dat copiilor lui Lot este porunca clară pe care Dumnezeu le-a dat-o. Pentru că trebuiau să treacă spre Iordan de cealaltă parte a Mării Moarte, prin teritoriile altor popoare, Dumnezeu le-a dat biruință în toate luptele, dar le-a interzis să se lupte cu Moab și Amon.
„Domnul mi-a zis: ,,Nu face război cu Moab şi nu te apuca la luptă cu el, căci nu-ţi voi da nimic să stăpâneşti în ţara lui. Arul l-am dat în stăpânire copiilor lui Lot“ (Deuteronom 2:9).
„Domnul mi-a vorbit şi a zis: ,,Să treci azi hotarul Moabului, la cetatea Ar, şi să te apropii de copiii lui Amon. Să nu faci război cu ei şi să nu te iei la luptă cu ei, căci nu-ţi voi da nimic de stăpânit în ţara copiilor lui Amon: am dat-o în stăpânire copiilor lui Lot.“ (Deuteronom 2:17-19).
Credincioșia acestei promisiuni de har ține până în ziua de azi. Amman, capitala Iordaniei este ortografierea modernă a numelui Amon și este capitala acelor ținuturi încă din secolul XIII dinainte de Christos! Câte orașe din lume se pot lăuda cu o astfel de continuitate?
Tragedia a fost că Moab, moștenitorul harului acordat lui Lot, s-a ridicat el însuși împotriva evreilor și l-a chemat pe Balaam, văzătorul de la Râu, ca să-l blesteme. În loc să-i primească ca pe verișorii lor care ieșiseă sleiți de puteri din muncile Egiptului și uscați de sete în cei patruzeci de ani prin pustie, în loc să le iasă înainte cu pâine și cu apă, Moab s-a gândit că poate să-i distrugă. Aceasta a fost prea de tot pentru Dumnezeu. Refuzarea harului avraamic a atras asupra lor blestemul etern din partea lui Dumnezeu:
„Amonitul şi moabitul să nu intre în adunarea Domnului, nici chiar al zecelea neam, pe vecie, pentru că nu v-au ieşit înainte cu pâine şi apă pe drum, la ieşirea voastră din Egipt, şi pentru că au adus, pe preţ de argint, împotriva ta pe Balaam, fiul lui Beor, din Petor, din Mesopotamia, ca să te blesteme. Dar Domnul, Dumnezeul tău, n-a voit să asculte pe Balaam şi Domnul, Dumnezeul tău, a schimbat blestemul acela în binecuvântare, pentru că tu eşti iubit de Domnul, Dumnezeul tău. Să nu-ţi pese nici de propăşirea lor, nici de bunăstarea lor toată viaţa ta, pe vecie“ (Deuteronom 23:3-6).
Niciodată înseamnă niciodată și pe veci înseamnă pe veci, nu-i așa? Ce speranță mai putea avea Moab și urmașii lor. Trăind pe celălalt mal al Mării Moarte, Moab a văzut minunile pe care le-a făcut Dumnezeu pentru urmașii lui Avraam la cucerirea țării și apoi în toată istoria lor. Era însă prea târziu pentru ei. Au rămas „pe celălalt mal al Mării Moarte“, tânjind, dar niciodată putând să se mai bucure de ele. Simbolic și semnificativ, între ei și binecuvântările lui Avraam era acum „moartea“, acel „pe veci“ rostit de pedeapsa divină.
VI. Binecuvântat în alegerea bună făcută de una din strănepoatele lui
Lot n-a rămas însă în paginile Bibliei sub blestem și este bine ca să nu-l pironim nici noi acolo.
Rut a fost o „moabită“, iar tot ce s-a întâmplat cu ea dovedește cât de bun este Dumnezeul harului. El își permite să-și calce propria Lui interdicție și această moabită blestemată a ajuns să fie acceptată printre evrei, s-a înrudit cu ei și, născându-l pe bunicul lui David, a devenit indirect mama celui mai mare împărat din istoria lui Israel. Mai mult, ca persoană inclusă de providența divină în arborele genealogic mesianic, Rut, strănepoata lui Lot, fiică a blestematului Moab a ajuns peste veacuri străbunica … lui Isus din Nazaret, Fiul lui Dumnezeu întrupat în istorie!
Asta s-a întâmplat pentru că femeia aceasta tănără a știu să dea un răspuns mai bun decât Lot atunci când i s-a spus să aleagă. Lot a ales să se despartă de Avraam și a pierdut binecuvântările. Rut a ales să se lipească cu orice preț de poporul binecuvântat.
Unii se întreabă ce o fi văzut Rut în Naomi de s-a atașat așa de puternic de soacra ei. Cei cu pătrundere duhovnicească își dau seama însă că n-a fost vorba despre meritele lui Naomi, incontestabile bineînțeles. A fost vorba de mult mai mult!
Urmând-o pe Naomi, moabita Rut trecuse pe celălalt mal al Mării Moarte și purta în ea toate regretele seculare ale copiilor lui Lot, toate tânjirile lor, toate visările interzise. Citiți declarația ei cu această pătrundere duhovnicească și-mi veți da repede dreptate. Naomi și familia ei plecaseră din „Betleem“-ul (casa pâinii) înfometat prin seceta pedepsei lui Dumnezeu să scape tocmai în Moab, locul blestemului. Acum Rut face calea întoarsă alături de Naomi, ca odinioară Lot alături de Avraam și rostește cuvintele pe care Lot ar fi trebuit să le rostească la vremea lui, dar n-a făcut-o:
„Rut a răspuns: „Nu sta de mine să te las şi să mă întorc de la tine! Încotro vei merge tu, voi merge și eu; unde vei locui tu, voi locui și eu; poporul tău va fi poporul meu și Dumnezeul tău va fi Dumnezeul meu; unde vei muri tu, voi muri și eu și voi fi îngropată acolo. Facă-mi Domnul ce o vrea, dar nimic nu mă va despărți de tine, decât moartea!” (Rut1:16-17).
Lăstarii harului care l-au însoțit pe Lot toată viața au înflorit și au dat rod în Rut, moabita scoasă de Dumnezeu de sub blestem și primită în linia mesianică.
Încheiere:
De ce v-am spus eu toate acestea? Oare există printre noi cineva ca Balaam? Sau cineva ca Lot? Există oameni care au stat o vreme lângă binecuvântații copii ai lui Dumnezeu, dar sunt în pericol să facă așa cum au făcut Balaam și Lot?
Există cineva deznădăjduit în fața dreptății lui Dumnezeu ca Lot și urmașii lui? Există oameni cărora li se pare că nu li se mai permite accesul la binecuvântare?
Dacă există astfel de oameni am venit să le spun că Dumnezeul cel viu este un Dumnezeu al harului. Unii care au citit Biblia doar ca să o critice au spus că există doi dumnezei, unul dur și neînduplecat al Vechiului Testament și unul milos și iubitor al Noului Testament. Eu v-am arătat cât de bun este Dumnezeul celor din Vechiul Testament, Dumnezeul Legii, dar și Dumnezeul harului. Veniți la El cât se poate. Veniți cu toată inima. Veniți irezistibil, ca Rut. Căutați și veți găsi. Bateți și vi se va deschide, cereți și veți căpăta.
Împărăteasa din Seba – o femeie cu adevărat înțeleaptă
Mat. 12:42; 1 Regi 10:1-13
Introducere: Cartea Proverbelor se încheie cu un exemplu surprinzător. În loc săne dea ilustrație de înțelepciune un bărbat, ne este oferit portretul unei … femei. Da există femei înțelepte, mai înțelepte decât mulți bărbați. Solomon n-a putut fi dat ca exemplu. Este una să știi înțelepciune și alta să o trăiești pentru tine însuți.
* Ar trebui să schimbăm problemele între noi, căci fiecare ne pricepem de minune să rezolvăm problemele altora …
În ce a constat înțelepciunea împărătesei din Seba?
I. A ȘTIUT SĂ FOLOSEASCĂ OCAZIA (1 REGI 10:1).
Viața trece pe dinaintea nopastră cu tavele pline de ocazii. Foarte puțini știu să se folosească de ele. Ei sunt prea comoz sau prea ocupați ca să le vadă și ca să le folosească.
* Ne place să trăim într-o casă curată, dar nu ne place să facem curățenie. Ne place să fie ordine în casă, dar nu ne place să punem lucrurile la loc … etc.
Împărateasa din Seba a plecat spre Ierusalim … cu ce companie aviatică ? Sau cu mașina cu aer condiționat, etc. ? Femeia aceasta a fost gata să se deplaseze, săfacă efort să schimbe ceva ca să folosească ocazia de a vedea ceea ce n-a mai văzut lumea …
*Este o mare deosebire în felul în care căutăm noi de lucru și cum caută de lucru mexicanii. Ei caută o ocazie! Nu mă întreba ce știu să fac. Spune-mi de ce ai nevoie și am să mă dau peste cap să fac eu.
Dorința de a ieși din obișnuit și din comoditate este condiția progresului. Unii ar vrea să li se îmbunătățească situația, dar să continue să facă ceea ce fac acum!
II. A ȘTIUT SĂ PUNĂ ÎNTREBĂRI.
Gradul de înțelepciune să măsoară prin calitatea întrebărilor pe care știm să le punem.
Întrebări „albe”: „Ai venit?” „Te-ai sculat?” „Alo, ești acasă?”
Small Talk este câteodată măsura unor small people. Ce ai întreba dacă ai fi în fața unia ca Solomon?
Tu ai venit astăzi curios înaintea Domnului? Vrei să afli ceva ? Ști să pui întrebări? Este între noi Unul mai mare decât Solomon … Vai! Câte vorbe fără rost aude Dumnezeu în rugăciunile noastre …
III. A ȘTIUT SĂ PROVOACE DĂRNICIA PRIN DARURI. (1 REGI 10:10-13).
Putea să nu-i dea nimic lui Solomon … Și așa avea prea mult. Putea spune: „Ai destule. Plec acasă.” I s-ar fi răspuns: „Drum bun și cale bătută, doamnă.”
Împărăteasa a știut însă să provoace dărnicia lui Solomon. Femeile știu că viața este ca un ecou: primești ceea ce dai. Împărăteasa i-a dăruit ceva lui Solomon, măcar că el n-avea nevoie de nimic. A primit în schimb „ce a dorit, tot ce a cerut, și i-a mai dat și pe deasupra …” Deșteaptă femeie!
Încheiere: Unde este Domnul Isus în toată această întâmplare? El este chiar aici, în mijlocul nostru. Femeia venise pentru Solomon. Domnul Isus subliniazătragedia contemporanilor care Îl aveau pe Dumnezeu în vizită și … nu-l băgau în seamă. Tu ce faci?
Nu faceți această greșeală!
Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noștri, ce am contemplat și ce au pipăit mâinile noastre, cu privire la Cuvântul vieții …
1 Ioan 1.1
Ioan își începe prima epistolă cu o prețioasă declarație despre gloria Persoanei lui Hristos, accentuând faptul că taina sfântă a divinității și a umanității, care au fost în mod perfect unite în Cel Binecuvântat, este deasupra oricărei puteri a omului de a o defini sau de a o înțelege.
Expresia „de la început” nu merge înapoi până în eternitatea trecută, așa cum o găsim în Evanghelia Sa, nici până la începutul creației, așa cum o găsim în Geneza 1. Aici ea face referire la începutul sfânt al revelării personale a lui Dumnezeu pe pământ – la întruparea Domnului Isus. Aceasta nu a fost o viziune de moment, nici o apariție pasageră a divinității, ci revelația reală și eternă a lui Dumnezeu, care și-a avut începutul prin întruparea Domnului Isus.
Apostolii au dat o mărturie deplină cu privire la acest lucru. Ei L-au auzit, iar El a vorbit cu nimeni altul n-o mai făcuse. Ei L-au văzut cu ochii lor, și cât de atent trebuie să-L fi studiat ei! Cum ar fi putut să n-o facă? Ei au avut privilegiul chiar să-L atingă – „ce au pipăit mâinile noastre”. Avem aici mărturia majorității simțurilor noastre naturale. Realitatea umanității Sale a fost pe deplin dovedită.
Unii îndrăznesc să folosească adevărul umanității Sale reale și depline ca pe un argument că, în consecință, El nu putea fi Dumnezeu. Cât de ticăloase și de corupte sunt astfel de sugestii! Acesta este motivul pentru care unul dintre mărețele Sale nume în Dumnezeire este introdus aici: „Cuvântul vieții” – Cuvântul care era la început cu Dumnezeu și care era Dumnezeu (Ioan 1.1).
Noi folosim cuvinte pentru a ne exprima gândurile – Hristos este Cuvântul vieții, expresia gândurilor lui Dumnezeu, expresia vieții Dumnezeului etern, acum manifestată într-o formă umană binecuvântată.
L. M. Grant
Ghedeon – RESURSELE LIMITATE NICIODATĂ NU-L LIMITEAZĂ PE DUMNEZEU
Viața lui Ghedeon este un exemplu perfect al modului în care Dumnezeu creează circumstanțe imposibile pentru slujitorii Săi pentru a-Și arăta slava. Domnul l-a chemat pe acest om timid să conducă Israelul în lupta împotriva unui inamic copleșitor: 100.000 de madianiți în comparație cu armata israeliană de 22.000 – care a fost apoi redusă la un număr special de persoane pentru luptă de doar 300. Acestea nu erau doar cote copleșitoare, ci erau evidențiate de imposibil. Dumnezeu a împins limita cu mult peste puterea lui Ghedeon pentru a-Și aduce glorie.
Observ astăzi patru lecții minunate în povestea lui Ghedeon:
1. Resursele limitate nu-L limitează niciodată pe Dumnezeu. Domnul nostru a lăsat totul clar: trebuie să fim ai Lui „cu totul” atunci când Îl urmăm. Aceasta înseamnă abandonarea oricărei încrederi în sine – toată încrederea în propriile noastre abilități și resurse – și a ne pune încrederea în El pentru a le împlini. De multe ori, Dumnezeu ne limitează cu intenție resursele noastre pentru a ne asigura că El va primi toată slava.
2. Descurajarea poate împiedica – dar nu poate opri niciodată – planul suprem al victoriei lui Dumnezeu. Acest lucru este mai ușor de înțeles dacă te pui în locul lui Ghedeon. Uneori, experiențele noastre cele mai dezamăgitoare, care descurajează sufletul, care te usucă de putere, nu vin de pe câmpul de luptă al vieții, ci din propria noastră familie spirituală. Ghedeon se confrunta cu descurajare din cauza oamenilor, însă nu a permis să-l împiedice să avanseze.
3. Harul pentru victorie se mărește pentru cei obosiți. Chiar și în fața epuizării, Ghedeon știa că Dumnezeu era pe cale să aducă victoria. S-ar putea să ni se întâmple același lucru și nouă: pe măsură ce continuăm să avem încredere în Domnul în mijlocul propriilor noastre circumstanțe dificile, atunci – așa cum s-a întâmplat cu Ghedeon – putem ști că va fi victoria lui Dumnezeu.
4. Dumnezeu nu se oprește la o jumătate de biruință. Planul Lui este întotdeauna pentru salvarea noastră deplină și uneori acesta se împlinește doar în ultima jumătate de oră, când suntem frustrați, obosiți și nu mai putem înainta.
Cert este că fiecare luptă cu care ne confruntăm are un scop veșnic. Nu este doar înfrângerea unui dușman – este exaltarea lui Isus. Când avem încredere în Dumnezeu dincolo de propria noastră capacitate, El ne oferă toată puterea pentru a birui lupta și o face într-un mod prin care toată slava să fie a Lui.
Folosit cu permisiunea [World Challenge]
Explicații la Biblie 