Samariteanca – I-a dat până la urmă să bea ?

Am recitit textul din Ioan 4 ca să-mi răspund unei curiozități: “I-a potolit până la urmă samariteanca setea Domnului Isus?”

N-am găsit în text decât această stingheră precizare, care mai mult complică decât simplifică lucrurile:

“Atunci femeia şi-a lăsat găleata, s-a dus în cetate şi a zis oamenilor …” (Ioan 4:28).

Galeata a rămas abandonată stingher, undeva între Domnul Isus și samariteancă. “Cum de a uitat-o? A uitat pentru ce venise? Găleata era plină sau era goală?”

Subiectul dialogului inițial dintre Domnul Isus și samariteancă a fost abandonat de Ioan. Oare de ce ?

Voi ce părere aveți? Iată ce am descoperit eu.

Evanghelistul Ioan este un ,,minimalist“,  preocupat mereu să spună mult printr-o extraordinară economie de cuvinte. Vocabularul folosit de el este al unui copil de 12 ani, dar fiecare cuvânt al narațiunii lui capătă înțelesuri multiple, fiind încărcat cu sensuri diferite, sugestive, simbolice. Fraza lui Ioan este multistratificată, mustind de înțelesuri bogate, suprapuse, tainice. Fiecare cititor pătrunde doar atât cât îi îngăduie propria înțelepciune, care are și ea nevoie de iluminarea Duhului pentru a primi ,,lumina“.

Știind toate acestea, trebuie să pornim de la premiza că în întâmplarea cu samariteanca nimic nu este ,,la întâmplare“, nici un element nu este o extravaganță, ci o esență în care sunt distilate înțelesuri profunde.

Întâlnirea dintre Domnul Isus și această femeie are loc pe un ,,teritoriu minat“ al unui conflict străvechi. Ca toți locuitorii din acea regiune, samariteanca este un suflet în căutare. Situația ei este încă nerezolvată. A avut cinci bărbați, adică exact numărul de neamuri strămutate de Nebucadnețar în Israel ca să-i înlocuiască pe evreii duși în robie (2 Regi 17:24-41). Ca să nu se sălbăticească țara, Dumnezeu adusese atunci niște sălbatici idolatrii pe care i-a forțat să învețe să I se închine după ,,felul în care trebuie să slujească Dumnezeului ţării“.

Samaritenii știu suficient ca să I se închine lui Dumnezeu, dar insuficient ca să fie acceptați în societatea evreiască.

În ziua în care s-a întâlnit cu Domnul Isus samariteanca trăia cu un bărbat care nu-i era soț, într-o relație care nu este nici pe departe ceea ce ar fi trebuit să fie (Ioan 4:16-18). De aceea ea vine la fântână ,,cam pe la ceasul al șaselea“ (Ioan 4:6). adică nu pe răcoarea de dimineața sau seara, când veneau toate celelalte femei, ci în singurătatea protectoare din arșița amiezii, ca o persoană care fuge de oprobiul public, ca un suflet rușinat și nevrednic.

Întâlnirea cu samariteanca se petrece deci în cadrul dialogului dintre două persoane, ambele însetate, dar numai una capabilă să rezolve cu adevărat această problemă. La început, persoana aceasta pare a fi femeia și Domnul îi cere, spre mirarea ei, să-I dea și Lui să bea. Discuția alunecă (sau se înalță) însă foarte repede spre sensuri ascunse, care pot scăpa lesne cititorului grăbit și neavizat. La inițiativa Domnului Isus, cei doi încep să vorbească despre o altfel de apă, despre ,,apa vie“, care nu era atunci un concept filosofic, ci o realitate de invidiat.

În vocabularul vremii, o apă stătoare era o apă ,,moartă“, în timp ce o apă curgătoare, un izvor, de exemplu, era numită o ,,apă vie“ (Ier. 17:13). Apa era considerată ,,vie“ dacă era în mișcare, fiind suficient să curgă spre o unică folosință doar dintr-un vas în altul sau să fie vărsată dintr-un vas pe pământ (Lev. 14:51-52). Jertfele trebuiau să fie spălate astfel în ,,apă vie“, evitând contaminarea, așa cum fac astăzi chirurgii înainte de a intra în sala de operație.

„Doamne”, I-a zis femeia, „n-ai cu ce să scoţi apă, şi fântâna este adâncă, de unde ai putea să ai dar această apă vie? Eşti Tu oare mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat fântâna aceasta şi a băut din ea el însuşi şi feciorii lui şi vitele lui?”

Isus i-a răspuns: „Oricui bea din apa aceasta îi va fi iarăşi sete. Dar oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu în veac nu-i va fi sete, ba încă apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el într-un izvor de apă, care va ţâşni în viaţa veşnică.”

„Doamne”, I-a zis femeia, „dă-mi această apă, ca să nu-mi mai fie sete şi să nu mai vin până aici să scot”.

Înțelegând greșit că cel cu care vorbea se oferă să-i descopere existența unui izvor pe care ea nu-l cunoaștea încă, samariteanca intră în acest carusel al rostirilor care o duce spre realități amețitor de înalte:

,,Isus i-a răspuns: „Oricui bea din apa aceasta îi va fi iarăşi sete. Dar oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu în veac nu-i va fi sete, ba încă apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el într-un izvor de apă, care va ţâşni în viaţa veşnică” (Ioam 4:13-14).

Samariteanca îl aude pe evreul stingher vorbind despre lucrurile interioare ale sufletului, oferindu-i o apă care-i poate stâmpăra setea ei cea mai adâncă, cea mai nemărturisită:

Cu o intuiție feminină, samariteanca pricepe ca omul cu care stă de vorbă este un profet și sare la un alt palier de dialog, cerând lămuriri despre locul adevărat unde își poate potoli cineva setea sufletească după Dumnezeu.

„Doamne”, I-a zis femeia, „văd că eşti proroc. Părinţii noştri s-au închinat pe muntele acesta, şi voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să se închine oamenii” (Ioan 4:19-20).

Ioan ține neapărat să ne spună că locul unde s-a desfășurat acest doialog nu este lângă o fântână oarecare, ci la fântâna lui Iacov, păcălitorul păcălit, înșelătorul înșelat, omul crizelor create de el însuși, căutătorul care nu găsește decât în momentul în care se lasă el însuși găsit de Cel care i le putea dărui pe toate. Ioan ne spune sugestiv că samariteanca îl numește pe Iacov ,,părintele nostru“ (Ioan 4:12).

Ioan ne spune că samariteanca și-a abandonat preocuparea pentru setea trupului, înțelegând că are ocazia rară de a sta de vorbă cu cineva care-i putea da răspuns la întrebări mult mai arzătoare. Raportul dintre cei doi se schimbă, balansându-se spre o inversare categorică a pozițiilor: cea care cere este acum femeia, iar cel care poate da este evreul singuratec care-i stă în față.

„Femeie”, i-a zis Isus, „crede-Mă că vine ceasul când nu vă veţi închina Tatălui nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim. Voi vă închinaţi la ce nu cunoaşteţi, noi ne închinăm la ce cunoaştem, căci mântuirea vine de la iudei. Dar vine ceasul, şi acum a şi venit, când închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl. Dumnezeu este Duh, şi cine se închină Lui trebuie să I se închine în duh şi în adevăr” (Ioan 4:20-24).

Samariteanca a avut ocazia să audă una din cele mai profunde afirmații teologice din istoria lumii. Copleșită de simplitatea acestei simplificări a relației omului cu Dumnezeu, ea sare dintr-o dată la bănuiala că evreul stingher este mult mai mult decât un om obișnuit, este un profet. Oare, se întreabă ea și lasă să-i scape gândul într-o rostire interogativă, oare nu este acest evreu singuratec … Mesia?

„Ştiu”, i-a zis femeia, „că are să vină Mesia (căruia I se zise Christos); când va veni El, are să ne spună toate lucrurile”. Isus i-a zis: „Eu, cel care vorbesc cu tine, sunt Acela”(Ioan 4:25-26).

+++

Știind deci preocuparea lui Ioan de a spune multe lucruri în cât mai puține cuvinte, oare de ce a ținut el neapărat să menționeze amănuntul cu găleata singuratecă lăsată de samariteancă la picioarele Domnului Isus?

,,Atunci, femeia şi-a lăsat găleata, s-a dus în cetate şi a zis oamenilor: „Veniţi de vedeţi un om care mi-a spus tot ce am făcut. Nu cumva este acesta Hristosul?” (Ioan 4:28-29).

I. Găleata abandonată marchează o problemă uitată în contextul uneia infinit mai mari.

Adevăratele noastre poveri nu le purtăm pe umeri, ci în inimă. Cu mulți ani în urmă, Richard Wurmbrand mi-a dat un sfat pastoral: ,,Învață să-i asculți pe oameni. Învață să descoperi adevăratele lor probleme, nu cele cu care vin ei la tine. Oamenii își mărturisesc problemele mici ca să le ascundă pe cele mari, pe cele adevărate. Cere de la Dumnezeu abilitatea să poți citi dincolo de cuvintele pe care vin ei să ți le spună și să auzi mesajele necuvântate din inimile lor“.

Samariteanca venise după apă ca să-și potolească setea, dar sufletul ei era pârjolit de o sete mult mai adâncă și mai mistuitoare, setea după iertare, după dragoste, după semnificație, setea după Dumnezeu.

„Doamne”, I-a zis femeia, „văd că eşti proroc. Părinţii noştri s-au închinat pe muntele acesta, şi voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să se închine oamenii.” (Ioan 4:19-20).

II. Găleata abandonată marchează trecerea de la egoism la preocuparea pentru alții.

Samariteanca a uitat de problema ei, pentru că a descoperit bucuria de a merge la oamenii care o disprețuiau să le ofere și lor șansa de a sta de vorbă cu ,,proorocul“ de excepție cu care se întâlnise. Citim în gestul ei că femeia aceasta a vrut să le facă bine celor care o vorbeau de rău, a ales să le fie o binecuvântare celor care o blestemau. Refuzată de ei ca grup, samariteanca îi iubea în taină pe fiecare. Justificându-le disprețul, ea a ales să-i îmbrățișeze cu bucuria unei iubirii care dădea pe dinafară.

III.  Găleata abandonată, probabil intenționat, marchează graba spiritului misionar care a pus stăpânire pe ea.

Iată ce mi-a scris Vali Radu din România când l-am rugat să-mi dea răspuns la întrebarea mea din titlul acestui articol: ,,I-a dat până la urmă să bea?“

,,Hmm… Chiar că nu m-am gândit la asta… Presupun că între plecarea rapidă a femeii și reîntoarcerea ei cu mulțimea de curioși a durat ceva timp, suficient ca Domnul măcar să-și aline setea pentru ca așternerea mesei și timpul hrănirii împreună cu ucenicii s-ar fi suprapus peste venirea curioșilor aduși de misionara ad hoc și tocmai asta voia să evite Sfinția Sa datorită valorilor și priorităților Sale (Ioan 4:27-34). Cred că samariteanca scosese deja apă că altfel era nonsens să-i ceară să bea dintr-o găleată goală. În plus, cred că privind spre apa din găleată Domnul o folosește ca ilustrație pentru a-i vorbi de apa vieții. Că a ramas acolo găleata, cred mai curând că din intenție, nu din eroare. Colosala  bucurie a femeii din Sihar, că ea, nevrednică, a avut privilegiul să-l afle pe Mesia, a propulsat-o spre cetate: Ori găleata i-ar fi încetinit, i-ar fi stânjenit mișcarea, ar fi încurcat-o pur și simplu la mers. Nu știu dacă a gândit asta sau a tâșnit spre oameni, uitând de găleată, dimpreună cu trecutul ei… “

IV. Găleata abandonată marchează oferta harului.

Tipic, Dumnezeu a ales lucrurile slabe ca să le facă de rușine pe cele tari“. În providența Sa, El a ales să evanghelizeze un sat prin cea mai nevrednică persoană din acea societate. Scânteia credinței în mesianitatea Lui a fost aprinsă printr-un muc care abia mai fumega, printr-o trestie frântă, prin cea mai păcătoasă persoană dintre toți oamenii de acolo.

Aparent, afirmația femeii nu avea de ce să șocheze pe concitadinii ei. Mare lucru! Acel ,,mi-a spus tot ce am făcut“ era la urma urmei de notorietate publică (Ioan 4:39). La un alt nivel însă, știrea din cuvintele samaritencii era alta: ,,Veniți să vedeți un evreu care a stat de vorbă cu mine în ciuda faptului că știe tot ce am făcut!“ Ce fel de ,,evreu“, ce fel de ,,om“ poate să fie acela? Nu-i de mirare că afirmația samaritencii a stârnit curiozitatea celor din cetate. S-au dus și ei să stea de vorbă cu acest evreu al harului și n-au fost dezamăgiți, pentru că El le-a oferit și lor ceea ce îi oferise deja femeii păcătoase:

,,Mulţi samariteni din cetatea aceea au crezut în Isus din pricina mărturiei femeii, care zicea: „Mi-a spus tot ce am făcut”. …

 Când au venit samaritenii la El, L-au rugat să rămână la ei. Şi El a rămas acolo două zile. Mult mai mulţi au crezut în El din pricina cuvintelor Lui. Şi ziceau femeii: „Acum nu mai credem din pricina spuselor tale, ci din pricină că L-am auzit noi înşine şi ştim că Acesta este în adevăr Christosul, Mântuitorul lumii” (Ioan 4:39, 41-42).

În evanghelia lui Ioan, găleata abandonată la fântâna lui Iacov vorbește despre inițiativa Domnului Isus de a se prezenta pe Sine ca Mesia cel venit să stâmpere cea mai adâncă sete a sufletului, setea după Dumnezeu, după iertarea divină și după viața veșnică. Venită după puțin, samariteanca a primit mult mai mult decât se aștepta când a pornit de acasă singuratică și rușinată spre fântână. Întrebării puse de ea, ,,Eşti Tu oare mai mare decât părintele nostru Iacov ?“, trebuie să i se dea un răsunător răspuns afirmativ.

Iacov cel din vechime le-a dăruit urmașilor lui un izvor de apă într-un pământ arid, dar Domnul Isus le dăruiește urmașilor Lui ,,apa vie“ care poate satisface orice suflet însetat de veșnicie.

 

Publicitate