Cu o uimită admirație vă îndemn să pășim împreună prin cele șapte lucruri din noua creație și să privim smeriți de pe țărm spre eternitatea care ne așteaptă. „Doamne, deschide-ne ochii să vedem!“
1. Un cer nou – Apocalipsa 21:1
„Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou; pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră şi marea nu mai era“ (Apocalipsa 21:1).
Avem de a face cu o nouă vedenie: „Apoi am văzut…“. În ea apare acest „cer nou“. Terminologia vine din limbajul Vechiului Testament. O întâlnim în cartea profetului Isaia:
„Căci iată, Eu fac ceruri noi şi un pământ nou; aşa că nimeni nu-şi va mai aduce aminte de lucrurile trecute şi nimănui nu-i vor mai veni în minte“ (Isaia 65:17).
„Căci după cum cerurile cele noi şi pământul cel nou pe care le voi face vor dăinui înaintea Mea – zice Domnul – aşa vor dăinui şi sămânţa voastră şi numele vostru“ (Isaia 66:22).
Ce înseamnă de fapt „cer“?
Pentru a ne disciplina cât de cât imaginația, și pentru a o feri de excesele ei, este bine să ne întoarcem puțin la locul în care a apărut prima oară termenul „cer“, la primul capitol din cartea Genezei.
„Dumnezeu a zis: „Să fie o întindere între ape şi ea să despartă apele de ape.” Şi Dumnezeu a făcut întinderea, şi ea a despărţit apele care sunt dedesubtul întinderii de apele care sunt deasupra întinderii. Şi aşa a fost. Dumnezeu a numit întinderea cer. Astfel, a fost o seară şi apoi a fost o dimineaţă: aceasta a fost ziua a doua“ (Geneza 1:6-8).
„Dumnezeu a zis: „Să fie nişte luminători în întinderea cerului, ca să despartă ziua de noapte; ei să fie nişte semne care să arate vremurile, zilele şi anii“ (Geneza 1:14).
„Cerul este o întindere“, un spațiu creat și intrinsec legat de noțiunea de timp. Cornilescu traduce în alte locuri acest lucru cu termenul „boltă“:
„Îl înfăşoară norii, nu vede nimic, bolta cerească abia dacă o străbate!“ (Iov 22:14).
„A tras o boltă pe faţa apelor, ca hotar între lumină şi întuneric“ (Iov 26:10).„El Şi-a zidit cămara în ceruri, Şi-a întemeiat bolta deasupra pământului; cheamă apele mării şi le varsă pe faţa pământului. Domnul este Numele Lui! “ (Amos 9:6).
Expresia „boltă“ exclude imaginea unui plan bidimensional și trimite automat la ideea de „spațiu“, de întindere spațială. Bolta este întotdeauna localizată „sus“. Așa este și cu ideea de „cer“ în Biblie. Cerul este „deasupra“ realității noastre limitate, în hiperdimensiunile superioare ale existenței create de Dumnezeu.
De exemplu, în Apocalipsa 4:1-2, lui Ioan i se poruncește: „Suie-te aici, și-ți voi arăta ce are să se întâmple după aceste lucruri. Numaidecât am fost răpit în Duhul. Și am văzut că în cer era pus un scaun de domnie …“
Am să reiau aici câteva din lucrurile spuse în comentariul făcut la capitolul 4 din Apocalipsa.
Unde este cerul?
Apostolul Ioan nu a fost răpit „sus“ într-o dimensiune a spațiului actual, pentru că ce este sus pe o parte a sferei pământului este „jos“ pe cealaltă. Ioan a fost „promovat“ sus în ideea ridicării lui în alte realități ale hiperdimensiunilor de dincolo de lumea noastră.
„ Isus le-a mai spus: „Eu Mă duc, şi Mă veţi căuta şi veţi muri în păcatul vostru; acolo unde Mă duc Eu, voi nu puteţi veni”.
Atunci, iudeii au zis: „Doar n-o avea de gând să se omoare, de zice: ‘Unde Mă duc Eu, voi nu puteţi veni!’ ”
„Voi sunteţi de jos”, le-a zis El, „Eu sunt de sus. Voi sunteţi din lumea aceasta, Eu nu sunt din lumea aceasta.“ (Ioan 8:21-23)
Am spus intenționat ,,spațiul cerului“ pentru că înțelegerea acestui concept este singura cale care pătrunde restul Apocalipsei, unde revelațiile divine se vor purta când în cer, când pe pământ.
În originalul ebraic, pentru termenul „întindere“ este folosită expresia שמים (shamayim) care are forma de plural. Comentatorii sunt de părere că ea trebuie înțeleasă în contextul celor „trei ceruri“ pomenite de apostolul Pavel în 2 Corinteni 12:2 unde amintește de una din experiențele supranaturale pe care le-a avut:
„Cunosc un om în Hristos care, acum paisprezece ani, a fost răpit până în al treilea cer (dacă a fost în trup nu ştiu, dacă a fost fără trup, nu ştiu – Dumnezeu ştie) … “
Este fascinant că Pavel ține să precizeze că nu știe dacă pătrunderea lui în cel de al treilea cer a fost făcută „în trup sau fără trup“, trupul nefiind un instrument strict necesar pentru o asemenea călătorie. În mod similar, când a scris Apocalipsa, Ioan folosește expresia „eram în Duhul“ (Apoc. 1:10; 4:2; 17:3; 21:10).
Termenul „întindere“ folosit în traducerea română a lui Cornilescu este ideea de „spațiu“ delimitat, distinct de alt domeniu de existență. Fiecare „întindere“, adică fiecare cer este distinct de celelalte. Cerul atmosferic, aflat între „apele de sus și apele de jos“ identifică spațiul atmosferic care înconjoară pământul. Cerul astronomic sau cosmic nu trebuie considerat doar ca o extindere a cerului atmosferic. Astronomii ajung încet, încet la părerea că el este influențat de undele gravitaționale, de găurile negre, de materia neagră din univers, de curbura spațiu-timp și de cu totul alți factori pe care nici nu-i știm astăzi.
Dincolo de acestea două există cel de al treilea cer, locul prezenței ființelor cerești. El este „supranatural“ pentru că nu face parte din limitările lumii materiale în care evoluăm noi. Probabil că ar trebui să-l numim „hiper spațiu“, un domeniu de existență cu mult mai multe dimensiuni decât cele din complexul spațiu-timp al cerului terestru.
(HIPERSPÁȚIU (< fr.) s. n. (FIZ.) Spațiu diferit de cel euclidian, având mai mult de trei dimensiuni (sau de patru, atunci când timpul este considerat a patra dimensiune). Este utilizat în fizică și astrofizică (de ex. teoriile lui Kalutza-Klein, supergravitația, supercorzile etc.).
Bineînțeles că nu spunem că Dumnezeu există în hiperspațiu pentru că El nu poate fi limitat de nici un fel de dimensiune. Dumnezeu este spirit infinit și perfect. El poate fi „imanent“ pătrunzând în creație și „transcendent“, ieșind oricând din ea. Aduceți-vă aminte de aparițiile și disparițiile Fiului lui Dumnezeu de după Înviere. Datele Bibliei îi îndreptățesc pe cei ce cred că nu trăim într-un UNIvers, ci într-un MULTIvers:
„Tu, Doamne, numai Tu ai făcut cerurile, cerurile cerurilor şi toată oştirea lor şi pământul cu tot ce este pe el, mările cu tot ce cuprind ele. Tu dai viaţă tuturor acestor lucruri şi oştirea cerurilor se închină înaintea Ta“ (Neemia 9:6; vezi și Deut. 10:14; 1 Regi 2:27; Psalm 68:33; 148:4).
Trecerea dintr-un cer în altul, din cel atmosferic, de exemplu, în cel de al treilea cer nu trebuie vizualizată dimensional, ci calitativ. Cel de al treilea cer nu este „foarte departe“, cum propunea Mihail Eminescu:
„Porni luceafărul. Creșteau
În cer a lui aripe,
Și căi de mii de ani treceau
În tot atâtea clipe.
Un cer de stele dedesubt,
Deasupra-i cer de stele –
Părea un fulger nentrerupt
Rătăcitor prin ele.“
Adăugarea de dimensiuni noi, dincolo de cele ale spațiului și timpului din cosmosul nostru, schimbă total ecuația. Dumnezeu, îngerii și demonii pot exista în proximitatea noastră imediată. Mai mult, demonii pot exista chiar în lăuntrul nostru, chiar o legiune! Tot așa și Duhul lui Dumnezeu poate să ne „umple“ pe dinăuntru!
În revelația Scripturii, „cerul“ este legat direct de sfera de existență a lui Dumnezeu. Creatorul este „deasupra“ lumii noastre, în sensul că este net superior, este „dincolo“, neîncăput și nelimitat de lumea noastră. De aceea I se mai spune și „cel Preaînalt“! Acest nume divin este legat de dimensiuni, de hiperdimensiuni și de transcendența lui Dumnezeu. Pururi, El va rămâne „mai presus“ de orice se poate crede sau gândi. Dumnezeu este neimaginabil, un Creator care nu poate încape în dimensiunile Creației.
Îngăduiți-mi o mică explicație: Particula „prea“ din termenul „Preaînalt“ este caracteristică limbii ebraice și ea nu-și are corespondent în limbajul experienței noastre de fiecare zi.
Gradele noastre de comparație pentru adjective și adverbe sunt: pozitiv, comparativ și superlativ.
Spunem că ceva este:
fericit,
mai fericit,
cel mai fericit sau
foarte fericit.
(Pentru un studiu gramatical puteți citi aici:
Biblia traduce însă în limba română un grad de comparație ebraic atunci când vorbește despre „preafericitul Dumnezeu“ sau de noțiunea de „preasfânt“ aplicată fie la una din încăperile Cortului Întâlnirii, fie de-a dreptul lui Dumnezeu. Ortodoxia vrea să sublinieze apartenența fecioarei Maria la dimensiunile cerești numind-o „preacurată“ și „preasfântă“. Ideea este de „ceva de dincolo de lumea noastră obișnuită“, ceva ce nu încape în percepția noastră obișnuită. Când îi cântăm lui Dumnezeu, vrem ca mesajul nostru să ajungă dincolo de tavan în bolțile cerului. De aceea noi Îl „preamărim“ pe Dumnezeu.
Numirea de „Dumnezeu Preaînalt“ este o definiție care aparține unei alte ordini de lucruri de deasupra lumii noastre. Este una din cele mai străvechi numiri ale „Dumnezeului transcendent“. Ea apare în viața, activitatea și limbajul lui Melhisedec, preot al Selemului venit dintr-o amintire comună a omenirii izvorâte din Noe:
„Melhisedec, împăratul Salemului, a adus pâine şi vin – el era preot al Dumnezeului Celui Preaînalt. Melhisedec a binecuvântat pe Avram şi a zis:
„Binecuvântat să fie Avram de Dumnezeul Cel Preaînalt, Ziditorul cerului şi al pământului! Binecuvântat să fie Dumnezeul Cel Preaînalt, care a dat pe vrăjmaşii tăi în mâinile tale!”
Şi Avram i-a dat zeciuială din toate. Împăratul Sodomei a zis lui Avram: „Dă-mi oamenii şi ţine bogăţiile pentru tine.” Avram a răspuns împăratului Sodomei: „Ridic mâna spre Domnul, Dumnezeul Cel Preaînalt, Ziditorul cerului şi al pământului, …“ (Gen. 14:18-22).
Un element sau o persoană este definit ca „prea înalt“, atunci când nu încape într-o dimensiune anumită a lumii, este „mai presus“ de ea, locuind în multe alte dimensiuni și chiar dincolo de toate acestea.
Este vorba despre ieșirea spre hiperdimensiuni paralele cu lumea noastră. Imaginea aceasta este o reprezentare grafică în două dimensiuni. Ea implică ideea de spațiu, dar o și deformează. Cele trei ceruri nu sunt „unele după altele“, ci unele în altele, paralele și întrepătrunse unul cu celălalt.
Cât poate dura o astfel de călătorie din lumea noastră într-un alt cer?
Tâlharul pocăit de pe cruce a aflat că transportarea se face instantaneu, într-un realm nesupus scurgerii timpului așa cum îl cunoaștem noi astăzi:
„Isus a răspuns: „Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în rai” (Luca 23:43).
A treia zi, după calendarul nostru, când Maria a vrut să-L cuprindă, Domnul i-a zis:
„Nu mă ţine”, i-a zis Isus, „căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu. Ci du-te la fraţii Mei şi spune-le că Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru” (Ioan 20:17).
Cum de a putut să-l ducă Domnul Isus pe tâlhar în rai „astăzi“, când peste trei zile încă „nu se suise“ la Tatăl? Singura explicație logică este că există un „astăzi“ din afara timpului cunoscut de noi, o altfel de scurgere a evenimentelor din hiperdimensiunile lumii lui Dumnezeu. Ca să-l deosebesc de cronologia planetei pământ, eu l-am numit pe alocuri „timpul profetic“, ca un prezent continuu pe care se poate aluneca după voie în viitor și în trecut.
Filmele științifico-fantastice de astăzi ne-au adus ideea de „portal“, de ușă care poate apărea oriunde înlesnindu-ne trecerea dintr-un univers în altul. Ideea nu este nouă. Ea i-a venit și patriarhului Iacov! În urma visului în care a văzut o scară pe care îngerii lui Dumnezeu urcau și se coborau deasupra capului său, Iacov a exclamat:
„Iacov s-a trezit din somn şi a zis: „Cu adevărat, Domnul este în locul acesta, şi eu n-am ştiut.” I-a fost frică şi a zis: „Cât de înfricoşat este locul acesta! Aici este casa lui Dumnezeu, aici este poarta cerurilor!” (Geneza 28:16-17).
Sunt aproape sigur că majoritatea celor ce au citit acest pasaj nu au observat anomalia din text. Îngerii sunt prezentați ca ființe înaripate, deci, în mod normal, ei nu au nevoie de o „scară“ cu trepte pe care să urce ca oamenii! Ideea revelației din vis era că Dumnezeu veghează continuu asupra lui Iacov, oriunde ar merge! Că lumea nevăzută este mult mai aproape de el decât își poate da el seama!
Aparițiile îngerilor și „teofaniile“ Îngerului Domnului din Vechiul Testament s-au produs tocmai prin astfel de intrări ale ființelor din hiperspațiu în universul nostru cu patru dimensiuni. Acești musafiri n-au venit la noi din depărtări infinite, ci din eternitatea de lângă noi, din împărăția cerurilor.
Un cer nou înseamnă o lume nouă!
Cerul cel nou pe care l-a văzut apostolul Ioan în Apocalipsa 21 nu trebuie confundat cu un alt cer, dar de aceeași natura cu cel de astăzi. Termenul grec folosit în original (kainos) nu este cronologic, ci calitativ. „Un cer nou“ va fi un cer total diferit de acesta, cu alte dimensiuni și cu un acces liber înspre alte ceruri din creația lui Dumnezeu și mai ales cu „cel de al treilea cer“, acolo unde este prezența copleșitoare a lui Dumnezeu.
Aduceți-vă aminte cu câtă minuțiozitate a ținut Ezechiel să ne descrie vedenia din primul capitol al cărții sale și totuși, cât de insuficiente ne sunt cuvintele lui pentru a ne putea imagina ce a văzut el acolo. Când apar hiperdimensiunile altei creații, imaginația noastră este neputincioasă. De aceea nici în Apocalipsa nu vom putea pătrunde total în esența lucrurilor descrise. Va fi însă așa de net superior acestei creații actuale, așa de desăvârșit în împlinirile personale pe care ni le va oferi încât ni se promite că „nici nu ne va mai trece prin minte să ne amintim de prima creație“!
„Căci iată, Eu fac ceruri noi şi un pământ nou; aşa că nimeni nu-şi va mai aduce aminte de lucrurile trecute şi nimănui nu-i vor mai veni în minte“ (Isaia 65:17).
Tu ai întemeiat în vechime pământul
şi cerurile sunt lucrarea mâinilor Tale.
Ele vor pieri, dar Tu vei rămâne;
toate se vor învechi ca o haină;
le vei schimba ca pe un veşmânt şi se vor schimba.
Dar Tu rămâi Acelaşi
şi anii Tăi nu se vor sfârşi (Psalmi 102:25-27).
Apocalipsa 21 și 22 marchează trecerea noastră dincolo de limitările „stării smerite“ în care am fost închiși datorită „căderii“ primilor oameni în păcat. De atunci, heruvimii cu sabia înfocată au retezat accesul nostru în lumea părtășiei cu Dumnezeu. Nu ne mai putem întoarce în rai. Apocalipsa 21 semnalizează redeschiderea drumului înapoi, recăpătarea accesului și reașezarea noastră în atmosfera unei eternități fericite.
Vedenia unui cer nou definește intrarea noastră în gloria lucrurilor eterne, împlinirea unor năzuințe înscrise și întreținute de Dumnezeu în noi până și în modelul de rugăciune „Tatăl nostru“. Sunt sigur că ați observat sau că măcar ați intuit ceva transcendental atunci când ați rostit primele ei cuvinte:
„Tatăl nostru care ești în ceruri“ (la plural) ..
precum în cer așa și pe pământ“ (Matei 6:9-10).
Noutatea pe care trebuie să o comunicăm unora este însă că noi nu vom exista etern „în cer“, ci vom trăi pe un pământ nou, iar despre aceasta se cuvine să spunem măcar câteva cuvinte.
2. Un pământ nou
„Pământul şi cerul au fugit dinaintea Lui şi nu s-a mai găsit loc pentru ele“ (Apocalipsa 20:11).
Însă pentru „afonii speriați care au coșmare“ la gândul că ne vom petrece eternitatea agățați de norișori și vom cânta mereu la niște harpe, am o veste bună! Eternitatea nu va fi straniu diferită de viața noastră de astăzi. Nici măcar nu vom sta „în cer“, cum simplifică caricatural unii, ci vom evolua pe un pământ infinit superior celui de astăzi și ne vom bucura de împliniri personale la fel de infinit de superioare.
Pământul nou este al doilea element al existenței noastre viitoare pe palierul superior al eternității. Ar fi trebuit să știm că pământul acesta pe care locuim acum n-are viitor. Domnul Isus ne-a spus-o și vestea a fost așa de importantă, de epocală, că a fost trecută în trei dintre cele patru Evanghelii:
„Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece“ (Matei 24:25; Marcu 13:31; Luca 21:33).
După cerul și pământul care „au fugit dinaintea lui Dumnezeu și n-a mai fost loc pentru ele“ (Apocalipsa 20:11), sub cerul cel nou apre și un pământ nou. Va fi un pământ „cu totul altfel“! Cum adică? Nu știu decât foarte puține lucruri despre el! Iată-le.
Un pământ fără apă!
John MacArthur spune că singurul indiciu descriptiv despre pământul cel nou este că „marea nu va mai fi“. MacArthur spune că trupurile noastre sunt compuse 2/3 din apă. Sângele nostru este 90% apă. Dacă nu bem apă, ne deshidratăm și murim. Planeta noastră „albastră“ este deosebită de toate celelalte prin faptul că are apă, are un sistem hidrologic. Este marea excepție din universul pe care-l cunoaștem! Două treimi din suprafața planetei sunt și ele acoperite cu apă. Tot ce există biologic, ființează datorită apei!
„Marea“, o imensitate lichidă, este emblematică pentru un ecosistem bazat pe apă. Când nu va mai fi „marea“ vor fi altfel de condiții. Va fi altfel? Trebuie să fie altfel!
Michio Kaku, celebrul om de știință, povestește că în copilăria sa californiană petrecută la San Francisco, obișnuia să meargă într-o grădină japoneză ca să privească peștii frumos colorați.
„Aveau ochii așezați lateral și nu puteau privi „în sus“. Din punctul lor de vedere lumea de deasupra luciului apei nu exista. Dacă mi-aș fi întins mâna, l-aș fi apucat pe unul din ei și l-aș fi ridicat din apă ar fi fost uimit să ne vadă respirând … aer. Dacă l-aș fi băgat apoi înapoi în apă, vă dați seama ce fel de povestiri ar fi avut el să le spună celorlalți pești ca el? Ei bine, oamenii de știință de azi, am ajuns la concluzia că noi suntem peștii aceia și că există un alt tărâm al existenței în alte dimensiuni, în hiperspațiu“. Viața acolo este altfel!
Acel „altfel“ care va veni nu va fi însă straniu, nepotrivit, incomod, ci va fi un mediu desăvârșit pentru desăvârșirea noastră viitoare:
„Ci v-aţi apropiat de Muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc, de zecile de mii, de adunarea în sărbătoare a îngerilor, de Biserica celor întâi născuţi, care sunt scrişi în ceruri, de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, de duhurile celor neprihăniţi, făcuţi desăvârşiţi, …“ (Evrei 12:22-23).
Un pământ fără un sistem planetar heliocentric
Ce pare sigur este că nu vom mai aparține unui sistem planetar heliocentric. Vom citi din restul capitolului 21 că pământul cel nou nu va mai avea soare și nu va mai avea lună. Nu vom mai avea nevoie de un corp ceresc care să răspândească lumina care întreține viața, pentru că vom umbla în lumina binefăcătoare a prezenței divine.
„Cetatea n-are trebuinţă nici de soare, nici de lună ca s-o lumineze, căci o luminează slava lui Dumnezeu şi făclia ei este Mielul“ (Apocalipsa 21:23)
Pur și simplu „nu va mai fi noapte“ (Apocalipsa 21:25). Oare va mai trebui să dormim?
Nu va mai fi apă, așa cum o știm noi, și nu va mai fi lumina aceasta cu care ne-am obișnuit. Lumina și apa sunt suportul vieții biologice. Pe pământul cel nou va fi însă un altfel de șuvoi vital, izvorât din tronul lui Dumnezeu și vom fi îmbăiați într-o slavă binefăcătoare a feței lui Dumnezeu și a Mielului.
Un pământ pentru o natură „duhovnicească“!
Nu ni se spune ce formă va avea pământul cel nou și nici dimensiunile lui viitoare. Știm însă indirect că vom exista pe el într-o natură nesupusă putrezirii, numită „trup duhovnicesc“:
„Aşa este şi învierea morţilor. Trupul este semănat în putrezire şi învie în neputrezire; este semănat în ocară şi învie în slavă; este semănat în neputinţă şi învie în putere. Este semănat trup firesc şi învie trup duhovnicesc. Dacă este un trup firesc, este şi un trup duhovnicesc. De aceea este scris: „Omul dintâi Adam a fost făcut un suflet viu”. Al doilea Adam a fost făcut un duh dătător de viaţă. Dar întâi vine nu ce este duhovnicesc, ci ce este firesc; ce este duhovnicesc vine pe urmă.
Omul dintâi este din pământ, pământesc; omul al doilea este din cer. Cum este cel pământesc, aşa sunt şi cei pământeşti; cum este Cel ceresc, aşa sunt şi cei cereşti. Şi după cum am purtat chipul celui pământesc, tot aşa vom purta şi chipul Celui ceresc“ (1 Corinteni 15:42-49).
Expresia „trup duhovnicesc“ este îmbrățișarea unui paradox. Un duh nu are trup, este exact opusul materiei. Ce se ascunde în spatele expresiei „trup duhovnicesc“ numai Dumnezeu știe! Este suficient să ne aducem aminte de posibilitățile extraordinare avute de persoana lui Isus Christos după învierea din morți. „Vom fi ca El!“
„Să purtăm chipul lui“ înseamnă să ne îmbrăcăm și noi într-un astfel de trup care poate călătorii instantaneu prin hiperdimensiunile cerurilor lui Dumnezeu, care poate consuma hrană, dar căruia hrana nu-i este strict necesară, care poate trece prin ziduri și uși încuiate și care poate sta la masă cu oamenii, care poate prinde pești și poate face un foc pe malul apei, care poate păși pe un drum prăfuit de țară, dar care se poate și înălța oricând la cer! Mai vreți și alte detalii?
Cam asta este tot ce putem spune: vom fi înviați, ni se va da un trup proslăvit nemuritor, nesupus putrezirii și vom exista într-o lume minunată, mult peste circumstanțele „stării noastre smerite“ cu care ne confruntăm astăzi. Epistola către evrei ne spune că vom fi reașezați, în ordin de mărime și importanță, „deasupra îngerilor“. Gândiți-vă la tot ce au putut face îngerii descriși în Biblie și bucurați-vă că vom face tot ceea ce au făcut ei, ba încă și mai mult! Asta ar fi suficient ca să ne stimuleze imaginația. Vom cunoaște o altfel de viață, cu un principiu vital de existență total schimbat.
Inerția gândirii ne face să ne imaginăm pământul cel nou asemănător cu pământul pe care-l cunoaștem, cu forma aproximativă a unei sfere. N-avem însă garanția că va fi așa. S-ar putea să aibă o cu totul altă formă și alte dimensiuni.
Cel mai important element al pământului nou nu va fi însă … pământul, ci Noul Ierusalim!
3. Un Ierusalim nou – Apocalipsa 21:9-23; 22:5
Cel mai nepământean element din noua creație va fi acest Ierusalim nou!
„Şi eu am văzut coborându-se, din cer de la Dumnezeu, cetatea sfântă, Noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei. Şi am auzit un glas tare, care ieşea din scaunul de domnie şi zicea: „Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor.
El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut.”
Cel ce şedea pe scaunul de domnie a zis: „Iată, Eu fac toate lucrurile noi.” Şi a adăugat: „Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezut şi adevărate” (Apocalipsa 21:2-5).
În istoria planului de salvare a omenirii există trei cetăți Ierusalim. Primul este Ierusalimul, orașul cel vechi, cum se numește și astăzi, cetatea iebusiților cucerită de împăratul David în străvechiul Canaan.
Ca o prevestire a slavei lui viitoare a fost numit chiar „cetatea cea sfântă“: Isaia 52:1; Neemia 11:1; Daniel 9:24. La fel este numit și în Noul Testament: Matei 4:5; 27:53; Apocalipsa 11:2. Asta nu a însemnat însă că fiecare din locuitorii cetății a fost sau este sfânt, ci că cetatea a fost pusă de o parte pentru un scop specific al lui Dumnezeu. Vremelnic, ea va deveni scaunul de domnie al lui Antichrist, dar are dincolo de aceasta un destin special divin. Asta este tot! Noi nu venerăm „locuri sfinte“!
Dincolo de cel de al doilea Ierusalim reclădit de Dumnezeu în domnia lui terestră milenară, ne întâlnim aici cu cel de al treilea Ierusalim. Și acesta este o cetate sfântă. Mult mai sfântă ca celelalte două, atât pentru că Domnul Isus va domni de acolo, cât și pentru că toți locuitorii ei vor fi sfinți ai Domnului!
„Nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care trăieşte în spurcăciune şi în minciună, ci numai cei scrişi în cartea vieţii Mielului“ (Apocalipsa 21:27).
„Dar cât despre fricoşi, necredincioşi, scârboşi, ucigaşi, curvari, vrăjitori, închinătorii la idoli şi toţi mincinoşii, partea lor este în iazul care arde cu foc şi cu pucioasă, adică moartea a doua” (Apocalipsa 21:8).
Această a treia apariție a Ierusalimului este anunțată prima dată în Apocalipsa 3:12:
„Pe cel ce va birui, îl voi face un stâlp în Templul Dumnezeului Meu şi nu va mai ieşi din el. Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu şi numele cetăţii Dumnezeului Meu, Noul Ierusalim, care are să se pogoare din cer de la Dumnezeul Meu, şi Numele Meu cel nou”.
Cum să nu ne intereseze ceva de care se va lega identitatea noastră eternă? Textul citat mai sus ne spune că ea va avea o bază întreită: un Nume derivat direct de la Dumnezeu tatăl, un nume derivat din adresa noastră specifică din Noul AIerusalim și un al treilea nume derivat din legătura directă cu numele cel nou pe care-l va purta în eterniatte Fiul lui Dumnezeu, Mirele nostru Isus Christos!
I. Ierusalimul ceresc deja … există!
Probabil că acesta unul din lucrurile surprinzătoare pe care ni le spune Biblia despre această cetate. De două mii de ani, creștinii se apropie de Ieruslimul ceresc. Știu, este puțin cam greu să răsturnăm cronologia cu care suntem obișnuiți … Ba încă trebuie să o abandonăm cu totul ca să putem pătrunde dincolo de ea în timpul profeytic și să ne bucurăm de anunțul făcut de Duhul Sfânt în epistola către Evrei:
„Ci v-aţi apropiat de Muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc, de zecile de mii, de adunarea în sărbătoare a îngerilor, de Biserica celor întâi născuţi, care sunt scrişi în ceruri, de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, de duhurile celor neprihăniţi, făcuţi desăvârşiţi, de Isus, Mijlocitorul legământului celui nou şi de sângele stropirii, care vorbeşte mai bine decât sângele lui Abel“ (Evrei 12:22-24).
Nu este loc acum să facem o scurtă analiză a acestui verset extraordinar! Suficient să spunem că (în prezentul etern) Dumnezeu vede deja toate lucrurila ca deja întâmplate, în timp ce noi (aflați în timp terestru) ne aflăm încă în călătorie spre aceste lucruri! Apocalipsa nu ne va vorbi despre „adunarea în sărbătoare a sfinților“, ci ne va da doar perspectiva prezenței noastre în cetatea eternă.
II. Ierusalimul este antiteza Babilonului cel Mare
Finalul Apocalipsei ne descoperă și finalul luptei dntre Babilon și Ierusalim. Am văzut împreună cum a fost distrusă cetatea răzvrătirii. Acum asistăm împreună la inaugurarea Ierusalimului biruitor. Planul lui Dumnezeu de a face pace (Ierușalaim – cetatea păcii) se va împlini. Aceasta este logica desfășurării istoriei lumii. Ea este subliniată de un amănunt trecut prea adesea cu vederea. Și distrugerea Babilonului și inaugurarea Ierusalimului ceresc sunt anunțate de același crainic ceresc de mare importanță.
„Apoi unul din cei şapte îngeri care ţineau cele şapte potire a venit de a vorbit cu mine şi mi-a zis: „Vino să-ţi arăt judecata curvei celei mari, care şade pe ape mari. Cu ea au curvit împăraţii pământului şi locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei!” Şi m-a dus, în Duhul, într-o pustie“ (Apocalipsa 17:1-3)
„Apoi unul din cei şapte îngeri, care ţineau cele şapte potire pline cu cele din urmă şapte urgii, a venit şi a vorbit cu mine şi mi-a zis: „Vino să-ţi arăt mireasa, nevasta Mielului!” Şi m-a dus, în Duhul, pe un munte mare şi înalt. Şi mi-a arătat cetatea sfântă, Ierusalimul, care se pogora din cer de la Dumnezeu“ (Apocalipsa 21:10).
În Apocalipsa 17:3 ni se spune că Ioan a fost dus să vadă curva în pustie. În Apocalipsa 21:10 găsim scris că Ioan a fost dus „pe un munte mare și înalt”, ca să poată vedea Mireasa, nevasta Mielului. Babilonul a căzut, Noul Ierusalim se coboară.
III. Ierusalimul cel nou este nădejdea credincioșilor
Ierusalimul ceresc a fost ținta tuturor credincioșilor care au umblat cu Dumnezeu în istorie. Spre el a privit prin credință patriarhul Avraam:
„În credinţă au murit toţi aceştia, fără să fi căpătat lucrurile făgăduite, ci doar le-au văzut şi le-au urat de bine de departe, mărturisind că sunt străini şi călători pe pământ. Cei ce vorbesc în felul acesta arată desluşit că sunt în căutarea unei patrii. Dacă ar fi avut în vedere pe aceea din care ieşiseră, negreşit că ar fi avut vreme să se întoarcă în ea. Dar doreau o patrie mai bună, adică o patrie cerească. De aceea, lui Dumnezeu nu-I este ruşine să Se numească Dumnezeul lor, căci le-a pregătit o cetate“ (Evrei 11:13-16).
Avraam a aflat de la Dumnezeu mult mai multe lucruri decât ne sunt scrise în textul Bibliei. Domnul Isus ne spune că, nu știm când și cum, Avraam a văzut viitorul:
„Tatăl vostru Avraam a săltat de bucurie că are să vadă ziua Mea; a văzut-o şi s-a bucurat” (Ioan 8:56).
Epistola către Evrei adaugă știrea că Avraam a trecut prin toate necazurile, a acceptat să nu primească nici o palmă de pământ din țara promisă și a rezitat tentației de a se întoarce în Ur din cauza unei revelații prin care Dumnezeu i-a arătat Ierusalimul ceresc:
„Prin credinţă a venit şi s-a aşezat el în ţara făgăduinţei ca într-o ţară care nu era a lui şi a locuit în corturi, ca şi Isaac şi Iacov, care erau împreună-moştenitori cu el ai aceleiaşi făgăduinţe.Căci el aştepta cetatea care are temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu“ (Evrei 11:9-10).
Nu doar Avraam a primit această promisiune …
IV. Ierusalimul cel Nou este împlinirea promisiunii făcute de Domnul Isus ucenicilor
Probabil că Noul Ierusalim există deja în casa Tatălui despre care ne-a vorbit Domnul Isus în Ioan 14. Este locul pe care ni-l pregătește El, pentru ca acolo unde este El să fim și noi.
„Să nu vi se tulbure inima. Aveţi credinţă în Dumnezeu şi aveţi credinţă în Mine. În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi“ (Ioan 14:1-3).
La reintegrarea umanității în eternitatea sfințeniei divine, în universul nou creat de Dumnezeu în cerul nou și pe pământul cel nou se va coborî „din cer de la Dumnezeu“ Ierusalimul cel nou.
Iată ce ne mai spune Ioan:
„Apoi unul din cei şapte îngeri, care ţineau cele şapte potire pline cu cele din urmă şapte urgii, a venit şi a vorbit cu mine şi mi-a zis: „Vino să-ţi arăt mireasa, nevasta Mielului!” Şi m-a dus, în Duhul, pe un munte mare şi înalt. Şi mi-a arătat cetatea sfântă, Ierusalimul, care se pogora din cer de la Dumnezeu, având slava lui Dumnezeu.
Aruncând o privire de ansamblu asupra Apocalipsei putem spune că ni L-a descoperit pe Fiul lui Dumnezeu în trei ipostaze:
- Domn peste biserici (Apocalipsa 1:1 – 3:22).
- Leu peste neamuri (Apocalipsa 4:1 – 20:15)
- Miel între cei credincioși (Apocalipsa 21:1 – 22:21)
Uneori, trecem prea repede peste amănunte care s-ar putea să fie cheia acestor descrieri. De ce oare cel care vorbește cu Ioan este unul din îngerii purtători ai celor șapte potire ale mâniei divine? Și ce fel de „munte foarte înalt“ a fost acela pe care a fost dus Ioan? Este un element de relief al noului pământ? Sau este o construcție spațială simbolică asemănătoare cu expresia „pe muntele lui Dumnezeu“? Și de ce a trebuit să fie neapărat „foarte înalt“? Observații avem, dar explicații sunt foarte puține …
S-ar prea putea ca acest „munte înalt“, expresie folosită și în Isaia 14:13 unde se vorbește despre căderea lui Lucifer, să fie o denumire a aspectului piramidal cu multe paliere în care este rânduită creația lui Dumnezeu.
„Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor! Tu ziceai în inima ta: ,,Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu; voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănoaptei; mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Preaînalt”. Dar ai fost aruncat în Locuinţa morţilor, în adâncimile mormântului”! (Isaia 14:12-15).
V. Ierusalimul cel Nou – desăvârșirea descrisă, dar nepătrunsă
Să revenim însă la descrierea Noului Ierusalim. Vom simți împreună ceva din ceea ce a simțit profetul Ezechiel când a privit ceva din splendoarea unei alte lumi:
„Lumina ei era ca o piatră prea scumpă, ca o piatră de iaspis, străvezie ca cristalul.
Era înconjurată cu un zid mare şi înalt. Avea douăsprezece porţi şi la porţi, doisprezece îngeri. Şi pe ele erau scrise nişte nume: numele celor douăsprezece seminţii ale fiilor lui Israel. Spre răsărit erau trei porţi; spre miazănoapte, trei porţi; spre miazăzi, trei porţi şi spre apus, trei porţi. Zidul cetăţii avea douăsprezece temelii şi pe ele erau cele douăsprezece nume ale celor doisprezece apostoli ai Mielului.
Îngerul, care vorbea cu mine, avea ca măsurătoare o trestie de aur, ca să măsoare cetatea, porţile şi zidul ei. Cetatea era în patru colţuri şi lungimea ei era cât lărgimea. A măsurat cetatea cu trestia şi a găsit aproape douăsprezece mii de prăjini. Lungimea, lărgimea şi înălţimea erau deopotrivă.
I-a măsurat şi zidul, şi a găsit o sută patruzeci şi patru de coţi, după măsura oamenilor, căci cu măsura aceasta măsura îngerul. Zidul era zidit de iaspis şi cetatea era de aur curat, ca sticla curată. Temeliile zidului cetăţii erau împodobite cu pietre scumpe de tot felul: cea dintâi temelie era de iaspis; a doua, de safir; a treia, de halchedon; a patra, de smarald; a cincea, de sardonix; a şasea, de sardiu; a şaptea, de hrisolit; a opta, de beril; a noua, de topaz; a zecea, de hrisopraz; a unsprezecea, de iacint; a douăsprezecea, de ametist.
Cele douăsprezece porţi erau douăsprezece mărgăritare.
Fiecare poartă era dintr-un singur mărgăritar. Uliţa cetăţii era de aur curat, ca sticla străvezie“ (Apocalipsa 21:9-21).
Lucrurile din univers nu au „culoare“! Toate culorile există în interiorul luminii, iar lucrurile ne apar colorate diferit în funcție de ce lungimi de undă ale luminii absorb și ce frecvențe reflectă. Un obiect violet, de exemplu absoarbe toate lungimile radiației de lumină (roșu, oranj, galben, verde, albastru, indigo) cu excepția radiației percepută ca lumină violet. Ce trebuie remarcat în descrierea Ierusalimului cel Nou este că toate „materialele de construcție“ sunt substanțe care permit luminii să treacă prin ele. Ele nu sunt opace, ci transparente sau translucide. Până și forma pe care o va avea aurul în eternitate este „ca sticla străvezie“!
În Noul Ierusalim, oamenii vor umbla în lumina slavei lui Dumnezeu, iar făclia ei este Mielul“. Vă las pe voi să desenați această scenă! Eu am să vă privesc așa cum l-am privit și pe Ezechiel în strădaniile lui neputincioase. Absența soarelui și a lunii (probabil și a celorlalte stele) este compensată de o lumină atmosferică izvorâtă din Dumnezeu și Christos, care penetrează peste tot prin zidurile de „aur curat, ca sticla curată“ sau „ca sticla străvezie“ (Apoc. 21:18, 21) și prin porțile de pietre nestemate, răspândind energie și viață. Sub influența ei binefăcătoare, oamenii nu vor mai avea nevoie de refacerea prin somn în timpul nopții, așa că „noapte nu va mai fi“ (Apocalipsa 21:25).
VI. Ierusalimul cel Nou este cetatea tuturor sfinților proslăviți!
John MacArthur este de părere că, după nunta Mielului cu Biserica, în Noul Ierusalim vor fi integrați toți sfinții lui Dumnezeu din toate veacurile. Oricum, textul ne spune că nu este vorba despre „Mireasa Mirelui“, ci de mireasa devenită între timp soția Mielului, intrată deci într-o altă fază a unirii ei cu Christos. Porțile cetății-soție a lui Christos combină grupul celor douăsprezece seminții ale lui Israel așezate deasupra celor douăsprezece porți, cu numele celor doisprezece apostoli așezate pe cele douăsprezece temelii ale ei.
Chiar măsurată în unități de lungime cu care suntem familiarizați, viitoarea cetate este impresionantă. Baza ei este un pătrat cu latura de aproximativ 1.380 de mile (2220 km pe 2220 km). Suprapusă peste o hartă de astăzi a Americii, ea ar arăta cam așa:
Imaginea nu trebuie să ne sperie, pentru că nu ni se spune nicăieri care vor fi dimensiunile pământului cel nou din vremurile viitoare! Cert este că va fi o clădire făcută în întregime de Dumnezeu și potrivită pentru ființele proslăvite care o vor locui.
VII. Ierusalimul cel Nou nu va mai avea un templu!
Un ultim amănunt despre Noul Ierusalim este lipsa unui Templu:
„În cetate n-am văzut niciun Templu, pentru că Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, ca şi Mielul sunt Templul ei. Cetatea n-are trebuinţă nici de soare, nici de lună ca s-o lumineze, căci o luminează slava lui Dumnezeu şi făclia ei este Mielul“ (Apocalipsa 21:22-23).
Dumnezeu este asociat în Biblie cu lumina, la fel cum este asociat și Domnul Isus în Evanghelii:
„ În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor. Lumina luminează în întuneric, şi întunericul n-a biruit-o. A venit un om trimis de Dumnezeu: numele lui era Ioan. El a venit ca martor, ca să mărturisească despre Lumină, pentru ca toţi să creadă prin el. Nu era el Lumina, ci el a venit ca să mărturisească despre Lumină. Lumina aceasta era adevărata Lumină, care luminează pe orice om venind în lume“ (Ioan 1:4-9).
Viața nu poate exista acolo unde nu este lumină! Eternitatea va face ca lumina emanată din Dumnezeu să permeeze și să pătrundă toată creația. Asta va face ca obiectele descrise în Noul Ierusalim să fie ca pietrele prețioase sau ca sticla. Vom fi îmbăiați continuu într-o binefăcătoare lumină divină.
4. Noile Neamuri – Apocalipsa 21:24-27
Aceasta este una din tainele pe care nu le pot încă pătrunde. Dacă MacArthur are dreptate și toți sfinții veacurilor au fost integrați în Noul Ierusalim, cine sunt aceste „Neamuri“ (în original „popoare“) care trăiesc pe pământul cel nou?
John MacArthur spune că la sfârșitul Împărăției milenare nu toți oamenii îl vor urma pe Satana când va fi dezlegat pentru puțină vreme. Cei care nu-l vor urma, cu trupuri schimbate pentru Împărăția de o mie de ani, dar totuși muritori, vor fi răpiți la cer ca Enoh și Ilie, vor fi ținuți de Dumnezeu „undeva“, separat, până când cerurile dintâi și pământul va fi arse, iar ei vor coloniza pământul din noua creație. Apa vieții ar fi pentru aceștia, transformându-i din ființe muritoare în ființe nemuritoare.
„Neamurile vor umbla în lumina ei şi împăraţii pământului îşi vor aduce slava şi cinstea lor în ea. Porţile ei nu se vor închide ziua, fiindcă în ea nu va mai fi noapte. În ea vor aduce slava şi cinstea neamurilor. Nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care trăieşte în spurcăciune şi în minciună, ci numai cei scrişi în cartea vieţii Mielului“ (Apocalipsa 21:24-27).
Din versetele de mai sus deducem că vor exista oameni care nu vor avea locuința în Ierusalimul cel Nou, ci într-un alt loc de pe pământul cel nou. N-ar avea nici un rost ca Dumnezeim să facă un pământ nou dacă n-ar exista oameni care să-l populeze!
Las la o parte discuțiile despre poziția Noului Ierusalim față de noul pământ și este foarte greu să accept că Ierusalimul va fi un fel de satelit al pământului din care vom putea coborâ când vrem pe pământ. Textul spune că cei de pe pământ vor avea acces la cetatea sfântă!
Mai deducem și că acești locuitori ai noului pământ vor fi suficient de mulți ca să se grupeze în unități naționale mari, conduse de persoane care vor purta titlul de „împărați“. Toți aceștia vor avea acces în Noul Ierusalim și îl vor vizita ca să aducă „slava și cinstea lor“ înaintea lui Dumnezeu.
Al treilea lucru pe care-l deducem din text este că aceste popoare vor fi exclusiv alcătuite din oameni neprihăniți, al căror nume a fost scris „în cartea vieții Mielului“.
Aceleași Neamuri sunt amintite apoi și în capitolul următor:
„În mijlocul pieţii cetăţii şi pe cele două maluri ale râului, era pomul vieţii, rodind douăsprezece feluri de rod şi dând rod în fiecare lună; şi frunzele pomului slujesc la vindecarea neamurilor“ (Apocalipsa 22:2).
Am citit zeci de comentarii la acest text, dar încă n-am găsit o explicație mulțumitoare. Majoritatea caută să minimalizeze importanța expresiei „vindecarea Neamurilor“, spunând că este un alt fel de a zice „întreținerea plenară a sănătății“, pentru că în noua creație nu vor mai exista boală și suferință. Mi se pare o eludare a subiectului. Cel mai cinstit ar fi să recunoaștem că nu știm despre ce este vorba.
Oare de ce numai Neamurile vor avea nevoie de „vindecare“, cei din Biserică și din Israel nu vor mai avea nevoie? Cum se face că nu fructele, ci frunzele pomului vor sluji la vindecarea Neamurilor? Ne lovim din nou de limitele cunoașterii noastre parțiale și trebuie să așteptăm vremea când acest „în parte“ se va sfârși.
Am găsit comentatori care insistă asupra ideii de repopulare a pământului și de o administrație socială care are nevoie iar de niște „împărați ai pământului“ pomeniți în Apocalipsa 21:24. Mi-e frică de o așa mare îndrăzneală și prefer să tac în această privință. Am învățat că acolo unde Biblia tace, trebuie să tac și eu. Trebuie însă să vorbim puțin despre acest misterios râu cu apă vie …
5. Un râu nou cu apă vie – Apocalipsa 22:1
„Şi mi-a arătat un râu cu apa vieţii, limpede ca cristalul, care ieşea din scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului. În mijlocul pieţii cetăţii şi pe cele două maluri ale râului, era pomul vieţii, rodind douăsprezece feluri de rod şi dând rod în fiecare lună“ (Apocalipsa 22:1).
Dacă John MacArthur are dreptate, noua creație nu va mai fi „hidrologic“, bazată pe un circuit al apei, pentru că „marea nu mai era“ (Apocalipsa 21:1). Nu se poate să nu ne punem atunci întrebarea: „Ce este cu râul acesta și de ce fel de apă este vorba?“
Scriptura se tălmăcește tot prin Scriptură așa că trebuie să căutăm ceva despre această realitate scris într-o altă carte a Bibliei. Găsim foarte repede și găsim tocmai într-una din celelalte cărți scrise de același autor! În Evanghelia lui, apostolul Ioan amintise despre această „apă vie“, o apă misterioasă oferită de Domnul Isus în cea din urmă zi a marelui praznic din Ierusalim:
„În ziua de pe urmă, care era ziua cea mare a praznicului, Isus a stat în picioare şi a strigat: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura.” Spunea cuvintele acestea despre Duhul, pe care aveau să-L primească cei ce vor crede în El. Căci Duhul Sfânt încă nu fusese dat, fiindcă Isus nu fusese încă proslăvit“ (Ioan 7:37-39).
Mintea sănătoasă ne îndeamnă să spunem că râul cel nou din Apocalipsa 22 este lucrarea dătătoare de viață a Duhului Sfânt. Nu vă grăbiți să mă contraziceți! Nu sunt eu primul care am ajuns la această concluzie! Dacă vă uitați la trimiterea de sub versetul din Ioan 7:38 veți găsi o referință la Apocalipsa 22:17, iar de acolo suntem trimiși prin altă referință la Apocalipsa 21:6:
„Şi Duhul şi Mireasa zic: „Vino!” Şi cine aude să zică: „Vino!” Şi celui ce îi este sete să vină; cine vrea să ia apa vieţii fără plată!“ (Apocalipsa 22:17).
„Apoi mi-a zis: „S-a isprăvit! Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul. Celui ce îi este sete, îi voi da să bea fără plată din izvorul apei vieţii (Apocalipsa 21:6).
Râul acesta izvorăște „din scaunul de domnie al lui Dumnezeu și al Mielului“ și nu produce o vegetație obișnuită. Singurul pom care se adapă din apa lui este „pomul vieții“!
„ … pe cele două maluri ale râului, era pomul vieţii, rodind douăsprezece feluri de rod şi dând rod în fiecare lună“.
Aceasta nu este o vegetație obișnuită, cum am citit de multe ori în inerția imaginației noastre, roabă la lumea de acum, ci este „pomul vieții“ despre care am citit în Geneza că a fost așezat de Dumnezeu în raiul primilor oameni!
„Domnul Dumnezeu a făcut să răsară din pământ tot felul de pomi, plăcuţi la vedere şi buni la mâncare, şi pomul vieţii în mijlocul grădinii, şi pomul cunoştinţei binelui şi răului ”(Geneza 2:9).
Foarte interesant, rostul frunzelor din pomul care se adapă din râul cu apă este să „vindece Neamurile“, expresie ce pare a sugera că omenirea de pe pământul cel nou va avea nevoie de o transformare asemănătoare cu cea pe care am avut-o noi când am fost „născuți din nou“ prin Duhul Sfânt!
Revenind la descrierea din Apocalipsa, râul cu apa vieții curge „în cetate“, adică în Noul Ierusalim. Expresia „(pomul vieții – la singular deci!) era în mijlocul pieţii cetăţii şi pe cele două maluri ale râului (la plural!)“ are aerul descrierilor despre roțile slavei divine din primul capitol al cărții profetului Ezechiel. Nu ni se spune că erau mai mulți pomi ai vieții care erau pe cele două maluri și în mijlocul pieții cetății, ci că această performanță va fi realizată de un singur pom miraculos, care adăpat din râul cu apă vie va rodi douăsprezece feluri de rod, „rodind în fiecare lună“.
Presimt că avem de-a face cu o realitate în hiperdimensiuni pe care nu le putem pătrunde acum, dar care caracterizează lucrarea lui Dumnezeu în cerul nou și în pământul cel nou.
Să recapitulăm deci,
- râul cel nou va ieși din scaunul de domnie al Tatălui și al Fiului
- nu va conține apă obișnuită, ci apă vie,
- va uda un element central cu o destinație necesară, pomul vieții,
- care va fi concomitent și în mijlocul cetății, dar și pe cele două maluri ale lui,
- producând roduri proaspete în cele douăsprezece luni,
- iar frunzele acestui pom irigat de apa vie vor „vindeca“ Neamurile, care trăiesc nu din cetate, ci de pe suprafața pământului.
Eu cred că toate acestea ne vorbesc despre Duhul Sfânt. În plus, unul din ultimele versete ale Apocalipsei spune: „Celui ce îi este sete, să vină; cine vrea, să ia apa vieții fără plată!“ Iar această invitație este făcută nu de altcineva, ci chiar de … Duhul și Mireasa! Exact Biserica celor născuți din nou împreună cu Duhul Sfânt, Cel care face acum lucrarea de vindecare, de naștere din nou a oamenilor!
Dacă le punem pe toate împreună, cel puțin pentru mine, … este destul de clar cu ce fel de râu nou vom avea de a face în noua creație.
6. Un nou pom al vieții – Apocalipsa 22:2
Râul va fi plin „cu apa vieții“, numire care pe mine iar mă depășește ca și influența lui asupra pomului vieții. Scena îmi aduce aminte de hiperdimensiunile în care opera „Îngerul Domnului“ în stare să tăbărască, el unul singur, „în jurul celor ce se tem de El“.
Citim acum că acest „pom al vieții“, la singular, se va afla „în mijlocul pieţii cetăţii şi pe cele două maluri ale râului, … rodind douăsprezece feluri de rod şi dând rod în fiecare lună“. Cum poate un singur pom să ocupe atătea locuri concomitent vă las pe voi să explicați … Dacă am încerca să desenăm un asemenea pom ar ieși ceva monstruos! Imaginațivi-l cu un trunchi uriaș suspendat în spațiu astfel ca rădăcinile lui să poată fi în același timp și în piața cetății și pe cele două maluri ale râului. Avem aceleași dificultăți cu cele întâlnite la descrierea „slavei Domnului“ din debutul cărții profetului Ezechiel. Pentru mine, este evident că avem de-a face cu ceva care există în hiperdimensiunile unui altfel de spațiu.
Tot așa cum, la intersecția cu un plan în două dimensiuni (o coală de hârtie) mâna unui om poate apărea „în cinci locuri diferite“ acolo unde buricele degetelor ating hârtia și un pom dintr-o lume cu mai multe dimensiuni poate apărea concomitent observatorului că se află simultan în mai multe locuri deodată.
Acest pom al vieții este într-o rezonanță profetică simetrică cu pomul vieții așezat de Dumnezeu pentru primii oameni în rai (Geneza 2:9). Este clar că se anulează „căderea“ primilor oameni și umanitatea este reașezată în condițiile de la început.
Dar cum poate rodi „în fiecare lună“ într-o cetate în care „nu va mai fi noapte“ și nu înțeleg cum se vor măsura atunci zilele … Doar dacă nu cumva Dumnezeu folosește iar un „antropomorfist“, ca să ne spună ceea ce altfel n-am putea pricepe.
Asta ca să nu remarcăm o altă ciudățenie! În Noul Ierusalim nu va mai exista „pomul cunoștinței binelui și răului“ … S-ar putea să fie semn că el și-a jucat rolul pe care i l-a destinat Dumnezeu în istorie și … nu mai este!
7. Un nou Tron – Apocalipsa 22:3-4
Pentru mine este clar și evident! Avem de a face iar cu descrierea unor realități dintr-o altă sferă de existență, cu totul deosebită de a noastră, mult mai compelxă și mai … completă. Cerul nou și pământul nou vor fi integrate în hiperdimensiunile lumilor lui Dumnezeu, cu acces direct la tronul slavei și la părtășia continuă și benefică a vieții care curge dinspre Dumnezeu înspre toate făpturile create de El:
„Nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo. Scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului vor fi în ea. Robii Lui Îi vor sluji. Ei vor vedea faţa Lui şi Numele Lui va fi pe frunţile lor. Acolo nu va mai fi noapte. Şi nu vor mai avea trebuinţă nici de lampă, nici de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu îi va lumina. Şi vor împărăţi în vecii vecilor” (Apocalipsa 22:3-5).
Va fi împlinirea speranței apostolului Ioan:
„Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că, atunci când Se va arăta El, vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea aşa cum este“ (1 Ioan 3:2).
Care va fi legătura dintre „cerul cel nou“ și „cel de al treilea cer“ al prezenței divine? Nu știu, dar cred din toată ființa că există în hiperdimensiunile slavei o succesiune de văluri pe care le vom pătrunde succesiv și după care Dumnezeu se va ascunde mereu, imposibil de cuprins și infinit superior tuturor lucrurilor create. Și mai cred că, dintre toate făpturile create, oamenii uniți cu Christos vor avea un statut privilegiat pentru că „ei vor vedea faţa Lui şi Numele Lui va fi pe frunţile lor“.
În felul acesta, paradisul pierdut va fi paradisul recâștigat prin Christos. Cel ce știe Geneza 2 și 3 va recunoaște repede în Geneza 21-22 „aurul bun“, apa care uda grădina, pietrele prețioase și părtășia cu Dumnezeu din răcoarea zilei (evreiește „din vântul dimineții“).
Expresia: „S-a isprăvit!“ din Apocalipsa 21:6 este ecoul strigătului care a răsunat pe crucea de la Calvar, iar scurtele versete care-i urmează ne întorc la un rezumat minim al întregii Apocalipse:
„Apoi mi-a zis: „S-a isprăvit! Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul. Celui ce îi este sete, îi voi da să bea fără plată din izvorul apei vieţii. Cel ce va birui va moşteni aceste lucruri. Eu voi fi Dumnezeul lui şi el va fi fiul Meu. Dar cât despre fricoşi, necredincioşi, scârboşi, ucigaşi, curvari, vrăjitori, închinătorii la idoli şi toţi mincinoşii, partea lor este în iazul care arde cu foc şi cu pucioasă, adică moartea a doua” (Apocalipsa 21:6-8).
Perspectivă glorioasă de care vom avea parte este: vom „împărăți în vecii vecilor.” Ca să putem împărăți vor trebuie să existe lucruri peste care să putem împărății. Aceasta ne deschide perspectiva activității noastre în alte universuri ale creaturilor lui Dumnezeu și implicarea noastră în felul în care Dumnezeu își administrează creația!
La fel cum examenele pe care le-ai dat la școală te-au calificat ca să devii absolvent și să-ți câștigi existența, testele și încercările vieții îți conferă dreptul de-a domni împreună cu Hristos în viața de apoi.
Uită-te țintă la premiu. Viața aceasta este povestea scurtă; viața de dincolo este povestea întreaga. Să-L vezi pe Isus față în față și să domnești împreună cu El pentru totdeauna este cea mai glorioasă perspectivă, nu-i așa?
Explicații la Biblie 