Cap. XV – Conflict cu consecințele păcatului – moartea lui Absalom

Lecția practică: Frumusețea exterioară poate ascunde o inimă urâtă.

Text: 2. Samuel 13 —19

Frumusețea poate fi o binecuvântare. Frumusețea poate fi un blestem. Depinde de partea nevăzută a omului, de caracterul lui.

Absalom a fost omul unor ambiții nemăsurate și nejustificate. Viața lui este o poveste urâtă despre un om frumos. Nu degeaba se spune că uneori „Ce pe-afară e frumos, înăuntru-i găunos”, sau, în limbajul bâlciurilor călătoare: „Afară-i vopsit gardu’ / Înăuntru-i leopardu’! “

Cine a fost Absalom?

Absalom a fost doar pe jumătate israelit. Mama lui a fost „Maaca, fata lui Talmai, împăratul Gheşurului” (2 Samuel 3:3).

Biblia nu ne spune cum de a luat-o David ca nevastă, dar bănuim că a fost atras de frumusețea ei răpitoare. Ambii copii pe care i-a dăruit ea lui David au moștenit această frumusețe:

„Nu era om în tot Israelul aşa de vestit ca Absalom în privinţa frumuseţii lui; din talpa piciorului până în creştetul capului n-avea niciun cusur. Când îşi tundea capul – şi-l tundea în fiecare an, pentru că părul îi era greu – greutatea părului de pe capul lui era de două sute de sicli, după greutatea împăratului” (2 Samuel 14:25-26).

„Absalom, fiul lui David avea o soră frumoasă, numită Tamar” (2 Samuel 13:1).

Mai târziu, spre bucuria sorei lui sau spre înlăturarea petei lăsate de fapta lui Amnon, Absalom o va numi tot „Tamar“ pe una dintre fetele sale. Și aceasta a moștenit genetic frumosețea din familie:

„Lui Absalom i s-au născut trei fii şi o fiică, numită Tamar, care era o femeie frumoasă la chip” (2 Samnuel 14:27).

Absalom este un om de familie. Nu este un țânc, nu este un tinerel înfumurat, ci un om matur, în toată firea. Biblia ne spune că, după uciderea lui Amnon, Absalom a fugit „la mama acasă”:

„Absalom fugise şi s-a dus la Talmai, fiul lui Amihur, împăratul Gheşurului. Şi David jelea în fiecare zi pe fiul său. Absalom a stat trei ani la Gheşur, unde se dusese după ce fugise. Împăratul David a încetat să mai urmărească pe Absalom, căci se mângâiase de moartea lui Amnon” (2 Samuel 13:37-39).

Istoria lui Absalom se reia apoi începând cu capitolul 14 și ocupă nu mai puțin de șase capitole. Este mult, mult prea mult pentru un om așa de urât, dar Biblia vrea să-l așezăm pe acest Absalom în contextul vieții lui David și a lecțiilor pe care a trebuit să le învețe pentru desăvârșirea caracterului său.

Ca reacție la istoria spusă de Natan despre nemernicul bogat care n-a luat una din oile lui ca să-și ospăteze vizitatorul, ci a luat singura oiță a săracului, David a rostit singur sentința care se va abate asupra lui:

„David s-a aprins foarte tare de mânie împotriva omului acestuia şi a zis lui Natan: „Viu este Domnul că omul care a făcut lucrul acesta este vrednic de moarte! Şi să dea înapoi patru miei, pentru că a săvârşit fapta aceasta şi n-a avut milă” (2 Samuel 12:5-6).

David a trebuit să piardă patru copii, patru „miei“ din turma sa. A murit copilul Bat-Șebei, a murit Amnon, omorât pentru siluirea lui Tamar, iar acum vom vedea cum a murit Absalom. Despre el găsim scris în anunțul făcut de Dumnezeu prin Natan:

„Iată, din casa ta voi ridica nenorocirea împotriva ta şi voi lua de sub ochii tăi pe nevestele tale şi le voi da altuia, care se va culca cu ele în faţa soarelui acestuia. Căci ai lucrat pe ascuns; Eu însă voi face lucrul acesta în faţa întregului Israel şi în faţa soarelui.” (2 Samuel 12:11-12).

Lecția dată prin Absalom

Absalom este deci o lecție importantă și îi vom acorda și noi o atenție mai deosebită. Un păstor din Michigan a scris o cărticică născută din suferințele pastorale produse de urmașii lui Absalom din zilele noastre. Voi traduce din ea câteva pasaje importante. El vorbește despre Absalom, personajul real din Biblie, dar și despre „spiritul lui Absalom“, duhul politicianului corupt, care-i caracterizează pe cei care-i urmează astăzi pilda.

Mai întâi însă voi cita extensiv dintr-o predică rostită de John MacArthur în New York, vorbind aluziv despre un nevrednic candidat democrat care aspira pe atunci la poziția de președinte al Americii. Predica combină foarte abil personalitatea istorică a lui Absalom cu spiritul lui care cutreieră veacurile:

„Absalom a fost un candidat spectacular, care, în plus, a avut convingerea că este un om al destinului. Omul acesta purta probabil asupra sa un semn distinctiv, un fel de amuletă care-i aducea noroc. Este evident că se convinsese pe sine însuși că el va fi următorul împărat al lui Israel.”

„Acest candidat spectacular a prins la public pentru o vreme. Se plimba în carul lui spectaculos printre oameni și se oprea să stea de vorbă cu toți necăjiții. Făcea paradă prin piața cetății cu o splendoare obraznică. Natura omenească este la fel și astăzi peste tot și în orice țară, iar naivii ușor de manipulat n-au dispărut dintre noi. Pentru o vreme ei sunt vrăjiți de poziții teatrale și fermecați cu metafore șocante de oratorie. Un timp ei sunt ademeniți de câte un astfel de candidat modern care cutreieră continentul, dar până la urmă valoarea este cea care câștigă și fiecare om este pus la locul pe care-l merită.”

„Ca și candidat, Absalom a fost un demagog, iar ca demagog s-ar putea să fie egalat de unii, dar de depășit nu-l va depăși niciodată nimeni. El se prefăcea că-i înțelege pe fiecare și promitea că le va rezolva toate problemele deîndată ce va ajunge pe tron.”

„Astfel de Absalomi există și astăzi. Ei promit să reformeze sistemul de justiție, să schimbe felul în care merg tribunalele și se proclamă apărători dedicați ai maselor de oameni ai muncii. Ei știu și azi cum să înflăcăreze o mulțime. Ei se pricep și acum să critice și să creeze iluzii. Uneori, eforturile acestor demagogi sunt simple provincialisme puerile, dar alteori reușesc să fie bombastice, buimăcitoare, atingând chiar nivelul blasfemiilor. Se pretind promovatorii unor doctrione eliberatoare, dar propagă prin spate doctrine care înrobesc și sărăcesc poporul. Accentuând lupta de clasă, ei țin secret din ce clasă fac ei înșiși parte. Pretinzându-se oameni ai destinului, ei sunt în realitate oameni ai deziluziilor, iar cei ce cred iluziile se condamnă singuri să fie mereu deziluzionați.”

„Asta mă face să închei spunându-vă că toată fanfaronada lui Absalom n-a urmărit altceva decât să-l propulseze pe el însuși pe tron în locul tatălui său David. Până la urmă a pornit războiul! N-a știut însă să-și aleagă prea bine sfătuitorii și marea bătălie s-a dat la marginea pădurilor din Efraim. Oștirea lui Absalom a pierdut războiul. El însuși a fugit pe un măgar speriat care l-a lăsat atârnând în desișul crengilor unui copac, prins în capcana propriilor plete cu care se mândrise atâta. David poruncise oamenilor săi să-l cruțe pe Absalom, dar Ioab s-a repezit după el, l-a găsit atârnând între cer și pământ și l-a ucis cu trei săgeți bine țintite.”

„Patetica istorie a acestui om este plină de învățăminte. Săgețile sunt voturile voastre, iar moartea este dispariția politică. Avertismentele din istoria lui Absalom sunt totodată solemne, nenumărate și foarte reale.”

Să mai spună cineva că predicatorii nu fac politică. Să mai spună cineva că Biblia nu mai este „relevantă” și astăzi. Trecând de la John MacArthur la lecția noastră, putem spune că numele Absalom va rămâne pe veci asociat cu neascultarea, mândria, hipocrizia, promovarea de sine și răscoala.

Caracterul lui Absalom

I. Absalom a fost frustrat și supărat

Absalom a fost supărat pe viața însăși. Pe când trăia încă și înainte de a avea copii, i s-a năzărit că nu i s-a dat ceea ce merita și aveau ceilalți:

„Pe când trăia, Absalom îşi ridicase un stâlp de aducere-aminte în valea împăratului. Căci zicea: „N-am fii prin care să se poată păstra aducerea aminte a numelui meu.” Şi a pus numele său stâlpului, care şi astăzi se numeşte Stâlpul lui Absalom” (2 Samuel 18:18).

Este tipic pentru cei stăpâniți de spiritul lui Absalom și astăzi. Au o neliniște care-i macină, o nemulțumire funciară care-i mistuie, o supărare care devine starea lor de fiecare zi, un fel de a doua lor natură. Sunt nemulțumiți cu meseria lor, cu averea lor, cu lucrarea lor din Biserică, socotind mereu că nu li s-a dat destul, că nu li se recunoaște cum se cuvine meritul și calitățile. Ei umblă mereu să-și ridice statui și monumente care să nu cumva să-i lase pe ceilalți să-i uite.

Absalom a fost revoltat că David nu l-a pedepsit pe Amnon pentru siluirea lui Tamar, sora lui. Asta l-a făcut să mocnească asemenea unui vulcan tăcut, dar care erupe până la urmă. Răzvrătindu-se împotriva tatălui său, el a făcut ceea ce i se părea că trebuia să facă David ca împărat al lui Israel. N-a avut nici o umbră de îndoială că așa a trebuit să facă. Nu i-a părut rău atunci când a făcut-o și nu i-a părut rău niciodată după aceea. Absalom nu s-a pocăit pentru că, în mintea lui, nici n-avea pentru ce să se pocăiască. În loc să se vadă pe sine ca ucigaș de frate, el s-a considerat un erou chemat să administreze dreptatea negată, neglijată de cel ce stătea pe tronul țării. El a trecut ușor peste autoritatea lui David pentru că era în ființa sa decis să nu respecte nici un fel de autoritate. Era prea plin de el ca să mai poată fi plin de respect și pentru alții sau pentru altceva.

Biblia ne spune că în conflictul dintre David și Absalom, cel care a cedat primul a fost David. Inima lui citea dincolo de purtarea nebunească a lui Absalom lucrarea unei providențe care-l anunțase mai dinainte că va pierde patru „miei” pentru propria neascultare:

„Ioab, fiul Ţeruiei, a băgat de seamă că inima împăratului era aprinsă de dor după Absalom. A trimis să aducă din Tecoa o femeie iscusită şi i-a zis: „Fă-te că plângi şi îmbracă-te în haine de jale; nu te unge cu untdelemn şi fii ca o femeie care de multă vreme plânge după un mort. Să te duci astfel la împărat şi să-i vorbeşti aşa şi aşa.” Şi Ioab i-a spus ce trebuia să zică.
Femeia aceea din Tecoa s-a dus să vorbească împăratului. A căzut cu faţa la pământ, s-a închinat şi a zis: „Împărate, scapă-mă!”
Împăratul i-a zis: „Ce ai?”
Ea a răspuns: „Da, sunt văduvă, bărbatul mi-a murit! Roaba ta avea doi fii; amândoi s-au certat pe câmp şi n-a fost nimeni să-i despartă; unul a lovit pe celălalt şi l-a omorât. Şi iată că toată familia s-a ridicat împotriva roabei tale, zicând: ,,Scoate încoace pe ucigaşul fratelui său! Vrem să-l omorâm pentru viaţa fratelui său pe care l-a ucis; vrem să nimicim chiar şi pe moştenitor!” Ei ar stinge astfel şi tăciunele care-mi mai rămâne, ca să nu lase bărbatului meu nici nume, nici urmaş viu pe faţa pământului.”
Împăratul a zis femeii: „Du-te acasă. Voi da porunci cu privire la tine.”
Femeia din Tecoa a zis împăratului: „Asupra mea, împărate, domnul meu, şi asupra casei tatălui meu să cadă pedeapsa; împăratul şi scaunul lui de domnie să nu aibă nimic de suferit”.
Împăratul a zis: „Dacă va vorbi cineva împotriva ta, să-l aduci la mine şi nu se va mai atinge de tine.”
Ea a zis: „Să-şi aducă aminte împăratul de Domnul, Dumnezeul tău, pentru ca răzbunătorul sângelui să nu mărească prăpădul şi să nu mi se nimicească fiul!”
Şi el a zis: „Viu este Domnul că un păr din capul fiului tău nu va cădea la pământ!”
Femeia a zis: „Dă voie roabei tale să spună o vorbă domnului meu, împăratul.”
Şi el a zis: „Vorbeşte!”
Femeia a zis: „Pentru ce gândeşti tu astfel cu privire la poporul lui Dumnezeu, căci nu iese chiar din cuvintele împăratului că împăratul este ca şi vinovat când nu cheamă înapoi pe acela pe care l-a gonit? Trebuie negreşit să murim şi vom fi ca nişte ape vărsate pe pământ, care nu se mai adună. Dumnezeu nu ia viaţa, ci doreşte ca fugarul să nu rămână izgonit dinaintea Lui. Acum, dacă am venit să spun aceste lucruri împăratului, domnul meu, am venit pentru că poporul m-a înspăimântat. Şi roaba ta a zis: ,,Vreau să vorbesc împăratului; poate că împăratul va face ce va zice roaba sa.” Da, împăratul va asculta pe roaba sa ca să scape din mâna celor ce caută să ne nimicească, pe mine şi pe fiul meu, din moştenirea lui Dumnezeu. Roaba ta a zis: ,,Cuvântul domnului meu, împăratul, să-mi dea odihnă. Căci domnul meu, împăratul, este ca un înger al lui Dumnezeu, gata să audă binele şi răul”. Şi Domnul, Dumnezeul tău, să fie cu tine.”
Împăratul a răspuns şi a zis femeii: „Nu-mi ascunde ce te voi întreba.”
Şi femeia a zis: „Să vorbească domnul meu, împăratul!”
Împăratul a zis atunci: „Oare mâna lui Ioab nu este ea cu tine în toată treaba aceasta?”
Şi femeia a răspuns: „Viu este sufletul tău, împărate, domnul meu, că nu este cu putinţă nicio abatere nici la dreapta, nici la stânga de la tot ce a zis domnul meu, împăratul. În adevăr, robul tău Ioab mi-a poruncit şi a pus în gura roabei tale toate aceste cuvinte. Ca să dea o altă înfăţişare lucrului, a făcut robul tău Ioab lucrul acesta. Dar domnul meu este tot atât de înţelept ca şi un înger al lui Dumnezeu, ca să cunoască tot ce se petrece pe pământ” (2 Samuel 14:1-20).

Ioab este și el un om gata să treacă peste autoritatea regală a lui David. Ioab este cel care l-a asasinat pe Abner, când acesta părea că se înalță ca să-i ia locul. Generalul acesta a avut o personalitate puternică. Uneori a fost bine. Alteori a fost rău. Iată-l acum „salvându-l” pe Absalom. Îl vom vedea nu peste mult timp ucigându-l în ciuda poruncii lui David, mânios că tânărul nu s-a dovedit vrednic de încrederea ascordată și „l-a făcut de râs”.

„Împăratul a zis lui Ioab: „Iată, vreau să fac lucrul acesta; du-te dar de adu înapoi pe tânărul Absalom.”
Ioab a căzut cu faţa la pământ, s-a închinat şi a binecuvântat pe împăratul. Apoi a zis: „Robul tău cunoaşte azi că am căpătat trecere înaintea ta, împărate, domnul meu, fiindcă împăratul lucrează după cuvântul robului său.”
Ioab s-a sculat, a plecat în Gheşur şi a adus pe Absalom înapoi la Ierusalim” (2 Samuel 14:21-23). 

O iertare prea ușor dată este întotdeauna mama unei noi fărădelegi, așa că David acceptă ca Ioab să-l aducă înapoi pe Absalom, dar îl pune doi ani sub o formă de arest la domiciliu:

„Dar împăratul a zis: „Să se ducă în casa lui şi să nu-mi vadă faţa.” Şi Absalom s-a dus în casa lui şi n-a văzut faţa împăratului” (2 Samuel 14:24).

David l-a plasat într-un fel de arest la domiciliu. Absalom era însă prea preocupat de sine însuși ca să accepte această disciplină sau să-i fie măcar recunoscător lui Ioab.

II. Absalom n-a fost niciodată preocupat de răul pe care-l poate cauza altora

În loc să-i fie recunoscător lui Ioab pentru că-l adusese acasă, Absalom l-a văzut ca pe un instrument care nu și-a făcut până la capăt datoria, iar atunci când nu a venit imediat când l-a chemat, l-a „pedepsit“, trimițându-și slujitorii să dea foc unui ogor cu orz gata de seceriș pe care-l avea Ioab (2 Samuel 14:29-30).

În dialogul care a urmat nu vedem nici urmă de părere de rău sau gând de despăgubire:

„Ioab s-a sculat şi s-a dus la Absalom acasă. Şi i-a zis: „Pentru ce au pus slujitorii tăi foc câmpului meu?”
Absalom a răspuns lui Ioab: „Iată, ţi-am trimis vorbă şi ţi-am zis: ,,Vino aici şi te voi trimite la împărat să-i spui: ,,Pentru ce m-am întors din Gheşur? Ar fi fost mai bine pentru mine să fiu şi acum acolo”. Doresc acum să văd faţa împăratului şi, dacă este vreo nelegiuire în mine, să mă omoare.”
Ioab s-a dus la împărat şi i-a spus lucrul acesta. Şi împăratul a chemat pe Absalom, care a venit la el şi s-a aruncat cu faţa la pământ înaintea lui. Împăratul a sărutat pe Absalom“ (2 Samuel 14:31-33).

III. Absalom a fost închipuit și viclean, pornit pe răscoală

Sub nasul tatălui său îngăduitor, Absalom pornește o veritabilă campanie electorală pentru câștigarea tronului:

„După aceea, Absalom şi-a pregătit care şi cai şi cincizeci de oameni care alergau înaintea lui. Se scula dis-de-dimineaţă şi stătea la marginea drumului la poartă. Şi ori de câte ori avea cineva vreo neînţelegere şi se ducea la împărat la judecată, Absalom îl chema şi zicea: „Din ce cetate eşti?” După ce-i răspundea: „Sunt din cutare seminţie a lui Israel”, Absalom îi zicea: „Iată, pricina ta este bună şi dreaptă, dar nimeni din partea împăratului nu te va asculta.”
Absalom zicea: „De m-ar pune pe mine judecător în ţară! Orice om care ar avea o neînţelegere şi o judecată ar veni la mine, şi i-aş face dreptate.”
Şi, când se apropia cineva să se închine înaintea lui, el îi întindea mâna, îl apuca şi-l săruta. Absalom se purta aşa cu toţi aceia din Israel care se duceau la împărat să ceară dreptate. Şi Absalom câştiga inima oamenilor lui Israel“ (2 Samuel 15:1-6).

Dumnezeu ne-a dat lucruri pe care să le folosim și oameni pe care să-i iubim. Absalom a răsturnat această realitate și i-a folosit pe oameni ca să-și atingă propriile sale scopuri. N-a contat că avea alți frați mai mari cu drepturi mai îndreptățite la domnie. N-a contat că David, tatăl său, nu murise încă. Absalom s-a dorit neapărat împărat peste Israel.

Când a socotit că este suficient de cunoscut în Israel, Absalom a cerut viclean tatălui său dreptul de a pleca la Hebron, chipurile ca să aducă o jertfă de mulțumire, și s-a proclamat acolo noul împărat al lui Israel:

„Absalom a trimis iscoade în toate seminţiile lui Israel să spună: „Când veţi auzi sunetul trâmbiţei, să ziceţi: ,,Absalom s-a făcut împărat la Hebron!” Două sute de oameni din Ierusalim, care fuseseră poftiţi, au însoţit pe Absalom, şi l-au însoţit în prostia lor fără să ştie nimic. Pe când aducea Absalom jertfele, a trimis în cetatea Ghilo după Ahitofel Ghilonitul, sfetnicul lui David. Uneltirea căpăta putere şi poporul se îndrepta în număr tot mai mare de partea lui Absalom“ (2 Samuel 15:10-12).

Interesantă remarca: „l-au însoţit în prostia lor fără să ştie nimic“. Absalom i-a manipulat pe oameni ca pe niște păpuși fără minte. Un caz aparte l-a făcut acest Ahitofel Ghilonitul, care era un sfetnic de rang înalt al lui David. Cazul lui este prea interesant că să-l tratăm aici. Îi vom acorda un capitol aparte.

Cum de n-a știut David ce făcea Absalom? Nu aceasta este problema! David a știut, dar l-a privit pe acest imberb și insolent fiu cu dragostea unui tată care se temea că-l va pierde ca pe cel de al treilea „miel“ din pedeapsa divină. Dragostea de tată a biruit în conflictul cu dragostea de împărăție. Asta nu înseamnă că David nu știe ce fel de om este Absalom și că nu se gândea de loc la împărăție. Ca s-o scutească de un război civil, împăratul este gata să se dea jos de pe tron și să plece în exil:

„Cineva a venit şi a dat de ştire lui David şi a zis: „Inima oamenilor lui Israel s-a întors spre Absalom.” Şi David a zis tuturor slujitorilor lui care erau cu el la Ierusalim: „Sculaţi-vă să fugim, căci nu vom scăpa dinaintea lui Absalom. Grăbiţi-vă de plecare, altfel, nu va întârzia să ne ajungă şi va arunca nenorocirea peste noi şi va trece cetatea prin ascuţişul sabiei” (2 Samuel 15:13-14).

Ce greu trebuie să-i fi fost lui David să rostească aceste cuvinte! David știa foarte bine cine este și ce poate face Absalom. David a privit însă spre Absalom prin prisma propriei sale vinovății și a vrut să împiedice moartea lui Absalom. Știa însă foarte bine că asta nu era în puterea lui, ci în mâna Domnului, așa că atunci când pleacă umil din Ierusalim spune înaintea martorilor văzuți și nevăzuți că toată întâmplarea este între el și Dumnezeu, nu între el și oameni. Asta se vede din felul în care a refuzat să ia chivotul Domnului cu sine în exil și din felul în care s-a smerit în praful pământului în fața lui Șimei, un om din casa rivală a lui Saul:

„Ţadoc era şi el acolo şi, cu el, toţi leviţii, ducând chivotul legământului lui Dumnezeu, şi au aşezat jos chivotul lui Dumnezeu, şi Abiatar se suia, în timp ce tot poporul isprăvea de ieşit din cetate. Împăratul a zis lui Ţadoc: „Du chivotul lui Dumnezeu înapoi în cetate. Dacă voi căpăta trecere înaintea Domnului, mă va aduce înapoi şi mă va face să văd chivotul şi locaşul lui. Dar dacă va zice: ,,Nu-mi place de tine”, iată-mă, să facă ce va crede cu mine” (2 Samuel 15:24-26).

„David ajunsese până la Bahurim. Şi de acolo a ieşit un om din familia şi din casa lui Saul, numit Şimei, fiul lui Ghera. El înainta blestemând şi a aruncat cu pietre după David şi după toţi slujitorii împăratului David, în timp ce tot poporul şi toţi vitejii stăteau la dreapta şi la stânga împăratului.
Şimei vorbea astfel când blestema: „Du-te, du-te, om al sângelui, om rău! Domnul face să cadă asupra ta pedeapsa pentru tot sângele casei lui Saul, al cărui scaun de domnie l-ai luat, şi Domnul a dat împărăţia în mâinile fiului tău Absalom, şi iată-te nenorocit, căci eşti un om al sângelui!”
Atunci, Abişai, fiul Ţeruiei, a zis împăratului: „Pentru ce blestemă acest câine mort pe domnul meu, împăratul? Lasă-mă, te rog, să mă duc să-i tai capul.”
Dar împăratul a zis: „Ce aveţi voi cu mine, fiii Ţeruiei? Dacă blestemă, înseamnă că Domnul i-a zis: ,,Blestemă pe David!’” Cine-i va zice dar: ,,Pentru ce faci aşa?”
Şi David a zis lui Abişai şi tuturor slujitorilor săi: „Iată că fiul meu, care a ieşit din trupul meu, vrea să-mi ia viaţa, cu cât mai mult beniamitul acesta! Lăsaţi-l să blesteme, căci Domnul i-a zis. Poate că Domnul se va uita la necazul meu şi-mi va face bine în locul blestemelor de azi.”
David şi oamenii lui şi-au văzut de drum. Şimei mergea pe coasta muntelui, în dreptul lui David, şi, mergând, blestema, arunca cu pietre împotriva lui şi vântura praf“ (2 Samuel 15:5-13).

Într-o simetrie profetică, David a suit dealul măslinilor unde avea să verse lacrimi amare și Isus, celălalt „fiu al lui David“

„David a suit dealul măslinilor. Suia plângând şi cu capul acoperit şi mergea cu picioarele goale, şi toţi cei ce erau cu el şi-au acoperit şi ei capul şi suiau plângând“ (2 Samuel 15:30).

 IV. Absalom este înfrânt de providența diviă

În galeria aceasta de patru personaje care fac să se miște evenimentele din aceste capitole, Absalom este tipul omului orgolios, mândru și parcă mult prea deștept pentru propriul lui bine. Ioab este tipul omului care are râvnă, dar nu are pricepere. Ahitofel este tipul omului înțelept care nu iartă, a celui prea mândru pentru smerenie și pocăință, iar David este tipul dragostei fără discernământ și fără disciplină.

Absalom este prea frumos pentru propriul lui bine, prea deștept pentru propria lui propășire și prea mândru pentru ca să nu fie pedepsit.

Oamenii tari se frâng cu trosnet! După ce s-a văzut împărat la Ierusalimul părăsit în grabă de tatăl său, Absalom a ascultat sfatul vitriolic dat de Ahitofel fără să-și dea seama că împlinește doar profeția rostită de Dumnezeu asupra lui David (2 Samuel 15:20-23). Nici nebunia lui, nici „înțelepciunea“ lui Ahitofel nu scăpaseră de sub autoritatea divină!

Aceeași providență divină îl face să asculte apoi sfatul „rău“ dat de Hușai, iar în războiul civil care a urmat, Absalom a fost asasinat mișelește de „binefăcătorul“ său turbat acum de mânie. Putea să scape cu viață. David a poruncit chiar ca nimeni să nu-l omoare:

„Împăratul a dat următoarea poruncă lui Ioab, lui Abişai şi lui Itai: „Pentru dragostea pe care o aveţi faţă de mine, purtaţi-vă blând cu tânărul Absalom!” Şi tot poporul a auzit porunca împăratului, dată tuturor căpeteniilor cu privire la Absalom“ (2 Samuel 18:5).

A murit într-o „dreptate poetică“, cum o numesc teologii, spânzurat de propria lui frumusețe:

„Absalom s-a pomenit în faţa oamenilor lui David. Era călare pe un catâr. Catârul a pătruns sub ramurile încâlcite ale unui mare stejar, şi capul lui Absalom s-a prins de stejar; a rămas astfel spânzurat între cer şi pământ, şi catârul care era sub el a trecut înainte.
Un om, văzând lucrul acesta, a venit şi a spus lui Ioab: „Iată, am văzut pe Absalom spânzurat de un stejar.”
Şi Ioab a zis omului care i-a adus ştirea aceasta: „L-ai văzut! De ce dar nu l-ai tăiat pe loc? Ţi-aş fi dat zece sicli de argint şi un brâu.”
Dar omul acela a zis lui Ioab: „Chiar dacă aş cântări în mâna mea o mie de sicli de argint, n-aş pune mâna pe fiul împăratului, căci noi am auzit următoarea poruncă pe care ţi-a dat-o împăratul ţie, lui Abişai şi lui Itai: ,,Luaţi seama fiecare la tânărul Absalom!” Şi, dacă l-aş fi omorât mişeleşte, nimic n-ar fi rămas ascuns împăratului şi tu însuţi ai fi fost împotriva mea.”
Ioab a zis: „Nu voi zăbovi atâta cu tine!” Şi a luat trei săgeţi în mână şi le-a înfipt în inima lui Absalom, care era încă plin de viaţă în mijlocul stejarului“ (2 Samuel 18:9-14).

Biblia ne spune că „neascultarea este tot atât de vinovată ca ghicirea şi împotrivirea nu este mai puţin vinovată decât închinarea la idoli şi terafimi“ (1 Samuel 15:23). Ea declanșează asocierea cu forțe demonice împotrivitoare lui Dumnezeu. Ea s-a sfârșit, se sfârșește și se va sfârși întotdeauna cu înfrângere și pedeapsă. Așa a fost cu fii lui Core, așa a fost cu Haman, cu Izabela, cu Ahitofel sau cu Iuda. Cei ce se răscoală împotriva lui Dumnezeu se nenorocesc întotdeauna pe ei înșiși.

Cum se manifestă azi printre noi „duhul lui Absalom“?

Cam acestea sunt caracteristicile oamenilor stăpâniți de acest duh:

• Se împrietenesc viclean cu oamenii naivi.
• Sunt gata să le facă „servicii“ ca să-i câștige de partea lor.
• Dau tuturor dreptate și le promit marea cu sarea.
• Nu văd nimic bun în cei din autoritate.
• Găsesc imediat un nod în papură din te miri ce.
• Clădesc pe simpatii de partidă.
• Pândesc ocazia publică potrivită ca să dea atacul mișelesc.
• Se poartă ca niște oameni fără Dumnezeu, ca unii convinși că Dumnezeu „doarme“ sau „e plecat într-o călătorie“ și i-a lăsat pe ei să vegheze asupra lucrurilor și să le rezolve.

David i-a cunoscut foarte bine. Vorbește despre ei foarte clar:

„ Oamenii îşi spun minciuni unii altora,
pe buze au lucruri linguşitoare, vorbesc cu inimă prefăcută.
Nimicească Domnul toate buzele linguşitoare,
limba care vorbeşte cu trufie,
pe cei ce zic: „Suntem tari cu limba noastră,
căci buzele noastre sunt cu noi. Cine ar putea să fie stăpân peste noi?” (Psalm 12:2)

În majoritatea cazurilor când ceva „este prea frumos ca să fie adevărat“ așa este. Ai în față o minciună.

Mândria este o nebunie fără leac. „Dumnezeu este împotriva celor mândri, dar dă har celor smeriți“. Ar trebui să înțelegi azi că în clipa în care te mândrești, Dumnezeu a și semnat sentința ta la moarte și tot universul Lui îți va sta împotrivă. Frumosul Absalom a avut o moarte urâtă. Au grămădit peste el pietre, după ce l-au aruncat într-o groapă mare pe măsura orgoliului său. Asta, semnalizează ironia subînțeleasă în text, pentru că tot și-a dorit el un monument:

„Au luat pe Absalom, l-au aruncat într-o groapă mare din mijlocul pădurii şi au pus peste el o grămadă foarte mare de pietre. Tot Israelul a fugit, fiecare în cortul lui. Pe când trăia, Absalom îşi ridicase un stâlp de aducere-aminte în valea împăratului. Căci zicea: „N-am fii prin care să se poată păstra aducerea aminte a numelui meu.” Şi a pus numele său stâlpului, care şi astăzi se numeşte Stâlpul lui Absalom“ (2 samuel 18:17-18).

David l-a asasinat pe Urie în luptă. Absalom a pierit în luptă. Ioab a fost implicat în uciderea lui Urie (2 Samuel 11:17). Ioab este implicat și de data aceasta. Doar cine n-are ochi să vadă nu observă aici dreptatea lui Dumnezeu.

(varianta video se găsește aici: https://youtu.be/ImhhIpuPviE)

Publicitate