Apocalipsa 16 – Demolarea finală

Celor ce le este greu să citească aceste capitole pline de judecăți, suferințe și pedepse vreau să le aduc aminte că Dumnezeu le-a poruncit evreilor să sărbătorească în fiecare an Paștele, care a fost tot un eveniment plin de pedepsele plăgilor. Dacă vreunul din copiii generațiilor de după eveniment avea să-i întrebe despre rolul atâtor suferințe trimise de Dumnezeu asupra egiptenilor, trebuia să i se răspundă:

„Aceasta este spre pomenirea celor ce a făcut Domnul pentru mine, când am ieşit din Egipt“ (Exodul 13:8).

Atunci ce este „luminos“ și demn de a fi sărbătorit de Paște?

Ziua de Paște a fost decretată cea dintâi zi dintr-un calendar nou, al eliberării. În mod similar, după plăgile din Apocalipsa, ziua imediat următoare va fi cea dintâi zi din Împărăția lui Dumnezeu pe pământ. Judecățile potirelor din acest capitol nu sunt arbitrare, ci seamănă cu plăgile din Egipt și cu judecățile trâmbițelor din Apocalipsa 8-9, cu două deosebiri.

Prima este că cele din Egipt s-au manifestat asupra unei singure țări de pe pământ, cele din Apocalipsa 8-9 s-au manifestat asupra celei de a treia părți a pământului, dar acestea șapte de la urmă vor fi pe toată fața pământului.

Cea de a doua deosebire constă în rapiditatea cu care se succed. Cele din acest capitol vin rapid unele după altele. Apostolul Pavel a anunțat această caracteristică atunci când a spus:

„Pentru că voi înşivă ştiţi foarte bine că ziua Domnului va veni ca un hoţ noaptea. Când vor zice: „Pace şi linişte!”, atunci o prăpădenie neaşteptată va veni peste ei, ca durerile naşterii peste femeia însărcinată, şi nu va fi chip de scăpare“ (1 Tesal. 5:2-3).

În procesul nașterii, durerile vin peste femeia însărcinată la intervale din ce în ce mai mici și cu intensitate din ce în ce mai mare. Metafora durerilor nașterii a fost folosită profetic și de Domnul Isus: „Aceste lucruri vor fi începutul durerilor“ (Matei 24:8 și Marcu 13:8).

Procesul durerilor nașterii are un final frumos prin nașterea copilului. La fel va fi și cu Israel și cu pământul acesta. După durerile nașterii va fi instaurată Împărăția lui Dumnezeu pe pământ! Acesta este singurul lucru bun pe care-l putem spune când ne ocupăm de capitolul acesta: Durerile vor trece, dar bucuria noii creații va rămâne:

„Femeia, când este în durerile naşterii, se întristează, pentru că i-a sosit ceasul, dar, după ce a născut pruncul, nu-şi mai aduce aminte de suferinţă, de bucurie că s-a născut un om pe lume“ (Ioan 16:21).

Toate aceste revărsări ale mâniei din potirele divine se vor întâmpla în timp ce se va desfășura pe pământ grozava încleștare de forțe de la Armaghedon. Dumnezeu va veni astfel în ajutorul poporului Său și va tuna și fulgera împotriva dușmanilor lui:

„Şi am auzit pe omul acela îmbrăcat în haine de in, care stătea deasupra apelor râului; el şi-a ridicat spre ceruri mâna dreaptă şi mâna stângă şi a jurat pe Cel ce trăieşte veşnic că vor mai fi o vreme, două vremuri şi o jumătate de vreme şi că toate aceste lucruri se vor sfârşi când puterea poporului sfânt va fi zdrobită de tot“ (Daniel 12:7).

Satan va fi în fruntea confederației care va urmări să aneantizeze Israelul pentru ca Împărăția lui Dumnezeu să nu poată fi instaurată. Este acea mânie a balaurului pornit împotriva rămășiței femeii despre care am citit în Apocalipsa 12:17. Violența atacurilor lui asupra Israelului va fi întâmpinată cu violența din potirele mâniei divine trimisă din cer de Dumnezeu însuși. Vor fi vremuri teribile:

„Pentru că atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi.  Şi dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa; dar, din pricina celor aleşi, zilele acelea vor fi scurtate“ (Mat. 24:21-22).

Primul verset din acest capitol Îl prezintă pe Dumnezeu dând comanda pentru vărsarea potirelor mâniei pe pământ:

„Şi am auzit un glas tare, care venea din Templu şi care zicea celor şapte îngeri: „Duceţi-vă şi vărsaţi pe pământ cele şapte potire ale mâniei lui Dumnezeu!” (Apoc. 16:1).

Cel dintâi potir vărsat a cauzat o boală teribilă:

 

„Cel dintâi s-a dus şi a vărsat potirul lui pe pământ. Şi o rană rea şi dureroasă a lovit pe oamenii care aveau semnul fiarei şi care se închinau icoanei ei“ (Apoc. 16:2).

Pedeapsa aceasta va veni NUMAI peste cei ce aveau semnul fiarei! Asta înseamnă că nu peste toți cei vii, iar asta înseamnă că încă vor mai fi atunci oameni care nu se vor închina fiarei! Suferința aceasta trimisă peste împotrivitorii lui Dumnezeu seamănă cu cea de a șasea plagă trimisă de Dumnezeu asupra Egiptului:

„Domnul a zis lui Moise şi lui Aaron: „Umpleţi-vă mâinile cu cenuşă din cuptor, şi Moise s-o arunce spre cer, sub ochii lui Faraon. Ea se va preface într-o ţărână care va acoperi toată ţara Egiptului şi va da naştere în toată ţara Egiptului, pe oameni şi pe dobitoace, la nişte bube pricinuite de nişte băşici fierbinţi.” Ei au luat cenuşă din cuptor şi s-au înfăţişat înaintea lui Faraon; Moise a aruncat-o spre cer, şi ea a dat naştere, pe oameni şi pe dobitoace, la nişte bube pricinuite de nişte băşici fierbinţi. Vrăjitorii nu s-au putut arăta înaintea lui Moise din pricina bubelor, căci bubele erau pe vrăjitori, ca şi pe toţi egiptenii“ (Exodul 9:8-11).

Al doilea și al treilea potir al mâniei a pricinuit transformarea apelor în sânge. Este o „pedeapsă poetică“. Celor care nu s-au săturat să verse sângele copiilor lui Dumnezeu li se va da sânge ca pedeapsă. „Sânge vreți, am să vă dau Eu sânge!“ pare că este mesajul acestei pedepse:

„Al doilea a vărsat potirul lui în mare. Şi marea s-a făcut sânge, ca sângele unui om mort. Şi a murit orice făptură vie, chiar şi tot ce era în mare.

Al treilea a vărsat potirul lui în râuri şi în izvoarele apelor. Şi apele s-au făcut sânge. Şi am auzit pe îngerul apelor zicând: „Drept eşti Tu, Doamne, care eşti şi care erai! Tu eşti Sfânt, pentru că ai judecat în felul acesta. Fiindcă aceştia au vărsat sângele sfinţilor şi al prorocilor, le-ai dat şi Tu să bea sânge. Şi sunt vrednici.” Şi am auzit altarul zicând: „Da, Doamne Dumnezeule, Atotputernice, adevărate şi drepte sunt judecăţile Tale!” (Apoc. 16:3-7).

Suferința seamănă cu prima plagă trimisă de Dumnezeu peste egipteni:

„Acum, aşa vorbeşte Domnul: ,,Iată cum vei cunoaşte că Eu sunt Domnul. Am să lovesc apele râului cu toiagul din mâna mea, şi ele se vor preface în sânge. Peştii din râu vor pieri, râul se va împuţi, aşa că le va fi greaţă egiptenilor să bea din apa râului.”
Domnul a zis lui Moise: „Spune lui Aaron: ,,Ia-ţi toiagul şi întinde-ţi mâna peste apele egiptenilor, peste râurile lor, peste pâraiele lor, peste iazurile lor şi peste toate bălţile lor. Ele se vor preface în sânge şi va fi sânge în toată ţara Egiptului, atât în vasele de lemn, cât şi în vasele de piatră.”
Moise şi Aaron au făcut cum le poruncise Domnul. Aaron a ridicat toiagul şi a lovit apele râului sub ochii lui Faraon şi sub ochii slujitorilor lui, şi toate apele râului s-au prefăcut în sânge. Peştii din râu au pierit, râul s-a împuţit, aşa că egiptenii nu mai puteau să bea apa râului şi a fost sânge în toată ţara Egiptului. Dar vrăjitorii Egiptului au făcut şi ei la fel prin vrăjitoriile lor. Inima lui Faraon s-a împietrit şi n-a ascultat de Moise şi de Aaron, după cum spusese Domnul. Faraon s-a întors de la râu şi s-a dus acasă, dar nu şi-a pus la inimă aceste lucruri. Toţi egiptenii au săpat în împrejurimile râului ca să găsească apă de băut, căci nu puteau să bea din apa râului“ (Exodul 7:17-24).

Dacă mă veți întreba cum se va reface flora și fauna planetei în aceste condiții vă voi răspunde că ele nu se vor mai reface. Aceasta este demolarea totală.

Cel de al patrulea potir a cauzat intensificarea radiației solare:

„Al patrulea a vărsat potirul lui peste soare. Şi soarelui i s-a dat să dogorească pe oameni cu focul lui. Şi oamenii au fost dogoriţi de o arşiţă mare şi au hulit Numele Dumnezeului care are stăpânire peste aceste urgii şi nu s-au pocăit ca să-I dea slavă“ (Apoc. 16:8-9).

Gândiți-vă că oamenii aceia nu vor avea de unde să bea apă, căci a fost prefăcută în sânge. Ce teribilă va fi suferința lor. Ea amintește de o profeție a lui Maleahi:

„Căci iată, vine ziua care va arde ca un cuptor! Toţi cei trufaşi şi toţi cei răi vor fi ca miriştea; ziua care vine îi va arde, zice Domnul oştirilor, şi nu le va lăsa nici rădăcină, nici ramură“ (Mal. 4:1).

Cu numărul fiarei pe frunte și cu inima împietrită, locuitorii pământului vor refuza să se pocăiască, preluând atitudinea de frondă luciferică a Celui cu care au ales să fie părtași.

Al cincilea potir va fi vărsat direct asupra fiarei:

„Al cincilea a vărsat potirul lui peste scaunul de domnie al fiarei. Şi împărăţia fiarei a fost acoperită de întuneric. Oamenii îşi muşcau limbile de durere. Şi au hulit pe Dumnezeul cerului din pricina durerilor lor şi din pricina rănilor lor rele şi nu s-au pocăit de faptele lor“ (Apoc. 16:10).

Efectul seamănă cu cea de a noua plagă trimisă de Dumnezeu peste Egipt. Atunci, țara a fost acoperită de întuneric, dar locul unde erau evreii a fost luminat. Acum, lumea va avea parte de lumină, dar împărăția fiarei va fi cufundată în întuneric, ca o cerească bătaie de joc:

„Domnul a zis lui Moise: „Întinde-ţi mâna spre cer, şi va fi întuneric peste ţara Egiptului, aşa de întuneric de să se poată pipăi.”  Moise şi-a întins mâna spre cer şi a fost întuneric beznă în toată ţara Egiptului timp de trei zile. Nici nu se vedeau unii pe alţii şi nimeni nu s-a sculat din locul lui timp de trei zile. Dar în locurile unde locuiau toţi copiii lui Israel era lumină“ (Exodul 10:21-23).

Ca și în cazul ciudatului întuneric din Egipt și ca și în cazul întunerecului neobișnuit de la Cruce, întunericul acesta în care va cufunda Dumnezeu împărăția Antichristului va fi supranatural, dincolo de explicațiile posibile prin fenomeneologia obișnuită. Întunericul n-are „substanță“. El marchează doar lipsa luminii. Dumnezeu este Lumina și atunci când El ăși retrage prezența Sa de la cineva apare întunericul. În Egipt, Dumnezeu S-a retras puțin deasupra țării, dar a rpmas cu mulina Sa acolo unde locuiau evreii (Exodul 10:23). La Calvar, de la ceasul al șaselea pânp la ceasul al nouălea „s-a făcut întunerec peste toată țara“ (Marcu 15:33), semn că Dumnezeu și-a întors fața de la Fiul Său. Așa ne spune evanghelistul Matei:

„De la ceasul al şaselea până la ceasul al nouălea s-a făcut întuneric peste toată ţara. Şi pe la ceasul al nouălea, Isus a strigat cu glas tare: „Eli, Eli, Lama Sabactani?” Adică: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”“ (Mat. 27:45-46).

Efectele revărsării mâniei Mielului devin enorme când ajungem la cel de al șaselea și al șaptelea potir. Nu-i de mirare că li se acordă un spațiu mai mare în narațiunea biblică. Efectele lor sunt legate direct de marea conflagrație de la Armaghedon. Vom vedea aceasta când vom analiza capitolele 17 și 18 din Cartea Apocalipsa. Deocamdată este suficient să le anticipăm cu un citat din John Phillips: „Țara Sfântă este locul ales de Dumnezeu pentru desfășurarea a două evenimente cruciale, interdependente, unul pe munte, iar altul într-o vale. Muntele Calvarului și valea Meghido sunt în esență două altare planetare care domină istoria lumii. Amândouă sunt sângeroase. Amândouă sunt retribuții pentru păcat. Amândouă sunt provocate de dușmanii înverșunați ai lui Dumnezeu. Din amândouă derivă o masă, un ospăț: una de amintire pentru copiii lui Dumnezeu, iar cealaltă de răsplată pentru corbi. Pe muntele Calvar a răsunat spre porțile slavei cerești strigătul: „S-a sfârșit!“ (Ioan 19:30). În valea lui Armaghedon se va auzi ecoul întors din cer: „S-a isprăvit!“ (Apoc. 16:17).

Folosirea naturii pentru pedepsirea oamenilor este justificată pentru că, iar și iar, în ciuda tuturor ocaziilor pe care li le-a oferit Dumnezeu, locuitorii pământului au refuzat să se întoarcă la El cu pocăință. Toate catastrofele provocate de „forțele naturii“ de-a lungul istoriei n-au fost altceva decât avertismente trimise de Dumnezeu.

Al șaselea potir provoacă schimbări cu consecințe geopolitice pe cursul râului Eufrat:

„Al şaselea a vărsat potirul lui peste râul cel mare, Eufrat. Şi apa lui a secat, ca să fie pregătită calea împăraţilor care au să vină din Răsărit. Apoi am văzut ieşind din gura balaurului şi din gura fiarei şi din gura prorocului mincinos trei duhuri necurate, care semănau cu nişte broaşte. Acestea sunt duhuri de draci, care fac semne nemaipomenite şi care se duc la împăraţii pământului întreg, ca să-i strângă pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului Celui Atotputernic. „Iată, Eu vin ca un hoţ. Ferice de cel ce veghează şi îşi păzeşte hainele, ca să nu umble gol şi să i se vadă ruşinea!” Duhurile cele rele i-au strâns în locul care pe evreieşte se cheamă Armaghedon“ (Apoc. 16:12-16).

.

Intensificarea dogoririi soarelui provocată de potirul al patrulea (Apoc. 16:8), va face ca nivelul apelor planetare să crească. Topirea zăpezilor de pe muntele Ararat va produce inevitabil inundații majore pe tot cursul Eufratului care izvorăște de acolo. De aceea este numit aici „Râul cel mare“. Aparent, secarea apelor este un favor pe care li-l face Dumnezeu împăraților care au să vină din Răsărit (China, India, Japonia, etc.). În realitate, secarea apelor râului Eufrat le va înlesni intrarea într-o cursă și vor fi măcelăriți în „teascul mâniei“ de la Armaghedon.

Dar de ce vin împărații Răsăritului dincoace de Eufrat? Ce-i aduce? Cine-i mână din spate să intre în întunerecul care planează peste împărăția lui Antichrist?

Răspunsul este în activitatea celor trei duhuri care ies „din gura balaurului şi din gura fiarei şi din gura prorocului mincinos“. Noi știm de la Domnul Isus că un duh „n-are nici carne, nici oase“  (Luca 24:39), așa că asemănarea cu broaștele subliniază, nu forma, ci  natura lor necurată (Levitic 11). Nu cred că vor fi trei broaște vizibile, ci doar entități demonice care vor intensifica lucrarea „trinității necurate“ prin care se manifestă Diavolul. Ni se spune că „Acestea sunt duhuri de draci, care fac semne nemaipomenite şi care se duc la împăraţii pământului întreg, ca să-i strângă pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului Celui Atotputernic“. Venirea împăraților din Răsărit va fi un rezultat al activității lor. Ei sunt o pradă ușoară în mâna marelui tartor. Fără să știe, ei împlinesc o profeție străveche din cartea lui Ioel:

„Vestiţi aceste lucruri printre neamuri: pregătiţi războiul! Treziţi pe viteji! Să se apropie şi să se suie toţi oamenii de război! Fiarele plugurilor voastre prefaceţi-le în săbii şi cosoarele, în suliţe! Cel slab să zică: ,,Sunt tare!“.
Grăbiţi-vă şi veniţi, toate neamurile de primprejur, şi strângeţi-vă! Acolo pogoară, Doamne, pe vitejii Tăi! Să se scoale neamurile şi să se suie în valea lui Iosafat! Căci acolo voi şedea să judec toate neamurile de primprejur. Puneţi mâna pe secere, căci secerişul este copt! Veniţi şi călcaţi cu picioarele, căci linurile sunt pline şi tocitorile dau peste ele! Căci mare este răutatea lor!
Vin grămezi-grămezi în valea judecăţii, căci ziua Domnului este aproape, în valea judecăţii. Soarele şi luna se întunecă şi stelele îşi pierd strălucirea. Domnul răcneşte din Sion, glasul Lui răsună din Ierusalim de se zguduie cerurile şi pământul“ (Ioel 3:9-16).

„Duhurile cele rele i-au strâns în locul care pe evreieşte se cheamă Armaghedon“ (Apoc. 16:16). Marșul împăraților din Răsărit va fi tratat mai amănunțit în Apocalipsa 17.

Între potirul al șaselea și cel de al șaptelea este un scurt „respiro“, o pauză pusă între ghilimele, un avertisment și o încurajare pentru sfinți:

„Iată, Eu vin ca un hoţ. Ferice de cel ce veghează şi îşi păzeşte hainele, ca să nu umble gol şi să i se vadă ruşinea!” (Apoc. 16:15).

Este același avertisment pe care-l găsim în Evanghelia lui Matei (Mat. 24:42), în epistola către Tesaloniceni (1 Tesal. 5:3) și în cea de a doua epistolă a lui Petru (2 Petru 3:10). Parte din limbajul lui se găsește deasemenea în avertismentul dat de Domnul Isus bisericii din Laodicea (Apoc. 3:18). Așezat aici, acest avertisment este adresat tuturor celor ce citesc de-a lungul veacurilor, cu precădere însă pentru cei ce vor simți presiunea persecuției în vremurile viitoare.

Cel de al șaptelea potir declanșează lovitura de grație asupra locuitorilor pământului, care vor fi adunați atunci toți în asedierea Ierusalimului și la marea conflagrație de la Armaghedon. Dumnezeu a promis solemn: „că cel ce se atinge de voi se atinge de lumina ochilor Lui“ (Zaharia 2:8) și lucrul acesta se va vedea clar în cea din urmă scenă din marea dramă a istoriei lumii:

„Al şaptelea a vărsat potirul lui în văzduh. Şi din Templu, din scaunul de domnie, a ieşit un glas tare, care zicea: „S-a isprăvit!” Şi au urmat fulgere, glasuri, tunete şi s-a făcut un mare cutremur de pământ, aşa de tare cum, de când este omul pe pământ, n-a fost un cutremur aşa de mare. Cetatea cea mare a fost împărţită în trei părţi şi cetăţile neamurilor s-au prăbuşit. Şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de Babilonul cel mare, ca să-i dea potirul de vin al furiei mâniei Lui. Toate ostroavele au fugit şi munţii nu s-au mai găsit. O grindină mare, ale cărei boabe cântăreau aproape un talant, a căzut din cer peste oameni. Şi oamenii au hulit pe Dumnezeu din pricina urgiei grindinei, pentru că această urgie era foarte mare“ (Apoc. 16:17-21).

„Al şaptelea a vărsat potirul lui în văzduh“, ne spune Ioan. Oare de ce în văzduh? 

Este atacat „realmul“ în care locuiește și activează Satan însuși. Apostolul Pavel scrie:

„Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre în care trăiaţi odinioară după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării. Între ei eram şi noi toţi odinioară, când trăiam în poftele firii noastre pământeşti, când făceam voile firii pământeşti şi ale gândurilor noastre şi eram din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi“ (Efes. 2:1-3).

Apocalispa ne îngăduie, ne invită chiar să ieșim din dimensiunile pământești și să vedem unele din evenimentele și ființele care activează dincolo de ele, în hiperspațiu, în „lumea de dincolo“, în ceea ce ne este deocamdată „nevăzut“ și „necunoscut“. Nu trebuie să înțelegem cum locuiește Satan în văzduh, ci este suficient să luăm Biblia pe cuvânt. Avem un dușman teribil care a fost alungat din cer și limitat la statutul de „domn al puterii văzduhului“, cu un destin legat inseparabil de făptura pe care a ispitit-o în grădina Eden. În acest conflict final, Dumnezeu va zdrobi capul șarpelui străvechi, desăvârșind lucrarea începută la Calvar.

Reluând această perioadă din perspectiva timpului profetic. vom vedea în capitolele următoare cum judecă Dumnezeu întregul eșafodaj al împărăției lui Satan pe pământ: sistemul religios („curva cea mare“, Apoc. 17), sistemul politico-economic („Babilonul cel Mare“, Apoc. 18) și sistemul militar (armatele, Apoc. 19).

Până atunci, este fascinant să ne oprim la semnificația versetelor de aici:

„Şi din Templu, din scaunul de domnie, a ieşit un glas tare, care zicea: „S-a isprăvit!” (Apoc. 16:17).

Urmăriți împreună cu mine, frumusețea acestei declarații divine. Declarația lui Isus Christos din Nazaret, regele iudeilor, „S-a sfârșit!“ a fost pecetluită atunci de un cutremur de pământ. Aceeași declarație, „S-a sfârșit!“ din Apocalipsa 16 va fi pecetluită de un alt cutremur de pământ, cel mai mare pe care l-a cunoscut lumea vreodată. Împreună cu el se vor dezlănțui alte forțe telurice care vor aduce prăpădul, demolarea totală pe pământ:

Dumnezeu curăță nu numai pământul, ci și văzduhul. Potirul al șaptelea va provoca perturbări neînchipuite în ecosistemul planetar. Mânia lui Dumnezeu străbate întreaga creație:

„Şi au urmat fulgere, glasuri, tunete şi s-a făcut un mare cutremur de pământ, aşa de tare cum, de când este omul pe pământ, n-a fost un cutremur aşa de mare“. Cetatea cea mare a fost împărţită în trei părţi şi cetăţile neamurilor s-au prăbuşit. Şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de Babilonul cel mare, ca să-i dea potirul de vin al furiei mâniei Lui. Toate ostroavele au fugit şi munţii nu s-au mai găsit. O grindină mare, ale cărei boabe cântăreau aproape un talant, a căzut din cer peste oameni“ (Apoc. 16:18-21).

Ierusalimul va fi împărțit în trei, pregătindu-se de vremea în care va izvorî din el un râu care va vindeca apele Mării Moarte (Zah. 14:3-4; Ezechiel 47:8). Toate cetățile de pe fața pământului vor fi dărâmate. Așa cum am spus din titlul acestui capitol, va fi demolarea finală. Va cădea Parisul, va cădea Moscova. Praf se va alege de New York și de Șanhai. Va cădea până și Babilonul cel mare, cetatea azi încă nereconstruită. Dar despre această monumentală cădere a Babilonului vom mai vorbi în capitolele vitoare.

Relieful se va aplatiza („munții nu vor mai fi“), iar insulele îndepărtate, poate continentele despărțite de placa tectonică afro-eurasiatică, nu vor mai fi. Este imposibil să ne imaginăm ce clătinare de magnitudine astronomică va avea ultimul cutremurul de pământ. Va fi de parcă planeta se scutură de mizeria păcatului care a acoperit-o vremelnic și se pregătește pentru marea ei înnoire.

O grindină globală cu blocuri de ghiață de câte 20-50 de kilograme va face prăpăd. Aceste proiectile din tunurile văzduhului vor nărui toate orașele Neamurilor. Pedeapsa cu blocurile de gheață este și ea o justiție poetică. Inimile oamenilor vor rămâne însă la fel de reci ca grindina care-i chinuiește.

Cu aceasta încheiem studiul evenimentelor din această teribilă „săptămână de ani“, numită Necazul cel Mare. Iată încă o dată despre ce am vorbit:

Ce facem noi?

„Dar noi, după făgăduinţa Lui, aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui neprihănirea“ (2 Petru 3:13).

„Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou; pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră şi marea nu mai era“ (Apocalipsa 21:1).