Explicații la Biblie

Acasă » 2020

Arhive anuale: 2020

David XIX – Pledoarie pentru ordine

Lecția practică: Libertatea adevărată înseamnă conformarea voluntară la poruncile lui Dumnezeu!

Text: 1 Cronici 22—27

David a preluat de la Saul o „împărăție“ fără formă, fără capitală, fără armată, fără demnitari, fără tron și fără rânduieli. Saul a fost mai mult un împărat ocazional, care și-a văzut zilnic de munca câmpului și nu și-a exercitat autoritatea decât în vremuri de război și răstriște. Saul a fost un minuscul conducător militar, nu un rege adevărat.

David a transformat mulțimea într-o națiune temeinic așezată, cu capitală cu curte regală, cu sală a tronului, cu armată așezată în puncte strategice, cu demnitari care vegheau asupra tuturor domeniilor de activitate ale poporului. Nu i s-a îngăduit să zidească Casa Domnului, dar vom vedea că a făcut toate pregătirile necesare.

Deși nu sare în ochi de la prima vedere, David are un corespondent în Biserica creștină: apostolul Pavel. Israelul trăiește și azi în tipare stabilite de David. Viața lor cultică este plină de contribuțiile marelui împărat. Biserica Noului Testament există și ea în niște tipare stabilite de Dumnezeu prin apostolul Pavel:

„Urmaţi-mă pe mine, fraţilor, şi uitaţi-vă bine la cei ce se poartă după pilda pe care o aveţi în noi.“ (Filipeni 3:17).

Apostolul Pavel a fost un „meșter zidar care a pus temelia“ Bisericii (1 Corinteni 3:10), dânsu-i forma și principiile după care funcționează optim și astăzi:

„Călcaţi pe urmele mele, întrucât şi eu calc pe urmele lui Hristos. Vă laud că în toate privinţele vă aduceţi aminte de mine şi că ţineţi învăţăturile întocmai cum vi le-am dat.“ (1 Corinteni 11:1-12).

„Aceasta este rânduiala pe care am aşezat-o în toate bisericile.“ (1 Corinteni 7:17).

„ … căci Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii, ci al păcii, ca în toate bisericile sfinţilor. “ (1 Corinteni 14:33).

David a fost un geniu organizatoric. Un om după inima lui Dumnezeu nu poate fi decât un om al ordinii. Spre surprinderea multora, în 1 Cronici 23-28, Dumnezeu „pierde“ nu mai puțin de cinci capitole ca să ne ilustreze maturitatea lui David în felul în care a organizat împărăția. Nu cred că predică cineva din aceste capitole, dar ele există pentru a ne arăta că împărăția lui Dumnezeu, în orice formă ar exista ea, este caracterizată prin ordine, disciplină și rânduială.

David a transformat o mulțime într-o minunată națiune:

„Ioab era mai-mare peste toată oştirea lui Israel; Benaia, fiul lui Iehoiada, era în fruntea cheretiţilor şi a peletiţilor;Adoram era mai-mare peste dări; Iosafat, fiul lui Ahilud, era scriitor (arhivar); Şeia era logofăt; Ţadoc şi Abiatar erau preoţi  şi Ira din Iair era slujbaş de stat al lui David“ (2 Sam. 20:23-26).

Frumusețea și valoarea pasajului iese la suprafață doar pentru cei ce cunosc ce înseamnă numele acestor personaje în original. „(Dumnezeu tatăl)„Ioab era mai-mare peste toată oştirea lui Israel; (Fiul Domnului)Benaia, fiul lui Iehoiada, era în fruntea cheretiţilor şi a peletiţilor, (Dumnezeu care judecă) Iosafat, fiul lui Ahilud, era scriitor, (arhivar); (Jurământ solemn)Şeia era logofăt; (Neprihănit justificat și și Tatăl belșugului) Ţadoc şi Abiatar erau preoţi şi (Orășeanul)Ira din Iair era slujbaş de stat al lui David“.

David a unificat triburile rivale —

Asta n-a fost lucru ușor după anii de înfruntări neîncetate cu casa lui Saul! David a reușit să-i cheme pe toți la un destin mult mai înalt decât micile lor rivalități provinciale. Dumnezeul oștirilor a fost cu el și toți au văzut în el un om ales pentru biruințe și realizări nemaivăzute și nevisate.

David a creat structuri socio-adiministrative și militare făra egal în istoria lui Israel

Primele cuvinte din capitolul 23 sunt doar o introducere tematică în descrierile despre minuțiozitatea rânduielilor așezate de David în țară:

„David, fiind bătrân şi sătul de zile, a pus pe fiul său Solomon împărat peste Israel. El a strâns pe toate căpeteniile lui Israel, pe preoţi şi pe leviţi. Au făcut numărătoarea leviţilor de la vârsta de treizeci de ani în sus; socotiţi pe cap şi pe bărbaţi, s-au găsit în număr de treizeci şi opt de mii“ (1 Cron. 23:1-2).

Pentru că erau mai multe slujbe decât leviți, David a scăzut vârsta lor de intrare în slujbă de la 30 de ani la 20 de ani:

Și leviții au fost numărați de la vârsta de treizeci de ani în sus: și numărul lor era, după capetele lor, bărbat după bărbat, treizeci și opt de mii. Dintre aceștia, douăzeci și patru de mii erau pentru conducerea lucrării casei Domnului și șase mii erau administratori și judecători; și patru mii erau ușieri; și patru mii lăudau pe Domnul cu instrumente, „pe care le-am făcut eu“, a zis David, „pentru laudă“. Și David i-a împărțit în cete după fiii lui Levi. (1 Cronici 23:3-6)

„Aceştia sunt fiii lui Levi, după casele lor părinteşti, capii caselor părinteşti, după numărătoarea făcută numărând numele pe cap. Ei erau întrebuinţaţi în slujba Casei Domnului, de la vârsta de douăzeci de ani în sus. Căci David a zis: „Domnul, Dumnezeul lui Israel, a dat odihnă poporului Său şi va locui pe vecie la Ierusalim, şi leviţii nu vor mai avea să poarte cortul şi toate uneltele pentru slujba lui” (1 Cronici 23:24-26).

Leviții -Organizați pentru slujire de către David

În ultimii ani ai vieții sale, David, inspirat de Dumnezeu, i-a împărțit pe leviți în cete pentru slujire. Nu mai era nevoie ca ei să poarte cortul din loc în loc, fiindcă templul urma să fie construit. Datoria lor era să-i ajute pe preoți în diferitele aspecte care țineau de lucrarea și de slujirea din casa lui Dumnezeu.

Preoții, fiind descendenți ai lui Aaron, erau de asemenea din seminția lui Levi. Ei aveau responsabilitatea să aducă jertfe Domnului și să vegheze ca totul să fie făcut într-un fel potrivit cu sfințenia Lui. Erau responsabili de asemenea să păstreze o copie a legii lui Dumnezeu, să-i dea interpretarea și să o citească înaintea poporului la fiecare șapte ani.

Leviții slujeau sub comanda preoților, jupuind și tăind în bucăți jertfele, pregătind pâinea pentru punerea înainte și făcând tot ceea ce era necesar pentru împlinirea ritualurilor de închinare. În ziua sabatului slujeau două grupuri, fiindcă preoții și leviții intrau în slujbă la început de sabat și ieșeau din slujbă la sfârșitul sabatului următor.

Unii dintre leviți erau puși deoparte pentru îndatoriri speciale. Aceștia erau cântăreții, care cântau cu glasul sau cu instrumentele muzicale.

Mai erau și ușierii și cei care păzeau lucrurile dedicate și vistieriile templului.

Erau de asemenea administratorii și judecătorii, care slujeau în chestiunile cu privire la Domnul și la împărat.

Dumnezeu ne-a lăsat descrierea structurilor organizatorice implementate de David:

  • pregătiri pentru zidirea Casei Domnului (1 Cronici 22:2-19)
  • structuri de organizare pentru leviți (1 Cronici 23:1-32)
  • structuri organizatorice pentru slujirea preoților (1 Cronici 24:1-31).
  • structuri organizatorice pentru cânăreții de la Templu (1 Cronici 25:1-31)
  • structuri organizatorice pentru ușierii Templului și ai visteriei (1 Cronici 26:1-28)
  • structuri organizatorice pentru funcționarea judecătorilor (1 Cronici 26:29-32)
  • structuri organizatorice pentru căpeteniile oștirii (1 Cronici 27:1-24)
  • structuri organizatorice pentru slujitorii și slujbașii curții (1 Cornici 27:25-34).

„Azmavet, fiul lui Adiel, era pus peste vistieriile împăratului;
Ionatan, fiul lui Ozia, peste merindele din ogoare, cetăţi, sate şi turnuri;
Ezri, fiul lui Chelub, peste lucrătorii de la ţară, care lucrau pământul;
Şimei, din Rama, peste vii; Zabdi, din Şefam, peste pivniţele cu vin din vii;
Baal-Hanan, din Gheder, peste măslini şi sicomori în câmpie;
Ioaş, peste magaziile de untdelemn;
Şitrai, din Saron, peste boii care păşteau în Saron; Şafat, fiul lui Adlai, peste boii din văi;
Obil, Ismaelitul, peste cămile;
Iehdia, din Meronot, peste măgăriţe;
Iaziz, Hagarenitul, peste oi.
Toţi aceştia erau îngrijitori puşi peste averile împăratului David.
Ionatan, unchiul lui David, era sfetnic, om cu minte şi învăţat;
Iehiel, fiul lui Hacmoni, era lângă fiii împăratului;
Ahitofel era sfetnicul împăratului;
Huşai, Architul, era prietenul împăratului.
După Ahitofel au fost sfetnici: Iehoiada, fiul lui Benaia, şi Abiatar;
oab era căpetenia oştirii împăratului“

David a făcut planuri pentru construirea Templului (1 Cronici 28:11-21). Pasiunea lui a plăcut Domnului, care a făcut pentru David ceva ce nu mai făcuse decât pentru Moise. la fel cum scrisese Legea pe Sinai, Dumnezeu a însemnat cu mâna Lui planurile viitorului Templu.

„David a dat fiului său Solomon chipul prispei şi clădirilor, odăilor vistieriei, odăilor de sus, odăilor dinăuntru şi al odăii pentru scaunul îndurării. I-a dat planul a tot ce avea în minte cu privire la curţile Casei Domnului şi toate odăile de jur împrejur pentru vistieriileCasei lui Dumnezeu şi vistieriile Sfântului Locaş şi cu privire la cetele preoţilor şi leviţilor, la tot ce privea slujba Casei Domnului şi la toate uneltele pentru slujba Casei Domnului.  …
„Toate acestea”, a zis David, „toate lucrările izvodului acestuia, mi le-a făcut cunoscute Domnul, însemnându-le în scris cu mâna Lui” (1 Cronici 28:1-19).

Extraordinar! Colosal! Epocal! Dumnezeul evreilor nu i-a lăsat să-i facă o Casă după mintea sau gusturile Lui, ci a venit El înșiși să așeze pe papirus sau pe piele de oi schițele, chipul și greutățile fiecărui obiect de la Templu.

Nu se poate să nu ne mirăm de ce ne-au fost lăsate toate aceste descrieri. De ce s-a pierdut atâta spațiu cu toate aceste „amănunte“ nesemnificative astăzi?

Pentru că viața lui David este o pledoarie pentru ordine și rânduială. Acestea au fost necesare pentru reașezarea națiunii în tiparele Davidice după întoarcerea din Babilon și vor fi iar necesare în viitor atunci când Israel va reintra în prerogativele destinului lor mesianic.

Ele sunt însă importante și pentru noi. Chiar dacă nu vom face exct ce a făcut David, trebuie să facem „cum“ a făcut el, respectând câteva principii de mare valoare:

I. Acceptă-ți limitele! Nici un om nu le poate face singur pe toate

David a fost „marele David“, dar când a ajuns la maturitate a dus la perfecțiune realitatea aceasta. Și-a recunoscut limitele și s-a înconjurat cu oameni care să facă unele lucruri mai bine decât el însuși.

David nu s-a pretins un „superman“, și nu i-a lăsat nici pe cei din jur să creadă asta. Dovada cea mai bună o găsim în psalmul 20, o cântare pentru ziua de nașterea împăratului. În astfel de ocazii, poeții de la curte sau alți lingăi fanteziști scriu ode de preamărire și-i dau sărbătoritului un statut de semizeu. David nu i-a lăsat să facă așa ceva. „Lăsați-mă, vă rog să vă scriu eu cântarea pe care vreau să mi-o cântați de ziua meu“, le-o fi spus el. Dumnezeu a procedat la fel cu binecuvântare levitică din Numeri 6. În loc să-i lase pe evrei să le dorească copiilor lor câte în soare și-n lună, Dumnezeu le-a lîăsat scrisă cuvânt cu cuvânt binecuvântarea. Nu știu nici astăzi mulți oameni care, lăsați de capul lor, ar fi scris o asemenea binecuvântare … Dumnezeu a știut să le tempereze dorințele. Privit din acest context psalmul are inflexiuni sublime de smerenie și de realism:

David vrea să inducă în oamenii din împărăția lui sentimente cumpătate și realiste. Nu este locul unei analize amănunțite. Vă las pe voi să admirați „omul după inima lui Dumnezeu“, împăratul de pe poziția a doua:

Să te asculte Domnul în ziua necazului,
să te ocrotească Numele Dumnezeului lui Iacov,
să-ţi trimită ajutor din locaşul Său cel Sfânt
şi să te sprijine din Sion!
Să-Şi aducă aminte de toate darurile tale de mâncare
şi să-ţi primească arderile-de-tot!
Să-ţi dea ce-ţi doreşte inima
şi să-ţi împlinească toate planurile tale!

Atunci noi ne vom bucura de biruinţa ta
şi vom flutura steagul în Numele Dumnezeului nostru.
Domnul să-ţi asculte toate dorinţele tale!
Ştiu de acum că Domnul scapă pe unsul Său
şi-i va răspunde din ceruri, din locaşul Lui cel Sfânt,
prin ajutorul atotputernic al dreptei Lui.

Unii se bizuie pe carele lor, alţii, pe caii lor,
dar noi ne bizuim pe Numele Domnului, Dumnezeului nostru.
Ei se îndoaie şi cad,
dar noi ne ridicăm şi rămânem în picioare.

Scapă, Doamne, pe împăratul
şi ascultă-ne când Te chemăm!

Cu o conștiință clară, David subliniază că are nevoie de ajutorul divin, că nu poate nimic fără Dumnezeu, că depinde în totul de bunăvoința divină și re nevoie de … salvare! Este ecoul Evangheliei înainte de apariția ei pe pământ.

II. Fiecare om, oricât de neînsemnat ar fi el, poate face ceva bine

Nu toți pot face lucruri mari. S-ar putea să nu poți să fii mai mare peste oaste. Nu-i nimic. S-ar putea să nu poți să fi nici mare peste cântăreți. Ești afon și toate melodiile sunt pentru tine la fel. Nu-i nimic! Nu poți fi … paznic peste măgărie? … Te înțeleg. NIci eu n-aș putea. Dar … paznic peste măslini? Să te uiți la ei cum cresc și să-i numeri din când în când … Sigur că poți!

III. Așează omul potrivit la locul potrivit

Într-un pasaj aparent obscur, Biblia ne spune despre acest „secret“ al lui David:

„Dregătorii lui David

„Ioab era mai-mare peste toată oştirea lui Israel;
Benaia, fiul lui Iehoiada, era în fruntea cheretiţilor şi a peletiţilor;
Iosafat, fiul lui Ahilud, era scriitor (arhivar);
Şeia era logofăt; Ţadoc şi Abiatar erau preoţi
şi Ira din Iair era slujbaş de stat al lui David“ (2 Samuel 20:23-26).

Frumusețea și valoarea pasajului iese la suprafață doar pentru cei ce cunosc ce înseamnă numele acestor personaje în original.

(Dumnezeu tatăl) „Ioab era mai-mare peste toată oştirea lui Israel;
(Fiul Domnului) Benaia, fiul lui Iehoiada, era în fruntea cheretiţilor şi a peletiţilor;
(Dumnezeu care judecă) Iosafat, fiul lui Ahilud, era scriitor (arhivar);
(Jurământ solemn) Şeia era logofăt;
(Neprihănit justificat și și Tatăl belșugului) Ţadoc şi Abiatar erau preoţi
şi (Orășeanul) Ira din Iair era slujbaş de stat al lui David“

II. Promovează după rezultate

Sistemul lui David de promovare nu era bazat pe reprezentare sau pe relații, ci pe realizări. Uitați-l mergând prin tabără și punându-i de-o parte pe cei congfirmați de Dumnezeu cu putwri ieșite din comun:

„Iată numele vitejilor care erau în slujba lui David:

Ioşeb-Basşebet, Tahchemonitul, unul din fruntaşii căpeteniilor. El şi-a învârtit suliţa peste opt sute de oameni, pe care i-a omorât dintr-odată.
După el, Eleazar, fiul lui Dodo, fiul lui Ahohi. El era unul din cei trei războinici care au ţinut piept împreună cu David împotriva filistenilor strânşi pentru luptă, când bărbaţii lui Israel se dădeau înapoi pe înălţimi. El s-a sculat şi a lovit pe filisteni până ce i-a obosit mâna şi a rămas lipită de sabie. Domnul a dat o mare izbăvire în ziua aceea. Poporul s-a întors după Eleazar, numai ca să ia prada.
După el, Şama, fiul lui Aghe, din Harar. Filistenii se strânseseră la Lehi. Acolo era o bucată de pământ semănată cu linte, şi poporul fugea dinaintea filistenilor. Şama s-a aşezat în mijlocul ogorului, l-a apărat şi a bătut pe filisteni. Şi Domnul a dat o mare izbăvire.
Trei dintre cei treizeci de căpetenii s-au pogorât pe vremea seceratului şi au venit la David, în peştera Adulam, când o ceată de filisteni tăbărâseră în valea Refaim. David era atunci în cetăţuie şi o strajă a filistenilor era la Betleem.  David a avut o dorinţă şi a zis: „Cine-mi va da să beau apă din fântâna de la poarta Betleemului?”
Atunci, cei trei viteji au trecut prin tabăra filistenilor şi au scos apă din fântâna de la poarta Betleemului. Au adus-o şi au dat-o lui David, dar el n-a vrut s-o bea şi a vărsat-o înaintea Domnului.
El a zis: „Departe de mine, Doamne, gândul să fac lucrul acesta! Să beau sângele oamenilor acestora care s-au dus cu primejdia vieţii lor?” Şi n-a vrut s-o bea. Iată ce au făcut aceşti trei viteji.
Abişai, fratele lui Ioab, fiul Ţeruiei, era căpetenia celor trei. El şi-a învârtit suliţa peste trei sute de oameni şi i-a omorât, şi a fost vestit între cei trei. Era cel mai cu vază din cei trei şi a fost căpetenia lor, dar n-a fost la înălţimea celor trei dintâi.
Benaia, fiul lui Iehoiada, fiul unui om din Cabţeel, om viteaz şi vestit prin faptele lui mari. El a ucis pe cei doi fii ai lui Ariel din Moab. S-a pogorât în mijlocul unei gropi pentru apă, unde a ucis un leu într-o zi când căzuse zăpadă. A omorât pe un egiptean groaznic la înfăţişare, care avea o suliţă în mână, s-a pogorât împotriva lui cu un toiag, a smuls suliţa din mâna egipteanului şi l-a omorât cu ea. Iată ce a făcut Benaia, fiul lui Iehoiada, şi a fost vestit printre cei trei viteji. Era cel mai cu vază din cei treizeci, dar n-a ajuns la înălţimea celor trei dintâi. David l-a primit între sfetnicii lui de aproape.
Asael, fratele lui Ioab, din numărul celor treizeci, Elhanan, fiul lui Dodo, din Betleem.
Şama din Harod. Elica din Harod Heleţ din Pelet. Ira, fiul lui Icheş, din Tecoa. Abiezer din Anatot. Mebunai din Huşa.  Ţalmon din Ahoah. Maharai din Netofa. Heleb, fiul lui Baana, din Netofa. Itai, fiul lui Ribai, din Ghibea fiilor lui Beniamin. Benaia din Piraton. Hidai din Nahale-Gaaş. Abi-Albon din Araba. Azmavet din Barhum. Eliahba din Şaalbon. Bene-Iaşen. Ionatan. Şama din Harar. Ahiam, fiul lui Şarar, din Arar. Elifelet, fiul lui Ahasbai, fiul unui Maacatit. Eliam, fiul lui Ahitofel, din Ghilo. Heţrai din Carmel. Paarai din Arab. Igheal, fiul lui Natan, din Ţoba. Bani din Gad. Ţelec, Amonitul. Naharai din Beerot, care ducea armele lui Ioab, fiul Ţeruiei. Ira din Ieter. Gareb din Ieter. Urie, Hetitul. De toţi: treizeci şi şapte.“

David a preferat să-i aleagă pe cei care au dovedit că fuseseră aleși de Dumnezeu, pentru că Iehova era adevăratul Împărat al lui Israel! Mai mult, practica „șorțului“ pentru a decide ordine și timpul slujirii fiecărei „cete“ a arătat clar că David a vrut ca decizia finală să-i aparțină numai lui Dumnezeu. Omul potrivit, la locul potrivit, dar și la timpul potrivit.

III. Ai încredere, dar verifică temeinic!

În cuvinte traduse în limba română. acest principiu înseamnă pur și simple „deleagă, dar nu dezleagă“, „încredințează altora parte din slujire, dar păstreaz-o ca parte din slujirea ta“.

Oricâți oameni intermediari a avut în subordine, David a știut că responsabilitatea finală este a lui. Fie că a fost vorba de o victorie, ca în cazul cuceririi cetății Raba (2 Samuel 12:26-31), fie că a fost vorba despre ciuma trimisă de Dumnezeu peste popor pentru numărarea nelegiuită (2 Samuel 24), David a știut să-și asume totala responsabilitate:

„Iată că am păcătuit! Eu sunt vinovat. Dar oile acestea ce au făcut? Mâna Ta să se îndrepte dar împotriva mea și împotriva casei tatălui meu“ (2 Samuel 24:17).

Un adevărat lider nu se teme de responsabilitate și știe să-și recunoască greșelile:

„David a zis lui Abiatar: „M-am gândit chiar în ziua aceea că Doeg, Edomitul, fiind acolo, nu se putea să nu spună lui Saul. Eu sunt pricina morţii tuturor sufletelor din casa tatălui tău“ (1 Samuel 22:22).

El se poate lepăda de greșelile lui știind că Dumnezeu are har curățitor și suficientă putere ca să-l ajute să nu le mai repete pe viitor. Noi toți greșim, iar cine recunoaște acest lucru se alipește și mai strâns de Dumnezeu și de harul Lui. Îmi aduc aminte de o maximă a fratelui Petru Popovici, păstorul păstorilor românoibaptiști: „De colaborat am colaborat cu mulți, dar de încrezut m-am încrezut numai în Dumnezeu!“

David a făcut rânduială în problemele financiare ale împărăției, rânduind oameni de încredere, care se supravegheau ureciproc nii pe alții și toți erau răspunzători față de împărat:

„Dintre fraţii lui, ieşiţi din Eliezer, al cărui fiu a fost Rehabia, al cărui fiu a fost Isaia, al cărui fiu a fost Ioram, al cărui fiu a fost Zicri, al cărui fiu a fost Şelomit, erau Şelomit şi fraţii săi, care păzeau toate vistieriile lucrurilor sfinte, pe care le închinaseră împăratul David, capii caselor părinteşti, căpeteniile peste mii şi sute şi căpeteniile oştirii – le închinaseră din prada luată la război pentru întreţinerea Casei Domnului. Tot ce fusese închinat de Samuel, văzătorul, de Saul, fiul lui Chis, de Abner, fiul lui Ner, de Ioab, fiul Ţeruiei, toate lucrurile închinate erau sub paza lui Şelomit şi a fraţilor săi“ (1 Cronici 26:25-28)..

IV. Dă-i lui Dumnezeu dreptul de a-ți da toate planurile peste cap! El trebuie să rămână întotdeauna autoritatea numărul unu!

Așa cum am văzut deja în capitolele precedente, planurile lui David au fost date de multe ori peste cap și s-a întâmplat cu totul altfel decât dorise el. Este normal. Cred că Dumnezeu face în mod intenționat așa cu noi, ca să scoată în evidență slăbiciunile noastre și infailibilitatea Lui. Când „ordinea“ lui Dumnezeu intră în conflict cu „ordinea“ noastre, cu cât cedăm mai repede cu atât va fi mai bine. Nu degeaba spunea un înțelept: „Să te ferească Dumnezeu s ți se întâmple tot ce vrei!“

Lui David nu i s-au împlinit toate după planurile lui, dar s-au împlinit exact acelea care fuseseră rânduite de Dumnezeu spre binele și binecuvântarea lui veșnice. Toate conflictele prin care a trecut David nu l-au împins la haos și la improvizații. Dimpotrivă! Din furtuna conflictelor s-a născut dorința după stabilitatea lucrului bine făcut. Maturitatea acestui om de geniu poate fi măsurată și prin această pledoarie pentru ordine și rânduială.

Cap. XVI – Conflicte colaterale

Lecția practică: Nu te consuma peste măsură, nu vei reuși niciodată să placi la toată lumea și nici nu vei reuși să le rezolvi pe toate!

Text: 2 Samuel 17 și 16:1-4; 19:24-30

În cursul întâmplărilor legate de răscoala lui Absalom, David intră în conflicte colaterale: unul cu Ahitofel, oracolul lui Dumnezeu, altul cu Mefiboșet și Țiba, din casa lui Saul și altele cu generalii Ioab și Amasa și cu uzurpatorul Șeba.

Ioab a fost „un om potrivit la locul potrivit” și l-a ajutat pe David să evite o altă criză atunci când împăratul era ca și paralizat după moartea lui Absalom. Palatul regal răsuna de strigătul jalnic al lui David:

„Împăratul îşi acoperise faţa şi striga în gura mare: „Fiul meu Absalom! Absalom, fiul meu, fiul meu!” (2 Samuel 19:14).

Tot poporul care luptase pentru el nu făcea doi bani în matematica împăratului deformată de sentiment. Inima biruise în lupta cu rațiunea și voința lui David era bolnavă de o paralizie de moment. Starea aceasta a cauzat panică în popor și nimeni nu mai știa ce să creadă sau să facă. Dacă n-ar fi fost intervenție lui Ioab, David ar fi putuit pierde tronul:

„Au venit şi au spus lui Ioab: „Iată că împăratul plânge şi se jeleşte din pricina lui Absalom.” Şi, în ziua aceea, biruinţa s-a prefăcut în jale pentru tot poporul, căci în ziua aceea, poporul auzea zicându-se: „Împăratul este mâhnit din pricina fiului său.” În aceeaşi zi, poporul a intrat în cetate pe furiş, ca nişte oameni ruşinaţi că au fugit din luptă.  …

Ioab a intrat în odaia unde era împăratul şi a zis: „Tu acoperi azi de ruşine faţa tuturor slujitorilor tăi, care au scăpat azi viaţa ta, a fiilor tăi şi a fetelor tale, a nevestelor tale şi a ţiitoarelor tale.
Tu iubeşti pe cei ce te urăsc şi urăşti pe cei ce te iubesc, căci arăţi azi că pentru tine nu sunt nici căpetenii, nici slujitori, şi văd acum că, dacă ar trăi Absalom şi noi toţi am fi murit în ziua aceasta, lucrul acesta ţi-ar fi plăcut.
Scoală-te dar, ieşi şi vorbeşte după inima slujitorilor tăi! Căci jur pe Domnul că, dacă nu ieşi să te arăţi, nu va rămâne un om cu tine în noaptea aceasta, şi aceasta va fi o nenorocire mai rea pentru tine decât toate nenorocirile care ţi s-au întâmplat din tinereţe până acum.”
Atunci, împăratul s-a sculat şi a şezut la poartă. Au spus tot poporului: „Iată că împăratul stă la poartă.” Şi tot poporul a venit înaintea împăratului” (2 Samuel 19:1-8).

Cum a putut deci David să intre în conflict cu atâțea oameni? Cum putem înțelege aceste lucruri? Să le luăm pe rând …

Conflictul cu Ahitofel

Eram prin 1989 într-o regiune a lumii unde oamenii n-aveau acces la Biblie din cauza persecuțiilor religioase. I-am spus traducătorului că vreau să vorbesc puțin despre Ahitofel. El m-a privit cu neîncredere și puțin nemulțumit, zicându-mi: „N-ar fi mai bine să vorbiți ceva din Biblie?“ Nu era singurul care nu știa nimic despre Ahitofel. I-am găsit după aceea în aceeași ignoranță și pe alții, din alte părți, din locuri în care Bibliile zăceau prăfuite pe rafturi.

Cine este Ahitofel?

Am spus în capitolul precedent că Ahitofel este tipul înțeleptului care nu iartă, a omului cu capul foarte mare și cu inima foarte mică.

De fapt, Ahitofel este unul din cei mai interesanți oameni din Vechiul Testament. Ni se spun puține despre el, dar fiecare informație ni-l descoperă drept unul dintre cei mai remarcabili oameni ai Bibliei. Să luăm de exemplu această scurtă prezentare:

„Sfatul dat pe vremea aceea de Ahitofel avea tot atâta putere ca şi când ar fi întrebat chiar pe Dumnezeu. Tot aşa era cu toate sfaturile lui Ahitofel, fie pentru David, fie pentru Absalom“ (2 Sanuel 16:23).

Ați mai citit o asemenea caracterizare făcută altcuiva? Eu nu. Omul acesta impresiona pe toată lumea cu perspicacitatea sa pătrunzătoare. N-a fost un profet, ca să spui că își primea ideile din revelație, ci a fost un „sfetnic“, un om promovat din pricina înțelepciunii proprii la curtea regală. David l-a luat ca sfetnic, iar asta vorbește volume despre capacitatea neobișnuită a acestui om. Trecem cu vederea că Solomon, strănepotul lui Ahitofel, a moștenit genetic ceva din înțelepciunea de familia a lui Ahitofel. Nu uitați că ni se spune despre Solomon că a fost „înțelept”, chiar și înainte ca să ceară înțelepciune de la Dumnezeu. David apreciază acest lucru:

„Fă după înţelepciunea ta şi să nu laşi ca perii lui cei albi să se pogoare în pace în Locuinţa morţilor” (1 Împărați 2:6).

Chiar și faptul că a ales să ceară de la Dumnezeu înțelepciune este o dovadă că a fost înțelept! Se cere să fii înțelept ca să dorești înțelepciune.

Al doilea lucru pe care-l aflăm despre Ahitofel este că i-a fost necredincios lui David și, dacă nu a complotat de-a dreptul cu Absalom, cel puțin a fost imediat gata să i se alăture când a început răscoala. Biblia ne spune că Absalom a trimis după Ahitofel, asta însemnând că știa că se poate baza pe loialitatea lui:

„Două sute de oameni din Ierusalim, care fuseseră poftiţi, au însoţit pe Absalom, şi l-au însoţit în prostia lor fără să ştie nimic. Pe când aducea Absalom jertfele, a trimis în cetatea Ghilo după Ahitofel Ghilonitul, sfetnicul lui David. Uneltirea căpăta putere şi poporul se îndrepta în număr tot mai mare de partea lui Absalom“ (2 Samuel 15:11-12).

Al treilea lucru pe care-l aflăm este că David știa foarte bine ce poate Ahitofel și s-a temut foarte mult de influența lui asupra lui Absalom. Unii văd aluzie la Ahitofel într-unul din psalmi:

„Eu zic: „Doamne, ai milă de mine!
Vindecă-mi sufletul! Căci am păcătuit împotriva Ta.”
Vrăjmaşii mei zic cu răutate despre mine:
„Când va muri? Când îi va pieri numele?”

Dacă vine cineva să mă vadă, vorbeşte neadevăruri,
strânge temeiuri ca să mă vorbească de rău,
şi când pleacă, mă vorbeşte de rău pe afară.

Toţi vrăjmaşii mei şoptesc între ei împotriva mea
şi cred că nenorocirea mea îmi va aduce pieirea.
„Este atins rău de tot – zic ei –,
iată-l culcat, n-are să se mai scoale!”

Chiar şi acela cu care trăiam în pace,
în care îmi puneam încrederea şi care mânca din pâinea mea,
ridică şi el călcâiul împotriva mea” (Psalmul 41:4-9).

Nu exista nimeni care să poată rivaliza cu Ahitofel în înțelepciune, așa că David geme în el și face apel la singura soluție posibilă: o intervenție providențială din partea lui Dumnezeu:

„Au venit şi au spus lui David: „Ahitofel este împreună cu Absalom printre uneltitori.” Şi David a zis: „Doamne, nimiceşte sfaturile lui Ahitofel!” (2 Samuel 15:31).

Al patrulea lucru pe care ni-l spune textul este că această rugăciune a lui David a fost ascultată și Ahitofel a fost învins de providență. Iată cum s-au petrecut lucrurile. Fugind de Absalom, David a trecut peste muntele Măslinilor:

„Când a ajuns David pe vârf, unde s-a închinat înaintea lui Dumnezeu, iată că Huşai, Architul, a venit înaintea lui, cu haina sfâşiată şi capul acoperit cu ţărână. David i-a zis: „Dacă vei veni cu mine, îmi vei fi o povară. Dimpotrivă, vei nimici pentru mine sfaturile lui Ahitofel dacă te vei întoarce în cetate şi vei zice lui Absalom: ,,Împărate, eu voi fi robul tău; odinioară am fost robul tatălui tău, dar acum sunt robul tău.” Preoţii Ţadoc şi Abiatar nu vor fi acolo cu tine? Tot ce vei afla din casa împăratului spune preoţilor Ţadoc şi Abiatar. Şi fiindcă ei au acolo la ei pe cei doi fii ai lor, pe Ahimaaţ, fiul lui Ţadoc, şi pe Ionatan, fiul lui Abiatar, prin ei îmi veţi trimite tot ce veţi afla. ,,Huşai, prietenul lui David, s-a întors dar în cetate. Şi Absalom a intrat în Ierusalim“ (2 Samuel 15:32-37).

Hușai a trecut deci formal de partea lui Ansalom și a fost acceptat alături de Ahitofel ca sfetnic. Primul sfat dat de Ahitofel lui Absalom a fost de o viclenie rară. Printr-un singur gest, Ahitofel l-a sfătuit pe Absalom să dea întregii națiuni un semn că nu este doar o hârjoneală în familie, ci este o ruptură categorică între fiul răzvrătit și David, un punct critic după care nu mai poate exista întoarcere. Hușai, deși prezent acolo, n-a putut împiedica sfatul lui Ahitofel:

„Absalom a zis lui Ahitofel: „Sfătuiţi-vă împreună. Ce avem de făcut?” Şi Ahitofel a zis lui Absalom: „Intră la ţiitoarele pe care le-a lăsat tatăl tău pentru paza casei; astfel tot Israelul va şti că te-ai făcut urât tatălui tău şi mâinile tuturor celor ce sunt cu tine se vor întări.”Au întins un cort pentru Absalom pe acoperiş, şi Absalom a intrat la ţiitoarele tatălui său, în faţa întregului Israel.“ (2 Samuel 16:20-22).

De fapt, se împlinea astfel parte din pedeapsa vestită de Natan lui David din cauza păcătuirii cu Bat-Șeba:

„Aşa vorbeşte Domnul: ,,Iată, din casa ta voi ridica nenorocirea împotriva ta şi voi lua de sub ochii tăi pe nevestele tale şi le voi da altuia, care se va culca cu ele în faţa soarelui acestuia. Căci ai lucrat pe ascuns; Eu însă voi face lucrul acesta în faţa întregului Israel şi în faţa soarelui” (2 Samuel 12:11-12). 

Hușai a avut însă mai mult succes atunci când a fost vorba despre ce tactică să fie abordată în conflictul fiului răsculat cu tatăl său David.

„Ahitofel a zis lui Absalom: „Lasă-mă să aleg douăsprezece mii de oameni! Mă voi scula şi voi urmări pe David chiar în noaptea aceasta. Îl voi lua pe neaşteptate, când va fi obosit şi va avea mâinile slăbite, îl voi înspăimânta şi tot poporul care este cu el va fugi. Voi lovi numai pe împărat şi voi aduce înapoi la tine pe tot poporul; moartea omului pe care-l urmăreşti va face ca toţi să se întoarcă şi tot poporul va fi în pace.”

Remarcați ura lui Ahitofel pentru David. Deși este un sfetnic, nu un general, el „se oferă” să meargă personal să-l ucidă pe David. Nu-l lasă pe Absalom sau pe Amasa să meargă împotriva lui David. Vreea să se ducă el personal. Oare de ce?

Cuvintele acestea au plăcut lui Absalom şi tuturor bătrânilor lui Israel. Dar Absalom a zis: „Chemaţi şi pe Huşai, Architul, şi să auzim şi ce va zice el.”
Huşai a venit la Absalom, şi Absalom i-a zis: „Iată cum a vorbit Ahitofel. Trebuie să facem ce a zis el sau nu? Spune tu!”
Huşai a răspuns lui Absalom: „De data aceasta, sfatul pe care ţi l-a dat Ahitofel nu este bun.” Şi Huşai a zis: „Tu cunoşti vitejia tatălui tău şi a oamenilor lui; sunt înfuriaţi ca o ursoaică de pe câmp căreia i s-au răpit puii. Tatăl tău este un om de război şi nu va petrece noaptea cu poporul; iată, acum stă ascuns în vreo groapă sau în vreun alt loc. Şi dacă, de la început, vor cădea unii sub loviturile lor, se va auzi îndată şi se va zice: ,,Poporul care urma pe Absalom a fost înfrânt!” Atunci, cel mai viteaz, chiar dacă ar fi avut o inimă de leu, se va înspăimânta, căci tot Israelul ştie că tatăl tău este un viteaz şi că are nişte viteji cu el.
Sfatul meu este dar ca tot Israelul să se strângă la tine, de la Dan până la Beer-Şeba, o mulţime ca nisipul de pe marginea mării. Şi tu însuţi să mergi la luptă.
Dacă vom ajunge la el în vreun loc unde l-am găsi, vom cădea peste el cum cade roua pe pământ, şi nu va scăpa niciunul, nici el, nici vreunul din oamenii care sunt cu el.
Dacă va fugi într-o cetate, tot Israelul va duce funii la cetatea aceea şi o vom trage în pârâu până când nu va mai rămâne nicio piatră în ea.”

Absalom şi toţi oamenii lui Israel au zis: „Sfatul lui Huşai, Architul, este mai bun decât sfatul lui Ahitofel.” Dar Domnul hotărâse să nimicească bunul sfat al lui Ahitofel, ca să aducă nenorocirea peste Absalom“ (2 Samuel 17:1-14).

Hușai a trimis ștafeta cu vești la împăratul David și l-a prevenit de planul lui Absalom (2 Samuel 17:15-22). Se anunța deci o luptă teribilă și nimeni nu știa cum se vor termina lucrurile. Nimeni? Nimeni cu excepția celui care era mai deștept ca toți. În momentul acela Ahitofel a înțeles tot. Situația era pecetluită, așa că el s-a dus … să se spânzure:

„Ahitofel, când a văzut că sfatul lui n-a fost urmat, a pus şaua pe măgar şi a plecat acasă, în cetatea lui. Şi-a pus casa în rânduială şi s-a spânzurat. Când a murit, l-au îngropat în mormântul tatălui său“ (2 Samuel 17:23).

De ce s-a spânzurat Ahitofel?

N-a fost o criză de moment, un moment de slăbiciune, furie care i-a întunecat mintea. Nu! Ahitofel face lucrul acesta pe îndelete, cu un calcul precis și cu sânge rece. Tocmai de aceea este mai curios ceea ce face. Inexbilicabil însă? Nu! Simetria cu un alt sinucigaș celebru din Biblie este extraordinară. Ahitofel seamănă ca două picături de apă cu … Iuda, vânzătorul Domnului Isus.Biserica din Ierusalim a remarcat foarte repede această asemănare … profetică:

„Fraţilor, trebuia să se împlinească Scriptura spusă de Duhul Sfânt mai înainte, prin gura lui David, despre Iuda, care a fost călăuza celor ce au prins pe Isus“ (Fapte 1:16).

„În adevăr, în cartea Psalmilor este scris: ‘Locuinţa lui să rămână pustie şi nimeni să nu locuiască în ea!’ şi ‘Slujba lui s-o ia altul!’ (Fapte 1:20).

„Chiar şi acela cu care trăiam în pace,
în care îmi puneam încrederea şi care mânca din pâinea mea,
ridică şi el călcâiul împotriva mea“ (Psalm 41:9).

„Nu vorbesc despre voi toţi; cunosc pe aceia pe care i-am ales. Dar trebuie să se împlinească Scriptura, care zice: ‘Cel ce mănâncă pâine cu Mine a ridicat călcâiul împotriva Mea’ “ (Ioan 13:18).

Fără să mai aștepte deznodământul luptei de pe teren, Ahitofel a înțeles ceea ce n-au înțeles toți ceilalți, iar ceea ce a înțeles nu i-a plăcut de loc. S-a dus acasă la Ghilo (2 Samuel 15:12), „și-a pus casa în rânduială“, adică le-a dat la toate un viitor bun și … s-a spânzurat. De ce a făcut-o?

Unii spun că a făcut-o din teamă. Ahitofel și-a dat seama că este un om mort, pentru că David va avea suficient timp să-și adune o armată și nimeni nu-l putea învinge pe David. Nici o armată a vremii nu i-a putut sta împotrivă. David a fost împăratul care n-a pierdut niciodată un război. Ahitofel știa foarte bine aceasta. Oricât de mult adevăr conține această părere, eu nu o împărtășesc.

Alții spun că Ahitofel a fost prea mândru ca să se smerească în fața unui David pe care l-a trădat și a refuzat să mai dea ochii cu cel pe care-l vânduse. Și aceștia au ceva dreptate, dar eu nu îmbrățișez părerea lor.

Alții spun că Ahitofel n-a crezut că ar mai putea să primească iertare de la David. Ceea ce făcuse trecuse cu mult peste ceea ce știa el că poate ierta David.

Eu cred că Ahitofel nu s-a temut de David și nu s-a îndoit că ar mai putea avea un viitor dincolo de iertarea acordată. Cred că el nu s-a spânzurat din cauza lui David, ci din cauza lui … Dumnezeu. Ahitofel ar fi putut probabil să mai aibă un viitor, dar l-a refuzat. Ahitofel a avut o problemă cu Dumnezeu. Vedeți, Ahitofel îl ura pe David. L-a urât de multă vreme cu o ură care l-a măcinat pe dinăuntru, mocnind în sufletul lui ca magma unui vulcan, iar când a început răscoala lui Absalom a crezut că a venit clipa potrivită să erupă. De ce? Pentru că Ahitofel a fost bunicul Bat-Șebei, femeia pe care a necinstit-o David și căreia i-a asasinat bărbatul:

„ … Eliam, fiul lui Ahitofel, din Ghilo“ (2 Samuel 23:34)

„David a întrebat cine este femeia aceasta şi i-au spus: „Este Bat-Şeba, fata lui Eliam, nevasta lui Urie, Hetitul” (2 Samuel 11:3).

Monstruozitatea faptei lui David este că a luat-o pe fata unuia dintre vitejii din forțele de elită ale împărăției:

„Asael, fratele lui Ioab, din numărul celor treizeci, … Elifelet, fiul lui Ahasbai, fiul unui Maacatit. Eliam, fiul lui Ahitofel, din Ghilo. … Urie, Hetitul. De toţi: treizeci şi şapte.” (2 Samuel 23:24, 34, 39)

Ahitofel n-a uiat și n-a putut trece niciodată peste ceea ce i-a făcut David nepoatei sale, atunci când s-a băgat în casa fiului și a nepoatei sale și a adus stricăciunea, moartea și prăpădul. În conștiința lui, Ahitofel n-a priceput cum poate un Dumnezeu sfânt să nu-l omoare pe David pentru ce a făcut. Asta era adevărata lui problemă! În fiecare zi petrecută la curtea împăratului el îl vedea pe unul care-i nenorocise familia și căruia Dumnezeu a refuzat să-i aplice Legea.

Acum, când sfatul lui a fost refuzat de Absalom, Ahitofel a înțeles toată stratagema făcută de David cu Hușai și, mai mult, a înțeles că Dumnezeu era pe cale să-și salveze iar „protejatul“.

Spânzurarea era o formă de sinucidere inimaginabilă pentru un copil al lui Dunezeu, dar pe Ahitofel nu-l mai interesează ce-I place sau ce nu-I place lui Dumnezeu. Lui nu-i pasă dacă Îl supără pe Dumnezeu pentru că Dumnezeu făcuse ceva ce-l supărase pe el. El nu l-a mai putut ierta pe Dumnezeu. Înțelepciunea lui intrată în conflict cu înțelepciunea lui Dumnezeu l-a împins la un act „de onoare”. Asemenea unui samurai japonez care-și face „harakiri“, Ahitofel a evitat un viitor inacceptabil.

„Dacă se va omorî un om care a săvârşit o nelegiuire vrednică de pedeapsa cu moartea şi l-ai spânzurat de un lemn, trupul lui mort să nu stea noaptea pe lemn, ci să-l îngropi în aceeaşi zi, căci cel spânzurat este blestemat înaintea lui Dumnezeu, şi să nu spurci ţara pe care ţi-o dă de moştenire Domnul, Dumnezeul tău” (Deuteronom 21:22-23).

Observați că David nu i-a dorit lui Ahitofel moartea. El a cerut Domnului să-i nimicească doar sfaturile, nu să-l nimicească pe el. Ahitofel n-a mai putut însă trăi din cauza urii lui față de David și din cauza supărării lui pe Dumnezeu. Pentru un astfel de om, ca și pentru urmașul său revoltat, Iuda, nu a mai existat cale de scăpare.

Tu și cu mine avem ceva de învățat din aceasta. Da, există oameni care nu te vor place nici pe tine. Există oameni care îți vor cunoaște defectele, greșelile și nu te vor trata niciodată cu harul cu care te tratează Dumnezeu. Nu te prăpădi însă cu firea. Au pățit-o mulți alții înaintea ta. A pățit-o până și singurul despre care s-a spus că a fost „un omul după inima lui Dumnezeu“.

Ca o compensație pentru ura cu care a fost urmărit de Ahitofel, Dumnezeu i l-a dăruit lui David pe Barzilai. Când Dumnezeu închide o ușă, deschide o alta și când unii te vor prigoni, alții îți vor arăta prietenie.

„David ajunsese la Mahanaim când a trecut Absalom Iordanul, însoţit de toţi bărbaţii lui Israel. Absalom a pus pe Amasa în fruntea oştirii, în locul lui Ioab. Amasa era fiul unui om numit Itra, Israelitul, care intrase la Abigal, fata lui Nahaş şi sora Ţeruiei, mama lui Ioab. Israel şi Absalom au tăbărât în ţara Galaadului. Când a ajuns David la Mahanaim, Şobi, fiul lui Nahaş, din Raba fiilor lui Amon, Machir, fiul lui Amiel, din Lodebar, şi Barzilai, Galaaditul, din Roghelim, au adus paturi, lighene, vase de pământ, grâu, orz, făină, grâu prăjit, bob, linte, uscături, miere, unt, oi şi brânză de vacă. Au adus aceste lucruri lui David şi poporului care era cu el, ca să mănânce, căci ziceau: „Poporul acesta trebuie să fi suferit de foame, de oboseală şi de sete, în pustie” (2 Samuel 17:24-29).

Barzilai a fost deci unul dintre aceia care s-au oferit să dea ajutor lui David și cetei lui. Ei și-au asumat un risc mare pe timp de război, identificându-se cu împăratul în situația în care Absalom și trupele lui erau „doar la o aruncătură de băț”, ca să zicem așa.

Numele lui Barzilai, Galaaditului din Roghelim, înseamnă în traducere „om de fier”. Biblia ne spune de încă doi oameni care l-au purtat (2 Samuel 21:8; Ezra 2:61). Omul acesta din Mahanaim era foarte bogat, dar se mulțumea să trăiască modest, preocupat mereu să fie de folos celor din jurul său. El și-a deschis casa pentru David și i-a fost gazdă pe durata exilului. Vă imaginați scena dintre el și nevasta lui …
„Draga mea, de azi avem oaspeți”.
„Cine, domnul meu?”
„Îl luăm la noi pe împăratul David și oamenii care au venit împreună cu el”.
„Vai de mine! Împăratul? De ce nu mi-ai spus mai dinainte? Casa noastră nu-i gata pentru un asemenea oaspete. Și apoi, împreună cu toți oamenii care vor veni la el … Dar aceasta înseamnă sute și sute de oameni, o armată întreagă! Cu ce-i vom hrăni?”
„Fii liniștită, draga mea. Dumnezeu ne-a dat destul și avem în jur vecini buni care vor da și ei. Împăratul David este un om bun și nu se va uita pretențios la toate. Nu uita că și-a petrecut tinerețea pe câmp, păscând oile tatălui său. Va fi bine. Va fi foarte, foarte bine. Și-apoi … nici nu cred că va dura așa de mult”.

Și n-a durat. După scurta lui ședere, David a fost condus cu politețe de gazda sa până la malurile Iordanului:

„Barzilai, Galaaditul, s-a pogorât din Roghelim şi a trecut Iordanul împreună cu împăratul, ca să-l petreacă până dincolo de Iordan. Barzilai era foarte bătrân, în vârstă de optzeci de ani. El îngrijise de împărat în timpul şederii lui la Mahanaim, căci era un om foarte bogat.
Împăratul a zis lui Barzilai: „Vino cu mine, şi te voi hrăni la mine în Ierusalim.”
Dar Barzilai a răspuns împăratului: „Câţi ani voi mai trăi, ca să mă sui cu împăratul la Ierusalim? Eu sunt astăzi în vârstă de optzeci de ani. Pot eu să mai cunosc ce este bun şi ce este rău? Poate robul tău să mai aibă vreun gust pentru ce mănâncă şi bea? Pot eu să mai aud glasul cântăreţilor şi cântăreţelor? Şi pentru ce să mai fie robul tău o povară pentru domnul meu, împăratul? Robul tău va merge puţin dincolo de Iordan cu împăratul. De altfel, pentru ce mi-ar face împăratul această binefacere? Să se întoarcă robul tău şi să mor în cetatea mea, lângă mormântul tatălui meu şi al mamei mele! Dar iată că robul tău Chimham va trece cu împăratul, domnul meu; fă ce vei crede pentru el” (2 Samuel 19:31-37).

Este un dialog între doi oameni ai lui Dumnezeu. Transpare prin ei frumusețea și bunătatea dumnezeiască. David nu ia ca un lucru de apucat credincioșia, ospitalitatea și dărnicia lui Barzilai, iar bătrânul galaadit nu vrea să profite din ea. El apare ca un om credincios, cumpărat, realist și mulțumit cu ce are de la Domnul.

Singura lui dorință este ca acest Chimham, unul din fii săi, să meargă mai departe cu David. Barzilai a riscat totul identificându-se cu persecutatul David. Răsplata lui va fi că unul din fiii lui va trăi de-acum la curtea regală. Despărțirea dintre David și Barzilai este duioasă:

„Împăratul a zis: „Chimham să treacă împreună cu mine şi voi face pentru el ce vei vrea; tot ce vei dori de la mine, îţi voi da!”
După ce tot poporul a trecut Iordanul şi după ce l-a trecut şi împăratul, împăratul a sărutat pe Barzilai şi l-a binecuvântat. Şi Barzilai s-a întors acasă” (2 Samuel 19:38-39).

Gestul lui Barzilai l-a impresionat mult pe David. Galaaditul din Roghelim a fost omul potrivit, la locul potrivit, la timpul potrivit și cu resursele potrivite. Casa lui Barzilai a fost un refugiu salvator pe vreme de vijelie, o oază de înviorare într-un loc pustiu, un loc de prietenie când îl alunga din urmă dușmănia și ura. David a știut să privească dincolo de Barzilai la ajutorul providențial care venea de la Domnul, iar asta i-a întărit credința într-o vreme de cumpănă. Împăratul n-a uitat niciodată ce a făcut Barzilai, nici pe patul morții. Iată cuvintele lăsate ca testament lui Solomon:

„Să te porţi cu bunăvoinţă cu fiii lui Barzilai, Galaaditul, şi ei să mănânce la masă cu tine, căci tot aşa s-au purtat şi ei cu mine, ieşindu-mi înainte când fugeam de fratele tău Absalom” (1 Împărați 2:7).

Fii și tu un Barzilai pentru Împăratul Isus Christos, aflat acum și El în exil, și să dea Domnul să ai și tu urmași care să fie acceptați etern la masa Lui.

Am spus la început că nu vei putea niciodată să placi la toată lumea și trebuie acum să adăugăm că nu vei reuși nici să le rezolvi pe toate. Stai între limitările tale. Dumnezeu va avea grijă de toate. Iată câteva exemple.

Conflictul cu Mefiboșet și Țiba – un impas din care nu s-a putut ieși, ca o remiză dintr-un șah etern

Cel de al doilea conflict colateral din istoria cu Absalom a fost neînțelegerea dintre David și doi oameni din casa lui Saul, Mefiboșet și Țiba. S-au înfățișat amândoi înaintea împăratului David când acesta s-a întors din bejenie și, fiecare, a pretins că el are dreptate. Spre deosebire de Solomon care a înscenat tăierea copilului în două ca să dea fiecărei presupuse mame câte o jumătate ( 1 Împărați 3:16-28), David n-a soluționat această criză, mulțumindu-se doar să zică: Probabil că fiecare aveți dreptate sau că niciunul n-aveți dreptate. Eu nu știu. Faceți jumătate, jumătate.

Ce se întâmplase?

Mefiboșet a fost scos din anonimat de nostalgia lui David după prietenul său Ionatan.

„Ionatan, fiul lui Saul, avea un fiu olog de picioare şi în vârstă de cinci ani când a venit din Izreel vestea morţii lui Saul şi a lui Ionatan; doica lui l-a luat şi a fugit şi, fiindcă se grăbea să fugă, a căzut şi a rămas olog; numele lui era Mefiboşet“ (2 Samuel 4:4).

„David a zis: „A mai rămas cineva din casa lui Saul, ca să-i fac bine din pricina lui Ionatan?”
Era un slujitor din casa lui Saul, numit Ţiba, pe care l-au adus la David.
Împăratul i-a zis: „Tu eşti Ţiba?”
Şi el a răspuns: „Robul tău, da!”
Împăratul a zis: „Nu mai este nimeni din casa lui Saul, ca să mă port cu el cu o bunătate ca bunătatea lui Dumnezeu?”
Şi Ţiba a răspuns împăratului: „Mai este un fiu al lui Ionatan, olog de picioare”.  Împăratul a zis: „Unde este?” Şi Ţiba a răspuns împăratului: „Este în casa lui Machir, fiul lui Amiel, la Lodebar”.
Împăratul David l-a trimis să-l ia din casa lui Machir, fiul lui Amiel, din Lodebar. Şi Mefiboşet, fiul lui Ionatan, fiul lui Saul, a venit la David, a căzut cu faţa la pământ şi s-a închinat.
David a zis: „Mefiboşet!”
Şi el a răspuns: „Iată robul tău!”
David i-a zis: „Nu te teme, căci vreau să-ţi fac bine din pricina tatălui tău Ionatan. Îţi voi da înapoi toate pământurile tatălui tău, Saul, şi vei mânca totdeauna la masa mea”.
El s-a închinat şi a zis: „Cine este robul tău, ca să te uiţi la un câine mort ca mine?”
Împăratul a chemat pe Ţiba, slujbaşul lui Saul, şi i-a zis: „Dau fiului stăpânului tău tot ce era al lui Saul şi tot ce avea toată casa lui. Tu să lucrezi pământurile pentru el, tu, fiii tăi şi robii tăi, şi să strângi roadele, ca fiul stăpânului tău să aibă pâine de mâncare, şi Mefiboşet, fiul stăpânului tău, va mânca totdeauna la masa mea”.
Şi Ţiba avea cincisprezece fii şi douăzeci de robi. El a zis împăratului: „Robul tău va face tot ce porunceşte împăratul, domnul meu, robului său”.
Şi Mefiboşet a mâncat la masa lui David, ca unul din fiii împăratului.
Mefiboşet avea un fiu mic, numit Mica, şi toţi cei ce locuiau în casa lui Ţiba erau robii lui Mefiboşet. Mefiboşet locuia la Ierusalim, căci mânca totdeauna la masa împăratului. El era olog de amândouă picioarele“ (2 Samuel 9:1-13).

Ca familie, Țiba cu cei cincisprezece fii și douăzeci de robi avea mult mai mult nevoie de ogoarele lui Saul decât Mefiboșet, un olog cu o singură progenitură. În plus, Mefiboșet era abonat la bunătățile din casa împăratului, așa că nu depindea doar de recolta de pe ogoarele retrocedate de David. Bunăstarea amândorura era dependentă însă de bunăvoința lui David. În caz de criză națională, semințiile lui Israel se puteau întoarce oricând de la casa lui Iuda la casa lui Beniamin, din care Dumnezeu li-l dăruise pe primul lor împărat, Saul.

Bunăvoința lui David față de Mefiboșet nu făcea altceva decât să țină trează prezența casei lui Saul în conștiința națiunii.

Când a fost forțat de răscoala lui Absalom să fugă de pe tronul din Ierusalim, Țiba și Mefiboșet au fost indirect puși la încercare. Aparent, Țiba. a trecut examenul de credincioșie, dar Mefiboșet nu. Aceasta a fost cel puțin imaginea cu care s-a întâlnit David când pleca în exil:

„Când trecuse David puţin de vârf, iată că Ţiba, slujitorul lui Mefiboşet, a venit înaintea lui cu doi măgari înşeuaţi, pe care erau două sute de pâini, o sută de turte de stafide, o sută de roade de vară şi un burduf cu vin.
Împăratul a zis lui Ţiba: „Ce vrei să faci cu acestea?”
Şi Ţiba a răspuns: „Măgarii sunt pentru casa împăratului, pentru călărie, pâinile şi roadele de vară sunt pentru hrana tinerilor şi vinul, pentru potolirea setei celor ce vor fi obosiţi în pustie.”
Împăratul a zis: „Unde este fiul stăpânului tău?”
Şi Ţiba a răspuns împăratului: „Iată, a rămas la Ierusalim, căci a zis: ,,Astăzi, casa lui Israel îmi va da înapoi împărăţia tatălui meu.”
Împăratul a zis lui Ţiba: „Tot ce este al lui Mefiboşet este al tău.”
Şi Ţiba a zis: „Mă închin cu plecăciune! Să capăt trecere înaintea ta, împărate, domnul meu!” (2 Samuel 16:1-4).

Indirect, aflăm de aici că David era sigur că Dumnezeu îl va întoarce pe tron și va avea autoritate regală. În joc era doar soarta lui Absalom, cel de al treilea „miel“ cu care trebuia să-și ispășească vinovăția.

Când Absalom a fost omorât de Ioab și David s-a întors spre Ierusalim, la trecerea peste Iordan i-a ieșit înainte Mefiboșet. Înfățișarea lui dovedea că și el îi rămăsese credincios lui David pe toată durata răscoalei lui Absalom. Întâlnirea dintre Mefiboșet și David îl pune pe împărat în cumpănă. El află acum și varianta cealaltă, jumătatea a doua de adevăr:

„Mefiboşet, fiul lui Saul, s-a pogorât şi el înaintea împăratului. Nu-şi îngrijise nici picioarele, nici barba, nici nu-şi spălase hainele din ziua când plecase împăratul până în ziua când se întorcea în pace. Când s-a dus înaintea împăratului la Ierusalim, împăratul i-a zis: „Pentru ce n-ai venit cu mine, Mefiboşet?”
Şi el a răspuns: „Împărate, domnul meu, slujitorul meu m-a înşelat, căci robul tău, care este olog, zisese: ,,Voi pune şaua pe măgar, voi încăleca pe el şi voi merge cu împăratul.” Şi el a înnegrit pe robul tău la domnul meu, împăratul. Dar domnul meu, împăratul, este ca un înger al lui Dumnezeu. Fă ce vei crede. Căci toţi cei din casa tatălui meu au fost nişte oameni vrednici de moarte înaintea împăratului, domnul meu, şi totuşi tu ai pus pe robul tău în rândul celor ce mănâncă la masă cu tine. Ce drept mai pot avea eu şi ce am să cer eu împăratului?” (2 Samuel 19:24-28)

David nu știa pe cine să creadă. În felul lor, amândoi aveau dreptate. Țiba își riscase viața venind la împărat când se părea că Absalom va prelua tronul … Mefiboșet arăta acum ca un om tras pe sfoară de arendașul său și „în doliu” de când plecase David de acasă … Dar de ce nu găsise el pe cineva să-l aducă atunci când a venit Țiba? Cum de atunci nu putuse, dar acum a putut? …

Poziția strategică a lui David nu era prea puternică. Fusese un război civil produs de familia sa și celelalte seminții îi puteau foarte bine întoare spatele. David a trebuit să recâștige inima celorlalte seminții din Israel. A decis să nu forțeze lucrurile și să se întoarcă deocamdată la Ghilgal, nu la Ierusalim. Știa deci că ceea ce va face cu Mefiboșet va fi un mesaj pentru întreaga națiune … Iertarea lui va fi garanta iertarea tuturor celor care au luptat împotriva lui de partea lui Absalom …

Din toate aceste calcule, David scoate o soluție care nu este soluție, făcându-le pe plac amândorura:

„Împăratul i-a zis: „Ce mai vorbeşti atâta? Am spus: ,,Tu şi Ţiba veţi împărţi pământurile” (2 Samuel 19:29).

Reacția lui Mefiboșet a fost cea mai bună campanie electorală, iar mesajul lui a avut ecou în toate celelalte seminții:

„Şi Mefiboşet a zis împăratului: „Să ia chiar totul, căci împăratul, domnul meu, se întoarce în pace acasă” (2 Samuel 19:30).

„Împăratul s-a îndreptat spre Ghilgal, însoţit de Chimham. Tot poporul lui Iuda şi jumătate din poporul lui Israel petrecuseră pe împărat dincolo de Iordan. Dar toţi bărbaţii lui Israel au venit la împărat şi i-au zis: „Pentru ce te-au furat fraţii noştri, bărbaţii lui Iuda, şi au trecut pe împărat peste Iordan, împreună cu casa lui şi cu toţi oamenii lui David?”
Toţi bărbaţii lui Iuda au răspuns bărbaţilor lui Israel: „Fiindcă împăratul ne este rudă. Şi ce aţi găsit aici, ca să vă mâniaţi? Am trăit noi pe cheltuiala împăratului? Ne-a făcut el daruri?”
Şi bărbaţii lui Israel au răspuns bărbaţilor lui Iuda: „Împăratul este de zece ori mai mult al nostru şi chiar la David avem mai mult drept decât voi. Pentru ce ne-aţi nesocotit? N-am fost noi cei dintâi care am spus să se întoarcă împăratul nostru?”
Şi bărbaţii lui Iuda au vorbit cu mai multă asprime decât bărbaţii lui Israel” (2 Samuel 19:40-43).

Conflicte cu Șeba, Ioab și Amasa

Din această supărare, a ieșit apoi o altă complicație care arăta ce instabilă era toată situația și cât de mult și-ar fi dorit cei din seminția lui Beniamin, din care a fost Saul, să revină la domnie:

„Acolo era un om de nimic, numit Şeba, fiul lui Bicri, Beniamitul. El a sunat din trâmbiţă şi a zis: „Noi n-avem nicio parte cu David, nicio moştenire cu fiul lui Isai! Fiecare la cortul său, Israele!”
Şi toţi bărbaţii lui Israel s-au depărtat de David şi au urmat pe Şeba, fiul lui Bicri. Dar bărbaţii lui Iuda au rămas credincioşi împăratului lor şi l-au însoţit de la Iordan până la Ierusalim.
David a intrat iarăşi în casa lui, la Ierusalim. Împăratul a luat cele zece ţiitoare pe care le lăsase pentru paza casei şi le-a pus într-o casă sub pază; a îngrijit de ele, dar n-a intrat la ele. Şi au fost închise până în ziua morţii lor, trăind în văduvie” (2 Samuel 20:1-3).

Tot din considerente de împăcare națională, dar și pentru că nu l-a iertat pe cel care i-a ucis fiul, David l-a schimbat pe Ioab de la conducerea armatei și l-a pus în locul său pe Amasa, conducătorul oastei lui Absalom.

„Însă Israel fugise fiecare în cortul lui. Şi în toate seminţiile lui Israel, tot poporul se certa zicând: „Împăratul ne-a izbăvit din mâna vrăjmaşilor noştri, el ne-a scăpat din mâna filistenilor, şi acum a trebuit să fugă din ţară dinaintea lui Absalom. Şi Absalom, pe care-l unsesem să domnească peste noi, a murit în bătălie. De ce nu puneţi o vorbă pentru întoarcerea împăratului?”
La rândul său, împăratul David a trimis să spună preoţilor Ţadoc şi Abiatar: „Vorbiţi bătrânilor lui Iuda şi spuneţi-le: ,,Pentru ce aţi fi voi cei din urmă pentru întoarcerea împăratului în casa lui? (Căci ce se spunea în tot Israelul ajunsese până la împărat.) Voi sunteţi fraţii mei, sunteţi os din oasele mele şi carne din carnea mea. Pentru ce aţi fi voi cei din urmă pentru aducerea împăratului înapoi?”  Şi lui Amasa spuneţi-i aşa: ,,Nu eşti tu oare os din oasele mele şi carne din carnea mea? Să mă pedepsească Dumnezeu cu toată asprimea dacă nu vei fi înaintea mea pentru totdeauna căpetenia oştirii în locul lui Ioab! ”
David a înmuiat inima tuturor celor din Iuda, de parcă ar fi fost un singur om, şi au trimis să spună împăratului: „Întoarce-te, tu şi toţi slujitorii tăi.” Împăratul s-a întors şi a ajuns până la Iordan. Şi Iuda s-a dus la Ghilgal, ca să iasă înaintea împăratului şi să-l facă să treacă Iordanul” (2 Samuel 19:9-15).

Asta n-a durat însă mult pentru că Ioab a știut cum să-și rezolve singur și această problemă:

„Împăratul a zis lui Amasa: „Cheamă-mi peste trei zile pe bărbaţii lui Iuda, şi tu să fii de faţă aici.”
Amasa a plecat să cheme pe Iuda, dar a zăbovit peste vremea pe care i-o hotărâse împăratul.
David a zis atunci lui Abişai: „Şeba, fiul lui Bicri, ne va face acum mai mult rău decât Absalom. Ia tu însuţi pe slujitorii stăpânului tău şi urmăreşte-l, ca nu cumva să găsească cetăţi întărite şi să se ascundă dinaintea noastră.”
Şi Abişai a plecat, urmat de oamenii lui Ioab, de cheretiţi şi de peletiţi, şi de toţi vitejii; au ieşit din Ierusalim ca să urmărească pe Şeba, fiul lui Bicri. Când au fost lângă piatra cea mare care este la Gabaon, Amasa a ajuns înaintea lor. Ioab era încins cu o sabie pe deasupra hainelor de război, cu care era îmbrăcat; ea era legată la coapsă şi stătea în teacă şi, când a înaintat Ioab, sabia a alunecat.
Ioab a zis lui Amasa: „Eşti sănătos, frate?” Şi, cu mâna dreaptă, a apucat pe Amasa de barbă să-l sărute. Amasa n-a luat seamă la sabia care era în mâna lui Ioab, şi Ioab l-a lovit cu ea în pântece şi i-a vărsat măruntaiele pe pământ, fără să-i mai dea o a doua lovitură. Şi Amasa a murit” (2 Samuel 20:1-10).

Ca să se arate ultil și indispensabil pentru David, Ioab s-a dus apoi în urmărirea rivalului la tron:

„Ioab şi fratele său Abişai au urmărit pe Şeba, fiul lui Bicri.  Un bărbat dintre oamenii lui Ioab a rămas lângă Amasa şi zicea: „Cine vrea pe Ioab şi cine este pentru David? Să urmeze pe Ioab!”
Amasa se rostogolea în sânge în mijlocul drumului, şi omul acela, văzând că tot poporul se opreşte, a tras pe Amasa din drum, pe un câmp, şi a aruncat o haină pe el când a văzut că toţi cei ce ajungeau lângă el se opreau. După ce a fost luat din drum, fiecare a urmat pe Ioab, ca să urmărească pe Şeba, fiul lui Bicri.

Ioab a străbătut toate seminţiile lui Israel înspre Abel-Bet-Maaca şi toţi bărbaţii de seamă s-au strâns şi l-au urmat. Au venit şi au împresurat pe Şeba în Abel-Bet-Maaca şi au ridicat împotriva cetăţii un val care atingea întăritura. Tot poporul care era cu Ioab săpa zidul ca să-l facă să cadă.
Atunci, o femeie înţeleaptă a început să strige din cetate: „Ascultaţi, ascultaţi! Spuneţi, vă rog, lui Ioab: ,,Apropie-te până aici, căci vreau să-ţi vorbesc!”
El s-a apropiat de ea, şi femeia a zis: „Tu eşti Ioab?” El a răspuns: „Eu sunt.” Şi ea i-a zis: „Ascultă vorbele roabei tale.” El i-a răspuns: „Ascult.”
Şi ea a zis: „Odinioară era obiceiul să se spună: ,,Să întrebăm în Abel!” Şi totul se isprăvea astfel. Eu sunt una din cetăţile liniştite şi credincioase din Israel, şi tu cauţi să pierzi o cetate care este o mamă în Israel! Pentru ce ai nimici tu moştenirea Domnului?”
Ioab a răspuns: „Departe, departe de mine gândul să nimicesc sau să dărâm! Nu este aşa! Dar un om din muntele Efraim, numit Şeba, fiul lui Bicri, a ridicat mâna împotriva împăratului David; daţi-l încoace numai pe el, şi mă voi depărta de cetate.”
Femeia a zis lui Ioab: „Iată, capul lui îţi va fi aruncat peste zid.”
Şi femeia s-a dus şi a înduplecat pe tot poporul cu înţelepciunea ei; au tăiat capul lui Şeba, fiul lui Bicri, şi l-au aruncat lui Ioab. Ioab a sunat din trâmbiţă; s-au împrăştiat de lângă cetate şi fiecare s-a dus în cortul lui. Şi Ioab s-a întors la Ierusalim, la împărat” (2 Samuel 20:10-22).

Evenimentele au avut logica lor, deși situația i-a scăpat cu totul din mână lui David. Oamenii s-au dușmanit, s-au vorbit de rău, s-au înfruntat și s-au omorât unul pe altul fără ca David să aibă vreun cuvânt de spus sau să poată face ceva. Acceptă și tu că nu ești chemat să le rezolvi pe toate. Ai și tu limitările tale. Peste toate însă fi sigur că veghează Dumnezeu și providența Lui se va îngriji de toate și de fiecare în parte. Este lumea Lui și El va judeca și-i va pune la locul lui pe fiecare în parte.

Cap. XV – Conflict cu consecințele păcatului – moartea lui Absalom

Lecția practică: Frumusețea exterioară poate ascunde o inimă urâtă.
Text: 2. Samuel 13 —19

Frumusețea poate fi o binecuvântare. Frumusețea poate fi un blestem. Depinde de partea nevăzută a omului, de caracterul lui.

Absalom a fost omul unor ambiții nemăsurate și nejustificate. Viața lui este o poveste urâtă despre un om frumos. Nu degeaba se spune că uneori „Ce pe-afară e frumos, înăuntru-i găunos”, sau, în limbajul bâlciurilor călătoare: „Afară-i vopsit gardu’ / Înăuntru-i leopardu’! “

Cine a fost Absalom?

Absalom a fost doar pe jumătate israelit. Mama lui a fost „Maaca, fata lui Talmai, împăratul Gheşurului” (2 Samuel 3:3).

Biblia nu ne spune cum de a luat-o David ca nevastă, dar bănuim că a fost atras de frumusețea ei răpitoare. Ambii copii pe care i-a dăruit ea lui David au moștenit această frumusețe:

(mai mult…)

Cap. XIV – Conflict cu consecințele păcatului – moartea lui Amnon

Lecția practică: Este o mare diferență între pofta păcatului și pasiunea iubirii curate.
Text: 2 Samuel 13

Am vorbit odată tinerilor din San Francisco din acest text și le-am spus să fie foarte atenți la calitatea prietenilor pe care și-i fac. Despre Amnon, un fiu al lui David s-ar putea spune că a murit, iar pe piatra funerară i s-ar fi putut scrie: „Amnon avea un prieten …“ (2 Samuel 13:3). Aceasta a fost cauza care i-a adus moartea.

În realitate, Amnon și Ionadab, prietenul care l-a nenorocit au fost verișori primari: „Ionadab, fiul lui Șimea, fratele lui David“. Și ni se mai spune încă ceva despre tânărul acesta: „Și Ionadab era un om foarte șiret“ (2 Samuel 13:3).

(mai mult…)

Cap. XIII – Conflict cu consecințele păcatului – moartea copilului Bat-Șebei

Lecția practică: Iubește-i pe ai tăi necondiționat și până la capăt!
Text: 2 Samuel 12:1-25

A fost David un tată bun? Nu vă grăbiți să răspundeți. Hai să stăm puțin de vorbă și să vedem. Știu că sunt unii care spun că „David a fost un împărat colosal, dar un tată catastrofal“. Au însă dreptate?

Dacă l-am întreba pe fiul său, pe Solomon, probabil că el ne-ar răspunde: „Nu există părinți ideali, pentru că nu există oameni perfecți. Nu există familii ideale. Nu există tați ideali și nu există copii ideali“. Ca întotdeauna, Solomon ar avea dreptate și de data aceasta. Ce ne spune Biblia despre David?

A fost David un tată care s-a temut de Dumnezeu? Bineînțeles. Am văzut deja lucrul acesta.

(mai mult…)

Cap. XII – Conflict cu pofte nestăpânite

Lecția practică: Cine se pocăiește este mai sfânt ca Marele Preot!
Text: 2 Samuel 11-12

N-aș povesti-o dacă n-ar fi spus-o mai întâi în public nenea Richard Wurmbrand și apoi a repetat-o de câteva ori și altora.

Erau anii târzii ai pregătirii pentru „marea trecere“ dincolo de cortina temporară a morții. Nenea Richard avea trăiri duhovnicești intense, ceasuri de curățire lăuntrică majoră. L-am găsit tulburat peste obișnuit în dimineața aceea …

„Am avut un vis, o vedenie. N-am spus-o nimănui. Nici lui Bințea. Se făcea că eram pe un munte foarte, foarte înalt, ca muntele Kilimangiaro din Tanzania, Africa. Mă uitam în sus, nu spre pământ, pentru că de sus venea spre mine un glas care mă întreba grav și pătruzător: „Richard, de ce nu ești un sfânt? După atâția ani de umblare cu Mine, de ce nu ești încă sfânt?“

(mai mult…)

Cap. XI – Conflict cu Amoniții și cu popoarele din jur

Lecția practică: Nu te mira că ai dușmani! Nu sunt ai tăi. Sunt dușmanii Domnului. Poartă războaiele Domnului și luptă-te lupta cea bună!
Text: 2 Samuel 10

David a fost omul unui destin special. Cântărețul suav și sentimental din harpă a știut să se și mânie, să fie violent și să lupte cu lupul și cu leul care veneau să-i fure mieii din turmă (1 Samuel 17:34-35). Goliat a simțit mânia lui David și tot așa au simțit-o și dușmanii poporului lui Dumnezeu. Pentru cei care vor să simtă mânia din inima lui David față de dușmanii săi și ai Domnului vă rog să citiți psalmii de răzbunare. Ei nu sunt nici blânzi și nici puțini la număr (Psalmii 5, 10, 17, 35, 58, 59, 69, 70, 79, 83, 109, 129, 137, 140). Asta ca să nu mai pomenim despre izbucnirea de ură care apare în altfel destul de cumpătatul psalm pe care-l spun fetele în adunările creștinilor:

(mai mult…)

Cap. X – Conflict cu Mical, fata lui Saul

Lecție: Dacă privești la Dumnezeu „în sus“ nu vei mai privi pe nimeni „de sus“!
Textul lecției: 2 Samuel 6

Cu ocazia aducerii chivotului la Ierusalim, David s-a închinat Domnului cu entuziasm și cu exuberanță:

„David juca din răsputeri înaintea Domnului şi era încins cu efodul de in subţire“.

„Astfel au suit David şi toată casa lui Israel chivotul Domnului în strigăte de bucurie şi în sunet de trâmbiţe“. (2 Samuel 6:14-15).

În pornirea lui nestăvilită, David a făcut temporar și lucrarea de preot. S-a făcut una cu leviții în cântec și una cu preoții în binecuvântarea poporului:

„După ce au adus chivotul Domnului, l-au pus la locul lui, în mijlocul cortului pe care-l ridicase David pentru chivot, şi David a adus înaintea Domnului arderi-de-tot şi jertfe de mulţumire. Când a isprăvit David de adus arderile de tot şi jertfele de mulţumire, a binecuvântat poporul în Numele Domnului oştirilor. Apoi a împărţit la tot poporul, la toată mulţimea lui Israel, bărbaţi şi femei, fiecăruia câte o pâine, o bucată de carne şi o turtă de stafide. Şi tot poporul a plecat, fiecare la casa lui“. (2 Sam. 6:17-19)

O singură persoană n-a împărtășit entuziasmul împăratului, Mical, nevasta tinereții lui:

„Pe când chivotul Domnului intra în cetatea lui David, Mical, fata lui Saul, se uita pe fereastră şi, văzând pe împăratul David sărind şi jucând înaintea Domnului, l-a dispreţuit în inima ei“ (2 Samuel 6:16)

„David s-a întors să-şi binecuvânteze casa. Mical, fata lui Saul, i-a ieşit înainte şi a zis: „Cu câtă cinste s-a purtat azi împăratul lui Israel descoperindu-se înaintea slujnicelor supuşilor lui, cum s-ar descoperi un om de nimic!” (2 Samuel 6:20). 

Observați că textul o prezintă pe Mical ca „fata lui Saul“, nu ca pe „nevasta lui David. Asta este foarte semnificativ. Mical semăna mult mai mult cu tatăl său Saul decât cu personalitatea lui David.

Contrastul dintre David și Mical poate și trebuie văzut ca o înfruntare între aroganța regală artificială a fetei lui Saul și smerenia popularului cioban pus de Dumnezeu în fruntea turmei poporului Său. David s-a uitat „în sus“ și L-a lăudat pe Dumnezeu cu toată ființa lui, Mical s-a uitat pe fereastră „în jos“ la scena dansului și s-a scârbit de dispreț. I s-a părut că David a necinstit oficiul împărătesc dansând cu oamenii de rând și fiind mult prea familiar cu „slujnicele supușulor lui“.

El s-a uitat de jos în sus, smerindu-se înaintea lui Dumnezeu. Ea s-a uitat de sus în jos, disprețuindu-l pe împăratul lui Israel.

Există o abandonare entuziastă într-o dăruire fără măsură pe care doar cei foarte îndrăgostiți o pot pricepe. David Îl iubea cu toată ființa sa pe Domnul. Avem un exemplu asemănător în femeia păcătoasă care și-a risipit comoara de mir curat din vasul de alabastru pentru că L-a iubit pe Domnul Isus (Luca 7:36-50). Diferența dintre David și Mical este umbra diferenței dintre David și Saul. Dacă Saul nu s-ar fi semețit plin de mândrie ar fi rămas pe tron. Mical avea complexul de superioritate a celei care a fost parte din casa regală. Mirosea a putregai pe dinăuntru, iar vorbele ei au scos duhoarea în afară.

Cine a fost această femeie?

Recitind textele din 1 Samuel 18:1-30, 19:1-18, 2 Samuel 3:13-16, și 6:12-23 vom putea reface ceva din istoria ei.

Prima dată când ne întâlnim cu Mical o vedem ca pe o fetișcană îndrăgostită peste cap de chipeșul tânăr cântăreț adus la curtea tatălui ei Saul.

„Mical, fata lui Saul, iubea pe David. Au spus lui Saul, şi lucrul i-a plăcut.“ (1 Samuel 18:20).

Unele traduceri spun chiar că Saul „și-a frecat mâinile de anticipație“. Pentru că-l dorea drept ginere? Nu, ci pentru că-l dorea mort! Tânărul ajunsese periculos de popular, scandalos de aplaudat și nesuferit de admirat în cântece populare. Saul nu-l putea suferi. Îl detesta și căuta o cale să scape de el. Mical s-a văzut folosită de Tatăl ei pentru uciderea iubitului ei.

„El îşi zicea: „I-o voi da ca să-i fie o cursă şi să cadă sub mâna filistenilor” (1 Samuel 18:29).

Saul a pus la cale un plan ca să-l omoare pe David prin mâna filistenilor, cerându-i lui David ca probă a vredniciei „o sută de prepuțuri de-ale filistenilor“. El spera că va fi omorât de filisteni:

„Şi Saul a zis lui David pentru a doua oară: „Astăzi îmi vei fi ginere”.
Saul a dat slujitorilor săi următoarea poruncă: „Vorbiţi în taină lui David şi spuneţi-i: ,,Iată că împăratul e binevoitor faţă de tine şi toţi slujitorii lui te iubesc; fii acum ginerele împăratului.”
Slujitorii lui Saul au spus aceste lucruri la urechile lui David. Şi David a răspuns: „Credeţi că este uşor să fii ginerele împăratului? Eu sunt un om sărac şi de puţină însemnătate.” Slujitorii lui Saul i-au spus ce răspunsese David.
Saul a zis: „Aşa să vorbiţi lui David: ,,Împăratul nu cere nici o zestre; ci doreşte o sută de prepuţuri de ale filistenilor, ca să-şi răzbune pe vrăjmaşii lui.” Saul avea de gând să facă pe David să cadă în mâinile filistenilor.
Slujitorii lui Saul au spus aceste cuvinte lui David, şi David a primit ce i se ceruse ca să fie ginerele împăratului. Înainte de vremea hotărâtă, David s-a sculat, a plecat cu oamenii lui şi a ucis două sute de oameni dintre filisteni; le-a adus prepuţurile şi a dat împăratului numărul întreg, ca să fie ginerele împăratului. Atunci, Saul i-a dat de nevastă pe fiică-sa Mical. Saul a văzut şi a înţeles că Domnul era cu David şi fiică-sa, Mical, iubea pe David“ (1 Samuel 18:17-28).

Care era problema lui Saul? Gelozia:

„Saul s-a temut din ce în ce mai mult de David şi toată viaţa i-a fost vrăjmaş.“ (1 Samuel 18:25).

Ca un șarpe veninos, Saul a turnat în căsătoria lui David cursele unui socru ucigaș.

Când s-a hotărât să-l omoare de-a binelea, Mical și-a averizat soțul:

„Saul a trimis nişte oameni acasă la David ca să-l pândească şi să-l omoare dimineaţa. Dar Mical, nevasta lui David, i-a dat de ştire şi i-a zis: „Dacă nu fugi în noaptea aceasta, mâine vei fi omorât.” Ea l-a pogorât pe fereastră şi David a plecat şi a fugit. Aşa a scăpat“ (1 Samuel 19:11-12).

Ca să-i dea timp să fugă cât mai departe, Mical a făcut o mică înșelătorie:

„În urmă, Mical a luat terafimul şi l-a pus în pat; i-a pus o piele de capră în jurul capului şi l-a învelit cu o haină.
Când a trimis Saul oamenii să ia pe David, ea a zis: „Este bolnav.”
Saul i-a trimis înapoi să-l vadă şi a zis: „Aduceţi-l la mine, în patul lui, ca să-l omor.”
Oamenii aceia s-au întors şi iată că terafimul era în pat şi în jurul capului era o piele de capră. Saul a zis către Mical: „Pentru ce m-ai înşelat în felul acesta şi ai dat drumul vrăjmaşului meu şi a scăpat?” Mical a răspuns lui Saul: „El mi-a zis: ,,Lasă-mă să plec ori te omor!’” (1 Samuel 19:14-17).

Răspunsul lui Mical a fost magistral. În cuvintele ei, ea a spus cam așa: „M-ai vândut unui om războinic pentru o mie de prepuțuri. O sută de filisteni nu i-au putut ține piept, crezi că aș fi putut face-o eu?“

Până aici, Mical a fost o soție iubitoare și o fată deșteaptă și întreprinzătoare; dar … din cauza luptelor cu Saul, David a stat departe de tânăra nevastă cam paisprezece ani. David n-a chemat-o la sine … sau poate că ea a preferat să nu se ducă … Nu știm precis. Ce știm este că după acești ani, când i-a căzut bine, David s-a gândit să facă din aducerea ei proba credincioșiei lui Abner.

„Bine, voi face legământ cu tine, dar îţi cer un lucru: să nu-mi vezi faţa decât dacă-mi vei aduce mai întâi pe Mical, fata lui Saul, când vei veni la mine” (2 Samuel 3:13).

David a dublat cererea lui făcând-o direct lui Iș-Boșet, împăratul lui Abner:

„Şi David a trimis soli lui Iş-Boşet, fiul lui Saul, să-i spună: „Dă-mi pe nevastă-mea Mical, cu care m-am logodit pentru o sută de prepuţuri de la filisteni” (2 Samuel 3:14).

Mical nu stătuse însă tot timpul acesta văduvă. Era acum soția altuia. S-a căsătorit din dragoste? A făcut-o din plictiseală sau din lipsa a ceva mai bun? Nu știm. Citim însă cu n-a vărsat prea multe lacrimi când a fost să plece de la bărbatul ei și să vină la David. A fost o melodramă. De plâns însă, prin contrast, ni se spune că a plâns doar soțul ei:

„Iş-Boşet a trimis s-o ia de la bărbatul ei, Paltiel, fiul lui Laiş. Şi bărbatul ei a mers după ea plângând până la Bahurim. Atunci, Abner i-a zis: „Pleacă şi întoarce-te!” Şi el s-a întors“ (2 Samuel 3:15-16).

Mical n-a plâns. Se întorcea la curtea împărătească. La urma urmei, David fusese prima ei dragoste și probabil că mai rămăsese în ea ceva iubire și pentru el.

Întoarsă la David, Mical s-a văzut însă doar membra unui harem. S-a reîndrăgositi de David? Poate că da, poate că nu. Era însă sigur îndrăgostită de rangul regal. Biblia ne spune că în ocazia dansului țopăit prilejuit de aducerea chivotului la Ierusalim, femeia aceasta l-a disprețuit în inima ei.

Mical n-a învățat nimic din istoria tatălui ei, așa că David a trebuit să îi spună cuvinte dure, cuvinte cu referire directă la trecutul vinovat al casei tatălui ei:

„David a răspuns Micalei: „Înaintea Domnului, care m-a ales mai presus de tatăl tău şi de toată casa lui, ca să mă pună căpetenie peste poporul Domnului, peste Israel, înaintea Domnului am jucat. Vreau să mă arăt şi mai de nimic decât de data asta şi să mă înjosesc în ochii mei, totuşi voi fi în cinste la slujnicele de care vorbeşti.” Şi Mical, fata lui Saul, n-a avut copii până în ziua morţii ei“ (2 Samuel 6:11-23).

Nu cred că David a lipsit-o de datoria lui de soț, ci mai degrabă că ea a avut o lipsă de fertilitate dată direct ca pedeapsă de Dumnezeu și n-a avut copii nici înaintea acestui incident, când era cu celălalt bărbat sau cu David. Neamul lui Saul n-a avut urmași prin ea, ca nu cumva ei să pretindă mai târziu dreptul la tron. În conflictul de atunci, Dumnezeu s-a pronunțat în favoarea lui David. El a rămas un far luminos în istorie. Mical a rămas … o simplă istorie din care trebuie să învățăm astăzi.

Falsul sentiment de superioritate, spiritul aristocratic lumesc și mândria orgolioasă n-au ce căuta în împărăția copiilor lui Dumnezeu și nici în adunările creștine de astăzi. Cine „se uită de sus“ spre oameni nu s-a uitat suficient de smerit „în sus“ spre Dumnezeu.

Ca și David, fii entuziast, extravagant și risipitor în închinarea ta către Domnul. Lasă entuziasmul să-L înalțe pe El și trăiește-ți foarte necesara „lepădare de sine“, fără să-ți pese de ceea ce vor spune oamenii.

Cap. IX – Conflict cu … Dumnezeu

Lecția: Ideile bune nu sunt întotdeauna după voia lui Dunezeu.
Textul: 2 Samuel 5

Sfârșitul tristeții nu înseamnă sfârșitul problemelor. Câteodată, bucuria este mult mai periculoasă, iar entuziasmul ne expune la extreme periculoase.

Inaugurăm o pagină nouă în viața lui David: este împărat! Până acum „credea“ că va ajunge împărat, nu știa „când“ va ajunge împărat. Până acum abia aștepta să ajungă împărat. Până acum ajunsese aproape să se îndoiască de posibilitatea de a ajunge împărat. De astăzi începem să spunem: „David este împărat!“ Îl vedem cum începe să-și organizeze împărăția.

Din punct de vedere al spiritului de organizator, David este un cu totul altfel de împărat decât Saul. Iată doar câteva exemple: Saul n-a avut armată permanentă, n-a avut capitală, n-a avut centru religios. Saul a avut doar numele de împărat, dar de fapt el a fost un fel de conducător național. Împărăția lui n-a existat decât dominată de filisteni. Când dușmanii făceau ceva, încropea și el o oaste și făcea ce putea. David, pe de altă parte, este un geniu organizatoric.

Lăudându-l pe David Îl lăudăm indirect pe Dumnezeul care l-a făcut pe David să fie așa cum a fost. Principiul lui Dumnezeu este „omul potrivit la locul potrivit“ și veți vedea cum peste tânărul acesta cu înzestrări native vor veni binecuvântările lui Dumnezeu, care-l vor ajuta să transforme o împărăție care exista numai în principiu, într-o împărăția extraordinară. Pe vremea lui David și Solomon, împărăția lui Israel și-a cunoscut punctul ei de maxim, supranumit „epoca de aur“ a evreilor. Cu standardul acesta vor fi apoi comparați toți ceilalți regi din poporul lui Dumnezeu.

Cine este omul acesta care ia o împărăție fărâmițată, un popor făcut țăndări după treisprezece ani de frământări lăuntrice din cauza existenței a doi lideri care le-au acaparat simpatiile, un popor fărâmițat deci și-l duce spre idealul unei împărății glorioase cu comportament de imperiu regional? Care este comportamentul lui?

Spre surprinderea voastră, în acest capitol vom începe caracterizarea acestui om prin a spune că este unul care „s-a certat cu Dumnezeu“! Nu, de data aceasta nu este vorba de cârtirea de care au fost ei și suntem noi vinovați peste tot și aproape întotdeauna. De data aceasta este vorba despre nemulțumirea lui David pentru că Dumnezeu n-a vrut să aprecieze niște inițiative bune pe care le-a avut el. David a primit din partea lui Dumnezeu două răspunsuri negative la propunerile lui. Ambele l-au năucit.

În cadrul inițiativelor de transformare a națiunii într-o împărăție, David face o sumedenie de lucruri necesare. Între acestea are două la care nu numai că Dumnezeu îi spune nu, ci parcă îi și dă peste mână. Prima se găsește în 2 Samuel 6, când David vrea să ridice chivotul de unde-l lăsase Saul în paragină și părăsire și să-l aducă la Ierusalim, pentru ca orașul acela să devină un centru politic, social, dar mai ales religios. David vrea să arate public că aceasta este împărăția lui Dumnezeu. Chivotul trebuie să stea în capitală!

David merge deci să ia chivotul de acolo și să-l aducă, dar … în cadrul procesiunii, Dumnezeu îl pocnește peste mână violent și spune: „Nu așa!“

David se sperie și se supără pe Dumnezeu. Realmente, el nu știe ce trebuie să facă. În loc să meargă să stea de vorbă cu Dumnezeu, el preferă să lase totul baltă.

A doua împrejurare în care Dumnezeu îi spune „nu“ se găsește în 2 Samuel 7 și este legată tot de chivot și de închinare. Când s-a gândit să mute chivotul în Ierusalim, David s-a uitat în jur și a văzut că orașul are și el maghernițele lui, dar are și case frumoase. Dintre toate „casa lui David“ avea să fie cea mai importantă și se va înălța deasupra celorlalte în dimensiuni, frumusețe și lux, cu etaje, cu porticuri (balcoane), cu scări interioare, cu scări exterioare și cu terase spațioase (2 Samuel 5:11-25).

David a simțit că ceva nu este bine și s-a gândit să așeze chivotul într-o „casă a lui Dumnezeu“ mai frumoasă și mai minunată ca toate celelalte. Dumnezeu i-a spus însă: „Nu!“

De ce oare și cum s-au petrecut aceste lucruri?

I. Mutarea chivotului la Ierusalim

David fusese uns împărat de trei ori: prima dată de Samuel în casa lui Isai (1 Samuel 16:13), a doua oară de seminția lui Iuda la Hebron (2 Samuel 2:4) și a treia oară de toate semințiile lui Israel tot la Hebron (2 Samuel 5:1). Este o simetrie perfectă cu ungerea Fiului lui Dumnezeu ca „Mesia“: prima dată în casa Tatălui, a doua oară la crucificare (doar pentru biserică) și a treia oară la cea de a doua Lui venire.

David n-a făcut capitala la Hebron, oraș din Iuda, dar la extremitatea sudică a țării, ci s-a dus să cucerească Ierusalimul, așezat în partea centrală a țării și apărat de ținutul muntos din jur (2 Samuel 5:6-10). Alegerea Ierusalimului ca viitoare capitală a fost un gest genial de strategie. Pentru că țara fusese divizată în conflictele dintre semințiile lui Iuda și Beniamin, David a așezat capitala în acest oraș așezat exact pe granița dintre aceste două seminții, declarându-se astfel public împărat al tuturor.

La Hebron a domnit peste casa lui Iuda 7 ași jumătate, iar apoi a domnit la Ierusalim 30 de ani.

Capacitatea de lider fusese remarcată de mult din cei din jurul Israelului așa că Hiran, împăratului Tirului, s-a oferit imediat să-l ajute pe David să-și înalțe în Ierusalim o casă împărătească (2 Samuel 5:11-16).

„David a cunoscut că Domnul îl întărea ca împărat al lui Israel şi că-i ridica împărăţia din pricina poporului Său, Israel“ (2 Samuel 5:12).

Este un semn că providența lui Dumnezeu va lucra în circumstanțele internaționale. Într-adevăr pe vremea lui David și apoi pe vremea lui Solomon, Egiptul și Babilonul au intrat într-o eclipsă de putere și au fost mult prea slabe ca să prezinte un pericol pentru Israel.

David s-a decis deci să mute chivotul la Ierusalim. Ca un strateg desăvârșit, el face din această procesiune o sărbătoare națională. Poporul trebuia învățat „să se suie la Ierusalim“. Suspect și curios însă, David nu-l întreabă pe Dumnezeu despre această idee „bună“ a sa. Extuziasmul general părea să facă inutilă o asemenea întrebare. Totul a început frumos și cu un mare entuziasm:

„David a strâns iarăşi pe toţi aleşii lui Israel în număr de treizeci de mii de oameni. Şi David, cu tot poporul care era cu el, a pornit de la Baale-Iuda ca să suie de acolo chivotul lui Dumnezeu, înaintea căruia este chemat Numele Domnului oştirilor, care stă între heruvimi, deasupra chivotului. Au pus chivotul lui Dumnezeu într-un car nou şi l-au ridicat din casa lui Abinadab, de pe deal; Uza şi Ahio, fiul lui Abinadab, cârmuiau carul cel nou. L-au luat dar din casa lui Abinadab, de pe deal; Uza mergea alături de chivotul lui Dumnezeu şi Ahio mergea înaintea chivotului. David şi toată casa lui Israel cântau înaintea Domnului cu tot felul de instrumente de lemn de chiparos, cu harpe, cu lăute, cu timpane, cu fluiere şi cu ţimbale“ (2 Samuel 6:1-5).

Plimbarea chivotului „într-un car nou“, nemaintrebuințat pentru nimic altceva, a părut atunci o idee bună. dar n-a fost … Chivotul trebuia purtat pe umeri de oameni consacrați, nu de boi … Boii pot foarte ușor să-l răstoarne:

„Când au ajuns la aria lui Nacon, Uza a întins mâna spre chivotul lui Dumnezeu şi l-a apucat, pentru că erau să-l răstoarne boii. Domnul S-a aprins de mânie împotriva lui Uza şi Dumnezeu l-a lovit pe loc pentru păcatul lui şi a murit acolo, lângă chivotul lui Dumnezeu“ (2 Samuel 7:6-7).

Întâmplarea a șocat tot Israelul. Locul acela și evenimentul acela a rămas de pomină. Poporul s-a speriat, David s-a întristat și întreaga sărbătoare s-a prefăcut într-o, ați ghicit, înmormântare. De data aceasta David nu scrie o cântare de jale, dar se supără pe Dumnezeu și vrea să stea cât mai departe de El:

„David s-a întristat că Dumnezeu lovise pe Uza cu o astfel de pedeapsă, rupându-l pe loc. Şi locul acesta a fost numit până în ziua de azi Pereţ-Uza (Ruperea lui Uza).
David s-a temut de Domnul în ziua aceea şi a zis: „Cum să intre chivotul Domnului la mine?” N-a vrut să aducă chivotul Domnului la el, în cetatea lui David, şi l-a dus în casa lui Obed-Edom din Gat“ (2 Samuel 6:9-11).

A fost o analiză corectă cu o concluzie greșită.

De unde i-a venit lui David ideea cu carul? Poate că David și-a adus aminte pățania evreilor descrisă în 1 Samuel capitolul 4. Cei de atunci au crezut că prezența chivotului pe câmpul de luptă cu filistenii le va aduce automat biruința. N-a fost așa! Și asta nu din cauză că atunci chivotul n-a mai fost ceea ce era, ci pentru că ei nu erau cum trebuia să fie. Atitudinea lor a fost greșită și așa s-a făcut că au pierdut și lupta și chivotul. Ceea ce s-a întâmplat însă după aceea, când chivotul a semănat groaza printre filistenii care-l luaseră captiv a dovedit cu prisosință că Dumnezeu era Cel Atotputernic! Dacă vă aduceți aminte, proba filistenilor, dovada că Dumnezeul evreilor îi lovea prin chivotul legământului a fost să-l pună într-un … car:

„Acum, faceţi un car nou de tot şi luaţi două vaci tinere, care dau ţâţă şi care n-au tras la jug; înjugaţi vacile la car şi mânaţi înapoi acasă viţeii lor care se ţin după ele. Să luaţi chivotul Domnului şi să-l puneţi în car; să puneţi alături de el, într-o ladă, lucrurile de aur pe care le daţi Domnului ca dar pentru vină, apoi să-l trimiteţi, şi va pleca. Să-l urmăriţi cu privirea, şi, dacă se va sui pe drumul hotarului său spre Bet-Şemeş, Domnul ne-a făcut acest mare rău; dacă nu, vom şti că nu mâna Lui ne-a lovit, ci lucrul acesta a venit peste noi din întâmplare.”
Oamenii au făcut aşa. Au luat două vaci care alăptau, le-au înjugat la car şi le-au închis viţeii acasă. Au pus în car chivotul Domnului şi lada cu şoarecii de aur şi chipurile umflăturilor lor.
Vacile au apucat drept pe drumul spre Bet-Şemeş; au ţinut mereu acelaşi drum, mugind, şi nu s-au abătut nici la dreapta, nici la stânga. Domnitorii filistenilor au mers după ele până la hotarul Bet-Şemeşului“ (1 Samuel 6:7-12).

Ceea ce a tolerat Dumnezeu la niște păgâni, care n-aveau Legea preoțească din Leviticul, n-a tolerat când a fost vorba de copiii Săi. Evreii ar fi trebuit să știe mai bine ce scrie în Lege despre purtarea chivotului. Timpul i-a arătat și lui David că nu chivotul a fost de vină pentru ruperea lui Uza, ci metoda folosită de cei din jurul lui:

„Chivotul Domnului a rămas trei luni în casa lui Obed-Edom din Gat şi Domnul a binecuvântat pe Obed-Edom şi toată casa lui“ (2 Samuel 6:11).

Autorul cărții Cronici ne arată că David și-a înțeles greșeala:

Atunci, David a zis: „Chivotul lui Dumnezeu nu trebuie purtat decât de leviţi, căci pe ei i-a ales Domnul să ducă chivotul lui Dumnezeu şi să-I slujească pe vecie.” Şi David a strâns tot Israelul la Ierusalim ca să suie chivotul Domnului la locul pe care i-l pregătise. …
David a chemat pe preoţii Ţadoc şi Abiatar şi pe leviţii Uriel, Asaia, Ioel, Şemaia, Eliel şi Aminadab. Şi le-a zis: „Voi sunteţi capii de familie ai leviţilor, sfinţiţi-vă voi şi fraţii voştri şi suiţi chivotul Domnului, Dumnezeului lui Israel, la locul pe care i l-am pregătit. Pentru că n-aţi fost întâiaşi dată, de aceea ne-a lovit Domnul, Dumnezeul nostru, căci nu L-am căutat după lege.”
Preoţii şi leviţii s-au sfinţit ca să suie chivotul Domnului, Dumnezeului lui Israel. Fiii leviţilor au dus chivotul lui Dumnezeu pe umeri cu nişte drugi, cum poruncise Moise, după cuvântul Domnului“ (1 Cronici 15:1-3, 11-15). 

După cele trei luni de nedumerită supărare, David a repetat procesinea sărbătorească, de data aceasta respectând prevederile Legii și punându-i pe cei desemnați special pentru aceasta să poarte chivotul pe umeri:

„Au venit şi au spus împăratului David: „Domnul a binecuvântat casa lui Obed-Edom şi tot ce avea din pricina chivotului lui Dumnezeu.” Atunci, David a pornit şi a suit chivotul lui Dumnezeu din casa lui Obed-Edom în cetatea lui David, în mijlocul veseliei. Când cei ce duceau chivotul Domnului au făcut şase paşi, au jertfit un bou şi un viţel gras. David juca din răsputeri înaintea Domnului şi era încins cu efodul de in subţire. Astfel au suit David şi toată casa lui Israel chivotul Domnului în strigăte de bucurie şi în sunet de trâmbiţe“ (2 Samuel 6:12-15). 

Drumul pe care au purtat leviții chivotul pe umeri a fost de aproximativ 15 km. A fost o oboseală pentru Domnul și s-a meritat.

David a învățat că nu toate ideile bune sunt în voia lui Dumnezeu. Ele trebuiesc comparate, confruntate și corectate cu Scriptura, pentru că „ascultarea face mult mai mult decât jertfa“.

În anii când studiam la școala condusă de John MacArthur și am participat la o mulțime din activitățile lor m-au desprins cu o testare a tuturor inițiativelor. Invariabil, când cineva propunea o acțiune sau avea o anumită părere, ceilalți îl întrebau: „Ce bază bibică ai pentru aceasta?“ Obiceiul mi s-a imprimat în conștiința mea și, trebuie s-o spun, m-a ferit de foarte multe greșeli datorate … ideilor bune.

Construirea Casei Domnului

Atunci când casa împăratului a fost gata, David a zis:

„Iată! Eu locuiesc într-o casă de cedru, şi chivotul lui Dumnezeu locuieşte într-un cort” (2 Samuel 7:2).

O astfel de situație nu putea fi tolerată! Încurajat de profetul Natan, care și el s-a grăbit să vorbească înainte de a-L întreba pe Dumnezeu, David era gata să se apuce de treabă:

„Natan a răspuns împăratului: „Du-te şi fă tot ce ai în inimă, căci Domnul este cu tine” (2 Samuel 7:3).

Intențiile bune nu sunt suficiente. Entuziasmul nu este suficient! Și David și Natan au fost potoliți foarte repede de Dumnezeu:

„În noaptea următoare, Cuvântul Domnului a vorbit lui Natan: „Du-te şi spune robului meu David:
,,Aşa vorbeşte Domnul: ,,Oare tu Îmi vei zidi o casă ca să locuiesc în ea? Dar Eu n-am locuit într-o casă din ziua când am scos pe copiii lui Israel din Egipt până în ziua aceasta, ci am călătorit într-un cort drept locuinţă. Pretutindeni pe unde am mers cu toţi copiii lui Israel, am spus Eu oare vreo vorbă vreuneia din seminţiile lui Israel, căreia îi poruncisem să pască pe poporul Meu, Israel, zicând: ,,Pentru ce nu-Mi zidiţi o casă de cedru?“’
Acum să spui robului Meu David: ,,Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: ,,Te-am luat de la păşune, de la oi, ca să fii căpetenie peste poporul Meu, peste Israel; am fost cu tine pretutindeni pe unde ai mers, am nimicit pe toţi vrăjmaşii tăi dinaintea ta şi ţi-am făcut numele mare, ca numele celor mari de pe pământ; am dat un loc poporului Meu, lui Israel, şi l-am sădit ca să locuiască în el şi să nu mai fie tulburat, ca să nu-l mai apese cei răi ca mai înainte şi ca pe vremea când pusesem judecători peste poporul Meu, Israel. Ţi-am dat odihnă izbăvindu-te de toţi vrăjmaşii tăi.
Şi Domnul îţi vesteşte că-ţi va zidi o casă. Când ţi se vor împlini zilele şi vei fi culcat cu părinţii tăi, Eu îţi voi ridica un urmaş după tine, care va ieşi din trupul tău, şi-i voi întări împărăţia. El va zidi Numelui Meu o casă şi voi întări pe vecie scaunul de domnie al împărăţiei lui. Eu îi voi fi Tată şi el Îmi va fi fiu. Dacă va face răul, îl voi pedepsi cu o nuia omenească şi cu lovituri omeneşti; dar harul Meu nu se va depărta de la el, cum l-am depărtat de la Saul, pe care l-am îndepărtat dinaintea ta. Ci casa ta şi împărăţia ta vor dăinui veşnic înaintea Mea şi scaunul tău de domnie va fi întărit pe vecie“. (2 Samuel 7:4-16).

Aducându-și aminte de acest eveniment, David i-a dat lui Solomon și motivația refuzului pe care l-a primit de la Dumnezeu:

„David a zis lui Solomon: „Fiul meu, aveam de gând să zidesc o casă Numelui Domnului, Dumnezeului meu. Dar cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel: ,,Tu ai vărsat mult sânge şi ai făcut mari războaie, de aceea nu vei zidi o casă Numelui Meu, căci ai vărsat înaintea Mea mult sânge pe pământ. Iată că ţi se va naşte un fiu, care va fi un om al odihnei şi căruia îi voi da odihnă, izbăvindu-l din mâna tuturor vrăjmaşilor lui de jur împrejur, căci numele lui va fi Solomon (Pace), şi voi aduce peste Israel pacea şi liniştea în timpul vieţii lui“ (1 Cronici 22:7-9).

Dincolo de Solomon, promisiunea făcută de Dumnezeu lui David a fost că îi va instaura o dinastie eternă din care se va naște Fiul Său care va zidi adevărata și eterna „casă a lui Dumnezeu“!

David a învățat atunci o altă lecție importantă: Nu toate lucrurile bune trebuiesc făcute de tine! Pe unele, Dumnezeu vrea să le lași să le facă alții. Orice rânvă care trece peste acest principiu n-are valoare. Se va vedea clar dacă vrei să faci lucrarea lui Dumnezeu sau lucrarea ta. Dacă vrei să faci lucrarea Domnului, atunci trebuie să treci peste ideile tale bune și s-o faci când îți spune Domnul, cât îți spune Domnul și cum îți spune Domnul.

Cap. VIII – Conflict cu tristețea

Lecția practică: Viața nu e cum îți dorești, ci cum ți se-ntâmplă.
Text: 1 Samuel 31; 2 Samuel 1-4

Bucuria ne duce pe înălțimi. Suferința ne coboară în adâncuri. Avem nevoie și de una și de cealaltă, asemenea pomilor cu crengi și rădăcini. Cu cât coroana este mai bogată, cu atât rădăcinile trebuiesc înfipte mai adânc ca să dea stabilitate și substanță. Toate situațiile în care suntem sau vom trece vreodată prin viață vor fi complexe. Vom avea motive să fim veseli și vom avea motive de tristețe. Vom dobândi ce ne-am dorit, dar de fiecare dată vom descoperi că împreună cu ele vom avea parte de alte neajunsuri și alte solicitări sfâșietoare.

Copilul așteaptă cu nerăbdare să se ducă la școală, dar după o vreme ar vrea să nu se mai ducă și să stea acasă. Tânărul se uită cu înfrigurare pe lista celor admiși la facultate, dar după aceea descoperă că a dat admiterea la nopți nedormite, la cursuri dificile și la profesori fără inimă. Studentul își invidiază părinții pentru că „au bani“. În curând îi va avea și el, dar va descoperi că împreună cu banii se înmulțesc și „cei ce îi papă“. Vrea să se însoare și dorește mâna unei prințese ca în basme, dar după nuntă descoperă că ea a venit „la pachet“ cu mama ei, cu tatăl ei, cu toate rudele ei și cu o seamă de obiceiuri care-i erau străine. Adultul visează să aibă și el casa lui, dar descoperă apoi povara ratelor, corvoada nesfârșită a reparațiilor și robia curățeniei. Căsătoritul vrea să-și redobândească libertatea de dinaintea căsătoriei, dar descoperă că divorțul nu este o simplificare, ci cea mai mare complicare a lucrurilor. Încearcă o a doua căsătorie, dar asta este și mai rău …

Pentru David, tristețea a fost fața nevăzută a bucuriei. Iată-l scăpat de persecuția lui Saul, dar în loc să cânte o cântare de bucurie, cântă una de jale, în loc să urce extazul unei dorințe împlinite, coboară în tenebrele tragediilor. Așa este viața. Vei avea parte de dulce și vei avea parte de amar. Niciunul din noi nu ne putem sustrage acestei ambivalențe cotidiene.

Și ce să faci atunci? Răspunsul îl vei afla în aceste prime capitole din 2 Samuel. Pe scurt, el este acesta: când trebuie să plângi, plângi, când trebuie să te bucuri, bucură-te. Când trebuie să pedepsești, pedepsește. Când trebuie să ierți, iartă din toată inima. Trăiește-ți viața cu intensitate și învață că dincolo de așteptările de azi vor veni încercările de mâine. Dumnezeu nu ne dă ceea ce ne așteptăm, dar întotdeauna ne dă ceea ce ne trebuie pentru desăvârșirea caracterului nostru.

Cine a crezut că David a scăpat de necazuri odată cu moartea lui Saul s-a înșelat amarnic! Dumnezeu a mai avut de lucrat mult la caracterul lui. Primele patru capitole din 2 Samuel ilustrează acest lucru. În loc de bucurie, ele sunt pline de tristețe.

Ne aflăm într-una dintre cele mai tulburi, mai complexe și mai confuze etape din viața lui David. Aparent i se împlinesc dorințele, dar … îl apucă plânsul. Care i-au fost motivele? Despre ce fel de tristețe a fost vorba?

I. Tristețe datorită înfrângerii evreilor în lupta cu filistenii și datorită morții lui Saul și Ionatan. În ceea ce-l privește pe Saul, ni se dau două variante, cea a sinuciderii și cea a uciderii lui de către un tânăr amalecit. Prima este cea adevărată și o găsim în textul inspirat al Scripturii repetată în 1 Cronici 10:1-14, iar cea de a doua este varianta unui om care a vrut să profite din tragedia lui Saul și a ajuns să-și piardă viața.

Jalea lui David pentru moartea dușmanilor lui, mai întâi pentru Saul și Ionatan, iar mai târziu pentru Abner, generalul ostil lui David, poate trece drept fățărnicie și „teatru“. Unii spun că ele au fost căile prin care David a căutat să câștige poporul loial lui Saul de partea sa. Aceasta presupune însă o dușmănie răzbunătoare pe care a pariat și tânărul amalecit care a venit să-i spună că el l-a ucis pe fostul împărat dușman. A pariat și a pierdut, pentru că presupunerea sa a fost greșită. El l-a crezut pe David un om cu o gândire „lineară“, unidimensională, conform căreia iubim pe prieteni și urâm pe vrăjmași. David depășise însă psihologia aceasta copilărească …

Într-adevăr, în copilărie oamenii văd totul simplist, în alb și negru. Făt Frumos este bun , iar zmeul este rău. Zâna poate fi „cea bună“ sau „cea rea“. N-a auzit nimeni de o zână „așa și așa“. Copilăria nu poate pricepe realitatea nuanțelor.

David era deja un om complex, matur, care înțelegea că toți oamenii sunt un amestec de bine și rău, că manifestările depind foarte mult de împrejurări, iar răul se poate transforma întotdeauna în bine și binele în rău.

Tristețea lui la moartea lui Saul nu este ipocrită și nici „de fațadă“. Dacă ar fi fost așa i-ar fi pomenit și pe ceilalți fii ai lui Saul care muriseră. David plânge și plânge din toată inima.

„David şi-a apucat hainele şi le-a sfâşiat şi toţi oamenii care erau lângă el au făcut acelaşi lucru. Au jelit, au plâns şi au postit până seara de durere pentru Saul, pentru fiul său Ionatan, pentru poporul Domnului, fiindcă fuseseră tăiaţi cu sabia“ (1 Samuel 1:11-12).

Așa cum am spus deja în capitolele trecute, în Saul era mare parte din Ionatan pe care-l educase, iar David a respectat până la capăt pe omul care a avut harul să fie „alesul Domnului“:

„David a zis tânărului care-i adusese aceste veşti: „De unde eşti?”
Şi el a răspuns: „Sunt fiul unui străin, al unui amalecit.”
David i-a zis: „Cum nu ţi-a fost frică să pui mâna pe unsul Domnului şi să-l omori?”
Şi David a chemat pe unul din oamenii lui şi a zis: „Apropie-te şi omoară-l!” Omul acela a lovit pe amalecit, care a murit.  
Şi David i-a zis: „Sângele tău să cadă asupra capului tău, căci gura ta a mărturisit împotriva ta, fiindcă ai zis: ,,Am omorât pe unsul Domnului! ” (2 Samuel 1:13-16).

Trebuie să spunem că Saul începuse să se sinucidă de foarte multă vreme, începând cu prima lui neascultare față de voia Domnului:

„Saul a murit pentru că s-a făcut vinovat de fărădelege faţă de Domnul, al cărui cuvânt nu l-a păzit“ (1 Cronici 10:13).

Suferința lui David este autentică. Din ea s-a născut și lauda și răsplătirea celor din Iabesul Galaadului care și-au riscat viața ca să ia trupurile batjocorite ale lui Saul și Ionatan și să le dea o înmormântare decentă la ei acasă:

„Au dat de ştire lui David că oamenii din Iabesul Galaadului au îngropat pe Saul. David a trimis nişte soli oamenilor din Iabesul Galaadului să le spună: „Binecuvântaţi să fiţi de Domnul, fiindcă aţi arătat astfel bunăvoinţă faţă de Saul, stăpânul vostru, şi l-aţi îngropat! Şi acum, Domnul să vă arate bunătate şi credincioşie! Vă voi face şi eu bine, pentru că v-aţi purtat astfel. Să vi se întărească mâinile şi fiţi viteji, căci stăpânul vostru Saul a murit, şi pe mine m-a uns casa lui Iuda împărat peste ea“ (2 Samuel 2:4-7).

Cei din Iabesul Galaadului fuseseră izbăviți în urmă cu 40 ani de una din intervențiile lui Saul (1 Samuel 11:1-11) și și-au riscat viața ca să cinstească moartea binefăcătorului lor. Din considerații legate de protecția împotriva unor infecții, cei din Iabes au luat cadavrele intrate în descompunere și „le-au ars“ (aviz celor care se împotrivesc cremării), îngropând apoi oasele rămase (1 Samuel 31:12-13).

Tristețea lui David s-a revărsat într-o cântare de jale (2 Samuel 1:17-27). De murit au murit patru persoane, Saul și cei trei fii ai săi, dar David face cântarea doar pentru Saul și, mai ales, pentru Ionatan.

„Saul şi Ionatan, care s-au plăcut şi s-au iubit în timpul vieţii lor,
n-au fost despărţiţi nici la moarte;
erau mai uşori decât vulturii,
mai tari decât leii“ (2 Samuel 1:23).

Așa este viața! Când este vremea plânsului, plângi. Nu la întâmplare ți-a dat Dumnezeu lacrimi! David nu numai că a scris o cântare de jale, dar i-a obligat pe toți ceilalți s-o cânte. Ajunseseră într-o zi de jale:

„Iată cântarea de jale pe care a alcătuit-o David pentru Saul şi fiul său Ionatan şi pe care a poruncit s-o înveţe copiii lui Iuda. Este numită Cântarea Arcului şi se află scrisă în Cartea Dreptului“ (2 Samuel 1:17-18).

Prin alegerile pe care le face, David începe să crească înaintea lui Dumnezeu, în el însuși și înaintea oamenilor. Deciziile tristeții lui vor câștiga încet, încet simpatia și inima întregii națiuni. Deocamdată însă …

II. David a fost trist și datorită refuzului celorlalte seminții. Normal ar fi fost ca odată cu moartea lui Saul, tot Israelul să vină și să-l facă împărat. Mesajul lui David anticipa un astfel de lucru:

„Să vi se întărească mâinile şi fiţi viteji, căci stăpânul vostru Saul a murit, şi pe mine m-a uns casa lui Iuda împărat peste ea” (2 Samuel 27).

N-au făcut-o decât cei din Iuda, propria lui seminție … Și aceasta a fost însă o etapă în planul prestabilit de Dumnezeu. David trebuia să învețe să rămână smerit:

„După aceea, David a întrebat pe Domnul: „Să mă sui în vreuna din cetăţile lui Iuda?” Domnul i-a răspuns: „Suie-te”. David a zis: „Unde să mă sui?” Şi Domnul a răspuns: „La Hebron”. David s-a suit acolo cu cele două neveste ale sale: Ahinoam din Izreel şi Abigail din Carmel, nevasta lui Nabal. David a luat cu el şi pe oamenii care erau la el, pe fiecare cu casa lui, şi au locuit în cetăţile Hebronului. Bărbaţii lui Iuda au venit şi au uns acolo pe David ca împărat peste casa lui Iuda“ (2 Samuel 2:1-4).

Niciuna din celelalte seminții ale lui Israel nu s-au grăbit însă să se apropie de David. În inima lor stăruia încă imaginea lui David aliat cu filistenii, integrat în împărăția lui Achiș și pornit să lupte împotriva poporului lui Dumnezeu. Opinia publică nu-i era favorabilă. Imaginea lui era șifonată rău și va trebuie să se întâmple câteva lucruri foarte importante pentru ca „toate semințiile lui Israel să vină la David, în Hebron“ cum scrie în 2 Samuel 5:1. Puternicul Abner trece peste ceea ce știa despre Dvaid și „inventează“ el un nou împărat. În poporul Domnului, Abner n-are timp să stea de vorbă cu Domnul, ci ia inițiative personale. El face și desface împărății.

Sub influența lui, în loc să vină la David, celelalte seminții îl pun pe tron pe unul din fiii din casa lui Saul, unul care nu fusese în lupta în care murise tatăl său și frații lui:

„Însă Abner, fiul lui Ner, căpetenia oştirii lui Saul, a luat pe Iş-Boşet, fiul lui Saul, şi l-a trecut la Mahanaim. L-a pus împărat peste Galaad, peste gheşuriţi, peste Izreel, peste Efraim, peste Beniamin, peste tot Israelul. Iş-Boşet, fiul lui Saul, era în vârstă de patruzeci de ani când s-a făcut împărat al lui Israel şi a domnit doi ani. Numai casa lui Iuda a rămas lipită de David. Timpul cât a domnit David la Hebron peste casa lui Iuda a fost de şapte ani şi şase luni“ (2 Samuel 2:8-11).

Pierise din țară ecoul refrenul care-l făcuse celebru și stârnise mânia împăratului Saul:

„Saul a bătut miile lui,
iar David, zecile lui de mii.”

Saul s-a mâniat foarte tare şi nu i-a plăcut vorba aceasta. El a zis: „Lui David îi dau zece mii şi mie-mi dau mii! Nu-i mai lipseşte decât împărăţia” (1 Samuel 18:7-8).

David a trebuit să învețe să fie smerit, să plătească prețul greșelilor sale și să … aștepte.

Ai zice că într-o împărăție, împăratul conduce, dar iată că în jurul lui David se țese un conflict între doi oameni cu voință puternică, doi generali de armată: Ioab, conducător în armata lui David, și Abner, conducătorul armatei lui Saul. În aceste capitole vedem cum situația îi scapă lui David de sub control și cum acești oameni cu personalități puternice fac și desfac treburile împărăției.

N-aș vrea să mă înțelegeți greșit, oamenii aceștia nu sunt neapărat răi. Sunt și răi și buni, un amestec așa cum este în fiecare dintre noi. Dar asta nu este important aici. Important este că ei sunt tipul de oameni care „nu se pot subordona“; ei trebuie să fie întotdeauna mai mari decât cei mari. Nu așteaptă, nu ascultă și nu întreabă, ci fac ceea ce-i taie capul. Avem și astăzi printre noi astfel de persoane și multe din conflictele fraticide se nasc din „inițiativele“ lor.

III. Tristețea lui David s-a amplificat din cauză că s-a văzut conducătorul unei fracțiuni atrasă într-un război civil fraticid.

Ambiția lui Abner, care l-a pus cu de la sine putere pe Iș-Boșet pe tron a târât națiunea într-un conflict crunt. David se uită neputincios la ceea ce se întâmplă. Este una să fi stăpân pe situație și alta să fi spectator. Viața nu e cum dorești, ci cum ți se-ntâmplă. Mereu parcă ceea ce aduce David poporului este … război. O vreme a fost cu Saul, iar acum, prin Abner, este cu un fiu al lui Saul.

Lupta pentru tron risca să se transforme într-un abator nemilos și asta le-a fost arătat de Dumnezeu într-o întâmplare unică în analele războaielor:

„Abner, fiul lui Ner, şi oamenii lui Iş-Boşet, fiul lui Saul, au ieşit din Mahanaim ca să meargă asupra Gabaonului. Ioab, fiul Ţeruiei, şi oamenii lui David au pornit şi ei. S-au întâlnit la iazul din Gabaon şi s-au oprit unii dincoace de iaz şi ceilalţi dincolo. Abner a zis lui Ioab: „Să se scoale tinerii aceştia şi să se bată înaintea noastră!” Ioab a răspuns: „Să se scoale!” S-au sculat şi au înaintat în acelaşi număr: doisprezece din Beniamin pentru Iş-Boşet, fiul lui Saul, şi doisprezece inşi ai lui David. Fiecare, apucând pe potrivnicul lui de cap, i-a împlântat sabia în coastă şi au căzut toţi deodată. Şi locul acela de lângă Gabaon s-a numit Helcat-Haţurim (Locul Săbiilor)“ (2 Samuel 2:12-16).

În luptele care au urmat, Abner l-a ucis, vrând-nevrând, pe Asael, fratele lui Ioab și verișorul lui David (2 Samuel 2:18-23). Interesant și semnificativ este că Abner a ezitat inițial să-l omoare pe Asael nu de teama lui David, ci de a lui Ioab! Oamenii aceștia puternici și orgolioși știau foarte bine unul de celălalt și se supravegheau ca doi rivali.

„Abner a zis iarăşi lui Asael: „Abate-te dinapoia mea. Pentru ce să te lovesc şi să te trântesc la pământ? Cum voi ridica apoi faţa înaintea fratelui tău Ioab?” (2 Samuel 2:22).

Când biruința a înclinat în favoarea armatei lui David, Abner a propus o încheiere a ostilităților:

„Abner a chemat pe Ioab şi a zis: „Oare mereu are să sfâşie sabia? Nu ştii că la sfârşit va fi amar? Până când vei pregeta să spui poporului să nu mai urmărească pe fraţii lui?”
Ioab a răspuns: „Viu este Dumnezeu că, dacă n-ai fi vorbit, poporul n-ar fi încetat până mâine dimineaţă să urmărească pe fraţii lui.”
Şi Ioab a sunat din trâmbiţă şi tot poporul s-a oprit; n-au mai urmărit pe Israel şi nici nu s-au mai bătut. Abner şi oamenii lui au mers toată noaptea în câmpie; au trecut Iordanul, au străbătut în întregime Bitronul şi au ajuns la Mahanaim.
Ioab s-a întors de la urmărirea lui Abner şi a adunat tot poporul: lipseau nouăsprezece inşi din oamenii lui David şi Asael. Dar oamenii lui David omorâseră trei sute şaizeci de inşi din bărbaţii lui Beniamin şi ai lui Abner. Au luat pe Asael şi l-au îngropat în mormântul tatălui său, la Betleem. Ioab şi oamenii lui au mers toată noaptea şi li s-au revărsat zorile în Hebron“ (2 Samuel 2:26-32).

Tristețea lui David s-a accentuat apoi și mai mult când, Ioab, răzbunând sângele fratelui său Asael, l-a asasinat mișelește pe Abner. Cum de devenise generalul rivalului său la tron un om după care să plângă David?

În providența divină, între noul împărat al semințiilor lui Israel, Iș-boșet și Abner s-a iscat o ceartă din cauza unei țiitoare a lui Saul. Abner s-a culcat cu ea și lui Iș-Boșet nu i-a plăcut. Asta a fost picătura care a făcut ca Abner să se întoarcă împotriva noului împărat. În logica lui, Iș-boșet ar fi trebuit să-i fie recunoscător că i-a dat o națiune întreagă, nu să se revolte că i-a furat o țiitoare din casa regală (2 Samuel 3:6-8). Din străfundurile conștiinței a răsunat atunci convertirea lui Abner la David:

„Abner s-a mâniat foarte rău de cuvintele lui Iş-Boşet şi a răspuns: „Oare cap de câine sunt eu şi ţin cu Iuda? Eu dau astăzi dovadă de bunăvoinţă faţă de casa tatălui tău Saul, faţă de fraţii şi prietenii lui, nu te-am dat în mâinile lui David, şi astăzi îmi bagi vină pentru un păcat făcut cu femeia aceasta? Dumnezeu să pedepsească cu toată asprimea pe Abner, dacă nu voi face cum a jurat Domnul lui David, când i-a spus că împărăţia va fi luată de la casa lui Saul şi că scaunul de domnie al lui David va fi ridicat peste Israel şi peste Iuda, de la Dan până la Beer-Şeba” (2 Samuel 3:8-10).

Iată dovada că Abner știa care este voia Domnului, dar fusese prea mândru și orgolios ca să țină seama de ea.

Conștient că Abner este adevărata „putere din spatele tronului“ și că fără Abner nu-l ascultă nimeni, Iș-Boșet nu i-a răspuns nimic, dar era deja prea târziu. Mânios, Abner s-a dus la David și i-a propus să-l facă împărat peste tot Israelul. Abner acesta nu suporta gândul că Ioab va fi general peste armata Israelului și că el va dispare în umbră. Tot așa cum până atunci trecuse cu vederea că Dumnezeu îl unsese deja pe David ca împărat, trece acum la fel de ușor peste Iș-Boșet și peste opinia publică pe care tot el o născuse în Israel. Supărat pe Iș-Boșet, el i-a declarat credință lui David și s-a dus în toată țara să convingă celelalte seminții:

„Abner a trimis soli la David să-i spună din partea lui: „A cui este ţara? Fă legământ cu mine, şi mâna mea te va ajuta să întorci la tine pe tot Israelul” … „Abner a stat de vorbă cu bătrânii lui Israel şi le-a zis: „Odinioară voi doreaţi să aveţi împărat pe David; puneţi-l acum, căci Domnul a zis despre el: ,,Prin robul Meu David voi izbăvi pe poporul Meu Israel din mâna filistenilor şi din mâna tuturor vrăjmaşilor lui.”
Abner a vorbit şi lui Beniamin şi s-a dus să spună în auzul lui David la Hebron ce hotărâse Israel şi toată casa lui Beniamin. A ajuns la David în Hebron, însoţit de douăzeci de oameni, şi David a dat un ospăţ în cinstea lui Abner şi a celor care erau cu el.
Abner a zis lui David: „Mă voi scula şi voi pleca să strâng tot Israelul la domnul meu, împăratul, ca să facă legământ cu tine şi să domneşti în totul după dorinţa ta”. David a dat drumul lui Abner, care a plecat în pace“ (2 Samuel 3:12, 17-21).

Totul părea că merge acum ca pe roate și David s-a încrezut în Abner. Dintr-un anumit punct de vedere, David l-a justificat pe Abner. Omul acesta a fost verișorul lui Saul (1 Samuel 14:50 ) și a fost normal să țină la casa rudei sale. … David a crezut că Dumnezeu i-a schimbat acum inima și că va fi pe viitor un general de nădejde în împărăția lui.

Numai că … întors între timp dintr-o misiune de luptă, generalul în funcție al lui David, verișorul Ioab, a aflat de toate acestea. Gurile rele spun că s-a speriat de eventualitatea în care Abner avea să-i ia locul la dreapta lui David și, profitând de dreptul divin de a răzbuna sângele fratelui său Asael, i-a trimis vorbă vicleană lui Abner să se întoarcă la Hebron, nu l-a lăsat însă să intre în cetate, ci l-a asasinat mișelește în poarta cetății.

„Şi Ioab, după ce a plecat de la David, a trimis pe urmele lui Abner nişte soli care l-au adus înapoi de la fântâna fără apă Sira: David nu ştia nimic. Când s-a întors Abner la Hebron, Ioab l-a tras deoparte în mijlocul porţii ca să-i vorbească în taină şi l-a lovit acolo în pântece şi l-a omorât, ca să răzbune moartea fratelui său Asael“ (2 Samuel 3:26-27).

De ce în poarta cetății? Pentru că Hebronul era una din „cetățile de scăpare“ și Ioab n-ar fi avut dreptul să-l omoare dacă intra înăuntru!:

„Domnul a vorbit lui Iosua şi a zis:
„Vorbeşte copiilor lui Israel şi spune-le: ,,Hotărâţi-vă, cum v-am poruncit prin Moise, cetăţi de scăpare, unde să poată fugi ucigaşul care va omorî pe cineva fără voie, fără să aibă vreun gând să-l omoare; ele să vă fie un loc de scăpare împotriva răzbunătorului sângelui. Ucigaşul să fugă într-una din aceste cetăţi, să se oprească la intrarea porţii cetăţii şi să spună întâmplarea lui bătrânilor cetăţii aceleia; ei să-l primească la ei în cetate şi să-i dea o locuinţă, ca să locuiască împreună cu ei. Dacă răzbunătorul sângelui îl va urmări, ei să nu dea pe ucigaş în mâinile lui, căci fără să vrea a omorât pe aproapele lui şi fără să-i fi fost vrăjmaş mai înainte. El să rămână în cetatea aceasta până se va înfăţişa înaintea adunării ca să fie judecat, până la moartea marelui preot care va fi atunci în slujbă. Atunci, ucigaşul să se întoarcă şi să intre iarăşi în cetatea şi în casa lui, în cetatea de unde fugise.”
Ei au pus deoparte Chedeşul în Galileea, în muntele lui Neftali; Sihemul în muntele lui Efraim şi Chiriat-Arba, sau Hebronul, în muntele lui Iuda“ (Iosua 20:1-7; Numeri 35:9-29).

Ioab nu l-a acceptat pe David ca reprezentant al lui Dumnezeu în țară sau, cel puțin, n-a făcut-o întotdeauna. Ioab prefera să facă ceea ce-l tăia pe el capul. El i-a fost împăratului David un ghimpe incomod și adeseori dureros. David nu l-a putut pedepsi pe Ioab pentru crima făcută, căci era apărat de Legea lui Moise, dar nu i-a iertat niciodată fapta mișelească. Uciderea lui Ioab a fost una din poruncile pe care i le-a lăsat cu limbă de moarte fiului său Solomon:

„Ştii ce mi-a făcut Ioab, fiul Ţeruiei, ce a făcut celor două căpetenii ale oştirii lui Israel, lui Abner, fiul lui Ner, şi lui Amasa, fiul lui Ieter. I-a omorât; a vărsat în timp de pace sânge de război şi a pus sângele de război pe cingătoarea cu care era încins la mijloc şi pe încălţămintea din picioare. Fă după înţelepciunea ta şi să nu laşi ca perii lui cei albi să se pogoare în pace în Locuinţa morţilor“ (1 Regi 2:5-6).

Asasinarea lui Abner a făcut să curgă iar tristețea din inima lui David. Așa a izvorât cea de a doua cântare de jale din aceste prime capitole din 2 Samuel. Tot Israelul a înțeles atunci că David n-a fost complice la cele întâmplate:

„David a aflat apoi şi a zis: „Nevinovat sunt eu şi împărăţia mea pe vecie înaintea Domnului de sângele lui Abner, fiul lui Ner. Sângele acesta să cadă asupra lui Ioab şi asupra întregii case a tatălui său! Totdeauna să fie în casa lui Ioab cineva atins de o scurgere de sămânţă sau de lepră, sau care să se rezeme în cârjă, sau să cadă ucis de sabie, sau să ducă lipsă de pâine!”
Astfel, Ioab şi fratele său Abişai au omorât pe Abner pentru că omorâse pe fratele lor Asael în lupta de la Gabaon.
David a zis lui Ioab şi întregului popor care era cu el: „Rupeţi-vă hainele, încingeţi-vă cu saci şi bociţi-vă înaintea lui Abner!” Şi împăratul David mergea în urma sicriului.
Au îngropat pe Abner la Hebron. Împăratul a ridicat glasul şi a plâns la mormântul lui Abner, şi tot poporul plângea. Împăratul a făcut următoarea cântare de jale pentru Abner şi a zis:

„Să moară Abner cum moare un mişel?
N-aveai nici mâinile legate,
Nici picioarele puse în lanţuri
Ai căzut cum cade cineva înaintea celor răi!”

Şi tot poporul a plâns şi mai mult după Abner.
Tot poporul s-a apropiat de David ca să-l facă să mănânce ceva cât era încă ziuă, dar David a jurat zicând:
„Să mă pedepsească Dumnezeu cu toată asprimea dacă voi gusta pâine sau altceva înainte de apusul soarelui!”
Lucrul acesta a fost cunoscut şi plăcut la tot poporul; toţi au găsit că era bine ce făcuse împăratul. Tot poporul şi tot Israelul au înţeles în ziua aceea că Abner, fiul lui Ner, nu fusese ucis din porunca împăratului.
Împăratul a zis slujitorilor săi: „Nu ştiţi că o căpetenie, un om mare, a căzut astăzi în Israel? Eu sunt încă slab, măcar că am primit ungerea împărătească, şi oamenii aceştia, fiii Ţeruiei, sunt prea puternici pentru mine. Domnul să răsplătească după răutatea celui ce a făcut răul!” (2 Samuel 3:28-39).

IV. La toată această suită de morți din jurul lui, David a trebuit să mai asiste neputincios la încă una. Doi oameni fără discernământ i-au oferit lui David iar mantia de complice la asasinat. Dovedind că nu-l cunosc de loc pe David, două dintre căpeteniile cetelor de război de la curtea regală a lui Iș-Boșet , Baana și Racab au crezut că-și construiesc un viitor lângă viitorul împărat dacă îi vor aduce lui David capul lui Iș-Boșet:

„Au intrat în casă pe când el era culcat pe pat, în odaia lui de dormit, l-au lovit, l-au omorât şi i-au tăiat capul. I-au luat capul şi au mers toată noaptea prin câmpie. Au adus capul lui Iş-Boşet la David, în Hebron, şi au zis împăratului: „Iată capul lui Iş-Boşet, fiul lui Saul, vrăjmaşul tău, care voia să-ţi ia viaţa; Domnul răzbună azi pe împărat, domnul meu, împotriva lui Saul şi împotriva neamului lui” (2 Samuel 4:7-8).

 

Era ultimul lucru pe care și-l dorea David! „Casa lui Saul“ era și casa lui Ionatan, era casa „unsului Domnului!“. Indignat că asasinii au putut crede că-i fac o bucurie, David i-a condamnat imediat la moarte:

„David a răspuns lui Recab şi lui Baana, fratele său, fiii lui Rimon din Beerot: „Viu este Domnul, care m-a izbăvit din orice primejdie, că pe cel ce a venit să-mi spună: ,,Iată, Saul a murit“ şi care credea că-mi aduce o veste bună, l-am prins şi l-am omorât la Ţiclag, ca să-l răsplătesc pentru ştirea lui, şi, când nişte răi au ucis pe un om nevinovat în casa lui şi în patul lui, cu cât mai mult îi voi cere sângele din mâinile voastre şi vă voi nimici de pe pământ.”
Şi David a poruncit oamenilor lui să-i omoare; le-au tăiat mâinile şi picioarele şi i-au spânzurat la marginea iazului din Hebron. Au luat apoi capul lui Iş-Boşet şi l-au îngropat în mormântul lui Abner, la Hebron“ (2 Samuel 4:9-12).

Israel s-a reîntâlnit astfel cu David, cel care fusese fugar timp de peste zece ani printre ei. Încet, încet acest „uns al Dommnului“ spălat în valuri succesive de tristețe amară a recâștigat inima poporului. Interesant, Dumnezeu nu l-a ridicat dintr-o dată, cum făcuse cu biruința asupra lui Goliat, ci l-a condus spre tron prin jalea câtorva cortegii mortuare. Interesant și original mod de a lucra. Viața nu e cum dorești, ci cum ți se-ntâmplă, pentru că nu tu decizi, ci Domnul! E mare lucru să nu cutezi „să-L ajuți pe Dumnezeu“, și să poți aștepta cu credință împlinirea voiei Sale.

Tristețe din cauza morții lui Saul, tristețe din cauza războiului fraticid, tristețe din cauza asasinării lui Abner, tristețe din cauza asasinării lui Iș-Boșet … Câteodată, viața îți scapă din mână și oameni cu personalități mai puternice decât a ta dau totul peste cap. David s-a refugiat în credința că Dumnezeu are totuși ultimul cuvânt și că hotărârile lui vor fi în final cele bune.