Apocalipsa 12 – Taina fărădelegii

Pe lângă descoperirea lui Isus Christos, cartea Apocalipsa ne înlesnește accesul într-o serie întreagă de alte realități din multiversul în care existăm. Una dintre ele este „taina fărădelegii“ despre care amintește și apostolul Pavel, el însuși un om care a fost pentru o vreme „dincolo“ de dimensiunile lumii noastre, în realitățile celui de al treilea cer (2 Cor. 12:1-5). Scriindu-le celor din Tesalonic, Pavel le aduce aminte despre acest subiect pe care îl mai abordase într-una din vizitele sale:

„Nu vă aduceţi aminte cum vă spuneam lucrurile acestea când eram încă la voi? Şi acum ştiţi bine ce-l opreşte ca să nu se descopere decât la vremea lui. Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze; trebuie numai ca cel ce o opreşte acum să fie luat din drumul ei. Şi atunci se va arăta acel Nelegiuit, pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale“ (2 Tes. 2:5-8).

Ce este „taina fărădelegii“?

O taină este un adevăr ținut ascuns în Dumnezeu până la vremea la care devine public. Există o „taină a fărădelegii“,  ca o piesă în mai multe acte care străbate toată istoria omenirii. Ea clocotește în adâncuri și manevrează din umbră, căutând să împiedice realizarea planului mesianic pe pământ. Apocalipsa ridică cortina să putem privi pe scena lucrărilor demonice cu care au cochetat, conștienți sau inconștienți, toți împărații pământului. Vom afla lucruri extraordinare în capitolele care urmează!

Până acum am privit în Apocalipsa istoria prin prisma oamenilor de pe pământ a căror existență este determinată decisiv de evenimente din cerul al treilea. Ni s-a îngăduit să privim în ceea ce oamenii de știință de astăzi numesc intuitiv „hiperspațiu“, chiar dacă n-am putut înțelege deplin realitatea cu dimensiunile multiple de acolo. În capitolul 12 schimbăm punctul de vedere al acțiunii și recapitulăm evenimentele de la finalul istoriei din prisma ridicării, lucrării și prăbușirii lui Antichrist.

Apocalipsa 12 – 14 așează în context marele conflict din ultima parte a săptămânii a șaptezecea din profeția lui Daniel, numit Necazul cel Mare sau Necazul lui Iacov. Va fi cumplit pentru poporul care s-a identificat cu planul mesianic al lui Dumnezeu în istorie, căci „taina fărădelegii“ va lucra cu toară puterea în fiii neascultării.

Suntem la mijlocul cărții Apocalipsa și Dumnezeu vrea să ne familiarizăm cu evoluția răului în lume ca să justifice încă o dată mânia și pedeapsa pe care o va dezlănțui asupra lui prin revărsarea celor șapte potire ale mâniei Mielului. Efectele trâmbiței a șaptea vor veni doar începând cu capitolul 15. Până atunci, Dumnezeu vrea să ne deschidă ochii să înțelegem teribila încleștare care există în lume între forțele răului și Dumnezeu. Vom cunoaște „taina fărădelegii“. Narațiunea va fi mai ușor de urmărit dacă identificăm cele „șapte“ personaje ale ei.

1. Femeia învăluită în soare – Apoc. 12:1-2
2. Balaurul – Apoc. 12:3-4
3. Copilul de parte bărbătească – Apoc. 12:5-6
4. Arhanghelul și războiul stelelor – Apoc 12:7-12
5. Rămășița evreiască – Apoc. 12:17
6. Fiara ieșită din mare – Apoc. 13:1-10
7. Fiara ridicată din pământ – Apoc. 13:11-18

Pe măsura parcurgerii textului vom vedea ce rol a jucat, joacă și va juca fiecare personaj în marea dramă a istoriei umane. În capitolul 12 ne întâlnim cu primele cinci personaje principale. Datorită spațiului restrâns, nu vom face un studiu detaliat, ci doar o sumară trecere în revistă. Pentru cei care vor ceva mai mult recomandăm excelentele studii făcute de Clarance Larkin (The Book of Revelation), preluate și de John MacArthur în comentariile sale asupra cărții Apocalipsa.

În capitolele 12 – 19 se găsesc nu mai puțin de șapte „semne“ care apar pe cer. Secțiunea este supranumită și „cartea semnelor“. După ce n-am avut nici un „semn“ în primele 11 capitole, vom citi despre trei semne în cer (Apoc. 12:1, 3; 15:1) și patru semne pe pământ (Apoc. 13:13-14; 16:14; 19:20). Ne așteptam să fie așa, pentru că și în Evanghelia scrisă de același Ioan am întâlnit tot șapte “semne“ alew divinității lui Isus din Nazaret.

1. Femeia învăluită în soare – Apoc. 12:1-2

„În cer s-a arătat un semn mare – o femeie învăluită în soare, cu luna sub picioare şi cu o cunună de douăsprezece stele pe cap. Ea era însărcinată, ţipa în durerile naşterii şi avea un mare chin ca să nască“ (Apoc. 12:1-2).

Expresia „un semn mare“ atrage atenția nu doar asupra dimensiunilor, ci a importanței. În limba greacă, „semeion“ înseamnă un „anunț“, o comunicare, un gest simbolic, un tip, iar termenul „mare“ este „megas“.  Asistăm la descrierea unor megaviziuni, care acopere adevăruri masive, cu implicații majore în istoria lumii. Cine este „femeia învăluită în soare“?

Dacă ar fi să  ne luăm după iconografia catolică, femeia este Maria, mama Domnului Isus, iar cele douăsprezece stele sunt apostolii. Din această fantasmagorie s-a născut doctrina „învierii Mariei“ și a înălțării ei la cer (aici).

Alții spun că femeia ar fi Biserica, iar stele sunt cei doisprezece apostoli. Pentru aceștia din urmă, femeia este biserica cu literă mică, adică organizația instituțional-tradițională, iar pruncul pe care-l va naște este Biserica cu literă mare, adevărata Biserică, singura care va fi răpită la cer.

Realitatea este că „femeia“ metaforică nu poate fi nici fecioara Maria și nici Biserica creștină. Ea este poporul Israel, națiunea lui Israel. Este suficient să ne aducem aminte de visul lui Iosif:

„Am mai visat un vis! Soarele, Luna şi unsprezece stele se aruncau cu faţa la pământ înaintea mea.” L-a istorisit tatălui său şi fraţilor săi. Tatăl său l-a mustrat şi i-a zis: „Ce înseamnă visul acesta pe care l-ai visat? Nu cumva vom veni eu, mama ta şi fraţii tăi să ne aruncăm cu faţa la pământ înaintea ta?” (Gen. 37:9).

Iosif a fost atunci cea de a douăsprezecea stea din cununa amintită în textul Apocalipsei, întregind astfel numărul celor doisprezece seminții ale lui Israel. Veciul Testament este plin de pasaje în care poporul Israel este asemănat metaforic cu o femeie. Iată un exemplu din Isaia:

„Nu te teme, căci nu vei rămâne de ruşine; nu roşi, căci nu vei fi acoperită de ruşine, ci vei uita şi ruşinea tinereţii tale şi nu-ţi vei mai aduce aminte de văduvia ta, căci Făcătorul tău este bărbatul tău: Domnul este Numele Lui şi Răscumpărătorul tău este Sfântul lui Israel. El Se numeşte Dumnezeul întregului pământ, căci Domnul te cheamă înapoi ca pe o femeie părăsită şi cu inima întristată, ca pe o nevastă din tinereţe, care a fost izgonită, zice Dumnezeul tău.”
„Câteva clipe te părăsisem, dar te voi primi înapoi cu mare dragoste. Într-o izbucnire de mânie, Îmi ascunsesem o clipă Faţa de tine, dar Mă voi îndura de tine cu o dragoste veşnică, zice Domnul, Răscumpărătorul tău.“ (Isaia 54:4-8).

Când a păcătuit și a fost lepădată temporar de Dumnezeu, națiunea a fost comparată cu o „văduvă“ (Isaia 47:7-9; Luca 18:1-8), cu o femeie părăsită de bărbat (Isaia 50:1) și chiar cu o femeie curvă (Ieremia 3:1-25, Osea 2:1-23). Prin contrast, Biserica este prezentată în Noul Testament drept „o fecioară“, o logodnică curată care se pregătește de nuntă:

„Căci sunt gelos de voi cu o gelozie după voia lui Dumnezeu, pentru că v-am logodit cu un bărbat, ca să vă înfăţişez înaintea lui Hristos ca pe o fecioară curată. Dar mă tem ca, după cum şarpele a amăgit pe Eva cu şiretlicul lui, tot aşa şi gândurile voastre să nu se strice de la curăţia şi credincioşia care este faţă de Hristos“ (2 Cor. 11:2-3).

„Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele cum a iubit şi Hristos Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, după ce a curăţit-o prin botezul cu apă prin Cuvânt, ca să înfăţişeze înaintea Lui această Biserică, slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană“ (Efes. 5:25-27).

În Apocalipsa, „femeia învăluită în soare“ este „însărcinată, țipa în durerile nașterii și avea un mare chin ca să nască“.  Cum ar putea Biserica să fie într-o astfel de stare? S-ar potrivi așa ceva pentru o fecioară care se pregătește de nuntă?

Realitatea biblică este că nu Biserica L-a născut pe Christos, ci Biserica s-a născut din suferințele Lui!

Nu este scris nicăieri în Biblie că Biserica va deveni Mamă, dar acest lucru este pomenit de multe ori despre poporul Israel. Chiar și apostolul Pavel, amintind despre cele șapte privilegii ale poporului ales scrie:

„Ei sunt israeliţi, au înfierea, slava, legămintele, darea Legii, slujba dumnezeiască, făgăduinţele, patriarhii, şi din ei a ieşit, după trup, Hristosul, care este mai presus de toate lucrurile, Dumnezeu binecuvântat în veci. Amin!“ (Romani 9:4-5).

Christosul s-a născut trupește din Israel. El este „sămânța promisă“ de Dumnezeu:

„Căci un Copil ni S-a născut, un Fiu ni s-a dat şi domnia va fi pe umărul Lui“ (Isaia 9:6-7).

Revenirea lui Isus Christos pentru Israel se va petrece după evenimente pe care Biblia le numește „durerile nașterii“:

„Adevărat, adevărat vă spun că voi veţi plânge şi vă veţi tângui, iar lumea se va bucura; vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie. Femeia, când este în durerile naşterii, se întristează, pentru că i-a sosit ceasul, dar, după ce a născut pruncul, nu-şi mai aduce aminte de suferinţă, de bucurie că s-a născut un om pe lume“ (Ioan 16:20-21).

„Dar toate aceste lucruri nu vor fi decât începutul durerilor. Atunci vă vor da să fiţi chinuiţi şi vă vor omorî; veţi fi urâţi de toate neamurile pentru Numele Meu“ (Mat. 24:8-0).

Nu există nici o îndoială! Femeia din Apocalipsa 12 este poporul Israel!

De fapt, în Apocalipsa sunt pomenite patru „femei“ simbolice. Cu cea dintâi ne-am întâlnit în scrisoarea adresată bisericii din Tiatira și este un simhbol al idolatriei păgâne deșănțate și poartă numele Izabelei din Vechiul Testament (Apoc. 2:20-23; 1 Regi 16:31;21:25; 2 Regi 9:7). Cea de a doua femeie din Apocalipsa este pomenită în Apocalipsa 19 și este Biserica cea adevărată, Mireasa Mielului. Cea de a treia femeie este „curva celei mari cu care au curvit împărații pământului“ și simbolizează Babilonul religios (Apoc. 17:1-18). Vom vorbi mai mult despre ea când vom ajunge la capitolul 17. Cea de a patra „femeie“ este aceasta pomenită în capitolul 12 și ea este națiunea lui Israel.

2. Balaurul – Apoc. 12:3-4

Cel de al doilea „semn“ cu semnificațoii profunde care s-a arătat „în cer“, adică în hiperspațiul celei de a treia „întinderi“ este grozav la înfățișare:

„În cer s-a mai arătat un alt semn: iată, s-a văzut un mare balaur roşu, cu şapte capete, zece coarne şi şapte cununi împărăteşti pe capete. Cu coada trăgea după el a treia parte din stelele cerului şi le arunca pe pământ.
Balaurul a stat înaintea femeii care stătea să nască, pentru ca să-i mănânce copilul, când îl va naşte“ (Apoc. 12:3-4)

Identitatea lui ne este descoperită în versetul 9:

„Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana, acela care înşală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui“ (Apoc. 12:9).

Balaurul poartă culoarea sângelui vărsat, pentru că este ucigaș prin însăși natura lui (Ioan 8:44). Cele șapte capete și zece coarne și șapte cununi împărătești sunt embleme ale puterii lui și ale autorității, căci el este „domnul puterii văzduhului“ și „stăpânitorul lumii acesteia“(Efes. 6:12. Ioan 12:31, 14:30, 16:11).

Înfățișarea lui se aseamănă cu înfățișarea „fiarei“ cu care ne vom întâlni în următorul capitol, ceea ce ne face să spunem că între cei doi există o legătură organică. Fiara va fi întruparea balaurului. Ea nu apare decât după ce balaurul va fi aruncat din cer. Diavolul va intra în Antichrist, cum a intrat altă dată în Iuda (Ioan 13:27), va rupe legământul cu evreii la jumătatea Săptămânii Necazului cel Mare, va intra în Templu ca „urâciune a pustiirii“, se va da drept dumnezeu și va prăbușii lumea într-un teribil cataclism final.

„A treia parte din stelele cerului“ care îl urmează sunt îngerii contaminați de răscoala lui împotriva lui Dumnezeu. Îngerii sunt numiți „stele ale cerului“ (Iov 38:7). Ei vor împărtăși soarta eternă a lui Satan în iadul de foc și pucioasă (Mat. 25:41).

Ioan ne spune că balaurul „a stătut înaintea femeii, care stătea să nască, pentru ca să-i mănânce copilul, când îl va naște“. Istoria lumii este istoria acestei încercări a lui Satan de a împiedica lucrarea lui Dumnezeu prin Mesia-Isus Christos. El știe că Cel născut din „sămânța femeii“ îi va zdrobi capul (Gen. 3:15). În Egipt, Diavolul a încercat să-i omoare pe toți copiii de parte bărbătească din Israel. Prin Haman, același Diavol a încercat să omoare tot neamul evreilor. Toate eforturile lui au fost însă zadarnice și copilul minune s-a născut în Betleemul din Iudea.

Atunci Diavolul l-a influențat pe Irod să ucidă toți copiii de parte bărbătească sub doi ani din ținutul acela. Dumnezeu  și-a scăpat fiul, trimițând familia lui Iosif în Egipt. Toată viața lui Isus a fost marcată de încercări ale Diavolului de a-L omorî. I-a făcut pe cei din Nazaret să încerce să-L arunce în prăpastie de pe sprânceana muntelui, a stărnit o furtună teribilă pe marea Galileii, I s-a împotrivit prin cărturari și farisei, a intrat în Iuda ca să-L vândă și L-a pus pe o cruce prin vocea norodului și prin indecizia compromițătoare a lui Pilat.

Dezbrăcat de putere la Calvar, Satan a căutat și mai caută încă și azi să zădărnicească planurile lui Dumnezeu prin Christos cu Biserica Sa. Apostolul Pavel a simțit-o pe propria lui piele:

„Astfel, o dată şi chiar de două ori, am voit (eu, Pavel, cel puţin) să venim la voi, dar ne-a împiedicat Satana“ (1 Tes. 2:18).

3. Copilul de parte bărbătească – Apoc. 12:5-6

Cel de al treilea personaj al dramei dezlănțuite de „taina fărădelegii“ în Apocalipsa 12 – 14 este acest copil, neapărat de parte bărbătească:

„Ea a născut un fiu, un copil de parte bărbătească. El are să cârmuiască toate neamurile cu un toiag de fier. Copilul a fost răpit la Dumnezeu şi la scaunul Lui de domnie. Şi femeia a fugit în pustie, într-un loc pregătit de Dumnezeu, ca să fie hrănită acolo o mie două sute şaizeci de zile“ (Apoc. 12:5-6).

Nu încape nici o îndoială! Acest copil născut din Israel este Isus Christos, nădejdea veacurilor. Psalmul 2 ne-o spune clar:

Totuşi Eu am uns pe Împăratul Meu
pe Sion, Muntele Meu cel sfânt.”
„Eu voi vesti hotărârea Lui – zice Unsul.
Domnul Mi-a zis: ,,Tu eşti Fiul Meu!
Astăzi Te-am născut.
Cere-Mi, şi-Ţi voi da neamurile de moştenire
şi marginile pământului în stăpânire!
Tu le vei zdrobi cu un toiag de fier
şi le vei sfărâma ca pe vasul unui olar” (Ps. 2:6-9).

Biruitor asupra lui Satan, Pruncul ceresc a fost „răpit“ la Dumnezeu și la scaunul Lui de domnie. Apostolul Ioan, insuflat de Duhul lui Dumnezeu, trece cu vederea perioada Bisericii (care ar trebui să fie între versetele 5 și 6 din Apocalipsa 12) și sare de la „stărpirea Unusului“ direct la „fuga femeii în pustie“. Turbat de mânie pentru că l-a scăpat pe Prunc, balaurul caută să se răzbune pe femeia care l-a născut, adică pe poporul Israel, instrumentul împlinirilor profetice despre domnia lui Christos pe pământ.

(Notă: Trebuie să fim atenți să nu cădem în plasa „cronologiilor“ minuțioase în care se desfășoară aceste evenimente. Pentru că avem de a face cu revelații din hiperspațiu, despre o realitate cu mult mai multe dimensiuni decât ale noastre, este bine să ne ferim de tabele și schițe care să încerce să așeze „în timp“, ceea ce se petrece mult dincolo de timp și de spațiu. Relatarea din Apocalipsa atinge iar sferele evenimentelor care se desfășoară dincolo de lumea noastră, așa că trebuie să le luăm „tematic“, nu cronologic, silindu-le și înghesuindu-le ca să ne iasă nouă schițele și tabelele escatologice. Revelațiile din capitolul 12 ne dau panorama cerească a evenimentelor legate de lucrarea „tainei fărădelegii“ de-a lungul istoriei. Analiza acestui tip de text trebuie să fie în același timp analitică, dar și integratoare, pentru că anumite „evenimente“ acopere de fapt perioade foarte mari de „timp“.)

În timpul Necazului lui Iacov, întrupat în Antichrist, Satan se va năpusti ca un turbat asupra celor din Israel. Poporul lui Dumnezeu va fugi însă într-un loc din pustie. Vor fi vremuri grele pentru evrei, vremuri teribile. Comentându-le, Domnul Isus a spus:

„De aceea, când veţi vedea urâciunea pustiirii, despre care a vorbit prorocul Daniel, aşezată în Locul Sfânt – cine citeşte să înţeleagă! – atunci, cei ce vor fi în Iudeea să fugă la munţi; cine va fi pe acoperişul casei să nu se pogoare să-şi ia lucrurile din casă; şi cine va fi la câmp să nu se întoarcă să-şi ia haina. Vai de femeile care vor fi însărcinate şi de cele ce vor da ţâţă în zilele acelea! Rugaţi-vă ca fuga voastră să nu fie iarna, nici într-o zi de Sabat. Pentru că atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi. Şi dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa; dar, din pricina celor aleşi, zilele acelea vor fi scurtate“ (Mat. 24:15-22).

4. Arhanghelul și războiul stelelor – Apoc 12:7-12

După cele două „semne“ care au apărut în cer, apostolul Ioan ne vorbește despre un teribil conflict angelic care a avut loc acolo. Nevăzut de noi, dar resimțit din plin, în sferele cerului de mijloc are loc un război teribil, un conflict angelic, un veritabil „război al stelelor“:

„Şi în cer s-a făcut un război. Mihail şi îngerii lui s-au luptat cu balaurul. Şi balaurul cu îngerii lui s-au luptat şi ei, dar n-au putut birui; şi locul lor nu li s-a mai găsit în cer. Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana, acela care înşală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui“ (Apoc. 12:7-9).

Faptul că Satan a putut veni în Eden să-i ispitească pe Adam și Eva, precum și faptul că el s-a putut înfățișa împreună cu ceilalți „fii ai lui Dumnezeu“ înaintea tronului ceresc pentru a-l învinovăți pe Iov ne arată clar că, deși aruncat de pe „muntele lui Dumnezeu“, el are pentru o vreme o mare libertate de mișcare. El și îngerii lui nu sunt aruncați deocamdată toți în adânc, ci sunt oarecum liberi.

Ioan ne spune că această libertate de mișcare îi va fi restrânsă drastic la sfera din jurul planetei pământ. Nu știm multe despre acest război al stelelor. Am mai auzit despre el dintr-una din exclamațiile Domnului Isus:

„Isus le-a zis: „Am văzut pe Satana căzând ca un fulger din cer“ (Luca 10:18).

Cel care se luptă cu Satan din partea lui Dumnezeu este arhanghelul MIhail. Ne-am mai întâlnit cu el în descoperirile din profețiile lui Daniel. Vorbind despre Mihail în contextul conflictelor angelice din sferele cerești, un alt înger de rang înalt, Gavril, a spus:

„Dar căpetenia împărăţiei Persiei mi-a stat împotrivă douăzeci şi una de zile, şi iată că Mihail, una din căpeteniile cele mai de seamă, mi-a venit în ajutor şi am ieşit biruitor acolo lângă împăraţii Persiei“ (Daniel 10:13).

„Dar vreau să-ţi fac cunoscut ce este scris în cartea adevărului. Nimeni nu mă ajută împotriva acestora, afară de voievodul vostru Mihail“ (Daniel 10:21).

„În vremea aceea se va scula marele voievod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului tău; căci aceasta va fi o vreme de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt neamurile şi până la vremea aceasta. Dar, în vremea aceea, poporul tău va fi mântuit, şi anume oricine va fi găsit scris în carte“ (Daniel 12:1-2).

Tradus, numele lui Mihail înseamnă „Cine este ca Iehova?“, o foarte categorică alternativă la atitudinea lui Lucifer-Satan care a fost creiat un heruvim strălucitor, dar s-a semețit și a vrut să fie ca Dumnezeu (Ezec. 29:2). Marele voievod Mihail este ocrotitorul poporului evreu și va fi instrumental în pecetluirea soartei lui Satan. El s-a luptat cu Satan și pentru trupul lui Moise, într-o înfruntare al cărui sens nu ne-a fost descoperit nouă:

„Arhanghelul Mihail, când se împotrivea diavolului şi se certa cu el pentru trupul lui Moise, n-a îndrăznit să rostească împotriva lui o judecată de ocară, ci doar a zis: „Domnul să te mustre!” (Iuda 1:9).

Este important să observăm că Satan nu se luptă direct cu Dumnezeu. Nici n-ar putea! Dumnezeu este infinit în toate atributele Sale și atotputernicia Lui l-ar nimici într-o clipă. Pentru a-l alunga pe Satan, marele balaur, din cer este suficient ca Dumnezeu să trimită împotriva lui pe una din căpeteniile oștilor cerești. Mihail biruiește, iar Satan este alungat. Ioan spune simplu: „Și locul lor nu s-a mai găsit în cer“ Apoc. 12:8).

„Şi am auzit în cer un glas tare, care zicea: „Acum a venit mântuirea, puterea şi împărăţia Dumnezeului nostru şi stăpânirea Hristosului Lui, pentru că pârâşul fraţilor noştri, care zi şi noapte îi pâra înaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos. Ei l-au biruit prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii lor şi nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte. De aceea bucuraţi-vă, ceruri şi voi care locuiţi în ceruri! Vai de voi, pământ şi mare! Căci Diavolul s-a pogorât la voi, cuprins de o mânie mare, fiindcă ştie că are puţină vreme” (Apoc. 12:10-12)

Alungarea lui Satan din sferele înalte ale cerului va umple de bucurie pe cei de acolo, dar va fi vai de cei de pe pământ. Apostolul Petru a avut în vedere și el aceste vremuri atunci când a scris:

„Fiţi treji şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită“ (1 Petru 5:8).

Războiul din cer s-a transformat în războiul de pe pământ. „Ei l-au biruit prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii lor şi nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte.“ Christos l-a biruit pe Satan prin sângele Său vărsat și tot așa îl vor birui și cei care-l urmează pe Christos, mai ales cei care vor pecetlui cu viața mărturia lor în cea de a doua parte a Necazului cel Mare. :

„Când s-a văzut balaurul aruncat pe pământ, a început să urmărească pe femeia care născuse copilul de parte bărbătească. Şi cele două aripi ale vulturului celui mare au fost date femeii ca să zboare cu ele în pustie, în locul ei unde este hrănită o vreme, vremi şi jumătatea unei vremi, departe de faţa şarpelui“ (Apoc. 12:13-14).

Pentru că femeia și balaurul sunt numiri metaforice, trebuie să luăm în același semn și numirea pentru „cele două aripi ale vulturului celui mare carer au fost date femeii ca să zboare cu ele în pustie“. Expresia ne aduce aminte de izbăvirea evreilor din robia egipteană:

„Aţi văzut ce am făcut Egiptului şi cum v-am purtat pe aripi de vultur şi v-am adus aici la Mine“ (Exod 19:4).

Profetul Isaia vorbește și el despre această vreme a protecției divine când scrie:

„Du-te, poporul meu (Israel), intră în odaia ta şi încuie uşa după tine; ascunde-te câteva clipe (trei ani și jumătate), până va trece mânia!“ (Isaia 26:20).

Persecuția dezlănțuită de balaur împotriva evreilor va fi mare, dar protecția oferită de Dumnezeu va fi și mai mare.

„Atunci, şarpele a aruncat din gură apă, ca un râu, după femeie, ca s-o ia râul. Dar pământul a dat ajutor femeii. Pământul şi-a deschis gura şi a înghiţit râul pe care-l aruncase balaurul din gură.“ (Apoc. 12:15-16).

Profetul Daniel a avut mari probleme cu aceste vremuri din urmă și a cerut explicații suplimentare. Iată răspunsul primit atunci:

„Unul din ei a zis omului aceluia îmbrăcat în haine de in, care stătea deasupra apelor râului:
,,Cât va mai fi până la sfârşitul acestor minuni?”
Şi am auzit pe omul acela îmbrăcat în haine de in, care stătea deasupra apelor râului; el şi-a ridicat spre ceruri mâna dreaptă şi mâna stângă şi a jurat pe Cel ce trăieşte veşnic că vor mai fi o vreme, două vremuri şi o jumătate de vreme (3.5 ani) şi că toate aceste lucruri se vor sfârşi când puterea poporului sfânt va fi zdrobită de tot.
Eu am auzit, dar n-am înţeles şi am zis: ,,Domnul meu, care va fi sfârşitul acestor lucruri?”
El a răspuns: ,,Du-te, Daniele! Căci cuvintele acestea vor fi ascunse şi pecetluite până la vremea sfârşitului.  Mulţi vor fi curăţiţi, albiţi şi lămuriţi; cei răi vor face răul şi niciunul din cei răi nu va înţelege, dar cei pricepuţi vor înţelege.
De la vremea când va înceta jertfa necurmată şi de când se va aşeza urâciunea pustiitorului, vor mai fi o mie două sute nouăzeci de zile (3.5 ani). Ferice de cine va aştepta şi va ajunge până la o mie trei sute treizeci şi cinci de zile!“ (Daniel 12:6-12).

Clarance Larkin vede în urmărirea evreilor de balaurul cel mare prigoana care i-a însoțit pe cei din Israel în cei aproape 2.000 de ani scurși de la răstignirea lui Christos. Iată scena petrecută în Ierusalim:

„Când a văzut Pilat că n-ajunge la nimic, ci că se face mai multă zarvă, a luat apă, şi-a spălat mâinile înaintea norodului şi a zis: „Eu sunt nevinovat de sângele neprihănitului acestuia. Treaba voastră!” Şi tot norodul a răspuns: „Sângele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri” (Matei 27:25).

„Dreptatea lui Dumnezeu, spune Larkin, a făcut ca aceste vorbe să fie împlinite întocmai. Pentru vina sângelui vărsat, „răzbunătorul sângelui“ îi urmărește în fiecare generație. Au ajuns pribegi printre străini. Porecla batjocoritoare pe care au primit-o a fost „evreul rătăcitor“. Antisemitismul a fost, este și va fi o constantă a lumii acesteia, împlinind într-un fel descrierile din Deuteronom:

„Domnul te va împrăştia printre toate neamurile, de la o margine a pământului până la cealaltă, şi acolo vei sluji altor dumnezei pe care nu i-ai cunoscut nici tu, nici părinţii tăi, dumnezei de lemn şi de piatră.  Între aceste neamuri, nu vei fi liniştit şi nu vei avea un loc de odihnă pentru talpa picioarelor tale.
Domnul îţi va face inima fricoasă, ochii lâncezi şi sufletul îndurerat. Viaţa îţi va sta nehotărâtă înainte, vei tremura zi şi noapte, nu vei fi sigur de viaţa ta. În groaza care-ţi va umple inima şi în faţa lucrurilor pe care ţi le vor vedea ochii, dimineaţa vei zice: ,,O, de ar veni seara!” şi seara vei zice: ,,O, de ar veni dimineaţa!“ (Deut. 28:64-67).

Singura scăpare pentru vărsătorul de sânge era să fugă într-una din cetățile de scăpare rânduite de Dumnezeu. Trebuia să stea acolo până la moartea Marelui Preot, iar apoi putea pleca în siguranță, absolvit de vină.

Poporul evreu n-a putut beneficia de protecția cetății de scăpare, care-L simboliza pe Christos, din pricina necredinței. Când se vor întoarce însă la Domnul, evreii vor intra sub protecția divină, așa cum ne indică acest text din Apocalipsa. În total, balaurul a lansat trei atacuri asupra femeii și le-a ratat pe toate. A vrut să ucidă copilul și n-a putut. A atacat femeia și ea a scăpat în pustie. A lansat un potop de ape, dar a ratat și atacul acesta. Nebun de furie, el s-a întors să se lupte cu urmașii femeii.“

5. Rămășița evreiască – Apoc. 12:17

Mânios că nu i-a putut face nimic femeii apărate de Dumnezeu în pustie, balaurul s-a întors să se răfuiască cu cei rămași:

„Şi balaurul, mâniat pe femeie, s-a dus să facă război cu rămăşiţa seminţei ei, cu cei care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui Isus Hristos“ (Apoc. 12:17).

Aici avem încă o dovadă că „femeia“ din acest capitol nu este Biserica, ci Israelul. Când Biserica va fi răpită la cer nu va rămâne în urma ei nici o „rămășiță“. Toți cei găsiți „în Christos“ vor părăsi pământul. Versetul ne vorbește aici despre o rămășiță cu două caracteristici: cei care păzesc poruncile lui Dumnezeu și țin mărturia lui Isus Christos. Ei sunt în același timp și evrei ortodocși care țin foarte strict Legea strămoșească (de aceea le spune Domnul Isus: „Rugați-vă ca fuga voastră să nu fie iarna și nici într-o zi de Sabat“), dar au ajuns să creadă și în salvarea prin Isus Christos.

Aduceți-vă aminte cele spuse de profetul Daniel:

„Nişte oşti trimise de el vor veni şi vor spurca Sfântul Locaş, cetăţuia, vor face să înceteze jertfa necurmată şi vor aşeza urâciunea pustiitorului. Va ademeni prin linguşiri pe cei ce rup legământul.  Dar aceia din popor care vor cunoaşte pe Dumnezeul lor vor rămâne tari şi vor face mari isprăvi. Înţelepţii poporului vor învăţa pe mulţi. Unii vor cădea, pentru o vreme, loviţi de sabie şi de flacără, de robie şi de jaf. Când vor cădea, vor fi ajutaţi puţin, şi mulţi se vor uni cu ei din făţărnicie. Chiar şi din cei înţelepţi, mulţi vor cădea, ca să fie încercaţi, curăţiţi şi albiţi până la vremea sfârşitului, căci sfârşitul nu va fi decât la vremea hotărâtă“ (Daniel11:31-35).

Acesta este contextul istoric în care se va împlini ceea ce a spus Domnul Isus în Matei 25 despre Judecata viitoare a Neamurilor. El va despărți atunci oile de capre, după atitudinea pe care au avut-o față de unul din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei“. Sub influența balaurului, „rămășița seminței femeii“ va fi persecutată și privată de drepturi în toată lumea. Dumnezeu îi va răsplăti pe cei care, în ciuda pericolelor care-i amenință pe toți cei ce-i vor ajuta pe evrei, le vor da apă și mâncare, haine și îngrijire. Aparent, va fi o judecată a faptelor, dar vor fi niște fapte ale credinței și consacrării față de poporul lui Dumnezeu. 

Despre vremea teribilă a progromului mondial vom citi în capitolul următor:

„I s-a dat să facă război cu sfinţii şi să-i biruiască“ (Apoc. 13:7).

 

 

 

 

 

Publicitate