Ilie – Nemuritorul

Ce să scrii despre acest om excepțional (aici termenul îl identifică ,,par excellance“ drept o excepție de la regulă)!

Ar trebui să încep cu sfârșitul și să vă spun că Ilie a fost unul din cei doi nemuritori care i s-au arătat Domnului Isus pe Muntele Schimbării la față, iar dintre aceștia doi numai Ilie este singurul care n-a văzut moartea!

Este imposibil să ,,citim“ importanța întâmplării de atunci. Comentatorii vorbesc despre cei doi ca despre cei care au reprezentat Legea (Moise) și profeții (Ilie), ambele ținând doar până la apariția lui Isus Christos (Matei 11:13). Nu cred însă că Dumnezeu a ales să-i trimită tocmai pe ei doar ca să se țină de anumite simbolisme … Cred că în ceea ce s-a petrecut atunci este mult mai mult decât ceea ce izbește privirea.

,,Pe când Se ruga, I s-a schimbat înfăţişarea feţei, şi îmbrăcămintea I s-a făcut albă strălucitoare. Şi iată că stăteau de vorbă cu El doi bărbaţi: erau Moise şi Ilie, care se arătaseră în slavă, şi vorbeau despre sfârşitul Lui, pe care avea să-l aibă în Ierusalim“ (Luca 9:29-31).

Ar trebui apoi să continui, în ordine inversă, adică în ordine evreiască ,,de la dreapta la stânga“, prin a vă aduce aminte că Vechiul Testament se termină cu mențiunea că  Iehova le-a promis evreilor că li-l va trimite (iar) pe profetul Ilie înainte de a veni El însuși pe pământ.

,,Iată, vă voi trimite pe prorocul Ilie înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşată. El va întoarce inima părinţilor spre copii şi inima copiilor spre părinţii lor, ca nu cumva, la venirea Mea, să lovesc ţara cu blestem!” (Maleahi 4:5-6).

De atunci și până astăzi, evreii evlavioși pun la sărbători un scaun și un tacâm în plus, semn că îl așteaptă și sunt gata pentru venirea prorocului Ilie. Alții, chiar în vremurile lui Zaharia, se îmbrăcau ca Ilie pentru a poza în trimiși ai Domnului:

,,În ziua aceea, prorocii se vor ruşina, fiecare, de vedeniile lor când vor proroci şi nu se vor mai îmbrăca într-o manta de păr ca să mintă pe oameni. Ci fiecare din ei va zice: ‘Eu nu sunt proroc, ci sunt plugar, căci am fost cumpărat din tinereţea mea!’“ (Zaharia 13:4-5).

Ar trebui să vă spun despre marea controversă care a marcat misiunea lui Ioan Botezătorul: a fost el Ilie cel promis sau n-a fost. Nu există nici un muritor în stare să răspundă la această întrebare. Suntem forfecați între cele două răspunsuri pe care le-au dat la această întrebare Domnul Isus și Ioan Botezătorul însuși.

,,Iată mărturisirea făcută de Ioan când iudeii au trimis din Ierusalim pe nişte preoţi şi leviţi să-l întrebe: „Tu cine eşti?” El a mărturisit şi n-a tăgăduit: a mărturisit că nu este el Hristosul. Şi ei l-au întrebat: „Dar cine eşti? Eşti Ilie?” Şi el a zis: „Nu sunt!” (Ioan 1:19-21).

,,Pe când se duceau ei, Isus a început să vorbească noroadelor despre Ioan: „Ce aţi ieşit să vedeţi în pustie? O trestie clătinată de vânt? Dacă nu, atunci ce aţi ieşit să vedeţi? Un om îmbrăcat în haine moi? Iată că cei ce poartă haine moi sunt în casele împăraţilor. Atunci ce aţi ieşit să vedeţi? Un proroc? Da, vă spun, şi mai mult decât un proroc; căci el este acela despre care s-a scris:

‘Iată , trimit înaintea feţei Tale pe solul Meu, care Îţi va pregăti calea înaintea Ta’.

Adevărat vă spun că, dintre cei născuţi din femei, nu s-a sculat niciunul mai mare decât Ioan Botezătorul. Totuşi cel mai mic în Împărăţia cerurilor este mai mare decât el. Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum, Împărăţia cerurilor se ia cu năvală, şi cei ce dau năvală pun mâna pe ea. Căci până la Ioan au prorocit toţi prorocii şi Legea.  Şi, dacă vreţi să înţelegeţi, el este Ilie, care trebuia să vină. Cine are urechi de auzit să audă“ (Matei 11:7-15).

Pe cine să credem? Și dacă au avut amândoi dreptate? Faptul că țara evreilor a fost blestemată la prima venire și a fost o ruină timp de douzeci de secole pare a confirma afirmația Domnului Isus. Pe de altă parte, faptul că n-asistăm încă la ,,ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşată“, îi dă dreptate lui Ioan Botezătorul …

Și dacă Ioan n-a fost atunci în mod deplin Ilie, înseamnă asta că venirea lui ,,plenară“ este încă în viitor? Este oare Ilie unul din cei doi martori despre care ne spune cartea Apocalipsa că vor face semne mari pe pământ (Apocalipsa 11) ? Înainte de venirea Domnului trebuie să așteptăm și noi venirea lui Ilie?

După cum vedeți, problema lui Ilie nu este simplă. El este un personaj care străbate dincolo de limitele noastre obișnuite de spațiu și de timp, sfidează moartea și este instrumentul prin care Dumnezeu a făcut, face și va face lucrări supranaturale?

Tot ceea ce a făcut Ilie a fost la superlativ. Să-mi fie îngăsuit să subliniez acest fapt prin titlurile care urmează:

I. Cel mai mare profet pentru cel mai păcătos împărat din Israel!

,,Și unde s-a înmulțit păcatul s-a înmulțit și harul!“

Frumusețea harului divin constă în faptul că Dumnezeu îi caută până și pe cei care nu-L caută pe El și nu vor să stea de vorbă cu El. 1 Regi 18 ne ajută să vedem că mai toate căutările noastre sunt greșite; în loc să-L căutăm pe Dumnezeu care ne-ar putea scăpa din toate crizele noastre, noi căutăm adeseori soluții la crize, neglijându-L cu desăvârșire tocmai pe Dumnezeu.

Putem împărți capitolul în trei secțiuni distincte:

1 Regi 18:2-6 – Ahab și Obadia pleacă disperați să caute apă.
1 Regi 18:7-18 – Ahab pleacă să-l caute pretutindeni pe … Ilie.
1 Regi 18:19-46 – Ahab este silit să caute adevăratul Dumnezeu.

Două lucruri sunt foarte clare: (1) Ahab era mai mult preocupat de soarta „cailor și catârilor“, decât de soarta oamenilor și (2) Ahab nu se încrede în Dumnezeu pentru protecția poporului sfânt. Caii și catârii erau „animalele de război“ și preocuparea prioritară a împăratului este să nu slăbească din punct de vedere militar și să ajungă o țintă ușor de cucerit de dușmanii din afara țării. Oamenii, vacile, caprele și oile pot să moară pentru Ahab, dar caii și catârii sunt „de interes strategic militar“. Ce tristă este soarta celui care se încrede mai mult în cai și măgari decât în Dumnezeul cel atotputernic! Ce încăpățânat este omul plecat să sfideze providența divină! Câte eforturi și suferințe are parte cel care-L scoate pe Dumnezeu și ascultarea de El din ecuația vieții sale!

Cautarea după apă era numai una din ultimele întreprinderi ale lui Ahab. Până atunci căutase acul în carul cu fân, încercând să dea de urma profetului Ilie.

Furia lui Ahab amenința nu numai viața lui Ilie, ci și viața tuturor celorlalți profeți ai Domnului. Obadia reușise să-i ascundă pe unii, riscându-și prin aceasta viața. Răspunsul dat de acest om lui Ilie arată că Obadia era de părere că riscase destul, credincioșia lui față de Iehova nu era fără limite, iar viața lui îi era acum mai scumpă decât ascultarea de vorbele lui Ilie. Omul acesta este portretul slujitorilor de curte, compromiși, dar nu de tot, credincioși, dar nu chiar până la capăt. Obadia este tipul omului cu inima împărțită în vremuri de persecuție religioasă. El încearcă să slujească la doi stăpâni. Vocabularul lui îl dă de gol. În versetul 7, Obadia îl numește pe Ilie „domnul meu“, dar în versetul următor Ilie îi atrage atenția că Ahab este „stăpânul“ său.  Obadia încerca să slujească Domnului „în ascuns“, în timp ce „pe față“ îi slujea lui Ahab. Un astfel de om trăiește într-o continuă nesiguranță. Îndoindu-se de el însuși, Obadia aproape că ajunge să nu mai aibă încredere nici în Ilie, omul lui Dumnezeu.

Cea de a doua secțiune se încheie cu o scenă de paroxism nervos, după cum cea de a treia secțiune se va încheia cu o scenă de paroxism religios.

Întâlnirea dintre Ilie și Ahab este ca înfruntarea a doi cocoși. Niciunul nu vrea să se dea înapoi, niciunul nu vrea să cedeze. Ilie se sprijinea pe puterea lui Dumnezeu, Ahab, pe puterea și autoritatea regală. Acuzația pe care și-o aruncă unul asupra celuilalt este, nici mai puțin, nici mai mult decât, „trădare“. Unul dintre ei era vinovat de nenorocirea secetei care venise peste Israel:

„Obadia, ducându-se înaintea lui Ahab, l-a înştiinţat despre lucrul acesta. Şi Ahab s-a dus înaintea lui Ilie. Abia a zărit Ahab pe Ilie, şi i-a zis: ,,Tu eşti acela care nenoroceşti pe Israel?“ Ilie a răspuns: ,,Nu eu nenorocesc pe Israel; ci tu, şi casa tatălui tău, fiindcă aţi părăsit poruncile Domnului şi te-ai dus după Baali“ (1 Regi 18:16-18).

Este clar că niciunul nu avea vreo șansă să-l convingă pe celălalt că are dreptate. Singura ieșire din impas era o intervenție divină care să arate tuturor cine este cel care era vinovat de nenorocirea care venise peste țară. Aceasta este exact ceea ce a propus Ilie:

„Strânge acum pe tot Israelul la mine, la muntele Carmel, pe cei patru sute cincizeci de prooroci ai lui Baal, şi pe cei patru sute de prooroci ai Astarteei, cari mănâncă la masa Izabelei.“ Ahab a trimes soli la toţi copiii lui Israel, şi a strâns pe prooroci la muntele Carmel. Atunci Ilie s-a apropiat de tot poporul, şi a zis: ,,Până când vreţi să şchiopătaţi de amândouă picioarele? Dacă Domnul este Dumnezeu, mergeţi după El; iar dacă este Baal, mergeţi după Baal!“ Poporul nu i-a răspuns nimic“ (1 Regi 18:19-21).

Carmel este un promotoriu muntos aflat la granița dintre ținutul lui Israel și ținutul fenicienilor (filistenilor). Înălțimea era considerată drept locuința lui Baal. Culmea muntoasă era deseori acoperită de nori de furtună veniți dinspre mare, iar ploile reversau apele spre văile mănoase de la poale. Numele „Carmel“ înseamnă „ținutul grădinii“ și regiunea era faimoasă pentru fertilitatea agricolă deosebită.

II. Cel mai mare obstacol aduce cea mai mare biruință

Acesta este un studiu, nu o culegere de predici. Dacă ar fi vorba de o predică, aș remarca din acest pasaj că:

(1) Majoritatea n-a fost niciodată dovada că cineva are dreptate. Ilie era … singur, dar singur cu Dumnezeu!

(2) Un om al lui Dumnezeu este un om al harului. Ilie nu-l atacă în mod direct pe Ahab, dându-i până la sfârșit șansa unuia care … a fost dus în eroare de alții. Observați că Ilie spune despre „proorocii lui Baal care mănâncă la masa Izabelei“, nu „la masa lui Ahab“, măcar că aceasta era, în fond, realitatea.

(3) Dragostea devărată confruntă, nu cocoloșește. Cuvintele lui Ilie pentru popor sunt cumpătate, dar aspre. El îi compătimește pentru viață chinuită pe care o duc și le oferă calea ieșirii din compromisuri. Ca și seceta, evenimentul propus de Ilie nu are ca scop „nenorocirea lui Israel“ și reașezarea poporului într-o poziție în care Dumnezeu să-l poată binecuvânta, pentru că Dumnezeu nu ne poate binecuvânta oricând, oriune și oricum am fi noi. Confruntarea este neapărat necesară pentru că de îndreptare depinde fericirea noastră.

(4) Tăcerea este uneori cel mai mare semn de acuzare. Cât de tristă și tragică este constatarea din finalul versetului 21: „Poporul nu i-a răspuns nimic“. Nu întotdeauna „tăcerea este de aur“. Uneori este numai … galbenă. Iar lipsa de reacție a celor din Israel era un foarte pronunțat semn de boală sufletească. Să le fi fost oare teamă de Ahab? Să le fi fost oare teamă de Izabela? Oare nu s-ar fi cuvenit să se teamă cu mult mai mult de … Iehova? Hotărât lucru „Frica de oameni este o cursă, dar cel ce se încrede în Domnul n-are dece să se teamă“ (Proverbe 29:25). Ce imagine stranie! Oamenii tac în fața celui ce putea închide sau deschide cerul și să le dea mult dorita ploaie. De ce să ne mirăm însă? Oare nu tac astăzi milioane de oameni în fața Celui care le dă viață și face să cadă ploaia și peste cei buni și peste cei răi?

Cea de a treia secțiune este scena înfruntării de pe Carmel. Ea se petrece pe pământ, dar adevărații adversari sunt în sferele cerești. Pe munte se confruntă Ilie, omul lui Dumnezeu, și mulțimea de profeți ai lui Baal. Concursul este însă între Baal, zeul cerului care se spunea că poate aduce ploaia, și Iehova, Domnul cerului și al pământului. Este interesant că înfruntarea nu este între preoții celor două religii, ci între profeții lor.

Ca unul care știa deja rezultatul, Ilie este politicos și regizează întreaga scenă pentru a scoate mai întâi în relief impotența lui Baal și tragica soartă a celor care îl slujesc. Vă rog să remarcați că, în toată întâmplarea, Ilie negociază de pe poziția de autoritate și nimeni nu cutează să-l înfrunte sau să-i spună să facă altfel:

„Şi Ilie a zis poporului: ,,Eu singur am rămas din proorocii Domnului, pe când prooroci ai lui Baal sunt patru sute cincizeci. Să ni se dea doi junci. Ei să-şi aleagă un junc, pe care să-l taie în bucăţi, şi să-l pună pe lemne, fără să pună foc. Şi eu voi pregăti celalt junc, şi-l voi pune pe lemne fără să pun foc. Apoi voi să chemaţi numele dumnezeului vostru; şi eu voi chema Numele Domnului. Dumnezeul care va răspunde prin foc, acela să fie adevăratul Dumnezeu. Şi tot poporul a răspuns, şi a zis: ,,Bine!“ Ilie a zis proorocilor lui Baal: ,,Alegeţi-vă un junc din cei doi, pregătiţi-l voi întâi, căci sunteţi mai mulţi, şi chemaţi numele dumnezeului vostru; dar să nu puneţi foc.“ Ei au luat juncul pe care li l-au dat, şi l-au pregătit. Şi au chemat numele lui Baal, de dimineaţă până la amează, zicând: ,,Baale, auzi-ne!“ Dar nu s-a auzit nici glas, nici răspuns. Şi săreau împrejurul altarului pe care-l făcuseră“ (1 Regi 18:22-26).

Râvna și credința, oricât de mari ar fi ele, nu pot avea răspuns atunci când sunt îndreptate în mod greșit către o divinitate care … nu există. Vorbele lui Ilie, rostite cu această ocazie, par aspre și lipsite de politețe. În vremea aceea, chiar dacă nu îmbrățișai credința cuiva, te fereai să i-o ironizezi. Lumea era „politeistă“ și îngăduia loc pentru credințele fiecăruia. Ilie, din râvnă pentru Domnul și pentru Israel, iese din tiparele obișnuite și rostește provocări tăioase:

„La amează, Ilie şi-a bătut joc de ei, şi a zis: ,,Strigaţi tare, fiindcă este dumnezeu; se gândeşte la ceva, sau are treabă, sau este în călătorie, sau poate că doarme, şi se va trezi“ (1 Regi 18:27).

Răspunsul proorocilor lui Baal a fost să intensifice incantațiile lor, dar toată larma lor n-a reușit să-l convingă nici pe Baal și nici pe cei ce se aflau pe munte:

„Ei au strigat tare, şi, după obiceiul lor, şi-au făcut tăieturi cu săbiile şi cu suliţele, până ce a curs sânge pe ei. Când a trecut ameaza, au aiurat, până în clipa când se aducea jertfa de seară. Dar nu s-a auzit nici glas, nici răspuns, nici semn de luare aminte“ (1 Regi 18:28-29).

Eșecul lor lamentabil i-a creat lui Ilie circumstanța prielnică pentru demonstrația unei credințe vii pusă într-un Dumnezeu autentic, viu și care își ține promisiunile:

„Ilie a zis atunci întregului popor: ,,Apropiaţi-vă de mine“! Tot poporul s-a apropiat de el. Şi Ilie a dres altarul Domnului care fusese sfărâmat. A luat douăsprezece pietre, după numărul seminţiilor fiilor lui Iacov, căruia Domnul îi zisese: ,,Israel îţi va fi numele“, şi a zidit cu pietrele acestea un altar în Numele Domnului. A făcut împrejurul altarului un şanţ, în care încăpeau două măsuri de sămânţă. A aşezat apoi lemnele, a tăiat juncul în bucăţi, şi l-a pus pe lemne. Apoi a zis: ,,Umpleţi patru vedre cu apă, şi vărsaţi-le pe arderea de tot şi pe lemne.“ Şi au făcut aşa. Apoi a zis: ,,Mai faceţi lucrul acesta odată.“ Şi l-au făcut încă odată. Apoi a zis: ,,Mai faceţi-l şi a treia oară.“ Şi l-au făcut şi a treia oară. Apa curgea în jurul altarului, şi au umplut cu apă şi şanţul“ (1 Regi 18:30-35).

Deși Israelul experimenta realitatea tristă a divizării împărăției în Regatul de Nord și Regatul de Sud, Ilie procedează profetic, arătând tuturor cum își vede Dumnezeu poporul. Ca și Moise la altarul de la Sinai (Exod 24:4) și întocmai ca și Iosua la Ghilgal (Iosua 4:3), Moise ia douăsprezece pietre și zidește cu ele „altarul națiunii“.  Douăsprezece pietre, adică câte o piatră pentru fiecare din cele douăsprezece seminții ale lui Israel. Probabil că și numărul de douăsprezece vedre (de trei ori câte patru) este legat de aceeași semnificație.

Rugăciunea rostită de Ilie cu această ocazie merită o privire mai atentă:

„În clipa când se aducea jertfa de seară, proorocul Ilie s-a apropiat şi a zis: ,,Doamne, Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Israel! Fă să se ştie astăzi că Tu eşti Dumnezeu în Israel, că eu sunt slujitorul Tău, şi că toate aceste lucruri le-am făcut după porunca Ta. Ascultă-mă, Doamne, ascultă-mă, pentru ca să cunoască poporul acesta că Tu, Doamne, eşti adevăratul Dumnezeu, şi să le întorci astfel inima spre bine!“ (1 Regi 18:36-37).

Ilie se roagă (1) după rânduiala stabilită de Iehova, (2) făcând apel la alegerea suverană făcută de Dumnezeu prin patriarhi, (3) cerând să-i fie validată misiunea și Ahab și poporul să înțeleagă că el n-a „nenorocit pe Israel“, ci că a fost doar un instrument nevinovat al pedepsei trimisă din cer, (4) și pentru ca Dumnezeu să le miște inimile pentru ca scopul acestei pedepse să fie atins prin pocăința și întoarcerea celor din popor la adevăratul lor Dumnezeu.

Pogorârea focului din cer mai fusese odată actul supranatural prin care Dumnezeu validase alegerea și activitatea lui Aaron și a casei lui ca preoți ai Domnului (Lev. 9).

„Atunci a căzut foc dela Domnul, şi a mistuit arderea de tot, lemnele, pietrele şi pământul, şi a supt şi apa care era în şanţ. Când a văzut tot poporul lucrul acesta, au căzut cu faţa la pământ, şi au zis: ,,Domnul este adevăratul Dumnezeu! Domnul este adevăratul Dumnezeu!“ (1 Regi 18:38-39).

A fost momentul apoteotic al lui Ilie. Omul acesta se născuse cu un destin special, fiind predestinat pentru această clipă. Pentru cei ce știu subtilitățile limbii originale, textul prezintă un extraordinar joc de cuvinte. În evreiește, ,,Domnul este adevăratul Dumnezeu!“ se spune „Eli-Iahu“, iar acesta este într-adevăr numele lui … Ilie! Părinții lui l-au numit, fără să știe de ce, „Ilie“ – Eliahu“. Sau poate că nașterea lui s-a produs într-o familie care ofta dureros sub idolatria generală impusă de Izabela și
l-au numit așa cu o speranță propagandistică. Ori de câte ori îl strigau pe copilul lor, oamenii aveau ocazia să li se mai reamintească odată: ,,Domnul este adevăratul Dumnezeu!“

Imaginați-vă ce scenă i-a fost dat lui Ilie să trăiască: un munte întreg, ca un stadion uriaș, scanda de răsunau tăriile … numele lui! Ce răsplată dumnezeiască! Ce om deosebit! Ce plan măreț și ce slujire exemplară! Putem spune cu adevărat că acest om s-a făcut una cu mesajul care i-a fost încredințat de Dumnezeu și a trăit cu un singur scop, să-și împlinească cu scumpătate menirea. Nu este de mirare că biruința de pe Carmel se transformă într-o râvnă dezlănțuită violent:

„Puneţi mâna pe proorocii lui Baal“, le-a zis Ilie: ,,niciunul să nu scape!“ Şi au pus mâna pe ei. Ilie i-a pogorât la pârâul Chison şi i-a junghiat acolo“ (1 Regi 18:40).

Plin de o supraomenească putere, Ilie s-a dus la Ahab, l-a absolvit parcă de toată vinovăția idolatră de până atunci și i-a spus că a venit vremea bucurie: Dumnezeu dorea să deschidă cerul și să-și reverse binecuvântarea:

„Apoi Ilie a zis lui Ahab: ,,Suie-te de mănâncă şi bea; căci se aude vuiet de ploaie.“ Ahab s-a suit să mănânce şi să bea“ (1 Regi 18:41-42a).

Spre surprinderea extaziatului Ilie, luat parcă de un vărtej al râvnei necontrolate, Dumnezeu nu s-a mișcat așa de repede cum se aștepta Ilie. A fost de parcă Dumnezeu ar fi vrut să-i spună bunului Său slujitor: „Ilie, ia-o mai ușor … Liniștește-te puțin. Nu tu faci lucrarea aceasta, ci Eu o fac. Și o fac … când vreau eu, nu după valul tău de pripeală“. Proorocul care a devenit vedeta întâmplării, adulat de popor, a trebuit să trăiască umilirea celui care stăruiește parcă zadarnic și … așteaptă neputincios. Și Ilie și poporul aveau nevoie să-L aștepte pe … Iehova:

„Dar Ilie s-a suit pe vârful Carmelului, şi plecându-se la pământ, s-a aşezat cu faţa între genunchi, şi a zis slujitorului său: ,,Suie-te şi uită-te înspre mare.“ Slujitorul s-a suit, s-a uitat, şi a zis: ,,Nu este nimic!“ Ilie a zis de şapte ori: ,,Du-te iarăş.“ A şaptea oară, slujitorul a zis: ,,Iată că se ridică un mic nor din mare, ca o palmă de om“ (1 Regi 18:42b-44a).

Atâta a fost deajuns. După trei ani și jumătate, zăgazurile cerului aveau să se deschidă, iar ploaia, parcă acumulată în tot acest timp, avea să se reverse în torente peste Israel:

„Ilie a zis: ,,Suie-te, şi spune lui Ahab: „Înhamă, şi pogoară-te, ca să nu te oprească ploaia.“ Peste câteva clipe, cerul s-a înegrit de nori, a început vântul, şi a venit o ploaie mare. Ahab s-a suit în car, şi a plecat la Izreel. Şi mâna Domnului a venit peste Ilie, care şi-a încins mijlocul, şi a alergat înaintea lui Ahab până la intrarea în Izreel“ (1 Regi 18:44b-46).

Ultima demonstrație de putere a fost necesară pentru ca Ahab să înțeleagă faptul că un om al lui Dumnezeu poate fi mai tare și mai eficient decât un car regal de luptă. A fost, probabil, metafora din care s-a născut o poreclă pentru Ilie, „armata de un singur om“, rostită de Elisei, slujitorul său, când l-a văzut înălțându-se la cer:

„Pe când mergeau ei vorbind, iată că un car de foc şi nişte cai de foc i-au despărţit pe unul de altul, şi Ilie s-a înălţat la cer într-un vârtej de vânt. Elisei se uita şi striga: ,,Părinte! Părinte! Carul lui Israel şi călărimea lui!“ (2 Regi 2:11-12a).

III. Cea mai mare biruință aduce cea mai mare depresie

Cine lucrează cu mușchii face febră mușchiulară. Cine lucrează cu sufletul face … depresie.

Afirmația de mai sus este foarte adevărată. Vă propun un studiu în capitolul 19 din 1 Regi ca să vedem un om intrat într-o stare depresivă, Ilie, și tratamentul pe care i l-a aplicat Dumnezeu.

Depresia lui Ilie a survenit după extraordinarul efort de pe muntele Carmel. Tensiunea sufletească a atins acolo cote maxime. Credința și acțiunile unui singur om, Ilie, a întors convingerile unui întreg popor la Dumnezeu. Profetul Ilie și-a trăit momentul apoteotic al destinului pe Carmel, când toată suflarea care a asistat la coborârea focului din cer și la mistuirea altarului cu tot ce era pe el și împrejurul lui a izbucnit în strigătul: „Domnul este adevăratul Dumnezeu!“ În ebraica vremii, oamenii aceeia strigau: „Eli-Iahu, Eli-Iahu!“, iar Eliiahu era chiar … numele lui Ilie! Extraordinara încleștare spirituală l-a făcut pe Ilie să experimenteze puteri supra-umane:

„ … mâna Domnului a venit peste Ilie, care şi-a încins mijlocul, şi a alergat înaintea lui Ahab până la intrarea în Izreel“ (1 Regi 18:46).

O asemenea ispravă trebuie să fi implicat o uriașă descărcare de … adrenalină. Ilie a fugit mai tare decât caii înhămați la carul regal! O asemenea fugă este urmată apoi simetric și semnificativ de o alta, fuga de Izabela. Deși autorul nu ne spune, reacția lui Ahab în fața celor petrecute pe Carmel nu a fost la fel de entuziastă ca a poporului. Cel puțin așa reiese din relatarea textului biblic:

„Ahab a spus Izabelei tot ce făcuse Ilie, şi cum ucisese cu sabia pe toţi proorocii.  Izabela a trimes un sol la Ilie, să-i spună: ,,Să mă pedepsească zeii cu toată asprimea lor, dacă mâine, la ceasul acesta, nu voi face cu viaţa ta ce ai făcut tu cu viaţa fiecăruia din ei.“  Ilie, când a văzut lucrul acesta, s-a sculat şi a plecat, ca să-şi scape viaţa. A ajuns la Beer-Şeba, care ţine de Iuda, şi şi-a lăsat slujitorul acolo“ (1 Regi 19:1-3).

I. Simptomatica depresiei

Este clar că asistăm la simptomatologia unei despresii foarte răspândită și în zilele noastre:

1. Ilie începe să gândească ne-logic.
Cel care era purtătorul glasului Dumnezeului Atotputernic n-ar fi trebuit să se teamă de glasul unei femei păgâne. Gândirea lui Ilie face derapaje periculoase.

Amenințarea Izabelei nu l-ar fi dat peste cap altădată pe Ilie. Experiențele lui supranaturale din cei trei ani în care Dumnezeu îl ascunsese și-l păstrase în viață ar fi trebuit să-l facă tare. Amenințarea Izabelei este însă numai „paiul“ care rupe spinarea cămilei, și așa prea încărcată cu solicitările extraordinare trăite în ajun.

Depresia ne împiedică să gândim corect. Organul cu care gândim este el însuși afectat de maladie! În zadar te ții ca orbul de bâtă de indicațiile busolei, când busola însăși este defectă și-ți arată aiurea. Primul lucru pe care trebuie să-l înțelegi în depresie este că nu trebuie să ai încredere în propriile tale gânduri. Din păcate, foarte puțini oameni ajunși în această stare își dau seama de această realitate.

2. Ilie caută singurătatea.
Depresia caută însingurarea. Textul ne spune că, ilogic și spre paguba sa, Ilie a ales să se despartă de singurul om care-l însoțea pretutindeni și care avea menirea să-l … slujească! Cel ce sufere de depresie se retrage ca un melc în propria cochilie, singur cu gândurile gândirii lui defecte, victimă a propriilor perspective pesimiste puternic deformate de afecțiunea care l-a cuprins. El preferă să se separe chiar și de persoanele care l-ar putea ajuta cel mai mult: de părinți, de prieteni și chiar de partenerul de viață.

3. Ilie cochetează cu ideea morții.

„El s-a dus în pustie unde, după un drum de o zi, a şezut sub un ienuper, şi dorea să moară, zicând: ,,Destul! Acum, Doamne, ia-mi sufletul, căci nu sunt mai bun decât părinţii mei“ (1 Regi 19:4).

Un om în depresie este un om cu gândirea neclară și, nu de puține ori, contradictorie. El tace când ar fi trebuit să vorbească și apoi regretă sau vorbește când ar fi trebuit să tacă și apoi regretă și mai mult. El vrea fără să dorească și dorește adesea ceea ce nu vrea de fapt. El spune ceva cu convingere, deși în realitate se îndoiește foarte tare de ceea ce afirmă. Dacă Ilie ar fi vrut cu adevărat să moară, el n-ar fi trebuit să facă o deplasare atât de mare și de anevoioasă. Izabela i-ar fi împlinit dorința pe loc și fără nici o ezitare!

Atunci de ce fuge Ilie? Pentru că este ca o găină beată, neînțeles de nimeni și neînțelegând el însuși ceea ce i se întâmplă. Chestia asta cu „Destul! Acum, Doamne, ia-mi sufletul, căci nu sunt mai bun decât părinții mei!“ este o obrăznicie strigătoare la cer și o bâiguială fără noimă. De când poate creatura să-i spună Creatorului când este „Destul!“? Cum își permite vasul să-i spună Olarului: „Ia mâna de pe mine, că nu-mi place cum m-ai făcut!“ Cine l-a pus pe Ilie să se compare păgubos și păgubit cu alții?

Cititorule, dă-mi voie să-ți spun, în calitate de „Președinte al Clubului Depresionaților“ că dacă un om de talia lui Ilie, un gigant al credinței, care a închis cerul și l-a deschis la cuvântul lui, a suferit de depresie, n-ai voie să-ți fie rușine când ajungi în depresie. Ești într-o companie selectă! Alături de Ilie, Biblia ni-i prezintă și pe alții giganți ai umblării cu Dumnezeu trecând prin valea întunecoasă a tenebrelor.

Biblia ne spune că marele Moise a cerut lui Dumnezeu să nu-l mai chinuiască cu viața de slujire, ci să-i ia viața (Num. 11:15).

Iov, omul cu care s-a lăudat Dumnezeu în fața Satanei, omul ne-pereche între cei vii a spus și el vorbe nesocotite și și-a blestemat chiar și ziua în care s-a născut (Iov 3:3-12; 20-21). Marele, singularul și singuratecul profet al lacrimilor, Ieremia și-a blestemat viața și clipa în care a văzut lumina zilei (Ier. 20:15). Iona, porumbelul trimis cu vestea mântuitoare la Ninive, a gustat și el din zațul amar al depresiei după călătoria lui cale de trei zile în interiorul cetății, ajungând penibil să se mânie pe Dumnezeu și să-și dorească moartea (Iona 4:3).

Interesant și cu totul remarcabil este că Dumnezeu nu s-a mâniat pe oamenii aceștia! Cuvintele lor nu i-au stârnit furia și clătinările lor nu L-au făcut să renunțe la ei. Cu adevărat, „El știe din ce suntem făcuți! Știe că suntem … țărână“. Dumnezeu nu ne-a făcut să existăm în condițiile „căderii“ pe care o experimentăm astăzi. Omul a fost făcut pentru desăvârșirea raiului, nu pentru încleștarea supratensionată din lupta spirituală actuală. Dumnezeu ne-a creat pentru uniformitatea liniștitoare a sfințeniei, nu pentru dualitatea conflictuală dintre omul dinăuntru, căruia îi place Legea lui Dumnezeu și firea pământească ce ne trage iremediabil și inevitabil spre păcat. Alegerea noastră nesăbuită din Eden a complicat planurile lui Dumnezeu și ne-a prăbușit într-o lume a conflictelor, a suferinței, a despărțirilor, a insucceselor, a diagnosticelor fatale și a morții. N-am fost făcuți să fim ținta atacurilor demonice și nici să ne purtăm idealurile în niște perisabile vase de lut nemernic. Toate acestea sunt doar consecințe ale neascultărilor noastre de Dumnezeu și a înstrăinării noastre de lumea prezenței Lui.

Dumnezeu știe toate acestea și de aceea … nu se supără când cădem în depresie, când vorbim aiurea, când ne luăm la ceartă cu El, când vrem mai bine să murim decât să continuăm o existență lipsită parcă de orice sens și semnificație. Într-un cuvânt, Dumnezeu ne lasă îngăduitor să „ne dăm în petec“, pentru că știe că am ajuns în zdrențe.

Ca un Părinte desăvârșit și ca un Medic priceput, Dumnezeu tratează depresia lui Ilie după o rețetă pe care ar trebui să o înțelegem, să ne-o însușim și să o aplicăm și noi la nevoie.

Depresia cochetează cu moartea dintr-un paradoxal instinct adânc de auto-conservare, refuzând să continue exercițiul existenței ca pe un chin insuportabil și fără

rezultate pozitive. Depresia coboară cortina devaluării peste toată lumea înconjurătoare. Nimic nu mai are preț, nimic nu mai merită, nimic nu mai trezește interesul. Profetul Ilie este un caz tipic pe care l-am studiat în liniile lui majore.

Ce face Dumnezeu cu un astfel de om?

1. Am văzut în primul rând că El nu se grăbește să condamne, să pedepsească sau să abandoneze un astfel de om!!! Depresia ne face asemenea unei mingi din care s-a scos aerul. De aici și numele de „de-resie“, lipsă de presiune, desumflare. Un om cu depresie este ca o locomotivă cu abur căreia i s-a stins focul sacru necesar pentru producerea aburului care să-i miște pistoanele. O astfel de stare poate și TREBUIE să fie temporară. În termeni geografici, „depresia este valea dintre două șiruri de culmi (deluroase sau muntoase), valea pe care trebuie să o traverseze cineva ca să meargă înapoi spre punctele de unde se vede panorama cuprinzătoare a întregului înconjurător.

Depresia este o lipsă temporară de orizont, o probușire într-o regiune adâncă a ființei din care avem toate șansele să revenim. Ea se datorează suprasolicitărilor unei existențe tensionate și contorsionate pentru care n-am fost creați să fim, o încercare de retragere dintr-o lume a conflictelor sfâșietoare și sfărâmătoare. Preaiubiții lui Dumnezeu din toate secolele au suferit de depresie! Psalmii lui David sunt spovedaniile unui depresiv. Lecturarea lor, ca și analiza acestui episod din viața profetului Ilie sunt elementele unei necesare cure de sănătate.

2. Dumnezeu i-a recomandat lui Ilie odihnă și mâncare.
Oboseala se tratează cu odihnă, iar suprasolicitarea trebuie urmată cu o suspendare a activităților. Instinctiv, Ilie s-a prăbușit singur într-un tratament de „somnoterapie“:

„S’a culcat şi a adormit subt un ienuper. Şi iată, l -a atins un înger şi i -a zis: ,,Scoală-te şi mănîncă.“ El s’a uitat, şi la căpătîiul lui era o turtă coaptă pe nişte pietre încălzite şi un ulcior cu apă. A mîncat şi a băut, apoi s’a culcat din nou“ (1 Regi 19:5-6).

Continuând seria metaforelor folosite pentru înțelegerea stării de depresie, putem spune că Ilie a intrat, „în hibernare“. Procedeul ajută animalelor să traverseze fără cheltuire de energie o perioadă lipsită de resurse. Dumnezeu este de acord cu atitudinea profetului și-i întrerupe somnul doar pentru a suplimenta recuperarea cu o alimentație corespunzătoare.

Obișnuiam să spun, când depresiile mele erau mai dese și mai frecvente, că „mi-au sărit siguranțele“. Depresia este și o stare de auto-protecție asemănătoare ci circuitele deprotecție prevăzute cu siguranțe calibrate în așa fel ca să „se ardă“ sau „să sară“ înainte ca instalația să sufere pagube mai importante. Depresia produce o încetinire a funcțiilor vitale aminințate și tulburate de o anumitp suprasolicitare. Privită din acest unghi de vedere, depresia poate fi în anumite cazuri un mecanism de protecție al organismului uman. Înainte ca să poată reveni la activitatea din regim normal, organismul „stinge temporar motoarele“ și intră într-o perioadă în care are nevoie de foarte mult somn.

Somnul este SINGURA stare în care sistemul nervos se poate odihni! Râsul este și el un consum de energie, veselia este și ea o activitate a nervilor. Râsul și veselia sunt indicate în formele foarte ușoare de depresie sau ca activități de prevenire a depresiei, dar NUMAI SOMNUL este adevăratul tratament pentru nervi. Pentru viața terestră, noaptea nu este numai „un sfetnic bun“, ci și un doctor indispensabil.

Va veni o vreme când, ne spune Apocalipsa, „noaptea nu va mai fi“. Probabil că solicitările conflictelor din lumea de acum vor dispare sau omul va avea acces la resurse pe care nu le are acum la dispoziție din cauza statutului de ființă „căzută“, din starea originală pentru care a fost creat. Probabil că în realitățile viitoare nu va trebui să ne acoperim cu plapumă întunerecului ca să dormim. Până atunci însă, somnul este singura detensionare totală din truda și încordarea care ne produce „sudoarea frunții“ (Gen. 3:17-19). Nu întâmplător, în stările depresive, „ne trec toate transpirațiile“ …

Biblia este foarte atentă să ne spună un amânunt aparent fără importanță: Ilie a băut apă dintr-un ulcior așezat intenționat acolo de cineva, nu dintr-un izvor aflat prin preajmă. Cine a pus ulciorul acolo? Același Medic care a știut să așeze turtele pe plita unor pietre încălzite. Profetul Ilie a intrat în tratamentul Creatorului său.

3. Dumnezeu îi recomandă depresivului Ilie întoarcerea la lucrurile fundamentale și reașezarea valorilor.

„Îngerul Domnului a venit a doua oară, l -a atins, şi a zis: ,,Scoală-te şi mănîncă, fiindcă drumul pe care-l ai de făcut este prea lung pentru tine.“ El s’a sculat, a mîncat şi a băut; şi, cu puterea pe care i -a dat-o mîncarea aceasta, a mers patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi pînă la muntele lui Dumnezeu, Horeb. Şi acolo, Ilie a intrat într’o peşteră, şi a rămas în ea peste noapte“ (1 Regi 19:7-9).

Ilie s-a odihnit și s-a hrănit, dar asta nu a însemnat că a scăpat de depresie. Textul ne spune simbolic că profetul era încă „într-o peșteră“ și „era noapte“.

Oboseala nervoasă se declanșează uneori brusc, dar foarte rar dispare dintr-o dată. Vindecarea nervilor și „rebobinarea“ circuitelor cere deobicei o perioadă îndelungată. De cele mai multe ori, vindecarea depresiei este treptată păe parcursul unor stari oscilante când ni se pare că ba suntem cu capul deasupra apei, ba sunten iar gata să ne înecăm sub val.

Dacă necazurile sunt ocaziile în care ne cunoaștem prietenii adevărați, depresia este ocazia de a ne „împrietenii iar cu Dumnezeu, ca să avem pace“:

„Împrieteneşte-te dar cu Dumnezeu, şi vei avea pace; te vei bucura astfel iarăş de fericire“ (Iov 22:11).

„Eu voi asculta ce zice Dumnezeu, Domnul: căci El vorbeşte de pace poporului Său şi iubiţilor Lui, numai, ei să nu cadă iarăş în nebunie“ (Psalmul 85:8).;

Pentru Ilie, drumul până la Horeb a fost lung și greu. Nu l-ar fi dus până la capătdacă nu L-ar fi ajutat Dumnezeu. De ce a trebuit Ilie să meargă tocmai la Horeb? Ce era acolo?

Horebul reprezintă pentru evrei locul în care Dumnezeu li s-a arătat în puterea tăriei Lui și le-a dat Legea, singurii stâlpii pe care se poate sprijini o viețuire stabilă și sănătoasă. Până la Horeb, Dumnezeu nu l-a contrazis și nu a intrat ăntr-un dialog serios cu Ilie. Numai la Horeb a început Dumnezeu să stea de vorbă iar cu slujitorul Său și să-i limpezească trăirile.

(despre cum se tratează o depresie puteți citi la: https://barzilaiendan.com/2012/02/08/cum-se-trateaza-depresia-iii/

IV. Cel mai mare eșec aduce cea mai mare surpriză

Ahab se pocăiește! (1 Regi 21:27-29)

Întunecarea spirituală duce la somnul rațiunii din care ies apoi monștrii închipuirilor noastre idolatre. Într-o ironie mușcătoare, Dumnezeu subliniază monstruoasa răsturnare de valori care s-a instalat în Israel odată cu închinarea la vițeii și altarele idolatre ridicate de Ieroboam la Dan și la Bethel (1 Regi 12:25-30):

„Când vorbea Efraim, răspândea groaza în Israel. Dar cum a păcătuit cu Baal, a murit. Şi acum ei păcătuiesc într-una, îşi fac chipuri turnate din argintul lor, idoli născociţi de ei, lucrare făcută de meşteri. Acestora le vorbesc ei, şi jertfind oameni, sărută viţei!“ (Osea 13:1-2).

Nici un împărat din Israel n-a făcut aceasta mai repede și mai adânc decât Ahab:

„N-a fost nimeni care să se fi vândut pentru ca să facă ce este rău înaintea Domnului, ca Ahab, pe care nevastă-sa Izabela îl aţâţa la aceasta. El a lucrat în chipul cel mai urâcios, mergând după idoli, cum făceau Amoriţii, pe cari-i izgonise Domnul dinaintea copiilor lui Israel“ (1 Regi 21:25-26).

Dacă acest capitol s-ar fi încheiat așa, am fi văzut numai dreptatea lui Dumnezeu, nu și harul Său minunat. Imaginea ar fi fost corectă, dar incompletă. Ilie s-ar fi obișnuit doar să omoare profeți mincinoși și să condamne împărați căzuți pradă mistificărilor. Dumnezeu a vrut ca Ilie să-L cunoască mai bine și să ne vorbească și nouă despre harul iertării care vine peste harul pocăinței.

c. Corectarea

Din ceea ce urmează, cel mai important lucru este că Dumnezeu și-a continuat dialogul cu Ilie, iar vorbele Lui au fost de data aceasta mai dulci decât fagurele de miere:

„După ce a auzit cuvintele lui Ilie, Ahab şi-a rupt hainele, şi-a pus un sac pe trup, şi a postit: se culca cu sacul acesta, şi mergea încet. Şi cuvântul Domnului a vorbit lui Ilie, Tişbitul, astfel: ,,Ai văzut cum s-a smerit Ahab înaintea Mea? Pentru că s-a smerit înaintea Mea, nu voi aduce nenorocirea în timpul vieţii lui; ci în timpul vieţii fiului său voi aduce nenorocirea casei lui!“ (1 Regi 21:27-29).

Nu vă grăbiți să spuneți că Dumnezeu s-a arătat prea îngăduitor cu un om de teapa lui Ahab. Nu spuneți că și-ar fi meritat pe drept cuvânt pedeapsa. Bucurați-vă în schimb că lui Ahab i s-a mai dat timp să se pocăiască. Săltați de bucurie că el a
făcut-o! Chiuiți de veselie că pedeapsa a fost îndepărtată de la el! De ce? Pentru că șansa lui este și șansa … noastră. Dumnezeul dreptății este și Dumnezeul harului, iar calea către iertare a rămas de atunci și până astăzi aceeași: calea … pocăinței.

„Înțelegi tu, Ilie?“

Publicitate