Explicații la Biblie

Acasă » Prezentări » Marcu – Evanghelia Robului lui Dumnezeu

Marcu – Evanghelia Robului lui Dumnezeu

ezekielfourfacesÎn originalul grec, cartea poartă titlul: „Kata Markon“ – „după Marcu“ (Acest ,,Markon“ este forma grecizată a numelui latin ,,Marcus“.

Fiecare carte are un mesaj, fiecare cod are o cheie, iar versetul cheie al evangheliei lui Marcu este:

„Căci Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească și să-Și dea viața răscumpărare pentru mulți!“  – 10:45

marc_oxÎn amalgamul chipurilor din vedenia lui Ezechiel, Evangehlia lui Marcu est cea care-L înfățișează pe Domnul Isus ca ,,taur/bou“, animal de povară, deprins cu slujirea.

Acest ,,Rob al Domnului“ prezentat în evanghelia lui Marcu este Dumnezeu întrupat venit să ierte păcatele, să aibă părtășie cu noi, să rezolve pentru Dumnezeu problema separării noastre de lumea fericită a prezenței divine și să ne aducă, dincolo de rânduielile religioase, bucuria unirii cu Dumnezeu, prezentată ca apogeu al bucuriilor de pe pământ, bucuria nunții.

Autorul:

Ce știm despre autorul uman al acestei scrieri?

Marcu este un om interesant. El n-a fost unul dintre cei doisprezece apostoli, dar a stat mult printre ei. Am putea spune despre el că a fost ,,Un fiu cu mai mulți tați“. Să trecem în revistă mai întâi ceea ce știm despre el:

A.  Prima persoană căreia i-a spus în mod legal tată a fost celui ce l-a născut biologic, soțul Mariei (Miriam – în ebraică). Marcu a crescut într-o familie bogată, într-o casă ,,cu etaj“ destul de mare ca să poată găzdui la nevoie un grup destul de mare de musafiri. Nu știm cu precizie cine a fost acest tată a lui Marcu. Băiatul a purtat un nume evreiesc „Ioan“ (Iohanan) și unul roman Marcu (Marcus), ceea ce ne poate arăta sau că a avut un tată roman sau că tatăl său își câștigase (sau cumpărase, vezi Fapte 22:28) cetățenia romană.

În textul Noului Testament, numele acestui om apare:

(1) ca Ioan, care mai era numit și Marcu (Fapte 12:12, 25; 1:37);
(2) ca simplu Ioan (Fapte 13:5, 13)
(3) ca simplu Marcu, (Fapte 15:39) și
(4) tot ca Marcu în scrierile apostolilor Pavel și Petru (Col. 4:10; Filimon 24; 2 Tim. 4:11; 1 Petru 5:13).

Familia lui Marcu s-a bucurat de o oarecare prosperitate materială, subliniată și de prosperitatea verișorului său mai vârstnic, Barnaba (Fapte 4: 37), cel care, probabil vrând să-i țină și el loc de tată, i-a ținut partea în conflictul cu Pavel și l-a luat cu sine ca să-l crească. Puțini bagă de seamă că Marcu a fost verișor cu Barnaba (Col. 4:10). Parafrazând, am putea spune că ,,ruda adevărată la nevoie se cunoaște!“ Barnaba a fost el însuși un levit bogat care avea proprietăți în Cipru (Fapte 4:36-37). Cea mai mare bogăția a lui Barnaba a fost însă caracterul său. El l-a luat pe Pavel cu el în mijlocul creștinilor, atunci când nimeni nu credea în pocăința lui adevărată (Fapte 9:27). Tot el a reușit apoi să-l ridice și pe Ioan Marcu și să-l facă, așa cum recunoaște și Pavel, ,,folositor pentru lucrare“ (Col. 4:10, Filimon 24; 2 Tim. 4:11).

În casa părinților lui Ioan Marcu s-au întâlnit adeseori ucenicii Domnului Isus, atât înainte cât și după înălțarea Învățătorului lor la cer. De fapt, Ioan Marcu a fost prins fără voia lui în lanțul evenimentelor și se pare că era cât pe ce să o pățească pentru amestecarea lui în anturajul care-l însoțea adesea pe „Rabinul din Nazaret“. Cu siguranță că el este acela despre care se vorbește în Marcu 14:51-52:

„După El mergea un tânăr, care n-avea pe el decât o învelitoare de pânză de in. Au pus mâna pe el; dar el și-a lăsat învelitoarea, și a fugit în pielea goală“.

Numai Ioan Marcu putea cunoaște și scrie asemenea detalii despre propria lui pățanie! La casa mamei lui Ioan Marcu a venit Petru după eliberarea lui miraculoasă din temniță, știind că ucenicii erau acolo la rugăciune:

,,Când şi-a venit Petru în fire, a zis: „Acum văd cu adevărat că Domnul a trimis pe îngerul Său şi m-a scăpat din mâna lui Irod şi de la tot ce aştepta poporul iudeu.” După ce şi-a dat bine seama de cele întâmplate, s-a îndreptat spre casa Mariei, mama lui Ioan, zis şi Marcu, unde erau adunaţi mulţi laolaltă şi se rugau“ (Fapte 12:11-12).

B.  din punct de vedere spiritual, a doua persoană căreia Marcu i-a spus tată a fost apostolul Petru. A fost normal ca liderul grupului apostolic să proiecteze a figură de părinte asupra fiului femeii în casa cărora se întâlneau adesea:

„Biserica aleasă cu voi, care este în Babilon, vă trimete sănătate. Tot așa și Marcu, fiul meu“ ( 1 Petru 5:13).

Această exprimare plină de afecțiune ne arată două lucruri: că Petru l-a „născut“ pe Marcu în credința creștină și că dealungul întregii sale vieți, Marcu a continuat să fie un fiu al lui Petru. Există evidențe clare că între cei doi au fost legături comune de slujire. Nu știm cum s-a ajuns la această relație, dar știm că Marcu a devenit ,,gura lui Petru“, traducătorul predicilor lui ori de câte ori marele apostol a pășit dincolo de granițele vorbitorilor de aramaică. Cu timpul, traducătorul a învățat predicile lui Petru pe de rost, de aceea nu este de mirare că multe pasaje din evanghelia lui Marcu au caracterul unui martor ocular. Papias, unul din presbiterii Bisericii din secolul întâi, scrie că apostolul Ioan a spus următoarele:

„Marcu, fiind traducătorul lui Petru, a notat totul cu fidelitate, nu într-o ordine cronologică a evenimentelor, căci el n-a umblat cu Domnul, ci l-a auzit doar pe Petru povestind. Așa cum am spus, Marcu l-a însoțit pe Petru care și-a adaptat învățăturile la nevoile ascultătorilor lui, fără a urmări neapărat o ordine anumită. Marcu n-a greșit atunci când s-a așternut să scrie ceea ce și-a adus aminte, preocupându-se grijuliu să nu omită nimic din cele auzite de la Petru și neadăugând nimic neadevărat la acestea.”

Probabil că după moartea marelui apostol, oamenii l-au îndemnat pe Ioan Marcu să continue să le povestească ceea ce spusese Petru și el s-a apucat să pună toate pe hârtie.

C. Cel mai important lucru despre filiația lui Marcu este că, din punct de vedere al eternității, el a fost, este și va fi ,,copilul lui Dumnezeu“. Cu el s-a întâmplat ceea ce spunea apostolul Ioan că ar fi bine să se întâmple cu toți oamenii acestui pământ:

,,A venit la ai Săi, şi ai Săi nu L-au primit. Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu; născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu“ (Ioan 1:11-13).

Acest ,,copil cu mai mulți tați“ a fost un foarte puțin probabil autor de cărți sfinte. Cred că mulți din cei care l-au cunoscut au fost surprinși că providența l-a ales tocmai pe el să scrie cea de a doua din cele patru evanghelii. Cu siguranță, cel mai surprins dintre toți trebuie să fi fost … Marcu însuși. Există patru lucruri pe care le-a avut Marcu „împotrivă“:

În primul rând, Marcu a fost un tânăr rătăcit printre adulți. El însuși se caracterizază drept ,,un tânăr“ (probabil un adolescent). Episodul din Ghețimani este grăitor în această privință.

În al doilea rând, Marcu a fost, așa cum am spus deja, un copil dintr-o familie ,,mixtă“. Chiar și faptul că evanghelia scrisă de el poartă numele roman al autorului, Marcu, nu pe cel evreiesc, Iohanan, subliniază lucrul acesta.

În al treilea rând, Marcu a fost odrasla răsfățată a unei văduve bogate. Un copil răsfățat nu reușește deobicei să facă prea multe lucruri serioase în viață. Învățătorul și grupul de ucenici au fost găzduiți cu plăcere în camera de sus a mamei lui Ioan Marcu:

,,După ce şi-a dat bine seama de cele întâmplate, s-a îndreptat spre casa Mariei, mama lui Ioan, zis şi Marcu, unde erau adunaţi mulţi laolaltă şi se rugau“ (Fapte 12:12; 4:23; 15:37; 12:5).

În al patrulea rând, Marcu a fost un lucrător care a eșuat la începutul lucrării lui. Puteți citi că incidentul a fost pricina pentru care apostolul Pavel n-a mai vrut să-l ia cu ei în misiune în pasajul din Faptele Apostolilor 15:36-40.Evoluția lui Marcu dovedește că nu toți au harul să înceapă bine, dar li se dă harul să revină și să ducă mai departe lucrarea. Marcu ar fi putut fi doar o ,,stea căzătoare“, dar Dumnezeu poate scoate și din cei cu eșecuri martori ai reușitelor Lui. Biblia spune: „Nu disprețuiți începuturile slabe!“ Evoluția lui Ioan Marcu este o ilustrație a acestui principiu.

Data scrierii:

Evanghelia lui Marcu este probabil cea dintâi dintre cele patru care ne-au fost păstrate. Comantatorii recomandă o dată între ani 50-70 d.Ch. Nu poate fi după anul 70, anul distrugerii Templului, deorece conține profeția despre dărâmarea lui (Marcu 13:2).

Cuvinte cheie şi teme caracteristice:

După ce am văzut câte ceva despre Marcu, ce am putea spune despre specificul scrierii sale?

Toți cei ce au citit-o și-au dat seama repede că lucrarea lui Marcu  a fost o Evanghelia pentru Romani. Dacă vă plac simetriile, putem spune că Dumnezeu a adresat două scrieri poporului care stăpânea lumea în Imperiul în care s-a întrupat Fiul Său: Evanghelia către Romani și Epistola către Romani. ,,Cetățenia romană“ dobândită fie prin naștere sau prin procedee juridice, era un privilegiu imperial. Romanii stăpâneau atunci lumea. Ei erau oamenii care dețineau puterea. Tot ce făceau erau semne de putere. De la legiunile armatei, la sistemul de taxe, la extraordinara contabilitate pe care au introdus-o pentru prima oară în lume, la măreția clădirilor și la calitatea ,,eternă“ a drumurilor și podurilor cu care au unificat viața socială și economică a imperiului, totul impresiona prin ,,putere“. Ne-a rămas chiar și o expresie simbolică a acestei puteri: ,,Sandaua romană pusă pe grumazul lumi“. Există câteva indici clare care ne fac să tragem concluzia că Marcu i-a avut preponderent pe ei în vedere atunci când și-a scris lucrarea:

În primul rând, o dovadă este chiar numele folosit în canonul Noului Testament.  Având de ales între cele două nume purtate de autorul cărții, Iohanan Marcus, evanghelia aceasta poartă numele lui ,,roman“. Cartea avea mult mai multe șanse să trezească interesul romanilor din imperiu dacă era scrisă de unul dintre ei.

În al doilea rând, deși a știut multe despre Domnul Isus, Marcu a scris cea mai scurtă dintre cele patru evanghelii. Nu întâlnim în textul lui Marcu nici un fel de genealogie a Mântuitorului. Accentul este pus pe ceea ce a făcut, nu pe ceea ce a spus. Robul Domnului este venit să fie în slujba oamenilor. Evanghelia lui Marcu nu are nici un fel de introducere. Toate celelalte au un cuvânt de lămurire sau „preambul“ care să prezinte scopul scrierii. Marcu trece direct la redarea faptelor vieții Domnului Isus. Cuvântul caracteristic lui Marcu este:  „Îndată…“  El este repetat mereu, de parcă autorul ar fi dorit să ne atragă atenția că personajul pe care ni-L prezintă este mereu grăbit și ocupat cu lucrarea pe care a venit să o facă.

În al treilea rînd, toți cei ce au studiat evanghelia lui Marcu au remarcat că ea este o carte de acțiune. Autorul nu este preocupat nici de împlinirea profețiilor și nici de clarificarea genealogiilor. Discursurile, atunci când apar, sunt date în forme prescurtate. Marcu nu este preocupat predominant să redea discursurile Domnului Isus, dar ne dă în schimb minunile săvârșite de El. În textul evangheliei sale găsim nu mai puțin de 20 de minuni săvârșite de Domnul. Ele sunt amintite ca fapte normale ale puterii divine.

În al patrulea rând, evanghelia este ,,adaptată“ ca o mănușă la contextul religios al Romei. Mari admiratorii ai puteri, romanii ajunseseră să-l proclame ,,divin“ pe Cezar pentru marile lui realizări. Marcu Îl prezintă pe Cel născut în Nazaret drept divinul Fiul al lui Dumnezeu venit să rezolve problemele din Împărăția Tatălui Său. El este atotputernic și atotștiutor. Autoritatea Lui, documentează Marcu, se exercită asupra tuturor lucrurilor, văzute și nevăzute, vremelnice sau veșnice, în lumea oamenilor, dar și în lumea duhurilor.

În al patrulea rând, romanilor nu le păsa câtuși de puțin de Scripturile evreilor, de Lege sau de rânduieli, așa că Marcu alege să nu le amintească aproape de loc. De fapt, termenul Lege nu apare niciodată, iar termenul ,,Scripturile“ apare doar o dată sau de două ori. Atunci când apar, cuvinte specific evreiești sunt imediat traduse în text: ,,Boanerghes“ (3:17), ,,Tabita cumi“ (5:41), ,,corban“ (7:11), „Eli, Eli, lama sabactani” (15:34). Valoarea monedelor evreiești este convertită în moneda romană (12:42), iar obiceiurile evreilor, necunoscute romanilor, sunt explicate (7:3; 13:3; 14:12; 15:42).

Marcu le prezintă romanilor un ,,om“ în carne și oase, dar și un om îmbrăcat în divinitate, încununat cu putere și slavă, pe Isus din Nazaret, Fiul lui Dumnezeu, un om fără păcat într-o lume a păcătoșilor. Pe El, smerenia nu-L degradează, slujirea nu-L umilește, moartea nu-L poate învinge. Nici înjositoarea răstignire nu-I poate diminua cu nimic măreția.

În al cincilea rând, ca și hotărârile Romei aplicate în tot imperiul, evanghelia lui Marcu nu este o DISCUȚIE sau o DEZBATERE, ci o DECLARAȚIE, o proclamație clară și plină de autoritate. La finalul unei demonstrații, romanii obișnuiau să pună, practică pe care am moștenit-o și noi astăzi: ,,qed“, adică ,,quod erat demonstrandum“, ceea ce era de demonstrat a fost dovedit. La finalul evangheliei sale, Marcu folosește această practică romană, citând singura concluzie posibilă unui reprezentant al Romei:

,,Sutaşul, care sta în faţa lui Isus, când a văzut că Şi-a dat astfel duhul, a zis: „Cu adevărat, Omul acesta era Fiul lui Dumnezeu!” (Marcu 15:39).

Schița cărții

Pentru acest studiu vom urmări scița sugerată de W.W. Wiersbe, care se oprește la dinamica lucrării Robului Domnului:

Marcu 1
,,Referințele“ Robului Domnului

Marcu 2:1 – 3:12
Ce ne oferă Robul Domnului

Marcu 3:13 – 4:34
Robul, mulțimile și Împărăția

Marcu 4:35 – 5:43
Robul Domnului biruiește!

Marcu 6:1-56
,,Vrea cineva să se încreadă în Robul Domnului?“

Marcu 7:1 – 8:26
Robul – Învățător

Marcu 8:27 – 9:50
Tainele Robului Domnului

Marcu 10
Paradoxurile Robului Domnului

Marcu 11:1 – 12:44
Robul Domnului în Ierusalim

Marcu 13
Robul Domnului vestește viitorul

Marcu 14:1 – 15:20
Suferințele Robului Domnului

Marcu 15:21 – 16:20
Robul Domnului își termină lucrarea

 .

Comentariul textului:

Marcu 1
,,Referințele“ Robului Domnului

Chiar un slujitor are nevoie de ,,referințe“ care să-l recomande pentru o slujbă. Marcu ne spune că Robul Domnulu are recomandări de excepție.

1. Despre El au profețit Maleahi (3:1) și apariția Lui a fost tema principală a anunțului făcut de Ioan Botezătorul:

,,Iată, voi trimite pe solul Meu; el va pregăti calea înaintea Mea. Şi deodată va intra în Templul Său Domnul pe care-L căutaţi: Solul legământului, pe care-L doriţi; iată că vine, zice Domnul oştirilor“ (Mal. 3:1)

,,Ioan propovăduia şi zicea: „După mine vine Cel ce este mai puternic decât mine, căruia eu nu sunt vrednic să mă plec să-I dezleg curelele încălţămintei. Eu, da, v-am botezat cu apă, dar El vă va boteza cu Duhul Sfânt” (Marcu 1:7-8)

2. La botezul care-I marchează începutul lucrării publice, Dumnezeu Tatăl și Duhul Sfânt adeveresc din cer persoana și lucrarea Robului Domnului:

,,Şi îndată, când ieşea Isus din apă, el a văzut cerurile deschise şi Duhul coborându-Se peste El ca un porumbel. Şi din ceruri s-a auzit un glas, care zicea: „Tu eşti Fiul Meu preaiubit, în Tine Îmi găsesc toată plăcerea Mea” (Marcu 1:10-11).

3. Fiarele sălbatice și îngeri s-au adăugat cu bucurie să-și aducă și ei recomandarea pentru Cel venit în Numele Domnului:

,,Îndată, Duhul a mânat pe Isus în pustie, unde a stat patruzeci de zile, fiind ispitit de Satana. Acolo stătea împreună cu fiarele sălbatice şi-I slujeau îngerii“ (marcu 1:12-13).

4. Indirect, satan mărturisește și el despre El prin faptul că a venit în mod explicit să-L ispitească. Spre deosebire de ceilalți evangheliști, Marcu nu dă amănunte despre întreita ispitire a Domnului Isus, probabil pentru că ele au avut loc într-un context evreiesc Vechi Testamental.

Marcu trece mai departe la enunțarea beneficiilor pe care slujirea Robului lui Dumnezeu ți le poate aduce ție și mie. El poate lua o viață obișnuită și o poate încununa cu o misiune de importanță eternă (Marcu 1:16-20). El îl poate învinge pe Satan și influența lui malefică asupra vieții tale (Marcu 1:21-28), El poate vindeca neputințele tale ca să te ajute să slujești (Marcu 1:29-24, 40-45), El te poate face o binecuvântare pentru oamenii din jur prin vestirea Evangheliei (Marcu 1:35-39).

De unde și-a luat puterea pentru slujire acest Rob al Domnului? El a fost dependent de Duhul Sfânt (v.12) și de rugăciune (v.35). El n-a îngăduit preocupărilor pentru slujire să-i răpească de timpul necesar părtășiei cu Dumnezeu, care-I reînoia și reîmprospăta puterea. Dacă Fiul lui Dumnezeu a avut nevoie de rugăciune cu cât mai mult avem noi nevoie astăzi de ea! În slujirea lui Dumnezeu, nimeni nu poate merge ,,cu rezervorul gol“ (Is. 40:28-31).

Marcu 2:1 – 3:12
Ce ne oferă Robul Domnului

După ce prezintă generic misiunea Robului lui Dumnezeu în capitolul 1 și după ce adaugă la beneficiile pe care ți le poate aduce slujirea Robului lui Dumnezeu (iertarea păcatelor, 2:1-12; părtășie cu tine în locul în care te afli, 2:13-17, Marcu trece la conflictele inevitabile pe care le-a avut Domnul Isus cu ,,mai marii lui Israel“. Prezentându-L pe Domnul Isus ca ,,Rob al Domnului“, Marcu definește misiunea Lui și-L arată intrând în conflict cu ceilalți slujitori ai lui Dumnezeu de pe vremea aceea din Israel. Eșecul lor a făcut necesară venirea Lui. Marcu subliniază ,,puterea“, ,,priceperea“ și ,,autoritatea“ Robului lui Dumnezeu.

Vom examina pe rând cele cinci conflicte cu învățătorii lui Israel (despre iertare, fraternizare, post, Sabat și tradiție), așa cum le-a notat Marcu în primele capitole ale Evangheliei lui.

I. Contrazicerea despre iertare

,,Ce este mai lesne: a zice slăbănogului: ‘Păcatele îţi sunt iertate’ ori a zice: ‘Scoală-te, ridică-ţi patul şi umblă’? Dar, ca să ştiţi că Fiul omului are putere pe pământ să ierte păcatele, Ție îţi poruncesc”, a zis El slăbănogului, „scoală-te, ridică-ţi patul şi du-te acasă” (Marcu 2:9-11).

Marcu folosește această scenă înduioșătoare pentru a ilustra conflictul inevitabil între ceea ce credeau conducătorii lui Israel despre El și ceea ce era El în realitate.

,,După câteva zile, Isus S-a întors în Capernaum. S-a auzit că este în casă şi s-au adunat îndată aşa de mulţi că nu putea să-i mai încapă locul dinaintea uşii. El le vestea Cuvântul. Au venit la El nişte oameni care I-au adus un slăbănog, purtat de patru inşi. Fiindcă nu puteau să ajungă până la El din pricina norodului, au desfăcut acoperişul casei unde era Isus şi, după ce l-au spart, au coborât pe acolo patul în care zăcea slăbănogul“ (Marcu 2:1-4).

Marcu pune ceea ce urmează pe seama credinței pe care au avut-o cei patru prieteni ai slăbănogului. Aceasta este cheia întregii întâmplări. Nimeni n-ar fi făcut ceea ce făcuseră ei, dacă n-ar fi crezut din toată inima că Domnul Isus este împlinirea speranțelor lor mesianice:

,,Când le-a văzut Isus credinţa, a zis slăbănogului: „Fiule, păcatele îţi sunt iertate!” (Marcu 2:5).

Profețiile au identificat venirea lui Mesia prin săvârșirea de mari vindecări. Acesta a fost ,,semnul“ pe care i l-a dat Domnul Isus și lui Ioan Botezătorul, care se afla în închisoare:

,,Ioan a chemat pe doi dintre ucenicii săi şi i-a trimis la Isus să-L întrebe: „Tu eşti Acela care are să vină sau să aşteptăm pe altul?” Aceştia, când s-au înfăţişat înaintea lui Isus, I-au zis: „Ioan Botezătorul ne-a trimis la Tine să Te întrebăm: ‘Tu eşti Acela care are să vină sau să aşteptăm pe altul?’” Chiar în clipa aceea, Isus a vindecat pe mulţi de boli, de chinuri, de duhuri rele şi multor orbi le-a dăruit vederea. Şi, drept răspuns, le-a zis: „Duceţi-vă de spuneţi lui Ioan ce aţi văzut şi auzit: orbii văd, şchiopii umblă, leproşii sunt curăţiţi, surzii aud, morţii învie şi săracilor li se propovăduieşte Evanghelia. Ferice de acela pentru care nu voi fi un prilej de poticnire” (Luca 7:19-23).

Domnul Isus făcea aluzie la o promisiune mesianică din cartea profetului Isaia:

,,Spuneţi celor slabi de inimă: ‘Fiţi tari şi nu vă temeţi! Iată Dumnezeul vostru, răzbunarea va veni, răsplătirea lui Dumnezeu; El Însuşi va veni şi vă va mântui’.” Atunci se vor deschide ochii orbilor, se vor deschide urechile surzilor; atunci şchiopul* va sări ca un cerb şi limba mutului va cânta de bucurie, căci în pustie vor ţâşni ape şi în pustietate pâraie ..“ (Isaia 35:4-6).

Este evident că unii dintre cărturari s-au scandalizat de această nemaîntâlnită declarație. Ei ar fi fost bucuroși dacă Domnul Isus ar fi fost un vindecător ca cei din vechiul Testament, dar n-au fost gata să creadă că El este cu adevărat Mesia, Fiul lui Dumnezeu.

,,Unii din cărturari, care erau de faţă, se gândeau în inimile lor: „Cum vorbeşte Omul acesta astfel? Huleşte! Cine poate să ierte păcatele decât numai Dumnezeu?” (Marcu 2:6-7).

Marcu își așează propriul comentariu în frazarea versetelor următoare. El prezintă puterile dumnezeiești de care se bucura Domnul Isus și-L plonjează într-o dispută deschisă cu cărturarii ,,necredincioși“.

,,Îndată, Isus a cunoscut, prin duhul Său, că ei gândeau astfel în ei şi le-a zis: „Pentru ce aveţi astfel de gânduri în inimile voastre? Ce este mai lesne: a zice slăbănogului: ‘Păcatele îţi sunt iertate’ ori a zice: ‘Scoală-te, ridică-ţi patul şi umblă’? Dar, ca să ştiţi că Fiul omului are putere pe pământ să ierte păcatele,  Ție îţi poruncesc”, a zis El slăbănogului, „scoală-te, ridică-ţi patul şi du-te acasă” (Marcu 2:8-11)

Evanghelistul Luca consemnează și el o ocazie în care Domnul Isus și-a proclamat mesianitatea:

,,Apoi S-a întors spre femeie şi a zis lui Simon: „Vezi tu pe femeia aceasta? Am intrat în casa ta şi nu Mi-ai dat apă pentru spălat picioarele, dar ea Mi-a stropit picioarele cu lacrimile ei şi Mi le-a şters cu părul capului ei. Tu nu Mi-ai dat sărutare, dar ea, de când am intrat, n-a încetat să-Mi sărute picioarele. Capul nu Mi l-ai uns cu untdelemn; dar ea Mi-a uns picioarele cu mir. De aceea îţi spun: ‘Păcatele ei, care sunt multe, sunt iertate, căci a iubit mult. Dar cui i se iartă puţin iubeşte puţin.’”  Apoi a zis femeii: „Iertate îţi sunt păcatele!”
Cei ce şedeau cu El la masă au început să zică între ei: „Cine este acesta de iartă chiar şi păcatele?” (Luca 7:40-49).

În ambele ocazii, Domnul Isus a iertat păcatele. Vorbele Lui au fost clare și categorice. În ambele situații, cei de față au înțeles că a fost mai mult decât o înștiințare; a fost o absolvire de vină. Și în ambele cazuri martorii la evenimente s-au scandalizat pentru că știau că numai Dumnezeu poate face o asemenea lucrare.

Vădit lucru, acest Rob al Domnului se anunța din start ca o Persoană fără egal în istorie:

,,Şi îndată, slăbănogul s-a sculat, şi-a ridicat patul şi a ieşit afară în faţa tuturor; aşa că toţi au rămas uimiţi şi slăveau pe Dumnezeu şi ziceau: „Niciodată n-am văzut aşa ceva!” (Marcu 2:12).

Evanghelistul Marcu scoate în relief cedința în mesianitatea lui Christos, pe care au avut-o oamenii de rând, dar pe care n-au împărtășit-o și liderii religioși din Israel. Scopul venirii Domnului Isus n-a fost doar ,,vindecarea“ neputințelor, ci, cu mult mai mult, înlăturarea cauzei din care s-au născut aceste neputințe: decreptitudinea rezultată din apariția păcatului în lume. Marcu ne spune clar că Domnul Isus a folosit incidentul cu slăbănogul ca să-și proclame clar misiunea cu care a venit în lume: ,,ca să ierte păcatele“ (v.10).

Dogmaticii de astăzi se împiedică în cronologia lucrării Domnului Isus și se împiedică de faptul că Fiul omului a iertat păcatele înainte de ispășirea și răscumpărarea lucrată la Cruce. ,,Cum, spun ei, a putut El să ierte păcatele slăbănogului, fără să fi așteptat mai întâi să moară și să învieze pentru această lucrare …“

,,Cărturarii moderni“ ca și frații lor de atunci nu pot pătrunde ceea ce este foarte simplu pentru cei care au crezut în Domnul Isus. ,,Fiul omului“ a putut da iertarea de păcate înainte de Calvar la fel de bine cum a făcut-o Dumnezeu Tatăl cu toți aceia care s-au apropiat de El prin credință în Vechiul Testament. Iertarea lui Dumnezeu dinainte de Calvar a fost la fel de ,,anticipativă“ ca și iertarea oferită de Domnului Isus slăbănogului. Suportul ei a fost ,,credința mesianică“ a celor patru prieteni ai slăbănogului. Implicit, prin gestul lor, ei anunțau că a sosit Cel vestit de prooroci și așteptat de națiunea lui Israel.

II. Contrazicerea despre atitudinea față de cei păcătoși

,,Pe când şedea Isus la masă în casa lui Levi, mulţi vameşi şi păcătoşi au şezut şi ei la masă cu El şi cu ucenicii Lui; căci erau mulţi care mergeau de obicei după El. Cărturarii şi fariseii, când L-au văzut mâncând cu vameşii şi cu păcătoşii, au zis ucenicilor Lui: „De ce mănâncă El şi bea cu vameşii şi cu păcătoşii?”

Isus, când a auzit acest lucru, le-a zis: „Nu cei sănătoşi au trebuinţă de doctor, ci cei bolnavi. Eu am venit să chem la pocăinţă nu pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi” (Marcu 2:15-17)

Pentru a sublinia esența disputei dintre Domnul Isus și fruntașii lui Israel, evanghelistul Marcu folosește într-un pasaj scurt de trei ori expresia ,,vameșii și cu păcătoșii“.  Ei sunt ,,mărul discordiei“ între Cel venit din cer și cei de pe pământ. Care este sau care trebuie să fie atitudinea față de oamenii păcătoși care ne înconjoară?

Vameșii erau cei mai urâți oameni din societatea evreiască din Galileia. Mai întâi pentru că taxele încasate de ei ajungeau până la urmă în cuferele lui Irod Antipa. În al doilea rând pentru că parte din bani erau strânși pentru stăpânirea romană, deci vameșii erau ,,colaboratori“ asupritorilor păgâni. În al treilea rând, pentru că vameșii aveau libertatea să stoarcă peste suma destinată lui Irod și romanilor oricât puteau ei să stoarcă de la oameni.

,,Păcătoșii“ menționați de Marcu nu erau oamenii care cădeau involuntar în greșeli, ci aceia care aleseseră cu bună știință un stil de viață contrar prescripțiilor mozaice, oameni pentru care păcatul nu reprezenta o ,,greșeală“, ci o preferință personală, o alegere deliberată.

Ambele categorii erau evitate cu desăvârșire de oameni ,,respectabili“ din societatea iudaică, de teama unei contaminări care i-ar fi făcut necurați pentru îndeplinirea îndatoririlor religioase. Nu este de mirare că fariseii și cărturarii au fost scandalizați de ușurința cu care Domnul Isus le dădea voie acestor oameni să se apropie de ei și, chiar mai mult, de dorința Lui de a sta în părtășie cu ei. După ce l-a chemat pe vameșul Levi-Matei să vină după El, Domnul Isus a stat la masă cu tot felul de oameni. Este de remarcat că cărturari și fariseii au venit și ei alături de ucenicii Domnului Isus și nu s-au sfiit să stea la masă cu anturajul acela ,,discutabil“. Este clar că n-au făcut-o pentru că Îl iubeau pe Domnul Isus sau pe cei păcătoși. Din cavalcada evenimentelor din capitolul doi, Marcu ne sugerează că ei intraseră pe față în conflict cu Domnul Isus și-L urmăreau cu patimă ca să-i critice acțiunile și să-i determine pe ucenicii Lui să nu-L mai urmeze.

,,Cărturarii şi fariseii, când L-au văzut mâncând cu vameşii şi cu păcătoşii, au zis ucenicilor Lui: „De ce mănâncă El şi bea cu vameşii şi cu păcătoşii?” (Marcu 2:16).

Marcu nu ne spune ce răspuns au dat ucenicii, pentru că nu acolo este esența mesajului. Controversa era între Robul venit din cer să facă lucrarea Domnului și slujitorii Domnului din fruntea poporului Israel. ,,Sfințenia“ acestor ,,sfinți religioși“ era departe de a semăna cu sfințenia divină. ,,Sfințenia lor“ i-a făcut să-i urască pe oameni. Dumnezeirea Lui era plină de bunăvoință. Sfințenia lor îi separase de cei care aveau nevoie să fie ajutați. Sfințenia Lui trecuse deja peste vămile lumilor cerești, venind iubitor să-i scoată pe cei căzuți din robia păcatului.

Cineva a spus că pentru Dumnezeu nu există pietre mari și pietricele. El le rostogolește la fel de ușor și pe unele și pe celelalte. Înaintea lui Dumnezeu nu există probleme mari și probleme mici. Înaintea Lui nu există … probleme! Deosebirile de ordin de mărime sau de gravitate le facem noi, la scara noastră de mărime. La scara lui Dumnezeu de mărime toate diferențele acestea dispar. Din cer nu se mai văd deosebirile dintre oameni.

,,Dar toţi s-au rătăcit, toţi s-au stricat; nu este niciunul care să facă binele, niciunul măcar“ (Psalmii 53:3 ).

,,Ce urmează atunci? Suntem noi mai buni decât ei? Nicidecum. Fiindcă am dovedit că toţi, fie iudei, fie greci, sunt sub păcat, după cum este scris: „Nu este niciun om neprihănit, niciunul măcar. Nu este niciunul care să aibă pricepere. Nu este niciunul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu. Toţi s-au abătut şi au ajuns nişte netrebnici. Nu este niciunul care să facă binele, niciunul măcar“ (Rom. 3:9-12).

Aceasta este ,,logica“ trimiterii Robului lui Dumnezeu pentru vindecarea tuturor ,,bolnavilor acestei lumi“. Așa scrie și în epistola lui Iacov:

,,Căci cine păzeşte toată Legea şi greşeşte într-o singură poruncă se face vinovat de toate. Căci Cel ce a zis: „Să* nu preacurveşti” a zis şi: „Să nu ucizi.” Acum, dacă nu preacurveşti, dar ucizi, te faci călcător al Legii“ (Iacov 2:10-11).

De ce s-au scandalizat fariseii și cărturarii? Pentru că ei nu puteau pricepe că pentru Dumnezeu TOȚI oamenii sunt LA FEL de păcătoși! Oamenii nu se duc la doctor dacă nu se recunosc bolnavi. Fariseii și cărturarii n-aveau de ce să vină la El pentru că nu se considerau păcătoși. În metafora folosită de Domnul Isus se ascunde, pe lângă doza de ironie, o mare tragedie. Domnul Isus vorbea despre părerea prea bună pe care o aveau farisei despre ei înșiși. Nimic nu-i ține mai mult pe oameni afară din Împărăția lui Dumnezeu ca mândria și mulțumirea de sine.

Tragedia fariseilor și a cărturarilor (de atunci și de acum) este că ei s-au considerat singurii ,,sănătoși“ într-o lume păcătoasă. Ironia din răspunsul Domnului Isus i-a trimis la un fel de ,,reciclare“ teologică. Domnul Isus venise să împlinească Scripturile pe care ei le cunoșteau la suprafață, dar cărora nu le pătrunseseră încă adâncimile mesianice. Același conflict cu privire la atitudinea față de cei păcătoși sfârtecă și astăzi bisericile. Urmașii lui Christos au de ales între ,,sfințenia de rezervație sterilă a separării de lume“ și ,,sfințenia sacrificatoare a celor care evanghelizează lumea“. Conflictul acesta nu s-a încheiat încă.

III. Contrazicerea despre post

,,Ucenicii lui Ioan şi fariseii obişnuiau să postească. Ei au venit şi au zis lui Isus: „Pentru ce ucenicii lui Ioan şi ai fariseilor postesc, iar ucenicii Tăi nu postesc?” Isus le-a răspuns: „Oare pot posti nuntaşii câtă vreme este mirele cu ei? Câtă vreme au pe mire cu ei, nu pot posti“ (Marcu 2:18-19).

Marcu începe relatarea despre dezbaterea despre post cu identificarea a trei categorii de ucenici. Ucenicii lui Ioan Botezătorul și ucenicii fariseilor, spune el, postesc dar ucenicii Domnului Isus nu. Dimpotrivă, citind ceea ce scrie evanghelistul Luca, ei erau învinuiți că ,,mănâncă și beau“ (Luca 5:33).

Credincios celei mai obișnuite practici de dezbatere din Israel, Domnul Isus răspunde cu o contra-întrebare: „Oare pot posti nuntaşii câtă vreme este mirele cu ei? Câtă vreme au pe mire cu ei, nu pot posti“. Unii comentatori iau această contra-întrebare drept citarea unui proverb în circulație pe atunci, un fel de ,,toate lucrurile la vremea lor“.

Eu însă cred că este mai mult decât un proverb. Este citarea unui program profetic. Domnul Isus face o minialegorie, anunțând relația Lui ci ucenicii drept relația dintre un mire și o mireasă.

,,Vor veni zile când va fi luat mirele de la ei, şi atunci vor posti în ziua aceea“ (Marcu 2:20).

,,Va fi luat de la ei“ poate exprima aici moartea violentă pe care o va îndura. Crucificarea a fost într-adevăr o mare întristare, dar și ea a fost urmată de revederea de după înviere și de reîntregirea bucuriei:

,,Isus a cunoscut că voiau să-L întrebe şi le-a zis: „Vă întrebaţi între voi ce înseamnă cuvintele: ‘Peste puţină vreme, nu Mă veţi mai vedea’ şi ‘Apoi iarăşi, peste puţină vreme, Mă veţi vedea’? Adevărat, adevărat vă spun că voi veţi plânge şi vă veţi tângui, iar lumea se va bucura; vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie“ (Ioan 16:19-20).

Este clar că ucenicii lui Ioan și fariseii trăiau o altfel de viață, în care postul era una din metodele apropierii lor de Dumnezeu. Ucenicii Domnului Isus însă, nu aveau nevoie de post pentru a se apropia de Dumnezeu, căci Acesta era cu ei în persoana Fiului lui Dumnezeu. Bucuria lor era parte din anunțarea Împărăției care va veni. Domnul Isus a fost foarte atent să prezinte întâlnirea oamenilor cu Dumnezeu ca pe o întoarcere a fiilor rătăcitori acasă, la un Tată gata să dea o mare petrecere pentru ei. Anticipând această bucurie a reîntâlnirii cu Dumnezeu, ,,spiritualitatea“ ucenicilor Domnului Isus se deosebea clar de spiritualitatea la care erau chemați ucenicii lui Ioan și ai fariseilor. Deosebirea era intenționată și făcea parte dintr-un anunț foarte bine formulat. Există însă oameni surzi și orbi la inițiativele lui Dumnezeu. Ei găsesc întotdeauna scuze ca să ,,nu înțeleagă“ și să nu răspundă:

,,Cu cine voi asemăna dar pe oamenii din neamul acesta? Şi cu cine seamănă ei? Seamănă cu nişte copii care stau în piaţă şi strigă unii către alţii: ‘V-am cântat din fluier, şi n-aţi jucat; v-am cântat de jale, şi n-aţi plâns.’

În adevăr, a venit Ioan Botezătorul, nici mâncând pâine, nici bând vin, şi ziceţi: ‘Are drac.’ A venit Fiul omului, mâncând şi bând, şi ziceţi: ‘Iată un om mâncăcios şi băutor de vin, un prieten al vameşilor şi al păcătoşilor.’

Totuşi Înţelepciunea a fost găsită dreaptă de toţi copiii ei” (Luca 7:31-35).

Cum trebuie să ne purtăm noi, ucenicii de astăzi ai Domnului Isus? Eu cred că, în relația noastră cu Dumnezeu, postul își are vremea și menirea lui. Mirele este și nu este astăzi cu noi, iar postul nostru nu trebuie să fie întotdeauna însoțit de o mare tristețe.

,,Când postiţi, să nu vă luaţi o înfăţişare posomorâtă, ca făţarnicii, care îşi sluţesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat vă spun că şi-au luat răsplata. Ci tu, când posteşti, unge-ţi capul şi spală-ţi faţa, ca să te arăţi că posteşti nu oamenilor, ci Tatălui tău, care este în ascuns; şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti“ (Mat. 6:16-18).

Domnul Isus n-a fost niciodată împotriva postului … În predica de pe munte, El enumeră rugăciunea, dărnicia și postul ca elemente de bază ale vieții ucenicilor Săi, iar la pogorârea de pe muntele schimbării la față, el identifică postul drept instrument unic pentru biruința asupra demonilor:

„Acest soi de draci”, le-a zis El, „nu poate ieşi decât prin rugăciune şi post” (Marcu 9:29).

Postul este o perioadă te timp în care ne dovedim nouă și lui Dumnezeu că există lucruri mai importante pentru noi decât mâncarea și băutura. Prin abținerea de la ele, îi spunem lui Dumnezeu și ne convingem pe noi că există lucruri pentru care se merită să … mori puțin.

IV. Contrazicerea despre Sabat

,,S-a întâmplat că, într-o zi de Sabat, Isus trecea prin lanurile de grâu. Ucenicii Lui, pe când mergeau, au început să smulgă spice de grâu. Fariseii I-au zis: „Vezi, de ce fac ei ce nu este îngăduit să facă în ziua Sabatului?” Isus le-a răspuns: „Oare n-aţi citit niciodată ce a făcut David când a fost în nevoie şi când a flămânzit el şi cei ce erau împreună cu el?  Cum a intrat în Casa lui Dumnezeu, în zilele marelui preot Abiatar, şi a mâncat pâinile pentru punerea înaintea Domnului, pe care* nu este îngăduit să le mănânce decât preoţii? Şi cum a dat din ele chiar şi celor ce erau cu el?”

Apoi le-a zis: „Sabatul a fost făcut pentru om, iar nu omul, pentru Sabat; aşa că Fiul omului este Domn chiar şi al Sabatului” (Marcu 2:23-28).

Cea de a patru dispută pe care a avut-o Domnul Isus cu conducătorii religioși din Israel a fost despre lucrurile pe care le poate face și lucrurile pe care nu le poate face un om în ziua de Sabat. Marcu citează două evenimente, culegerea spicelor (pe care am citat-o mai sus) și vindecarea unui om cu mâna uscată pe care o redăm acum:

,,Isus a intrat din nou în sinagogă. Acolo se afla un om cu mâna uscată. Ei pândeau pe Isus să vadă dacă-l va vindeca în ziua Sabatului, ca să-L poată învinui. Şi Isus a zis omului care avea mâna uscată: „Scoală-te şi stai la mijloc!” Apoi le-a zis: „Este îngăduit în ziua Sabatului să faci bine sau să faci rău? Să scapi viaţa cuiva sau s-o pierzi?” Dar ei tăceau. Atunci, rotindu-Şi privirile cu mânie peste ei şi mâhnit de împietrirea inimii lor, a zis omului: „Întinde-ţi mâna!” El a întins-o, şi mâna i s-a făcut sănătoasă. Fariseii au ieşit afară şi s-au sfătuit îndată cu irodianii cum să-L piardă“ (Marcu 3:1-6).

În cazul spicelor smulse, pretențiile fariseilor erau total deplasate. Legea mozaică nu interzicea smulgerea câtorva spice în Sabat, dar ,,tradiția“ fariseilor le considera ,,secerat“, prin urmare ,,interzisă“. Iată ce găsim scris în lege:

,,Dacă intri în holdele aproapelui tău, vei putea să culegi spice cu mâna, dar secera în holdele aproapelui tău să n-o pui“ (Deut. 23:25).

Se dovedea încă o dată că ,,Cel ce dăduse Legea“ o cunoștea mult mai bine decât cei ce căutau să o interpreteze și că ,,tradiția omenească“ făcuse din odihna de Sabat o corvoadă, un jug foarte greu de purtat.

Acest lucru iese la iveală mai ales în întâmplarea cu omul cu mâna uscată. Sabatul a fost dat ca un privilegiu al omului, nu ca o pacoste și el poate fi ,,călcat“ ori de câte ori avem de a face cu o ,,facere de bine“. Ceva bun poate fi lepădat în favoarea a ceva și mai bun. Sabatul a fost dat pentru binele omului, dar poate fi călcat pentru a face un bine. Pervertirea binecuvântării într-un blestem a stârnit mânia divină.

,,Atunci, rotindu-Şi privirile cu mânie peste ei şi mâhnit de împietrirea inimii lor, a zis omului: „Întinde-ţi mâna!” El a întins-o, şi mâna i s-a făcut sănătoasă.“

Orice lege poate fi ,,amendată“ de cel care a promulgat-o. Afirmația Domnului Isus nu lăsa nici o umbră de îndoială. Cel venit din Nazaret se proclama sub ochii lor drept, Fiul lui Dumnezeu, Mesia pe care-l aștepta Israelul.

,,Fiul omului este Domn chiar şi al Sabatului“.

Fariseii au înțeles bine. Prin atitudinea față de Sabat, Domnul Isus proclamă autoritatea divină și au considerat aceasta o hulă vrednică de moarte.

Privind retrospectiv, în cele patru contraziceri pe care le-a avut în debutul evangheliei lui Marcu, Domnul Isus se prezintă ca Unul care are autoritate să ierte păcatele, să vindece sufletele, să dea bucuria nunții celor care vin la El și ca ,,Domn al Sabatului“. Acest ,,Robul Domnului“ prezentat în evanghelia lui Marcu este Fiul lui Dumnezeu! (Marcu 1:1,11; 3:11; 5:7; 9:7; 12:1-11; 13:32; 14:61-62; 15:39).

V. Contrazicerea despre tradiție

Acesta a fost un conflict major, cu implicații pentru toate veacurile. Într-o dispută aprinsă, Domnul Isus le-a imputat cărturarilor și fariseilor neglijarea Cuvântului lui Dumnezeu și înlocuirea lui cu ,,tradiții“, numite în text ,,datina bătrânilor“. Este lupta dintre Cuvântul Lui și cuvintele lor, dintre Fiul lui Dumnezeu venit să-i întoarcă pe oameni la Dumnezeu și exponenții unui sistem religios plin de ,,datini“ acumulate de-a lungul vremii.

Ca să fie foarte clar ce-L indignează, Domnul Isus repetă de trei ori aceeași acuzație:

,,Isus le-a răspuns: „Făţarnicilor, bine a proorocit Isaia despre voi, după cum este scris: ,,Norodul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de Mine. Degeaba Mă cinstesc ei, dând învăţături care nu sunt decât nişte porunci omeneşti.“ Voi lăsaţi porunca lui Dumnezeu şi ţineţi datina aşezată de oameni, precum spălarea urcioarelor şi a paharelor, şi faceţi multe alte lucruri de acestea” (Marcu 7:6-8)

,,El le-a mai zis: „Aţi desfiinţat frumos porunca lui Dumnezeu ca să ţineţi datina voastră“ (Marcu 7:9).

,,Şi aşa, aţi desfiinţat Cuvântul lui Dumnezeu prin datina voastră. Şi faceţi multe alte lucruri de felul acesta!” (Marcu 7:13).

 În această contrazicere, Domnul Isus nu este doar purtătorul de cuvânt al lui Dumnezeu, ci este chiar Dumnezeu, Cuvântul coborât printre oameni ca să stea de vorbă cu ei și ca să-i învețe. Disputa de atunci se poate prelungi peste toată existența omenirii. Oriunde au existat evrei și creștini, ispita a fost ca ei să denatureze Cuvântul lui Dumnezeu, adăugând reglementări care li s-au părut lor ,,mai bune“. Confruntarea dintre Domnul Isus și farisei este de fapt confruntarea dintre două puncte de vedere. Oamenii sunt de părere că Dumnezeu n-a vorbit destul și că n-a spus ceea ce a spus destul de clar și de limpede. Ei vor ,,să-L ajute“ prin complectările lor binevoitoare. Domnul Isus a venit ca să apere onoarea lui Dumnezeu și să le spună oamenilor că Dumnezeu a vorbit exact ceea ce trebuie, cât trebuie și cum trebuie. La ceea ce a spus/scris El n-are nimeni voie nici să scoată și nici să adauge. Orice adăugire este o jignire crasă la adresa înțelepciunii lui Dumnezeu. Ori de câte ori oamenii vorbesc acolo unde Dumnezeu a preferat să tacă, ia naștere o ,,tradiție“, niște ,,porunci omenești“, o vinovată ,,datină străbună“.

Ce se întâmplase?

,,Fariseii şi câţiva cărturari veniţi din Ierusalim s-au adunat la Isus. Ei au văzut pe unii din ucenicii Lui prânzind cu mâinile necurate, adică nespălate. Fariseii, însă, şi toţi iudeii nu mănâncă fără să-şi spele cu mare băgare de seamă mâinile, după datina bătrânilor. Şi, când se întorc din piaţă, nu mănâncă decât după ce s-au scăldat. Sunt multe alte obiceiuri pe care au apucat ei să le ţină, precum spălarea paharelor, a urcioarelor, a căldărilor şi a paturilor. Şi fariseii, şi cărturarii L-au întrebat: „Pentru ce nu se ţin ucenicii Tăi de datina bătrânilor, ci prânzesc cu mâinile nespălate?” (Marcu 7:1-7).

Cine sunt acei ,,bătrâni“ de care ascultau evreii? De-a lungul vremii, rabinii iudaici adăugaseră la Vechiul Testament (tanak) comentariile lor (talmud) pline de ,,sfaturi prețioase“. Astăzi, situația s-a complicat și mai mult. Evreii au la dispoziție un comentariu la comentariile rabinilor, numit Mișna. Între evreii evlavioși și Dumnezeu s-au interpus două straturi de ,,datini strămoșești“.

Talmudul – Numit și Legea Orală, ca deosebită de Legea Scrisă în Pentateuc. Ea a apărut ca un comentariu al ,,înțelepților rabini“ la Pentateuc. Într-un sens foarte real, evreii cred că ,,deși legile sunt ale lui Dumnezeu, ele au fost trecute în mâinile oamenilor. Prin urmare, depinde de noi să hotărâm adevăratul înțeles al legilor și al intențiilor lui Dumnezeu cât mai bine cu putință. Aceasta este esența tradiției orale și spiritul Talmudului. Multe secole, rabinii au ezitat să-și pună comentariile în scris, permanentizând și încurajând astfel legătura directă între rabin și discipol. Atitudinea aceasta a făcut ca ,,rabinul“ să devină mai important decât textul Scripturii propriu-zis. Cu uciderea multor rabini în pogroame și cu împuținarea numărului lor, un anumit ,,rabin Iuda“ a decis să colecteze toate zicerile rabinilor din trecut într-o singură carte.

Dându-și seamă că opera este foarte stufoasă și voluminoasă, el a alcătuit o ,,concordanță de subiecte“, împărțită pe 63 de capitole, numită ,,Mișna“. De exemplu, dacă cineva vrea să afle tot ce spune Legea despre Sabat, el trebuie să caute referințe răspândite în cărțile Exod, Levitic și Numeri. Rabinul Iuda a pus toate aceste referințe într-un capitol sub topicul ,,Sabat“. Conținutul acestui capitol este însă mult mai bogat decât textul Scripturii pentru că include mai tot ceea ce au grăit rabinii în Legea Orală de-a lungul secolelor. Topicul ,,Sabat“ este și el inclus într-un topic mai general numit ,,Sărbătorile“ (Mo’ed), care este, la rândul său, unul din cele șase secțiuni majore ale Mișnei. Din secțiunea ,,sărbătorilor“ mai fac parte capitolele despre Paște, Purim, Roș Hașana, Iom Kipur (יום כפור yom kippùr, Ziua ispășirii)) și Corturile.

Pentru ca să împiedice pierderea doctrinelor tradiţionale, un haham (înțelept al Torei), numit Iuda Ha-Kadoş (sfântul) a scris, către sfârşitul veacului al II-lea, această Mişna. Mai târziu, Mişna s-a mărit cu diverse comentarii la comentarii, care au format Ghe­mara. Aceste comentarii, – împreună cu Mişna care le serveşte de text, – con­stituie azi Talmudul evreilor. De fapt, există două Talmuduri: unul, numit Talmudul din Ierusalim (Talmud Jeruşalmi), care a fost scris în Palestina, probabil în Tiberiada, pe la anul 380 după Hristos; şi celălalt, numit Talmudul din Babilon (Talmud Babli) care a fost redactat în Babilonia şi isprăvit către sfârşitul secolului VI.

Rezumând cele scrise mai sus, putem spune că evreii din vremea Domnului Isus nu aveau contact direct și nemijlocit cu textul Scripturii, ci erau învățați din comentariile despre comentariile făcute de unii rabini la textul inspirat. (Este ca și cum creștinii de azi n-ar avea dreptul să citească ei înșiși Biblia, ci ar trebui să asculte ce le spun preoții lor despre ceea ce au scris ,,părinții bisericii“ despre învățăturile Noului Testament. Situația aceasta a existat până la Reforma lui Luther care a dus la traducerea Bibliei în limba fiecărui popor în parte. Ea mai există însă în bisericile catolice și ortodoxe, unde deținerea unei Biblii și citirea ei acasă este, dacă nu condamnată de-a dreptul, cel puțin socotită condamnabilă și periculoasă; laicii n-au dreptul să ajungă la textul sacru decât prin mijlocirea clerului).

Fariseii ajunseseră să trăiască sub autoritatea ,,datinilor“ transmise din generație în generație și le respectau ca niște robi chiar și atunci când veneau în clară contradicție cu textul Scripturii.

,,Căci Moise a zis: ,,Să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta“ şi: ,,Cine va grăi de rău pe tatăl său sau pe mama sa să fie pedepsit cu moartea.“ Voi, dimpotrivă, ziceţi: ,,Dacă un om va spune tatălui său sau mamei sale: ,,Ori cu ce te-aş putea ajuta este Corban“, adică dat lui Dumnezeu, face bine“; şi nu-l mai lăsaţi să facă nimic pentru tatăl sau pentru mama sa“ (Marcu 7:10-12).

Fariseii dăduseră voie datinilor să înăbușe adevărul Cuvântului lui Dumnezeu. Greșeala aceasta nu este caracteristică doar evreilor. Biserica a fost și este mereu ispitită să facă același lucru ca evreii. Acesta a fost principalul motiv al Reformei. Biserica medievală sufocase Cuvântul lui Dumnezeu sub povara unor tradiții nebiblice. Procedând la fel cum a procedat Domnul Isus cu evreii, reformatorii au lepădat ,,datinile tradiției“ și au reîntronat Cuvântul lui Dumnezeu ca autoritate supremă a Bisericii (Sola Scriptura). Parafrazându-i pe primii creștini, putem spune că reformatorii au preluat deviza lor:

,,Petru şi apostolii ceilalţi, drept răspuns, i-au zis: „Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni!“ (Fapte 5:29).

Recapitulând oferta pe care Robul Domnului le-a făcut celor pe care a venit să-i slujească, putem spune că El le-a oferit: iertare (Marcu 2:1-12), împlinire (Marcu 2:13-22), și libertate (Marcu 2:23-3:12).

Marcu 3:13 – 4:34
Robul, mulțimile și Împărăția

Există o profeție ades trecută cu vederea de cei ce studiază cartea lui Mica. După ce a pus corect diagnosticul bolilor de care suferea poporul lui Dumnezeu și despre robia babiloniană în care va fi dus, profetul scrie, ca din senin, ceva despre vremurile viitoare în care Dumnezeu se va îndura de poporul Său și-l va păstori iarăși:

,,Paşte-Ţi poporul cu toiagul Tău, paşte turma moştenirii Tale, care locuieşte singură în pădurea din mijlocul Carmelului; ca să pască pe Basan şi în Galaad, ca în zilele de altădată. „Îţi voi arăta lucruri minunate, zice Domnul, ca în ziua când ai ieşit din ţara Egiptului” (Mica 7:14-15).

,,Lucrurile minunate“ pe care le-a făcut Dumnezeu când i-a scos pe evrei din Egipt nu au fost doar celebrele plăgi prin care a pedepsit Egiptul. Prin scoaterea din robie, Dumnezeu a făcut din evrei o națiune nouă, o familie distinctă pe fața pământului și o împărăție cu destin mesianic. În evanghelia lui Marcu ni se spune că Fiul lui Dumnezeu a venit să repete aceste trei lucrări, de data aceasta ridicate la un nivel spiritual.

El fondează o națiune nouă
3:13-19

În Egipt, copiii lui Iacov au format națiunea. Ei au fost capii celor douăsprezece seminții ale lui Israel. Tot Israelul ulterior a fost scos din acești doisprezece patriarhi. În capitolul trei din evanghelia lui Marcu, Domnul Isus alege iar exact doisprezece ucenici din care se va naște ulterior națiunea urmașilor lui, Israelul duhovnicesc.

El fondează o familie nouă
3:20-21; 31-35

Sunt sigur că veți fi de acord când spun că Domnul Isus a fost desăvârșit în toate dimensiunile vieții Sale, chiar și în relațiile Lui cu mama și cu frații Lui. Totuși, în capitolul trei Marcu scrie de două ori despre rostiri în care Domnul Isus s-a lepădat aparent de cei din familia Lui. Sunt convins că familia Lui s-a pus în mișcare auzind că fariseii vor să-L omoare. Ei au preferat să-L declare nebun, ca să-L scoată de sub amenințarea lor. Vorbele lor au fost un fel de: ,,Nu vă puneți mintea cu El. Noi îl știm cel mai bine … E puțin nebun.“

,,Au venit în casă şi s-a adunat din nou norodul, aşa că nu puteau nici măcar să prânzească. Rudele lui Isus, când au auzit cele ce se petreceau, au venit să pună mâna pe El. Căci ziceau: „Şi-a ieşit din minţi” (Marcu 3:20-21).

,,Atunci au venit mama şi fraţii Lui şi, stând afară, au trimis să-L cheme. Mulţimea şedea în jurul Lui, când I-au spus: „Iată că mama Ta şi fraţii Tăi sunt afară şi Te caută.” El a răspuns: „Cine sunt mama Mea şi fraţii Mei?” Apoi, aruncându-Şi privirile peste cei ce şedeau împrejurul Lui: „Iată”, a zis El, „mama Mea şi fraţii Mei! Căci oricine face voia lui Dumnezeu, acela Îmi este frate, soră şi mamă” (Marcu 3:31-35).

Marcu ar fi ascuns acest aspect, aparent negativ, al comportamentului Domnului Isus, dacă n-ar fi văzut în el o realitate duhovnicească superioară. Domnul Isus a venit să fondeze o familie nouă, familia credinței și a ascultării, dincolo de familia de sânge a evreilor. Astăzi, poporul lui Dumnezeu este într-adevăr familia Lui din toată lumea:

,,Dar celor ce L-au primit, adică celor care cred în Numele Lui, El le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu, … născuți din Dumnezeu“ (Ioan 1:12-13).

Ce realitate ,,minunată“! Faci tu parte din această familie cu un destin etern special? Domnul Isus spune că se duce să le pregătească un loc celor din noua Lui familie. Apostolul Pavel ne spune că în eternitate, credincioșii vor trăi într-o unitate indivizibilă cu Christos:

,,Și cei doi vor fi un singur trup. Taina aceasta este mare, vorbesc despre Christos și despre Biserică“ (Efes. 5:31-32).

El anunță o Împărăție nouă
3:22-30; 4:1-34

La ieșirea din Egipt, robii au primit promisiunea unei împărății în Canaan. Dacă L-ar fi ascultat pe Dumnezeu, nimic și nimeni n-ar fi putut să le stea împotrivă. În capitolul trei al evangheliei sale, Marcu ne arată un Christos care vine în conflict cu împărăția lui Belzebub ca să instaleze invincibila Lui împărăție viitoare.

Aflați în imposibilitatea de a contesta lucrările supranaturale făcute de Domnul Isus (Ioan  3:1), cărturarii au lansat zvonul că El lucrează cu puterile întunerecului. Raționamentul lor era că Beelzebul îl folosește pe Domnul Isus ca să-i ducă într-o și mai mare robie. Știind raționamentul lor, Domnul i-a chemat la Sine și, folosind două metafore, arată cât de lipsit de rațiune este:

,,Şi cărturarii, care se coborâseră din Ierusalim, ziceau: „Este stăpânit de Beelzebul; scoate dracii cu ajutorul domnului dracilor.” Isus i-a chemat la El şi le-a zis în pilde: „Cum poate Satana să scoată afară pe Satana? Dacă o împărăţie este dezbinată împotriva ei însăşi, împărăţia aceea nu poate dăinui. Şi dacă o casă este dezbinată împotriva ei însăşi, casa aceea nu poate dăinui. Tot astfel, dacă Satana se răscoală împotriva lui însuşi, este dezbinat şi nu poate dăinui, ci s-a isprăvit cu el. Nimeni nu poate să intre în casa unui om tare şi să-i jefuiască gospodăria, decât dacă a legat mai întâi pe omul acela tare; numai atunci îi va jefui casa. Adevărat vă spun că toate păcatele şi toate hulele pe care le vor rosti oamenii li se vor ierta, dar oricine va huli împotriva Duhului Sfânt nu va căpăta iertare în veac, ci este vinovat de un păcat veşnic.” Aceasta, pentru că ei ziceau: „Are un duh necurat” (Marcu 3:22-30).

Într-un text paralel din evanghelia lui Matei, citim:

„Orice împărăţie dezbinată împotriva ei însăşi este pustiită şi orice cetate sau casă dezbinată împotriva ei însăşi nu poate dăinui. Dacă Satana scoate pe Satana, este dezbinat; deci cum poate dăinui împărăţia lui? Şi dacă Eu scot afară dracii cu ajutorul lui Beelzebul, fiii voştri cu cine-i scot? De aceea, ei vor fi judecătorii voştri. Dar dacă Eu scot afară dracii cu Duhul lui Dumnezeu, atunci Împărăţia lui Dumnezeu a venit peste voi“ (Mat. 12:25-28).

Iar în trimiterea celor șaptezeci de vestitori, lucrările minunate ale lui Dumnezeu sunt iar amintite ca dovezi ale împărăției:

,,În oricare cetate veţi intra şi unde vă vor primi oamenii, să mâncaţi ce vi se va pune înainte,  vindecaţi pe bolnavii care vor fi acolo şi să le ziceţi: ,,Împărăţia lui Dumnezeu s-a apropiat de voi.“ (Luca 10:8-9).

Cea mai revoltătoare întrebare

M-am simțit încurajat să găsesc această meditație, pentru că am făcut-o și eu aproape cuvânt cu cuvânt acum doi ani. Același Duh Sfânt scoate la suprafață aceleași adevăruri eterne.

Niciodată n-a răsunat o întrebare-reproș mai revoltătoare ca aceasta! El se debrăcase de slava eternă, luase chip de om și se făcuse rob pentru răscumpărarea noastră prin jertfă, iar ei, tocmai ei, Îl întreabă revoltați: ,,Nu-ți pasă că pierim?“

Iartă-ne, Doamne, obrăzniciile necredinței noastre.

Învățătorule, nu-Ți pasă că pierim?

Marcu 4.38

Ce întrebare: “Nu-Ți pasă?”! Cât de mult trebuie să fi rănit ea inima sensibilă a Domnului! Cum puteau ei să creadă că El era indiferent la pericolul în care se aflau? Cât de mult trebuie să fi pierdut din vedere dragostea Sa, ca să nu mai vorbim de puterea Sa, dacă au putut să întrebe: “Nu-Ți pasă?”!

Ne putem însă vedea și pe noi în acești ucenici. Cât de des, în momente de strâmtorare și de încercare, inimile noastre, dacă nu buzele noastre, au pus întrebarea: “Nu-Ți pasă?”! Poate am fost pe un pat de boală și știam că un singur cuvânt din partea Dumnezeului atotputernic ar fi putut alunga într-o clipă suferința; și totuși cuvântul nu a venit. Sau poate suntem în lipsuri materiale și știm că argintul și aurul și vitele de pe o mie de dealuri sunt ale lui Dumnezeu și, totuși, trec zile după zile și nevoile noastre nu sunt împlinite. Într-un cuvânt, poate trecem prin ape adânci și învolburate într-un fel sau altul; furtuna ne lovește și mica noastră corabie este înecată de valuri; am ajuns la capătul puterilor, iar inima este gata să pună cumplita întrebare: “Nu-Ți pasă?”. Acest gând este foarte smeritor. A întrista inima plină de dragoste a Domnului Isus prin necredința și prin suspiciunea noastră ne umple de cea mai adâncă smerire.

Cât de absurdă este necredința! Cum poate Cel care Și-a dat viața pentru noi – care a venit din cer pe acest pământ plin de trudă și de păcat și a murit de o moarte rușinoasă, pentru a ne scăpa de mânia eternă – să nu aibă grijă de noi în orice moment? Ucenicii credeau că vor pieri avându-L pe Fiul lui Dumnezeu cu ei în corabie! Ce s-a întâmplat până la urmă? Furtuna a fost potolită și marea a devenit ca sticla la glasul Celui care, în vechime, a chemat lumile la existență.

C H Mackintosh

VI. Contrazicerea despre divorț – Marcu 10:1-12

,,Isus a plecat de acolo şi a venit în ţinutul Iudeii, dincolo de Iordan. Gloatele s-au adunat din nou la El şi, după obiceiul Său, a început iarăşi să-i înveţe.

Au venit la El fariseii şi, ca să-L ispitească, L-au întrebat dacă este îngăduit unui bărbat să-şi lase nevasta. 
Drept răspuns, El le-a zis: „Ce v-a poruncit Moise?”

„Moise”, au zis ei, „a dat voie ca bărbatul să scrie o carte de despărţire şi s-o lase”.
Isus le-a zis: „Din pricina împietririi inimii voastre v-a scris Moise porunca aceasta. Dar, de la începutul lumii, Dumnezeu i-a făcut parte bărbătească şi parte femeiască. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de nevastă-sa. Şi cei doi vor fi un singur trup. Aşa că nu mai sunt doi, ci sunt un singur trup. Deci ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă.”
În casă, ucenicii L-au întrebat iarăşi asupra celor de mai sus. El le-a zis: „Oricine îşi lasă nevasta şi ia pe alta de nevastă preacurveşte faţă de ea şi dacă o nevastă îşi lasă bărbatul şi ia pe altul de bărbat preacurveşte” (Marcu 10:1-12).

El le-ar fi putut spune la fel de bine: ,,La început (Eu) v-am făcut parte bărbătească și … Pe vremea lui Moise (Eu) am acceptat să se dea o carte de despărțire din pricina împietririi inimii voastre …

Textul lui Marcu ne propune trei participanți la rezolvarea acestei controverse: Moise, Dumnezeu și oamenii împietriți pentru care Dumnezeu face dispense. Este clar că problema nu îi interesa doar pe farisei, pentru că, odată intrați în casă, ucenicii I-au cerut Domnului Isus lămuriri. Problema aceasta era și problema lor. Strictețea Domnului Isus i-a făcut atunci să aibe următoarea reacție: 

,,Ucenicii Lui I-au zis: „Dacă astfel stă lucrul cu bărbatul şi nevasta lui, nu este de folos să se însoare”( Mat. 19:10).

În Evanghelia lui Marcu, atitudinea lui Isus este aceea a robului lui Dumnezeu care știe că ,,Ordinele se execută, nu se discută!“

De-a lungul istoriei s-au formulat trei variante ale învățăturii creștine despre divorț.

Prima este: ,,Niciodată divorț, deci nici n-avem de ce să amintim despre recăsătorire“. Pe varianta aceasta intransigentă impusă multă vreme de biserica catolică s-a bazat filmul ,,Divorț în stil italian“, care ilustra șmecheriile prin care creștinii din Italia le folosesc pentru a ieși de sub teribilele ei implicații.

A doua este: ,,Divorț doar pentru motivele justificate biblic (curvie și părăsirea răutăcioasă a căminului) și recăsătorie posibilă doar în aceste cazuri (Mat. 19:9-10).

Cea de a treia este: ,,Divorț din cauza împietrirea inimii și recăsătorire tot din cauza împietrirea inimii“. Este varianta teologilor liberali, care nemaigăsind puterea sau dorința de a se împotrivi decadenței, se adaptează la ea. Din pricină că autoritatea Romei nu i-a anulat căsătoria lui cu Catherina de Aragon pentru a se cununa cu o altă femeie care să-i dea un moștenitor de parte bărbătească, regele Henric al VIII-lea a rupt biserica insulară de Biserica catolică în secolul XVI și a pus-o sub autoritatea și la dispoziția mofturilor lui. Așa s-a născut Biserica Anglicană.

(Pentru cei care doresc un comentariu mai amănunțit al acestei controverse, vă ofer unul aici: ,,Divorț și recăsătorire“)

VII. Contrazicerea despre plătirea taxelor – Marcu 12:13-17

Un interes de moment a forțat două tabere dușmane să se unească. Fariseii și Irodianii amintiți în text erau dușmani de moarte. Irodianii suportau familia lui Irod și pe romanii care-l așezaseră să domnească peste evrei. Fariseii erau la polul opus, susținând că familia lui Irod uzurpase tronul familiei lui David. La urma urmei, Irod nici măcar nu era evreu, ci edomit. Fariseii erau turbați pentru taxele impuse de romani în țară și erau sufocați de prezența unor astfel de oameni în țara sfântă. 

Alianța de moment dintre aceste două grupări se datora unei capcane pe care veniseră să i-o întindă Domnului Isus. Orice răspuns ar fi dat la întrebarea lor, El ar fi intrat în conflict sau cu Irod sau cu autoritatea romană.

,,Apoi au trimis la Isus pe unii din farisei şi din irodieni ca să-L prindă cu vorba. Aceştia au venit şi I-au zis: „Învăţătorule, ştim că spui adevărul şi nu-Ţi pasă de nimeni, căci nu cauţi la faţa oamenilor şi înveţi pe oameni calea lui Dumnezeu în adevăr. Se cade să plătim bir cezarului sau nu? Să plătim sau să nu plătim?” (Marcu 12:13-15).

Mult mai iscusit decât ar fi putut fi ei vreodată, Domnul Isus a simțit imediat capcana și a mutat discuția în domeniul principiilor, vorbind despre proprietete și autoritate:

,,Isus le-a cunoscut făţărnicia şi le-a răspuns: „Pentru ce Mă ispitiţi? Aduceţi-Mi un ban ca să-l văd.” I-au adus un ban, şi Isus i-a întrebat: „Chipul acesta şi slovele scrise pe el, ale cui sunt?” „Ale cezarului”, I-au răspuns ei. 

Atunci, Isus le-a zis: „Daţi dar cezarului ce este al cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”. Şi se mirau foarte mult de El“ (Marcu 12:16-17).

Sistemul financiar se afla sub autoritatea Cezarului, așa că era normal ca ei să-l respecte. Cezarul dăduse ordin să fie bătute monedele, iar chipul și slovele lui se aflau înscrise pe banul lor. Nu te poți folosi de sistemul cuiva fără să-i dai partea care i se cuvine. Este unprincipiu pe care trebuie să-l practicăm și noi, indiferent care sunt chipurile și slovele bancnotelor din țările în care trăim.

Apărându-se cu această constatare legală, Domnul Isus pornește însă la un contraatac în straturile profunde ale conțtiinței. În ,,sistemul“ lui Dumnezeu valoarea omului era că a fost făcut ,,după chipul și asemănarea lui Dumnezeu“. Prin aceasta, creatura îi aparținea Creatorului, indiferent de ceea ce se întâmpla în tranzacțiile financiare ale acestei lumi. Dacă fariseii și irodienii ar fi primit mesajul Domnului Isus ar fi trebuit să-și părăsească taberele lor ridicole ca să vină să se facă ,,ucenicii Lui“.

 

 

Reclame

2 comentarii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Răspundem aici cererii uriașe de explicații la Biblie. Tipărite, aceste studii au fost vândute odată cu sutele de mii de exemplare ale “Bibliei cu explicații“ (aceasta poate fi comandată și azi de la Christian Aid Ministries, Ohio, USA – tel. 330-893-2428)

Tirajele foarte mari n-au reușit însă să satisfacă interesul generat de aceste studii și n-au ajuns nici pe departe “peste tot“. La solicitarea multora, le oferim pe acest blog, unde avem avantajul că le putem completa și îmbunătății continuu.

Preluați și folosiți parțial sau total.

No copyright! Just spread the Light!

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 137 de urmăritori

%d blogeri au apreciat asta: