Explicații la Biblie

Acasă » 2015 (Pagina 2)

Arhive anuale: 2015

Iosua

„ … Mergeţi să cuceriţi ţara pe care v-o dă în stăpînire Domnul, Dumnezeul vostru” (Iosua 1:11).

Este bucuria lui Dumnezeu să dăruiască, este datoria noastră să cucerim prin credinţă!

Pentru ostaşul crucii nu există nici o altă carte mai plină de încurajare şi de învăţătură ca această cronică a viteazului Iosua. Paginile ei mustesc de adevăruri spirituale valabile pentru copiii lui Dumnezeu din toate timpurile.

Titlul

Această carte este prima carte din Biblie care poartă numele autorului ei. De fapt, numele iniţial al acestui om a fost „Hoşeea” sau poate „Iehoşua” care se pot traduce prin perifraza: „Dumnezeu este Mântuitorul”. Pus în slujba Domnului încă de tânăr, omul acesta a devenit: „Iosua” care tradus înseamnă: „Robul Domnului” sau „Cel ce împlineşte lucrările Domnului”.

Autorul

Este foarte clar că Iosua s-a născut în Egipt şi se prea poate să fi servit chiar în armata egipteană. În orice caz, îl găsim foarte priceput în tactica militară atunci când este aşezat în fruntea oştilor lui Israel să ducă lupta „din vale” împotriva amaleciţilor la Refidim (Exod 17:8-16). Iosua a fost aghiotantul lui Moise în timpul evenimentelor petrecute la muntele Sinai (Exod 24:13), iar ca reprezentant al tribului lui Efraim a făcut parte din grupul celor 12 iscoade care au fost trimise să cerceteze ţara Canaanului (Num 13:1-33). Iosua şi Caleb au fost singurii dintre cei 12 care au încurajat poporul să pornească deîndată la cucerirea ţării (Num. 14:6-9)

(vezi și studiul despre Iosua – un urmaș ,,simbolic“ pentru Moise)

Data: 1.400-1.370 î.Cr. Cartea acopere o perioadă de aproximativ 25-30 de ani din istoria lui Israel, însoțind activitatea lui Iosua de la vârsta de 80 de ani la vârsta de 110 ani.

Conţinutul cărţii

Cartea Iosua continuă acţiunea de la sfârşitul cărţii Deuteronomul. După moartea lui Moise, Iosua devine noul conducător al poporului şi sub conducerea lui evreii duc campaniile de cucerire a Canaanului şi tot sub conducerea lui împart ţara între cele 12 seminţii ale lui Israel.

,,Iosua a împlinit poruncile date de Domnul robului Său Moise şi de Moise lui Iosua; n-a lăsat nimic neîmplinit din tot ce poruncise lui Moise Domnul. … Iosua a pus stăpânire deci pe toată ţara, potrivit cu tot ce spusese lui Moise Domnul. Şi Iosua a dat-o de moştenire lui Israel, fiecăruia i-a dat partea lui, după seminţiile lor. Apoi ţara s-a odihnit de război“ (Ios. 11:15,23).

Cartea ne așează înainte un paradox al istoriei umane. L-am putea formula prin alăturarea a două afirmații:

,,Ei n-ar fi putut face nimic fără Dumnezeu“
,,Dumnezeu n-ar fi făcut nimic fără ei“

Cucerirea țării Canaan ilustrează cum nu se poate mai bine acest paradox. Un Dumnezeu atotputernic se ,,mulează“ pe caracterul și caracteristicile poporului Său și biruiește sau este înfrânt odată cu el. Privit de la distanță, poporul trăiește, inexplicabil dar evident, minunile intervențiilor divine. Astfel, istoria lor devine nu ceea ce ar fi putut face Dumnezeu și nici ceea ce n-au putut face ei, ci rezultatul acestei interacțiuni dintre El și ei, ca într-o simbolică ,,viață de căsnicie“. Această realitate a fost, este și va fi, o permanență a istoriei tuturor celor ce fac parte din ,,poporul Domnului“.

Cuvinte cheie şi teme caracteristice

,,Țara promisă“ care a trebuit să fie cucerită de urmașii lui Avraam ocupă un loc deosebit în planul lui Dumnezeu cu lumea. Este ,,o ţară pe care o căutasem pentru ei, ţară în care curge lapte şi miere, cea mai frumoasă dintre toate ţările“ (Ezec. 20:6). Profetul Daniel o numește ,,țara cea minunată“ (Dan. 8:9; 11:16,41).

De ce a trebuit neapărat ca evreii să fie așezați de Dumnezeu în Canaan?  Profetul Ezechiel ne spune că Ierusalimul este un fel de ,,buric al pământului“, în jurul căruia trebuie să se desfășoare marea dramă a istoriei:

,,Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu: „Acesta este Ierusalimul! Eu îl pusesem în mijlocul neamurilor şi de jur împrejurul lui sunt ţări“ (Ezec. 5:5).

,,… poporul acesta strâns din mijlocul neamurilor, care are turme şi moşii şi locuieşte în mijlocul (literal: ,,buricul“) pământului“ (Ezec. 38:21).

Cea mai extraordinară explicație la întrebarea ,,De ce a trebuit să-i ducă Dumnezeu pe evrei în Canaan?“ se găsește însă în psalmul 87, de care se tem predicatorii și în fața căruia tremură îngenunchiați exegeții. Afirmațiile din psalmul 87 sunt de dincolo de lumea noastră, cuprinzând spațiul transcendental și istoria atemporară a eternității. În debutul acestui psalm, aflăm poziția privilegiată a acestui petec de pământ și alegerea lui ca loc simbolic al domniei lui Dumnezeu pe pământ:

,,Sionul are temeliile aşezate pe munţii cei sfinţi:
Domnul iubeşte porţile Sionului
mai mult decât toate locaşurile lui Iacov.
Lucruri pline de slavă au fost spuse despre tine,
cetate a lui Dumnezeu!“ (Psalm 87:1-3).

În această ,,primă strofă“ a psalmului ni se spune că există o ,,axă transcendentală“ care străbate spațiul și timpul, legând Sionul terestru de tronul slavei divine, de unde este condusă istoria tuturor neamurilor de pe pământ. Israelul și Ierusalimul sunt imposibil de scos de pe prima pagină a ziarelor, pentru că Dumnezeu i-a așezat acolo!

Întreaga carte a lui Iosua este un tip cu semnificaţie spirituală. Tălmăcirea acestui tip este dată de Noul Testament în Evrei capitolele 3 şi 4. Aceste două capitole trebuiesc citite cu cea mai mare atenţie. Trecerea Iordanului şi cucerirea ţării este echivalată aici cu intrarea în prerogativele unei vieţi spirituale binecuvântate prin unirea cu Christos Isus nu după moartea noastră, ci încă din această viaţă. Canaanul este simbolul vieţii creştine abundente care este dăruită celor ce ştiu să avanseze prin credinţă. C.H. Spurgeon spunea:

„Există o (mai mult…)

Estera

Cele trei mici cărţi de la sfîrşitul secţiunii rezervate cănilor istorice: Ezra, Neemia şi Estera ne dezvăluie lucrarea făcută de Dumnezeu cu evreii întorşi din robia babiloniană. Deosebirea dintre cartea Estera şi celelalte două este că, în timp ce Ezra şi Neemia descriu soarta celor întorşi în ţara lui Israel, Estera descrie un eveniment petrecut în viaţa milioanelor de evrei rămaşi răsfiraţi prin toate ţările imperiului.

Titlul: Împreuna cu cartea Rut, Estera este singura carte din Biblie care poartă drept titlu un nume de femeie. Această eroină a neamului ei, fusese mai întîi numită Hadasa, dar numele ei evreiesc a fost schimbat pentru folosul celor de la curtea imperială în „Estera” care se traduce prin „steaua răsăritului”.

Autorul: Nimeni nu ştie cu certitudine cine este autorul acestei remarcabile cărţi.

Data: Nu este nici ea cunoscută. Acţiunea cărţii se petrece însă ca timp undeva între capitolele 6 şi 7 ale cărţii lui Ezra.

Contextul istoric: Probabil că aţi auzit de Xerxes, unul dintre cei mai renumiţi împăraţi ai antichităţii, care a pornit cu o expediţie militară împotriva Greciei şi a cărei flotă a fost înfrîntă în bătălia de la Salamina (480 î.Cr.). A fost una dintre cele mai importante bătălii navale din istorie. Xerxes acela este tocmai Ahaşveroş, împăratul persan pomenit în cartea Esterei. Din cele scrise de istoricul grec Herodot, se pare că ospăţul din primul capitol al (mai mult…)

Ezra

Împărățiile plătesc preț greu de sânge ca să înghită alte popoare, cărora le sug apoi seva și le storc resursele. Cum se poate ca unul din ele să lase de bunăvoie popoare captive să plece înapoi acasă și chiar să-i finanțeze repatrierea și reconstrucția? Știam că Dumnezeu este în cer, dar face ce vrea pe pământ, însă demonstrația pe care a făcut-o în cartea Daniel a fost însoțită de niște paradoxuri politice de neimaginat. Cine au fost acei împărați care au slujit providența divină?

Cele trei cărţi mai mici care ne stau acum în faţă – Ezra, Neemia şi Estera – încheie seria celor 17 cărţi istorice care alcătuiesc prima secţiune a Vechiului Testament. Aceste trei cărţi trebuiesc studiate împreună deoarece ele înregistrează lucrarea lui Dumnezeu cu poporul Israel după întoarcerea evreilor din robia Babiloniană. Ezra şi Neemia se ocupă de „rămăşiţa” care s-a întors în Ierusalim şi în Iudea, iar Estera explică ce s-a întîmplat cu poporul care a preferat să rămînă prin ţările în care fuseseră duşi. Pentru o mai bună înţelegere a acestor cărţi care marchează sfîrşitul cronicilor istorice este bine să citim şi ultimele trei cărţi din secţiunea cărţilor profetice: Hagai, Zaharia şi Maleahi, căci ei au fost profeţii ridicaţi de Dumnezeu în Israel în perioada de după robie.

De fapt, pentru a le așeza în cronologia istoriei lui Israel, toate cărțile menționate mai sus fac parte din cele dedicate periodei de ,,luptă pentru supraviețuire“. Iată-le așezate în ordinea evenimentelor pe care le descriu:

  • Ezechiel
  • Daniel
  • Estera
  • Ezra și Neemia
  • Hagai Zaharia
  • Maleahi

Titlul: Dacă această carte ar fi fost numită nu după numele autorului ei, ci după conţinutul pe care îl are, ea ar fi putut fi intitulată: „Cartea restaurării”, „Cartea repatrierii” sau „Cronica rămăşiţei lui Iuda”. Dacă ar fi fost numită după numele eroilor ei principali, ar fi trebuit să i se spună: „Cartea lui Zorobabel şi a lui Ezra”. Titlul ei este însă „Ezra” şi aceasta subliniază şi mai mult rolul jucat de această extrordinară personalitate în lucrarea pe care Dumnezeu a făcut-o pentru reaşezarea Israelului în tiparul divin.

Autorul: Ezra face parte din marele triumvirat al cărturarilor responsabili pentru scrierea Vechiului Testament: Moise, Samuel şi Ezra. Acest om fascinant a purtat un nume providențial care se traduce ,,ajutor“ (numele lui Neemia înseamnă ,,mângâiere“). Ezra a fost un descendent direct din Aaron, prin Eleazar, Fineas și Țadoc (Ezra 7:1-5).

Tradiţia evreiască, prin Talmud, îl consideră pe Ezra unul dintre cei mai proeminenţi lideri din istoria lui Israel. Lui îi sînt atribuite cinci lucrări capitale pentru identitatea evreilor ca neam:

(1) Înfiinţarea în Babilon a unei instituţii cu numele de: „Sinagoga cea mare”. Această şcoală rabinică era alcătuită dintr-un număr de 120 de membrii, toţi urmaşi ai profeţilor şi întemeietori ai grupării „cărturarilor” care au păstrat şi transmis apoi scrierile sfinte evreieşti. Puțini știu că Ezra a pus bazele ,,sinagogii“ evreiești. Departe de Ierusalim și de Temple, aceste ,,adunări“ pentru citirea și aprofundarea Legii au fost fundamentale pentru păstrarea și propășirea religiei iudaice.

(2) Alcătuirea „canonului” Vechi Testamental. Sub acest nume este descrisă „culegerea de Scripturi sfinte evreieşti recunoscute de toţi evreii ca avînd autoritate dumnezeiască”. Ezra le-a aşezat pe toate în trei categorii distincte numindu-le: Legea, Profeţii şi Scrierile.

(3) Trecerea de la scrierea antică ebraică la scrierea evreiască cu caractere grafice asiriene.

„Şi, pe vremea lui Artaxerxe, Bişlam, Mitredat, Tabeel şi ceilalţi tovarăşi de slujbă ai lor, au scris lui Artaxerxe, împăratul perşilor. Scrisoarea a fost scrisă cu slove aramaice şi tălmăcită în limba aramaică“ – Ezra 4:7

(4) Alcătuirea Cronicilor ca un rezumat al istoriei evreieşti şi scrierea cărţilor Ezra şi Neemia.

(5) Înfinţarea sinagogilor locale ca locuri în care poporul să citească şi să înveţe perceptele religiei evreieşti. În ,,diaspora“, evreii au devenit ,,poporul cărții, numire pe care o împart astăzi cu creștinii. Ea subliniază faptul că acest popor se conformează, dincolo de legile țărilor în care trăiesc, prescripțiilor din Scripturi. În felul acesta ,,granițele Bibliei“ au devenit teritoriul existenței lor.

Chiar și după întoarcerea din robie și după ce au reconstruit templul, sinagogile au rămas centrul vieții spirituale a evreilor. Oriunde au ajuns ei, evreii au înfințat sinagogi. Accesul era permis tuturor. Și evreii și ,,temătorii de Dumnezeu“ și prozeliții puteau intra înăuntru. Pe vremea Noului Testament, în Evanghelii și în activitatea apostolului Pavel, în funcție de specificul populației locale, serviciile din sinagogă se desfășurau fie în limba aramaică, fie în limba greacă. În cazul situației din urmă, textul folosit era traducerea ,,Septuaginta“.

Este interesant să observăm că serviciile rânduite de Ezra pentru sinagogi sunt într-o ordine inversă față de serviciile din adunările creștine. La sinagogă, Cuvântul vine întâi, iar închinarea vine după aceea. Asculți mai întâi ce-și spune Dumnezeu, iar închinarea este răspunsul pe care-l dai la ceea ce ți-a vorbit Dumnezeu. În felul acesta, închinarea este mult mai adecvată și mai variată.  Uneori îți vine să sari de bucurie și să cânți. Alteori ai lacrimi de pocăință și agonizezi în rugăciune. În loc să te silești să-i antreznezi pe ascultători la cântare, Cuvântul face această lucrare de la sine. Cei umpluți de Cuvântul lui Dumnezeu sunt întotdeauna gata să-i răspundă.

Dacă mergi azi la o sinagogă, vei vedea că ei petrec prima oră în citirea și explicarea unui text din Scripturi și numai după aceea I se închină Domnului. Aceasta este ordinea stabilită de acest Ezra, ,,om iscusit în Legea Domnului.“ Pe unde ajungea, el scotea sulul legii, îl desfășura pe un pupitru improvizat din piața cetății, apoi le citea și le explica oamenilor care este voia Domnului. Este interesant că tot aceasta a fost ordinea din serviciile divine ale bisericilor de la început. Ele au imitat serviciile din sinagogă. Lucrarea „Didache“ („Învățătura celor doisprezece apostoli“), o cronică din acele vremuri de început ale creștinismului notează aceasta.

Faptul că Ezra este socotit autorul originalului ebraic al cărţilor 1 şi 2 Cronici, Ezra şi Neemia nu înseamnă că el nu a folosit fragmente din scrierile altor autori său că porţiunea autobiografică din cartea Neemia nu ar fi putut fi scrisă chiar de Neemia însuşi.

„Căci Ezra îşi pusese inima să adâncească şi să împlinească Legea Domnului şi să înveţe pe oameni în mijlocul lui Israel legile şi poruncile.“ – Ezra 7:10

Textul ne spune că Ezra a adus Legea lui Dumnezeu cu el, probabil cele cinci cărți ale lui Moise:

„Acest Ezra a venit din Babilon: era un cărturar iscusit în Legea lui Moise, dată de Domnul, Dumnezeul lui Israel.“ – Ezra 7:6

Era „iscusit“ în Lege pentru că a făcut trei lucruri: a studiat-o, a împlinit-o și a propovăduit-o. Este relativ ușor să le faci pe prima și a treia, dar este și mai importasă o faci pe cea de a doua, să însoțești cuvintele spuse cu dovada unei vieți corespunzătoare.

Studierea Scripturii l-a făcut pe Ezra să aibă o inimă sensibilă care a plâns pentru păcatele altora. Este una să plângi pentru greșelile tale și cu totul alta să plângi pentru greșelile altora! Pentru așa ceva se cere o maturitate duhovnicească pe care foarte puțini o au.

Tradiția ne spune că Ezra a fost coordonatorul unui Conciliu de 120 de învățați evrei care au cules cărțile sfinte și au alcătuit Canonul Vechiului Testament. Nu suntem siguri că așa a fost, dar suntem siguri că scrierile lui Ezra au pus temelia supraviețuirii națiunii pentru următorii 400 de ani. După scrierile lui Ezra, până la vremea evangheliilor, Dumnezeu n-a mai ridicat pe nimeni prin care să le vorbească iudeilor.

Data: Cartea se ocupă cu unul dintre cele mai importante evenimente din istoria Israelului: întoarcerea din robie. Această întoarcere nu s-a făcut într-o singură etapă, ci în mai multe. Tot aşa şi pentru consemnarea evenimentelor putem presupune că există mai multe date ale scrierii. Refacerea vieţii religioase a Israelului a durat o perioadă de aproximativ o sută de ani. În acest interval de timp au existat două perioade mai mici de o excepţională importanţă:

1. Cei 20 de ani (537-517 î.Cr.) scurşi între darea decretului lui Cir-persanul şi pînă într-al şaselea an al domniei lui Dariu-medul, în care, sub conducerea lui Zorobabel ca guvernator şi Iosua ca preot, poporul a rezidit Templul. Pentru cunoaştera evenimentelor din această perioadă citiţi Ezra 1-6, Zaharia şi Hagai, ultimele două capitole din cartea 1 Cronici, primul capitol din cartea 2 Cronici, Psalmii 126 şi 137, precum şi referinţele despre împăratul persan Cir din cartea profetului Isaia (Isaia 44:23 pînă la 45:8).

2. Cei 25 de ani (458-433 î.Cr.) în care Neemia, ca guvernator, Ezra, ca preot au condus lucrarea de refacere a zidurilor Ierusalimului, în vremea aceea a activat profetul Maleahi.

În cartea Ezra ne întâlnim cu amândouă aceste perioade, în Neemia găsim numai cea de a doua perioadă.

Contextul istoric: Cartea Ezra conține evenimente istorice de la întorcerea iudeilor (evrei din seminția regală a lui Iuda) ca să rezidească Templul de la Ierusalim până la decretul dat de Artaxerxe, care este pomenit în capitolul 2 al cărții lui Neemia. Profetul Hagai l-a ajutat pe Ezra în misiunea lui, iar profetul Zaharia l-a ajutat pe Neemia.

Imperiul Babilonian a căzut în anul 539 d.Ch., fiind înlocuit de Imperiul Persan al lui Cir cel Mare (numit și Cirus al doilea). Tatăl său a fost Cambius, împărat peste Elamul de Răsărit, numit în Biblie Persia. Mama lui a fost Mandane, fata regelui Mezilor. Biblia vorbește despre Imperiul mezilor și Perșilor pentru că Cir, care a fost jumătate persan și jumătate med, a reușit să unească cele două popoare într-un singur mare imperiu, care a durat aproximativ 200 de ani.

Cir a avut un general de armată iscusit, Ugbaru, care în 12 Octombrie, 539 î.Ch. a deviat apele Eufratului și a pătruns pe sub poarta apelor în cetate. Evenimentul este pomenit și în cartea profetului Daniel, care-l prezintă drept o pedeapsă divină pentru destrăbălarea lui Beltșațar. Istoria extrabiblică ne oferă amănunte din scrierile lui herodot, socotit unul dintre cei mai mari istorici ai lumii:

„Persanii au reușit să devieze apele Eufratului într-un canal din amonte,a șa că râul a scăzut până puțin peste genunchii luptătorilor, făcând posibilă pătrunderea armatelor în oraș. S-a întâmplat așa de discret și de neașteptat, încât locuitorii „Babilonului imposibil de cucerit“ nu și-au dat seama de aceasta decât după trei zile. Slujbele la templul lor păgând nici n-au fost întrerupte. Pe o „stelă a lui Cir“ aflată la muzeul din Londra este scrisă isprava nemaipomenită reușită de cuceritori.

Hai să ne imaginăm împreună scena de acolo. Genialul general a cucerit cetatea și peste doar câteva zile Cir însuși a intrat triumfător. Dintr-un colț de cetate s-a apropiat de el un bătrân cu numele Daniel, mare dregător de la curtea imperială, și i-a citit emoționat din cronica veche a profetului Isaia. Scrierea spunea:

Eu zic adâncului: ‘Usucă-te şi îţi voi seca râurile’. Eu zic despre Cirus: ‘El este păstorul Meu şi el va împlini toată voia Mea’; el va zice despre Ierusalim: ‘Să fie zidit iarăşi!’ Şi despre Templu: ‘Să i se pună temeliile!’ ” (Isaia 44:27-28).

Nu se poate ca Cir să nu fi fost impresionat că nu numai numele lui fusese pomenit într-o profeție a evreilor rostită cu 150 de ani mai înainte, ci și metoda prin care el va cuceri Babilonul! Dumnezeu a știut mai dinainte că acest Cir nu va fi ca ceilalți tirani ai orientului, măcelari al popoarelor,  ci va fi un lider cu suflet de păstor al popoarelor., un împărat care le va lăsa să-și păstreze identitatea națională și chiar religia. Daniel i-a citit probabil mai departe …

Aşa vorbeşte Domnul către unsul Său, către Cirus, pe care-l ţine de mână ca să doboare neamurile înaintea lui şi să dezlege brâul împăraţilor, să-i deschidă porţile, ca să nu se mai închidă: „Eu voi merge înaintea ta, voi netezi drumurile muntoase, voi sfărâma uşile de aramă şi voi rupe zăvoarele de fier. Îţi voi da vistierii ascunse, bogăţii îngropate, ca să ştii că Eu sunt Domnul care te chem pe nume, Dumnezeul lui Israel. Din dragoste pentru robul Meu Iacov şi pentru Israel, alesul Meu, te-am chemat pe nume, ţi-am vorbit cu bunăvoinţă, înainte ca tu să Mă cunoşti“ (Is. 45:1-4, vezi până la v. 14).

Vă imaginați cu ce anticipare febrilă a urmărit Daniel impresiile pe care le putea citi pe fața împăratului și cu cât entuziasm au sărbătorit evreii inaugurarea noului împărat!

Veștile bune n-au întârziat să apară. Dumnezeu s-a grăbit să împlinească prin Cir planul întoarcerii copiilor Săi acasă:

„În cel dintâi an al lui Cir, împăratul Perşilor, ca să se împlinească cuvântul Domnului rostit prin gura lui Ieremia, Domnul a trezit duhul lui Cir, împăratul Perşilor, care a pus să se facă prin viu grai şi prin scris vestirea aceasta în toată împărăţia lui:

Aşa vorbeşte Cir, împăratul Perşilor:

„Domnul, Dumnezeul cerurilor mi-a dat toate împărăţiile pământului, şi mi-a poruncit să-I zidesc o casă la Ierusalim în Iuda. Cine dintre voi este din poporul Lui? Dumnezeul lui să fie cu el, şi să se suie la Ierusalim în Iuda şi să zidească acolo Casa Domnului, Dumnezeului lui Israel! El este adevăratul Dumnezeu, care locuieşte la Ierusalim. Oriunde locuiesc rămăşiţe din poporul Domnului, oamenii din locul acela să le dea argint, aur, avere, şi vite, pe lângă daruri de bunăvoie pentru Casa lui Dumnezeu, care este la Ierusalim!” (Ezra 1:1-4).

Edictul a proclamat dreptul evreilor de a se întoarce în patria natală și datoria lor de a reconstrui Templul de la Ierusalim. Hotărârile au fost în spiritul tuturor celorlalte edicte date de Cir descoperite de arheologi.

Evreii au fost duşi în robie mai întîi de asirieni (1 Împ. 17) şi apoi de babilonieni (2 Împ. 25). După 70 de ani de robie, împăratul medo-persan Cir le-a dat dreptul de a se întoarce în ţara lor. Cele zece seminţii luate în robie de asirieni nu s-au mai întors în Israel, în anul 537 î.Cr. s-au întors în Israel 49.697 de iudei veniţi din robie. În anul 516 î.Cr. a fost încheiată reclădirea Templului, în anul 479 î.Cr. Estera a devenit împărăteasa Persiei (ca soţie a lui Xerxes). În anul 458 î.Cr. Ezra a condus cel de al doilea convoi de evrei care s-au întors din robie, în anul 445 î.Cr. Neemia a reconstruit zidurile Ierusalimului.

Conţinutul cărţii: 

Există trei feluri în care putem să ne apropiem de o carte a Bibliei:

a. Pentru a găsi versete de aur (personal).
David Pawson numește această atitudine ,,metoda horoscop“, pentru că ea ne ne face să citim textul până când găsim un verset care se potrivește de minune situației personale în care ne aflăm.

b. Pentru a găsi pasaje cu un mesaj major (alții).
Această metodă este practicată de aceia care citesc Biblia pentru alții. Ei caută pasaje care se potrivesc anumitor circumstanțe sau persoane. Firește, majoritatea păstorilor și predicatorilor sunt ispitiți să citească Biblia astfel, pentru că ei sunt veșnic în căutare de texte potrivite pentru ceea ce vor să le spună celor ce-i asculte.

c. Pentru a găsi mesajul global al cărții respective (Dumnezeu).
Această metodă ne așează la picioarele lui Dumnezeu ca să descoperim ce vrea El să ne spună prin acea carte din Biblie. Ea urmărește interacțiunea dintre Dumnezeu și oamenii pomeniți în text astfel ca să înțelegem cum este și cum se poartă Dumnezeu și cu noi.

Dacă ne apropiem de cartea lui Ezra din perspectiva istoriei observăm că Dumnezeu a mărit treptat intensitatea pedepselor pentru neascultare. Fiecare nouă pedeapsî a fost mai mare decât cea precedentă. Mai întâi, Dumnezeu a trimit asupra poporului Său atacul popoarelor din jur, cel mai adesea filistenii. Evreii n-au vrut să se îndrepte și atunci Dumnezeu a mărit suferințele lor prin secetă, lipsa mâncării și înfometare. Când nici aceasta nu le-a trezit conștiința,  a trimis asupra lor molime și boli. Pedeapsa cea mai mare a fost atunci când au pierdut dreptul de a mai sta în țara promisă și au fost duși în robie departe de ea. În zorii istoriei lor, Dumnezeu i-a scos din robia Egiptului și i-a adus în țara promisă, dar încă de atunci i-a amenințat că nu o vor stăpâni se vor strica prin trăirea în păcat:

,,Luaţi seama ca nu cumva să vă verse şi pe voi ţara din gura ei, dacă o spurcaţi, cum a vărsat pe neamurile care erau în ea înaintea voastră.“ (Levitic 18:28).

Cele două robii

Prima robie a fost atunci când regatul de nord, adică cele zece seminții ale lui Israel, au fost cucerite de Asiria și când cei de acolo au fost deportați în anul 721 î.Ch.

Cea de a doua robie a fost atunci când regatul de sud, numit și regatul lui Iuda, a fost cucerit de Babilon în 586 î.Ch., iar cei de acolo au fost duși și răspândiți printre popoarele din marele imperiu. Cărțile Ezra și Neemia au deaface cu această a doua robie.

Trei deportări

În ciuda așteptărilor profetului Habacuc, babilonienii nu au distrus tot ceea ce era în Israel. Ei au fost mult mai blânzi și îngăduitori decât s-a așteptat profetul.

,, … chiar dacă smochinul nu va înflori, viţa nu va da niciun rod, rodul măslinului va lipsi şi câmpiile nu vor da hrană, oile vor pieri din staule şi nu vor mai fi boi în grajduri, eu tot mă voi bucura în Domnul, mă voi bucura în Dumnezeul mântuirii mele!  – Hab. 3:17-18)

Babilonienii i-au strămutat pe evrei în trei deportări succesive. Cel dintâi grup a fost dus în robie în 606 î.Ch. Din el au făcut parte cei din curtea regală, în credința că dacă vor fi lipsiți de conducători, evreii vor putea fi ținuți ușor sub autoritatea babiloniană. Din acest strat de sus al societății a făcut parte și adolescentul Daniel, care avea să joace un rol extrem de important în exil.

Cei rămași în urmă nu s-au supus însă babilonienilor, ci s-au răsculat, așa că forțele imperiale au venit din nou în 597 î.Ch. și au deportat pe toți meșteșugarii și negustorii, sperând că, lipsiți de cei care puteau face bani, cei rămași vor fi total dependenți și li se vroo supune.

Evreii s-au răsculat iarăși, așa că babilonienii au venit de data aceasta cu o mare armată și, în 587 î.Ch. au ras de pe fața pământului templul și au distrus toată cetatea. Ierusalimul a fost pustiit și toți cei din iuda și beniamin au fost deportați departe de țară.

Robia babiloniană a durat exact 70 de ani, așa cum vestise profetul Ieremia.

,,Toată ţara aceasta va fi o paragină, un pustiu, şi neamurile acestea vor fi supuse împăratului Babilonului timp de şaptezeci de ani.“ – Ieremia 25:11

Precizarea lui l-a îndemnat pe Daniel să înceapă să rse roage pentru revenirea în țară:

„ … în anul dintâi al domniei lui, eu, Daniel, am văzut din cărţi că trebuia să treacă şaptezeci de ani pentru dărâmăturile Ierusalimului, după numărul anilor despre care vorbise Domnul către prorocul Ieremia. Şi mi-am întors faţa spre Domnul Dumnezeu ca să-L caut cu rugăciune şi cereri, postind în sac şi cenuşă.“ – Daniel 9:2-3

Trei întoarceri

La sfârșitul robiei, printr-o simetrie cu deportările, evreii s-au întors în Israel în trei convoaie distincte.

În anul 537 î.Ch., când Cir persanul i-a lăsat să plece, 50.000 de iudei s-au întors sub comanda lui Zorobabel. Omul acesta făcea parte din linia regală, fiind un descendent al împăratului David. Numele lui este trecut în genealogia mesianică din Matei 1. Numărul celor întorși este relativ mic fată de totalul evreilor care plecaseră în robie şi cu mult mai mic decît numărul total al evreilor aflaţi în exil la aceea oră. Cei ce s-au întors au alcătuit într-adevăr numai o „rămăşiţă”. Ceilalţi au preferat să uite necazurile strămoşilor lor şi s-au hotărît să rămînă între neamurile printre care fuseseră strămutaţi. Se poate ca mulţi dintre ei să fi reuşit între timp să-şi facă un rost şi o situaţie materială prosperă. Perspectiva întoarcerii în sărăcia Israelului pentru a-i rezidi dărîmăturile nu a părut prea atrăgătoare multora dintre ei.

Cel de al doilea convoi a revenit în țară prin 458 î.Ch. Pe tronul Babilonului se afla atunci Artaxerses I. El i-a ngăduit lui Ezra să plece acasă împreună cu1,800 de persoane. Ezra era preot și când a sosit la Ierusalim i-a adunat pe cei din seminția leviților ca să restaureze viața cultică. Cei ce s-au întors cu Ezara n-au fost mulți și nu s-au pornit la drum decât după insistențe repetate (Ezra 8:15-20).

Paisprezece ani mai târziu, în 444 î.Ch., s-a întors la Ierusalim Neemia, împreună cu un mic grup de meșteșugari, ca să reconstruiască zidul protector al Ierusalimului.

Prin cele trei convoaie, Dumnezeu a reconstruit viața socială, viața religioasă și viața fizică a națiunii. Acest al doilea ,,exod“ din istoria Israelului a fost mult mai puțin spectaculos decât cel celebru, petrecut pe vremea lui Moise. El s-a desfâșurat ,,în faze“ și doar o minoritate din cei strămutați au acceptat să facă o călătorie anevoioasă de aproximativ patru luni (Ezra 7:8-9), ca să se întoarcă ,,acasă“. Evreii se integraseră foarte bine în societatea babiloniană, unde nu au slujit ca robi, ci și-au pus în funcțiune toate calitățile lor, ajungând prosperi și fericiți. Bunăstarea lor a atras chiar invidia altora, așa cum vom vedea foarte bine în cartea Estera. Ca şi Moise, Ezra este un om al cărţii, cu o educaţie aleasă şi destinat să alcătuiască culegerea de cărţii sfinte ale neamului.

Două cărți, un singur autor

Cărțile Ezra și Neemia poartă numele celor două personalități care au condus cel de al doilea și cel de al treilea convoi al revenirii în țară, deși ele ne vorbesc de toate cele trei. Poporul Israel nu mai este numit ,,evrei“ sau ,,israeliți“, ci ,,iudei“ pentru că majoritatea celor întorși au fost din seminția regală. Numele ,,Iuda“ se traduce prin ,,laudă“ și prerogativele de conducători i-a motivat probabil mai mult decât pe ceilalți să se apuce de reconstrucția națiunii.

Primul lucru care izbește când ne apropiem de aceste două cărți este totala lor asemănare. Amândouă au absolut aceeași structură.  Ambele au patru secțiuni, cu teme aproximativ identice. Ele se concentrează pe reconstrucția națiunii i pe reformarea poporului:

 

EZRA

NEEMIA

Întoarcerea I (1 – 2) Întoarcerea III (1 – 2)
a,b a,b
Reconstrucție (3 – 6) Reconstrucție (3-7)
a, b, c a, b, c
Întoarcerea II (7 – 8) Reînoire (8 – 10)
a, b, c a, b, c
Reformă (9 – 11) Reformă (11 – 13)
a, b a, b

Mai mult, stilul lor este foarte asemănător cu 1 și 2 Cronici. În arhivele evreiești, Ezra și Neemia au fost legate laolaltă sub numele 1 și 2 Ezra, puse împreună cu 1 și 2 Cronici. Finalul de la 2 Cronici este identic cu începutul cărții lui Ezra, ceea ce i-a făcut pe mulți să spună îndreptățiți că toate au fost scrise de același autor, cărturarul Ezra.

Ca și cartea profetului Daniel, cărțile Ezra și Neemia au pasaje intercalate scrise în limbile ebraică și aramaică. Așa vorbeau iudeii din Babilon. Aramaica era o limbă semitică cunoscută peste tot în ,,semiluna fertilă“ care acoperea țările din Mesopotamia în Egipt. Ea a fost ,,lingua franca“ a imperiului, tot așa cum greaca a fost limba comună în Imperiul Roman, aleasă pentru scrierea și traducerea cărților din Noul Testament.

Prima întoarcere (cap. 1-2) s-a concentrat asupra reconstruirii Templului. Lucrarea s-a făcut cu mari întreruperi. Dumnezeu a trebuit să intervină prin profeții Hagai și Zaharia pentru a-i însufleți pe iudei la lucru.

Al doilea convoi, care a venit cu Ezra (cap. 7-8), s-a concentrat asupra reformei spirituale a poporului și asupra reașezării lor în tiparele ascultării de Legea lui Dumnezeu.

Cel de al treilea convoi, care s-a întors împreună cu Neemia, s-a concentrat asupra rezidirii zidurilor Ierusalimului, asupra reînoirii legământului și, încă o dată, asupra unei reforme a vieții poporului. De fiecare dată, poporul a uitat foarte repede de păcatele care i-au ăcut pe părinții lor să fie alungați din țară.

Simetria dintre cele două cărți face ca în fiecare dintre ele, capitolul 9 să fie dedicat unor extraordinare rugăciuni de mijlocire pentru popor. Și Ezra și Neemia s-au identificat cu vinovăția poporului. Conținutul rugăciunilor lor reprezintă, fiecare în parte, punctul de greutate al cărții din care fac parte.

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: întreaga carte gravitează în jurul declaraţiei următoare: „Căci Ezra îşi pusese inima să adîncească şi să împlinească Legea Domnului, şi să înveţe pe oameni în mijlocul lui Israel legile şi poruncile” (Ezra 7:10).

Mesajul cărţii: Cartea lui Ezra este un tipar pentru mişcările de trezire spirituală. Conţinutul ei ne arată 6 paşi spre o stare după voia lui Dumnezeu:

1. Întoarcerea în ţară (cap.1 şi 2) – revenirea la străvechea vatră a credinţei.
2. Reclădirea altarului (cap. 3:1-6 – reluarea unei vieţi de rugăciune.
3. Reclădirea Templului (3:8-13) – reconsiderarea atitudinii faţă de Dumnezeu.
4. Înfruntarea duşmanilor (cap.4) – respingerea ispitelor şi tentaţiilor care ne-ar putea opri din drum.
5. Îndemn profetic (5:1-6:14) – supunerea faţă de autoritatea Cuvîntului lui Dumnezeu.
6. Terminarea Templului (6:15-22) – perseverenţa în ascultarea şi cinstirea Domnului.

O astfel de refacere spirituală trebuie să se producă din cînd în cînd în fiecare dintre noi. Ea este necesară mai ales atunci cînd creştinismul nostru s-a poticnit undeva în trecut şi ajungem să ne dăm seama că trăim „robia” sub apăsarea duşmanilor sufletului nostru. Din cînd în cînd este bine să se ridice cîte un Pavel care să preia mesajul lui Ezra şi să ne întrebe: „Oh, Galateni nechibzuiţi! Cine v-a, fermecat pe voi, înaintea ochilor cărora a fost zugrăvit Isus Cristos ca răstignit?” „Voi alergaţi bine; cine v-a tăiat calea ca să n-ascultaţi de adevăr?” (Galat. 3:1; 5:7)

Mesajul despre Dumnezeu pe care îl găsim în această carte poate fi parafrazat cu un text din Ieremia: „Căci Domnul nu leapădă pentru totdeauna. Ci, cînd mîhneşte pe cineva, Se îndură iarăşi de el, după îndurarea Lui cea mare” (Plîngerile lui Ieremia 3:31-32).

SCHIŢA CĂRŢIII

I. Întoarcerea I (1-2)
Cir dă drumul poporului  (1)
Zorobabel și ceilalți ,,s-au întors“ (2)

II. Reconstrucție (3-6)
Iosua: altarul și temeliile Templului (3)
Artarxexe: scrisoarea care a oprit reconstrucția (4)
Darius: Scrisori care reîncep reconstrucția (5-6)

III. Întoarcerea II (7-8)
Ezra și ceilalți ,,au venit din Babilon“ (7)
Artarxexe: scrisoarea de referințe (7)
Leviții se întorc (8)

IV. Reforma (9-10)
Mijlocire privată (9)
Mărturisire publică (10)

ÎMPĂRAŢI şi   DATE CAPITOLE ÎN CARTEA EZRA   TEXTE corespondente
Cirus 538-530 capitolele 1-6
Cambises 530-522 (deşi nu sînt menţionate numele lui Cambises şi Smerdis) Hagai şiZaharia
Smerdis 522
Darius 521-486
Xerxes I 486-465 4:6 Estera
Artaxerxe I 464-423 4:7-23 şi cap. 7-10 Maleahi
Darius II 423-404 Neemia

Conținutul comentat:

Neemia – paharnicul de la Susa

Neemia, paharnicul de la Susa, ne-a lăsat o aducere aminte a unei călătorii misionare în Israel. Doar o călătorie, … dar ce călătorie !

Cine s-ar fi gândit să pună un „responsabil peste vinuri” căpetenie peste lucrarea de reconstruire a Ierusalimului? Acesta este unul din elementele ciudate ale „teologiei reconstrucției”. Toți și fiecare sunt implicați în ea. Neemia a fost unul dintre evreii rămași în „diaspora” (răspândire) atunci când împăratul Cir a dat evreilor decretul de întoarcere în țara promisă. El a ocupat funcția de paharnic al împăratului Artaxerxe, o poziție de onoare și de mare influență asupra deciziilor imperiale.

Exilul babilonian a semnat actul de deces al limbii ebraice vechi. Poporul născut în robie şi-a însuşit limba cu caractere aramaice. De aici s-au tras o seamă de dificultăţi legate de educaţia religioasă. Cu unele dintre ele ne vom întâlni în cartea Neemia.

Titlul: Cartea poartă numele personajului ei principal. Neemia a fost unul dintre evreii rămaşi în „diaspora” (răspândire) atunci când împăratul Cir a dat evreilor decretul de întoarcere în ţara promisă. El a ocupat funcţia de paharnic al împăratului Artarxerxes, o poziţie de onoare şi de mare influenţă asupra deciziilor imperiale. Acest Artaxerxes a avut-o ca mamă vitregă pe Estera, prinţesa iudeică care trăia fără îndoială în perioada de timp acoperită de această carte. Probabil că influenţa ei l-a ajutat pe Neemia să ocupe această funcţie înaltă în ierarhia de la curtea împărătească.

Autorul: Fără nici o îndoială că părţile scrise la persoana a-I-a sunt scrise de Neemia însuşi. (De la cap. 1 la 7 şi de la 12:27 la 13:31 care marchează sfârşitul cărţii). Restul poate fi uşor contribuţia cărturarului Ezra, aşa cum am arătat deja în introducerea făcută la cartea care-i poartă numele.

Data: Cu aproximaţie, anul 430 î.Cr. Prima venire a lui Neemia la Ierusalim „în luna Nisan, anul al douăzecelea al împăratului Artaxerxe”, a fost stabilită de Societatea Astronomică Britanică ca 14 Martie 445 î.Cr. A doua venire a lui Neemia la Ierusalim a avut loc în „al treizeci şi doilea an al împăratului Artaxerxe”, ceea ce înseamnă anul 432 î.Cr.

Contextul istoric: Aşa cum am arătat, Neemia a sosit pentru prima dată la Ierusalim în anul 445 î.Cr. „Rămăşiţa” iudeilor întorşi din robie se afla deja în ţară de aproximativ 90 de ani. Zorobabel şi generaţia lui muriseră între timp. În locul lor trăia acum o altă generaţie, în cei 90 de ani de vieţuire în Israel, evreii reconstruiseră Templul, e drept cu dimensiuni mult mai mici şi mai modeste decât fosta construcţie ridicată de Solomon. Întreaga lucrare durase numai patru ani, patru luni şi zece zile (Hagai 1:15 şi Ezra 6:15). După alţi 60 de ani venise în Ierusalim şi Ezra însoţit de 2.000-3.000 de oameni (Ezra 8:1-14). Condiţiile morale şi spirituale în care trăiau evreii erau de plâns. Mai marii poporului, preoţii, leviţii şi mulţi din popor contractaseră căsătorii mixte cu femeile din neamurile idolatre din jur. Chiar dacă nu a produs o întoarcere totală spre idolatrie, această condiţie încuraja practicarea ei pe teritoriul Israelului. Mai mult, stricarea purităţii neamului punea în pericol însăşi existenţa lui distinctă în istorie. Nu este de mirare că Ezra s-a umplut de consternare şi de mânie (Ezra 9:3-15).

Acum, după alţi 12 ani, se întoarce la Ierusalim Neemia. Situaţia găsită de el nu este mai puţin tragică. Zidurile cetăţii erau încă în ruină, iar poporul era fără viziune şi fără vlagă, departe de strălucirea care ar fi trebuit să-i încununeze destinul mesianic.

Conţinutul cărţii: Obiectivul vizitei lui Neemia a fost refacerea zidurilor Ierusalimului. Am văzut cum cartea lui Ezra a fost împărţită în două secţiuni majore: refacerea Templului şi refacerea vieţii de închinăciune. Acum cartea lui Neemia se împarte similar în: refacerea zidurilor cetăţii (Neemia 1-4) şi restaurarea poporului în ascultare şi împlinire a Legii (Neemia 7-13). Cărturarul Ezra este ajutorul lui Neemia în lucrarea de citire şi explicare a Legii către popor (Neemia 8:1-18).

Mesajul cărţii: Neemia este un exemplu de dedicaţie şi dăruire. El a fost gata să lase prestigiul şi confortul de la curtea împăratului Artaxerxe pentru a participa la reconstrucţia materială şi la restaurarea religioasă a poporului său. Neemia a realizat o lucrare monumentală într-un interval record de timp. Acest om a fost un geniu al administraţiei şi organizării. Un studiu al metodelor folosite de el este un izvor de inspiraţie pentru conducătorii din toate timpurile. El a fost un om al rugăciunii, al credinţei, al curajului şi al acţiunii. Comentând viaţa lui Neemia am putea spune: „Doamne, fă-ne spirituali în întregime, dar lasă-ne plini de naturaleţe şi mai ales de spirit practic!”.

SCHIŢA CĂRŢII

Screen Shot 2015-03-05 at 12.21.59 PM

I. RECONSTRUIREA ZIDULUI l – 6 
a. Situația Ierusalimului, 1:1-3
b. Reacţia lui Neemia, 1:4
c. Rugăciunea lui Neemia, 1:5-11
d. Plecarea la Ierusalim, 2:1-10
e. Îmbărbătarea poporului, 2:11-20
f. Repartizarea sectoarelor, 3:1-32

g. Rezistența în fața atacurilor
Atacul batjocorei, 4:1-6
Atacul prin forţă, 4:7-23
Atacul nedreptăţii, 5:1-19
Atacul compromisului, 6:1-4
Atacul înşelăciunii, 6:10-14

h. Terminarea lucrării, 6:15-7:4

II. REFORMA RELIGIOASĂ 7-13 
a. Reînregistrarea poporului, 7:5-73
b. Recitirea Legii, 8:1-8
c. Răspunsul poporului, 8:9-18
d. Pocăinţa poporului, 9:1-38
e. Refacerea legământului, 10:1-39
f. Repopularea oraşelor, 11:1-12:26
g. Rededicarea zidurilor, 12:27-47

h. Reforme religioase
În relaţiile cu ne-evreii, 13:1-3
În relaţiile cu preoţimea, 13:4-14
În relaţia cu Sabatul, 13:15-22
În relaţiile de căsătorie, 13:23-31

Conținutul comentat:

(De ce nu lucrează Dumnezeu și la noi așa cum o face la alții? Necazul este că noi nu-L înțelegem pe Dumnezeu și nu suntem în pas cu dorințele Lui. Noi căutăm ,,metode“. Dumnezeu ,,caută un om gata să stea în spărtură“ (Ezechiel 22:30). Ca să salveze o sămânță de oameni de la potop, Dumnezeu a avut nevoie de un Noe, un om neprihănit într-o lume păcătoasă. Șiți că mai apoi corabia construită după instrucțiunile lui Dumnezeu nu a avut două elemente ,,strict esențiale“ pentru orice corabie: puntea de comandă și cârma. Când omul potrivit a  fost înăuntru, Dumnezeu a luat comanda și a dus corabia unde a vrut El).

După restaurarea Templului inițiată de Zorobabel și după restaurarea poporului inițiată de Ezra, ajungem la restaurarea zidurilor inițiată de Neemia. Neemia a avut un rol special în ,,planul mesianic“, reașezarea unor pietre străvechi în jurul poporului lui Dumnezeu. Cu toate că nici un lucrător creștin nu are astăzi un rol asemănător (cu toate că unii fac din ridicarea clădirilor o prioritate neînțeleaptă, putem spune că există o posibilitate să studiem la Neemia abilitățile lui extraordinare ca ,,leader“, conducător al poporului lui Dumnezeu. Fără să facem din aceasta un tipar obligatoriu, am putea extrage din narațiunea evenimentelor șapte calități specifice ale unui om de succes în lucrarea cu oamenii în perimetrul adunării sfinților de astăzi.

O lămurire pentru terminologia folosită: din dorința de a fi în acord cu textul Bibliei, am ales să nu folosesc termenii contemporani ,,conducător“ sau ,,lider“, în favoarea termenului ,,cârmuitor“, pentru a fi în armonie cu Romani 12:8, 1 Timotei 5:17.

1. În primul rând, un cârmuitor are o viziune clară. Viziunea se compune din două elemente complementare și anume: o puternică nemulțumire cu situația de față și o imagine clară despre cum ar trebui să fie lucrurile. Ea începe cu ,,o indignare sfântă“ cu o anumită situație și devine o dorință puternică pentru o alternativă mai bună.

De exemplu, în un jurnalist l-a caracterizat pe Bobby Kennedy cu aceste cuvinte: ,,Omul acesta a avut o calitate distinctă de … indignare morală. În fața multor realități neplăcute cu care majoritatea ne-am obișuit, sărăcia, analfabetismul, malnutriția, discriminarea, corupția, complicitatea, el a rostit un foarte public și distinct  ,,inacceptabil !“ S-ar putea spune că apatia este acceptarea a ceea ce este inacceptabil, în timp ce un lider va fi întotdeauna caracterizat printr-un refuz categoric de ,,a se da pe brazdă“, de a fi și el ca ceilalți. El va spune: ,,Cum să acceptăm ceva ce este intolerabil pentru Dumnezeu?“

În primul capitol al jurnalului său, Neemia, primește vești despre situația dezastuoasă de la Ierusalim și se tulbură.

,,Istorisirea lui Neemia, fiul lui Hacalia. În luna Chişleu, în al douăzecilea an, pe când eram în capitala Susa a venit Hanani, unul din fraţii mei, şi câţiva oameni din Iuda. I-am întrebat despre Iudeii scăpaţi care mai rămăseseră din robie, şi despre Ierusalim. Ei mi-au răspuns: „Cei ce au mai rămas din robie sunt acolo în ţară, în cea mai mare nenorocire şi ocară; zidurile Ierusalimului sunt dărâmate, şi porţile sunt arse de foc.”

Când am auzit aceste lucruri, am şezut jos, am plâns, şi m-am jelit multe zile. Am postit şi m-am rugat înaintea Dumnezeului cerurilor, şi am zis:

„Doamne, Dumnezeul cerurilor, Dumnezeule mare şi înfricoşat, Tu care ţii legământul Tău şi eşti plin de îndurare faţă de cei ce Te iubesc şi păzesc poruncile Tale! Să ia aminte urechea Ta şi ochii să-Ţi fie deschişi: ascultă rugăciunea pe care ţi-o face robul Tău acum, zi şi noapte, pentru robii Tăi copiii lui Israel, mărturisind păcatele copiilor lui Israel, păcatele făcute de noi împotriva Ta; căci eu şi casa tatălui meu am păcătuit. Te-am supărat, şi n-am păzit poruncile Tale, legile şi orânduirile, pe care le-ai dat robului Tău Moise. Adu-Ţi aminte de cuvintele acestea pe care le-ai dat robului Tău Moise să le spună: „Când veţi păcătui, vă voi risipi printre popoare; dar dacă vă veţi întoarce la Mine, şi dacă veţi păzi poruncile Mele şi le veţi împlini, atunci, chiar dacă veţi fi izgoniţi la marginea cea mai depărtată a cerului, de acolo vă voi aduna şi vă voi aduce iarăşi în locul pe care l-am ales ca să locuiască Numele Meu acolo.” Ei sunt robii Tăi şi poporul Tău, pe care l-ai răscumpărat prin puterea Ta cea mare şi prin mâna Ta cea tare. Ah! Doamne, să ia aminte urechea Ta la rugăciunea robului Tău, şi la rugăciunea robilor Tăi, care vor să se teamă de Numele Tău! Dă astăzi izbândă robului Tău, şi fă-l să capete trecere înaintea omului acestuia!”

Pe atunci eram paharnicul împăratului. – Neemia 1:1-11

2. În al doilea rând, un cârmuitor face o pasiune din viziunea lui.

Lui Neemia i-a păsat suficient de mult de soarta Ierusalimului ca să întrebe (1:1-3), ca să plângă (1:4), ca să se roage (1:5-10) și ca să se ofere să ajute (1:11), ca să aștepte (2:1-3), ca să ceară (2:4-8), ca să îmbărbăteze poporul (5:11-18a). El vedea deja care era rezolvarea situației. Viziunea lui era clară. Pasiunea pentru lucrare nu trebuie să ne facă însă să-i disprețuim pe ceilalți, care nu s-au apucat încă de lucru. Neemia are indignare, dar are și compasiune:

„Le-am zis atunci: „Vedeţi starea nenorocită în care suntem! Ierusalimul este dărâmat, şi porţile sunt arse de foc. Veniţi să zidim iarăşi zidul Ierusalimului, şi să nu mai fim de ocară!” (2:17).

Pasiunea care-l chinuia pe Neemia s-a manifestat printr-o întristare adâncă, iar lucrul acesta a fost văzut până și de împăratul pe care-l slujea.

,,În luna Nisan, anul al douăzecilea al împăratului Artaxerxe, pe când vinul era înaintea lui, am luat vinul şi l-am dat împăratului. Niciodată nu fusesem trist înaintea lui. Împăratul mi-a zis: „Pentru ce ai faţa tristă? Totuşi nu eşti bolnav; nu poate fi decât o întristare a inimii.” Atunci m-a apucat o mare frică, şi am răspuns împăratului: „Trăiască împăratul în veac! Cum să n-am faţa tristă, când cetatea în care sunt mormintele părinţilor mei este nimicită şi porţile ei sunt arse de foc?” (2:1-3).

3. În al treilea rând, un cârmuitor caută ajutor și de la Dumnezeu și de la oamenii din jur. Când împăratul l-a întrebat ce dorește, Neemia s-a rugat fulgerător, acționând pe două planuri și vorbind concomitent și cu Dumnezeu și cu omul dinaintea sa:

,,Şi împăratul mi-a zis: „Ce ceri?” Eu m-am rugat Dumnezeului cerurilor, şi am răspuns împăratului: „Dacă găseşte cu cale împăratul, şi dacă robul tău îi este plăcut, trimite-mă în Iuda, la cetatea mormintelor părinţilor mei, ca s-o zidesc din nou.” (2:4-5)

Neemia n-a fost nici ,,supra-spiritual“, cum se cred unii, ca să nu mai aibă nevoie să ceară ajutor de la oameni când este vorba despre o problemă a lui Dumnezeu și nici ,,supra-încrezător“ în oameni ca să nu mai aibă nevoie să I se roage lui Dumnezeu. Rugăciunea și acțiunea nu sunt nici incompatibile, nici exclusiviste. Ele merg mână în mână, absența uneia punând-o în pericol pe cealaltă. Vai de cel ce știe să se roage, dar nu acționează și la fel de vai și de acela care acționează fără să se roage. Neemia este un om care s-a chibzuit foarte atent la ceea ce trebuie făcut. Cererea pe care i-o face împăratului este foarte amănunțită:

„Împăratul, lângă care şedea şi împărăteasa, mi-a zis atunci: „Cât va ţine călătoria ta, şi când te vei întoarce?” Împăratul a găsit cu cale să mă lase să plec, şi i-am hotărât o vreme. Apoi am zis împăratului: „Dacă găseşte împăratul cu cale, să mi se dea scrisori pentru dregătorii de dincolo de Râu, ca să mă lase să trec şi să intru în Iuda, şi o scrisoare pentru Asaf, păzitorul pădurii împăratului, ca să-mi dea lemne să fac grinzi pentru porţile cetăţuii de lângă casă, pentru zidul cetăţii, şi pentru casa în care voi locui.” Împăratul mi-a dat aceste scrisori, căci mâna cea bună a Dumnezeului meu era peste mine.“ (2:6-8).

Un foarte mare lider din America a fost întrebat care este secretul marelui său succes. Deviza lui a rămas în folclorul lucrătorilor evanghelici: ,,Când fac voia lui Dumnezeu, eu am încredere pentru că știu că El îmi va scoate în cale la locul potrivit și la vremea potrivită, oamenii potriviți, cu resursele potrivite.“

4. În al patrulea rând, un cârmuitor face planuri realiste. Lumea tinde să-i batjocorească pe visători. „Iată că vine făuritorul de visuri!“ au zis frații lui Iosif. ,,Veniţi acum, să-l omorâm şi să-l aruncăm într-una din aceste gropi; vom spune că l-a mâncat o fiară sălbatică, şi vom vedea ce se va alege de visurile lui” (Gen. 37:19-20). Unele vise se evaporează de-ndată ce dau de răcoarea dimineții. Un cârmuitor cu viziune este și un om de acțiune, știind, la nevoie, să se transforme și într-un plănuitor pe măsură și-ntr-un lucrător neobosit. După ce a ajuns la Ierusalim, Neemia nu s-a grăbit să vorbească cuiva despre viziunea lui, ci s-a pornit să inspecteze personal situația și să facă planuri pe măsură. Într-un cârmuitor adevărat, viziunea și acțiunea sunt surori gemene:

„Am ajuns la Ierusalim, şi am rămas acolo trei zile. După aceea, m-am sculat noaptea cu câţiva oameni, fără să fi spus cuiva ce-mi pusese Dumnezeul meu în inimă să fac pentru Ierusalim. Nu era cu mine nici o altă vită, afară de vita pe care călăream. Am ieşit noaptea pe poarta văii, şi m-am îndreptat spre izvorul balaurului şi spre poarta gunoiului, uitându-mă cu băgare de seamă la zidurile dărâmate ale Ierusalimului şi la porţile lui arse de foc. Am trecut pe la poarta izvorului şi pe la iazul împăratului, şi nu era loc pe unde să treacă vita care era sub mine. M-am suit noaptea pe la pârău, şi m-am uitat iarăşi, cu băgare de seamă la zid. Apoi am intrat pe poarta văii, şi astfel m-am întors. Dregătorii nu ştiau unde fusesem, şi ce făceam. Până în clipa aceea nu spusesem nimic Iudeilor, nici preoţilor, nici mai marilor, nici dregătorilor, nici vreunuia din cei ce vedeau de treburi“ (2:11-16).

În lucrarea de reconstruire a zidurior, sub amenințarea continuă a dușmanilor, Neemia dă dovadă de multă iscusință în mobilizarea celor 38 de persoane, combinate strategic în 32 grupuri, în așa fel ca fiecare să lucreze acolo unde-l trăgea cel mai mult inima, la poarta din dreptul lor și la zidul din dreptul casei lor (3:1-32).

5. A cincea calitate a unui cârmuitor după inima lui Dumnezeu este că oamenii se încolonează după el. Un păstor, de exemplu, este ca o cloșcă. Oamenii îl caută să se ascundă sub aripile lui. Un sinonim al termenului biblic de ,,cârmuitor“ este acela de conducător sau lider. Un cârmuitor cârmuiește, un conducător conduce. Nu degeaba se spune că dacă vrei să verifici dacă ești un conducător trebuie să pleci într-o direcție oarecare. Dacă te urmează cineva, ești conducător. Dacă nu vine nimeni după tine, faci doar o … plimbare. Când vorbește un conducător, oamenii se aliniază ideilor lui, gata să-l urmeze. Capitolul 2 al jurnalului lui Neemia arată trecerea de la viziunea individuală la viziunea colectivă; de la hotărârea individuală la hotărârea colectivă. Acel ,,ca s-o zidesc din nou“ din capitolul 1:7 devine ,,Să ne sculăm și să zidim !“

„Le-am zis atunci: „Vedeţi starea nenorocită în care suntem! Ierusalimul este dărâmat, şi porţile sunt arse de foc. Veniţi să zidim iarăşi zidul Ierusalimului, şi să nu mai fim de ocară!” Şi le-am istorisit cum mâna cea bună a Dumnezeului meu fusese peste mine, şi ce cuvinte îmi spusese împăratul. Ei au zis: „Să ne sculăm, şi să zidim!” Şi s-au întărit în această hotărâre bună“ (2:17-18).

6. În al șaselea rând, un cârmuitor refuză să fie descurajat. El merge înainte împotriva tuturor obstacolelor și evită categoric autocompătimirea. Am putea spune că ,,descurajarea“ face parte din ,,riscurile meseriei“ de cârmuitor creștin. Oricine a făcut vreodată ceva pentru Domnul știe foarte bine aceasta. Atacurile dușmanilor nu trebuie însă să ne oprească. Un om al lui Dumnezeu merge înainte. Nimic nu este prea greu, nimic nu este prea sus sau prea jos pentru el.

Orice acțiune a lui Dumnezeu va naște întotdeauna o reacțiune din partea dușmanilor lui Dumnezeu. Orice poziție trezește temuta ,,opoziție“.

În cazul lui Neemia, opoziția s-a numit Sambalat Horonitul, Tobia amonitul și Gheșem arabul. Prima lor încercare de oprire a lucrării lui Neemia a fost prin dezinformare. Ei au răspândit zvonul că lucrarea n-avea aprobarea autorității imperiale dela Susa:

„Sanbalat, Horonitul, Tobia, slujitorul Amonit, şi Gheşem, Arabul, fiind înştiinţaţi, şi-au bătut joc de noi şi ne-au dispreţuit. Ei au zis: „Ce faceţi voi acolo? Vă răsculaţi împotriva împăratului?” (2:16).

După capitolul 3 care consemnează mobilizarea constructorilor și repartizarea lucrărilor, capitolele 4 – 6 arată cum au încercat Sambalat și clica lui să oprească lucrarea lui Neemia. Sintetizând, putem spune că dușmanii lui Neemia l-au ridiculizat (4:16), au complotat împotriva lui (4:7-9), au încercat să-l descurajeze (4:10), l-au înfricat (4:11-23), l-au confruntat cu egoismul (5:1-19), i-au propus un compromis (6:1-4), l-au defăimat prin minciuni (6:5-9), au căutat să-l pună pe fugă (6:10-16), au complotat până și cu aliați evrei (6:17-19).

Pe lângă problemele ridicate de vrăjmași, atacuri grele împotriva lucrării lui Neemia au venit și de acolo de unde nu te așteptai, din partea poporului slujit. Cu tot ajutorul dat de cărturarul Ezra (cap. 8 – 12), poporul s-a dovedit nestatornic și înclinat să se întoarcă la păcatele pentru care venise peste ei pedeapsa robiei (cap. 13). Probabil că aceasta a fost cea mai grea povară a lui Neemia.

rebuilding

7. În al șaptelea rând, un cârmuitor creștin este modest și totuși mulțumit de rezultatele lucrării lui. Este modest pentru că ele vor fi întotdeauna prea mici pentru un Dumnezeu așa de mare, dar este și mulțumit pentru că ele sunt prea mari pentru un om așa de mic ca el. Și ce a făcut, mă rog, până la urmă Neemia? Ia, acolo, niște prăpădite de ziduri … din care n-au rămas astăzi nici măcar ,,o piatră peste piatră“. Totuși, în planul mesianic al lui Dumnezeu, lucrarea lui Neemia, alături de cele ale lui Zorobabel și Ezra au fost părți semnificative și strict necesare. Puținul nostru împreună cu ce face Dumnezeu devine astfel ,,monumental“.

În sensul acesta trebuie să luam versetele în care Neemia îi cere lui Dumnezeu să nu uite de el și de eforturile lui în lucrare:

„Adu-Ţi aminte de mine, spre bine, Dumnezeule, pentru tot ce am făcut pentru poporul acesta!“ (5:19; 6:14)

„Adu-Ţi aminte de mine, Dumnezeule, pentru aceste lucruri, şi nu uita faptele mele evlavioase făcute pentru Casa Dumnezeului meu şi pentru lucrurile care trebuie păzite în ea!“ (13:14; 22; 30).

 (Conținutul comentat este o prelucrare după ,,Trough the Bible Trough The Year“ de John Stott)

Dovezi arheologice despre ereii în Babilon

Ancient tablets disclose Jewish exiles’ life in Babylonia

2,500-year-old said to be the most important ancient Jewish archive since the discovery of the Dead Sea Scrolls.

(de la Eusebiu Rusu)

Exodul

.

exodus

Exodul este cartea celei mai mari evadări din istorie. Peste două milioane de sclavi au scăpat dintr-una din cele mai fortificate națiuni ale lumii. Omenește era imposibil! A fost o întâmplare extraordinară, plină de o serie întreagă de miracole, unele din cele mai renumite din Biblie. Conducătorul israeliților de atunci a fost Moise. El a văzut mai multe minuni decât Avraam, Isaac și Iacov la un loc, unele venite în cascadă una după alta, intervenții ale lui Dumnezeu în folosul poporului Său. Unele minuni au avut aparența magiei, ca aceea în care toiagul lui Moise s-a transformat într-un șarpe. Marea lor majoritate au fost însă manipulări clare ale naturii prin care Dumnezeu și-a demonstrat puterea asupra tuturor lucrurilor pe care le-a creat, ca să le facă să lucreze împreună spre binele celor pe care i-a ales.

Exodul este mai mult decât un „eveniment“, este o ilustrație și o demonstrație a felului în care Dumnezeu se implică personal în viața de fiecare zi, (mai mult…)

Rut – o concluzie despre har

O moabită inclusă în linia mesianică!

Locul lui Rut în Biblie

În canonul Scripturii, cartea Rut trebuie înțeleasă în contextul evenimentelor istorice cuprinse în cărțile Iosua și Judecători. Cartea Iosua consemnează biruinţele copiilor lui Israel asupra dușmanilor prin încrederea lor în Dumnezeu și ascultarea de voia Lui. Cartea Judecători prezintă înfrângerile cauzate națiunii evreieşti de către dușmanii din exterior și din interior datorită refuzului israeliţilor de a se mai baza pe încrederea în Dumnezeu și ascultarea de voia Lui.

Rezumatul cărții Iosua se poate exprima în cuvintele: „Biruință prin credință“. Rezumatul cărții Judecători ar putea fi următorul: „Înfrângeri prin compromisuri“. Cartea Rut este un corolar al acestor două postulate. Autorul ei, Samuel, înfăţişează deopotrivă în evenimentele din această carte și dreptatea și harul lui Dumnezeu. Dreptatea divină urăşte şi pedepsește păcatul, harul divin îl iubește pe păcătos și-l scapă atunci când se pocăiește și strigă după ajutor.

Marea minune a istoriei poporului Israel este că, în ciuda tuturor căderilor, națiunea continuă să existe, iar Dumnezeu are planuri mari cu ea. Explicația acestei realităţi măreţe ne este dată de Samuel într-un mod foarte șocant în cartea Rut. Sfârșitul parcă neterminat al cronicii Judecătorilor ne trimite neapărat la concluziile din cartea Rut. Într-adevăr, primul lucru pe care ni-l spune autorul cărții Rut este că istoria lui Rut s-a petrecut „pe vremea Judecătorilor“ (Rut 1:1).

De ce a scos Samuel această întâmplare din cartea Judecători și a făcut din ea o carte de sine stătătoare? Motivele sunt cel puţin două, și amândouă sunt clare ca lumina zilei.  Proorocul a vrut să ofere un rezumat amplu şi argumentat al lecţiilor prezentate în cartea Judecători și o încheiere optimistă la întristarea obositoare predominantă în cartea Judecători.

După cartea Judecători, Samuel a scris cartea Rut. Aceasta reprezintă o reluare a cărții Judecători și o subliniere a singurei soluții posibile în caz de păcat și neascultare, întoarcerea cu pocăință la un Dumnezeu care nu obosește să ierte și să restaureze. Samuel a scris această carte probabil după ce l-a uns pe David ca nou împărat peste Israel, pe la anul 1000 î.Cr. Iată ce declară autorul ei în primul verset al cărții:

„Pe vremea judecătorilor a fost o foamete în țară …“ (Rut 1:1).

Cartea Rut este un apendice al cărții Judecători. De fapt, ea ar fi trebuit să fie inclusă în acea carte și este într-un anumit fel, rezumată în acest verset:

„Oriunde mergeau, mâna Domnului era împotriva lor ca să le facă rău, cum spusese Domnul, şi cum le jurase Domnul. Au ajuns astfel într-o mare strâmtorare.“ (Jud. 2:15).

Samuel a vrut ca această carte să fie o încheiere recapitulativă a lecțiilor date în cartea Judecători. Ne mai întâlnim o dată aici cu ciclul: păcat → pedeapsă → pocăință → prosperitate.

Însă, de data aceasta, Samuel vrea să răspundă unei întrebări viclene, nepuse încă în exemplele din cartea Judecători, şi anume: „Ei, și dacă nu ne vom pocăi? Ce se va întâmpla cu noi dacă în loc să ne pocăim ne vom îndepărta și mai mult de Domnul și vom fugi pe alte meleaguri, departe de fața Sa și ne vom contopi cu celelalte neamuri?“

Prin cartea Rut, Samuel le spune evreilor care s-au lepădat de Dumnezeu că și atunci când au săvârșit un păcat și se află sub pedeapsa divină, fuga de Dumnezeu nu este nicidecum o soluție.

Experiența tristă a familiei lui Elimelec este răspunsul clar și răspicat dat acestor întrebări răuvoitoare, răspuns care poate fi formulat astfel: „Pentru mâna Domnului nu există nici un loc unde să nu ne poată ajunge ca să ne pedepsească“. Nu există o altă soluție de ieșire de sub pedeapsă decât pocăința. Cine se întoarce la Dumnezeu, ca Naomi, va avea parte de bunăvoință. Ori de câte ori ne pocăim cu adevărat Dumnezeu Se grăbește să ne dea izbăvirea și binecuvântarea.

O citire foarte atentă va scoate la iveală un mesaj spiritual latent ascuns în semnificația numelor purtate de personajele cărții.

1. Întâmplarea debutează la Betleem, care tradus înseamnă „casa pâinii“.  Orice evreu care a citit cartea Rut și-a dat seama imediat de ironia și tragedia situației. Când în Betleem nu mai este pâine înseamnă că situația este într-adevăr gravă. Cei din Betleem ar fi trebuit să trăiască în belșug de pâine, dar, dintr-un anumit motiv, pe vremea aceea n-a fost așa.

2. Primul personaj cu care ne întâlnim este Elimelec al cărui nume se traduce prin „Dumnezeu este Împăratul meu“ (Eli = Dumnezeu, melech = împărat).

3. Acest bărbat pleacă din Betleem împreună cu nevastă-sa Naomi, al cărei nume se poate traduce prin „cea plăcută“ sau „cea fermecătoare“, și cu cei doi fii ai lor: Mahlon (,,infirmitate“, „harfă“ și „bucurie“) și Chilion (care înseamnă „ornament“ sau „desăvărșit“).

4. Hotărârea lor de a pleca este echivalentă cu o încercare de a scăpa de sub pedeapsa pe care Dumnezeu o trimisese asupra Israelului prin secetă.

5. În Moab, Elimelec („Dumnezeu este Împăratul meu“) moare, și după el mor și cei doi fii: Mahlon (bucuria) și Chilion  (desăvârșirea).

6. Frântă de durere, Naomi hotărăște să se întoarcă în Israel, dar refuză să mai fie numită Naomi și cere să i se spună de acum încolo Mara, care înseamnă amărăciune.

7. Mesajul spiritual din această succesiune de evenimente este unul foarte clar: în Canaan, Israelul trăia sub teocrație („Dumnezeu este împăratul meu“) și făcea casă bună cu plăcerea, cântecul, bucuria, frumusețea și desăvârșirea. Sub pedeapsa lui Dumnezeu, ei au recurs la soluții lăturalnice, refuzând pocăința, iar aceasta le-a adus moarte, suferință și sărăcie. Pentru copiii Domnului, singura ieșire din impasul neascultării este pocăința și întoarcerea acasă, la Dumnezeul lor care nu obosește iertându-i  și reparându-le greșelile.

8. Din momentul hotărârii de întoarcere în țară, mâna nevăzutului Dumnezeu începe să lucreze tainic pentru refacerea viitorului lui Naomi. Una dintre nurori, moabita Rut, se întoarce împreună cu ea și găsește favoare în ochii unui om bogat numit Boaz (nume care, în ebraică, înseamnă „în El este puterea“). Acest Boaz restaurează moștenirea lui Naomi și-i dăruiește un nepot. Obed, fiul obţinut de Naomi prin Rut, fusese hotărât de Dumnezeu să fie tatăl lui Isai și bunicul lui David, împăratul slăvit al lui Israel.

Istoria lui Rut

„Pe vremea judecătorilor, a fost o foamete în ţară. Un om din Betleemul lui Iuda a plecat cu nevasta sa şi cu cei doi fii ai lui, să locuiască pentru o vreme în ţara Moabului. Numele omului aceluia era Elimelec, numele nevestei lui era Naomi, şi cei doi fii ai lui se numeau Mahlon şi Chilion: erau efratiţi, din Betleemul lui Iuda. Ajungând în ţara Moabului, şi-au aşezat locuinţa acolo. Elimelec, bărbatul Naomei, a murit, şi ea a rămas cu cei doi fii ai ei. Ei şi-au luat neveste moabite. Una se numea Orpa, şi cealaltă Rut, şi au locuit acolo aproape zece ani. Mahlon şi Chilion au murit şi ei amândoi, şi Naomi a rămas fără cei doi fii ai ei şi fără bărbat.“ (Rut 1:1-5).

Nu există o altă soluție de ieșire de sub pedeapsă decât pocăința. Fuga de Dumnezeu nu clarifică, ci complică lucrurile.

Samuel ne spune că Naomi, după un debut catastrofal, s-a hotărât să se întoarcă acasă, în poporul lui Dumnezeu. Rut, una dintre nurorile ei, a hotărât să-i împărtășească destinul și a venit împreună cu ea la umbra aripilor Dumnezeului evreilor:

„Apoi s-a sculat, ea şi nurorile ei, ca să se întoarcă în ţara ei din ţara Moabului, căci aflase în ţara Moabului că Domnul cercetase poporul Său şi-i dăduse pâine. Ea a ieşit din locul în care locuia însoţită de cele două nurori ale ei şi a pornit ca să se întoarcă în ţara lui Iuda. Naomi a zis atunci celor două nurori ale ei: «Duceţi-vă şi întoarceţi-vă fiecare la casa mamei ei! Domnul să Se îndure de voi, cum v-aţi îndurat şi voi de cei ce au murit şi de mine! Să vă dea Domnul să găsiţi odihnă fiecare în casa unui bărbat!» Şi le-a sărutat. Ele au ridicat glasul şi au plâns; şi i-au zis: «Nu; noi vom merge cu tine la poporul tău.»

Naomi a zis: «Întoarceţi-vă, fiicele mele! Pentru ce să veniţi voi cu mine? Mai am eu oare fii în pântecele meu, ca să poată fi bărbaţii voştri? Întoarceţi-vă, fiicele mele, şi duceţi-vă! Eu sunt prea bătrână ca să mă mărit din nou. Şi chiar dacă aş zice că trag nădejde; chiar dacă în noaptea aceasta aş fi cu un bărbat şi aş naşte fii, aţi mai aştepta voi până să se facă mari şi aţi vrea voi să nu vă măritaţi din pricina lor? Nu, fiicele mele! Eu sunt mult mai amărâtă decât voi, pentru că mâna Domnului s-a întins împotriva mea.» Şi ele au ridicat glasul şi iarăşi au plâns. Orpa a sărutat pe soacra sa şi a plecat, dar Rut s-a ţinut de ea. Naomi a zis către Rut: «Iată, cumnata ta s-a întors la poporul ei şi la dumnezeii ei; întoarce-te şi tu după cumnata ta.» Rut a răspuns: «Nu sta de mine să te las şi să mă întorc de la tine! Încotro vei merge tu, voi merge şi eu, unde vei locui tu, voi locui şi eu; poporul tău va fi poporul meu, şi Dumnezeul tău va fi Dumnezeul meu; unde vei muri tu, voi muri şi eu şi voi fi îngropată acolo. Facă-mi Domnul ce o vrea, dar nimic nu mă va despărţi de tine decât moartea!»  Naomi, văzând-o hotărâtă să meargă cu ea, n-a mai stăruit.“ (Rut 1:6-18).

Este clar că Naomi a înțeles că ceea ce făcuse împreună cu soțul ei când au fugit de sub pedeapsa lui Dumnezeu a fost rău. Cuvintele ei dovedesc pocăința sa sinceră:

„Au călătorit împreună până ce au ajuns la Betleem. Şi când au intrat în Betleem, toată cetatea s-a pus în mişcare din pricina lor şi femeile ziceau: «Naomi (Plăcută) este aceasta?»  Ea le-a zis: «Nu-mi mai ziceţi Naomi; ziceţi-mi Mara (Amărăciune), căci Cel Atotputernic m-a umplut de amărăciune. La plecare eram în belşug, şi acum Domnul mă aduce înapoi cu mâinile goale. De ce să-mi mai ziceţi Naomi, când Domnul S-a rostit împotriva mea, şi Cel Atotputernic m-a întristat?» Astfel s-au întors din ţara Moabului Naomi şi nora sa Rut, moabita. Au ajuns la Betleem la începutul seceratului orzului.“ (Rut 1:19-22).

Când ne pocăim cu adevărat, Dumnezeu Se grăbește să ne dea izbăvirea și binecuvântarea. Samuel scoate la iveală o serie de „coincidențe“ binevenite prin care Dumnezeu lucrează binevoitor pentru binecuvântarea celor două femei. Din momentul hotărârii de întoarcere în țară, mâna nevăzutului Dumnezeu începe să lucreze tainic pentru refacerea viitorului Naomei. Una dintre nurori, moabita Rut, se întoarce împreună cu ea  și capătă trecere înaintea unui om bogat  numit Boaz (nume tradus prin „În El este puterea“). Acest Boaz restaurează moștenirea Naomei și îi dăruiește un fiu prin Rut.

Pentru a înțelege contextul în care se desfășoară acțiunea di cartea Rut trebuie să ne aducem aminte de ,,Legea ridicării unui urmaș“ și „Legea spicelor rămase de la seceriș“:

Legea spicelor rămase de la seceriș funcționa ca un fel de ,,ajutor social“ pentru persoanele defavorizate:

„Când vei secera semănăturile din ţara voastră, să laşi nesecerat un colţ din câmpul tău şi să nu strângi ce rămâne de pe urma secerătorilor. Să laşi săracului şi străinului aceste spice. Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru” (Lev.23:22).

Legea ridicării unui urmaș funcționa ca o supapă pentru menținerea dreptului de moștenire în familiile fără copii:

„Când fraţii vor locui împreună şi unul din ei va muri fără să lase copii, nevasta mortului să nu se mărite afară cu un străin, ci cumnatul ei să se ducă la ea, s-o ia de nevastă şi să se însoare cu ea ca cumnat. Întâiul născut, pe care-l va naşte, să moştenească pe fratele cel mort şi să-i poarte numele, pentru ca numele acesta să nu fie şters din Israel.
Dacă omul acesta nu vrea să ia pe cumnată-sa, ea să se suie la poarta cetăţii, la bătrâni, şi să spună: ‘Cumnatul meu nu vrea să ridice în Israel numele fratelui său, nu vrea să mă ia de nevastă după dreptul de cumnat.’
Bătrânii cetăţii să-l cheme şi să-i vorbească. Dacă el stăruie şi zice: ‘Nu vreau s-o iau’, atunci cumnată-sa să se apropie de el în faţa bătrânilor, să-iscoată încălţămintea din picior şi să-l scuipe în faţă. Şi luând cuvântul, să zică: ‘Aşa să se facă omului care nu voieşte să ridice casa fratelui său.’  Şi casa lui se va numi în Israel ‘Casa celui descălţat’.

Ambele Legi au funcționat în restaurarea lui Naomi în țară. Harnica noră a Naomei merge „întâmplător“ să strângă spice tocmai pe ogorul unei rude bogate care avea drept de răscumpărare asupra familiei lui Elimelec. Slujnicele de acolo îi arată „întâmplător“ bunăvoință. La fel face și Boaz, stăpânul ogorului:

„Naomi avea o rudă după bărbat. Acesta era un om foarte bogat, din familia lui Elimelec, şi se numea Boaz. Rut, moabita, a zis către Naomi: «Lasă-mă, te rog, să mă duc să strâng spice de pe câmpul aceluia înaintea căruia voi căpăta trecere.» Ea i-a răspuns: «Du-te, fiica mea.»

Ea s-a dus într-un ogor să strângă spice pe urma secerătorilor. Şi s-a întâmplat că ogorul acela era al lui Boaz, care era din familia lui Elimelec. Şi iată că Boaz a venit din Betleem şi a zis secerătorilor: «Domnul să fie cu voi!» Ei au răspuns: «Domnul să te binecuvânteze!» Şi Boaz a zis slujitorului însărcinat cu privegherea secerătorilor: «A cui este tânăra aceasta?»

Slujitorul însărcinat cu privegherea secerătorilor a răspuns: «Este o tânără moabită, care s-a întors cu Naomi din ţara Moabului. Ea a zis: ««Dă-mi voie să strâng şi să culeg spice dintre snopi, rămase pe urma secerătorilor.»» Şi de azi dimineaţă, de când a venit, a stat în picioare până acum şi nu s-a odihnit decât o clipă în casă.»

Boaz a zis către Rut: «Ascultă, fiică, să nu te duci să culegi spice în alt ogor; să nu te depărtezi de aici şi rămâi cu slujnicele mele. Uită-te unde vor secera pe câmp şi du-te după ele. Am poruncit slugilor mele să nu se atingă de tine. Şi când îţi va fi sete, să te duci la vase şi să bei din ce vor scoate slugile.»

Atunci ea s-a aruncat cu faţa la pământ şi i-a zis: «Cum am căpătat eu trecere înaintea ta, ca să te îngrijeşti de mine, o străină?»“ (Rut 2:1-10).

„Coincidențele sunt minuni în care Dumnezeu preferă să rămână anonim“.  Naomi a înțeles că Dumnezeu era la lucru, iar Samuel ne spune că harul lucra din plin pentru cele ce se întorseseră cu pocăință și credință în Israel:

„Naomi a zis nurorii sale: «Să fie binecuvântat de Domnul, care este plin de îndurare pentru cei vii, cum a fost şi pentru cei ce au murit. Omul acesta este rudă cu noi», i-a mai spus Naomi, «este din cei ce au drept de răscumpărare asupra noastră.»“ (Rut 2:20).

Plină de încredere în Providența divină, Naomi o învață pe Rut cum să-i sugereze lui Boaz inițiativa răscumpărării și acesta consimte într-o noapte a clarificărilor binevoitoare:

„Soacra sa, Naomi, i-a zis: «Fiica mea, aş vrea să-ţi dau un loc de odihnă, ca să fii fericită. Şi acum Boaz, cu ale cărui slujnice ai fost, nu este el rudă cu noi? Iată, el are să vânture la noapte orzul în arie. Spală-te şi unge-te, apoi îmbracă-te cu hainele tale şi coboară-te la arie. Să nu te faci cunoscută lui, până va isprăvi de mâncat şi de băut. Şi când se va duce să se culce, însemnează-ţi locul unde se culcă. Apoi du-te, descoperă-i picioarele şi culcă-te. Şi el însuşi îţi va spune ce să faci.» Ea i-a răspuns: «Voi face tot ce ai spus.» Rut s-a coborât la arie şi a făcut tot ce poruncise soacra sa.

Boaz a mâncat şi a băut, şi inima-i era veselă. S-a dus şi s-a culcat la marginea unui stog. Rut a venit atunci încet de tot, i-a descoperit picioarele şi s-a culcat. La miezul nopţii, omul s-a speriat; s-a plecat şi iată că o femeie era culcată la picioarele lui.

El a zis: «Cine eşti tu?» Ea a răspuns: «Eu sunt Rut, slujnica ta; întinde-ţi poala hainei peste slujnica ta, căci ai drept de răscumpărare.» Şi el a zis: «Fii binecuvântată de Domnul, fiică! Această faptă de pe urmă mărturiseşte şi mai mult pentru tine decât cea dintâi, că n-ai umblat după tineri, săraci sau bogaţi. Acum, fiică, nu te teme, îţi voi face tot ce vei zice, căci toată cetatea ştie că eşti o femeie cinstită.»“ (Rut 3:1-11).

Singurul obstacol în calea împlinirii promisiunii lui Boaz a fost existența unei rude mai apropiate de Naomi, care avea prioritate ca răscumpărător al familiei. Când acest „cutare“ refuză ca un laș propunerea, Boaz este liber să-și ducă planul său până la capăt. El o ia pe Rut de nevastă și-i dăruiește Naomei un nepot providențial, care va fi, ne spune Samuel, strănepotul lui David, marele împărat al lui Israel:

„Boaz a luat-o pe Rut, care i-a fost nevastă, şi el a intrat la ea. Domnul a făcut-o să zămislească, şi ea a născut un fiu. Femeile i-au zis Naomei: «Binecuvântat să fie Domnul, care nu te-a lăsat lipsită azi de un bărbat cu drept de răscumpărare şi al cărui nume va fi lăudat în Israel! Copilul acesta îţi va înviora sufletul şi va fi sprijinul bătrâneţilor tale; căci l-a născut nora ta, care te iubeşte şi care face pentru tine mai mult decât şapte fii.»

Naomi a luat copilul, l-a ţinut în braţe şi a văzut de el. Vecinele i-au pus nume, zicând: «Un fiu s-a născut Naomei!» Şi l-au numit Obed. Aceasta a fost tatăl lui Isai, tatăl lui David.

Iată sămânţa lui Pereţ: Pereţ a fost tatăl lui Heţron; Heţron a fost tatăl lui Ram; Ram a fost tatăl lui Aminadab; Aminadab a fost tatăl lui Nahşon; Nahşon a fost tatăl lui Salmon; Salmon a fost tatăl lui Boaz; Boaz a fost tatăl lui Obed; Obed a fost tatăl lui Isai; şi Isai a fost tatăl lui David.“ (Rut 4:13-22).

Mesajul mesianic din cartea Rut

Un al doilea motiv care a stat la baza apariţiei cărţii Rut este acela că ea constituie o încheiere optimistă pentru întristarea obositoare predominantă în cartea Judecători. Samuel vrea să spună sus şi tare că Dumnezeu Se oferă să dea „un viitor și o nădejde“ (Ier. 29:11) tuturor celor care se întorc cu pocăință și credință la El.

Şi atunci de ce nu se numește această carte Naomi, ea fiind axată pe experiența acestei evreice? De ce i se spune cartea Rut? Ei bine, cei care  au așezat-o în canon au ținut seama de dorința autorului ei. Dincolo de harul arătat familiei Naomei, cartea Rut scoate în evidenţă un har infinit mai mare. Într-adevăr, cartea Rut este o oază de credincioșie manifestată de o păcătoasă ne-evreică într-o eră caracterizată în Israel de idolatrie și apostazie. Dumnezeul care spusese: „Amonitul și moabitul să nu intre în adunarea Domnului, nici chiar al zecelea neam, pe vecie“ (Deut. 23:3), o altoiește acum pe moabita Rut chiar în …spiţa de neam a lui Mesia!

Conținutul cărții poate fi împărțit în funcție de evoluția acestei „păgâne“ a cărei alegere de a se face una cu poporul lui Dumnezeu a fost răsplătită prin har.

a. Hotărârea lui Rut (1:1 – 1:18)

b. Hărnicia lui Rut (1:19 – 2:23)

c. Binefăcătorul lui Rut (3:1 – 3:18)

d. Binecuvântările lui Rut  (4:1 – 4:22).

Cartea aceasta începe cu înmormântări și se încheie cu o naștere.

Rut este una dintre singurele două cărți din Biblie care poartă numele unei femei. Cealaltă este Estera, cu care se contrastează și se completează reciproc.

Fără să știe la vremea aceea, Samuel ne-a dat în carte schema mântuirii săvârşite de Dumnezeu „la plinirea vremurilor“ (Efes. 1:10) prin răscumpărarea adusă de către Fiul Său, Domnul Isus Cristos. În descrierile din textul cărţii, Boaz este figura profetică pentru acel „Goel“ (cf. Iov 19:25), ruda cu drept de răscumpărare.

În rânduiala stabilită de Dumnezeu în Israel, cineva căzut în robie putea fi răscumpărat de un astfel de „Goel“, care trebuia să îndeplinească trei condiții:

a. să fie cea mai apropiată rudă,

b. să vrea să răscumpere şi

c. să poată să răscumpere.

În cazul Naomei au existat două persoane care aveau acest drept: un anumit „cutare“ care, deși avea dreptul de răscumpărare, a refuzat să uzeze de el  (Rut 3:12; 4:1-6) și Boaz, care îndeplinește condițiile și este foarte bucuros să o facă (Rut 2:20; 4:9-13).

Prin răscumpărarea Naomei şi a moabitei Rut, Boaz este un tip care îl prevestește pe Domnul Isus Cristos. Lucrarea Lui de răscumpărare este descrisă într-un mod strălucit în Apocalipsa:

„Apoi am văzut în mâna dreaptă a Celui ce şedea pe scaunul de domnie o carte scrisă pe dinăuntru şi pe dinafară, pecetluită cu şapte peceţi. Şi am văzut un înger puternic, care striga cu glas tare: «Cine este vrednic să deschidă cartea şi să-i rupă peceţile?» Şi nu se găsea nimeni, nici în cer, nici pe pământ, nici sub pământ, care să poată deschide cartea, nici să se uite în ea. Şi am plâns mult pentru că nimeni nu fusese găsit vrednic să deschidă cartea şi să se uite în ea. Şi unul dintre bătrâni mi-a zis: «Nu plânge; iată că Leul din seminţia lui Iuda, Rădăcina lui David, a biruit ca să deschidă cartea şi cele şapte peceţi ale ei.»  Şi la mijloc, între scaunul de domnie şi cele patru făpturi vii şi între bătrâni, am văzut stând în picioare un Miel. Părea înjunghiat şi avea şapte coarne şi şapte ochi, care sunt cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu trimise în tot pământul. El a venit şi a luat cartea din mâna dreaptă a Celui ce şedea pe scaunul de domnie.

Când a luat cartea, cele patru făpturi vii şi cei douăzeci şi patru de bătrâni s-au aruncat la pământ înaintea Mielului, având fiecare câte o lăută şi potire de aur pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinţilor. Şi cântau o cântare nouă şi ziceau: «Vrednic eşti Tu să iei cartea şi să-i rupi peceţile: căci ai fost înjunghiat şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice norod şi de orice neam. Ai făcut din ei o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru, şi ei vor împărăţi pe pământ!»“ (Apoc. 5:1-10).

În spatele mesajului imediat din Judecători şi Rut, Dumnezeu a vestit în chip profetic adevărul unei mântuiri oferite de El Însuşi tuturor păcătoșilor care Îl aleg pe El și așteaptă în ascultare binecuvântările Lui nemeritate. Este mesajul care se potrivește de minune nu numai pentru Rut, ci și pentru mine și tine. Iată ce mi-a scris Ionel Lazăr, unul dintre colegii mei de Seminar de la București:

„Dincolo de tragedia pe care a trăit-o Samuel atunci când s-a văzut părăsit de popor înainte de vreme, a fost tragedia din propria familie. Copiii săi care și-au «ales» ca tată, ca model «vrednic» de urmat pe un altul …vitreg! („Voi aveți ca tată pe diavolul… “ Nu vi se pare cunoscută afirmația?).

Prin această dramă trăită plenar de „omul lui Dumnezeu“ (nu omul sistemului sau al uniformei!), înțelegem drama unei națiuni despre care va scrie mai târziu profetul Osea: „Ți-am dat un împărat în mânia Mea, și ți-l iau în urgia Mea !“ (Osea 13:11)

Sunt convins că, prin Duhul profetic care îl călăuzea, bătrânul și abandonatul Samuel a anticipat viitorul lepădării lui Israel de Domnul, Dumnezeul cel Atotputernic al lui Avraam, Isaac și Iacov!

Tot anticipativ, scrie în stil profetic o carte cu atestare istorică, dar vorbind despre un Împărat ale cărui zile „se suie până în veșnicie“ (Is. 9:6-7), un Împărat al Păcii (Evrei 7:1-4; Ps. 2:6-9). Pe acest viitor Împărat îl salută bătrânul Samuel prin relatarea de mai sus (Rut 4:17-22), confirmată istoric prin „Cartea neamului lui Isus Christos“ din Matei 1:1-17, coroborată cu Luca 3:23-38. Aici nu este doar clarviziunea profetică a lui Samuel, ci este chiar Planul lui Dumnezeu de Mântuire, desăvârsit doar prin Împăratul slavei Sale, doar prin Isus Christos, singurul Fiu al dreptei Sale eterne în care locuia toată plinătatea Dumnezeirii (Col. 2:9-10; 1:13-20)!

c3a1rbolgenealc3b3gico_rut

Și toate acestea doar cu un singur scop: „ca să ducă pe mulți fii la slavă…“ (Evrei 2:10)

Un sfat pentru cei ce trec prin vremuri de criză

Ce să faci când nu mai poți face nimic ?

Fiecare trecem prin stări de criză. Ajungem în situații de fundătură când suntem prizonieri ai împrejurărilor. Nu vedem nici o ieșire din situație. Ce putem face atunci?

Îngăduiți-mi să vă dau trei sfaturi:

  • Încrede-te în Dumnezeu!
  • Încrede-te în viitor
  • Încrede-te în familie

Am să ilustrez aceste sfaturi cu două întâmplări din Biblie.

  1. Mai întâi este criza lui Rut. Rămasă văduvă în ca sa lui Naomi, a ajuns într-o situația limită, fără ieșire. Ce a ales ea ?

A les să se încreadă în Dumnezeul lui naomi.
A ales să creadă în viitorul oferit de aceastî alegere.
A ales să rămână în familie cu Naomi.

Aceste alegeri ale ei au trezit simpatia multora, dar mai ales amabilitatea lui Boaz. Cum așa? Cum de s-a îndurat Boaz de această tânără văduvă?

Secretul se află în Matei 1:5. Acolo este cheia întregii situații. Acest Boaz a fost un copil al lui Rahav, femeia care a făcut ea însăși exact aceleași trei lucruri când s-a aflat ea însăși într-o situație de mare criză.

Ce a făcut Rahav?

A ales să se încreadă în Dumnezeul evreilor.
A ales să creadă într-un viitor alături de copiii lui Dumnezeu.
A ales să-și salveze familia, s-a făcut una cu ei și i-a luat în binecuvântarea ei.

Boaz a învățat de la mama lui aceste trei lecții, le-a supt odată cu laptele de mamă, le-a trăit și le-a aplicat la cazul lui Rut. Boaz a arătat simpatie pentru Rut pentru că provenea dintr-o femeie care trecuseprintr-o situația asemănătoare. Nimeni nu te înțelege mai bine decât cel care a trecut prin aceleași crize ca tine!

Cuma  fost răsplătită Rahav? Cu un soț din Israel și cu bogățiile de care s-a bucurat apoi și … Rut!!!

O concluzie personală

Înainte de a deveni păstor într-o biserică baptistă, tatăl meu, Vasile Brânzei, a  fost cizmar, meserie pe care a învăţat-o la Curtici, Arad. Tata s-a născut într-o familie de țărani în satul Negreni, de deasupra Botoșanilor. Era un sat de coloniști săraci veniți din marginea Sucevei și împroprietăriți de regele României drept răsplată pentru că luptaseră vitejeşte în războiul cu turcii. Pentru foarte mulți oameni, faptul că un om fără educație a fost atâția ani păstor în cea mai numeroasă biserică baptistă din Bucureşti a fost un mister.

Ceea ce nu știu ei este că Vasile Brânzei a compensat lipsa de cunoștințe scolastice cu o doză foarte mare de …caracter. Asta l-a impus înaintea oamenilor și asta i-a asigurat respectul și ascultarea celor din biserica „Golgota“ de lângă Gara de Nord. A citit mult și cu folos nu neapărat ca să recupereze anii de ne-educație din adolescență, ci mai mult dintr-o sete nepotolită de cunoaștere. Însă, caracterul şi l-a format începând din casa părintească, din anii petrecuți la Negreni printre oamenii deprinși cu greul și cu credința cea adevărată.

Tatăl meu și-a trăit ultimii ani alături de noi, în Los Angeles. Pe când avea numai vreo 14 ani, niște tineri l-au convins să plece cu ei, folosind fereastra de libertate de atunci, spre America. Când a aflat vestea, tatăl lui l-a privit încruntat și serios și i-a pus doar o singură întrebare: „Vasile, tu ești cel mai mare și eu sunt văduv cu o căruță de copii. Cum mă lași cu atâția să-i cresc singur? Gândește-te bine și alege tu singur.“

Vasile Brânzei a privit în pământ, a gândit bine și a plecat apoi cu bunicul meu la plug. Pentru dânsul, America a venit ca o răsplată la bătrânețe. În răstimpuri, se oprea parcă trezit brusc dintr-o visare și spunea: „Măi Dane, eu chiar sunt cu tine în America? Ce-am făcut eu ca să merit soarta asta bună?“

Spre deosebire de tatăl meu, eu am fost un copil răsfățat, care se plictisește repede chiar și de ceea ce este bun și bine.  Veneam adeseori din vizitele mele pe la alte biserici din celelalte state ale Americii și-i povesteam cu atâta bucurie ceea ce văzusem încât parcă îi dădeam de înțeles că vreau neapărat să mă mut acolo. De fiecare dată îmi răspundea cu o frază devenită cu vremea un fel de motto al întregii lui vieți: „Daniel! De când avem noi libertatea să facem ceea ce ne place? Noi facem ceea ce trebuie, nu ceea ce ne place!“

Vorbele acestea ale tatei au turnat nu o dată apă rece peste entuziasmul meu nestatornic.  Am învățat deci să fiu ascultător și să am sentimentul datoriei de la tatăl meu, țăranul/cizmarul/păstorul Vasile Brânzei.

În cartea aceasta am căutat să vă învăț aceeași lecție din pățaniile relatate de Samuel și din povețele lui incluse în lecțiile lăsate în scrierile lui. Să nu uităm niciodată cum l-a mustrat el pe nestatornicul și nestăpânitul împărat Saul:

„Samuel i-a zis lui Saul: «Ai lucrat ca un nebun şi n-ai păzit porunca pe care ţi-o dăduse Domnul, Dumnezeul tău … »

Samuel a zis: «Îi plac Domnului mai mult arderile-de-tot şi jertfele decât ascultarea de glasul Domnului? Ascultarea face mai mult decât jertfele, şi păzirea Cuvântului Său face mai mult decât grăsimea berbecilor. Căci neascultarea este tot atât de vinovată ca ghicirea, şi împotrivirea nu este mai puţin vinovată decât închinarea la idoli şi terafimii. Fiindcă ai lepădat Cuvântul Domnului, te leapădă şi El ca împărat.»“ (1 Sam. 13:13; 15:22-23).

Ascultarea este singura atitudine care-L lasă pe Dumnezeu să fie Dumnezeu și în viața noastră, iar pe noi ne face moștenitori siguri ai răsplătirilor Lui nemăsurate.

Însă, ascultarea nu se învață ușor. Trebuie să te deprinzi cu ea. Biblia ne spune că Domnul Isus Însuși a învățat această dimensiune a relației cu Tatăl din experiența lui omenească:

„El este Acela care, în zilele vieţii Sale pământeşti, aducând rugăciuni şi cereri cu strigăte mari şi cu lacrimi către Cel ce putea să-L izbăvească de la moarte, şi fiind ascultat, din pricina evlaviei Lui, măcar că era Fiu, a învăţat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit. Şi, după ce a fost făcut desăvârşit, S-a făcut, pentru toţi cei ce-L ascultă, urzitorul unei mântuiri veşnice, căci a fost numit de Dumnezeu: Mare Preot «după rânduiala lui Melhisedec.»“ (Evrei 5:7-10).

Procesul de învățare a ascultării de Dumnezeu este un fel de gimnastică a sufletului și se numește în Biblie „evlavie“:

„Caută să fii evlavios. Căci deprinderea trupească este de puţin folos, pe când evlavia este folositoare în orice privinţă, întrucât ea are făgăduinţa vieţii de acum şi a celei viitoare.“ (1 Tim. 4:7-8).