Explicații la Biblie

Acasă » 2013 » ianuarie (Pagina 3)

Arhive lunare: ianuarie 2013

Iona, porumbelul rătăcit

Este aceasta o carte profetică? Singura profeție din text este o avetizare scurtă, o profeție rămasă neîmplinită …

De la Adam și până la noi, lecția pe care o învățăm cel mai greu este să zicem: ,,Facă-se voia Ta, nu a mea“. Toată Biblia și toată istoria este o simfonie pe această temă. Până și Fiul lui Dumnezeu a trecut prin această experiență în Ghețimani (Luca 22:42).

Cartea profetului Iona a fost cea mai batjocorită carte a Bibliei. Elementele de intervenţie supranaturală din conţinutul ei au fost ţinta ironiilor şi discreditărilor din partea oamenilor de pseudo-ştiinţă. Cei care au cercetat însă cu atenţie şi cu credinţă această carte o aşează printre cele mai frumoase cărţi care s-au scris cândva.

Titlul:

Cartea poartă numele autorului ei. „Iona” se traduce prin „porumbel”, un nume potrivit pentru un crainic divin destinat să fie purtător de veşti către oameni. Personajul principal al cărții nu este nici Iona și nici peștele cel mare, ci Dumnezeu însuși. Numele lui este pomenit de nu mai puțin de 38 de ori în text. Tema principală este: ,,Cum răspundem cuvântului și cum împlinim voia lui Dumnezeu?“

Omul acesta este singurul profet din Biblia care a refuzat o misiune primită de la Dumnezeu! De regulă, o asemenea chemare a fost irezistibilă:

,,M-ai înduplecat, Doamne, şi m-am lăsat înduplecat; ai fost mai tare decât mine şi m-ai biruit! În fiecare zi sunt o pricină de râs, toată lumea îşi bate joc de mine. Căci ori de câte ori vorbesc, trebuie să strig: „Silnicie şi apăsare!” Aşa încât Cuvântul Domnului îmi aduce numai ocară şi batjocură toată ziua. Dacă zic: „Nu voi mai pomeni de El şi nu voi mai vorbi în Numele Lui!” iată că în inima mea este ca un foc mistuitor, închis în oasele mele. Caut să-l opresc, dar nu pot“ (Ier. 20:7-9).

Autorul:

Iona este o persoană istorică reală, nu doar caracterul unei povești sau parabole. Iona, fiul lui Amitai, s-a născut în Gat-Hefer, o cetate aflată la 5 kilometri nord de Nazaretul Galileii. Singura referinţă despre el pe care o mai găsim în Vechiul Testament este un text din 2 Împăraţi 14:25.

Cartea aceasta ne prezintă evoluția lui Iona între două cetăți: Ninive și Tars. Prima trebuia să fie destinația ascultării lui, cea de a doua a fost ținta drumului lui în neascultare. În loc să o ia spre răsărit, Iona a fugit spre apus. Știm că Tars a fost o cetate vestită și bogată (Psalm. 72:10; Ier. 10:9; Ezec. 27:12,25). Herodot o plasează foarte departe, tocmai în sudul Spaniei. Cum știm că Gibraltarul, ,,coloanele lui Hercules“, erau socotite pe atunci ,,capătul pământului“, este evident că Iona a vrut să fugă cât mai departe posibil de Ninive și de … Domnul.

Știind ce va face Ninive evreilor, Iona a vrut să împiedice harul lui Dumnezeu să se manifeste față de cei din Ninive. Iona a fost deci profetul care s-a luat la luptă cu iubirea divină! Deși cartea îi aparține și-i urmărește evoluția, personajul ei principal nu este omul Iona, ci Dumnezeul harului și al îndelungii răbdări.

Data:

Textul din 2 Împăraţi fixează activitatea proorocului Iona în timpul domniei lui Ieroboam al doilea (782-735 î.Cr.). Iona a fost un urmaş al profetului Elisei şi un precursor al profeţilor Amos şi Osea.

Contextul istoric:

Ceea ce vom spune despre vremea profetului Iona se potrivește și pentru cartea profetului Naum, între cele două cărți existând similarități și simetrii profetice. Și Iona și Naum au fost trimiși la Ninive, iar mesajele lor au fost întrucâtva asemănătoare.

Iona s-a născut în apropierea Nazaretului, a rămas un fel de erou istoric local și probabil că Domnul Isus a auzit despre el pe vremea copilăriei. Dintre toți profeții, Domnul Isus a ales să se asemene pe sine cu Iona.

Naum s-a născut pe malul Mării Galileii, nu departe de Nazaret. Chiar și astăzi există acolo un sat care-i poartă numele, Cafar-Naum (satul lui Naum), cunoscut de noi mai mult sub forma de Capernaum. Acolo și-a așezat Cel născut în Nazaret cartierul general al lucrării Sale misionare. Este foarte important să spunem că amândoi profeți vin din zona de nord a Israelului, cunoscută sub numele de ,,Galileia Neamurilor“.

utb-promised-land-2Pe acolo duceau principalele rute comerciale ale lumii. Un drum din Europa venea de-a lungul coastei Mediteranei  și o cotea spre răsărit prin apropierea Mării Galileii înspre Arabia. Drumul din Africa venea prin Egipt, pe coama muntoasă de pe malul Iordanului, de-a lungul Mării Galileii spre Damasc și Babilon. Fie că veneai dinspre Europa spre Arabia, fie că veneai dinspre Africa spre Asia, drumul trecea prin răscrucea din Galileia Neamurilor, prin renumita cetate Meghido. Valea din jurul lui Meghido va fi locul viitoarei mari bătălii de la Armaghedon, ultima conflagrație din istoria lumii.

Nazaretul este așezat pe o coștișă de munte de unde se poate privi uriașa vale așezată la răscrucea drumurilor lumii. Galileia era ,,internațională“, cosmopolitană, în timp ce Iudeia din sud era pur naționalistă, izolată aproape total de ,,mersul“ lumii.

Iona și Naum erau din regiunea de nord, foarte la curent cu tot ceea ce se întâmpla în contextul politic al vremii și amândoi au fost trimiși de Dumnezeu să profețească în Asiria, la Ninive. Iona s-a dus acolo cam prin 770 î.Ch., iar Naum s-a dus 150 de ani mai târziu, cam prin 620 î.Ch. Imperiul asirian a durat aproximativ 750 de ani, după ce a luat ființă în 1345 î.Ch.

Asirienii au fost unul dintre cele mai crude popoare din istorie. Ei au inventat ,,tragerea în țeapă“, folosită mai târziu și de Vlad Țepeș. Prinșii de război erau jupuiți de vii, iar pieile erau răsucite în jurul unei sulițe până ce ajungeau la diametrul de 1-2 metri. Asirienii cucereau prin forță și stăpâneau prin teroare. Vai de neamul sau cetate pe care punea ochii Asiria!

Profetul Naum numește capitala Ninive ,,cetatea vărsătoare de sânge“(Naum 3:1). Țefania profețește și el împotriva Asiriei, dar Naum este cel care-i proclamă distrugerea totală:

,,El Îşi va întinde mâna şi spre miazănoapte, va nimici Asiria şi va preface Ninive într-o pustietate, într-un pământ fără apă ca pustia. În mijlocul cetăţii se vor culca turme de vite de tot felul; pelicanul şi ariciul vor rămâne noaptea pe acoperişurile stâlpilor ei. La ferestre se vor auzi ţipetele lor, pustiirea va fi în prag, căci căptuşeala de cedru va fi scoasă. Iată dar cetatea aceea veselă, care stătea plină de încredere şi zicea în inima ei: ,,Eu şi niciuna afară de mine!“ Vai! Cum s-a prefăcut în pustiu şi în culcuş de fiare! Toţi cei ce trec pe lângă ea fluieră şi arată cu mâna!” (Țefania 2:14-15).

,,Nu vei mai avea urmași care să-ți poarte numele … S-a isprăvit cu ea.“ (Naum 1:14; 2:7).

Ninive a căzut în 612 î.Ch., după cuvântul Domnului și întreg imperiul a dispărut peste alți cinci ani, la puțină vreme după anunțul făcut de profetul Naum.

Contextul Scripturii:

Cine citeşte pentru prima dată cartea lui Iona îşi pune foarte repede întrebarea: „Este această carte înregistrarea unei întâmplări reale sau este o alegorie poetică?” Pentru noi, autoritatea comentariului pe care-l face Domnul Isus despre cartea lui Iona este de ajuns să ne convingă că Iona a existat în realitate şi că păţania lui a fost reală:

„Un neam viclean şi preacurvar cere un semn; dar nu i se va da alt semn, decât semnul proorocului Iona. Căci, după cum Iona a stat trei zile şi trei nopţi în pântecele chitului, tot aşa şi Fiul omului va sta trei zile şi trei nopţi în inima pământului” (Matei 12: 29-40).

Cineva va putea spune că Domnul a citat această întâmplare tot aşa cum citează cineva o ilustraţie dintr-o carte de ficţiune ca să exemplifice un lucru real, dar această neîncredere în realitatea istorică a întâmplării este spulberată de un alt comentariu al Domnului:

„Bărbaţii din Ninive se vor scula, în ziua judecăţii, alături de neamul acesta, şi-l vor osândi, pentru că ei s-au pocăit la propovăduirea lui Iona; şi iată că aici este Unul mai mare decât Iona” (Luca 11:32; Matei 12:41).

Mulţi s-au poticnit pentru că în cartea lui Iona scrie că profetul a fost înghiţit de un peşte mare şi că a ieşit de acolo după trei zile viu. Arhivele navale dau însă dovezi clare că astfel de întâmplări sunt posibile şi că s-au repetat chiar de mai multe ori în decursul vremii. Ziarul „Daily Mail”, apărut la Londra în 14 Decembrie 1928, descrie dimensiunile unui soi de peşte marin adus împăiat la o expoziţie. Oamenii erau îndemnaţi să urce o scară şi să se caţere prin gura peştelui în stomacul lui spaţios.

Sir Francisc Fox scrie în cartea sa: „63 de ani de inginerie” despre cazul unui caşalot în stomacul căruia s-a găsit scheletul unui rechin lung de nu mai puţin de 5 metri.

Domnul M. de Parville, editorul ştiinţific al ziarului francez „Journal de debats”, povesteşte cum, în timpul vânării unui caşalot, doi marinari au căzut în apa oceanului. Unul a fost salvat, în timp ce celălalt dispăruse fără urmă. Când au reuşit să tragă în sfârşit uriaşul caşalot pe punte şi i-au despicat stomacul, spintecătorii l-au găsit înăuntru pe Bartley, marinarul dispărut. Pielea lui fusese arsă de acidul sucului gastric, dar el şi-a revenit repede la viaţă. Medicul a constatat că Bartley leşinase de frică, nu din pricina lipsei de aer.

În luna Noiembrie, ziarul „Mail” din Madras, India, relata despre prinderea unui rechin de dimensiuni uriaşe în pântecele căruia a fost descoperit scheletul unui om şi hainele care-i atârnau încă pe oase. S-a făcut precizarea că rechinul fusese prins la 50 de kilometri de Bombei, iar victima fusese probabil unul dintre cei dispăruţi recent într-un taifun.

Exemplele ar putea continua, dar ce rost au ele în contextul unor afirmaţii atotsuficiente ale Domnului Isus Christos, stâlpul şi temelia adevărului?

  Conţinutul cărții:

Revenind la cartea lui Iona, este bine să spunem că ea ne vorbeşte despre două teme paralele: (1) un profet aflat în şcoala lui Dumnezeu şi (2) un Dumnezeu căruia îi place să se îndure de oameni.

Întâmplarea este simplă, dar grăitoare:

Iona este trimis cu un mesaj de pocăinţă la cetatea păgână Ninive. Profetul cunoştea însă răutatea asirienilor şi pericolul potenţial pe care-l constituiau ei pentru evrei (Isaia profeţise cu aproximativ 30 de ani mai înainte despre nenorocirile pe care asirienii le vor aduce asupra celor din Israel – Isaia 7:17-25) şi din această cauză el refuză să plece la Ninive şi fuge „departe de faţa Domnului” cu o corabie care se îndrepta spre Tars.

Dumnezeu l-a oprit din fuga lui răzvrătită prin intermediul unei furtuni stârnită pe mare, a trimis un pește să-l scape pe Iona de la înec şi să-l întoarcă pe ţărmul mării şi l-a trimis pe profet a doua oară la Ninive.

Rezultatul propovăduirii lui Iona a fost pocăinţa ninivenilor, dar şi mânia profetului, care i-a văzut pe duşmanii poporului său scăpaţi de pedeapsa divină. A urmat apoi o lecţie plină de tact pe care Dumnezeu i-a dat-o lui Iona, ca să-l facă să cunoască ceva din dragostea pe care Creatorul o simte pentru toate creaturile Sale.

Naţionalismul profetului a fost înecat în imensitatea iubirii divine. Iona a acceptat noua revelaţie a lui Dumnezeu şi s-a aşternut la scris pentru a ne lăsa o extraordinară lecţie de disciplinare a unui profet, care şi-a iubit prea mult neamul şi prea puțin pe ceilalți oameni.

Cele 4 capitole ale cărţii sunt tot atâtea scene care ar putea purta nişte titluri de sine stătătoare: (1) Iona şi furtuna, (2) Iona şi peştele, (3) Iona şi oraşul Ninive şi (4) Iona şi Domnul. Rând pe rând îl vedem pe Iona fugind departe de faţa Domnului, rugându-se Domnului, predicând în numele Domnului şi învăţând de la Domnul. Cele 4 capitole ne arată succesiv: neascultarea, recuperarea, folosirea şi educarea lui Iona.

Dacă Dumnezeu ar fi vrut să salveze numai cetatea Ninive, cartea s-ar fi încheiat cu capitolul 3. Mai rămăsese însă încă o lucrare de făcut. Dumnezeu a vrut să-l salveze și pe Iona din orgolioasa lui încredere în ,,dreptatea“ lui. De patru ori ni se spune în capitolul 4 că Iona era un om mânios (4:1,2,4,9). Iona se aseamănă cu fratele mai mare din pilda Fiului Risipitor, care a stat afară să protesteze împotriva harului (Luca 15:25-32).

Cuvinte cheie şl teme caracteristice: Există 5 lucruri pe care le foloseşte Dumnezeu pentru educarea spirituală a profetului:

(1). Furtuna stârnită pe mare, (Iona l:4)
(2). Un peşte mare, (Iona 1:17)
(3). Umbrarul de curcubete, (Iona 4:6)
(4). Un vierme mic, (Iona 4:7)
(5). Un vânt uscat şi firbinte din răsărit, (Iona 4:8)

Păţania lui Iona intră în categoria „tipurilor” profetice. Iona simbolizează trei lucruri:

a. Destinul şi atitudinea Israelului în planul lui Dumnezeu de mântuire a întregii lumi. În peripeţiile lui Iona vedem simbolic peregrinările evreilor. Şi ei au fost neascultători de Dumnezeu în împlinirea chemării lor de a fi lumina neamurilor. Şi ei au căutat scăpare printre neamuri. Şi ei au adus nenorocirea asupra neamurilor, aşa cum Iona a atras furtuna asupra marinarilor. Şi ei L-au vestit pe Dumnezeul lor în mijlocul crizelor produse între neamuri, tot aşa cum Iona L-a vestit pe Dumnezeu marinarilor. Şi ei au fost pedepsiţi de neamuri fiind consideraţi mereu un fel de pricină a tuturor răutăţilor şi calamităţilor. Şi ei au fost păstraţi în mod miraculos de Dumnezeu. Şi ei îşi vor relua curând misiunea lor, care va produce pocăinţa şi mântuirea neamurilor (Zaharia 8:13, 20 şi mai ales 23: „În zilele acelea, zece oameni din toate neamurile vor apuca pe un iudeu de poala hainei, şi-i vor zice: „Vrem să mergem cu voi; căci am auzit că Dumnezeu este cu voi.”)

b. Înmormântarea şi învierea Domnului Isus. Lucrul acesta s-a văzut clar în declaraţiile Domnului Isus înregistrate de Evanghelii. De ce a trebuit ca Iona să stea neapărat trei zile şi trei nopţi în pântecele peştelui? Pentru că atât era plănuit să stea Domnul Isus în mormânt înainte de înviere.

c. Viaţa şi propovăduirea Domnului Isus însuşi. Textul din Evanghelia lui Matei ne spune că Iona a fost un semn pentru Niniveni (τὸ σημεῖον Ἰωνᾶ, ,,semnul lui Iona“). Domnul Isus, care știe cel mai bine cum s-au petrecut lucrurile din această carte, spune că celor din Ninive li s-au dat două mesaje pentru pocăință: un semn și o predică. Predica n-a fost cine știe ce. Doar câteva cuvinte ca un anunț sec. Efectul predicii nu se poate explica decât prin faptul că Iona însuși a fost ,,un semn“. Iona a avut un mesaj suprapus peste ,,un semn“. Fără îndoială, după ce a stat atâta timp în pântecele peștelui, pielea lui a fost atacată de sucul gastric și înfățișarea lui a trezit curiozitatea ascultătorilor. Iona a fost obligat să le spună ceva despre fuga lui de Domnul şi de întâmplarea cu peştele. Pielea de pe trupul lui a vorbit mai puternic decât cuvintele lui, rostite mai mult din obligație, decât din simpatie. Ea le-a dovedit veridicitatea spuselor profetului. Impresia pe care a produs-o Iona asupra poporului din Ninive a fost copleşitoare.

În mod similar, Domnul Isus a spus că cel mai mare ,,semn“ și ,,unicul“ de care nu vor putea să se dezvinovățească va fi trupul Său înviat din morți. El rămâne peste veacuri o dovadă mult mai grăitoare decât pățania profetului Iona.

„Strigătul” lui Iona prin Ninive este propriu-zis singura profeţie pe care o găsim în cartea sa. În plus, ea nici nu s-a împlinit încă, pentru că, la propovăduirea lui, locuitorii ce­tăţii celei rele, în frunte cu împăratul, se tem de Dumnezeu, cred Cuvântul Lui, se pocăiesc. Aceste sentimente, la rândul lor, se înalţă până la cer (v. 10; cap. 1.2). Dumnezeu a avut îndurare (vezi Ieremia 18.7,8). Oamenii din Ninive chiar vor fi daţi ca exemplu de Isus iudeilor din timpul Său, acelor iu­dei care aveau în mijlocul lor, dincolo de toate, infinit „mai mult decât Iona” (Matei 12.40,41). Ei erau cu mult mai res­ponsabili decât ninivitenii cei păgâni, de vreme ce Însuşi Fiul lui Dumnezeu era acolo, venit nu pentru a judeca, ci pentru a mântui lumea (loan 12.47).

Mesajul peste veacuri: Capitolul 4 al cărţii este şi momentul ei culminant. Pentru cititorul neavizat, cartea lui Iona se întrerupe abrupt şi nenatural. Pentru cel familiarizat cu tehnica literaturii ebraice însă ştie că versetele din final sunt de fapt tema întregii cărţi şi că de fapt pentru enunţarea lor a fost clădit întregul eşafodaj al cărţii:

„Ţie îţi este milă de curcubetele acesta, care nu te-a costat nici o trudă şi pe care nu tu l-ai făcut să crească, ci într-o noapte s-a născut şi într-o noapte a pierit. Şi Mie să nu-Mi fie milă de Ninive, cetatea cea mare, în care se află mai mult de o sută douăzeci de mii de oameni, care nu ştiu să deosebească dreapta de stânga lor, afară de o mulţime de vite!” (Iona 4:10-11).

Această descoperire a lăuntrului inimii lui Dumnezeu se ridică mai sus decât majoritatea documentelor sfinte din arhivele evreilor, atingând culmea Nou Testamentală a afirmaţiei din Ioan 3:16:

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică”.

În misiunea lui Iona recunoaştem prefaţarea misiunii pe care o vor avea peste veacuri ucenicii Domnului Isus:

„Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură. Cine va crede şi se va boteza, va fi mântuit; dar cine nu va crede va fi osândit” (Marcu 16:15-16).

Cine se află în slujba lui Dumnezeu trebuie să fie fericit cu voia lui Dumnezeu. Fie că o înțelege sau nu, el trebuie să poată spune împreună cu psalmistul:

,,… Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule!
Şi Legea Ta este în fundul inimii mele.
Vestesc îndurarea Ta în adunarea cea mare;
Iată că nu-mi închid buzele.
Tu ştii lucrul acesta, Doamne!
Nu ţin în inima mea îndurarea Ta,
Ci vestesc adevărul tău şi mântuirea Ta
Și nu ascund bunătatea şi credincioşia Ta în adunarea cea mare“ (Psalm 40:8-10).

Firește, există o vreme când îndelunga răbdare a lui Dumnezeu se încheie. Acesta este avertismentul final al tuturor profeților. Iona însă s-a pripit cu Ninive. Dumnezeu încă le-a oferit celor de acolo șansa pocăinței. Iona a trebuit să învețe că răbdarea lui Dumnezeu este cu mult mai mare decât răbdarea oamenilor.

Și Dumnezeu i-a zis lui Iona: „Bine faci tu că te mânii …?”. Și el a zis: „Bine fac eu că mă mânii, până la moarte!” – Iona 4.9

Ce limbaj din partea unui proroc către Dumnezeu; din partea unui slujitor către Domnul său suprem și suveran! Voința lui Iona fusese zdrobită. Dar la ce folos o voință zdrobită, fără o inimă frântă de simțământul harului care iartă și al dragostei răscumpărătoare? O voință zdrobită ne poate face capabili să slujim Domnului, însă numai o inimă zdrobită ne califică pentru o slujire așa cum se cuvine.

Cât de curând a uitat Iona zbuciumul și rugăciunea sa din pântecele peștelui, ca și izbăvirea sa din acea temniță cumplită! Atunci nu putea mulțumi îndeajuns lui Dumnezeu fiindcă îl izbăvise din „adâncimile Locuinței morților”. Iar acum, când același har divin urma să fie extins asupra unei cetăți întregi pline de locuitori căiți, el murmură împotriva acestui lucru. Și de ce? Fiindcă gândea că, prin anularea judecății vestite de el, profeția și, în consecință, caracterul său de profet vor fi compromise. Mai degrabă să piară o cetate întreagă și milioane de suflete să fie azvârlite în iad, decât să fie discreditat un proroc.

O, ce lucru îngrozitor și fără nădejde de ticălos este o inimă nezdrobită, chiar atunci când voința a fost frântă! Cât de des se întâmplă ca, în cuptorul de foc al încercării, sub mâna disciplinatoare a lui Dumnezeu, voința să fie zdrobită, fără însă ca inima păcătoasă, cu înclinațiile ei egoiste și idolatre, să fie cu adevărat judecată în prezența lui Dumnezeu! Urmarea este că, atunci când încercarea se sfârșește, rădăcina rea din inimă, nefiind niciodată retezată de cuțitul judecății de sine, produce lăstari noi și în curând își aduce roadele amare. Așa s-a întâmplat cu Iona: mai bine să moară, decât să trăiască discreditat ca profet! Câtă îndelungă răbdare în răspunsul lui Dumnezeu: „Bine faci tu că te mânii?”. Domnul îl tratează cu blândețe, intenționând să-i atingă nu doar conștiința, ci și inima. Cât de calculat este modul Său de acțiune, pentru a-Și împlini scopul de har! – J. A. von Poseck

Și încă ceva. Mulți s-au poticnit în finalul abrupt, aparent neterminat al cărții. Ei întreabă: ,,S-a pocăit Iona sau numai cei din Ninive s-au pocăit?“

Acestora le răspundem cu două dovezi.

În primul rând, pocăința lui Iona este dovedită de însăși existența cărții. Numai cine se pocăiește cu adevărat poate mărturisi despre greșelile lui de altădată. Dacă Iona nu s-ar fi pocăit, n-am avea astăzi această carte de mărturie personală.

În al doilea rând, tocmai acest final abrupt al cărții dovedește pocăința lui Iona. Problema lui Iona a fost că i-a plăcut să comenteze ceea ce i-a poruncit Dumnezeu, să-și  dea și el cu părerea, să conteste și să contrazică. Felul în care-și termină cartea este un mesaj în el însuși. Este ca și cum ne-ar spune: ,,Am învățat că, în lucrurile mari și în lucrurile mici, este bine să-L lași pe Dumnezeu să aibă ultimul cuvânt, să nu mai adaugi nimic la ceea ce a spus El“.

Cât despre niniviteni, după vremelnica lor pocăință, ei s-au grăbit să se întoarcă la vechile lor năravuri și Dumnezeu a trebuit până la urmă să-i nimicească. Este un rezumat al istoriei. Așa va face Dumnezeu cu toată omenirea. Vom vedea aceasta când vom studia cartea profetului Naum.

Spre deosebire de alţi profeţi, lona ne învaţă puţin prin cuvinte şi mult prin surprinzătoarea lui istorie. Odinioară avusese de anunţat restabilirea hotarelor lui Israel: veste bună pentru poporul său! (2 împăraţi 14.25). De astă dată însă are o misiune mai puţin plăcută: trebuie să proclame pedeapsa peste Ninive – o impunătoare metropolă păgână, nespus de vinovată înaintea lui Dumnezeu. Iona se sustrage şi fuge „de­parte de faţa Domnului” (v. 2). Cale a propriei voinţe; un slu­jitor al lui Dumnezeu nu are de ales nici mesajul, nici locul de slujire! Purtare bezmetică, în acelaşi timp! Cum să scapi de Cel care vede totul şi care dispune de orice element al creaţiei cu care l-ar putea opri pe cel neascultător? (Luca 8.25). Iona, să remarcăm, nu încetează să coboare (v. 3,5; cap. 2.2,6). Mai întâi pe un drum plăcut (semnificaţie a numelui „Iope”, ebr. , Jafo”), care duce însă la distrugere („Tarsis”). Şi acum, co­borât în fundul vasului, doarme în timpul furtunii năprasnice. Este nevoie ca şeful echipajului să-1 smulgă din inconştienţă. A fi chemat la ordine de către lume – ce poate fi mai umilitor pentru un copil al lui Dumnezeu!?

Din punct de vedere profetic, această istorisire ni-l arată pe Israel necredincios misiunii încredinţate, ţintă a pedepsei lui Dumnezeu, aruncat în marea popoarelor pentru salvarea naţiunilor (marinarii păgâni; Romani 11.11-15).

SCHIŢA CĂRŢII

I. FUGA LUI IONA
a. Motivele fugii lui, 1:1-2
b. Itinerarul fugii lui, 1:3
c. Rezultatul fugii lui, 1:4-17

II. RUGĂCIUNEA LUI IONA
a. Conţinutul rugăciunii lui, 2:1-9
b. Consecinţa rugăciunii lui, 2:10

III. PREDICA LUI IONA
a. Trimiterea divină, 3:1-3
b. Mesajul predicat de Iona, 3:4
c. Efectul predicării lui Iona, 3:5-10

IV. LECŢIA PRIMITĂ DE IONA
a. Nemulţumirea lui Iona, 4:1-3
b. Explicaţia pe care i-o dă Domnul, 4:4-11

+++

Psalmul lui Iona (?!)

Nu, nu este vorba despre cântecul-rugăciune pe care l-a făcut profetul Iona în adâncul mării, descris în capitolul 2 al cărții sale. Este de vorba despre o … surpriză.

Vă propun să aruncăm o privire asupra psalmului 139 și să vedem cu uimire că el poate fi suprapus perfect peste experiența profetului biblic.

1. Psalmul 139 este, în esența sa, și-îmi pare rău să stric sentimentele atâtor fete care l-au recitat în adunările creștine, psalmul unui om care fuge de Dumnezeu.

Știu, am luat și eu și voi, versete izolate din textul acestui psalm și am predicat lucruri minunate, lucruri care ne-au înălțat inima. Totuși, psalmul acesta nu este cântarea unui om care-l caută pe Dumnezeu sau care se bucură de Dumnezeu, ci manifestul unui suflet răzvrătit care vrea să fugă de El:

,,Unde mă voi duce depaaaaarte de Duhul Tău
şi unde voi fugi depaaaaarte de Faţa Ta?“ (Ps. 139:7).

Psalmistul, asemenea profetului Iona vrea să fugă de Dumnezeu, nu să se apropie de El:

,,Şi Iona s-a sculat să fugă la Tars, departe de Faţa Domnului. S-a pogorât la Iafo şi a găsit acolo o corabie care mergea la Tars. A plătit preţul călătoriei şi s-a suit în corabie ca să meargă împreună cu călătorii la Tars, depaaaarte de Faţa Domnului“ (Iona 1:3).

2. Psalmistul nu se bucură să-L găsească pe Dumnezeu oriunde se uită, ci este EXASPERAT că nicăieri nu găsește un loc în care să scape de Dumnezeu:

,,Dacă mă voi sui în cer, Tu eşti acolo;
dacă mă voi culca în Locuinţa morţilor, iată-Te şi acolo.
Dacă voi lua aripile zorilor
şi mă voi duce să locuiesc la marginea mării,
şi acolo mâna Ta mă va călăuzi
şi dreapta Ta mă va apuca.
Dacă voi zice: „Cel puţin întunericul mă va acoperi,
şi se va face noapte lumina dimprejurul meu!”
Iată că nici chiar întunericul nu este întunecos pentru Tine,
ci noaptea străluceşte ca ziua
şi întunericul, ca lumina.”

Profetul Iona a preferat mai bine să moară decât să se apropie de Domnul:

,,El le-a răspuns: „Luaţi-mă şi aruncaţi-mă în mare, şi marea se va linişti faţă de voi! Căci ştiu că din vina mea vine peste voi această mare furtună!”(Iona 1:12)

3. Psalmul 139 este o cântare a unui om cu conștiința încărcată, împovărată.De ce dorea psalmistul să fugă departe de Dumnezeu? Pentru că vedea înlăuntrul lui clocotul mâniei:

,,O, Dumnezeule, de ai ucide pe cel rău!
Depărtaţi-vă de la mine, oameni setoşi de sânge!
Ei vorbesc despre Tine în chip nelegiuit,
Îţi iau Numele ca să mintă, ei, vrăjmaşii Tăi!
Să nu urăsc eu, Doamne, pe cei ce Te urăsc
şi să nu-mi fie scârbă de cei ce se ridică împotriva Ta?
Da, îi urăsc cu o ură desăvârşită;
îi privesc ca pe vrăjmaşi ai mei“ (Ps. 139:19-22).

Spovădania psalmistului se suprapune perfect peste sentimentele pe care le avea și Iona față de oamenii din Ninive, cetatea păgână care amenința existența lui Israel. Când el a văzut că ninivitenii s-au pocăit și au scăpat astfel de mânia lui Dumnezeu, Iona s-a mâniat și mai tare:

,,Lucrul acesta n-a plăcut deloc lui Iona şi s-a mâniat. S-a rugat Domnului şi a zis: „Ah! Doamne, nu este aceasta tocmai ce ziceam eu când eram încă în ţara mea? Tocmai lucrul acesta voiam să-l înlătur fugind la Tars. Căci ştiam că eşti un Dumnezeu milos şi plin de îndurare, îndelung răbdător şi bogat în bunătate şi că Te căieşti de rău! Acum, Doamne, ia-mi viaţa, căci vreau mai bine să mor decât să trăiesc!” Domnul a răspuns: „Bine faci tu de te mânii?” (Iona 4:1-4).

Psalmul 139 este mărturia unui om care s-a răsculat împotriva bunătății divine și a condamnat-o. Este clar că este un psalm polemic, o înfruntare între ceea ce credea psalmistul că este bine și ceea ce tolera Dumnezeu în bunătatea Sa. Psalmistul este convins că are dreptate și vrea să fugă de un Dumnezeu care nu-l îndreptățește. Psalmistul este ,,mai catolic decât papa“, mai drept decât Dumnezeu și nu se mai simte bine să stea alături de compromisurile bunătății divine.

Are un om dreptul și dreptate să poarte ,,o ură desăvârșită“? Poate sta un om stăpânit de o asemenea stare în prezența lui Dumnezeu? Înțelegeți acum de ce dorea el neapărat să se refugieze, ca și Iona, într-un loc  ,,depaaaarte de fața“ lui Dumnezeu?

4. Psalmul 139 sfârșește cu foarte necesara ,,cercetare a lui Dumnezeu“ peste un astfel de om plin de ură. Psalmistul are nevoie de o clarificare, geme după o intevenție care să-l scoată din rătăcirea lui.

,,Cercetează-mă, Dumnezeule, şi cunoaşte-mi inima!
Încearcă-mă şi cunoaşte-mi gândurile!
Vezi dacă sunt pe o cale rea
şi du-mă pe calea veşniciei!“ (Ps. 139:23-24).

Proaspăt sosit în Los Angeles, am fost invitat pentru o seară de părtășie într-una din familiile adunării baptiste. Doream să ajung la timp și, bineînțeles, să fac o impresie bună. Los Angelesul este un oraș imens, mult mai mare decât Ninive! Adresa era într-unul din cartierele de pe malul oceanului. Am luat harta pe genunchi și am pornit-o la drum. Am ajuns într-o intersecție în care n-am știut pe unde s-o apuc și am luat-o la întâmplare ,,la dreapta“. Am condus un pic și am dat de … ocean. Mi-am dat seama că am greșit și am pornit exact în cealaltă direcție. Începuse să se lase noaptea și am apăsat mai tare pe accelerator. Am trecut ca vântul prin aceeași intersecție și, peste câteva mile am dat de … ocean. M-am întors și când am ajuns în intersecție am luat-o la dreapta. Am condus și .. ați ghicit, am dat de ocean. M-am întors iar în intersecție, am luat-o la stânga și … iar am dat de ocean. ,,Nu se poate!”, mi-am zis. ,,Am ajuns pe o insulă!“ Panica mi-a luat orice posibilitate de a mai ajunge la timp acolo unde eram așteptat. M-am rătăcit cu harta pe genunchi, incapabil să mă mai orientez pe ea. Ce bine ar fi fost dacă gazda mea ar fi ieșit în intersecție și m-ar fi condus ea însăși acasă …

Cam asta s-a întâmplat cu psalmistul și tot așa s-a întâmplat și cu Iona. Finalul cărții profetului ni-L prezintă pe Dumnezeu intervenind personal în viața profetului și izbăvindu-l din acel blocaj ,,al urii desăvârșite“. Lecția cu curcubetele a fost ,,punct ochit, punct lovit“.

„Ţie îţi este milă de curcubetele acesta, care nu te-a costat nici o trudă şi pe care nu tu l-ai făcut să crească, ci într-o noapte s-a născut şi într-o noapte a pierit. Şi Mie să nu-Mi fie milă de Ninive, cetatea cea mare, în care se află mai mult de o sută douăzeci de mii de oameni, care nu ştiu să deosebească dreapta de stânga lor, afară de o mulţime de vite!” (Iona 4:10-11)

Iona nici nu mai îndrăznește să adauge ceva la cuvintele lui Dumnezeu. Nouă ni se pare că toată cartea nu are final. Are! Iona ne sugerează grafic ideea că trebuie să-L lăsăm întotdeauna pe Dumnezeu să aibă ultimul cuvânt. El e prea mare, prea atotputernic, prea atotînțelept și prea bun ca să ne putem certa cu El sau ca să îndrăznim să căutăm un loc în care să scăpăm de privirile Lui pătrunzătoare.

Ce mare har este să avem un Dumnezeu al harului! Ce mare har să putem să ne rugăm și noi așteptând ca Dumnezeu să intervină și să ne întoarcă din calea noastră rătăcitoare. Doamne, nu vreau să mai fug …

,,Vezi dacă sunt pe o cale rea
şi du-mă pe calea veşniciei!“

Obadia

Cartea lui Obadia este stenograma unui proces în care este publicată rezolvarea unui conflict care a început între doi fraţi mai înainte ca ei să se nască.

Titlul: Cartea poartă un nume foarte comun în Israel: „Obadia”, care înseamnă în traducere: „Slujitorul” său „Închinătorul lui Iehova”. Deşi întîlnim în textul Bibliei cîţiva oameni care au purtat acest nume, este foarte improbabil ca vreunul dintre ei să fie autorul acestei cărţi profetice.

Autorul: Identitatea lui Obadia rămîne un mister. Textul nu ne dă nici măcar numele tatălui său, ceea ce presupune că autorul nu face parte în nici un fel din familiile preoţeşti sau regale din Israel. Unele date furnizate de textul cărţii ne îndeamnă să credem că Obadia a trăit în împărăţia lui Iuda.

Data: Singurul indiciu al vremii este una din invaziile împotriva evreilor. Acestea au fost multe şi este dificil să precizăm la care dintre ele face aluzie textul. Această precizare nici nu este importantă de fapt. Data scrierii nu este în nici un fel vitală pentru înţelegerea şi interpretarea cărţii. Se prea poate ca această carte să fie cea mai veche dintre toate cărţile profetice, iar Obadia să fie unul dintre precursorii activităţii profetice din Israel.

Contextul istoric: Cartea lui Obadia este un rechizitoriu împotriva Edemului. Istoria acestui popor a început cu Esau, căruia i s-a mai spus şi „Edom” („Cel roşu”) din pricina „ciorbei roşiatice” pentru care şi-a vîndul lui Iacov dreptul de întîi născut (Gen. 25:29-33). Edomiţii erau urmaşii acestui Esau care se stabiliseră în muntele Sein „Esau s-a aşezat în muntele Seir… Esau, tatăl Edomiţilor, în muntele Seir” (Gen. 36:8, 9). Acest munte Seir nu era un pisc izolat, ci un întreg platou montan care se întindea de la sudul mării Moarte pînă la Golful Akaba. Numele regiunii venea de la conducătorul unui popor străvechi care populase acele locuri: „…şi pe horiţi în muntele lor, Seir..”, „Iată fii lui Seir, Horitul, vechi locuitori ai ţării…” (Gen. 14:6; 36:20). Numele capitalei ţinutului s-a chemat Sela sau Petra („stîncă”). Oraşul era situat la extremitatea unui defileu foarte îngust, dar lung de aproape 2 kilometri şi înalt de peste 200 de metri. Această aşezare geografică îi dădea un avantaj strategic extraordinar. O mînă de oameni putea apăra intrarea în oraş pe un termen foarte îndelungat. În depresiunea de la capătul defileului, locuitorii oraşului Petra construiseră peste l.000 de temple săpate în roca roşiatică. Locuinţele oamenilor erau şi ele săpate în stîncă, părînd agăţate în stîncă precum cuiburile vulturilor (Obadia 4). În cartea Deuteronomul 2:12 găsim scris cum au devenit Edomiţii locuitori ai muntelui Seir: „Seir era locuit altădată de Horiţi; copiii lui Esau i-au izgonit, i-au nimicit dinaintea lor, şi s-au aşezat în locul lor”.

Între Esau şi Iacov, lupta a început încă din pîntecul mamei lor: „Copiii se băteau în pîntecele ei;… şi Domnul i-a zis: „Două neamuri sînt în pîntecele tău. Şi două noroade se vor despărţi la ieşirea din pîntecele tău. Unul dintre noroadele acestea va fi mai tare decît celălalt. Şi cel mai mare, va sluji celui mai mic” (Gen. 25:22-23). Înşelat de Iacov, Esau, fratele mai mare, a plecat şi s-a aşezat în muntele Seir, dar duşmănia dintre cei doi fraţi nu a încetat niciodată. Cînd urmaşii lui Iacov au fost scoşi de Dumnezeu din Egipt, ei au cerut voie urmaşilor lui Esau să-i lase să treacă prin ţinutul lor. Refuzul lor a fost însă categoric (Num. 20:14-21). Mai tîrziu, Edomiţii i s-au împotrivit lui Saul. David şi Solomon i-au subjugat pentru un timp. S-au răsculat iarăşi împotriva evreilor în timpul lui Iosafat şi Ioram (2 Cron. 21:8), au fost cuceriţi iarăşi de Amaţia (2 Împ. 14:7) şi s-au eliberat iarăşi în timpul lui Ahab (2 Cron. 28:17). După aceea, Edomiţii au fost cuceriţi de Nebucadneţar, împăratul Babilonului; în secolul cinci înainte de Cristos, ţinutul lor a fost invadat de Nabateeni, şi Edomiţii au trebuit să se refugieze în sudul Palestinei unde au fost cunoscuţi ca „idumeni”. Ironic, la naşterea Domnului Isus, un idumean, Irod, era pe tronul Israelului. Pentru a cîştiga încrederea şi simpatia evreilor, el rezidise o parte a Templului. Încercarea lui de a-L ucide pe Cristos prin masacrarea pruncilor, este încă o dovadă a acestui conflict dintre fraţi, întins peste veacuri. Idumenii au participat la răscoala Ierusalimului împotriva Romei imperiale (70 d.Cr.) şi au fost nimiciţi ca neam, limbă şi civilizaţie imediat după aceea. Astfel s-a împlinit profeţia rostită de Obadia: „Din pricina silniciei făcute împotriva fratelui tău Iacov, vei fi acoperit de ruşine şi vei fi nimicit cu desăvîrşire pentru totdeauna” (Obadia 10).

Conţinutul: Cartea lui Obadia este cea mai mică din întregul Vechi Testament. Textul ei este solemn şi dur asemenea rostirii unei sentinţe judecătoreşti. La tribunalul cerului, Edom fusese găsit vinovat de împotrivire faţă de planurile lui Dumnezeu şi condamnat la distrugere veşnică. Vina lui Edom a fost că n-a scăpat nici un prilej de a face rău evreilor. Deşi rude de sînge, duşmănia dintre ei a determinat Edomul să ia partea truturor celor care s-au repezit asupra lui Israel. Cartea este un verdict aspru împotriva unui popor care n-a ştiut să-şi valorifice privilegiul de a fi ieşit din aceiaşi rădăcină cu Israelul. Condamnarea Edemului este contrastată în text cu viitorul luminos pe care-l promite Dumnezeu poporului Său, pe care l-a ales ca să moştenească „împărăţia Domnului” (Obadia 21).

SCHIŢA CĂRŢII

I. PEDEPSIREA EDOMULUI
a. Certitudinea ei, 1-9
b. Motivele ei:
Lipsa iubirii de frate, 10
Indiferenţa, 11-12 A
gresivitatea, 13-14
c. Justificarea ei, 15-16

II. PROMISIUNI PENTRU ISRAEL
a. Ascendent asupra Edomului, 17-19
b. participare la împărăţia Domnului, 18-21

 

Amos

Iată o carte scrisă de un profet laic. Dumnezeu şi-a păstrat întotdeauna dreptul să se folosească de orice oameni pe care El îi alege pentru vestirea mesajelor Sale. Cînd preoţii şi împăraţii îşi pierd vrednicia, ciobanii şi culegătorii de smochine sînt înrolaţi în vestirea Cuvântului Domnului (Amos 7:14).

Titlul: Cartea poartă numele autorului ei: Amos, care se poate traduce prin „purtătorul de poveri”. Încă o dată, numele este o anunţare a specificului misiunii pe care o va avea acest om chemat de Dumnezeu la o activitate grea şi importantă.

Autorul: Numele lui Amos nu apare în nici o altă carte a Bibliei. El nu a fost un preot sau un profet educat în mînuirea şi transmiterea Cuvîntului lui Dumnezeu. Ca şi în cazul celorlalţi profeţi însă, autoritatea lui a venit de la Domnul şi asta i-a fost de ajuns ca să stea plin de îndrăzneală în faţa oamenilor:

„Amos a răspuns lui Amaţia: „Eu nu sînt nici prooroc, nici fiu de prooroc; ci sînt păstor, şi strîngător de smochine de Egipt. Dar Domnul m-a luat de la oi, şi Domnul mi-a zis: „Du-te şi prooroceşte poporului Meu Israel!” (Amos 7:14-15).

Locul din care s-a ridicat Amos a fost Tecoa, o aşezare situată cam la 6 km sud de Betleem, în pustia iudeii. Acolo îşi păstorise altădată şi David oile şi tot acolo se ascunsese pe cînd fugea de împăratul Saul. Limbajul folosit de Amos este nesofisticat. Profetul are vorbirea unui om de la ţară, plină de comparaţii din natura în care-şi duce viaţa (Amos 3:4, 5, 12; 5:8, 19; 9:9). Tonul lui este răspicat, iar mesajul lui merge direct la ţintă fără prea multă pregătire:

„El a zis: „Domnul răcneşte din Sion, glasul Lui răsună din Ierusalim. Păşunele păstorilor jălesc, şi vîrful Carmelului este uscat” (Amos 1:2).

Data: Autorul fixează singur data activităţii sale: „pe vremea lui Ozia, împăratul lui Iuda şi pe vremea lui Ieroboam, fiul lui Ioas, împăratul lui Israel, cu doi ani înaintea cutremurului de pămînt”. Ţinînd seama de ameninţările care ne apropie de sfîrşitul domniei lui Ieroboam, putem spune că Amos a activat în preajma anului 755 î.Cr.

Amos este un profet ridicat de Dumnezeu din împărăţia lui Iuda şi trimis să proorocească la Betel şi Samaria, în inima religioasă a împărăţiei lui Israel. Activitatea profetică a lui Amos nu a fost solitară. Probabil că în tinereţea lui a mai apucat să-l vadă pe Elisei şi să-l audă pe Iona vorbind despre succesele militare ale Israelului (2 Împăraţi 14:25) ). Amos a fost premergătorul altor profeţi. În timpul lucrării lui, Dumnezeu l-a ridicat pe Osea să vorbească în Israel şi pe Isaia şi Mica să activeze în Iuda.

Contextul scrierii: Amos a profeţit într-o vreme de optimism şi abundenţă în Israel. Vremea lui Ozia şi Ieroboam readusese ceva din fala Israelului de altădată. La curţile împărăteşti se instalase iarăşi luxul, ritualurile religioase erau pline de pompă şi fast, poporul trăia iarăşi în abundenţă şi în bucurie. Israelul arăta însă ca un măr frumos pe dinafară şi găunos pe dinăuntru. Păcatul se furişase în viaţa intimă a poporului şi dincolo de aparenţele de religiozitate, Legea Domnului fusese abandonată. Simplitatea şi neprihănirea fuseseră înlocuite cu abundenţa materială, luxul, necinstea şi imoralitatea (Amos 2:6-8; 3:10; 4:1; 5:10-12; 8:4-6).

În plan internaţional, Asiria, Mesopotamia şi Egiptul erau în eclipsă, aşa că aparent, Israelul nu avea de ce să se teamă. În acest context Amos a fost trimis de Domnul să predice un mesaj de mustrare şi ameninţare. Pedeapsa vestită de Amos nu se vedea atunci nici măcar la orizontul istoriei, aşa că nu este de mirare că acest „ţăran” venit de la oi a fost privit cu curiozitate şi cu aversiune în centrele civice şi religioase ale Israelului. Imaginaţi-vă cam cum au reacţionat doamnele din „înalta societate” a Samariei cînd l-au auzit spunîndu-le:

„Ascultaţi acum, juncane din Basan, de pe muntele Samariei, voi care asupriţi pe cei sărmani, zdrobiţi pe cei lipsiţi, şi ziceţi bărbaţilor voştri: „Daţi-ne să bem!” (Amos 4:1).

Nu este de mirare că împotriva profetului s-a pornit repede o conspiraţie care a făcut totul ca să-l reducă la tăcere. Amaţia, preotul idolatru din Betel, l-a părît împăratului, declarîndu-l trădător (Amos 7:10-11), iar apoi l-a interpelat public, gonindu-l din Israel:

„Pleacă, văzătorule şi fugi în ţara lui Iuda! Mănîncă-ţi pîinea acolo, şi acolo prooroceşte. Dar nu mai prooroci la Betel, căci este un locaş sfînt al împăratului, şi este un templu al împărăţiei” (Amos 7:12-13).

Această interpelare a cauzat, declaraţia autobiografică a profetului şi groaznica sentinţă dumnezeiască rostită împotriva preotului Amaţia (Amos 7:17). Alungat din Israel, Amos s-a întors în Iuda şi a aşternut conţinutul profeţiilor sale în scris ca să poată fi răspîndite în continuare în Israel şi ca să servească drept avertisment împărăţiei lui Iuda.

Conţinutul: Deşi de la tară, Amos este un vorbitor elocvent şi ordonat. Capitolele 1 şi 2 sînt o expunere despre „opt greutăţi” care stau pe inima profetului. În revărsări profetice, Amos vorbeşte împotriva tuturor celor opt naţiuni din teritoriile Palestinei: Siria (1:3-5), Filistenii (1:6-8), Fenicia (1:9, 10), Edom (1:11-12), Amon (1:13-15). Moab (2:1-3), Iuda (2:4-5) şi Israel (2:6-16). Urmează apoi capitolele 4, 5 şi 6 care conţin rezumatele a trei predici rostite de Amos. Începutul acestor trei mesaje este uşor de găsit. Fiecare dintre ele încep cu: „Ascultaţi cuvîntul acesta…” (3:1; 4:1; 5:1). Ultimele capitole ale cărţii cuprind o serie de 5 viziuni prin care, într-o succesivă accelerare a mîniei este vestită pedeapsa care va veni asupra celor ce s-au îndepărtat de Domaul (Amos 7-9).

Cuvinte cheie şi teme caracteristice:

Două expresii au păşit afară din cadrul cărţii lui Amos înspre frazeologia tipologică creştină:

„Pregăteşte-te să te întîlneşti cu Dumnezeu tău” (Amos 4:12) a devenit semnal de atenţionare valabil oriunde şi oricînd.

„Vai de cei ce trăiesc fără grijă în Sion” (Amos 6:1) a devenit sinonim cu avertizarea celor care se află în pericolul formalismului religios.

Mesajul: Cartea lui Amos este bogată în mesaje spirituale. Ea răspunde întrebării: „Cine poate să slujească Domnului?” cu un răspuns care trece dincolo de preoţia tradiţională, la masa mare a poporului, stabilind drept unic criteriu de calificare „chemarea Domnului pentru slujbă”. Amos denunţă ipocrizia şi falsul ritualului religios lipsit de substanţa reală a unei vieţi trăite în ascultare de Cuvîntul Domnului:

„Duceţi-vă numai la Betel, şi păcătuiţi!… Aduceţi-vă jertfele în fiecare dimineaţă, şi zeciuielile la fiecare trei zile! Faceţi să fumege jertfe de mulţumire făcute cu aluat! Trimbiţaţi-vă, vestiţi-vă darurile de mîncare de bună voie! Căci aşa vă place, copii ai lui Israel, zice Domnul Dumnezeu” (Amos 4:4-5).

Cartea lui Amos ne vorbeşte despre iluzoria siguranţă a belşugului şi confortului zilei de astăzi. Dumnezeu este acela care ridică sau coboară împăraţii şi împărăţiile. Toate marile imperii ale lumii au căzut din cauza aceluiaşi motiv groaznic: păcatul. El atrage ruina popoarelor. Peste Israelul prosper răsună glasul de tunet al lui Amos:

„Aşa vorbeşte Domnul: După cum păstorul scapă din gura leului numai două bucăţi de picioare sau un vîrf de ureche, aşa vor scăpa copiii lui Israel care stau în Samaria în colţul unui pat şi pe covoare de Damasc!” (Amos 3:12).

 

Într-unul din cele mai citate pasaje ale cărții sale, Amos denunță religiozitatea formelor goale, care nu-l impresionează pe Dumnezeu:

,,Eu urăsc, dispreţuiesc sărbătorile voastre şi nu pot să vă sufăradunările de sărbătoare! Când Îmi aduceţi arderi-de-tot şi daruri de mâncare, n-am nicio plăcere de ele, şi viţeii îngrăşaţi pe care-i aduceţi ca jertfe de mulţumire, nici nu Mă uit la ei. Depărtează de Mine vuietul cântecelor tale; nu pot asculta sunetul alăutelor tale! Ci dreptatea să curgă ca o apă curgătoare şi neprihănirea, ca un pârâu care nu seacă niciodată! (Amos 5:21-24).

Profeţia lui Amos nu este numai ameninţare şi pedeapsă. Dincolo de disciplinarea necesară, Amos vesteşte recuperarea şi restaurarea poporului. În numai cinci versete (Amos 9:10-15), viitorul Isarelului este descris în toată frumuseţea împlinii legămintelor Avramic, Davidic şi Palestinian în ceasul apoteotic al încununării lui Mesia.

În cartea lui Amos se găseşte textul profetic care, în vremea Bisericii primare, a pus capăt dezbaterilor din consiliul din Ierusalim. Iacov este cel care-l ţine minte şi îl proclamă tuturora:

„Şi cu faptul acesta se potrivesc cuvintele proorocilor, după cum este scris: „După aceea, Mă voi întoarce, şi voi ridica din nou cortul lui David din prăbuşirea lui, îi voi zidi dărîmăturile, şi-l voi înălţa din nou: pentru ca rămăşiţa de oameni să caute pe Domnul, ca şi toate neamurile peste care este chemat Numele Meu, zice Domnul, care face toate aceste lucruri, şi căruia Îi sînt cunoscute din veşnicie” (Fapte 15:15-17 citat din Amos 9:11-12).

Biblia ne îndeamnă, iarăşi şi iarăşi, să nu uităm de Israel. Dumnezeu, chiar dacă i-a pedepsit acum, nu i-a lepădat din planurile Sale. Evreii vor fi readuşi în patria lor milenară. Ţara va înflori din nou. Naţiunea va cunoaşte iarăşi prosperitatea şi evreii pocăiţi şi reintraţi în prerogativele Legămîntului vor redeveni martorii lui Dumnezeu în lume (Amos 9:13-15).

SCHIŢA CĂRŢII

I. OPT „GREUTĂŢI” 1 – 2
a. Damascul a invadat Israelul – 2 Împ. 10:32-33, (Amos 1:3)
b. Gaza s-a aliat cu Tirul ca să invadeze Iuda – 2 Cronici 21:16, 17;28:18, (Amos 1:6)
c. Tirul s-a aliat cu Gaza ca să invadeze Iuda, (Amos 1:9)
d. Edom este duşmănos faţă de Israel – Obadia 10-12, (Amos 1:11)
e. Amon a atacat Galaadul, (Amos 1:13)
f. Moab practică religii ucigătoare de oameni, (Amos 2:1)
g. Iuda neglijează Legea Domnului – 2 Împ. 25:9, (Amos 2:4)
h. Israel trăieşte În nelegiuire – 2 Împ. 17:17-23, (Amos 2:6)

II. TREI PREDICI ÎMPOTRIVA ISRAELULUI 3 – 6
1. Pedeapsa: justificată (Amos 3:1-10), pronunţată (Amos 3:11-15)
2. Pedeapsa: justificată (Amos 4:1-11), pronunţată (Amos 4:12-13)
3. Pedeapsa: justificată (Amos 5:1-15), pronunţată (Amos 5:16-6:14)

III. CINCI VEDENII 7 – 9
Lăcustele, 7:1-3
Focul, 7:4-6
Cumpăna, 7:7-17
Coşul cu poame coapte, 8:1-14
Dumnezeu stînd pe altar, 9:1-10
Promisiuni pentru viitorul lui Israel, 9:11-15

Ioel

Nenorocirea nu vine niciodată singură. Cartea lui Ioel este descrierea prăpădului pe care l-au produs norii de lăcuste trimişi de Dumnezeu asupra Israelului.

Titlul: Cartea poartă numele profetului care a scris-o. „Ioel” se poate traduce prin: „Iehova este Elohim” sau „Dumnezeu este Domnul”. Un nume cum nu se poate mai potrivit pentru omul chemat să vestească suveranitatea lui Dumnezeu asupra naturii, asupra popoarelor şi asupra istoriei.

Autorul: Din faptul că întîlnim dese referiri la Sion şi la Casa Domnului, putem deduce că Ioel a fost un cetăţean al Ierusalimului. Dar, în afară de faptul că mai aflăm şi că pe tatăl său l-a chemat Penuel (Ioel 1:1), nu putem afirma că ştim alte date despre personalitatea profetului. Ca tip de mesaj, Ioel este un propovăduitor al pocăinţei şi un prooroc al trezirilor spirituale.

Data: Aşa cum am afirmat deja, este foarte greu de precizat data scrierii acestei cărţi. Din lipsa menţionării numelui vreunui împărat şi din faptul că sînt pomeniţi preoţii, se poate presupune că Ioel a activat la începutul domniei lui Ioas, cînd, după înlăturarea Ataliei de pe tron (835 î.Cr.) copilul împărat a domnit sub protectoratul preotului Iehoiada.

Contextul istoric: Ioel a fost omul trimis să-i înveţe pe evrei principii eterne ilustrate de întîmplări cotidiene. El a folosit grozăvia unei invazii distrugătoare de lăcuste pentru a anunţa pedepsele care vor continua să vie şi pentru a chema poporul la pocăinţă. În mesajul lui Ioel, invazia de lăcuste este o pedeapsă trimisă de Domnul. El i-a cheamat pe cei înaintaţi în vîrstă ca să adeverească faptul că o calamitate de asemenea proporţii a fost un lucru rar în istorie (Ioel 1:2). Probabil că intensitatea pagubelor provocate de miriadele de insecte devoratoare de vegetaţie a fost cu adevărat ieşită din comun. Viile fuseseră nimicite (Ioel 1:5), iarba cîmpului dispăruse ca după un cumplit pîrjol şi toată suflarea tînjea după hrană (1:20). Momentul a fost cum nu se poate mai propice pentru chemarea poporului la post şi la rugăciune (Ioel 1:13-14).

Conţinutul cărţii: Ioel a profeţit în Iuda. Folosind tragedia invaziei de lăcuste, el a stat înaintea poporului cu un discurs solemn şi răscolitor. Cartea este un manifest al chemării la pocăinţă şi o proclamaţie a lucrărilor mari pe care le va face Dumnezeu pe pămînt, în mijlocul tînguirii generale, Dumnezeu i-a dat profetului un mesaj, care a explicat nenorocirea, i-a ameninţat cu pedepse viitoare mai mari, dar le-a promis şi revărsarea binecuvântărilor cereşti peste cei care îşi vor îndrepta starea înaintea Domnului. Citiţi cu atenţie îndemnurile la pocăinţă din Ioel 2:12-17. Binecuvântările rostite în finalul cărţii sînt promise tuturor celor care vor urma calea umilinţei şi vor aştepta binecuvântările cerului.

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Cartea lui Ioel ne aşează în faţă două teme caracteristice: revărsarea Duhului Sfînt şi „ziua Domnului”. Pasajul din Ioel 2:28-29 este pomenit de apostolul Petru ca o explicaţie a ceea ce s-a întîmplat în ziua de Rusalii şi este considerat de mulţi drept semnul care a marcat naşterea Bisericii creştine. O analiză mai atentă a textului din Ioel va plasa însă foarte clar revărsarea Duhului în seria de evenimente apocaliptice care vor caracteriza sfîrşitul epocii actuale şi debutul împărăţiei lui Mesia. Versetul 28 începe cu expresia: „După aceea”, care întotdeauna marchează vremea sfîrşitului, iar versetele 30-31 continuă descrierea revărsării Duhului Sfînt completînd-o cu alte manifestări supranaturale: „Voi face să se vadă semne în ceruri şi pe pămînt: sînge, foc, şi stîlpi de fum. Soarele se va preface în întuneric, şi luna în sînge, înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşată”. Care să fie deci adevărata semnificaţie a evenimentelor petrecute la Rusalii? Aşa cum vom arăta atunci cînd vom prezenta cartea Faptele Apostolilor, Rusaliile au fost încă o oferire a împărăţiei pentru poporul Ierusalimului. În urma refuzului lor, evenimentele descrise de Ioel şi-au oprit lanţul desfăşurării, lăsînd să se scurgă vremea Bisericii, dar ele îşi aşteaptă încă împlinirea deplina în preajma instaurării împărăţiei.

Cît priveşte „ziua Domnului”, Ioel foloseşte această expresie în trei sensuri: (1) sensul local şi imediat al groaznicelor pedepse care au venit asupra evreilor, (2) sensul anticipării unor evenimente care vor marca viitorul lui Israel, şi (3) sensul profetic apocaliptic. Aluzia la valea lui Iosafat (Ioel 3:2, 12, 14), ne trimite imediat la conflictul final dintre popoarele lumii din perioada Armaghedonului, cînd Dumnezeu va călca neamurile în teascul mîniei Lui. Numai cea de a doua venire a Domnului va putea să pună capăt calamităţii care altfel va ameninţa cu distrugerea tuturor oamenilor de pe planetă (Zaharia 14:2-4; Isaia 2:12; 13:6, 9; 14:3; Ieremia 30:7, 8; 46:10; Plîngerile 2:16; Ezec. 7:19; 13:5; 30:3, 9; 38:20-23).

SCHIŢA CĂRŢII

I. O avertizare – Invazia de lăcuste
Prezentul dezastru, 1:1-20
Şi mai grozava ameninţare din viitor, 2:1-11

II. Un apel – O ultimă nădejde
Chemarea: „Întoarceţi-vă la Mine!” 2:12-17
Promisiunea: „Mă voi îndura de voi”, 2:18-27

III. O completare – Zilele de pe urmă
Evenimentele zilelor din urmă, 2:28-3:16
Slava finală a Sionului, 3:17-21

 

Osea

hoseaideas

Cu Osea intrăm în „cărţile celor 12″. Acest grup de profeţi mai sunt numiţi şi „profeţii mici” din cauza conţinutului redus al profeţiilor lor. În nici un fel însă, ei nu sunt „mici” ca însemnătate.

Scurte ca nişte telegrame duhovniceşti, cărţile lor sunt la fel de urgente şi de convingătoare. Iată-l de exemplu pe Osea: cartea lui vorbeşte despre infidelitatea faţă de Dumnezeu, prezentând-o ca pe un adulter spiritual. În ultimă analiză, orice păcat este o teribilă infidelitate în dragostea noastră faţă de Domnul. Mesajul acestei ,,telegrame“? ,,Păcatul îl răneşte pe Dumnezeu, dar ne distruge pe noi înşine“.

Dacă profeții mari apar în Biblie într-o oarecare ordine cronologică, cărțile profeților mici nu sunt ordonate astfel. De fapt, Amos a fost cronologic cea dintâi, chiar dacă apare a treia în șirul celor doisprezece. Ioel a fost probabil cel din urmă, dar este așezat imediat după Osea și înaintea lui Amos. Chiar dacă Ioel, Obadia și Iona sunt aproape imposibil de datat, conținutul lor este mult mai important decât stabilirea datelor vieții celor care le-au scris.

Titlul: Cartea poartă numele profetului care a scris-o, Osea. Numele vine dintr-o rădăcină lingvistică comună cu numele Iosua şi Isus. Osea (Hosea) înseamnă ,,salvare, mântuire“ și a fost numele purtat inițial de una din cele doisprezece iscoade trimise în Canaan (Num. 13:8), căreia Moise i-a adăugat particula ,,I“ de la Iehova (Num. 13:18). „Osea” înseamnă „mântuire”, în timp ce Iosua şi Isus includ în plus prezenţa celui care produce mântuirea: „Salvarea vine de la Domnului” sau „Domnul este Mântuitorul”. Rezumând cele scrise mai sus, putem spune pe drept că această carte a lui Osea este ,,cartea salvării lui Israel“ sau pur și simplu că această carte poartă numele ,,Mântuire“, ,,Izbăvire“ sau ,,Salvare“.

Autorul: Iona și Osea sunt singurii profeți ridicați de Dumnezeu în Regatul de Nord. Osea n-a fost un profet crescut în şcoala profeţilor, ci un om ridicat din mijlocul poporului. Tatăl său s-a numit Beeri (Osea 1:1), iar soţia lui Gomer (Osea 1:3). Din căsnicia lor s-au născut trei copii: doi băieţi şi o fată (Osea 1:4, 6, 9) care au servit ca semne cu un mesaj simbolic pentru Israel.

  • Izreel, care înseamnă ,,Dumnezeu va semăna“și este o aluzie la faptul că Iehu a mers prea departe în cruzimea cu care și-a ucis dușmanii la Izreel (2 Regi 9 – 10). Ei se vor întoarce și vor recuceri țara. Dumnezeu pedepsește chiar și atunci când pedepsele Lui par că întârzie.
  • Lo-Ruhama, care înseamnă ,,Fără îndurare“. Este starea în care se află Israel astăzi. Dumnezeu continuă să-i îngrijească providențial pe evrei, dar ei sunt departe de a se bucura de îndurările Lui ca pe vremuri (Osea 3:4).
  •  Lo-Ami, care înseamnă ,,Nu-i poporul meu“ și proclamă lepădarea temporară a poporului ales din cauza păcatelor lui (Osea 1:8).

Nu mai cunoaştem alte amănunte despre Osea. Numele lui nu mai apare în nici o altă carte a Bibliei.

Data: Osea şi-a rostit mesajul pentru poporul împărăţiei lui Israel (Osea 5:1), pe vremea lui Ozia (767-739 î.Cr.), Iotam (739-731 î.Cr.), Ahaz (731-715 î.Cr.) şi Ezechia (715-686 î.Cr.), toţi aceştia fiind din împărăţia lui Iuda. Probabil că după căderea Samariei şi ducerea lui Israel în robie, Osea s-a refugiat în împărăţia lui Iuda şi de aceea îşi datează activitatea după împăraţii care erau familiari noilor săi cititori. Când şi-a început Osea activitatea în Israel, Ieroboam al doilea mai era încă pe tron (782-753 î.Cr.). Aceasta îl face pe Osea un contemporan mai tânăr al profetului Amos. De fapt, activitatea lui a fost paralelă cu activităţile profeţilor Isaia şi Mica, care şi-au rostit mesajele în împărăţia lui Iuda. Îndelunga activitate profetică a lui Osea a acoperit aproape 50 de ani, străbătând între 755-710 î.Cr. vremea ultimilor 6 împăraţi dinaintea ducerii Israelului în robia Asiriană.

Contextul scrierii: Perioada de timp dintre domnia lui Ieroboam şi robia babiloniană este „ultima turnantă” din traseul istoric al împărăţiei lui Israel. Din ce în ce mai mult, lucrurile au început să se precipite înspre rău. Ieroboam al doilea a fost ultimul împărat de pe tronul Israelului care a fost instalat prin ceva ce a semănat măcar cu o alegere divină. Cu moartea sa şi cu asasinarea fiului său Zaharia (2 Împ. 10:30 şi 15:8-12), ia sfârşit dinastia instituită de Iehu. Cei care se vor succeda de acum la tron, vor pune mâna pe putere prin lovituri de stat. Şalum îl asasinează pe Zaharia după numai o lună de domnie; Menahem îl asasinează pe Şalum, tot după o singură lună petrecută pe tron. Pecah îl asasinează şi el pe Pecahia, iar Osea (împăratul, nu profetul) ajunge la tron prin asasinarea ucigaşului Pecah.

A fost o perioadă cumplită de istorie. Loialitatea faţă de tron era ca şi inexistentă. În toate ungherele se ascundeau şi complotau conspiratorii. Anarhia se ridica valuri, valuri, iar poporul pierduse orice stabilitate şi orice măsură (Osea 4:1, 2; 7:1, 7; 8:4; 9:15). În jurul tronului pângărit şi însângerat, naţiunea putrezea în imoralitate şi idolatrie. Instabilitatea politică a slăbit mult tăria Israelului. Încrederea lor în Domnul era inexistentă! Ţara alerga între Egipt şi Asiria după alianţe internaţionale (Osea 7:11). Din punct de vedere spiritual, situaţia era şi mai grea decât situaţia politică. Imediat după scindarea de Ierusalim şi de casa lui David, Ieroboam făcuse Israelul să păcătuiască cu viţeii de aur pe care-i instalase la Dan şi Betel. Fusese o vreme în care idolatria îl simboliza totuşi măcar pe Iehova, Dumnezeul evreilor (1 Împăraţi 12:25-33). Cu timpul însă, idolul a căpătat putere prin sine însuşi şi Israelul l-a părăsit pe Domnul. Viţeii de aur au devenit în scurt timp o uşă deschisă pentru idolatria cea mai rudimentară şi mai îndrăcită. Astarteele şi Baali au intrat în inimile poporului, întunecându-le minţile şi târându-i în cele mai murdare ritualuri şi în crudele sacrificii ale copiilor. Iată o listă incompletă a relelor împotriva cărora a vorbit Osea:

– necinste (4:1, 2),
– crime şi vărsări de sânge (4:2; 5:2; 6:8),
– hoţii la drumul mare săvârşite şi de tâlhari, dar şi de preoţi (6:9; 7:1),
– imoralitate practicată pe scară naţională (4:2, 11; 7:4),
– necinste în comerţ şi în justiţie (10:4; 12:7),
– idolatrie demonică (4:12-13; 8:5; 10:1, 5; şi extraordinarul 13:2: „Şi jertfind oameni, sărută viţei!”),
– beţie (4:2; 7:5),
– o totală lipsă de sensibilitate şi de căinţă faţă de Dumnezeu (4:4; 13:14).

Trist tablou al unui popor care făcuse odinioară un legământ de credincioşie faţă de Dumnezeu şi faţă de Legea Sa!

Amos și Osea au profețit în secolul al VIII-lea înainte de Christos, iar cărțile lor au fost printre cele dintâi incluse în canonul Bibliei. Cu toate că ele se concentrează asupra evenimentelor din Regatul de Nord al Israelului, este bine să așezăm cuvântările lor în contextul evenimentelor care se întâmplau atunci în lume, în special al celor cu implicații directe asupra cursului istoriei de azi.

În orizontul geografic îndepărtat, prin secolul VIII dinainte de Christos au apărut Roma și Cartagena. Rivallitatea dintre ele a produs ,,războaiele punice“, din care a ieșit triumfătoare Roma. Asta a dus la formarea Imperiului roman. Civilizația legii romane s-a impus pretutindeni, au apărut pretutindeni celebrele drumuri romane, care vor contribui așa de mult la răspândirea Evangheliei la începutul erei creștine.

În același secol au apărut și ,,Jocurile Olimpice“ din Grecia. Filosofia greacă a captivat lumea, iar limba greacă a devenit pretutindeni limba artei și a culturii. Homer a devenit cronicarul Mediteranei, pe malurile căreia grecii au plantat orașe cetăți, după modelul celor existente deja de mult în Grecia continentală. Zece astfel de cetăți-stat au fost plantate și în zona din nordul Israelului, formând un conglomerat cu numele ,,Decapolis“ – Δεκάπολις (Mat. 4:25; 5:20: Marcu 7:31). Filosofii greci au instalat în aceste cetăți ,,democrația“, după modelul arătat în ,,Republica“ lui Platon, un tipar care permează și astăzi societățile ,,civilizate“.

În Orientul îndepărtat, China și India s-au ridicat ca puteri coloniale cu influență mare.

Între cele două zări ale orizontului geografic, Israelul Și Iuda erau plasate providențial la răscruce de drumuri comerciale, în chiar buricul pământului, acolo de unde ar fi trebuit să răspândească pretutindeni cunoștința despre Dumnezeu, despre natura Lui și despre planurile Lui cu omenirea. Relația lui Dumnezeu cu poporul Lui se afla însă într-o mare criză. În loc să servească tuturor popoarelor drept model de dependență de Dumnezeu și de binecuvântare, poporul ales trăia în neascultare. Legământul încheiat la Sinai stipula că Dumnezeu îi va binecuvânta mai mult decât pe toate celelalte popoare dacă ei vor asculta de El sau îi va blestema mai mult decât pe toate celelalte popoare dacă ei vor refuza să-L asculte. Israelul a avut în față privilegii și responsabilități. În secolul VIII dinainte de Christos, Dumnezeu se întreba ce să facă cu un popor pornit să se îndepărteze din ce în ce mai mult de El.

Cele două regate

Un scurt rezumat al istoriei precedente lui Amos și Osea ne va ajuta să înțelegem îngrijorarea lui Dumnezeu. În secolul opt înainte de Christos, poporul lui Dumnezeu trăia sfâșiat în două regate. Ajunseseră regate cu un rege vizibil, cum aveau toate celelalte popoare și cum doriseră să fie și ei cam cu 200 de ani în urmă, dar asta nu le-a adus nici un fel de fericire. Dimpotrivă! Impozite nesuferite le erau impuse ca să finanțeze viața extravagantă de la curtea regală, iar tinerii lor mureau în războaiele aventuroase inițiate de orgoliile celor de pe tron. N-au stat sub domnia unui singur rege decât în timpul primilor trei care au domnit peste țară. Cel dintâi fusese ,,alesul poporului“, înalt la statură și frumos la chip, dar foarte mic și urât în caracter. Când a încetat să mai asculte de Dumnezeu a fost îndepărtat de la domnie și Dumnezeu le-a dăruit ca rege pe unul ,,după inima Lui“, David. În ciuda începutului strălucit și acesta a căzut în păcat. O singură privire acolo unde nu trebuia l-a făcut să calce nu mai puțin de cinci din cele zece porunci: a poftit, a curvit, a mințit, a ucis și a necinstit numele Domnului. După acel incident n-a mai fost niciodată ce fusese mai înainte, iar în după amiaza aceea nefastă a început declinul lui Israel. Al treilea rege a fost Solomon, fiul lui David. El a dus regatul pe culmi nemaintâlnite de glorie și belșug, dar a supus poporul la impozite teribile și la muncă forțată. A lăsat în urma lui un templu măreț, dar un popor divizat. Semințiile din nord erau nemulțumite că mai toate resursele naționale fuseseră îngrămădite la Ierusalimul din sud. De îndată ce a murit Solomon, în țară a început războiul civil. Cei din nord s-au răsulat împotriva celor din sud și s-au format imediat două regate rivale. Zece seminții din nord au format o confederație numită pretențios și tendențios ,,Israel“ (adevăratul popor al lui Dumnezeu), abandonând tronul de la Ierusalim, căruia i-a rămas credincioasă doar seminția lui Iuda.

Bineînțeles că asta a însemnat că nordiștii au renunțat la Templu și la familia regală. Și-au ridicat propriile altare la Bethel și la Samaria și au inițiat o altă dinastie, nu cea davidică, pe care promisese Dumnezeu că o va binecuvânta. Cronica din 1 și 2 Regi consemnează istoria disperată a acestor domnitori din regatul de nord. Durata medie a domniei lor a fost de trei ani. Mulți dintre ei au fost asasinați și schimbați prin lovituri de stat. A fost o formă instabilă de guvernare, ceea ce nu trebuie să ne mire, pentru că au fost lipsiți de binecuvântarea lui Dumnezeu.

Regatul din sud a dus-o ceva mai bine, regii stând pe tron în medie treizeci și trei de ani (interesant că Domnul Isus a murit când avea aproximativ această vârstă).

Condițiile sociale

Pace

Ca să putem înțelege corect mesajul profetic al lui Amos și Osea este necesar să pătrundem în condițiile socio-politico-economice de atunci. A fost o vreme de pace și prosperitate. Teribila Asirie era marea putere a zilei, dar vizita profetului Iona la Ninive a domolit pentru câțiva ani amenințarea pe care o reprezenta Asiria pentru Israel. Asirienii de atunci s-au pocăit de violențele lor războinice și, pentru o vreme, teama de o invazie asiriană a fost suspendată.

Prosperitate

Ca urmare a vremii de pace, Israelul a cunoscut o mare prosperitate, mai ales în timpul domniei lui Ieroboam al doilea, care a reușit să creeze stabilitate în țară. Poziția de pod între Europa și Asia a înlesnit Israelului să controleze marele rute comerciale, să inițieze schimburi de mărfuri și să-și înmulțească capitalul bancar.

Bogații și săracii

Cu toate că prosperitatea a dus la o îmbunătățire a condițiilor generale de viață, diferențele dintre cei bogați și cei săraci s-au adâncit teribil. Este un fenomen pururea prezent în astfel de vremuri, pentru că oamenii înzestrați profită mult mai mult de posibilități decât oamenii neînzestrați. În țară a apărut luxul exorbitant. Era la modă să ai o a doua casă, numită reședință de vacanță, situată de regulă la munte, în care te puteai refugia să te odihnești în lunile de arșiță.

A apărut o nouă aristocrație, de îmbogățiți peste noapte, căreia nu-i păsa de soarta celor nevoiași.  Când mulți aveau două case, unii n-aveau nici măcar un acoperiș deasupra capului.

Condițiile morale

Abundența a îndoit rigiditatea moralității. Cei ce puteau cumpăra fără limită au devenit ,,fără limită“ în toate aspectele vieții. Societatea a fost zguduită de scandaluri financiare. Corupția a invadat până și sistemul juridic. Cine avea bani, avea invariabil dreptate. N-au mai ținut cont de ziua de odihnă, trecând la afaceri nonstop, șapte zile pe săptămână pentru maximalizarea profitului. Lăcomia a dus la nedreptate, iar libertatea la libertinaj. Abuzurile de sexualitate și consumul de alcool au devenit practici cotidiene.

Cu toate că au trecut de atunci 2700 de ani, paralela cu cultura noastră occidentală este evidentă.

Viața religioasă

Culmea, activitățile religioase nu au fost abandonate, ci, dimpotrivă, amplificate. Nu era vorba însă de religia străbună a lui Israel, ci de tot felul de forme religioase împrumutate de la alte popoare, mai ales de la cele păgâne din străvechiul Canaan. Să nu mai spunem că negustorii veniți din est și din vest au adus și ei în Israel formele lor religioase. Devenise la modă închinarea la ceea ce ei numeau ,,mama natură“. Și la Betel și în Samaria, ,,închinătorii“ aveau partide de sex cu bărbați și femei prostituate ca să înduplece divinitatea să le fertilizeze câmpul și să le asigure o recoltă mai bună. Într-o contradicție clară cu legea primită de la Dumnezeu, evreii au pus chiar un vițel de aur la Betel.

În rezumat, poporul lui Dumnezeu destinat să fie preoție împărătească și un neam sfânt, ajunsese să fie asemenea tuturor celorlalte neamuri. Dumnezeu ar fi fost deplin justificat să se spele pe mâini de ei și să aleagă în locul lor un alt popor. Dumnezeu nu face însă așa ceva. El se consideră căsătorit cu poporul Israel și, prin natura Sa, urăște divorțul.  Ca unul care a încheiat un legământ, El este decis să meargă până la capăt. Asta nu a însemnat însă că s-a făcut că nu le vede comportamentul. La darea Legii, pe vremea lui Moise, Dumnezeu i-a înștiințat pe evrei că neascultarea va atrage asupra lor blestem în loc de binecuvântare, iar prin Amos și Osea, vedem cum și-a disciplinat El poporul.

Disciplina divină

Foamete

Pentru că oamenii îmbrățișaseră cultul idolatru al fertilității a fost potrivit ca Dumnezeu să le arate că promiscuitatea lor sexuală n-a avut nici un efect pozitiv asupra recoltelor de pe câmp (Amos 4:6). Câțiva ani la rând, recoltele au fost teribile. Prin aceasta, Dumnezeu le-a spus: ,,Treziți-vă! Voi depindeți de mine, nu de zeițele feritilității!“ Pedeapsa a fost însă zadarnică. După ea, ca după toate celelalte, s-a tras o singură concluzie: ,,Și tot nu v-ați întors la Mine“(Amos 4:6-9). S-au dus să curvească în continuare chiar și cu burțile goale.

Secetă

Dumnezeu a închis cerul și norii n-au mai dat ploaie, ceea ce a fost o catastrofă într-o țară așa de dependentă de ,,apele de sus“ (Amos 4:7-8).

Plăgi asupra câmpului

Dumnezeu i-a lovit cu rugina în grâu și cu tăciune (Amos. 4:9). Un popor legat de Dumnezeu prin legământ ar fi trebuit să înțeleagă că ceva nu merge bine și să stea de vorbă cu El, dar n-au făcut-o.

Plăgi pe câmp și invazii străine

Peste acestea, Dumnezeu a trimis peste câmpuri lăcustele și animalele au ajuns să moară de foame. S-ar fi cuvenit ca poporul Lui Dumnezeu să înțeleagă și să se întoarcă la El, dar nu s-au întors.

Vedem că fiecare pedeapsă a fost mai grea decât cea precedentă, dare ei tot n-au înțeles și nu s-au pocăit:

,,Am trimis în voi ciuma, ca în Egipt; v-am ucis tinerii cu sabia şi am lăsat să vi se ia caii, am făcut să vi se suie în nări duhoarea taberei voastre. Şi, cu toate acestea, tot nu v-aţi întors la Mine, zice Domnul“ (Amos 4:10).

Sub pedepse, țara a continuat să stea nepăsătoare:

,,Vai de cei ce trăiesc fără grijă în Sion şi la adăpost, pe muntele Samariei, vai de mai-marii aceştia ai celui dintâi dintre neamuri, la care aleargă casa lui Israel!… (Amos 6:1).

Ca și cum ar fi fost disperat să le atragă atenția, Dumnezeu i-a amenințat atunci cu încă două mari nenorociri.

Un cutremur de pământ

A fost cu mult mai mult decât o simplă vibrație a scoarței terestre. Peste mai bine de două sute cincizeci de ani, evenimentul intrase deja în istorie ca ,,marele cutremur“. Profetul Zaharia îl menționează:

,,Veţi fugi atunci în valea munţilor Mei, căci valea dintre munţi se va întinde până la Aţel, şi veţi fugi cum aţi fugit de cutremurul de pământ pe vremea lui Ozia, împăratul lui Iuda“ (Zaharia 14:5 ).

Iordanul curge spre Marea Moartă prin crăpătura unei falii adânci în crusta terestră, prelungită apoi spre Marea Roșie. Tensiunile acumulate acolo își așteaptă descătușarea din vremurile de apoi.

Cutremurul ar fi trebuit să le arate că viața umană este fragilă ca un pai în fața tăriei Celui Atotputernic. Dar evreii au refuzat cu încăpățânare să se întoarcă la Dumnezeul lor.

Exilul robiei

Ultima pedeapsă din partea lui Dumnezeu a fost să-i lase să fie invadați de asirieni și târâți într-un exil din care nu s-au mai întors niciodată. Aceasta s-a întâmplat în 721 î.Ch., la 30 de ani după Amos și la 10 ani după lucrarea lui Osea. Astăzi, în secolul XXI, lumea se întreabă dacă cei întorși în Israel mai pot purta pe drept numele acesta, pentru că din robia de atunci s-au întors de fapt numai cei din Iuda, de unde și numele de iudei (jews) purtat de ei astăzi.

S-ar putea să pară un preț prea mare pentru o simplă neascultare. Nu uitați însă că Dumnezeu a făcut tot ceea ce putea să facă, avertizându-i și pedepsindu-i, dar ei s-au încăpățânat să stea departe de El. Domnul le-a vorbit prin Amos și Osea. El nu pedepsește înainte de a explica necesitatea pedepsirii. Prin profețiile celor doi, Dumnezeu și-a deschis inima față de popor:

,,Nu, Domnul, Dumnezeu, nu face nimic fără să-Şi descopere taina Sa slujitorilor Săi prooroci. Leul răcneşte: cine nu se va speria? Domnul, Dumnezeu, vorbeşte: cine nu va proroci?’  Strigaţi de pe acoperişul palatelor Asdodului şi de pe palatele ţării Egiptului şi spuneţi: ,,Strângeţi-vă pe munţii Samariei şi vedeţi ce neorânduială mare este în mijlocul ei, ce asupriri sunt în ea!“ (Amos 3:7-9).

Astăzi, cartea Apocalipsei este un avertisment clar de ceea ce va face Dumnezeu cu oamenii care nu se întorc la El, dar câți o iau în serios și câți se întorc din cauza ei la Domnul? Ce ar putea să ne mai facă Dumnezeu ca să înțelegem?

Profeții ,,ultimei șanse“

Amos și Osea au fost profeții ,,ultimei șanse“ pe care i-a trimis Dumnezeu celor din Israel. Deși cei doi au avut cam același mesaj, personalitățile lor au fost diferite. Amos a fost dur, Osea a fost delicat. Amos i-a acuzat pe față și le-a spus răspicat că ce făceau ei nu era bine. Osea i-a îmbiat mai mult cu o chemare dulce și i-a tras spre Dumnezeu cu funii de dragoste. Dacă Amos s-a adresat minții, Osea le-a vorbit inimii. Amos s-a concentrat asupra dreptății divine, Osea le-a vorbit oamenilor despre har și milă. Amos le-a transmis oamenilor gândurile lui Dumnezeu, Osea le-a transmis sentimentele Lui.

Există pasaje paralele în Amos și Osea, dar deosebirile dintre caracterele lor ies foarte clar în evidență. Este interesant că ultimele cuvinte rostite de Dumnezeu prin Osea reprezintă o ultimă chemare tandră, plină de emoție, subliniind că Dumnezeu aștepta ca națiuna să se pocăiască, iar El să nu fie silit să trimită asupra lor pedepsele teribile pe care le anunțase.

Conţinutul cărţii: În cei 50 de ani de misiune profetică, Osea şi-a repetat mereu cele trei părţi ale mesajului său:

(1) Dumnezeu este mâniat la culme pentru păcatele în care trăieşte poporul Său şi din pricina aceasta
(2) judecata este făcută şi pedeapsa este sigură; totuşi
(3) dincolo de această mânioasă pedepsire, Dumnezeu păstrează poporului o iubire veşnică, plină de bunătate şi credincioşie, care pregăteşte deja planuri pentru timpul în care ei se vor întoarce la El.

Primele 3 capitole ale cărţii sunt autobiografice şi simbolice. Osea este îndemnat de Dumnezeu să se căsătoarească cu o femeie pe nume Gomer. Căsnicia profetului cu această femeie necredincioasă şi dedată la păcatul curviei, devine o alegorie a tragediei pe care o trăieşte Dumnezeu în relaţia Lui cu nestatornicul şi necredinciosul Israel. Este evident că, în succesiune logică, capitolul 2 este o „tălmăcire” spirituală a situaţiei neplăcute în care l-a pus Dumnezeu pe Osea. Urmează apoi capitolul 3 al cărţii, care priveşte adânc în viitor până spre vremea sfârşitului în care Israelul se va întoarce la Domnul: „După aceea, copiii lui Israel se vor întoarce şi vor căuta pe Domnul, Dumnezeul lor, şi pe împăratul lor David; şi vor tresări la vederea Domnului şi a bunătăţii Lui, în vremurile de pe urmă” (Osea 3:5).

Restul de capitole ale cărţii sunt o culegere de pasaje retorice ale profetului. Este foarte greu să stabileşti o ordine oarecare în aceste fragmente de cuvântări înflăcărate. Ele sunt izbucniri de gelozie din partea unui Dumnezeu al iubirii.

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Osea este cunoscut prin faptul că prezintă lipsa de credincioşia a poporului Israel faţă de Dumnezeu drept o infidelitate spirituală. Cuvintele rostite de el sunt tari şi tăioase. Idolatria este numită „curvie”, iar idolii vremelnici sunt numiţi „ibovnici” (Osea 2:2-5).

În noianul de cuvinte tari există totuşi şi un cuvânt duios şi plin de dragoste. El este „heşed” şi este unul dintre cele mai perfecte echivalente pentru dragostea dumnezeiască. „Heşed” este iubirea compătimitoare şi dezinteresată. Heşed este dragostea statornică şi imposibil de înlăturat. David a folosit cuvântul acesta, atunci când a căutat pe cineva din casa vrăşmaşă a fostului împărat Saul pentru că dorea să le facă un bine: „David a zis: „A mai rămas cineva din casa lui Saul, ca să-i fac bine din pricina lui Ionatan?” (2 Samuel 9:1). Ţineţi minte că David făcuse un legământ cu Ionatan, prin care se angajaseră să-şi facă bine unul altuia (1 Sam. 18:3; 20:14-16; 42). Pasajele în care Osea vorbeşte despre „heşed” sunt: Osea 2:19; 4:1; 6:4, 6; 10:12; 12:6.

Iată cum este descrisă manifestarea lui „heşed” în cadrul relaţiei pe care o are Dumnezeu cu Israelul:

„Poporul Meu este pornit să se depărteze de Mine; şi dacă sunt chemaţi înapoi la Cel Prea înalt, niciunul dintre ei nu caută să se ridice. „Cum să te dau Efraime? Cum să te predau Israele? Cum să-ţi fac ca Admei? Cum să te fac ca Ţeboimul? Mi se zbate inima în Mine, şi tot lăuntrul Mi se mişcă de milă! Nu voi lucra după mânia Mea aprinsă, nu voi mai nimici pe Efraim; căci Eu sunt Dumnezeu, nu un om. Eu sunt Sfântul în mijlocul tău, şi nu voi veni să prăpădesc” (Osea 11:7-9).

Heşed este dragostea în virtutea Legământului încheiat între Dumnezeu şi oameni.

Mesajul cărţii: Cartea lui Osea este o chemare la pocăinţă. Capitolul 14 al cărţii este un mesaj de dragoste şi de chemare pentru toţi aceia care s-au îndepărtat vreodată de Domnul. Osea mai este însă şi altceva. Profeţia aceasta este un avertisment împotriva idolatriei şi a îndepărtării de Dumnezeu. Chiar şi formele simbolice care pretind că-L arată pe Domnul nu sunt altceva decât o cursă pentru suflet. Toate apostaziile mari au apărut la început ca o mică şi neesenţială depărtare de la simplitatea şi claritatea mesajului Scripturii. Din acest punct de vedere, am putea spune că Ieroboam al doilea şi ceilalţi împăraţi după el, au cules doar ceea ce semănase la începutul istoriei lui Israel, primul Ieroboam, făuritorul celor doi viţei de aur. Am putea reformula avertismentul lui Osea în cuvintele apostolului Ioan: „Copilaşilor, feriţi-vă de idoli” (1 Ioan 5:21).

Ce putem învăța noi din cărțile lui Amos și Osea?

Mai întâi, trebuie să spunem că nici Amos, nici Osea n-au reușit să-i întoarcă pe cei din Regatul de Nord la Dumnezeu. Cuvintele lor le-au intrat evreilor pe o ureche și le-au ieșit pe cealaltă, așa că Dumnezeu a fost obligat să le aplice copiilor Lui pedeapsa. În anul 721 î.Ch. Asiria  a cucerit țara și i-a dus pe locuitorii ei în robie, de unde nu s-au mai întors niciodată.

Apoi, trebuie să notăm că există o mare deosebire între situația lor și situația noastră. Cei din Israel au trăit într-o ,,teocrație“ unde Biserica și Statul erau una și aceeași realitate. În Noul Testament nu mai este așa. Biserica și Statul sunt deosebite și clar delimitate. Biserica Îi aparține lui Dumnezeu, iar Statul aparține ,,lumii“  de acum, aflată în sfera de influență a Diavolului. Deviza după care ne conducem noi astăzi este ,,Dați dar Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ceea ce este a lui Dumnezeu“ (Mat. 22:21).

Creștinii trăiesc concomitent în două împărății. Sunt cetățean al țării în care am pașaport, dar sunt și cetățean al Împărăției lui Dumnezeu. Nu putem deci lua mesajele lui Osea și Amos și să le aplicăm țării în care trăim. Există însă numeroase pasaje care se pot aplica și la viața Bisericii creștine de azi, iar Noul Testament conține multe extrase din cartea lui Osea. Căsnicia lui Osea a fost o ilustrație a relației lui Dumnezeu cu poporul Israel, dar poate funcționa metaforic și ca o ilustrație a relației dintre Domnul Isus și Biserică.

 

SCHIŢA CĂRŢII

Introducere – O păţanie cu tâlc (cap. 1 – 3)

I. Dumnezeu este sfânt (cap. 4-7)
Cele cinci învinuiri, 4-5
Falsa „întoarcere”, 6
O vindecare imposibilă, 7

II. Dumnezeu este drept  (cap. 8-10)
Trâmbiţa anunţă pedeapsa, 8:1-etc.
Textul este o vestire a pedepsei care va veni.

III. Dumnezeu este dragoste (cap. 9-14)
Un Dumnezeu care tânjește (11:1, 4, 8, etc.)
Un Israel care nu poate scăpa nepedepsit (12)
Triumful final al iubirii (14)

Din punct de vedere al acțiunii, cartea profetului lui Osea se împarte astfel:

  • căsnicia lui Osea (cap. 1 – 3)
  • păcatel lui Israel (cap. 4 – 7)
  • pedepsirea lui Israel (cap. 9 – 10)
  • viitoarea restaurare a lui Israel (cap. 11 – 14).

(Unele pasaje au fost traduse din Pawson, David. Unlocking the Bible. HarperCollins Publishers.)

Daniel

Mai întâi o prezentare animată pentru cei ce înțelegeți limba engleză:

 

Daniel a avut una din cele mai incredibile cariere. Luat ca rob în adolescență a ajuns omul de încredere al conducătorului de la Babilon. Când Babilonia a fost cucerită de Medo-Persani, Daniel a ajuns omul doi sau trei din Imperiu. Au fost doar doi oameni ai Bibliei, în afara lui Isus Christos, despre care nu s-a scris nimic rău: Iosif și acest Daniel. Faptul este cu atât mai uimitor cu cât amândoi au fost administratori imperiali și mari oameni de stat!

În Babilon, Daniel a fost așezat mai mare peste toți magii de la curte! De la numele lor ne-a rămas nu numai termenii „magic“ și „magie“, ci și aceia de „magistral“, „magistrat“ și „magistratură“.  Mărturia religioasă a lui Daniel în casta magilor a lăsat un mesaj rezidual de profeție din care s-a născut peste sute de ani incursiunea magilor din răsărit la Ierusalim ca să se închine „împăratului de curând născut al iudeilor“.

Cartea lui Daniel poate fi numită pe drept cheia descifrării mesajelor profetice. Cadranul unui ceas n-ar fi de nici un folos fără ajutorul limbilor indicatoare. Tot aşa, cartea lui Daniel este pentru întregul Scripturii, indicatorul care ne ajută să ne orientăm în succesiunea de evenimente consemnate în profeţii. Întreaga Biblie poate fi asemănată cu o oglindă plimbată asupra istoriei omenirii. Întreaga istorie umană poate fi desprinsă din conţinutul profetic aşezat în cele 66 de cărţi ale Bibliei.

Din cauza conţinutului ei extraordinar, cartea lui Daniel a fost contestată de toţi cei care au combătut Biblia şi credinţa creştină. Criticii ei înfierbântaţi au prezentat-o drept un fals istoric produs cel mai devreme prin jurul anului 164 î.Cr. cu scopul de a-i întări în credinţă pe evreii care treceau prin vremuri grele sub conducerea Macabeilor.

Descoperirea manuscriselor de la Marea Moartă a redus la tăcere aceste critici. Pentru creştini, lucrurile erau clare chiar şi înainte de aceste descoperiri, în afara dovezilor conţinute chiar în textul cărţii, despre Daniel a mai scris şi Ezechiel, care-l aşează în rândul sfinţilor poporului evreu, numindu-l: „un om neprihănit” şi „un om foarte înţelept” (Ezecniel l:19-20; 28:3) Nimeni nu s-a îndoit vreodată că Ezechiel a trăit în vremea când ni se spune că a trăit, ori el îl aminteşte pe Daniel ca pe un contemporan al său aflat încă în viaţă.

Cea mai mare dovadă despre veridicitatea conţinutului cărţii lui Daniel vine însă din partea Domnului Isus care citează din cartea profetului de trei ori în cuprinsul cuvântării Sale din Matei 24. În versetul 15, El citează Daniel 8:13; 9:27; 11:31; 12:11; indicându-le ucenicilor semnele care-i vor anunţa că e timpul să fugă din Ierusalim („De aceea, când veţi vedea „urâciunea pustiirii”, despre care a vorbit proorocul Daniel, „aşezată în locul sfânt” – cine citeşte să înţeleagă! -…”)

În versetul 21, El descrie venirea „Necazului cel mare” citând din Daniel 12:1: „Pentru că atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n- a fost niciodată de la întemeierea lumii până acum şi nici nu va mai fi”.

Apoi, în versetul 30, El descrie cea de a doua venire a Sa folosind textul din Daniel 7:13: „Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului…”

Mai mult decât atât, în cel mai solemn moment din cadrul procesului religios la care a fost supus, în ceasul în care Marele Preot l-a întrebat categoric: „Te jur pe Dumnezeul cel viu să ne spui dacă eşti Cristosul, Fiul lui Dumnezeu”. Domnul Isus i-a răspuns cu acelaşi text din Daniel 7:13, 14: „Da, sunt. Ba mai mult, vă spun de acum încolo veţi vedea pe Fiul omului şezând la dreapta puterii lui Dumnezeu, şi venind pe norii cerului” (Matei 26:63-64).

Domnul Isus îl prezintă pe Daniel drept „un crainic al lucrurilor viitoare” confirmând ceea ce scrisese însuşi Daniel despre cartea sa: „Tu însă Daniele, ţine ascunse aceste cuvinte şi pecetluieşte cartea, până la vremea sfârşitului. Atunci mulţi o vor citi şi cunoştinţa va creşte” (Dan. 12:4). La venirea Sa Domnul Isus a proclamat începutul acestei „vremi a sfârşitului”, a ridicat pecetea de pe cartea lui Daniel şi a declarat emfatic: (De acum) „Cine citeşte să înţeleagă” (Matei 24:15).

Acestei înţelegeri îi dedicăm rândurile care urmează.

Titlul: Cartea poartă numele autorului ei: Daniel, care se poate traduce prin „Dumnezeu este judecătorul”.

Autorul: Deşi pare surprinzător, ştim foarte puţine lucruri despre acest om extraordinar.

(1). Ca tânăr, a fost dus ca rob din Israel la Babilon, în robie a hotărât să nu-şi piardă specificul naţional evreiesc, refuzând să „se spurce mâncând din bucatele aduse de la masa împăratului” (Dan. 1:8). Pus în şcoală, a dat curând dovadă de o înţelepciune cu totul ieşită din comun, dar mai ales s-a evidenţiat prin capacitatea supranaturală de a pătrunde în lumea lui Dumnezeu şi de a primi tălmăciri pentru vise şi vedenii. În Babilon, pentru declanșarea procesului de asimilare, ,,căpetenia famenilor dregători“ i-a schimbat numele în ,,Beltșațar“ (Cel cu viața păzită de Bel). Procesul de îndoctrinare și de asimilare n-a reușit în cazul lui Daniel și al celor trei prieteni ai săi. Pe vremea aceea, cei care serveau la curtea imperială erau făcuți „fameni“, mai ales pentru a nu prezenta un pericol pentru cadânele din haremul împăratului. Ni se spune că Daniel și cei trei tineri au fost sub autoritatea lui Așpenaz ,,căpeteniei famenilor. Nu ni se dat amânunte însă este lesne de înțels că Daniel a ajuns famen pe cea de a doua metodă menționată mai târziu de Domnul Isus: „Fiindcă sunt fameni care s-au născut aşa din pântecele maicii lor, sunt fameni, care au fost făcuţi fameni de oameni şi sunt fameni care singuri s-au făcut fameni pentru Împărăţia cerurilor“ (Mat. 19:12).

Ori de câte ori apare în textul cărții, numele Beltșațar este însoțit de numele real al lui Daniel (Dan. 1:7; 2:26; 4:8; 4:9, 18, 19; 5:12; 10:1). Chiar și cartea stă de mărturie, fiind numită cartea lui Daniel, nu a lui Beltșațar! Profetul s-a numit întotdeauna pe sine ,,Daniel“ (,,eu, Daniel“ – 7:15; 8:1; 9:2; 10:2 ,,pe mine, Daniel“ – 7:28; 8:15, 27, ). Îngerul Gavril îl numește ,,Daniel“: ,,Daniele, am venit acum să-ţi luminez mintea“ (9:22; 10:11-12; 12:4, 9). Și tot Daniel l-a numit, la bătrânețe, și împăratul Darius:

Daniele, robul Dumnezeului celui viu, a putut Dumnezeul tău, căruia Îi slujeşti necurmat, să te scape de lei?” (Dan. 6:20).

(2). În urma simpatiei de care s-a bucurat din partea lui Nebucadneţar, a fost promovat în cele mai înalte dregătorii imperiale. Şi acolo însă şi-a păstrat dorinţa de a trăi ca un evreu cucernic. Din această cauză, la vârsta de 70-75 de ani a fost aruncat într-o groapă cu lei, din care Dumnezeu l-a scăpat în chip miraculos. Caracterul său integru şi apartenenţa lui la lumea supraomenească a revelaţiei divine, l-au ajutat să plutească asemenea unei corăbii peste talazurile frământate ale istoriei. S-a bucurat toată viața de o mare cinste din partea contemporanilor din poporul evreu pentru integritatea, cucernicia și consacrarea lui. . Profetul Ezechiel, profețind în mijlocul poporului de rând când Daniel profețea la curtea imperială, îl așează alături de eroii veacurilor, acei „oameni de excepție“ din istoria biblică:

Fiul omului, când va păcătui o ţară împotriva Mea, dedându-se la fărădelege, şi Îmi voi întinde mâna împotriva ei, dacă îi voi sfărâma toiagul pâinii, dacă îi voi trimite foametea, dacă îi voi nimici cu desăvârşire oamenii şi vitele, chiar de ar fi în mijlocul ei aceşti trei oameni: Noe, Daniel şi Iov, ei nu şi-ar mântui decât sufletul lor prin neprihănirea lor, zice Domnul, Dumnezeu.  … Sau, dacă aş trimite ciuma în ţara aceasta, dacă Mi-aş vărsa urgia împotriva ei prin molimă, ca să-i nimicesc cu desăvârşire oamenii şi vitele, şi ar fi în mijlocul ei Noe, Daniel şi Iov, pe viaţa Mea, zice Domnul, Dumnezeu, că n-ar scăpa nici fii, nici fiice, ci numai ei şi-ar mântui sufletul prin neprihănirea lor” (Ezec 14:13-20 vezi și 28:3).

Monarhii lumi s-au succedat unul după altul: Nebucadneţar a fost urmat de Belşaţar, iar apoi Babilonul a căzut în stăpânirea lui Dariu, medul şi a lui Cir, persanul. Simpatizat de toţi aceştia, Daniel a rămas mereu la curtea împărătească, hărăzit de Dumnezeu să fie un fel de „crainic dumnezeiesc” pe lângă curţile imperiale ale pământului. La ceas de cumpănă, el a fost, asemenea poporului ales din care a făcut parte, un fel de conştiinţă cosmică şi de „lumină a neamurilor”.

A murit la Susa, probabil de bătrâneţe, nimeni nu știe precis la ce vârstă. Unii cred că a depășit 100 de ani.

Contextul scrierii:

Atunci când Dumnezeu a transferat dreptul de instrument al suveranităţii Sale de la Israel şi i l-a dăruit lumii lui Nebucadneţar, El l-a ridicat pe evreul Daniel şi l-a aşezat la curtea regală Babiloneană pentru ca prin buzele lui şi prin acţiunile lui să-l înveţe pe Nebucadneţar despre necesitatea supunerii înaintea Celui Atotputernic, încetând să mai vorbească la Ierusalim, Dumnezeu şi-a plasat solul la curtea marilor imperii ale lumii, dovedind neamurilor că El există şi că are ultimul cuvânt în desfăşurarea evenimentelor istoriei lumii. În acelaşi timp, prin activitatea lui Daniel, Dumnezeu a dovedit evreilor că El continuă să le fie un Dumnezeu „de aproape”, gată să le asigure supravieţuirea şi în stare să-i elibereze şi acum din robie tot aşa cum a făcut-o şi atunci când i-a scos din ţara Egiptului.

Cartea lui Daniel este plină de întâmplări în care supranaturalul invadează lumea obişnuită şi schimbă cursul istoriei. A fost vremea când poporul lui Dumnezeu a avut nevoie de o revelaţie deosebită, cu puternice implicaţii în desfăşurarea ulterioară a istoriei.

Cea mai bună dovadă că aceste evenimente supranaturale s-au petrecut întocmai şi nu au fost produsul fabulaţiei o constituie chiar transformarea uluitoare pe care ele le-au produs asupra poporului evreu.

Dacă în cuptorul robiei Egiptene, Dumnezeu i-a transformat pe evrei dintr-o familie într-un popor, în cuptorul robiei babiloniene, El i-a curățat de idolatrie și de naiva idee că unul dintre ei ar putea rezista la presiunile extraordinare de a sta pe tronul națiunii.

Pe durata robiei, evreii şi-au schimbat total atitudinea religioasă, devenind dintr-un popor înclinat spre idolatrie, un popor cu o credinţă monoteistă mai tare decât granitul. Cei plecaţi în robie s-au aflat acolo din cauza celor aproximativ 500 de ani de cochetărie cu idolii neamurilor învecinate. În numai 70 de ani petrecuţi în captivitate, Dumnezeu i-a „curăţit” pe evrei în cuptorul mâniei Lui şi i-a scos de acolo vindecaţi pentru vecie. Nu doar dezgustul cu mulţimea idolilor din Babilon i-a schimbat pe evrei, ci mai ales acele manifestări dumnezeieşti supranaturale amintite în cartea profetului Daniel.

De la Ezechiel ştim că Daniel devenise celebru chiar fiind încă în viaţă. Şi cum s-ar fi putut să fie altfel după întâmplări ca cele relatate în capitolele 2 şi 3 ale cărţii sale? Ba încă sub influenţa lui Daniel, Nebucadneţar emisese şi celebrele lui proclamaţii către toate popoarele din Imperiu în care recunoştea suveranitatea Dumnezeului evreilor (cap.4). Asemenea lucruri nu puteau să-i lase indiferenţi pe cei din Israel. Cu o nouă şi arzătoare dorinţă, ei s-au aplecat asupra scrierilor profetice ale lui Ieremia („ân anul dintâi al domniei lui, eu, Daniel, om văzut din cărţi că trebuiau să treacă 70 de ani pentru dărâmăturile Ierusalimului, după numărul anilor despre care vorbise Domnul către proorocul Ieremia” – cap.9:2), şi ale lui Isaia. Acesta vorbise nu numai despre căderea viitoare a Babilonului, dar pomenise pe nume chiar şi pe cel ce avea să dea decretul de reîntoarcere a iudeilor în Canaan şi de rezidire a templului din Ierusalim: Cir persanul (Isaia 45 şi 46).

Schița cărţii:

Daniel schita

Conţinutul cărţii:

Unul dintre motivele pentru care cartea lui Daniel a fost contestată este şi conţinutul supranatural al celor scrise de el. Vise, vedenii, tălmăciri, izbăviri miraculoase din foc sau din gura leilor, apariţii angelice sunt întrepătrunse într-o ţesătură densă şi imposibil de separat.

De fapt există un motiv foarte întemeiat pentru care factorul supranatural este atât de proeminent în această carte, în vremea aceea Israelul se afla în captivitate. Ierusalimul se găsea în ruină. Chiar şi Templul – ultima speranţă a evreilor – fusese ras de pe faţa pământului. Într-un fel, Iehova, Dumnezeul evreilor se dovedise mai slab decât dumnezeii Babilonului! Bel-Merodah îl învinsese pe Iehova, sau cel puţin aşa le plăcea să creadă celor din păgânul imperiu. Şi tot aşa erau înclinaţi să creadă şi evreii. Reîntoarcerea şi refacerea păreau imposibile. Nimeni nu credea în spusele lui Ieremia care estimase durata robiei la numai 70 de ani. La urma urmei, de ce s-ar ţine Dumnezeu de această promisiune dacă nu s-a ţinut de promisiunile făcute lui David şi Solomon?!

Lucrările supranaturale relatate de Daniel au fost tocmai nişte răspunsuri date unor astfel de gânduri. Ele au avut caracterul unor semne venite din partea lui Iehova şi adresate lui Israel şi neamurilor deopotrivă.

Cum trebuie să fi trăit evreii toate aceste evenimente? Cum trebuie să se fi uimit ei văzându-le prinzând viaţă chiar sub ochii lor? Experienţele din aceşti 70 de ani de evenimente supranaturale explică spulberarea îndoielilor şi rătăcirilor lor şi transformarea lor într-un popor cu o adorare totală, unică şi definitivă pentru Iehova.

Aranjarea cărţii este foarte clară: primele 6 capitole sunt istorice, iar ultimele 6 capitole sunt profetice.

Daniel activează în paralel cu Ezechiel, profetul exilaților. Ezechiel este în mijlocul poporului. Daniel este la palatul suveranului imperial. Pentru cei ce știu să savureze subtilitățile Cuvântului lui Dumnezeu, numele celor doi profeți definesc mesajul divin pentru epocă.

Așezat la ,,talpa țării“, în mijlocul celor simpli, înconjurat de exilații fără țară, Ezechiel se numește providențial ,,Dumnezeu este tăria mea“.

Așezat la palat, în mijlocul vrăjitorilor, al magilor și al împăraților peste ținuturi, Daniel poartă numele ,,Dumnezeu este Judecătorul“.

Poporul căzut avea nevoie de încurajarea lui Ezechiel. Mai marii lumii aveau nevoie să li se aducă aminte că există Cineva deasupra lor în autoritate, Unul care vede, apreciează, judecă și pedepsește. Există o progresie în procesul prin care Dumnezeu se descoperă celor din Babilon:

(1) de la înțelepciunea excepțională pe care le-o dăruiește tinerilor evrei ridicați deasupra celorlalți ,,studenți“ din celelalte neamuri (Dan. 1:20),

(2) la decretul lui Nebucadnețar care recunoaște că ,,Dumnezeul vostru este Dumnezeul dumnezeilor și Domnul împăraților“,

(3) la interdiciția dată de Nebucadnețar ca ,,nici un om, din orice popor, neam sau limbă“ să nu-L vorbească de rău pe Dumnezeul evreilor (Dan. 3:29,

(4) la edictul dat de Nebucadnețar care proclamă măreția lui Dumnezeu și subordonarea lui personală înaintea Dumnezeului evreilor (Dan. 4:34-37), la

(5) la zdrobirea lui Belșațar pentru hulă (Dan. 5:24-30),

(6) la porunca dată de Dariu ca toți oamenii din Imperiu să accepte autoritatea Dumnezeului evreilor.

Sunt exact ,,șase“ trepte de revelație destinate omenirii, simbolizată de cifra care-l identifică pe om în simbolistica biblică. Pentru evrei, Daniel consemnează o „septadă“ divină de revelații.

Mesajul cărţii: Scopul cărţii exprimat în mesajul ei central este expus în cuvintele repetate emfatic de trei ori în cuprinsul capitolului 4 (4:17, 25, 32): „Ca să ştie cei vii că Cel Prea înalt stăpâneşte peste împărăţia oamenilor, că o dă cui îi place”. Este semnificativ că acest mesaj este făcut să ajungă la noi prin gura smeritului Nebucadneţar, „capul” de aur şi cel dintâi suveran mondial din acesta „vreme a neamurilor”.
O altă caracteristică izbitoare a acestei cărţi este aceea că ea este scrisă în două limbi. De la capitolul 2:4 până la capitolul 7 este scrisă în limba aramaică. Restul textului este scris însă în limba ebraică. Are faptul acesta vreo semnificaţie? Noi credem că da.

Există o corespondenţă extraordinară între visul dat de Dumnezeu lui Nebucadneţar (cap.2) şi prima vedenie a lui Daniel (cap.7). Amândouă ne trasează cursul general al istoriei din „vremea neamurilor”. Celelalte vedenii ale lui Daniel privesc înspre viitor mai ales din punct de vedere al poporului Israel. Spre a le separa de restul, capitolele de la 2 la 7 sunt scrise în aramaică, limba care se vorbea atunci în instituţiile comerciale şi diplomatice ale lumii. Această schimbare, de la limba ebraică din debutul cărţii, la limba aramaică din mijlocul ei şi apoi întoarcerea la limba ebraică ilustrează schimbarea accentului pe care Dumnezeu îl va pune în istoria lumii şi mai spune ceva, şi anume, că Dumnezeu a dat lumii acces numai la planul general al vremurilor, păstrând doar pentru cei ce ştiau limba evreilor detaliile lui semnificative.

În plus, folosirea ambelor limbi este încă o dovadă că Daniel şi-a scris cartea tocmai în acea vreme. Înainte de vremea robiei, evreii n-ar fi înţeles aramaică (vezi 2 Regi 18:26), iar după robia babiloneană, ei n-ar mai fi înţeles ebraica, deoarece încetaseră să o mai folosească (vezi Neemia 8:8). Numai şi numai în perioada de timp în care a trăit Daniel, evreii au cunoscut amândouă limbile amintite.

Dumnezeu a aşezat chiar în cuprinsul cărţii dovada datei evenimentelor anunţate de autorul acestei scrieri. Astfel, El i-a redus la tăcere pe cei care vor să-i conteste valabilitatea, pentru că de fapt nu vor să-i primească mesajul.

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Pentru studiul nostru, cel mai important este felul în care Domnul Isus îl remarcă pe profetul Daniel drept un crainic al lucrurilor viitoare (Matei 24:15-16). Datele prezentate în cartea lui Daniel sunt într-atât de exacte şi de clare încât mai marii iudeilor au interzis cu desăvârşire studierea lor, ca nu cumva poporul să priceapă că Isus a fost într-adevăr „Unsul-Mesia”.

Mulţi alţi critici au susţinut cu încăpăţânare că amănuntele istorice au fost adăugate mult mai târziu în cartea lui Daniel de către preoţi. Descoperirile de la Marea Moartă (între altele şi o copie a cărţii lui Daniel) au dovedit însă zdrobitor de clar că textul profetic din care a citat Domnul Isus a existat exact în forma de azi cu sute de ani înainte de era creştină.

Schița cărții:

1441bbff87a084cddf73f8dccb51052b

 

+++

Comentarii la text:

Ne vom lăsa călăuziți în acest studiu, printre alții, de Chuck Missler, una din cele mai fascinante personalități din creștinismul american și de Warren Wiersbe, marele cărturar de la Mody Bible Radio.

Daniel 1:1-2 – Necesitatea robiei

Vremea amenințărilor și a avertizărilor s-a încheiat. Evreii n-au ascultat de glasul profeților Isaia, Ieremia și Osea ….  Venise vremea pedepsei, iar instrumentul acestei pedepse a fost imperiul Babilonului.

Cuvântul care a fost spus lui Ieremia despre tot poporul lui Iuda în al patruleaan al lui Ioiachim, fiul lui Iosia, împăratul lui Iuda – acesta era cel dintâi an al lui Nebucadneţar, împăratul Babilonului –, cuvânt pe care l-a rostit Ieremia înaintea întregului popor al lui Iuda şi înaintea tuturor locuitorilor Ierusalimului, zicând:

„De la al treisprezecelea an al lui Iosia, fiul lui Amon, împăratul lui Iuda, sunt douăzeci şi trei de ani de când mi-a vorbit Cuvântul Domnului; v-am vorbit de dimineaţă, şi n-aţi ascultat.  Domnul v-a trimis pe toţi slujitorii Săi prorocii, i-a trimis dis-de-dimineaţă, şi n-aţi ascultat, n-aţi plecat urechea să ascultaţi. Ei au zis: ‘Întoarceţi-vă fiecare de la calea voastră cea rea şi de la răutatea faptelor voastre, şi veţi rămâne în ţara pe care v-am dat-o vouă şi părinţilor voştri, din veşnicie în veşnicie; nu vă duceţi după alţi dumnezei, ca să le slujiţi şi să vă închinaţi înaintea lor, nu Mă mâniaţi prin lucrarea mâinilor voastre, şi nu vă voi face niciun rău!’
‘Dar nu M-aţi ascultat, zice Domnul, ci M-aţi mâniat prin lucrarea mâinilor voastre, spre nenorocirea voastră’.”
De aceea, aşa vorbeşte Domnul oştirilor: „Pentru că n-aţi ascultat cuvintele Mele,  iată, voi trimite să aducă toate popoarele de la miazănoapte, zice Domnul, şi voi trimite la robul Meu Nebucadneţar, împăratul Babilonului; îi voi aduce împotriva acestei ţări şi împotriva locuitorilor ei, şi împotriva tuturor acestor neamuri de jur împrejur, ca să le nimicească cu desăvârşire şi să facă din ele un pustiu şi o pricină de batjocură, nişte dărâmături veşnice. Voi face să înceteze între ei strigătele de bucurie şi strigătele de veselie, cântecele mirelui şi cântecele miresei, uruitul morii şi lumina lămpii. Toată ţara aceasta va fi o paragină, un pustiu, şi neamurile acestea vor fi supuse împăratului Babilonului timp de şaptezeci de ani. Dar, când se vor împlini aceşti şaptezeci de ani, voi pedepsi pe împăratul Babilonului şi pe neamul acela, zice Domnul, pentru nelegiuirile lor; voi pedepsi ţara haldeenilor şi o voi preface în nişte dărâmături veşnice.  Voi aduce peste ţara aceea toate lucrurile pe care le-am vestit despre ea, tot ce este scris în cartea aceasta, tot ce a prorocit Ieremia despre toate neamurile. Căci neamuri puternice şi împăraţi mari le vor supune şi pe ele, şi le voi răsplăti după faptele şi lucrarea mâinilor lor” (Ieremia 25:1-14; vezi și 2 Regi 24:1-7).

Un tânăr general, Nebucadnețar, a avut un mare succes împotriva Ninivei, iar cel mai mare biruință a lui a fost la Carchemiș, unde a zdrobit armata Efiptului, venită în ajutoul Asiriei. Victoria de acolo a propulsat Babilonul  ca cel mai mare Imperiu mondial. În calea de întoarcere spre casă, Nebucadnețar a asediat Ierusalimul:

În al treilea an al domniei lui Ioiachim, împăratul lui Iuda, Nebucadneţar, împăratul Babilonului, a venit împotriva Ierusalimului şi l-a împresurat. Domnul a dat în mâinile lui pe Ioiachim, împăratul lui Iuda, şi o parte din vasele Casei lui Dumnezeu. Nebucadneţar a dus vasele în ţara Şinear, în casa dumnezeului său, le-a pus în casa vistieriei dumnezeului său“ (Daniel 1:1-2).

 Necesitatea sfințirii – Daniel 1:3-21

Poporul lui Israel a fost pus deoparte de Dumnezeu și a trebuit să-și păstreze identitatea specifică atât în granițele țării, cât și în afara ei. Acesta este mesajul desprins din gestul tinerilor care au decis ,,să nu se spurce“ cu bucatele oferite de la masa împăratului pe durata pregătirii și examinării noilor dregători ridicați dintre tinerii robi.

Refuzul lui Daniel de a se lăsa identificat cu un idol păgân este o conformare la strictețea citată în psalmi: ,,Idolii se înmulţesc, oamenii aleargă după dumnezei străini, dar eu n-aduc jertfele lor de sânge şi nu pun numele lor pe buzele mele“ (Ps. 16:4)

Părerea că Daniel a ținut toată viața sa dieta vegetariană ca să nu se spurce cu bucatele de la masa împăratului din Babilon nu are însă suport biblic. Iată ce citim în text:

„În vremea aceea, eu, Daniel, trei săptămâni am fost în jale. N-am mâncat deloc bucate alese, nu mi-a intrat în gură nici carne, nici vin şi nici nu m-am uns deloc, până s-au împlinit cele trei săptămâni“ (Dan. 10:2-3).

Este clar că în afara celor trei săptămâni de jale, Daniel le-a făcut pe toate cele citate, adică ,,a mâncat carne, a mâncat bucate alese și a băut vin“. Râvna unor predicatori ne-a obișnuit însă să credem altfel …

Refuzul lui Daniel de „a se spurca“ s-a petrecut pe perioada testului la care erau supuși tineri educați de babilonieni. Rezultatul excelent pe care l-a avut Daniel și cei trei tineri a demonstrat că adevărata înțelepciune nu se obține nici prin școală și nici prin alimentație sofisticaată, ci doar prin atârnarea totală de Dumnezeu, ,,părintele luminilor, de la care se coboară tot darul bun și desăvârșit“ (Iacov 1:17).

„În toate lucrurile care cereau înţelepciune şi pricepere şi despre care îi întreba împăratul, îi găsea de zece ori mai destoinici decât toţi vrăjitorii şi cititorii în stele care erau în toată împărăţia lui.“ (Dan. 1:20).

Un om al lui Dumnezeu este destoinic pentru orice lucrare bună, așa că nu ne mirăm de rapida ascensiune a tinerilor evrei la curtea împărătească:

„Daniel a rugat pe împărat să dea grija treburilor ţinutului Babilonului în mâna lui Şadrac, Meşac şi Abed-Nego. Daniel însă a rămas la curtea împăratului“ (Dan. 2:49).

Pasajul care urmează este scris în limba aramaică, semn că Daniel a vrut ca acest conținut să fie accesibil tuturor oamenilor. Prezența copiilor lui Dumnezeu în imperiile păgâne idolatre a produs inevitabil conflicte, situații extreme, circumstanțe limită. Ca și în cazul lui Iosif și a evreilor din Egipt, ca și în cazul Esterei de la curtea lui Ahașveroș, prezența lui Daniel în Babilon a iscat controverse. Pasajele din capitolele 2 la 6 din cartea Daniel conțin câteva episoade din războiul religios dintre zeii păgâni și Dumnezeul cel viu, încheiate de fiecare dată cu proclamații ale biruinței Celui veșnic și Atotputernic.

Daniel 2 – Visul lui Nebucadnețar

În timp ce asedia Ierusalimul, Nebucadnețar a primit vestea că tatăl său, Nebopalazar, a murit. Când s-a întors în Babilon să preia tronul, Nebucadnețar a preluat și ceata sfătuitorilor de la curte. Ca om al armelor, neîncrederea lui în ei avea să-și găsească foarte curând justificarea. Niște visuri care l-au tulburat teribil trebuiau tălmăcite de urgență, iar ei s-au dovedit că „mănâncă la masa împărătească“ (stau pe banii împăratului) degeaba!

În al doilea an al domniei lui Nebucadneţar, Nebucadneţar a avut nişte vise. Duhul îi era tulburat şi i-a pierit somnul. Împăratul a poruncit să cheme pe vrăjitori, pe cititorii în stele, pe descântători şi pe haldeeni ca să-i spună visele. Ei au venit şi s-au înfăţişat înaintea împăratului“ (Dan. 2:1-2).

Ca să-i pună la încercare, Nebucadnețar le-a cerut nici mai mult nici mai puțin să-i spună și visele avute și interpretarea lor. Așa ceva nu se mai văzuse pe fața pământului.

„Nu este nimeni pe pământ care să poată spune ce cere împăratul; de aceea niciodată niciun împărat, oricât de mare şi puternic ar fi fost, n-a cerut aşa ceva de la niciun vrăjitor, cititor în stele sau haldeean! Ce cere împăratul este greu; nu este nimeni care să spună lucrul acesta împăratului, afară de zei, a căror locuinţă nu este printre muritori!” (Dan. 2:10-11).

Mâniat, Nebucadnețar a poruncit ca toți sfătuitorii de la curte să fie omorâți și așa ar fi fost dacă Daniel nu s-ar fi oferit el însuși să împlinească porunca împăratului (Dan. 2:12-30). După un timp de rugăciune cu cei trei prieteni ai săi, Daniel a primit de la Dumnezeu și visul și tălmăcirea, iar apoi s-a dus înaintea împăratului și a curtenilor pentru scena marei revelații. Iată visul:

Tu, împărate, te uitai şi iată că ai văzut un chip mare. Chipul acesta era foarte mare şi de o strălucire nemaipomenită. Stătea în picioare înaintea ta şi înfăţişarea lui era înfricoşătoare. Capul chipului acestuia era de aur curat; pieptul şi braţele îi erau de argint; pântecele şi coapsele îi erau de aramă; fluierele picioarelor, de fier; picioarele, parte de fier şi parte de lut. Tu te uitai la el, şi s-a dezlipit o piatră fără ajutorul vreunei mâini, a izbit picioarele de fier şi de lut ale chipului şi le-a făcut bucăţi. Atunci, fierul, lutul, arama, argintul şi aurul s-au sfărâmat împreună şi s-au făcut ca pleava din arie vara; le-a luat vântul şi nici urmă nu s-a mai găsit din ele. Dar piatra care sfărâmase chipul s-a făcut un munte mare şi a umplut tot pământul“ (Dan. 2:31-35).

Niciodată nu a visat un muritor un vis mai epocal decât acesta. Împreună cu vedenia lui Daniel din cap.7 (care reia tema cap.2 şi o lămureşte în detaliu), acest pasaj anunţă că Dumnezeu s-a hotărât să renunţe pentru un timp la importanţa preponderentă pe care a jucat-o în istorie divină Israelul şi să aducă în scenă „Vremea neamurilor”, pomenite de Domnul Isus în Luca 21:24. Ea a debutat cu domnia lui Nebucadnețar și se va încheia cu ultimul lider al lumii pe care-l va strivi Isus Christos la cea de a doua Sa venire.

Lui Nebucadneţar, preocupat de „ce se va întâmpla în vremurile de pe urmă” (Dan. 2:28), Dumnezeu i-a descoperit în vis succesiunea de puteri mondiale care se va desfăşura pe pământ începând cu Imperiul lui şi până la venirea împărăţiei „care va dăinui veşnic” (Dan. 2:44.) Această ultimă împărăţie pe care Dumnezeu o va aduce pe pământ va fi instaurată „fără ajutorul vreunei mâini” şi va acoperi întreg pământul (Dan. 2:34, 35, 45).

Cei dintâi creştini au cunoscut şi ei aceste profeţii din cartea lui Daniel şi le-au dat o interpretare foarte precisă. Iată ce scria Hippolytus, care a trăit între anii 160-236 după Cristos şi a fost unul dintre ucenicii lui Irineu, socotit la rândul său ca unul dintre cei patru mari teologi ai vremii sale:

nebucadnetardream„Capul de aur al Chipului, ca şi leul corespunzător arată Imperiul Babilonian; pieptul şi braţele de argint împreună cu simbolul ursului din cap.7 sunt Imperiul Mezilor şi Perşilor; pântecele şi coapsele de aramă împreună cu pardosul (leopardul) îi arată pe Greci, care au deţinut supremaţia începând cu vremea lui Alexandru Macedon; picioarele de fier ca şi fiara „nespus de grozav de înspăimântătoare şi de puternică” îi arăta pe Romani, care sunt în fruntea lumii în vremea de azi; picioarele parte de fier şi parte de lut, ca şi cele zece coarne, sunt simboluri pentru zece împărăţii care nu s-au ridicat încă; celălalt corn mai mic care s-a ridicat dintre cele zece îl arată pe Anticrist; piatra care loveşte Chipul şi aduce Judecata asupra întregului pământ este Cristos”. („Tretise on Crist and Antichrist” – Ante-Nicene Fathers, Volumul V, pag.210, par.28)

Partea de profeţie care se împlinise deja le era foarte clară primilor creştini. Ei şi-au dat seama chiar şi că în perimetru Imperiului Roman se vor mai defini încă alte zece forme de guvernământ, aliate într-o formă de stăpânire comună, care îi va face loc Anticristului şi că Cristos, la cea de a doua venire a Sa, va pune capăt „vremii neamurilor”, instaurând chiar aici pe pământ împărăţia neprihănirii. Cei dintâi creştini nădăjduiau încă de pe atunci în venirea împărăţiei. Nu este de mirare, căci însuşi Domnul îi învăţase să se roage spunând: „Vie împărăţia Ta” (Mat. 6:10).

Revenind la secvenţele visului lui Nebucadneţar şi la tălmăcirea pe care i-o oferea Daniel ajungem să privim la o veritabilă perspectivă a istoriei. Iat-o:

vision daniel

Imperiul Babilonian – a fost instalat la putere începând cu anul 604 înainte de Cristos, prin venirea lui Nebucadneţar la putere, ca un urmaş al lui Nebopolasar. Acest imperiu a fost supranumit: „Un Imperiu de Aur, într-o epocă de aur”. Realizările militare, economice şi edilitare din Imperiu au depăşit fără termen de comparaţie tot ceea ce omenirea văzuse până la vremea aceea. Ca oraş, Babilonul era o minunăţie a lumii. Zidurile lui erau întinse pe un perimetru de 90 de km cu fiecare latură lungă de 23 de km, înalt de 70-100 de metri şi gros de 25 de metri. În interiorul oraşului existau provizii suficiente pentru a supravieţui unui eventual asediu pe o durată de 20 de ani. Râul Eufrat fusese deviat printre doi pereţi dubli ai oraşului şi asigura alimentarea cu apa necesară. Nebucadneţar adunase în Babilon cantităţi uriaşe de aur: clădise temple aurite, statui de aur şi el însuşi domnea pe un uriaş tron turnat din aur. Babilonul devenise un simbol al puterii omeneşti şi al trăirii fără Dumnezeu.

Ca simbol profetic întâlnit de multe ori în profeţii, Babilonul reprezintă încercarea oamenilor de a se descurca fără Dumnezeu, sistemul din care este exclusă închinarea la Dumnezeu şi în care omenirea este organizată într-o societate suficientă de sine. În judecata lui Dumnezeu, un astfel de sistem nu trebuie să dăinuiască. Chiar dacă el nu-şi găseşte un rival pe pământ de care să se teamă, Dumnezeu însuşi se ridică împotriva lui şi-l sorteşte pieirii. Într-un text din Isaia (45:1) ni se spune cum Dumnezeu l-a ridicat pe Cir-persanul şi cum l-a ajutat în chip providenţial să distrugă Babilonul, înlesnindu-i pătrunderea în cetate prin nişte „porţi, care să nu se mai închidă”. Istoria ne spune că aşa a şi fost. Acest Cir-persanul a fost ajutat să asedieze Babilonul de Dariu-medul, un unchi bătrân al lui Cir. Ei au plănuit ca în ajunul unei mari sărbători din Babilon, când populaţia oraşului se îmbăta de bucurie, să devieze într-o depresiune apele Eufratului şi să pătrundă prin albia goală a râului, pe sub zidul cetăţii, între cele două ziduri ale fortificaţiei. Totul ar fi rămas însă zadarnic, dacă „cineva” n-ar fi uitat tocmai în seara aceea să închidă porţile de fier dinspre interiorul cetăţii. Dumnezeu hotărâse ca falnicul Babilon să devină „ca Sodoma şi Gomora”, un loc în care nu va mai fi niciodată popor, ci îl vor locui fiarele pustiei şi-l vor bântui stafiile (Isaia 13:19- 22). Despre căderea Babilonului (ân 538 î.Cr.) mai vorbise şi Ieremia (Ieremia 50:1-3, 8-9, 14-16, 22-25; 51:1-4, 56-57) cu aproape 80 de ani înainte să se întâmple. Amănunte despre luarea Babilonului găsim şi în cartea lui Daniel, în capitolul 5:1-31.

Urmaşul lui Nebucadneţar, numit de Daniel: Belşaţar, n-a învăţat nimic din experienţele tatălui său şi a fost înlăturat de la tron de însuşi Dumnezeu, care-i cântărise în balanţa dreptăţii Sale şi-l găsise uşor (Dan. 5:22-28). Căderea Babilonului a devenit sinonimă cu înfrângerea celor ce se ridică împotriva lui Dumnezeu, formând un sistem prosper pentru o vreme, mândru şi arogant în înfăţişare, dar gol şi ignorant în esenţă. Cartea Apocalipsei ne prezintă căderea unui alt Babilon, Babilonul cei mare. Numirea aceasta este simbolică bineînţeles şi face aluzie la asemănările care vor exista între societatea viitorului, în timpul lui Anticrist şi Babilonul istoric. Citiţi în acest sens Apocalipsa 18:1-24. Concluziile acestui fragment din planul profetic revelat sunt multe. Noi ne mărginim să enumerăm doar câteva:

(1) Dumnezeu face ce vrea în istoria lumii (subliniată de trei ori în Dan. 4:17, 25, 32).
(2) Dumnezeu poate îngădui pentru o vreme nebunia oamenilor.
(3) Mândria merge înaintea căderii.
(4) Oamenii nu învaţă din experienţa trecutului.
(5) Bogăţia şi slava lumii sunt puse în cântarul divin şi fiecare îşi va primi răsplata.

Imperiul Medo-Persan – a luat fiinţă în 538 î.Cr. şi a durat 200 de ani, până când a apărut pe scena lumii Alexandru Macedon în 331 î.Cr. Despre felul în care a căzut Babilonul în mâinile mezilor și perşilor găsim scris în Daniel cap.5 (ân special v.30-31). După cum se vede din citirea textului, căderea Babilonului a fost hotărâtă de însuşi Dumnezeu care o anunţase de altfel cu aproximativ 100 de ani înainte prin Isaia (13:17-18). Urmaşul lui Nebucadneţar n-a priceput nimic din experienţa marelui împărat (Daniel 5:18-22) şi a trebuit să fie scos din scena istoriei. În visul lui Nebucadneţar, imperiul Medo-persan corespunde „pieptului şi braţelor de argint” (2:32), iar în vedeniile lui Daniel, el este asemănat cu „un urs care stătea într-o rână şi avea trei coaste în gură între dinţi” (7:5), dar şi cu berbecele din Dan. 8:1-4, 20). Aceste descrieri s-au potrivit întocmai cu caracteristicile acestui imperiu în care au fost introduse sisteme de taxare draconice şi care şi-a întins cuceririle dincolo de Egipt şi până la graniţele Greciei.

Importanţa profetică a imperiului Medo-Persan. Fără îndoială că evenimentul cel mai extraordinar a fost împlinirea absolut exactă a profeţiei făcută despre apariţia şi rolul împăratului persan Cir. Cu aproximativ 100 de ani înainte, Dumnezeu anunţase prin Isaia şi numele acestui împărat şi lucrarea pe care o va împlini acesta: să dea voie evreilor să se întoarcă în patria lor (Isaia 45:1-13). Pe când slujea la curtea împăratului Dariu, Daniel „a văzut din cărţi” că s-au împlinit datele anunţate de profetul Ieremia (25:11) despre robia evreilor şi împreună cu mai marii poporului iudeu s-au înfăţişat înaintea împăratului purtând în mâini sulul profeţiei lui Isaia. Impresionat de cele citite, Cir s-a pus imediat pe lucru şi Ezra ne povesteşte despre hotărârea luată de el (Ezra l: l -11).

După 200 de ani de dominare, Imperiul Medo-Persan s-a prăbuşit încercând să cucerească Grecia. În planul lui Dumnezeu, venise vremea lui Alexandru Macedon. În bătălia de la Arabela (331 î.Cr.) deşi copleşiţi numeric, proporţia a fost se pare de unul la douăzeci în favoarea Medo-Persanilor, Grecii au obţinut o victorie zdrobitoare. Împăratul medo-persan a încercat zadarnic să-şi regrupeze trupele într-o retragere strategică. „Pardosul” grec (leopardul este cea mai rapidă dintre feline) nu le-a dat nici un timp de răgaz, ci i-a urmărit peste tot cu o iuţime nemaiântâlnită în istorie. Pas cu pas, imperiul medo-persan a dispărut, lăsându-i loc lui Alexandru să se întindă „până la marginile pământului” (Daniel 8:5).

Imperiul Grec – este asemănat în visul lui Nebucadneţar cu „pântecele şi coapsele de aramă” (Daniel 2:32). Imaginea a fost cum nu se poate mai nimerită, deoarece grecii au fost primii în istoria lumii care au purtat în afara hainelor obişnuite echipament de război făcut din aramă. Despre soldaţii greci se spunea că sunt „de aramă”. Coiful, platoşele, şi scutul le-au dat grecilor avantaje nete şi i-au ajutat să înfrângă oşti care-i depăşeau cu mult din punct de vedere numeric. Comandantul lor, Alexandru, a fost un geniu militar. Nimeni nu i-a putut sta împotrivă. El a cucerit tot ceea ce putea fi cucerit în vremea aceea, iar după aceea, istoricii spun, a izbucnit în plâns, pentru că nu putea merge mai departe.

Succesul l-a găsit pe Alexandru Macedon foarte repede. La nici treizeci de ani avea deja o putere incomensurabilă. El a trăit însă ca un smintit în beţii şi în serbări în care era proclamat una cu zeii. De fapt, chiar şi campania lui împotriva Indiei, s-a născut tot din dorinţa de a repeta ceea ce făcuse în tradiţia Olimpului grecesc Bachus şi Hercules. La aproximativ 32 de ani, Alexandru Macedon a fost atins de friguri şi a murit în delir după 11 zile de chin. Era anul 323 î.Cr.

Influenţa imperiului grecesc asupra Israelului a fost adâncă şi de durată. Filozofia grecească n-a făcut casa prea bună cu religia evreilor, dar ocupanţii s-au impus prin forţa armată şi viclenia distracţiilor. Rezultatul influenţei greceşti a fost o slăbire a moralei şi o provocare la adresa ataşamentului evreilor faţă de Dumnezeu.

Împăratul grec Antioh Epifaniu a atins culmea represaliilor atunci când a intrat călare în Templu şi a oferit pe altar carne de porc (animal necurat în religia evreilor). El a omorât preoţii şi a încercat o grecizare forţată a evreilor. Prin ceea ce a făcut, Antioh a intrat în istorie ca un precursor al lui Anticrist. (La el face aluzie Domnul Isus în Matei 24:15). Obrăznicia cuceritorilor greci a trezit însă spiritul naţionalist în evrei şi sub conducerea Macabeilor, ei s-au revoltat şi şi-au dobândit libertatea. Această scurtă perioadă de libertate s-a sfârşit însă repede. Din cauza frământăriior interne şi a luptelor fraticide, Israelul a slăbit treptat şi a căzut sub stăpânirea maşinii de război romane. Venise vremea ultimului imperiu din visul lui Nabucadneţar şi din vedeniile lui Daniel.

Imperiul Roman. În vedeniile lui, Daniel nu a găsit nici o asemănare suficient de şocantă pentru a ilustra ceva din caracterul acestei puteri mondiale. Profetul scrie: „Era o a patra fiară, nespus de grozavă de înspăimântătoare şi puternică” (Daniel 7:7). Nimic n-a putut să stea împotriva acestei uriaşe forţe de invazie romană care „avea nişte dinţi mari de fier, mânca, sfărâmă, şi călca în picioare ce mai rămânea”

Roma şi-a început cuceririle în anul 241 î.Cr., odată cu invadarea Siciliei. Sub tălpile Legiunilor ei au căzut apoi Europa, Asia Mică, Orientul Mijlociu şi coasta de nord a Africii, astfel că întreaga Mediterană devenise un lac al Imperiului…

În timp ce alte imperii au durat o perioadă măsurată în zeci sau sute de ani, puterea Romei a instaurat un Imperiu care a dăinuit mai bine de l.500 de ani. Chiar dacă ramura de apus a Imperiului a căzut cam pe la anul 500 d.Cr., Imperiul Bizantin a continuat până în 1453 d.Cr. De departe, Imperiul roman a fost cel mai mare dintre imperiile lumii.

Din cele patru puteri mondiale anunţate de Dumnezeu prin visul lui Nebucadneţar şi prin vedeniile lui Daniel, Imperiul roman este important într-un mod aparte:

(1) el va fi cea din urmă formă de stăpânire omenească asupra pământului şi

(2) el va fi imperiul în care va lovi Cristos la cea de a doua Sa venire. Asupra acestui imperiu se merită să aruncăm o privire mai atentă şi să căutăm să identificăm fragmentele de informaţii pe care ni le pune la dispoziţie textul profetic.

Caracteristicile profetice ale imperiului fiarei.

a) Este un imperiu segmentat în două secţiuni distincte. Textul din Dan. 2:33 ne spune că în prima lui parte de existentă („picioare”), imperiul este unitar şi are tăria fierului, în timp ce în cea de a doua parte a existenţei lui (de la fluierele picioarelor în jos) imperiul se înfăţişează sub forma unei imposibile unităţi între fierul şi lutul amestecate împreună. Într-adevăr, imperiul fiarei a patra a debutat sub numele de Imperiu al Romei şi a supus sub tălpile invincibilelor ei legiuni toată suflarea lumii. Romanii au cucerit prin forţă şi au dominat prin teroare. Fără a fi vreodată cucerit (!!!), acest imperiu al Romei a căzut într-un fel de „leşin”, dispărând temporar de pe scena istoriei. El s-a dat la o parte ca să facă loc pentru „vremea Bisericii”. (Noi trăim acum în vremea sfârşitului şi putem vedea cum imperiul Romei se reface, ca formă şi ca alcătuire, sub numele de „Confederaţia Europeană” sau „Piaţa Comună” sau „Comunitatea Europeană”. Există astăzi chiar şi un „Parlament European” ca un mugure al unei visate conduceri unice.) În cea de a doua sa fază, Imperiul Romei sau Imperiul Fiarei, nu va mai fi unitar, ci fragmentat în zece unităţi distincte de guvernământ simbolizate de cele zece coarne ale fiarei (Daniel 7:7-8; Apoc.13:l). Faptul că imperiul fiarei a patra se reface, este semnul că vremea Bisericii este pe sfârşite şi că Dumnezeu este gata să reia firul profeţiilor lui Daniel. În ordine cronologică urmează ca, după plecarea Bisericii, în imperiu să apară „Omul fărădelegii, Fiul pierzării, Nelegiuitul” (2 Tesal. 2:3-12; 1 Ioan 2:18; Apoc. 13:3-8), micul corn din vedenia lui Daniel 7:8, Anticristul, „domnul care va veni” (Daniel 9:26). El va face semne mari şi minuni, va intra în Templul din Ierusalim şi se va da drept Dumnezeu, va face război cu sfinţii şi-i va birui, dar va fi nimicit de „piatra desprinsă fără ajutorul vreunei mâini omeneşti” (Daniel 2:34-35). Acest Anticrist va fi nimicit de suflarea Domnului Isus care-l va prăpădi la arătarea venirii Sale (2 Tesaloniceni 3:8). Dumnezeu va da apoi împărăţia în mâinile Fiului Omului care va veni pe norii cerului (Daniel 7:13-14; 1 Corint. 15:24-27; Ps. 2).

b) Este un imperiu care va avea o putere înfricoşător de mare. Grozăvia acestui imperiu nu şi-a găsit echivalent în nici o creatură de pe faţa pământului. Textele profetice îl numesc pur şi simplu „FIARA”. Impresia pe care a lăsat-o asupra lui Daniel a fost una „nespus de grozavă de înspământătoare şi de puternică”. „Avea dinţi mari de fier şi mânca, sfărâmă şi călca în picioare ce mai rămânea; era cu totul deosebită de toate fiarele de mai înainte” (Daniel 7:7) Astăzi oamenii au descoperit energia atomică şi armele moderne de distrugere îngrozesc pe toţi locuitorii pământului. Puterea de dominare a Fiarei se va sprijini şi pe ameninţarea cu războiul atomic.

c) Este un imperiu în care totul şi toţi se vor afla sub controlul celui aflat la putere. Apocalipsa ne spune că fără asentimentul Fiarei „nimeni nu va putea să vândă sau să cumpere” (Apoc.13:15-18). Mult timp această profeţie a părut greu de crezut, dar acum, de când au apărut calculatoarele electronice, computerele şi credit-cardurile cu coduri numerice, toată lumea ştie că acesta este drumul pe care se îndreaptă societatea de mâine.

d) Este un imperiu cu o închinare impusă. Forme de închinare impusă au mai existat şi în alte timpuri, dar ceea ce se va întâmpla în timpul domniei Fiarei va întrece orice închipuire. O a doua personalitate, la fel de dezumanizată (şi numită din acest motiv: „o a doua fiară”, va îndemna tot pământul să cadă în admiraţia Fiarei celei mari:

ten horns

„Ea lucra cu toată puterea fiarei dinaintea ei (aceiaşi putere satanică deci) şi făcea ca pământul şi locuitorii lui să se închine fiarei dintâi, a cărei rană fusese vindecată… Ea a zis locuitorilor pământului să facă o icoană fiarei, care avea rană de sabie şi trăia. I s-a dat putere să dea suflare icoanei fiarei, ca icoana fiarei să vorbească şi să facă să fie omorâţi toţi cei ce nu se vor închina icoanei fiarei” (Apocalipsa 13:12-15).

e) este primul şi singurul imperiu care, crezând în Dumnezeu, se va ridica declarat împotriva Lui. Forme de împotrivire faţă de Dumnezeu au existat întodeauna, dar de obicei oamenii aceia erau sau agnostici sau atei sau idolatri. Fiara care va conduce imperiul roman restaurat, va fi pe faţă Anti-Dumnezeu, Anti-Cristos. Diavolul însuşi o va însufleţi după încercarea de atentat sugerată de „rana de moarte care fusese vindecată” (Apoc. 13:12) şi îi va transmite împotrivirea lui faţă de Stăpânul universului care l-a făcut „să-şi piardă vrednicia” şi să devină „Satanah” (Împotrivitorul).

Fiara „va intra în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu” (2 Tesal. 2:4).

„El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Prea înalt, şi se va încumeta să schimbe vremile şi legea; şi sfinţiilor fi daţi în mâinile lui timp de o vreme, două vremi şi jumătate de vreme” (Daniel 7:25).

„Împăratul va face ce va dori; se va înălţa mai pe sus de toţi dumnezeii şi va spune lucruri nemaiauzite împotriva Dumnezeului dumnezeilor; şi va propăşi până va trece mânia, căci ce este hotărât se va împlini. Nu va ţine seama nici de dumnezeii părinţilor săi, nici de dorinţa femeilor; cu un cuvânt, nu va ţinea seama de nici un dumnezeu, ci se va slăvi pe sine mai pe sus de toţi”. (Daniel 11:36-37)

Despre acest imperiu al Anticristului găsim o relatare mult mai amănunţită în cartea Apocalipsei. Pentru studiul de faţă este bine să ne oprim aici şi să ne amintim că această ultimă formă de guvernământ al oamenilor, mai rea şi mai perversă decât toate celelalte, va fi pedepsită nu prin intervenţia vreunei alte structuri sociale, ci prin însăşi intervenţia lui Dumnezeu, care în persoana lui Cristos („piatra desprinsă fără ajutorul vreunei mâini omeneşti”- Daniel 2:34) se va năpusti asupra chipului văzut de Nebucadneţar, punând capăt vremii neamurilor, şi întemeind o nouă împărăţie, care va fi dată „poporului sfinţilor Celui Prea înalt” (Daniel 7:27).

triumph_of_christ

„M-am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte şi iată că pe norii cerului a venit unul ca un fiu al omului; a înaintat spre Cel îmbătrânit de zile şi a fost adus înaintea Lui. I S-a dat stăpânire, slavă şi putere împărătească, pentru ca să-i slujească toate popoarele, neamurile, şi oameni de toate limbile. Stăpânirea Lui este o stăpânire veşnică, şi nu va trece nicidecum, şi împărăţia Lui nu va fi nimicită niciodată” (Daniel 7:13-14).

Fără să stăruim prea mult la analizarea visului lui Nebucadneţar, este bine totuşi să subliniem două concluzii care ne afectează pe noi, cei de astăzi:

(1) Sfârşitul epocii noastre nu se va produce în urma unei îmbunătăţiri treptate care să culmineze cu venirea împărăţiei cerurilor, ci se va împlini printr-un moment de criză, de prăbuşire şi de catastrofă neaşteptată. În vedenia lui Nebucadneţar, peste degetele de fier şi lut se prăbuşeşte „piatra, deslipită fără ajutorul vreunei mâini” (arătată în cap.7 a fi Cristos în împărăţia lui Mesianică) şi face bucăţi întreg Chipul, transformându-l într-o pleavă luată de vânt şi împrăştiată fără urmă (cap.2:34-35, 43-45).

Iată ce scrie William Newall în această privinţă: „Toate visările moderne despre un Mileniu înainte de venirea lui Cristos sunt erezii născute dintr-o necugetată încredere în bunătatea oamenilor sau, şi mai grav, din înşelare Satanică. „Când vor zice: „Pace şi linişte!” atunci o prăpădenie neaşteptată va veni peste ei, ca durerile naşterii peste femeia însărcinată, şi nu va fi chip de scăpare” (1 Tesal.5:3). Cristos va face război cu lumea actuală şi va spulbera puterile lumii transformându-le în pleavă purtată de vânt”.

(2) Sfârşitul vremurilor noastre este acum aproape. Cele două picioare ale Chipului din visul lui Nebucadneţar sunt o reprezentare fidelă a istoriei. După câte ştim, imperiul roman s-a rupt în doua ramuri – Imperiul de Răsărit şi Imperiul de Apus. Despărţirea s-a produs în anul 395 d.Cr. Fără să riscăm prea mult, noi credem că ne aflăm astăzi în perioada descrisă de imaginea celor zece degete ale picioarelor Chipului din vis. Trăim astăzi o renaştere a Imperiului roman pe teritoriul cunoscut din Europa. Slăbiciunea fierului amestecat cu lutul, defineşte cum nu se poate mai bine, lipsa de coeziune care există sub masca unităţii europene. „Legăturile omeneşti” de care vorbea Daniel există: căsătorii peste graniţe, călătorii fără paşapoarte, investiţii multinaţionale, libertatea companilor de a prelua contracte în alte ţări, planul de a avea în curând o monedă comună unică, etc. Totuşi, dominarea Europei de astăzi asupra lumii nu va mai avea forţa şi tăria Imperiului de altădată. Dominarea militară va fi înlocuită cu dominarea economică şi politică. Şubrezenia părţilor componente îi va determina pe cei din noua Europă Unită să-l accepte ca unic conducător pe Anticrist. Cu soluţiile propuse de el, lumea va părea că iese din impas, dar… pacea adevărată nu va fi aşezată decât de venirea Domnului Păcii. Va mai fi un groaznic război mondial: Armaghedonul, sau „ultimul război dinaintea păcii”.

Daniel 3 – Cei patru din cuptorul aprins

S-ar prea putea ca Nebucadnețar să fi fost așa de mândru de visul pe care il dăruise Dumnezeu că s-a gândit să-și facă un ,,chip de aur, înalt de șaizeci de coți și lat de șase coți“ (Dan. 3:1). La urma urmei, de ce n-ar fi făcut el publică părerea lui Dumnezeu despre el și de ce nu le-ar fi cerut tuturor oamenilor să i se închine?

Orgoliul conducătorilor din ,,vremea Neamurilor“ au făcut, fac și vor mai face numeroase victime. ,,Cultul personalității“ este boala celor cărora mărirea li s-a suit la cap și care se cred mai mari decât sunt în realitate. DE aici și faptul că TOATE statuile ,,conducătorilor iubiți“ sunt mult mai mari decât dimensiunile normale ale unui om.

Nu întâmplător, cea de a doua poruncă din cele zece date pe Sinai interzicea evreilor să se închine la altceva sau altcineva decât Dumnezeu. Toate predicile rostite di acest capitol scot în relief că Dumnezeu nu se lasă să fie batjocorit, ci vine să stea alături de cei care duc o viață de ascultare.

Închinarea la Dumnezeu înalță. Închinarea la altceva dezonorează și dezumanizează:

Iată, Dumnezeul nostru, căruia îi slujim, poate să ne scoată din cuptorul aprins şi ne va scoate din mâna ta, împărate. Şi, chiar de nu ne va scoate, să ştii, împărate, că nu vom sluji dumnezeilor tăi şi nici nu ne vom închina chipului de aur pe care l-ai înălţat!” (Dan. 3:17-18).

În cuptorul de foc au fost patru făpturi, dar afară din cuptor au ieșit numai trei. Fiul lui Dumnezeu, în teofania manifestată atunci, nu l-a cinstit pe Nebucadnețar cu prezența Sa minunată. Frumusețea ei este rezervată doar pentru copiii preaiubiți ai Domnului. Aduceți-vă aminte că nici Isus Christos n-a vrut să facă vreo minune în fața lui Irod (Luca 23:8-9).

Capitolul 4 – Nebunia și mărturia lui Nebucadnețar

Nebucadnețar a avut un alt vis ciudat, iar experiența aceasta a fost așa de mare că a trebuit împărtășită cu toată lumea din imperiul babilonian:

Nebucadneţar, împăratul, către toate popoarele, neamurile, oamenii de toate limbile, care locuiesc pe tot pământul: Să aveţi multă pace! Am găsit cu cale să fac cunoscute semnele şi minunile pe care le-a făcut Dumnezeul cel Preaînalt faţă de mine. Cât de mari sunt semnele Lui şi cât de puternice sunt minunile Lui! Împărăţia Lui este o împărăţie veşnică, şi stăpânirea Lui dăinuie din neam în neam!

Eu, Nebucadneţar, trăiam liniştit în casa mea şi fericit în palatul meu. Am visat un vis care m-a înspăimântat; gândurile de care eram urmărit în patul meu şi vedeniile duhului meu mă umpleau de groază.  …Iată vedeniile care mi-au trecut prin cap când eram în pat. Mă uitam şi iată că în mijlocul pământului era un copac foarte înalt.  Copacul acesta s-a făcut mare şi puternic, vârful lui se înălţa până la ceruri şi se vedea de la marginile întregului pământ. Frunza lui era frumoasă şi avea roade multe; în el se găsea hrană pentru toţi; fiarele câmpului se adăposteau sub umbra lui, păsările cerului îşi făceau cuibul în ramurile lui şi orice făptură vie se hrănea din el. 

În vedeniile care-mi treceau prin cap în patul meu, mă uitam şi iată că s-a pogorât din ceruri un străjer sfânt. El a strigat cu putere şi a vorbit aşa: «Tăiaţi copacul şi rupeţi ramurile; scuturaţi-i frunza şi risipiţi roadele; fugăriţi fiarele de sub el şi păsările din ramurile lui! Dar trunchiul cu rădăcinile lui lăsaţi-l în pământ şi legaţi-l cu lanţuri de fier şi de aramă în iarba de pe câmp, ca să fie udat de roua cerului şi să fie la un loc cu fiarele în iarba pământului. Inima lui de om i se va preface într-o inimă de fiară şi vor trece şapte vremuri peste el.Hotărârea aceasta a fost luată în sfatul străjerilor şi pusă la cale înaintea sfinţilor, ca să ştie cei vii că Cel Preaînalt stăpâneşte peste împărăţia oamenilor, că o dă cui îi place şi înalţă pe ea pe cel mai de jos dintre oameni!»

Iată și tălmăcrea pe care i-a dat-o Daniel:

‘Domnul meu, visul acesta să fie pentru vrăjmaşii tăi şi tâlcuirea lui, pentru potrivnicii tăi! Copacul pe care l-ai văzut, …eşti tu, împărate, care ai ajuns mare şi puternic, a cărui mărime a crescut şi s-a înălţat până la ceruri şi a cărui stăpânire se întinde până la marginile pământului. … Te vor izgoni din mijlocul oamenilor, vei locui la un loc cu fiarele câmpului şi îţi vor da să mănânci iarbă ca la boi; vei fi udat de roua cerului şi şapte vremuri vor trece peste tine, până vei cunoaşte că Cel Preaînalt stăpâneşte peste împărăţia oamenilor şi o dă cui vrea.

Porunca să lase trunchiul cu rădăcinile copacului înseamnă că împărăţia ta îţi va rămâne ţie îndată ce vei recunoaşte stăpânirea Celui ce este în ceruri. De aceea, împărate, placă-ţi sfatul meu! Pune capăt păcatelor tale şi trăieşte în neprihănire, rupe-o cu nelegiuirile tale şi ai milă de cei nenorociţi, şi poate că ţi se va prelungi fericirea!’ (Dan. 4:19-27)

Daniel 04_16

Exact un an după acest vis, Nebucadnețar a fost lovit de o boală mentală foarte grea și a avut toate simptomele care-i fuseseră descrise în vis. Anul de răgaz n-a adus în viața împăratului schimbările dorite de Dumnezeu, așa că a venit pedeapsa.

De ce i-a păsat lui Dumnezeu de viața imorală a unui păgân? Pentru că El a vrut să-și publice sfințenia și neprihănirea în fața tuturor oamenilor și, poate, pentru că acest Nebucadnețar era în planul Său de mântuire. Nebucadnețar n-a fost „lăsat în voia minții lui blestemate“, ci a fost ,,pedepsit (disciplinat) ca pe un fiu pe care Dumnezeu îl primește“.
Tradiția iudaică spune că Daniel ar fi fost asistentul lui Nebucadnețar pe durata boli lui. Procmamația răspândită de împărat cu ocazia însănătoșiri lui arată rezultatul extraordinar al acestei experiențe. Toți conducătorii lumii ar trebui să țină seama de ea. De fapt, toți oamenii ar trebui să țină seama de ceea ce i s-a întâmplat lui Nebucadnețar. Metaforic vorbind, Dumnezeu ne-a spus tuturor că cei care se îngâmfă și se cred mari se sălbăticesc, își pierd umanitatea și trăiesc la nivelul animalelor. Trebuie să recunoaștem că așa este!

Daniel 5 – Căderea Babilonului

Am putea numi acest capitol: ,,Un darnic pe Titanic!“ sau ,,Un fiu de departe“.

Primul titlu potențial rezultă din faptul că, îndată dce a aflat de căderea iminentă a imperiului său, Belșațar, năuc și confuz, s-a grăbit să-l facă pe Daniel ,,omul al treilea în cârmuirea împărăției“ (Daniel 5:29). Al doilea titlu posibil este dedus din cuvintele rostite de mama lui Belșațar, care sunt foarte clar un reproș la adresa fiului ei:

În împărăţia ta este un om care are în el duhul dumnezeilor celor sfinţi, şi, pe vremea tatălui tău, s-au găsit la el lumini, pricepere şi o înţelepciune dumnezeiască. De aceea împăratul Nebucadneţar, tatăl tău, da, tatăl tău, împărate, l-a pus mai-mare peste vrăjitori, cititori în stele, haldeeni, ghicitori, şi anume pentru că s-a găsit la el, la Daniel, numit de împărat Beltşaţar, un duh înalt, ştiinţă şi pricepere, putinţa să tâlcuiască visele, să lămurească întrebările grele şi să dezlege lucrurile încâlcite. Să fie chemat dar Daniel, şi el îţi va da tâlcuirea!” (Dan. 5:11-12).

Nu a fost pentru prima dată când un fiu n-a călcat pe urmele tatălui său! Istoria este plină de astfel de cazuri.

Belșațar a fost de fapt un nepot de-al lui Nebucadnețar, un fiu de a doua spiță, un urmaș, în limbajul nostru de astăzi. ,,Împărăteasa“ amintită în text este nevasta lui nebucadnețar, coregentă la tron, o femeie aparent credincioasă și cu care avem toate șansele să ne întâlnim în cer. Când Belșațar îl face pe Daniel ,,omul al treilea în cârmuirea împărăției“, el pare că ține seama de autoritatea acestei femei.

Nu știm ce fel de om a fost acest Belșațar, dar la beția și orgiile degradante de la curte a adăugat un gest care i-a atras mânia și pedeapsa divină:

Şi, în cheful vinului, a poruncit să aducă vasele de aur şi de argint pe care le luase tatăl său, Nebucadneţar, din Templul de la Ierusalim, ca să bea cu ele împăratul şi mai-marii lui, nevestele şi ţiitoarele lui. Au adus îndată vasele de aur care fuseseră luate din Templu, din Casa lui Dumnezeu din Ierusalim, şi au băut din ele împăratul şi mai-marii lui, nevestele şi ţiitoarele lui. Au băut vin şi au lăudat pe dumnezeii de aur, de argint, de aramă şi de fier, de lemn şi de piatră. În clipa aceea, s-au arătat degetele unei mâini de om şi au scris în faţa sfeşnicului, pe tencuiala zidului palatului împărătesc. Împăratul a văzut această bucată de mână care a scris. Atunci, împăratul a îngălbenit şi gândurile atât l-au tulburat că i s-au desfăcut încheieturile şoldurilor şi genunchii i s-au izbit unul de altul“ (Dan. 5:2-7).

27005005-RLW-Daniel-5-5-Belshazzars-feast-1-1024x648

Expresia „i s-au desfăcut încheieturile şoldurilor şi genunchii i s-au izbit unul de altul“ este echivalentul expresiei populare ,,a făcut pe el“.

Există limite peste care Dumnezeu nu mai trece cu vederea, iar Belșațar a trecut o astfel de linie nevăzută care a declanșat pedeapsa. Dumnezeu a știut ce  se va întâmpla, de aceea îi adusese pe medo-persani să asedieze Babilonul. Invincibilitatea Babilonului, care avea ziduri imposibil de cucerit, a fost zdrobită printr-un fleac. Mezii și perșii au deviat apele Eufratului în amonte și au pătruns în cetate prin albia rămasă goală. Babilonul cel mare și puternic a căzut astfel fără luptă. Dumnezeu și-a bătut joc de fala și lăudăroșenia lor! Încă o dată, verdictul lui Dumnezeu împotriva celor îngâmfați este disprețul și pedeapsa. Orgoliul nu înalță, ci coboară!

,,Mene, mene, techel, upfarsim“ (numărat, numărat, cântărit și găsit ușor) scris pe peretele sălii de ospăț de capul mâini cerești s-a împlinit imediat și întocmai. Marele imperiu a fost divizat între mezi și perși.

Daniel 6 – Revolta magilor

Daniel este acum în apusul vieții, dar încă plin de înțelepciune și putere. El a ajusn să fie așezat într-o poziție proeminentă în imperiul mezilor și perșilor. La aceste neamuri exista un fel de preoție ereditară a magilor, un grup privilegiat obișnuit să fie aproape de împărat. Promovarea lui Daniel, un străin de castă, n-a fost privită cu ochi buni de acești „magistrați“ locali.

„Atunci, căpeteniile şi dregătorii au căutat să afle ceva asupra lui Daniel, ca să-l pârască în ce priveau treburile împărăţiei. Dar n-au putut să găsească nimic, niciun lucru vrednic de mustrare, pentru că el era credincios şi nu se găsea nicio greşeală la el şi niciun lucru rău“ (Dan. 6:4).

Au căutat deci ceva din ,,religia lui exclusivistă“. Foarte vicleni, ei s-au dus la împărat și au propus o perioadă de cinstire exclusivă a conducătorului suprem de stat, o „găselniță“ folosită de atunci de multe ori și în multe locuri:

Să trăieşti veşnic, împărate Darius! Toate căpeteniile împărăţiei, îngrijitorii, dregătorii, sfetnicii şi cârmuitorii sunt de părere să se dea o poruncă împărătească, însoţită de o aspră oprire, care să spună că oricine va înălţa în timp de treizeci de zile rugăciuni către vreun dumnezeu sau către vreun om, afară de tine, împărate, va fi aruncat în groapa cu lei“ (Dan. 6:6).

Prins în capcana lor, Darius a fost silit să-l arunce pe Daniel în groapa cu lei, dar a oftat ușurat când l-a găsit dimineața viu și nevătămat.

Împăratul a luat cuvântul şi a zis lui Daniel: „Daniele, robul Dumnezeului celui viu, a putut Dumnezeul tău, căruia Îi slujeşti necurmat, să te scape de lei?” 21 Şi Daniel a zis împăratului: „Veşnic să trăieşti, împărate! Dumnezeul meu a trimis pe îngerul Său şi a închis gura leilor, care nu mi-au făcut niciun rău, pentru că am fost găsit nevinovat înaintea Lui. Şi nici înaintea ta, împărate, n-am făcut nimic rău!” (Dan. 6:20-22).

Împăratul s-a răzbunat pcă a fost manipulat de magi și i-a azvârlit pe ei să fie mâncați de lei:

Împăratul a poruncit să aducă pe oamenii aceia care pârâseră pe Daniel. Şi au fost aruncaţi în groapa cu lei, ei, copiii lor şi nevestele lor, şi, până să ajungă în fundul gropii, leii i-au şi apucat şi le-au fărâmiţat oasele“ (Dan 6:24).

Providențial, atacul magilor i-a dat posibilitateâ lui Dumnezeu să fie proslăvit încă o dată printr-o proclamație imperială:

După aceea, împăratul Darius a scris o scrisoare către toate popoarele, către toate neamurile, către oamenii de toate limbile care locuiau în toată împărăţia: „Pacea să vă fie dată din belşug! Poruncesc ca, în toată întinderea împărăţiei mele, oamenii să se teamăşi să se înfricoşeze de Dumnezeul lui Daniel. Căci El este Dumnezeul cel viu şi El dăinuie veşnic; împărăţia Lui nu se va nimici niciodată şi stăpânirea Lui nu va avea sfârşit. El izbăveşte şi mântuieşte, El face semne şi minuni în ceruri şi pe pământ. El a izbăvit pe Daniel din ghearele leilor!” (Dan. 6:25-27).

Răscoala magilor a produs un război între două religii și Dumnezeul cel viu a biruit și de data aceasta.

Capitolele 7 – 10  – Vremea profețiilor

Ne întoarcem la unul din pasajele scrise în limba ebraică, înțelegând că ele conțin informații pe care Daniel a vrut să le ferească de ochi străini și să le împărtășească doar cu privilegiații din poporul ales.

Capitolul 7 – defilarea fiarelor

Dintre toate lucrurile pe care le-a văzut în vedeniile din mintea lui, „pe când era în pat“ , omul lui Dumnezeu ni le dă doar pe cele mai importante sau „de căpetenie“, cum zice el (Dan. 7:1). Ori câte ori „vânturile cel mari ale cerurilor izbesc în marea cea mare și din ea ies ,,fiare mari“ este vorba despre mișcări istorice din care se cristalizează mari imperii ale lumii. Și de data aceasta este vorba tot despre un număr de patru, ca și în secțiunile trupului din visul lui Nebucadnețar. Cele patru fiare mari sunt cele patru imperii mondiale rânduite de Dumnezeu în perioada numită „vremea Neamurilor“ care va preceda revenirea Domnului Isus și instaurarea împărăției veșnice.

5060-Comparing-Statue-and-Beasts-DanielDe data aceasta, cele patru imperi sunt numite „fiare“, nu componente ale trupului uman. Daniel este mai clar pentru evrei, identificând imperiile ca forțe animalice, dezumanizate de conflictul lor împotriva lui Dumnezeu. Ele nu sunt „animale“ pur și simplu, ci „fiare“, adică sălbăticiuni imposibil de domesticit și teribil de crude.

Prima fiară este un leu. A doua este un urs. A treia este un pardos (leopard), iar cea de a patra este așa de teribilă că nu s-a găsit nici un corespondent în fauna terestră, ci a fost descrisă ca „nespus de grozav de înspăimântătoare și de puternică“.

Aceleași patru fiare apar și în vedeniile apostolului Ioan din cartea Apocalipsa, cu observația că acolo ele apar în ordinea inversă, ca și cum Daniel le privea spre viitor, iar Ioan spre trecut (Apoc. 13:1-2).

Călăuza cerească îi lămurește lui Daniel vedenia astfel:

Aceste patru fiare mari sunt patru împăraţi care se vor ridica pe pământ. Dar sfinţii Celui Preaînalt vor primi împărăţia şi vor stăpâni împărăţia în veci, din veşnicie în veşnicie“ (Dan. 7:17-18).

Daniel a vrut să afle mai multe amânunte despre cea de a patra fiară. Nici nu este de mirare! Cea ce a aflat l-a impresionat așa de tare că „l-au tulburat nespus de mult“ și „i s-a schimbat culoarea feței“ (Dan. 7?28). Este vorba despre amănunte despre vremea sfârșitului la care am face bine să luăm și noi aminte, căci vremea celei de a doua faze a celui de al patrulea imperiu mondial (Roma) se apropie sub forma Europei unite.

Capitolul 8 – Berbecul și țapul

Vedenia aceasta a fost la doi ani de zile după cea din capitolul 7, dar doisprezece ani înainte de cea din capitolul 5. Țineți minte că cele șase capitole de la finalul cărții lui Daniel sunt asemenea unui apendix, o adăugire lămuritoare. Capitolul 8 s-a petrecut ca timp între capitolele 4 și 5 ale cărții.

În vedenia, Daniel a văzut un berbec și un țap. Berbecele era foarte puternic, „împungea cu coarnele spre apus, spre miazănoapte li spre miazăzi; nici o fiarănu putea să-i stea împotrivă“ (Dan. 8:4). El a fost însă atacat și bituit de un țap care venea de la apus. Grecii au atacat imperiul medopersan și l-au cucerit. Cornul cel mare al țapului s-a frânt și în locul lui au crescut alte patru coarne. Unul din ele a făcut loc unui alt corn mai mic care a făcut isprăvi nemaipomenite. Îngerul Gavril, trimis de Dumnezeu să-i explice lui daniel vedenia a identificat berbecele cu imperiul mezilor și perșilor și pe țap cu împărăția grecilor (Dan. 8:19-26).

ram-an-he-goat-e1537233960160

Totul este scris acolo clar și limpede. Cred că această vedenie i-a fost dată lui Daniel pentru ca să poată fi o protecție pentru Ierusalim. Istoricul Iosif Flavius scrie că atunci când Alexandru Macedon a atacat Ierusalimul, Marele Preot Iaddua i-a ieșit în întâmpinare cu textul acestei profeții. Alexandru a fost așa de impresionat să-l citească și să își vadă rolul său istoric într-o carte a evreilor că a cruțat cetatea (1 Macabei i. 1-8, vi. 2).

Când cornul cel mare s-a frânt, adică la moartea lui Alexandru cel Mare, s-a pus problema unui succesor, pentru el n-a avut copii. Aflat pe patul de moarte, Alexandru a fost de acord să se facă o împărțire între cei patru generali ai săi: Cassander a luat Macedonia și Grecia, Lysimacus a luat Tracia, Bitinia și mare parte din Asia mică; Ptolomeu a luat Egiptul, Cirene și Arabia Petraea; Seleucus a luat Siriași toate ținuturile dinspre India.

dan8chart

Pentru istoria biblică, cei care ne interesează au fost Ptolemy și Seleucus. Israelul s-a aflat la intersecția dintre ținuturile stăpânite de cei doi. Unul din urmașii lor, Antiohus Epifanus, arătat în viziune ca ,,cornul cel mic“ a intrat în Ierusalim, a spurcat Templul, ceea ce a dus la răscoala Macabeilor care este sărbătorită în fiecare an sub numele de Hanuca (în Biblie este numită „praznicul Înoirii Templului“ – Ioan 10:22).

Capitolul 9 – CELE 70 DE SĂPTĂMÎNI

Ne îndreptăm atenția asupra celui mai fertil, mai folositor li mai uimitor pasaj profetic din întreaga Biblie – ultimele patru versete din Daniel 9:

Daniel

24. „Şaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău şi asupra cetăţii tale celei sfinte, până la încetarea fărădelegilor, până la ispăşirea păcatelor, până la ispăşirea nelegiuirii, până la aducerea neprihănirii veşnice, până la pecetluirea vedeniei şi a prorociei şi până la ungerea Sfântului sfinţilor.

25. Să ştii dar şi să înţelegi că, de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului până la Unsul (Mesia), la Cârmuitorul, vor trece şapte săptămâni; apoi timp de şaizeci şi două de săptămâni, pieţele şi gropile vor fi zidite din nou, şi anume în vremuri de strâmtorare.

26. După aceste şaizeci şi două de săptămâni, Unsul va fi stârpit, şi nuva avea nimic. Poporul unui domn care va veni va nimici cetatea şi Sfântul Locaş, şi sfârşitul lui va fi ca printr-un potop; este hotărât că războiul va ţine până la sfârşit şi împreună cu el şi pustiirile. 

27. El va face un legământ trainic cu mulţi timp de o săptămână, dar la jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare şi pe aripa urâciunilor idoleşti va veni unul care pustieşte, până va cădea asupra celui pustiit prăpădul hotărât’” (Daniel 9:24-28)

Dumnezeu nu este doar un foarte bun matematician, El a inventat matematica! Așa că nu se încurcă atunci când este vorba despre numere și socoteli. Când era pe pământ, Fiul lui Dumnezeu le-a predat un scurt curs despre sfârșitul veacului, citând chiar acest pasaj și menționând clar că ne-a fost transmis prin profetul Daniel. Asta ar trebui să astupe gura tuturor celor ce au dubii în ceea ce privește autorul și autoritatea acestei cărți profetice:

De aceea, când veţi vedea urâciunea pustiirii, despre care a vorbit prorocul Daniel, aşezată în Locul Sfânt – cine citeşte să înţeleagă! – …“ (Mat. 24:15-35).

Primele nouăsprezece versete din capitolul 9 conțin o rugăciune a lui Daniel. Studiind cărțile profetului Ieremia, el înțelesese că trebuie să treacă șaptezeci de ani și spre finalul acestei perioade s-a îndreptat spre Dumnezeu în rugăciune. Chiar și în traducere, rugăciunea este așa de intensă că îl simți pe Daniel cum tremură și se înfioară. Cineva însă îl întrerupe și rugăciunea aceasta a intrat în istorie ca ,,rugăciunea întreruptă“. Cel care-l întrerupe este îngerul Gavril și-i dă ca răspuns din partea lui Dumnezeu aceste patru versete fără egal în tot restul Scripturii.

Este supranumită și mesajul despre cele „șaptezeci de săptămâni“ de ani sau „septade“, deoarece în limba folosită grupa de 7 nu are neapărat semnificaţia de săptămână. Profeţia este privitoare la Israel şi la evenimentele cheie prin care va trece acest popor „de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului, până la Unsul (Mesia), Cârmuitorul” (Dan. 9:25). În esență, Dumnezeu îi spune lui Daniel, că robia n-a produs în evrei pocăința și schimbarea dorită, așa că în loc de 70 de ani, cât a promis Ieremia, vor trebui să treacă de șaptezeci de ori șapte ani până când va fi instaurată împărăția pregătită de Dumnezeu poporului Israel! În loc de șapte ani vor trebui să aștepte 490 de ani!

Primul dintre cele patru versete ne dă perspectiva de ansamblu.

Şaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău şi asupra cetăţii tale celei sfinte …“

Versetul al doilea ne întâlnim cu primele șaizeci și nouă de săptămâni de ani. Versetul al treilea ne prezintă o pauză în șirul săptămânilor  și evenimentele care se vor petrece în ea. Asta este foarte important să înțelegem. Ultimul verset ne prezintă ultima săptămâna din cele șaptezeci. Primele șaizeci și nouă de săptămâni se încheie în versetul 25. Versetul 26, între 25 și 27, descrie evenimente care se petrec după primele șaizeci și nouă, dar înainte să înceapă săptămâna a șapte zecea.

Așa cum am spus, versetul 24 ne dă perspectiva complectă a evenimentelor. Noi suntem pe undeva prin desfășurarea ei. Nu toate evenimentele descrise acolo s-au petrecut deja. Nu s-a petrecut „încetarea fărădelegilor, ispăşirea păcatelor, ispăşirea nelegiuirii, aducerea neprihănirii veşnice și nici ungerea Sfântului sfinţilor“. Notați și că aceasta este o profeție care-l privește direct pe Israel: „Şaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău şi asupra cetăţii tale celei sfinte (Ierusalim)“.

Versetul 25 ne face părtași matematicii divine. Din cele șaptezeci de săptămâni, vor fi mai întâi un număr de șaizeci și nouă, care vor debuta odată cu darea poruncii pentru rezidirea Ierusalimului. Când Gabriel i-a spus aceste cuvinte, Daniel se afla la Babilon. La câteva sute de kilometrii spre vest Ierusalimul era în ruină. Daniel știa însă din profeția lui Ieremia că cetatea va fi rezidită (Ier. 25:11-12).

Pentru a înţelege profeţia trebuie să stabilim data la care s-a dat decretul pentru rezidirea Ierusalimului. Trecând peste cele trei decrete amintite de Ezra în cartea sa şi care au lăsat Ierusalimul cu zidurile încă neridicate, ajungem la porunca dată de Artaxerxe ca urmare a cerem făcute de Neemia: „trimite-mă în Iuda, la cetatea mormintelor părinţilor mei, CA S-O ZIDESC DIN NOU” (Neemia 2:5). Data acestui decret ne este dată la începutul cărţii: „În luna Nisan a anului al douăzecelea al împăratului Artarxerxe” sau în luna Nisan 445 î.Cr. După obiceiul evreiesc, atunci când nu ni se precizează ziua din lună este vorba de cea dintâi zi a ei.

Din Geneza și până în Apocalipsa, Biblia socotește vremea în ani luni-solari care au 360 de zile (vezi toate socotelile lui Ioan în cartea Apocalipsei).

Aprobarea reconstruirii Ierusalimului a fost dată de Artaxerxes Longimanus. Făcând transformările corespunzătoare calendarului Iulian, Sir Robert Anderson în colaborare cu „Astronomer Royal” au ajuns la concluzia că această dată a fost 14 Martie 445 î.Cr. În socotelile profetice vorbeşte în anii luni-solari de câte 360 de zile şi dacă facem socotelile de rigoare ajungem exact la ziua în care a intrat Domnul Isus în Ierusalim, adică 173.880 de zile. Nu se poate să nu fii şocat de precizia cu care s-au împlinit prezicerile lui Daniel. Cu pasiunea lui pentru amănunte, Evanghelistul Luca ne spune că aceste lucruri se întâmplau „în cel de al cincisprezecelea an al domniei lui Tiberiu Cezar” (Luca 3:1). Ştiind că Tiberiu şi-a început domnia la 19 August anul 14 d.Cr. ajungem cu socoteala la anul 29 d.Cr. sau exact 483 de ani de la porunca pentru rezidirea Ierusalimului.

Cine a citit Evangheliile ştie că Domnul Isus s-a retras într-un fel de obscuritate deliberată după ce a fost refuzat de mai marii evreilor aşteptând ceea ce El numea „Ceasul” care-i fusese hotărât. Era vorba de ceasul profetic al împlinirilor Mesianice (Ioan 2:4; 7:8; 8:20).

„Acum sufletul Meu este tulburat. Şi ce voi zice?… Tată, izbăveşte-Mă din CEASUL acesta?… Dar tocmai pentru aceasta am venit până la CEASUL acesta!” (Ioan 12:27).

Într-adevăr în repetate rânduri El le-a poruncit ucenicilor să nu spună nimănui despre divinitatea Sa, dar în ziua aceasta a primit slava mulţimilor care L-au primit ca pe Mesia! Nu numai că a primit slava poporului, dar El a fost cel care a pregătit toată scena. El i-a trimis pe doi ucenici să aducă măgărușul și, în mod intenționat, n-a intrat în cetate pe jos, ci a coborât de dincolo de muntele Măslinilor călare, așa cum prevedea profeția.

„Saltă de veselie, fiica Sionului! Strigă de bucurie, fiica Ierusalimului! Iată că Împăratul tău vine la tine; El este neprihănit şi biruitor, smerit şi călare pe un măgar, pe un mânz, pe mânzul unei măgăriţe“ (Zaharia 9:9).

Văzându-L, mulțimile au început să cânte psalmul 118, care este un hilel, adică psalm de laudă pentru Mesia:

Şi când S-a apropiat de Ierusalim, spre pogorâşul Muntelui Măslinilor, toată mulţimea ucenicilor, plină de bucurie, a început să laude pe Dumnezeu cu glas tare pentru toate minunile pe care le văzuseră. Ei ziceau: „Binecuvântat este Împăratul care vine în Numele Domnului! Pace în cer şi slavă în locurile preaînalte!” (Luca 19:37-38).

Fariseii au înțeles și au protestat pentru că ucenicii Îl proclamau pe Meshach Nagid, pe împăratul Mesia și au invocat blasfemia şi teama de represaliile romanilor. Conștient de valoarea zilei, Domnul Isus le-a spus clar:

„Vă spun că dacă vor tăcea ei, pietrele vor striga!” (Luca 19:40)

Venise ziua anunțată de profetul Daniel. Trecuseră cele 173.880 de zile exact în ziua de 6 Aprilie, anul 32 d.Ch.

Luca ne spune că Domnul Isus a știut ce se întâmplă și a plâns? De ce a plâns? El a privit de departe Ierusalimul şi a zis:

„Dacă ai fi cunoscut şi tu măcar în această zi, lucrurile care puteau să-ţi dea pacea! Dar acum ele sunt ascunse de ochii tăi” (Luca 19:42)

Ierusalimul ar fi trebuit să ştie că se împliniseră cei 483 de ani şi că venise vremea profeţiei rostită de Zaharia: Împăratul, Cârmuitorul venise blând şi călarepe un mânz, pe mânzul unei măgăriţe (Zaharia 9:9; Matei 21:4-5). Se împlniseră cei 483 de ani de aşteptare. „Unsul” înainta spre criza supremă a călătoriei lui terestre. Se apropia de momentul când avea să fie „stârpit”, şi nimeni în afară de El nu ştia încă ce vroise să spună Daniel atunci când adăugase „stârpit, şi nu va avea nimic” (9:26). Mântuitorul călătorea înspre înviere! Refuzarea lui Isus Christos avea să atragă pedeapsa asupra Ierusalimului. Istoria profetică a intrat în pauza descrisă în versetul 25 din Daniel 9.

„Vor veni peste tine zile când vrăşmaşii tăi te vor înconjura cu şanţuri, te vor împresura şi te vor strânge din toate părţile te vor face una cu pământul, pe tine şi pe copiii tăi din mijlocul tău; şi nu vor lăsa în tine piatră peste piatră, pentru că n-ai cunoscut vremea când ai fost cercetată” (Luca 19:43-44)

Treizeci și opt de ani mai târziu,Titus Vespasian împreună cu legiunile Cinci, Zece, doisprezece și cinsprezece au atacat Ierusalimul. Asediul a durat aproximativ nouă luni, iar în anul 70 d.Ch. romanii au măcelărit peste un milion de locuitori ai cetății. Titus a intenționat să cruțe Templul și să-l păstreze ca pe un trofeu de război, dar cineva a aruncat o făclie înăuntru. Incendiul a ars lemnăria din Templu și a topit ceea ce era din aur. Crezând că este aur și în zidire, romanii au dărâmat clădirea piatră cu piatră, după preștiința arătată de Domnul Isus înaintea ucenicilor: „și nu vor lăsa în tine piatră pe piatră“.

Ajungem astfel la versetul 26 din profeția făcută de îngerul Gavril:

„După aceste şaizeci şi două de săptămâni, Unsul va fi stârpit, şi nu va avea nimic. Poporul unui domn care va veni va nimici cetatea şi Sfântul Locaş, şi sfârşitul lui va fi ca printr-un potop; este hotărât că războiul va ţine până la sfârşit şi împreună cu el şi pustiirile“ (Dan. 9:26).

Unul din versetele cele mai triste din Biblie este acest anunț al unei decizii care a fost luată în forul ceresc: „ … este hotărât că războiul va ţine până la sfârşit şi împreună cu el şi pustiirile“. Doamne, ai milă de noi!

Am văzut ce s-a întâmplat în primele șaizeci și nouă de săptămâni și vom vedea ce este profețit pentru săptămâna a șaptezecea, care este încă în viitor. În intervalul dintre aceste două versete sunt descrise cel puțin două evenimente: „Unsul va fi stârpit (karat, executat), şi nu va avea nimic. Poporul unui domn care va veni va nimici cetatea şi Sfântul Locaş“. Dacă îl căutați în istorie pe acest ,,Mesia-Unsul“, trebuie să-l identificați cu cineva care a intrat în Ierusalim călare pe un măgăruș mai înainte ca cetatea să fie nimicită (noi ne-am gândit la cineva foarte special!).  

Ce se întâmplă însă cu săptămâna a-70-a? Ea rămâne încă în viitor. Între „stârpirea” Unsului la sfârşitul celei de a 69 săptămâni şi începutul celei de a 70-a săptămâni se întinde acum „taina ţinuta ascunsă de veacuri”: vremea Bisericii.

Biserica a fost un secret pe care Dumnezeu nu l-a descoperit celor din Israel (Efeseni 3:2-13). La sfârşitul acestei perioade, în care harul este „la neamuri”, Dumnezeu se va întoarce iarăşi înspre Israel, îi va readuce în patria lor şi vor trăi împreună cu toată omenirea vremea amăgitoare a Anticristului. Sub protecţia lui iniţială, ei îşi vor putea reconstrui Templul, dar la jumătatea săptămâna, legământul va fi rupt, Anticristul va intra în Templu dându-se drept Dumnezeu şi declanşând lanţul violent de evenimente relatat pe larg în cartea Apocalipsei.

Săptămâna șaptezeci va una foarte dificilă. Cea de a doua jumătate a ei (trei ani și jumătate sau 42 de luni sau 1260 de zile, este descrisă în foarte multe alte locuri din Biblie și poartă numele de Necazul cel Mare. Dumnezeu ne dă toate aceste numere pentru că ele se termină cu cel mai glorios eveniment al viitorului: reîntoarcerea lui Isus Christos pe pământ.

stopwatchÎntr-un sens, cronometrul profetic al Israelului a fost oprit. Va trebui repornit ca să măsoare ultima săptămână din șirul celor șaptezeci. Semnele pe care le vedem în jur ne fac să credem că repornirea cronometrului profetic este foarte aproape. Aşteptăm sunetul trâmbiţei divine, vocea arhanghelul, coborârea Domnului, deschiderea mormintelor, învierea celor sfinţi, stăpânirea din timpul împărăţiei, şi slava de care vor fi urmate toate acestea.

Ar mai fi ceva de spus despre aceste „șaptezeci de septade“.  Este cea de a patra oară când ne întâlnim cu acest număr, 490, în istoria lui Israel. Dacă străbați calendarul istoric al acestui popor ajungi la concluzia că necazurile lui a ținut mereu cam 490 de ani.

De la vremea lui Avraam la exodul din Egipt au fost cam 505 ani. Dacă scazi din ei, 15 ani, perioada uzurpatorului Ismael, dai exact de 490 de ani.

Dacă numeri d ela Exodul din Egipt până la zidirea templului ies 601 ani. Dacă scazi din acest număr cei 111 ani petrecuți sub robiile din cartea Judecători ajungi iar la cifra 490.

De la zidirea Templului până la decretul lui Artaxerxe s-au scurs 560 de ani, dar dacă scazi din ei cei 70 de ani petrecuți în robie ajungi din nou la cifra 490!

Ultima săptămână adăugată la cele 69 de dinainte dau, ați chicit, un total de șaptezeci, adică exact 490 de ani. Este un filigram ascuns în istoria lui Israel. Când Isus Christos i-a recomandat lui Petru să-și ierte aproapele „de șapte zeci de ori câte șapte“ se poate să fi avut în minte mult mai mult decât o figură de stil. Poate că s-a gândit la întreaga istorie a relațiilor lui Dumnezeu cu Israelul …

Daniel 10 – O vedenie înfricoșătoare

În mod ciudat, capitolul 10 începe la persoana a treia, de parcă este scris de altcineva și îl numește pe Daniel cu numele lui oficial babilonian „Beltșațar“:

„În anul al treilea al lui Cirus, împăratul Persiei, s-a descoperit un cuvânt lui Daniel, numit Beltşaţar. Cuvântul acesta, care este adevărat, vesteşte o mare nenorocire. El a fost cu luare-aminte la cuvântul acesta şi a priceput vedenia“ (Dan. 10:1).

S-ar prea putea ca acesta pasaj să fi fost adăugat la colecția de vedenii pe care le-a avut profetul Daniel. În orice caz, de la versetul 2 narațiunea reîncepe de la persoana întâi.

Datarea „în anul al treilea al lui Cirus“ ne duce la anul 536 Î.Ch. care este data cea mai înaintată din activitate și-l face pe Daniel. El a ajuns să vadă cu ochii lui împlinirea profeției lui Ieremia și i-a condus cu privirea pe cei din primul grup de evrei care s-au repatriat ca să reconstruiască Templul. Ținând cont că Daniel ar fi ajuns în Babilon cam pe la cincisprezece ani, data de mai sus îl plasează pe la vârsta de optzeci și patru sau optzeci și cinci de ani.

Așa cum am spus deja, Daniel a mâncat verdețuri numai pe durata testului la care i-a supus Nebucadnețar pe tinerii aduși la Babilon. Capitolul 10 ni-l prezintă pe Daniel ca pe unul care normal mânca și bea de la masa împăratului. A început însă un post din cauza jalei care-i cuprinsese inima:

În vremea aceea, eu, Daniel, trei săptămâni am fost în jale. N-am mâncat deloc bucate alese, nu mi-a intrat în gură nici carne, nici vin şi nici nu m-am uns deloc, până s-au împlinit cele trei săptămâni“ (Dan. 10:3).

Probabil că auzise că lucrările celor plecați să reconstruiască Templul se sistaseră și mijlocea la Dumnezeu ca orice obstacol să fie dat la o parte din cale. Poate că era îngrijorat de numărătoarea precisă a celor șaptezeci de ani și nu dorea să vadă că Dumnezeu nu-și ține cuvântul … Asta s-ar fi putut întâmpla pentru că cei șaptezeci de ani au avut o dublă împlinire, una pentru popor și a doua pentru clădirea Templului. Pentru că poporul fusese dus în robie în anul 605 î.Ch a trebuit să se întoarcă în 536 î.Ch. Templul însă a fost dărâmat în 586 d.Ch., iar rededicarea noii clădiri avea să se facă în 515 D.Ch., exact la 70 de ani. Lucrările de la Templu au fost sistate în 536 și reluate în 520, iar construcția a fost inaugurată în 515 d.Ch., adică exact la vreme. Dumnezeu nu se grăbește, dar nici nu este vreodată în criză de timp. Promisiunile Lui se împlinesc întocmai!

Este imposibil să spunem cu certitudine cine a fost făptura extraordinară care i s-a arătat lui Daniel după cele trei săptămâni de post.

Am ridicat ochii, m-am uitat şi iată că acolo stătea un om îmbrăcat în haine de in şi încins la mijloc cu un brâu de aur din Ufaz. Trupul lui era ca o piatră de hrisolit, faţa îi strălucea ca fulgerul şi ochii îi erau nişte flăcări ca de foc, dar braţele şi picioarele semănau cu nişte aramă lustruită şi glasul lui tuna ca vuietul unei mari mulţimi“ (Dan. 10:5-6).

Unii Îl văd în descrierea făcută pe Isus Christos în slavă. Înfățișarea lui este asemănătoare cu cea din primul capitol din Apocalipsa. Alții îl văd aici pe arhanghelul Gavril, care i se mai arătase lui Daniel. Nefiind atotputernic, Gavril ar fi avut nevoie de ajutorul arhanghelui Mihail:

El mi-a zis: ‘Ştii pentru ce am venit la tine? Acum mă întorc să mă lupt împotriva căpeteniei Persiei şi, când voi pleca, iată că va veni căpetenia Greciei! Dar vreau să-ţi fac cunoscut ce este scris în cartea adevărului. Nimeni nu mă ajută împotriva acestora, afară de voievodul vostru Mihail“ (Dan. 10:20-21).

Dacă mesajul făpturii crești este un răspuns la frământările lui Daniel și deducem că bătrânul profet era îngrijorat de viitorul poporului sfânt.

El mi-a zis: ‘Ştii pentru ce am venit la tine? … Acum vin să-ţi fac cunoscut ce are să se întâmple poporului tău în vremurile de apoi, căci vedenia este cu privire tot la acele vremuri îndepărtate.’ “ (Dan. 10:20, 14).

Descoperirile lui Dumnezeu se fac pe măsura maturizării noastre. O astfel de vedenie nu i-a fost dată lui Daniel în anii tinereții, ci dar după o viață de slujire consacrată și de ascultare deplină. Prin fereastra deschisă de cuvintele solului ceresc întrezărim ceva din ,,răzbiul teribil“ care se desfășoară în lumea nevăzută între forțele lui Dumneezeu și forțele Diavolului. Iată doar câteva frânturi:

Am auzit glasul cuvintelor lui şi, pe când auzeam glasul cuvintelor lui, am căzut leşinat cu faţa la pământ. Şi iată că o mână m-a atins şi m-a aşezat tremurând pe genunchii şi mâinile mele. Apoi mi-a zis: ‘Daniele, om preaiubit şi scump, fii cu luare-aminte la cuvintele pe care ţi le voi spune acum şi stai în picioare în locul unde eşti, căci acum sunt trimis la tine!’ După ce mi-a vorbit astfel, am stat în picioare tremurând.El mi-a zis: ‘Daniele, nu te teme de nimic! Căci cuvintele tale au fost ascultate din cea dintâi zi, când ţi-ai pus inima ca să înţelegi şi să te smereşti înaintea Dumnezeului tău, şi tocmai din pricina cuvintelor tale vin eu acum! Dar căpetenia împărăţiei Persiei mi-a stat împotrivă douăzeci şi una de zile, şi iată că Mihail, una din căpeteniile cele mai de seamă, mi-a venit în ajutor şi am ieşit biruitor acolo lângă împăraţii Persiei“ (Dan. 10:9-13).

„ …Acum mă întorc să mă lupt împotriva căpeteniei Persiei şi, când voi pleca, iată că va veni căpetenia Greciei!“

„Nimeni nu mă ajută împotriva acestora, afară de voievodul vostru Mihail“ …În anul dintâi al lui Darius, Medul, eram şi eu la el, ca să-l ajut şi să-l sprijin“ (Dan. 10:21; 11:1).

Se vorbește despre conflicte cu o entitate care supraveghea împărăția Persiei, cu împărăția Mezilor și chiar cu cea a Greciei, măcar că până la ea mai trebuiau să treacă două sute de ani! Sunt convins că împărații care au condus aceste împărății n-au știut nimic despre forțele demonice care le dirijau din spate și îi inspirau în acțiunile lor.

Înțelegem din text că există anumiți îngeri cu responsabilități în desfășurarea conflictelor dintre popoare. Teologii care au studiat ,,angeologia“ îi numesc „îngeri cu domnie teritorială“.  În Noul Testament, apostolul Pavel, care știa el ce știa, ne lămurește că noi „n-avem de luptat împotriva cărnii și sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti“ (Efes. 6:12).

Natura umană nu poate rezista la condițiile lumii spirituale. Nu-i de mirare că profetul Daniel a simțit că se desface din toate balamalele:

Eu, Daniel, am văzut singur vedenia, dar oamenii care erau cu mine n-au văzut-o; totuşi au fost apucaţi de o mare spaimă şi au luat-o la fugă ca să se ascundă! Eu am rămas singur şi am văzut această mare vedenie. Puterile m-au lăsat, culoarea mi s-a schimbat, faţa mi s-a sluţit şi am pierdut orice vlagă. Am auzit glasul cuvintelor lui şi, pe când auzeam glasul cuvintelor lui, am căzut leşinat cu faţa la pământ.Şi iată că o mână m-a atins şi m-a aşezat tremurând pe genunchii şi mâinile mele“ (Dan. 10:7-10).

Pe când îmi spunea el aceste lucruri, eu mi-am plecat ochii în pământ şi am tăcut. Şi iată că cineva care avea înfăţişarea copiilor oamenilor s-a atins de buzele mele. Eu am deschis gura, am vorbit şi am zis celui ce stătea înaintea mea: ‘Domnul meu, vedenia aceasta m-a umplut de groază şi am pierdut orice putere! Cum ar putea robul domnului meu să vorbească domnului meu? Acum puterile m-au părăsit şi nu mai am nici suflare!’Atunci, cel ce avea înfăţişarea unui om m-a atins din nou şi m-a întărit. Apoi mi-a zis: ‘Nu te teme de nimic, om preaiubit! Pace ţie! Fii tare şi cu inimă!’ Şi, pe când îmi vorbea el, am prins iar puteri şi am zis: ‘Vorbeşte, domnul meu, căci m-ai întărit.’ (Dan. 10:15-19).

Daniela fost un om al rugăciuni, dar n-a priceput nici pe departe până la această vedenie în ce angrenaj de înfruntări masive sunt încrengănate cererile lui cu planurile deja în desfășurare ale Celui Atotputernic. Nici noi nu ne dăm seama azi de ce trebuie să ne rugăm, dar binecuvântați sunt cei care-L ascultă pe Domnul și nu încetează să o facă.

Vă ofer comentariul pe care l-a făcut JohnMacArthur la acest capitol:

Daniel 10 pe înțelesul nostru – o întâlnire cu cei din „întinderea a treia“, cel de al treilea cer Edit

(O prelucrare simplificată a unui comentariu strălucit al lui John MacArthur)

„Mamă, există îngeri?“
„Da, dragul meu, sigur că există“
„Dacă există, de ce nu-i vedem ca să știm și noi ce fac ei acuma?“

Am putea numi acest capitol „O fereastră spre lumea nevăzută“ sau „Vizitatorii cerești“.

Am fost surprins să citesc în cartea unui comentator biblic că din acest capitol nu se găsește nimic vrednic de a fi pus în predici și mi-am spus: „Cum oare a putut omul acesta să ajungă la o asemenea concluzie?“

Cele 21 de versete sunt pline până la refuz cu informații extraordinare. Pentru început însă trebuie să spun că înțeleg reținerile unora. Suntem captivi limitărilor noastre din timp și spațiu. Nu putem evada dincolo de ele spre realitatea unor alte lumi. Nu putem ieși afară. Ca să intrăm în contact cu lumea supranaturală divină, trebuie ca ea să vină spre noi. Noi nu putem merge spre ea. Ca să spunem așa, Dumnezeu trebuie să invadeze lumea noastră pentru a ne ajuta să ne întâlnim cu El.

Contextul profetic

Revenind la textul nostru, plecăm de la premiza că în cartea lui Daniel există patru descoperiri profetice. Cea la care am ajuns acum acoperă capitolele 10, 11 și 12. Această viziune finală încununează și desăvârșește tot conținutul cărții. Capitolul 10 deschide poarta supranaturală spre descoperirea vizionară, capitolul 11 ne dă conținutul ei, iar capitolul 12 îi adaugă un epilog. Am ajuns la cea mai înaltă culme a descoperirilor care i-au fost dăruite profetului Daniel.

Profeția din aceste trei capitole finale acoperă cam aceeași perioadă de timp ca și cea făcută în capitolul 8 al cărții, adică de pe vremea lui Daniel și până la vremea sfârșitului, spre Necazul cel Mare, și spre cea de a doua venire a Domnului Isus. În aceste trei capitole găsim însă cea mai amănunțită descriere a evenimentelor legate de Necazul cel Mare.

Contextul istoric

În capitolul 9, ni s-a spus că Daniel se apucase să citească și să studieze un pasaj din profeția lui Ieremia. Acolo este scris foarte clar că robia lui Israel va dura numai 70 de ani:

„În anul dintâi al lui Darius, fiul lui Ahaşveroş, din neamul mezilor, care ajunsese împărat peste împărăţia haldeilor, în anul dintâi al domniei lui, eu, Daniel, am văzut din cărţi că trebuia să treacă şaptezeci de ani pentru dărâmăturile Ierusalimului, după numărul anilor despre care vorbise Domnul către proorocul Ieremia“. (Dan. 9:1-2)

Daniel se afla în Babilon cam de 70 de ani și a înțeles că eliberarea și întoarcerea poporului lui Dumnezeu acasă se va petrece foarte curând. Nu vedea însă cum avea să se întâmple, așa că s-a apucat de rugăciune și post ca să afle de la Dumnezeu ce se va petrece. Dacă citiți veți vedea în ce minunat mod i-a răspuns Domnul. Toate acestea s-au întâmplat în cel dintâi an al domniei lui Cir, împăratul imperiului medo-persan, când a fost dat decretul care zice:

„Domnul, Dumnezeul cerurilor, mi-a dat toate împărăţiile pământului şi mi-a poruncit să-I zidesc o casă la Ierusalim, în Iuda. Cine dintre voi este din poporul Lui? Dumnezeul lui să fie cu el şi să se suie la Ierusalim, în Iuda, şi să zidească acolo Casa Domnului, Dumnezeului lui Israel! El este adevăratul Dumnezeu, care locuieşte la Ierusalim. Oriunde locuiesc rămăşiţe din poporul Domnului, oamenii din locul acela să le dea argint, aur, avere şi vite, pe lângă daruri de bunăvoie pentru Casa lui Dumnezeu, care este la Ierusalim!” (Ezra 1:2-4).

Reiese clar că Dumnezeu i-a răspuns rugăciunilor lui Daniel în chiar anul acela.

Când ajungem însă la capitolul 10, în primul verset ni se spune că este cel de al treilea an de domnie al lui Cir și inima lui Daniel este îndurerată și confuză. Ce se întâmplase?

Se întâmplase că majoritatea evreilor din Babilon aleseseră să nu plece și să nu se întoarcă acasă. Se asimilaseră, prinseseră rădăcini în Babilon, deveniseră prosperi și mult prea înșurubați în societatea de atunci ca să dorească să plece într-alt loc unde s-o ia de la capăt. Nu le era dor de Țara Promisă și nu-i mai preocupa de loc reconstruirea Ierusalimului și a Templului.

Ni se spune că doar 42.000 de iudei au plecat spre casă, o picătură din mulțimea de evrei care se înmulțiseră în Imperiu. Se întorseseră mai ales cei din Iuda, seminția familiei regale, conduși de unul pe nume Zorobabel, care se trăgea din linia lui David. Ceilalți evrei, din celelalte seminții, majoritatea din ei născuți în Babilon fără să-și poată aminti ceva despre locurile străbune, au preferat să rămână.

Nici știrile trimise de cei care ajunseseră între timp în Israel nu i-au încurajat să plece. Cei întorși au dat doar de ruine și, când s-au apucat să rezidească, au trezit împotrivirea celor ce locuiau atunci în țară.

Nu-i de mirare că inima lui Daniel era tristă și confuză. Procesul reconstruirii Templului, Ierusalimului și al națiunii se poticnise, se oprise, iar speranțele profetului păreau acum zadarnice.

Al treilea eveniment care-i schimbase viața lui Daniel a fost retragerea lui din slujba de la curtea împărătească. În capitolul unu al cărții lui ni se spune că slujirea lui pe lângă împărații lumii a durat doar până în cel dintâi an al lui Cir. Daniel ajunsese atunci la vârsta de 85 de ani.

„Aşa a dus-o Daniel până în anul întâi al împăratului Cir.“ (Dan. 1:21).

Mă veți întreba: „Dacă s-a pensionat de ce nu s-a dus și el înapoi în Israel?“ Am să vă răspund și n-am să vă spun ca alții că profetul a fost prea bătrân ca să întreprindă o asemenea călătorie. Părerea mea este că nu bătrânețea, ci tristețea l-a împiedicat să se întoarcă. Era dezamăgit și a crezut de datoria lui să stea printre evreii din Imperiu ca să caute să-i motiveze să plece acasă. Pasiunea lui era să-i vadă credincioși destinului lor mesianic, încredințați că este voia lui Dumnezeu ca după ce au plătit pentru păcatele lor prin vremea de robie trebuie să se întoarcă în vatra părinților lor Avraam, Isaac și Iacov, ca să-și reia destinul mesianic.

Sigur că-i era dor de țara lui, dar el nu dorea țara fără popor și nu concepea să se întoarcă și să-i lase pe ceilalți asimilați de lumea păgână. Întrezărea că pe linia mesianică apăruse un nod și bătea la ușile cerului ca să-l deznoade. Daniel era frământat și confuz, așa că a suspendat toate planurile personale. Când nu știi ce sa faci, cel mai bine este să nu faci nimic. Și Daniel s-a apucat să facă ceea ce făcuse în toate vremurile lui de criză: s-a pus pe post și rugăciune.

Așa îl găsim în debutul capitolului:

„În anul al treilea al lui Cir, împăratul Persiei, s-a descoperit un cuvânt lui Daniel, numit Beltşaţar. Cuvântul acesta, care este adevărat, vesteşte o mare nenorocire. El a fost cu luare-aminte la cuvântul acesta şi a priceput vedenia. „În vremea aceea, eu, Daniel, trei săptămâni am fost în jale. N-am mâncat deloc bucate alese, nu mi-a intrat în gură nici carne, nici vin şi nici nu m-am uns deloc, până s-au împlinit cele trei săptămâni“ (Dan. 10:1-3).

Repet, viziunea pe care o va primi în capitolul 11 este ca răspuns la această rugăciune a lui. Precizarea din text „Daniel, numit Beltșațar“ își are rost în contextul în care unii caută să argumenteze că această carte profetică, uluitoare prin precizia cronologiilor ei, n-ar fi fost scrisă de o singură persoană, ci reprezintă o colecție de profeții începută de Daniel și completată peste câteva sute de ani de alții.

Cealaltă precizare, „Cuvântul acesta, care este adevărat, vestește o mare nenorocire“ subliniază imensitatea cataclismului prevestit. El va cuprinde de la demonii din spațiul celestial la oamenii de pe pământ și tot ce există între aceste extreme, pe toată durata istoriei, de la vremea lui Daniel prin vremea noastră și până la finalul istoriei.

Viziunea precedentă, descrisă în capitolul 8, l-a afectat teribil pe Daniel l-a lăsat aproape mort:

„Pe când îmi vorbea el, am căzut cu faţa la pământ leşinat. El m-a atins şi m-a aşezat iarăşi în picioare în locul în care mă aflam. … Eu, Daniel, am stat leşinat şi bolnav mai multe zile; apoi m-am sculat şi mi-am văzut de treburile împăratului. Eram uimit de vedenia aceasta, şi nimeni nu ştia“ (Dan. 8:18, 27).

De data asta însă, în capitolul 10, ni se spune că Daniel a înțeles vedenia. Sper ca s-o înțelegem și noi, care față de Daniel avem avantajul să fim călăuziți de Duhul Sfânt.

Analiza textului

Pentru simplificare vom împărți capitolul în câteva părți componente: (1) marea tristețe a profetului (2) mesagerul ceresc, (3) mișcări de trupe în realmul nevăzut al îngerilor și (4) mesajul ceresc.

I. Marea tristețe a profetului

Primul lucru pe care-l vedem sunt cele trei săptămâni de post și rugăciune în care Daniel a bătut la porțile cerului ca să primească un răspuns:

„În vremea aceea, eu, Daniel, trei săptămâni am fost în jale. N-am mâncat deloc bucate alese, nu mi-a intrat în gură nici carne, nici vin şi nici nu m-am uns deloc, până s-au împlinit cele trei săptămâni“ (Dan. 10:2-3).

Dacă ținem seama de data arătată în text, „cea de a douăzeci și patra zi a lunii întâi“ și știm că Paștele cădea întotdeauna în cea de a patrusprezecea zi a acestei luni, ne dăm seama că Daniel a postit pe toată durata Praznicului și până după sărbătoarea azimilor. Erau zile în care evreii și aduceau aminte că Îl au pe Dumnezeu aproape. Cu toate acestea, rugăciunile lui Daniel au rămas fără răspuns. Cerul era închis, de nepătruns, ca o poartă de fier închisă.

Daniel nu era obișnuit cu așa ceva. În capitolul 9 am văzut că el s-a rugat și răspunsul a venit de îndată.

„Pe când încă vorbeam eu, mă rugam, îmi mărturiseam păcatul meu şi păcatul poporului meu Israel şi îmi aduceam cererile înaintea Domnului, Dumnezeului meu, pentru muntele cel sfânt al Dumnezeului meu; pe când vorbeam eu încă în rugăciunea mea, a venit repede în zbor, iute, omul Gavril, pe care-l văzusem mai înainte într-o vedenie şi m-a atins în clipa când se aducea jertfa de seară. El m-a învăţat, a stat de vorbă cu mine şi mi-a zis: ,,Daniele, am venit acum să-ţi luminez mintea“ (Dan. 9:20-22).

Profetul nu era obișnuit să aștepte pentru un răspuns de la Domnul, în nici un caz pentru … 21 de zile.

Zilele de post au însemnat că Daniel n-a mâncat „bucate alese … de la masa împăratului“. Iar asta înseamnă că Daniel abandonase între timp dieta evreiască menționată la începutul cărții și mânca de obicei împreună cu ceilalți la masa imperială. Dacă ținem, seama că Daniel era atunci la vârsta de 85 de ani, cele 21 de zile de post au fost un adevărat sacrificiu.

Daniel nu a făcut acest sacrificiu pentru a obține un anumit favor din partea Domnului, ci pentru a-și exprima o stare lăuntrică. Inima sa era plină de tristețea pe care trebuia să o fi simțit și Dumnezeu în acele zile: în ciuda decretului dat de Cir poporul evreu a refuzat să se mai întoarcă în Israel!

II. Mesagerul ceresc

„În a douăzeci şi patra zi a lunii întâi, eram pe malul râului celui mare, care este Hidechel (Tigru)“ (Dan.10:4).

Nu știm de ce s-a întâmplat acolo și de ce Dumnezeu n-a așteptat ca Daniel să ajungă acasă, în camera lui de rugăciune, dar „arătarea angelică“ l-a luat prin surprindere:

„Am ridicat ochii, m-am uitat şi iată că acolo stătea un om îmbrăcat în haine de in şi încins la mijloc cu un brâu de aur din Ufaz. Trupul lui era ca o piatră de hrisolit, faţa îi strălucea ca fulgerul şi ochii îi erau nişte flăcări ca de foc, dar braţele şi picioarele semănau cu nişte aramă lustruită şi glasul lui tuna ca vuietul unei mari mulţimi“ (Dan. 10:5-6).

Totul în înfățișarea angelică descrie putere și luptă. Daniel a primit vizita unei ființe de pe tărâmul celălalt, din lumea nevăzută, dar foarte influentă în realitățile pe care le trăim noi pe pământ. Unii cred că a fost îngerul Gavril, alții cred că a fost arhanghelul Mihael, dar eu cred că a fost una din aparițiile dumnezeirii, o teofanie de dinaintea întrupării Fiului lui Dumnezeu. Cred că a fost o „christofanie“! Este suficient să compari descrierea lui Daniel cu descrierea făcută de apostolul Ioan în primul capitol al Apocalipsei, ca să-ți dai seama că avem de a face cu una și aceeași persoană:

„M-am întors să văd glasul care-mi vorbea. Şi când m-am întors, am văzut şapte sfeşnice de aur. Şi în mijlocul celor şapte sfeşnice, pe cineva care semăna cu Fiul omului, îmbrăcat cu o haină lungă până la picioare şi încins la piept cu un brâu de aur. Capul şi părul Lui erau albe ca lâna albă, ca zăpada, ochii Lui erau ca para focului, picioarele Lui erau ca arama aprinsă şi arsă într-un cuptor şi glasul Lui era ca vuietul unor ape mari“ (Apoc. 1:12-15).

Ioan L-a văzut pe Fiul lui Dumnezeu de după înviere, iar Daniel a văzut aceeași persoană înainte de întrupare. Isus Christos n-a fost „făcut“ la nașterea din fecioară, ci a preexistat dintotdeauna alături de Tatăl și de Duhul Sfânt. În alte instanțe de „christofanii“ descrise în Vechiul Testament, Isus Christos a fost numit în text „Îngerul Domnului“ (cu majusculă – Exod 3, Iosua 5, Judecători 6 și 13, Zaharia 1 și 3, precum și în alte locuri).

Într-o paralelă imposibil de ignorat, Îngerul Domnului din Vechiul Testament a apărut ca protector suprem al lui Israel, tot așa cum în Noul Testament Isus Christos este protectorul suprem al Bisericii. El a apărut ca să descopere adevărul, ca să-l trimită pe Moise la faraon, ca să-l încurajeze pe Ghedeon să pornească la luptă, ca să-l ordineze pe Samson ca judecător în Israel. De fiecare dată a fost implicat în păstrarea și propășirea poporului lui Dumnezeu. Psalmul 34 rezumă aparițiile Lui prin această afirmație:

„Îngerul Domnului tăbărăște în jurul celor ce se tem de El
şi-i scapă din primejdie“ (Ps. 34:7).

Acest „Înger“ i s-a arătat lui Avraam ca să confirme legământul, a venit ca s-o salveze pe Hagar și pe Ismael și s-a manifestat ca avocat pentru apărarea lui Zaharia (Zah. 3:1, 3-4, 6).

Cred că profetul Daniel L-a văzut pe Fiul lui Dumnezeu de dinaintea întrupării. Întâlnirea capătă dintr-o dată dimensiuni infinite și o importanță de cel mai înalt grad. Christos este „Căpetenia oștilor cerești“ și, având în vedere descoperirile pe care avea să i le dea lui Daniel, apariția Lui în acel loc și timp este cum nu se poate mai potrivită. Profeția descoperită avea să-i descrie lui Daniel conflictul extraordinar din lumea nevăzută, dintre îngerii lui Dumnezeu și îngerii întunerecului. El se desfășoară pe toată durata istoriei, acoperind perioada din vremea lui Daniel și până la vremea sfârșitului, în care arhanghelul Mihail va avea ultima biruință asupra forțelor demonice.

Profetul Daniel și prin el și noi, va afla ce încleștare extraordinară se petrece în lumea nevăzută pentru ca evenimentele istoriei umane să capete conturul planului pe care-l are Dumnezeu cu lumea. Forțe demonice extraordinar de puternice caută din răsputeri să-l zădărnicească..

Descrierea făcută de Daniel subliniază și ilustrează atributele dumnezeirii. Haina albă ilustrează sfințenia divină. Centura de aur ilustrează demnitate regală și bogăția de neegalat. Trupul ca o piatră de hrisolit este mânia divină în acțiune. Fața care strălucea ca fulgerul ilustrează atotputernicia, iar ochii ca niște flăcări de foc ilustrează omniștiința divină. Picioarele ca arama lustruită ilustrează judecata, iar glasul ca tunetul unei mari mulțimi ilustrează autoritatea Lui asupra istoriei.

La râul Tigru, profetul Daniel n-a văzut un înger dintre cei mulți, ci pe însuși Fiul lui Dumnezeu pornit să lupte și să-Și impună planul în istorie. Nu era pentru prima dată, ci pentru a treia oară că Daniel se întâlnea cu El. Prima dată L-a văzut în cuptorul aprins, unde a venit ca să-i protejeze pe cei care au refuzat să se închine chipului înălțat de Nebucadnețar de focul pedepsei. Cea de a doua a fost în vedenia descrisă în capitolul 7, unde acest „Fiul al omului“ a primit puterea absolută din partea Suveranului universului:

„M-am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte şi iată că pe norii cerurilor a venit unul ca un fiu al omului; a înaintat spre Cel Îmbătrânit de zile şi a fost adus înaintea Lui. I S-a dat stăpânire, slavă şi putere împărătească, pentru ca să-i slujească toate popoarele, neamurile şi oamenii de toate limbile. Stăpânirea Lui este o stăpânire veşnică şi nu va trece nicidecum şi Împărăţia Lui nu va fi nimicită niciodată“ (Dan. 7:13-14).

O întreită vedenie a Fiului lui Dumnezeu va avea și apostolul Pavel în Noul Testament. Și tot ca Pavel mai târziu, în această întâlnire de la râul Tigru numai preaiubitul lui Dumnezeu a avut descoperirea. Cei din jur n-au văzut nimic, dar au fost îngroziți de influența ei nevăzută:

„Eu, Daniel, am văzut singur vedenia, dar oamenii care erau cu mine n-au văzut-o; totuşi au fost apucaţi de o mare spaimă şi au luat-o la fugă ca să se ascundă! Eu am rămas singur şi am văzut această mare vedenie. Puterile m-au lăsat, culoarea mi s-a schimbat, faţa mi s-a sluţit şi am pierdut orice vlagă. Am auzit glasul cuvintelor lui şi, pe când auzeam glasul cuvintelor lui, am căzut leşinat cu faţa la pământ. Şi iată că o mână m-a atins şi m-a aşezat tremurând pe genunchii şi mâinile mele“ (Dan. 10:7-10).

Este evident că pământul nu este pregătit să se întâlnească cu sfințenia divină. Carnea și sângele nu sunt compatibile cu apropeierea divină. Intensitatea influenței divine asupra ființelor pământești dă pe față extraordinara dimensiune a atotputerniciei lui Dumnezeu și presiunea nemaipomenită pe care o exercită ea asupra tuturor lucrurilor create. Vă aduceți amite de reacția lui Isaia când a văzut ceva asemănător în templu (Isaia 6) sau de reacția patriahului Iov când a auzit vocea Celui Atotputernic:

„Urechea mea auzise vorbindu-se de Tine,
dar acum ochiul meu Te-a văzut.
De aceea mi-e scârbă de mine
şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă“ (Iov 42:5-6).

Țineți minte reacția lui Petru în fața unei revelații asemănătoare:

„Când a văzut Simon Petru lucrul acesta, s-a aruncat la genunchii lui Isus şi I-a zis: „Doamne, pleacă de la mine, căci sunt un om păcătos” (Luca 5:8).

Profetul Daniel n-a avut un vis, ci s-a întâlnit pentru o scurtă secvență de timp cu ceva coborât din dimensiunile lumii spirituale. Altfel spus, lui Daniel i s-a îngăduit pentru câteva clipe să pătrunde în realitatea înfruntării nemaipomenite care există în războiul ființelor cerești.

Oriunde sfințenia confruntă nesfințenia, cea din urmă este pusă pe fugă. Aduceți-vă aminte că în Apocalipsa 6, până și cei ce nu vor să i se supună lui Dumnezeu sunt îngroziți de prezența Lui:

„Împăraţii pământului, domnitorii, căpitanii oştilor, cei bogaţi şi cei puternici, toţi robii şi toţi oamenii slobozi s-au ascuns în peşteri şi în stâncile munţilor. Şi ziceau munţilor şi stâncilor: „Cădeţi peste noi şi ascundeţi-ne de Faţa Celui ce şade pe scaunul de domnie şi de mânia Mielului, căci a venit ziua cea mare a mâniei Lui şi cine poate sta în picioare?” (Apoc. 6:15-17).

În fața Fiului lui Dumnezeu, profetul Daniel are aceeași reacție ca apostolul Ioan în Apocalipsa:

„Când L-am văzut, am căzut la picioarele Lui ca mort“ (Apoc. 1:17).

Dacă n-ar fi fost bunăvoința mesagerului ceresc, Daniel ar fi rămas leșinat la pământ. Nu este exclus ca „teofania Fiului lui Dumnezeu“ să fi fost acompaniată de alți doi îngeri, așa cum s-a întâmplat cu „cei trei îngeri“ care l-au vizitat pe Avraam în drum spre Sodoma (Gen. 18). Unul din îngerii însoțitori s-a atins de buzele profetului:

„Şi iată că o mână m-a atins şi m-a aşezat tremurând pe genunchii şi mâinile mele. Apoi mi-a zis: ,,Daniele, om preaiubit şi scump, fii cu luare-aminte la cuvintele pe care ţi le voi spune acum şi stai în picioare în locul unde eşti, căci acum sunt trimis la tine!“ După ce mi-a vorbit astfel, am stat în picioare tremurând“ (Dan. 10:10-11).

Întâlnirea cu Cel atotputernic l-a copleșit total pe bătrânul profet de 85 de ani. Fără puteri și cu gura plină de pământ, palid la față și abia în stare să îngâime câteva cuvinte, Daniel este portretul unuia copleșit de sfințenia și măreția divină. Niciunul din noi n-am fi fost altfel. Niciunul din noi nu vom fi altfel atunci când vom sta față în față cu Fiul lui Dumnezeu.

III. Mișcări de trupe în realmul nevăzut al îngerilor

Preocupat de viitorul imediat al Israelului, Daniel a avut privilegiul de a afla mult mai mult decât aceasta: o perspectivă panoramică a istoriei poporului ales până la vremea sfârșitului și o revelația despre clopotele angelice sub care își duc activitatea națiunile lumii. Să începem cu cel din urmă:

„El mi-a zis: ,,Daniele, nu te teme de nimic! Căci cuvintele tale au fost ascultate din cea dintâi zi, când ţi-ai pus inima ca să înţelegi şi să te smereşti înaintea Dumnezeului tău, şi tocmai din pricina cuvintelor tale vin eu acum! Dar căpetenia împărăţiei Persiei mi-a stat împotrivă douăzeci şi una de zile, şi iată că Mihail, una din căpeteniile cele mai de seamă, mi-a venit în ajutor şi am ieşit biruitor acolo lângă împăraţii Persiei“ (Dan. 10:12-13).

Fără nici o îndoială, Daniel s-a întrebat: „Dacă mi-au fost ascultate cuvintele rugăciunilor încă din cea dintâi zi unde ai fost până acuma, timp de 21 de zile?“ Motivarea pe care a primit-o „l-a umplut de groază și a pierdut orice putere“ (Dan. 10:16). A fost nevoie de o nouă atingere din partea emisarilor cerești.

„Pe când îmi spunea el aceste lucruri, eu mi-am plecat ochii în pământ şi am tăcut. Şi iată că cineva care avea înfăţişarea copiilor oamenilor s-a atins de buzele mele. Eu am deschis gura, am vorbit şi am zis celui ce stătea înaintea mea: ,,Domnul meu, vedenia aceasta m-a umplut de groază şi am pierdut orice putere! Cum ar putea robul domnului meu să vorbească domnului meu? Acum puterile m-au părăsit şi nu mai am nici suflare!“ Atunci, cel ce avea înfăţişarea unui om m-a atins din nou şi m-a întărit. Apoi mi-a zis: ,,Nu te teme de nimic, om preaiubit! Pace ţie! Fii tare şi cu inimă!“ Şi, pe când îmi vorbea el, am prins iar puteri şi am zis: ,,Vorbeşte, domnul meu, căci m-ai întărit“ (Dan. 10:15-19).

Care a fost revelația care l-a înspăimântat pe Daniel? Iat-o: „ … căpetenia împărăţiei Persiei mi-a stat împotrivă douăzeci şi una de zile, şi iată că Mihail, una din căpeteniile cele mai de seamă, mi-a venit în ajutor şi am ieşit biruitor acolo lângă împăraţii Persiei“.

„Căpetenia împărăției Persiei“ despre care vorbea îngerul nu era un om, ci o teribilă entitate angelică, un dregător de rang înalt din stăpânirile demonice care domină lumea, devenită acum „împărăția lui Satan“.

A fost nevoie de ajutorul arhanghelui Mihail, ocrotitorul copiilor lui Israel, pentru ca mesagerul divin să străbată clopotul demonic așezat asupra împărăției Persiei. Lista nu s-a încheiat deplin, așa cum aflăm din versetul 20:

„Acum mă întorc să mă lupt împotriva căpeteniei Persiei şi, când voi pleca, iată că va veni căpetenia Greciei!“ (Dan. 10:20).

Pricepem că împărăția Satanei este foarte bine organizată teritorial, cu entități de rang înalt căutând să stăpânească și să influențeze conducătorii diferitelor națiuni ale lumii. Îngerii lui Dumnezeu se luptă cu aceste entități care caută să blocheze împlinirea planului lui Dumnezeu cu lumea și urmăresc să deraieze planurile Lui cu poporul ales.

Remarcați că între imperiul perșilor și cel al grecilor aveau să treacă peste două sute de ani, dar în sferele angelice se știa deja despre ceea ce avea să urmeze (!). Dumnezeu înalță și coboară împărății, dar Satan își trimite imediat emisarii la curțile acestor împărății ca să încurce lucrurile. Sociologia vorbește astăzi despre „ființa națională“ și „caracterul“ fiecărui neam în parte. Se prea poate ca aceste caracteristici să fie date de opresiunile demonice din lumea nevăzută. În anumite teritorii sau zone geografice se schimbă rânduirile și conducătorii, dar lucrurile se permanentizează într-un anumit fel, de parcă o putere nevăzută, ca un clopot uriaș, este așezat deasupra și-i face pe cei de dedesupt să se comporte și să gândească într-un anumit fel. Ca și în cazul lui Daniel, opresiunea acestor forțe poate fi înfrântă doar printr-un climat intens de post și rugăciune. Cam așa ceva ne-a spus și apostolul Pavel în epistolele sale:

„Îmbrăcaţi-vă cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să puteţi ţine piept împotriva uneltirilor diavolului. Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti. De aceea, luaţi toată armătura lui Dumnezeu, ca să vă puteţi împotrivi în ziua cea rea şi să rămâneţi în picioare, după ce veţi fi biruit totul“ (Efes. 6:11-13).

Demonii au fost activi în toată istoria omenirii și, fără îndoială, mai sunt și astăzi. Nu avem de a face simplu doar cu Grecia, Italia, Rusia, Iran, Libia sau America, ci cu activitatea unor mari căpetenii demonice. Dumnezeu trimite împotriva lor îngeri obișnuiți sau, când este cazul, căpetenii angelice de mare putere, cum este acest arhanghel Mihail, amintit în text. El este amintit de trei ori în Vechiul Testament și de două ori în Noul Testament (Daniel 10:13,21; 12:1; Iuda 1:9; Apoc. 12:7).

Într-o măiastră bătălie finală, Mihail îl va învinge pe Diavol și-l trimite în adânc:

„Şi în cer s-a făcut un război. Mihail şi îngerii lui s-au luptat cu balaurul. Şi balaurul cu îngerii lui s-au luptat şi ei, dar n-au putut birui; şi locul lor nu li s-a mai găsit în cer. Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana, acela care înşală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui. Şi am auzit în cer un glas tare, care zicea: „Acum a venit mântuirea, puterea şi împărăţia Dumnezeului nostru şi stăpânirea Hristosului Lui, pentru că pârâşul fraţilor noştri, care zi şi noapte îi pâra înaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos. Ei l-au biruit prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii lor şi nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte. De aceea bucuraţi-vă, ceruri şi voi care locuiţi în ceruri! Vai de voi, pământ şi mare! Căci Diavolul s-a pogorât la voi, cuprins de o mânie mare, fiindcă ştie că are puţină vreme” (Apoc. 12:9-12).

IV. Mesajul despre istoria lumii

Conflictul angelic este între forțele care urmăresc să blocheze realizarea planului lui Dumnezeu cu lumea și armata de îngeri care-l slujesc pe Dumnezeu. Profetul Daniel era trist pentru că nu înțelegea istorie imediată legată de reîntoarcerea evreilor în țara promisă, dar Dumnezeu răspunde acestei curiozități cu o panoramă a viitorului. Scopul revelației este ca Daniel, și prin el și noi, să aibă încredere în puterea și providența divină. Oricât s-ar zvârcoli Satan și oricât de tumultoasă este istoria popoarelor, Dumnezeu este pe tron și supraveghează de acolo totul. El poate vesti evenimentele viitoare și ne poate asigura că ,,toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu și anume spre binele celor chemați după planul Său“ (Rom. 8:28). După descoperirile despre clopotele stăpânirilor demonice asupra popoarelor, profetul Daniel primește informații despre vremurile viitoare:

„Acum vin să-ţi fac cunoscut ce are să se întâmple poporului tău în vremurile de apoi, căci vedenia este cu privire tot la acele vremuri îndepărtate“ (Dan. 10:14).

Este clar că Daniel era preocupat de Israel, așa că Dumnezeu îi vestește ce va fi cu „poporul tău“. Ca să-l asigure că totul este sub controlul divin, Dumnezeu îi dă o panoramă istorică din vremea lui Daniel până în vremea lui Antichrist. Acesta este cuprinsul capitolului 11. Iar în capitolul 12 îi vestește ce se va întâmpla în vremea Necazului cel Mare până la învierea din morți, judecata de la urmă și intrarea în eternitate:

„În vremea aceea se va scula marele voievod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului tău; căci aceasta va fi o vreme de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt neamurile şi până la vremea aceasta. Dar, în vremea aceea, poporul tău va fi mântuit, şi anume oricine va fi găsit scris în carte. Mulţi din cei ce dorm în ţărâna pământului se vor scula: unii pentru viaţa veşnică şi alţii pentru ocară şi ruşine veşnică. Cei înţelepţi vor străluci ca strălucirea cerului şi cei ce vor învăţa pe mulţi să umble în neprihănire vor străluci ca stelele în veac şi în veci de veci“ (Dan. 12:1-3).

Dumnezeu îi spune profetului Daniel că totul se va termina cu bine. Voievodul Mihail este suficient pentru biruința finală.

Importanța capitolului 10 pentru noi

Nu știu cum de a putut spune omul acela că nu vede nimic vrednic de predicat în acest capitol. Eu v-am plimbat doar puțin prin conținutul lui și am văzut o sumedenie de lucruri.

Am văzut ceva din caracterul lui Dumnezeu, sfințenia Lui, măreția Sa, slava Sa. Am văzut ceva despre rolul jucat de Isus Christos, Fiul Tatălui, în istorie. Am văzut ceva despre teribilul conflict angelic care se desfășoară în sferele nevăzute. Am văzut ceva din trăirile acestui om fără pereche preocupat până la patimă cu soarta poporului lui Dumnezeu, profetul Daniel. Am văzut extraordinara importanță și putere a rugăciunii. Am văzut delicatețea cu care se poartă Dumnezeu cu el, felul în care-l copleșește cu prezența sfințeniei Lui, dar îl și întărește cu puteri trimise prin îngeri. Am văzut harul prin care un bătrân neputincios și amuțit poate fi transformat într-un purtător de cuvânt al Celui Atotputernic. Aceasta ne poate da speranță și mie și ție, făcându-ne să credem că același Dumnezeu poate trece peste slăbiciunile și lipsurile noastre ca să vestească prin noi adevărul despre împlinirea planurilor Sale. Este cea mai mare și mai importantă lucrare pe care o putem face sub soare.

Daniel 11-12 – Promisiuni mărețe cu înțelegeri limitate

Capitolele 11 și 12 din cartea profetului Daniel sunt într-o oarecare măsură complexe și complicate. Nici Daniel atunci și nici noi acum nu putem spune că pricepem totul și toate. Evenimentele descrise lui Daniel în viitorul imediat cuprind o descriere atât de amănunțită și clară a conflictelor dintre dinastia Seleucidă și cea Ptolomeică încât i-a făcut pe criticii Bibliei să spună că Daniel le-a scris „after the facts“, după desfășurarea lor. Pretenția este ridicolă atâta vreme cât știe toată lumea că traducerea Vechiului testament și implicit a cărții lui Daniel s-a făcut în limba greacă în secolul III dinainte de Christos.

Cei patru împărați despre care ne spune textul din Daniel 11:2 că trebuie să mai fie în Persia au fost: Cambises (529–522), Pseudo-Smerdis (522–521), Darius I Histapes (521–486), și Xerxes (496–465), numit Ahașveroș în cartea Estera.

Cel mai important dintre cei patru și cel mai bogat a fost Xerxes, El a domnit peste un imperiu care se întindea de la Etiopia în Africa până la India în Asia și a râvnit să cucerească și Grecia europeană. În 480 și-a adunat o armată copleșitoare și a plecat. A fost însă înfrânt la Salamina și Samos, iar armata lui a pierdut bătălia decisivă de la Plataea. Toate acestea s-au petrecut ca încadrare în istoria biblică între capitolele 2 și 3 din cartea Estera. Xerxes s-a întors acasă umilit și a vrut să salveze aparențele printr-un banchet dat mai marilor peste ținuturi, abandonându-se în beții și în plăcerile produse de harem. Acest Xerxes acesta a fost asasinat August 465.

Împăratul viteaz pomenit în Daniel 11:3 este Alexandru cel Mare. Daniel știa deja despre ridicarea Greciei. Ca și în vedenia cu cele patru fiare, Daniel află iar soarta Imperiului Grec:

Dar se va ridica un împărat viteaz, care va stăpâni cu o mare putere şi va face ce va voi. Şi, cum se va întări, aşa se va şi sfărâma împărăţia lui şi va fi împărţită în cele patru vânturi ale cerurilor, dar nu între urmaşii lui şi nici nu va fi tot atât de puternică pe cât era sub el, căci va fi făcută bucăţele şi va trece la alţii, afară de aceştia“ (Dan. 11:3-4).

Cele două împărății despre care este vorba apoi sunt două din sferturile împărțite după Alexandru cel Mare, Ptolomeii care au stăpânit în Egipt și Seleucizi care au stăpânit în Siria. Evreii s-au aflat la mijloc și au fost sfârtecați în aceste lupte. Cel mai mare rău l-a produs Antiohus Epifanes (223-187 î.Ch.). Numit și Antiochus III cel Mare, a pus la punct o armată foarte bună în Siria, a recucerit multe teritorii de la Egipt, dar a fost oprit din înaintarea sa în  217, când forțele lui au fost înfrânte. Asta nu i-a înfrânt și ambițiile sale politice, pentru că s-a redirecționat spre est și a cucerit teritorii până spre India.

În 201, Antiochus a asamblat iar o armată imensă, s-a aliat cu Filip al V-lea al Macedoniei și au pornit iar împotriva Egiptului (eveniment descris în Daniel 10:13-16) și au repurtat o mare victorie împotriva lui Ptolomeu V Epifanes. Deși le era interzis de Lege, unii dintre evrei s-au raliat cu dușmanii Egiptului sperând să nu mai plătească bir Egiptului, dar n-au reușit:

„În vremea aceea, se vor ridica mulţi împotriva împăratului de la miazăzi, şi o ceată de derbedei din poporul tău se vor răscula, ca să împlinească vedenia, dar vor cădea“ (Daniel 11:14).

Stopat în Egipt, Antiochus a cucerit cetate cu cetate teritoriile din Tir și Sidon și din Israel, numit în text „țara cea minunată“:

Împăratul de la miazănoapte va înainta, va ridica întărituri şi va pune mâna pe cetăţile întărite. Oştile de la miazăzi, nici chiar floarea oamenilor împăratului nu vor putea să ţină piept, nu vor avea putere să se împotrivească. Cel ce va merge împotriva lui va face ce va voi şi nimeni nu i se va împotrivi; el se va opri în ţara minunată, nimicind cu desăvârşire tot ce-i va cădea în mână“ (Dan. 11:15-16).

A intrat apoi în scenă căsătoria ca unealtă de alianță politică. Antiohus s-a oferit să negocieze cu Egiptul și să i-a dea lui Ptolomeu al V-lea pe fata lui, Cleopatra, care avea pe atunci doar cinci ani.  După nuntă, Antiohus a sperat că fata lui va manevra din interior în favoarea lui, dar fata a fost credincioasă soțului ei și stratagema n-a reușit:

„Îşi va pune de gând să ia în stăpânire toată împărăţia lui şi, făcându-se că are gânduri curate cu el, îi va da pe fiică-sa de nevastă cu gând să-l piardă, dar lucrul acesta nu se va întâmpla şi nu-i va izbândi“ (Dan. 11:17).

Mereu nemulțumit și neastâmpărat, Antiohus s-a hotărât să-și atace fostul aliat și a plecat împotriva grecilor. A fost însă învins crunt la Termopile (191 î.Ch.) și Magnesia (189 î.Ch). Căpetenia pomenită în versetul 15 și care l-a învins pe Antiohus a fost consului și generalul roman Lucius Cornelius Scipio Asiaticus. El a coordonat răspunsul grecilor și romanilor și a biruit.

Apoi îşi va întoarce privirile înspre ostroave şi va lua pe multe din ele, dar o căpetenie va pune capăt ruşinii pe care voia el să i-o aducă şi o va întoarce asupra lui. Apoi îşi va întoarce privirile înspre ostroave şi va lua pe multe din ele, dar o căpetenie va pune capăt ruşinii pe care voia el să i-o aducă şi o va întoarce asupra lui“ (Dan. 11:18).

Antiochus a murit în 187 î.Ch. și în locul lui a domnit Seleucus IV Philopator. Acesta a apăsat și mai mult asupra evreilor cerându-le mai mulți bani ca să poată plăti tributul datorat Romei.

La puțină vreme după ce l-a trimis pe Heliodorus să jefuiască bani Templului din Ierusalim, Seleucus a murit subit, probabil otrăvit și împlinind astfel versetul 20:

Cel ce-i va lua locul va aduce un asupritor în cea mai frumoasă parte a împărăţiei, dar în câteva zile va fi zdrobit, şi anume nu prin mânie, nici prin război“ (Dan. 11:20).

Asta a deschis calea spre tron unui alt Antiochus Epiphanes, cel mai teribil dintre toți (Daniel 11:21–35). Expresia „Epiphanes“ înseamnă ,,cel slăvit“ și a fost însușită de mai mulți împărați ai vremii.

Despre acest om teribil am mai citit în cartea profetului daniel în pasajul din cap. 8:9-11, unde ne este descris co o înfățișare care-l prevestește pe viitorul antichrist:

Dintr-unul din ele a crescut un corn mic, care s-a mărit nespus de mult spre miazăzi, spre răsărit şi spre ţara cea minunată. S-a înălţat până la oştirea cerurilor, a doborât la pământ o parte din oştirea aceasta şi din stele şi le-a călcat în picioare. S-a înălţat până la căpetenia oştirii, i-a smuls jertfa necurmată şi i-a surpat locul locaşului său celui sfânt“ (Daniel 8:9-11).

El și-a atribuit termenul de „cel slăvit“ dar îngerul Gavril îl numește „un om disprețuit“:

„În locul lui se va ridica un om dispreţuit, fără să aibă putere împărătească; dar se va ridica deodată şi va pune mâna pe împărăţie prin uneltire“ (Dan. 11:21).

Istoria ne spune că Antiochus nu era moștenitorul de drept la tron, dar l-a obținut prin viclenie. Adevăratul moștenitor, Demetrius Soter, era foarte tânăr și Antiohus s-a oferit să-i fie mentor pentru … o vreme. A pornit repede la război și, îmbinând forța brută cu abilitatea tactică. A biruit pe câmpul de luptă, dar n-a reușit să cucerească Egiptul. La masa tratativelor a promis marea cu sarea, știind că n-avea de gând să-și țină cuvântul. La fel au făcut și ceilalți, dar minciuna nu le-a folosit nici unora, nici celorlalți, pentru că Dumnezeu hotărâse altfel:

Apoi va porni în fruntea unei mari oştiri, cu puterea şi mânia lui, împotriva împăratului de la miazăzi. Şi împăratul de la miazăzi se va prinde la război cu o oaste mare şi foarte puternică, dar nu va putea să ţină piept, căci se vor urzi planuri rele împotriva lui. Cei ce vor mânca bucate de la masa lui îi vor aduce pieirea; oştile lui se vor împrăştia ca un râu şi morţii vor cădea în mare număr.  Cei doi împăraţi nu vor căuta decât să-şi facă rău unul altuia, vor sta la aceeaşi masă şi vor vorbi cu viclenie. Dar nu vor izbuti, căci sfârşitul nu va veni decât la vremea hotărâtă“ (Dan. 11:25-28).

 În drumul de întoarcere spre casă, Antiochus și-a ațintit privirile în 170 î.Ch. spre Ierusalim, jinduind la tezaurul de la Templu:

Când se va întoarce în ţara lui cu mari bogăţii, în inima lui va fi vrăjmaş legământului sfânt, va lucra împotriva lui şi apoi se va întoarce în ţara lui“ (Daniel 11:28).

Ca un turbat, Antiochus a luat tot ce se putea lua, a oprit jertfele zilnice, a omorât o mulțime de evrei și a lăsat o mică armată să țină lucrurile sub control.

Doi ani mai târziu a plecat iar împotriva Egiptului, l-a invadat, dar avertismentele primite de la flota romană din regiune l-a pus pe fugă înapoi în țara lui:

La o vreme hotărâtă, va porni din nou împotriva împăratului de la miazăzi, dar, de data aceasta, lucrurile nu vor mai merge ca mai înainte. Ci nişte corăbii din Chitim vor înainta împotriva lui, iar el, deznădăjduit, se va întoarce înapoi. Apoi, mânios împotriva legământului sfânt, nu va sta cu mâinile în sân, ci, la întoarcere, se va înţelege cu cei ce vor părăsi legământul sfânt.“ (Dan. 11:29-30).

Umilit, dar turbat de mânie, Antiohus s-a răzbunat iar pe evrei. Cu ajutorul unor evrei apostați, Antiochus a făcut prăpăd:

Nişte oşti trimise de el vor veni şi vor spurca Sfântul Locaş, cetăţuia, vor face să înceteze jertfa necurmată şi vor aşeza urâciunea pustiitorului. Va ademeni prin linguşiri pe cei ce rup legământul“ (Dan. 11:31).

În 14 Decembrie 168 î.Ch., Antiochus Epiphanes a păngărit Templu, a ridicat în el o statuie a lui Zeus și i-a adus jertfă un porc. Îngerul Gabriel numește ce a făcut el „urâciunea pustitorului“.  Antichristul care va veni va urma și el aceeași cale, își va pune chipul său în Templu când, la jumătatea săptămânii a șaptezecea pomenită de Daniel, va rupe legământul făcut cu evreii și se va proclama pe sine drept adevăratul dumnezeu:

„El va face un legământ trainic cu mulţi timp de o săptămână, dar la jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare şi pe aripa urâciunilor idoleşti va veni unul care pustieşte, până va cădea asupra celui pustiit prăpădulhotărât’” (Dan. 9:27).

„Nişte oşti trimise de el vor veni şi vor spurca Sfântul Locaş, cetăţuia, vor face să înceteze jertfa necurmată şi vor aşeza urâciunea pustiitorului. Va ademeni prin linguşiri pe cei ce rup legământul“ (Dan. 11:31).

„De la vremea când va înceta jertfa necurmată şi de când se va aşeza urâciunea pustiitorului, vor mai fi o mie două sute nouăzeci de zile“ (Dan. 12:11)

De aceea, când veţi vedea urâciunea pustiirii, despre care a vorbit prorocul Daniel, aşezată în Locul Sfânt – cine citeşte să înţeleagă! – … “ (Mat. 24:15; Marcu 13:14)

Antiochus a urmărit nici mai mult nici mai puțin decât grecizarea forțată a evreilor și scoaterea închinării la Iehova din viața lor națională. Prin forță sau prin mituire, el a reușit în mare măsură. Fiecare evreu a avut de ales între închinarea la Dumnezeul străbunilor sau supunerea față de noii conducători păgâni. Pedeapsa pentru nesupunere a fost moartea. Conducătorii evrei s-au dat de partea lui Antiochus Ephifanes, dar poporul gemea în țară și o familie de preoți, ceata Macabeilor, era gata de acțiune:

Dar aceia din popor care vor cunoaşte pe Dumnezeul lor vor rămâne tari şi vor face mari isprăvi. Înţelepţii poporului vor învăţa pe mulţi. Unii vor cădea, pentru o vreme, loviţi de sabie şi de flacără, de robie şi de jaf. Când vor cădea, vor fi ajutaţi puţin, şi mulţi se vor uni cu ei din făţărnicie. Chiar şi din cei înţelepţi, mulţi vor cădea, ca să fie încercaţi, curăţiţi şi albiţi până la vremea sfârşitului, căci sfârşitul nu va fi decât la vremea hotărâtă. (Dan. 11:32–35).

Mattathias Macabeul (barosul sau ciocanul) împreună cu cei cinci fii ai săi, s-au răsculat, au strâns în jurul lor o armată și au început lupta. Eoismul lor a fost răsplătit de Dumnezeu și mica oaste a evreilor a biruit.

La exact doi ani, pe data de 14 Decembrie 165 î.Ch., Templul a fost curățit și rededicat Domnului. Ca prin minune, uleiul pus în sfeșnic, care era suficient doar pentru o singură zi, a ținut opt zile. Israelul lui Dumnezeu comemorează această minune în fiecare an, până astăzi. În Evanghelie, ea este amintită drept, „praznicul înoirii Templului“ (Ioan 10:22).

Iată ce scrie în Wikipedia:

„Rededicarea”, „Inaugurarea” romanizată și ca HanukahHanukkahChanuka, ori Chanukah), reprezintă „Sărbătoarea inaugurării” și mai este cunoscută ca Sărbătoarea luminilor (Hag haUrim). Este o sărbătoare care durează opt zile (25 Kislev – 3 Tevet), comemorând rededicarea Templului din Ierusalim în urma victoriei revoltei conduse de frații Macabei asupra monarhiei seleucide din Siria, care încerca să distrugă religia evreiască și să elenizeze popoarele de sub dominația sa. Principalele evenimente asociate cu Hanuka s-au desfășurat între 165-163 î.e.n., deși lupta armată a Macabeilor împotriva grecilor a continuat încă mulți ani, până când evreii din Ereț Israel și-au dobândit de facto independența. Hanuka este așadar o sărbătoare postbiblică. Este o sărbătoare minoră, în timpul căreia în iudaism munca și alte activități nu sunt interzise. În comunitățile mixte cei care se alătură Festivalului Luminii trebuie să fie în spirit de odihnă în ajunul zilei de Sâmbătă (de erev Șabat) la 5 Candele și în ajunul lunii noi (de erev Roș Hodeș) la 7 Candele, ocazii când luminarea candelelor începe puțin înainte de asfințit., până când au putut aduce un alt ulei.

„După ce forțele lui Antioh IV au fost alungate de la Templu, Macabeii au descoperit că aproape tot uleiul de măsline pentru ritual a fost profanat. Ei au găsit doar un singur container care încă a mai fost sigilat de Marele Preot, cu suficient ulei cât să țină Menora în Templu aprinsă pentru o singură zi. Ei au folosit acesta, însă el a ars timp de opt zile (timp necesar să aibă ulei nou presat și pregătit)“

Antiochus a murit în anul 163 î.Ch. pe când se afla în Persia. Ajunsese să fie considerat nebun, iar numele i-a fost schimbat din laudă în poreclă, în loc de „Antiochus Epiphanes“ i-au spus „Antiochus Epimanes“, care înseamnă „Antiochus cel nebun“.

Aceste ultime două capitole din cartea profetului Daniel pot fi schițate astfel:

1. Profeții deja împlinite (Dan. 11:1–35)
a. Despre Persia — 11:1–2
b. Despre Grecia — 11:3–4
c. Despre Egipt și Siria — 11:5–20
d. Despre Antiochus Epiphanes și Siria — 11:21–35

2. Profeții neîmplinite încă (Dan. 11:36 — 12:13)
a. Despre Necazul cel Mare și Antichrist — 11:36 — 12:1
b. Despre Împărăția viitoare — 12:2–3
c. Sfaturi finale pentru Daniel (12:4–13)

Dincolo de viitorul apropiat, descoperirile fac aluzie la vremea sfârșitului îndepărtat, când un lider mondial nesățios și nebun va face prăpăd în lume, iar aventurilor lui le va pune capăt numai Domnul la cea de a doua Sa venire.

Daniel 11:36—12:13 – Lucrurile din urmă

Cu Daniel 11:36, profeția dată lui Daniel trece de la Antiochus la Antichrist, ultimul dictator al lumii.

Secvențele se succed astfel:

• Apariția lui Antichrist — 11:36–39
• Necazul cel Mare—12:1
• Răzoaie și invazii — 11:40–43
• Bătălia de la Armaghedon — 11:44–45a
• Revenirea lui Christos și nimicirea lui Antichrist — 11:45b
• Învierea celor morți — 12:2
• Împărăția slavei — 12:3

Apariția lui Antichrist (Dan. 11:36–39). Omul acesta nu va apare dintr-o dată ca un dictator de temut, ci va fi liderul unei confederații de zece state europene care va semna un tratat de pace și protecție cu Israelul, pe perioada când poporul lui Dumnzeu își va reclădi Templul. Este „cornul cel mic“ care apare dintre celelalte coarne menționate în Dan7:8, 19-25). La jumătatea săptămânii, el va rupe legământul cu evreii, va intra în Templu și se va declara drept dumnezeu (2 Tes. 2; Apoc. 13). Iată cum îl descrie Gabriel pe Antichrist:

Împăratul va face ce va voi; se va înălţa, se va slăvi mai presus de toţi dumnezeii şi va spune lucruri nemaiauzite împotriva Dumnezeului dumnezeilor şi va propăşi până va trece mânia, căci ce este hotărât se va împlini. Nu va ţine seamă nici de dumnezeii părinţilor săi, nici de dorinţa femeilor; cu un cuvânt, nu va ţine seamă de niciun dumnezeu, ci se va slăvi pe sine mai presus de toţi“ (Dan. 11:36-37).

Va fi un om fără religie și, după toate aparențele, homosexual. Va fi un om al războiului și al puterii. El va aduce haos pe pământ și vâltoarea luptelor va cuprinde toate națiunile.

Pentru că atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi. Şi dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa; dar, din pricina celor aleşi, zilele acelea vor fi scurtate“ (Matei 24:21-22; Apocalipsa 13 – 19).

Nu toată lumea va privi cu simpatie întronarea Antichristului în Ierusalim.

La vremea sfârşitului, împăratul de la miazăzi se va împunge cu el. Şi împăratul de la miazănoapte se va năpusti ca o furtună peste el, cu care şi călăreţişi cu multe corăbii; va înainta asupra ţărilor lui, se va revărsa ca un râu şi le va îneca.  Va intra şi în ţara cea minunată, şi zeci de mii vor cădea. Dar Edomul, Moabul şi fruntaşii copiilor lui Amon vor scăpa din mâna lui“ (Dan. 11:40-41).

În profețiile anterioare, împăratul din nord a fost Siria , iar împăratul din sud a fost Egiptul. Aceste identificări nu mai sunt valabile aici. Majoritatea comentatorilor sunt de acord că împăratul de la miază-noapte este Gog, iar conflictele descrise de gavril aici sunt aceleași cu cele descrise în luptele lui Gog și Magog din Ezechiel 38 și 39.

Epicentrul confruntărilor finale va fi în valea lui Meghido, în răboiul numit Armaghedon (Apoc. 9:13–21; 16:12–16; Ioel 3:1–2, 12–14; Zah. 14:1–3).

Îşi va întinde mâna peste felurite ţări şi nici ţara Egiptului nu va scăpa. Ci se va face stăpân pe vistieriile de aur şi de argint şi pe toate lucrurile scumpe ale Egiptului. Libienii şi etiopienii vor veni în alai după el. Dar nişte zvonuri venite de la răsărit şi de la miazănoapte îl vor înspăimânta şi atunci va porni cu o mare mânie ca să prăpădească şi să nimicească cu desăvârşire pe mulţi. Îşi va întinde corturile palatului său între mare şi muntele cel slăvit şi sfânt. Apoi îşi va ajunge sfârşitul, şi nimeni nu-i va fi într-ajutor“ (Dan. 11:42-45).

Înfruntarea de pe pământ nu va fi decât o reflectare a teribilei înfruntări din cosmosul supranatural. În capitolul 12, gabriel îi explică lui Daniel despre aceasta:

În vremea aceea se va scula marele voievod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului tău; căci aceasta va fi o vreme de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt neamurile şi până la vremea aceasta. Dar, în vremea aceea, poporul tău va fi mântuit, şi anume oricine va fi găsit scris în carte. Mulţi din cei ce dorm în ţărâna pământului se vor scula: unii pentru viaţa veşnică şi alţii pentru ocară şi ruşine veşnică.  Cei înţelepţi vor străluci ca strălucirea cerului şi cei ce vor învăţa pe mulţi să umble în neprihănire vor străluci ca stelele în veac şi în veci de veci“ (Dan. 12:1-3).

În Apocalipsa 20:1-7 este menționat de șase ori intervalul de ,,o mie de ani⁄. De la acest număr se trage termenul de „împărăție milenară“, în care mulți dintre cei morți vor învia și vor domni împreună cu Christos pe pământ (vezi și Isa. 2:1–5; 4:1–6; 11:1–9; 12:1–6; 30:18–26; 35:1–10.)

Gabriel îi dă lui Daniel câteva sfaturi finale, printre care și acela de a ,,pecetlui cartea până la vremea sfârșitului“ (Dan. 12:4). Aceasta garantează că cei care vor avea privilejul de a fi în viață în zilele din urmă vor avea o pricepere mai clară despre sensul profeției cuprinsă în carte.

„Tu însă, Daniele, ţine ascunse aceste cuvinte şi pecetluieşte cartea până la vremea sfârşitului. Atunci, mulţi o vor citi şi cunoştinţa va creşte“ (Dan. 12:4).

Pentru datarea împlinirilor profetice, pe lângă arhanghelui Gabriel mai apar înaintea lui Daniel încă două făpturi cerești, una fiind cea îmbrăcată în haine de in amintită anterior:

Şi eu, Daniel, m-am uitat şi iată că alţi doi oameni stăteau în picioare, unul dincoace de râu şi altul dincolo de malul râului. Unul din ei a zis omului aceluia îmbrăcat în haine de in, care stătea deasupra apelor râului: ‘Cât va mai fi până la sfârşitul acestor minuni?’ Şi am auzit pe omul acela îmbrăcat în haine de in, care stătea deasupra apelor râului; el şi-a ridicat spre ceruri mâna dreaptă şi mâna stângă şi a jurat pe Cel ce trăieşte veşnic că vor mai fi o vreme, două vremuri şi o jumătate de vreme şi că toate aceste lucruri se vor sfârşi când puterea poporului sfânt va fi zdrobită de tot“ 

Eu am auzit, dar n-am înţeles şi am zis: ‘Domnul meu, care va fi sfârşitul acestor lucruri?’ El a răspuns: ‘Du-te, Daniele! Căci cuvintele acestea vor fi ascunse şi pecetluite până la vremea sfârşitului. Mulţi vor fi curăţiţi, albiţi şi lămuriţi; cei răi vor face răul şi niciunul din cei răi nu va înţelege, dar cei pricepuţi vor înţelege“ (Dan. 12:5-10).

La insistențele lui Daniel de a primi o lămurire mai clară, răspunsul a continuat să fie criptic, scoțând încă o dată în relief că data va fi cunoscută doar de cei ce vor trăi vremurile din urmă:

De la vremea când va înceta jertfa necurmată şi de când se va aşeza urâciunea pustiitorului, vor mai fi o mie două sute nouăzeci de zile. Ferice de cine va aştepta şi va ajunge până la o mie trei sute treizeci şi cinci de zile! Iar tu du-te până va veni sfârşitul; tu te vei odihni şi te vei scula iarăşi odată în partea ta de moştenire, la sfârşitul zilelor’” (Dan. 12:9-13).

În 17 August 2019, am condus la cimitir (nume derivat de la „cimitirium“ care în latină era un loc de popas temporar peste noapte, un fel de han sau hotel) pe Eli Filipescu, căreia Dumnezeu i-a făcut harul să împlinească cu câteva zile în urmă vârsta de optzeci de ani. Serviciile de priveghi și de înhumare au fost pline de har și de mesaj din partea lui Dumnezeu. Eu, care tocmai terminasem nu demult studiul cărții profetului Daniel, am auzit însă ecoul unui alt mesaj care mi-a mângâiat adânc inima. Vi-l împărtășesc aici și vouă, tuturor celor care aveți, poate, nevoie de el.

Cartea lui Daniel se încheie cu un dialog purtat de foarte vârstnicul profet cu o ființă dumnezeiască venită să-i spune câte ceva despre viitorul Israelului și al lumii. Daniel ar fi vrut să înțeleagă mai multe și insistă cu întrebările. Este pus însă delicatețe la locul lui și trimis … la culcare:

Eu am auzit, dar n-am înţeles şi am zis: ‘Domnul meu, care va fi sfârşitul acestor lucruri?’ El a răspuns: ‘Du-te, Daniele! Căci cuvintele acestea vor fi ascunse şi pecetluite până la vremea sfârşitului. Mulţi vor fi curăţiţi, albiţi şi lămuriţi; cei răi vor face răul şi niciunul din cei răi nu va înţelege, dar cei pricepuţi vor înţelege“ (Dan. 12:5-10).

La insistențele lui Daniel de a primi o lămurire mai clară, răspunsul a continuat să fie criptic, scoțând încă o dată în relief că data finalului va fi cunoscută doar de cei ce vor trăi vremurile din urmă:

De la vremea când va înceta jertfa necurmată şi de când se va aşeza urâciunea pustiitorului, vor mai fi o mie două sute nouăzeci de zile. Ferice de cine va aştepta şi va ajunge până la o mie trei sute treizeci şi cinci de zile! Iar tu du-te până va veni sfârşitul; tu te vei odihni şi te vei scula iarăşi odată în partea ta de moştenire, la sfârşitul zilelor’” (Dan. 12:9-13).

Există o vreme în care întrebările rămân fără răspuns chiar dacă cel care le pune este Daniel, „omul care are în el duhul dumnezeilor celor sfinți“ (Dan. 5:11).

„Iar tu, du-te până va veni sfârșitul; tu te vei odihni şi te vei scula iarăşi odată în partea ta de moştenire, la sfârşitul zilelor“.

Răspunsul făpturii cerești nu este un răspuns, dar este un mesaj. El ne spune câteva lucruri importante. În primul rând ne spune că este o vreme a slujiri și a ostenelii pentru Dumnezeu. La Daniel, vremea aceasta a început din tinerețe și a durat toată viața. Dacă a fost dus captiv pe la șaptesprezece ani și a trăit până în jurul vârstei de o sută, înseamnă că Daniel a cunoscut din plin ce înseamnă să-i slujești Domnului. Nu știm totul și nu știm toate faptele făcute de Daniel pentru Dumnezeu, dar știm care a fost scopul lor suprem.

Prin Daniel, Dumnezeu a făcut lumii întregi foarte clar că nu El trăiește în lumea noastră, ci noi trăim în lumea Lui, chiar și atunci când ni se pare, asemenea lui Nebucadnețar, că noi conducem totul!

Avem nevoie de această răsturnare de atitudine. Unora ni se pare că-i facem o favoare lui Dumnezeu atunci când recunoaștem că de fapt, și noi „credem în El“. Este un fel de a-i spune indirect că Îi îngăduim să existe și El în lumea noastră. Prin Daniel, înțelegem toți că Dumnezeu nu se mulțumește niciodată cu această situație, cu aceste „fărâmituri“ pe care i le aruncăm din când în când de la masa noastră. Trebuie să fim scuturați până când vom pricepe că lumea este a Lui, iar existența noastră în ea este doar un favor divin de care avem parte. Dumnezeu este totul, iar noi suntem nimic. Cei care-L cunosc pe Dumnezeu știu că El poate totul. Cei trei tineri au declarat în fața cuptorului arzând: „Dumnezeul nostru, căruia îi slujim, POATE să ne scoată din cuptorul aprins, și ne va scoate din mâna Ta, împărate“ (Dan. 3:17).

Silit de proprii lui slujitori să-l arunce împotriva voinței lui pe Daniel în groapa cu lei, Darius s-a întâlnit și el cu această mărturie a unui copil al lui Dumnezeu:

Şi, apropiindu-se de groapă, a chemat pe Daniel cu un glas plângăcios. Împăratul a luat cuvântul şi a zis lui Daniel: „Daniele, robul Dumnezeului celui viu, a putut Dumnezeul tău, căruia Îi slujeşti necurmat, să te scape de lei?” Şi Daniel a zis împăratului: „Veşnic să trăieşti, împărate! Dumnezeul meu a trimis pe îngerul Său şi a închis gura leilor, care nu mi-au făcut niciun rău, pentru că am fost găsit nevinovat înaintea Lui. Şi nici înaintea ta, împărate, n-am făcut nimic rău!” (Dan. 6:21-22).

Chiar și când sunt pe tron, mai marii lumii nu pot să facă tot ceea ce doresc, dar copiii lui Dumnezeu știu întotdeauna că se bucură în slujirea lor de resursele Celui Atotputernic!

În al doilea rând, mesajul făpturii cerești ne spune că după vremea slujirii urmează o vreme a odihnei. „Tu te vei odihni“ îi spune făptura cerească lui Daniel. Moartea celor iubiți de Dumnezeu este ca o eliberare din trudă și o intrare în odihna cerească, de aceea este comparată și cu un somn. Dumnezeu știe că suntem obosiți de viață și ne-a pregătit la Sine un loc de odihnă.

În al treilea rând, mesajul făpturii cerești îi vorbește lui Daniel despre o vreme a răsplătirii: „ … şi te vei scula iarăşi odată în partea ta de moştenire, la sfârşitul zilelor.“ Cine a îndrăznit să spună că Vechiul Testament nu vorbește despre înviere? Probabil că n-a  citit niciodată cu atenție cartea lui Daniel! „La sfârșitul zilelor“, adică în zorii eternității, Daniel va învia din morți și va primi în sfârșit ceva care va fi al lui, numai al lui, întru totul al lui. Babilonienii l-au luat rob de tânăr și l-au făcut famen. Dintr-o lovitură i-au curmat astfel orice speranță să mai aibă vreodată o nevastă și niște urmași. A trăit toată viața pentru alții și a murit printre străini. Dumnezeu îl mângâie însă spunându-i că i-a pregătit deja o moștenire dincolo de înviere.

Metaforic vorbind, Dumnezeu spune că ,,cei înţelepţi vor străluci ca strălucirea cerului şi cei ce vor învăţa pe mulţi să umble în neprihănire vor străluci ca stelele în veac şi în veci de veci“ (Dan. 12:3).

Daniel va fi probabil numele unei constelații din cerul slavei. Mă voi așeza bucuros sub constelația aceea și, într-un fel, chiar am și început să o fac. Acum aproximativ șaizeci și șapte de ani, părinții mei din familia Brânzei se gândeau cum să-l numească pe viitorul lor născut. Au ales atunci un personaj din Biblie care le-a plăcut și au spus; „Am vrea ca fiul nostru să semene cu el!“ Mi-au pus numele … Daniel, la fel ca sute și mii de alți părinți care au ales acest nume pentru băieții lor. „Famenul“ de altădată are deja zeci de mii de urmași în poporul lui Dumnezeu! Răsplata lui Daniel, cât putem noi să vedem deocamdată din ea, a început deja să se arate. Eternitatea ne va ajuta să o vedem în întregime.

 

Cum rămâne cu acele „o mie două sute nouăzeci de zile“ ? De ce atâta precizie îân lucrurile pe care nici nu le putem pricepe?

Fizicienii de astăzi ne spun că toată materia poate fi considerată o cantitate de informații posibil de pus în ecuații numerice. Părerea lor intră în armonie cu mesajul ființelor cerești. Vorbind despre Antichrist într-un mesaj anterior, Dumnezeu a spus că activitatea lui se va desfășura „în timp de o vreme, două vremi și o jumătate de vreme“ (Dan. 7:25), Cea de a doua parte a Necazul cel Mare este descrisă în aceiași termeni: „vor mai fi o vreme, două vremuri şi o jumătate de vreme“ (Dan. 12:11). Sunt aceleași cifre care apar și în Apocalipsa 12:14 și pot fi socotite și ca patruzeci și două de luni (Apoc. 11:2) sau 1260 de zile (Apoc. 11:3).  Din momentul semnării tratatului dintre Antichrist și Israel, ceasul împlinirii celei de a șaptezecea săptămâni profetice reîncepe să ticăie. Făptura cerească s-a jurat cu amândouă mâini îndreptate spre cer că așa va fi!

Cartea lui Daniel este una dintre cărțile profetice ale Biblie. Citindu-le ne putem da seama de două lucruri: de omniștiința divină care le cunoaște pe toate și de neștiința noastră care deocamdată „cunoaștem în parte“. Putem încheia acest studiu cu ceea ce a spus, proorocind și el, apostolul Pavel:

Căci cunoaştem în parte şi prorocim în parte, dar, când va veni ce este desăvârşit, acest „în parte” se va sfârşi. Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, gândeam ca un copil, când m-am făcut om mare, am lepădat ce era copilăresc. Acum, vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos, dar atunci, vom vedea faţă în faţă. Acum, cunosc în parte, dar atunci, voi cunoaşte deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin.“ (1 Corinteni 13:9-12).

 

 

Ezechiel

(Un comentariu mai amănunțit al cărții lui Ezechiel puteți găsi aici: Ezechiel – Chemarea slavei )

„Fiul omului, te pun păzitor peste casa lui Israel! Cînd vei auzi un cuvînt care iese din gura Mea, să-i înştiinţezi din partea Mea” (Ezec. 3:16-21).

Isaia este profetul Fiului lui Dumnezeu; Ieremia este purtătorul de cuvînt al Tatălui, care-şi disciplinează copiii; Ezechiel este proorocul Duhului, numit în text: „slava Domnului”.

Pentru că se sperie de întâlnirea cu slava Domnului din debutul cărți, mulți se opresc acolo cu citirea ei. Nici nu știu ce mult pierd! Cartea este o bogăție de mesaj dumnezeiesc și de întâlniri cu supranaturalul în forma lui cea mai pură. Mesajul cărții, la fel de necesar acum ca și atunci, este: Dumnezeu este stăpân pe situație!

Titlul: Cartea poartă numele autorului ei care se poate traduce prin „Dumnezeu întăreşte” sau „Domnul este tăria mea”.

Ezechiel activează în paralel cu profetul Daniel. Ezechei este în mijlocul poporului. Daniel este la palatul suveranului imperial. Pentru cei ce știu să savureze subtilitățile Cuvântului lui Dumnezeu, numele celor doi profeți definesc mesajul divin pentru epocă.

Așezat la ,,talpa țării“, în mijlocul celor simpli, înconjurat de exilații fără țară, Ezechiel se numește providențial ,,Dumnezeu este tăria mea“.

Așezat la palat, în mijlocul vrăjitorilor, al magilor și al împăraților peste ținuturi, Daniel poartă numele ,,Dumnezeu este Judecătorul“.

Poporul căzut avea nevoie de încurajarea lui Ezechiel. Mai marii lumii aveau nevoie să li se aducă aminte că există Cineva deaspra lor în autoritate, Unul care vede, apreciează, judecă și pedepsește.

Ezechiel aduce ,,supranaturalul“ superior oricărei civilizații în mijlocul oamenilor din popor. Primul capitol al cărții lui, extraordinara și foarte amănunțita vedenie a slavei Domnului, anunță solemn că Dumnezeu s-a mutat temporar la răul Chebar, alături de poporul Său exilat. Cel care fusese pe vremuri cu ei în Egipt, a venit să stea alături de ei și în Babilon.

Autorul: Ca şi Isaia, Ezechiel a fost şi preot şi profet. El se pregătea să slujească Domnului la Templul din Ierusalim, dar nu a mai avut ocazia s-o facă. Preoţii erau instalaţi în slujire numai de la vîrsta de 30 de ani, iar Ezechiel a fost dus în robia babiloniană în anul 597 î.Cr., pe cînd avea numai 25 de ani. După încă cinci ani petrecuţi în Babilon, Ezechiel şi-a început slujirea printre poporul captiv de la rîul Chebar. Timp de cel puţin 22 de ani activează ca preot şi profet (Ezec. 29:17). Se căsătoreşte, dar nu ştim dacă a avut sau nu copii din această căsătorie. Ezechiel ajunge la Babilon cu 9 ani după Daniel, făcînd parte din cei 10.000 de captivi luaţi de Nebucadneţar în timpul domniei lui Zedechia (2 Împ. 24:11-18). El îşi începe activitatea după 5 ani de robie, spulberînd chiar de la început nădejdiile false ale celor care credeau că robia va fi scurtă şi că evreii se vor întoarce foarte repede acasă. Cartea lui Ezechiel a fost un mesaj adresat naţiunii. Evreii trebuiau convinşi că nu poate fi vorba despre o întoarcere în ţara promisă, mai înainte de a se produce o totală întoarcere la Dumnezeu. Acest mesaj îşi atinge punctul maxim în pasajul din Ezec. 18:30-32:

„Întoarceţi-vă şi abateţi-vă de la toate fărădelegile voastre, pentru ca să nu vă ducă nelegiuirea la pieire. Lepădaţi de la voi toate fărădelegile, prin care aţi păcătuit, faceţi-vă rost de o inimă nouă şi un duh nou. Pentru ce vreţi să muriţi, casă a lui Israel? Căci Eu nu doresc moartea celui ce moare, zice Domnul Dumnezeu. Întoarceţi-vă dar la Dumnezeu, şi veţi trăi”.

Data: Amănuntele date de Ezechiel ne ajută să stabilim foarte uşor data scrierii. Fiecare secţiune profetică a cărţii debutează cu data la care a fost primită de la Domnul şi transmisă oamenilor. Activitatea profetică a lui Ezechiel a început în luna Iulie din anul 593 î.Cr. şi a continuat cel puţin pînă la vremea menţionată în ultima profeţie înregistrată de textul cărţii, adică: luna Aprilie din anul 571 î.Cr. Ezechiel a fost contemporan cu Ieremia şi Daniel. Cam de aceiaşi vîrstă cu Daniel, dar mult mai tînăr decît Ieremia, profetul a fost mult influenţat de „profetul lacrimilor” căruia i-a continuat aparent trei dintre profeţiile sale: (1) vedenia cazanului pus pe foc (Ezec. 11:1-12; 24:3-14; comparate cu Ier. 1:13-15), (2) zicala strugurilor acrii (Ezec. 18:2-32; comparat cu Ier. 31:29-30) şi (3) pilda celor două surori (Ezec. 23:1-49; comparat cu Ier. 3:6-11).

Contextul politic: (preluare dintr-un studiu ținut de Alexandru Vasile Taloș)

Ezechiel s-a născut într-o vreme de mari frământări politice în lumea Orientului Mijlociu. Trei mari imperii se confruntau în acea regiune, Asiria, Babilonul și Egiptul. Sub presiunea militară a acestora, regatele mai mici au dispărut pentru totdeauna din istorie. Imperiul Asirian dominase regiunea Orientului Mijlociu timp de câteva secole. O dată cu moartea lui Ashurbanipal, Asiria a intrat în declin.

Nabopolassar (625-605 î.H.) întemeiază Imperiul Neo-Babilonian, iar fiul său Nebucadrezzar (605-562 î.H.) ridică imperiul la cele mai înalte culmi ale gloriei sale. Egiptul încearcă să joace un rol de mare putere a vremii, dar nu va reuși să împiedice expansiunea celor două imperii spre vest și va fi înfrânt în repetate rânduri.

Pentru a înțelege mai bine contextul în care a profețit Ezechiel este necesară o privire de ansamblu a ultimei perioade din istoria regatului Iuda și a stării de spirit a evreilor deportați în Babilon. Regatul de Nord, Israel, cu capitala la Samaria, a dispărut din istorie în anul 722 î.H., când a fost cucerit de Asirieni, iar populația a fost deportată în

Mesopotamia, între Tigru și Eufrat. În anul 586 î.H., regatul de Sud, Iuda, cu capitala la Ierusalim, a fost cucerit de Babilonieni, iar populația a fost deportată în partea de sud a Mesopotamiei. Ultimii împărați ai lui Iuda au fost Iosia, Ioahaz, Ioiachim, Ioiachin și Zedechia.

Iosia a domnit la Ierusalim între anii 640–609 î.H. El a început o reformă religioasă prin care a încercat să întoarcă poporul de la idolatrie. În timpul domniei lui și-a început activitatea proorocul Ieremia, care a sprijinit acțiunile de reformă ale lui Iosia.

În anul 622 î.H. a fost descoperită Cartea Legii, în Templu (2 Împărați 22:3-11). În acel an s-a născut proorocul Ezechiel.

În anul 612 î.H., Nebucadnețar, împăratul Babilonului, a cucerit cetatea Ninive, capitala Asiriei. Faraonul Egiptului, Neco, a încercat să oprească înaintarea lui Nebucadnețar spre Apus și a venit în ajutorul Asiriei la Carchemiș, pe Eufrat. Iosia a ieșit înaintea lui Neco pentru a-l împiedica să ajute Asiria, dar a fost rănit mortal în bătălia de la Meghido, în anul 609 î.H. (2 Cronici 35:20-25). Ieremia a compus un cântec de jale pentru Iosia, care a murit la vârsta de 39 de ani.

Ioahaz sau Jehoahaz (Șalum), fiul lui Iosia, a domnit doar trei luni la Ierusalim, deoarece Neco l-a detronat și l-a dus în captivitate în Egipt (Ieremia 22:10-12), numind în locul lui pe Ioiachim sau Jehoiachim (Eliachim), un alt fiu al lui Iosia, care i-a plătit tribut (2 Împărați 23:31-35). El a refuzat mesajul de avertizare din partea Domnului și a ars sulul cărții lui Ieremia (vezi: Ieremia cap. 36).

Ioiachim a domnit între anii 609–597 î.H. În anul 605 î.H., Nebucadnețar a cucerit Carchemișul și a înaintat destul de mult spre Sud, încât a pretins comori și ostatici de la Ierusalim. Cu această ocazie au fost duși în Babilon, Daniel și cei trei tovarăși ai săi. Ioiachim a domnit în vremuri tulburi și a pendulat politic între Egipteni și Babilonieni (2 Regi 24:1-2). Se pare că a murit în timpul unor raiduri întreprinse de bande trimise de Nebucadnețar și nu a avut parte nici de înmormântare ca rege (Ieremia 23:15-19).

israel_judah_exile__captivity_map

Ioiachin sau Jehoiachin (Ieconia), fiul lui Ioiachim, a domnit doar trei luni și zece zile, deoarece Nebucadnețar a asediat Ierusalimul, iar Ioiachin s-a predat și a fost dus în robie împreună cu familia regală. Babilonienii au jefuit Templul și visteriile regale. Nebucadnețar a dus în robie elita socială, militarii și meseriașii, și a lăsat în Ierusalim doar pătura săracă a orașului. Cu această ocazie, în anul 597 î.H., a fost dus în robie și preotul Ezechiel.

Zedechia (Matania), fiul cel mai mic al lui Iosia și unchiul lui Ioiachin, a fost pus de Nebucadnețar ca rege vasal (2 Regi 24:17). Evreii îl considerau un rege marionetă, deoarece nu era moștenitorul de drept al tronului davidic. Ca o turturică speriată, Zedechia s-a temut să asculte sfaturile lui Ieremia. El s-a răsculat împotriva Babilonului, dar a fost capturat, iar copiii lui au fost uciși în fața lui, apoi i-au scos ochii și l-au dus în lanțuri în Babilon.

În anul 586 î.H., Templul a fost distrus, Ierusalimul lăsat în ruine, iar poporul dus în captivitate. În locul lui a fost numit guvernator Ghedalia, pe care Evreii l-au asasinat; și mulți s-au refugiat în Egipt, unde l-au târât și pe Ieremia.

Ezechiel își datează viziunile și cuvântările referindu-se la a nii de captivitate ai regelui Ioiachin. Chiar și în robie, evreii îl considerau pe Ioiachin împăratul davidic și sperau să se întoarcă împreună cu el la Ierusalim. După moartea lui Nebucadnețar, noul împărat al

Babilonului, Evil-Merodac i-a oferit un statut privilegiat lui Ioaiachin, când acesta avea vârsta de 55 ani. Anii robiei lui Ioaiachin corespund cu anii robiei lui Ezechiel. Datările lui Ezechiel, făcute după lunile anului ebraic.

PASAJ
REFERINȚA – Anul Robiei CALENDAR IULIAN

1:1-2 Anul 5; luna 4; ziua 5 – 593 î.H.
3:16 Anul 5; luna 4; ziua 12 – 593 î.H.
8:1 Anul 6; luna 6; ziua 5 – 592 î.H.
20:1 Anul 7; luna 5; ziua 10 – 591 î.H.
24:1 Anul 9; luna 10; ziua 10 – 588 î.H.
29:1 Anul 10; luna 10; ziua 12 – 587 î.H.
26:1 Anul 11; luna ?; ziua 1 – 586 î.H.
30:20 Anul 11; luna 1; ziua 7 – 586 î.H.
31:1 Anul 11; luna 3; ziua 7 – 586 î.H.
33:21  Anul 12; luna 10; ziua 5 – 585 î.H.
32:1  Anul 12; luna 12; ziua 1 – 585 î.H.
32:17 Anul 12; luna 12; ziua 15 – 585 î.H.
40:1 Anul 25; luna 1; ziua 10 – 573 î.H.
29:17 Anul 27; luna 1; ziua 1 – 571 î.H.
2 Regi 25:27 Anul 37; luna 12; ziua 27 – 561 î.H.

Robia Babiloniană a durat 70 ani, conform proorociei lui Ieremia.
539 î.H. – Căderea Babilonului sub Medo-Persani
538 î.H. – Decretul Împăratului Cir de întoarcere a evreilor
536 î.H. – Sosirea la Ierusalim a primilor evrei cu Zorobabel
535 î.H. – Punerea temeliilor Templului la Ierusalim
516 î.H. – Dedicarea celui de al doilea Templu
Conţinutul cărţii: Cartea lui Ezechiel are un caracter autobiografic şi este aranjată într-o ordine cronologică. Conţinutul cărţii înregistrează activitatea lui Ezechiel ca profet.

Există suprapuse două paliere de acțiune. La suprafață, în cadrul istoric Ezechiel narează trei miscări distincte: (a) profeţii adresate situaţiei prezente: judecata Ierusalimului şi a poporului evreu (Ezec. 4-14), (b) profeţii despre viitor – destinul naţiunilor (Ezec. 25-39) şi (c) profeţii despre vremea sfîrşitului: Templul, închinarea, cetatea (Ezec. 40-48).

În palierul din lumea nevăzută, întâmplările de pe pământ sunt cauzate direct de mișcările ,,slavei lui Dumnezeu“.  Profețiile lui Ezechiel sunt structurate clar în jurul celor trei ,,viziuni ale slavei Domnului“.

În prima viziune, slava Domnului sosește la Babilon (Ezec. 1:1-28).

În cea de a doua viziune, slava Domnului se pleacă din Ierusalim (Ezec. cap. 8 – 11), iar în cea de a treia viziune, slava Domnului se întoarce în Ierusalim (Ezec. 43).

img_0258

Nimic din ceea ce se petrece pe pământ nu este la întâmplare. Ceea ce se vede este determinat de ceea ce nu se vede. Ezechiel ne descopră dependența dintre evenimentele vizibile și acțiunile lui Dumnezeu în lumea invizibilă. Vedeniile lui ne pun înainte activitatea Duhului lui Dumnezeu, la fel de importantă atunci cum este și astăzi. El este puterea lui Dumnezeu care împlinește pe pământ planurile Celui Atotputernic.

Ezechiel este un prooroc foarte puţin citat în Noul Testament. Nu-l găsim în textul Evangheliilor sau al epistolelor, dar el apare în toată măreţia lui în cartea Apocalipsei. Pentru cel ce cunoaşte Biblia, nu este nici un secret că Ezechiel şi Ioan sînt amîndoi profeţi apocaliptici. Şi unul şi celălalt au avut harul să primească de la Domnul descoperiri extraordinare despre vremurile sfîrşitului, în care Dumnezeu va face ceruri noi şi un pămînt nou în care va locui neprihănirea. Multe din pasajele cărţilor lor pot fi citite şi studiate în paralel. Iată de exemplu viziunea scaunului de domnie al lui Dumnezeu:

„Deasupra cerului care este peste capetele lor, era ceva ca o piatră de safir, în chipul unui scaun de domnie; pe acest chip de scaun de domnie se vedea ca un chip de om, care şedea pe el” (Ezec. 1:26).

„Numaidecît am fost răpit în Duhul. Şi iată că în cer era pus un scaun de domnie, şi pe scaunul acesta de domnie şedea Cineva. Cel ce şedea pe el, avea înfăţişarea unei pietre de iaspis şi de sardiu; şi scaunul de domnie era înconjurat cu un curcubeu ca o piatră de smaragd la vedere” (Apoc. 4:2-3).

Ca şi cartea lui Ioan, şi proorociile lui Ezechiel sînt pline de vedenii (Ezec. 8), pilde (Ezec. 17), poeme (Ezec. l9), proverbe (Ezec. 12:22, 23; 18:2) şi tablouri cu încărcătură simbolică. Specificul acesta mai are încă o explicaţie. Pînă la căderea Ierusalimului, Dumnezeu l-a făcut literalmente pe Ezechiel mut (Ezec. 3:26, 27). Aşa că mesajul lui către popor nu a putut fi transmis prin vorbe, ci prin intermediul gesturilor şi al simbolurilor. Din cauza acestei situaţii, profetul a fost împins de cîteva ori de Dumnezeu în situaţii dificile. A trebuit să umble gol, să stea legat cu frînghii, să mănînce baligă de animal, etc. Cel mai greu de purtat dintre toate semnele profetice a fost însă moartea soţiei sale, produsă chiar în ziua în care a căzut Ierusalimul (Ezec. 24:15-27). Pentru ca glasul lui Ezechiel către popor să sune la fel cu glasul Dumnezeului lor, Domnul a vrut ca profetul să guste ceva din durerea pe care Dumnezeu însuşi a simţit-o cînd a încuviinţat pedepsirea cetăţii favorite.

Unul dintre cele mai grafice capitole ale cărţii lui Ezechiel este capitolul 37 în care găsim viziunea văii oaselor. Nicăieri în Biblie nu este descrisă mai plastic refacerea şi renaşterea poporului evreu. Şi tot nicăieri în Biblie nu se găseşte mai clar declaraţia că Dumnezeu nu şi-a terminat planurile cu evreii. Dumnezeu poate să-i ridice chiar şi din morminte pentru a-i aşeza în matca destinului lor mesianic.

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Una din expresiile caracteristice ale cărţii este „slava Domnului”. Ea apare de 12 ori în primele 11 capitole, dispare apoi din text, pentru ca să reapară în capitolul 43 al cărţii. Capitolul l debutează cu descrierea slavei cereşti, iar capitolele 40-48 încheie cartea cu descrirea instaurării slavei lui Dumnezeu pe pămînt („Tatăl nostru care eşti în ceruri! Sfinţească-se Numele Tău; facă-se voia Ta; vie împărăţia Ta; precum în cer aşa şi pe pămînt” – Matei 6:9-10). Între aceste două extreme, cartea lui Ezechiel ne prezintă ce s-a întîmplat cu slava Domnului în împărăţia lui Iuda. În Ezechiel 8 îl vedem pe profet dus de Domnul la Ierusalim ca să fie martor la idolatria poporului şi pentru a asista la plecarea slavei Domnului din cetate.

În Vechiul Testament, slava Domnului era semnul prezentei lui Dumnezeu în mijlocul poporului. Locul ei era între heruvimii harului de pe chivotul legămîntului din Cortul întîlnirii. Din pricina păcatelor poporului, în timpul vieţii lui Ezechiel, Dumnezeu trimite asupra evreilor pedeapsa robiei. Înainte însă de căderea Ierusalimului, slava Domnului părăseşte treptat cetatea. Mai întîi, ea „s-a ridicat dintre heruvimul pe care era şi s-a îndreptat spre pragul casei” (Ezec. 9:3). Această mişcare a ei a făcut ca Templul să se umple de nor şi curtea de strălucire (Ezec. 10:4). Apoi „slava Domnului a plecat din pragul Templului, şi s-a aşezat pe heruvimi. Heruvimii şi-au întins aripile… şi s-au oprit la intrarea porţii Casei Domnului spre răsărit” (Ezec. 10:18-19). „După aceea… slava Domnului s-a înălţat din mijlocul cetăţii, şi s-a aşezat pe muntele de la răsăritul cetăţii” (Ezec. 11:22-23). Plecarea slavei Domnului din Ierusalim s-a făcut cu o încetineală şi cu o maiestate care subliniază parcă regretul cu care Dumnezeu trebuie să se despartă de cetate şi să îngăduie distrugerea ei. Cînd slava a plecat, a început prăpădul.

Ezechiel nu se opreşte însă aici. Profeţia lui ridică vălul de la orizontul viitorului. Capitolele finale ale cărţii lui proclamă întronarea împărăţiei lui Israel şi revenirea slavei: „M-a dus la poartă, la poarta dinspre răsărit. Şi iată că slava Dumnezeului lui Israel venea de la răsărit… Slava Domnului a intrat în Casă pe poarta dinspre răsărit. Atunci, Duhul m-a răpit şi m-a dus în curtea dinlăuntru. Şi Casa era plină de slava Domnului!” (Ezec. 43: l -5).

>Mesajul cărţii: Nu trebuie să căutăm prea mult pentru a descoperi care este ideea principală şi mesajul central din cartea lui Ezechiel. Ele se găsesc pe aproape fiecare filă a cărţii. Cu variaţii minime, fraza: „Şi vor şti că Eu sînt Domnul” se repetă de nu mai puţin de 70 de ori. Ea este folosită de 29 de ori atunci cînd se vorbeşte despre pedeapsa pe care o va aduce Iehova asupra Ierusalimului; de 24 de ori atunci cînd se vorbeşte despre judecata divină care va cădea asupra neamurilor; şi de 17 ori atunci cînd se vorbeşte despre viitoarea restaurare a Israelului şi despre binecuvîntarea care va veni asupra lui la vremea sfîrşitului. Această observaţie dă pe faţă însăşi chintesenţa cărţii. Ezechiel anunţă că poporul ales, şi toate celelalte popoare ale lumii, vor ajunge să cunoască în scurgerea vremii că Iehova este singurul şi adevăratul Dumnezeu, Suveran absolut asupra neamurilor şi asupra istoriei.

Aceasta se va face prin trei acţiuni distincte:

(a) Mai întîi este vorba despre pedepsirea Ierusalimului şi despre ducerea poporului ales în robie, lucru despre care noi ştim astăzi că s-a întîmplat întocmai. Pentru judecarea poporului, cel mai ilustrativ pasaj este acela din capitolul 6 al cărții, unde expresia apare de patru ori (v. 7, 10, 13, 14)

,,Cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel: „Fiul omului*, întoarce-ţi faţa spre munţii** lui Israel, proroceşte împotriva lor şi zi: ‘Munţi ai lui Israel, ascultaţi Cuvântul Domnului, Dumnezeu! Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu, către munţi şi dealuri, către văgăuni şi văi: «Iată, voi aduce sabia împotriva voastră şi vă voi nimici* înălţimile. Altarele voastre vor fi pustiite, stâlpii voştri închinaţi soarelui vor fi sfărâmaţi şi voi face ca morţii voştri să cadă înaintea idolilor voştri. Voi pune trupurile moarte ale copiilor lui Israel înaintea idolilor lor şi vă voi risipi oasele în jurul altarelor voastre. Pretutindeni pe unde locuiţi, cetăţile vă vor fi nimicite şi înălţimile, pustiite; altarele voastre vor fi surpate şi părăsite, idolii voştri vor fi sfărâmaţi şi vor pieri, stâlpii voştri închinaţi Soarelui vor fi tăiaţi şi lucrările voastre, nimicite. Morţii vor cădea în mijlocul vostru şi veţi şti* că Eu sunt Domnul. Dar* voi lăsa câteva rămăşiţe dintre voi, care vor scăpa de sabie printre neamuri când veţi fi risipiţi în felurite ţări. Şi cei ce vor scăpa din voi îşi vor aduce aminte de Mine printre neamurile unde vor fi robi, pentru că le voi zdrobi* inima preacurvară şi necredincioasă şi ochii** care au curvit după idolii lor. Atunci le va fi scârbă de ei înşişi din pricina mişeliilor pe care le-au făcut, din pricina tuturor urâciunilor lor. Şi vor şti că Eu sunt Domnul şi că nu degeaba i-am ameninţat că le voi trimite toate aceste rele“ (Ezec. 6:1-10)

(b) În al doilea rînd, prin judecata şi pedepsirea popoarelor existente în zilele lui Ezechiel, lucru despre care iarăşi noi ştim că s-a întîmplat întocmai.

(c) În al treilea rînd, prin prezervarea Israelului şi prin finala lui restaurare în poziţia şi privilegiile de popor al Legămîntului. Cel mai cunoscut pasaj care ilustrează această lucrare este celebra ,,viziune din valea oaselor“ (Ezec.6). Aceasta s-a întîmplat parţial o dată cu reîntoarcerea din robia Babiloneană a „rămăşiţei” sub conducerea lui Ezra şi Neemia, se întîmplă acum prin supravieţuirea miracuIoasă a Israelului şi îşi va avea curînd încununarea în instaurarea împărăţiei Mielului.

Mesajul tuturor profețiilor este exprimarea dorinței suverane a lui Dumnezeu de a fi recunoscut pentru ceea ce este și pentru cine este El. Ignorarea Lui pe planeta rebelă a oamenilor trebuie să ia sfârșit. În spatele cuvintelor rostite de Ezechiel se află preocuparea lui Dumnezeu pentru numele Lui cel sfânt (aici cu sens de ,,excelent“) pe care Israel l-a profanat în fața celorlalte neamuri.

,,De aceea, spune casei lui Israel: ‘Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu: «Nu din pricina voastră fac aceste lucruri, casa lui Israel, ci din pricina Numelui Meu* celui sfânt, pe care l-aţi pângărit printre neamurile la care aţi mers“  (Ezec. 36:22).

>Redus la o singură afirmaţie, cartea lui Ezechiel spune: „Şi veţi cunoaşte că Eu sînt Domnul!”

SCHIŢA CĂRŢII

Viziunea iniţială şi chemarea profetului Ezechiel în slujbă (1-3)

1. PREZENT – JUDECATA IERUSALIMULUI ŞI A POPORULUI (4-24)
Pilde şi profeţii despre apropierea pedepsei (4-7)
Viziunea Templului şi a cetăţii: Slava Domnului pleacă (8-11)
Alte simboluri şi mesaje despre judecată (12-24)

2. VIITOR – DESTINUL NAŢIUNILOR (25-39)
Judecăţi asupra popoarelor străine (25-32)
După judecată Israelul va fi restaurat (33-37)
Distrugerea lui GOG şi MAGOG; înălţarea Israelului (38-39)

3. VREMEA SFÎRŞITULUI: TEMPLUL, ÎNCHINAREA, CETATEA (40-48)

TEMPLUL reclădit şi slava cea nouă (40:1 – 43:12)
ÎNCHINAREA reînnoită, rîul cel sfînt (43:13- 47:12)
ŢARA re-împărţită şi
CETATEA lui Dumnezeu (47:13- 48:35)

Plângerile lui Ieremia

Cartea aceasta este o elegie scrisă la moartea unui oraş. Ieremia plânge peste Ierusalimul transformat în ruine de către oştile invadatoare ale Babilonului.

Titlul: În original, cartea poartă numele ,,Cum“, după obiceiul evreilor de a identifica sulurile sfinte deschizându-le puțin și citind primul cuvânt al textului scris (în original nu există interjecția ,,Vai!“, cartea începând așa: ,,Cum stă părăsită acum …“. În traducerea greacă, cartea poartă numele ,,lacrimile“. Ieremia, ,,profetul lacrimilor“ ne-a lăsat o carte de bocete pentru Ierusalim.

Autorul: Nimeni nu putea să scrie această carte în afara lui Ieremia. Acest om a fost profetul unei iubiri neîmpărtăşite. Capitolele acestei cărţi ni-l prezintă plângând aplecat peste cadavrul marei sale iubiri: Ierusalimul. Aparent, misiunea lui Ieremia a fost un eşec total. Dumnezeu nu ne judecă însă după rezultatele slujirii noastre, ci după credincioşia pe care am dovedit-o. Din acest punct de vedere, Ieremia este unul dintre cei mai mari bărbaţi din istoria poporului lui Dumnezeu.

Data scrierii: Cartea a fost scrisă la puţin timp după distrugerea Ierusalimului (Ier. 39:52). Nebucadneţar a asediat oraşul din luna Ianuarie 588 până în luna Iulie 586. Ierusalimul a căzut în 19 Iulie, 586, iar Templul şi cetatea au fost date pradă focului în 15 August 586. Probabil că Ieremia a scris această serie de elegii înainte de plecarea lui înspre Egipt (Ier. 43:1-7).

Conţinutul cărţii:

Specific și structură

Știm că Ieremia a fost poet din faptul că mare parte din cartea lui Profetică este sub formă de poezie. Știm de acolo și că el a compus cântări. Aceasta scoate în relief relația dintre poezie și muzică. Același spirit profetic a insuflat și textul poeziilor și melodiile cântărilor. Câțiva profeți din Vechiul Testament au îmbinat muzica cu profeția. Ne gândim în primul rând la Zaharia, Ezechiel și, bineînțeles, David.

Tot așa cum David a compus o cântare de jale când au murit Saul și Ionatan, Ieremia a compus o cântare de jale să fie cântată de întreaga națiune când uciderea lui Iosia a pus capăt unei domnii care promitea foarte mult (2 Cron. 35:25).

Este clar că durerea acestui profet l-a făcut să vibreze cu o măiestrie pe care numai un talent cu totul remarcabil putea s-o aibă. Cele cinci capitole ale cărţii sunt tot atâtea plângeri ale căror versete sunt aşezate în ordine alfabetică. Fiecare dintre primele 4 capitole începe cu litera „a” şi se termină cu „z”. În capitolul 3, fiecărei litere îi sunt alocate un grup de trei versete. Avem de a face cu patru acrostihuri alfabetice. Ieremia plânge literalmente de la A la Z. Probabil că Ieremia a vrut ca această cântare de jale să poată fi memorizată mai ușor și cântată de toți evreii.

Spre deosebire de lumea contemporană occidentală, unde plânsul bărbaților este considerat un semn de slăbiciune, la evrei și la grecii antici plânsul a fost dovada unei capacități extraordinare de a pătrunde realitatea și de a contribui la rezolvarea crizelor. Cu alte cuvinte, când situația o cere, plânsul este cea mai bună cale pentru identificarea unei dureri și pentru vindecarea ei.

Pentru identificarea structurii interne a subiectelor trebuie să ținem seamă de o subtilitate stilistică a lui Ieremia. Cele cinci capitole, de fapt, cele cinci cântări sunt făcute din puncte de vedere diferite. În capitolul 1 se vorbește la persoana a treia singular, ca un reporter care relatează despre prăbușirea Ierusalimului.

În capitolul 2 ni se vorbește tot la persoana a treia singular, dar de data aceasta subiectul nu mai este cetatea, ci Dumnezeu, adevăratul autor al pedepsirii.

Capitolul 3 este cel mai personal dintre toate, semănând mai mult cu o spovedanie. Este scris mai mult la persoana întâi, folosindu-se predominant formele ,,eu, mie, al meu“.

Capitolul 4 este cel mai detașat, autorul alegând să se separe de acțiune și alegând să ne vorbească despre ,,ei, a lor, pentru ei“.

Capitolul 5 se întoarce la identificarea cu poporul, Ieremia alegând să folosească persoana întâi plural, ,,noi, nouă, pe noi“.

Aceste abordări diferite ale aceluiași subiect ne obligă să dăm fiecărui capitol un titlu deosebit, în funcție de punctul de vedere pe care-l folosește Ieremia.

1. Catastrofa. ,,Ea, cetatea“. Accentul este pus pe tragedia căderii Ierusalimului, altădată ,,de mare preț între neamuri, fruntașă printre țări“ (1:1). Distrugerea a fost totală, iar catastrofa a fost că însuși Dumnezeu a trebuit să aducă această pedeapsă:

,,O, voi, care treceţi pe lângă mine,
priviţi şi vedeţi dacă este vreo durere ca durerea mea,
ca durerea cu care m-a lovit Domnul în ziua mâniei Lui aprinse! ..

De aceea plâng, îmi varsă lacrimi ochii,
căci s-a depărtat de la mine Cel ce trebuia să mă mângâie, Cel ce trebuia să-mi învioreze viaţa; …“ (Plângeri 1:12,16). 

2. Cauza. ,,El“.  Ieremia spune că pedeapsa a fost meritată și anunțată încă din vechime. Nu se poate să nu observăm acuzația pe care o face Ieremia la adresa profeților mincinoși care au înșelat poporul atunci când avertizările lui și îndemnul de a se preda de bună voie Babilonului ar fi micșorat considerabil suferințele:

,,Vai, în ce întunecime a aruncat Domnul, în mânia Lui, pe fiica Sionului!
A azvârlit din cer pe pământ podoaba lui Israel
şi nu Şi-a mai adus aminte de scaunul picioarelor Lui în ziua mâniei Lui! …

Prorocii tăi ţi-au prorocit vedenii deşarte şi amăgitoare,
nu ţi-au dat pe faţă nelegiuirea ca să abată astfel robia de la tine,
ci ţi-au făcut prorocii mincinoase şi înşelătoare.

… Domnul a înfăptuit ce hotărâse,
a împlinit cuvântul pe care-l sorocise de multă vreme,
a nimicit fără milă; …“ (Plângerile 2:1, 14, 17).

3. Cura – ,,Eu“. Capitolul 3 este o spovedanie plină de simpatie, cu accente de mângăiere. Ieremia spune că Dumnezeu ar fi fost îndreptățit să-i distrugă pe toți evreii, dar a preferat să n-o facă și să-i trimită doar temporar în Babilon. Cât au fost în viață puteau păstra deci speranța pentru viitor și existența ca națiune.

,,Iată ce mai gândesc în inima mea şi iată ce mă face să mai trag nădejde:
Bunătăţile Domnului nu s-au sfârşit, îndurările Lui nu sunt la capăt,
ci se înnoiesc în fiecare dimineaţă. Şi credincioşia Ta este atât de mare!
„Domnul este partea mea de moştenire”, zice sufletul meu, de aceea nădăjduiesc în El.
Domnul este bun cu cine nădăjduieşte în El, cu sufletul care-L caută.
Bine este să aştepţi în tăcere ajutorul Domnului“ (Plângerile 3:21-26).

Este o mare deosebire între felul în care trăiește lumea și cel în care trăiesc copiii lui Dumnezeu. Lumea răsplătește după merit, instituind ,,meritocrația“. Poporul lui Dumnezeu trăiește după ,,milă“, nădăjduind mereu în bunătatea și bunăvoința divină. Lumea își cere ,,drepturile“. Copiii lui Dumnezeu știu că n-au nici unul.

4. Consecințele. ,,Ei“.  Ieremia se întoarce să recapituleze consecințele lipsei de pocăință sub avertizările lui Dumnezeu. Descrierea grozavelor lucruri care li s-au întâmplat celor din poporul lui Dumnezeu este proporțională cu vinovăția lor:

,,Vai, cum s-a înnegrit aurul şi cum s-a schimbat aurul cel curat!“ …

Voievozii ei erau mai strălucitori decât zăpada, mai albi decât laptele;
trupul le era mai roşu decât mărgeanul; faţa le era ca safirul.
Dar acum înfăţişarea le este mai negricioasă decât funinginea;
aşa că nu mai sunt cunoscuţi pe uliţe,

pielea le este lipită de oase, uscată ca lemnul“ (Plângeri 4:1, 7-8).

Prăbușirea Ierusalimului a fost o surpriză pentru toți contemporanii, dar nu pentru dreptatea divină:

,,Împăraţii pământului n-ar fi crezut şi nici unul din locuitorii lumii n-ar fi crezut
că potrivnicul care-l împresura are să intre pe porţile Ierusalimului“ (Plângerile 4:12).

Ieremia vrea că toți cititorii lui să știe că Dumnezeu este implicat direct în pedepsirea păcatului. Acesta este cauza mâniei lui Dumnezeu și cauza pedepselor care vor veni peste toată lumea.

,,În mânia Lui, Domnul i-a împrăştiat şi nu-Şi mai îndreaptă privirile spre ei!“ (Plângerile 4:16).

Finalul capitolului anunță pedepsirea Edomului, dușmanul de moarte al Israelului și izbăvirea Sionului, pentru că Dumnezeu i-a făcut să-și ispășească pedepsa:

„Bucură-te şi saltă de bucurie, fiica Edomului, care locuieşti în ţara Uţ!
Dar şi la tine va trece potirul şi tu te vei îmbăta şi te vei dezgoli!
Fiica Sionului, nelegiuirea îţi este ispăşită:
El nu te va mai trimite în robie.
Dar ţie, fiica Edomului, îţi va pedepsi nelegiuirea
şi îţi va da pe faţă păcatele” (Plângerile 4:21-22).

5. Cererea. ,,Noi“.  Ultimul capitol este practic o rugăciune făcută în numele întregului popor. Ieremia știe că singura lor nădejde este Dumnezeu. El vrea să se asigure că evreii nu se vor împietri în exil, ci se vor întoarce din toată inima lor la Dumnezeu. Cred din toată inima că aceste plângeri ale lui Ieremia au contribuit la păstrarea providențială a specificului evreiesc și a speranțelor mesianice în oamenii care s-au întors apoi ,,acasă“. Ieremia i-a hrănit din plin cu această speranță:

,,Adu-Ţi aminte, Doamne, de ce ni s-a întâmplat!
Uită-Te şi vezi-ne ocara! …

… Dar Tu, Doamne, împărăţeşti pe vecie;
scaunul Tău de domnie dăinuie din neam în neam!
Pentru ce să ne uiţi pe vecie
şi să ne părăseşti pentru multă vreme?
Întoarce-ne la Tine, Doamne, şi ne vom întoarce!
Dă-ne iarăşi zile ca cele de odinioară!
Să ne fi lepădat Tu de tot oare
şi să Te fi mâniat Tu pe noi peste măsură de mult?“ (Plângerile 5:1, 19-22).

Cuvinte cheie şi teme caracteristice:

Cartea aceasta este o extraordinară carte de poezie. Ea nu a fost aşezată în secţiunea cărţilor poetice pentru că se înlănţuie în lucrarea profetică a lui Ieremia. Cartea își continuă și astăzi rolul și rostul, fiind citită în fiecare an în sinagogi pe data de 9 Abib (Iulie), când este comemorată ziua în care Babilonul a dărâmat Templul și Ierusalimul. Dărâmarea Ierusalimului a fost un eveniment de o importanță epocală în istoria evreilor. El este consemnat în nu mai puțin de patru ori în Vechiul Testament (2 Regi 25; Ier. 39:1-11; 52; și 2 Cronici 36:11-21). Dacă te duci la sinagogă îi poți auzi pe evrei bocind pe textul Plângerilor lui Ieremia. În fiecare an, evreii comemorează două evenimente definitorii pentru existența lor: Paștele, spre amintirea ieșirii lor din Egipt și 9 Abib, ziua în care a fost dărâmat Templul.

 

Trei teme se împletesc în desfăşurarea ţesăturii poetice:

(1). Cea mai importantă dintre ele este bocetul pentru Ierusalimul dărâmat. Dumnezeu s-a ţinut de cuvânt. Lipsa pocăinţei a atras asupra evreilor pedeapsa cruntă. În durerea lui, Ieremia vorbeşte când în numele său, când în numele cetăţenilor Ierusalimului, când în numele cetăţii însăşi.

(2). A doua temă este mărturisirea păcatelor şi recunoaşterea dreptăţii lui Dumnezeu în hotărârea pedepsei asupra împărăţiei lui Iuda.

(3) Cea de a treia temă este mai puţin dominantă, dar nu mai puţin importantă: ea este nădejdea într-o viitoare restaurare a Ierusalimului şi a locuitorilor săi, datorită marelui har pe care evreii l-au găsit întotdeauna la Dumnezeul lor. Ieremia este un profet care cunoaşte valoarea legământului. Iată ce scrie el în 3:24- 26: „Domnul este partea mea de moştenire”, zice sufletul meu; de aceea nădăjduiesc în El. Domnul este bun cu cine nădăjduieşte în El, cu sufletul care-L caută. Bine este să aştepţi în tăcere ajutorul Domnului”. Şi aceasta pentru că -„Domnul nu leapădă pentru totdeauna. Ci, când mâhneşte pe cineva, Se îndură iarăşi de el, după îndurarea Lui cea mare” (Plângeri 3:31-32).

Explicaţia nenorocirii Ierusalimului este descrisă astfel: „Ca un vrăjmaş a ajuns Domnul, a nimicit pe Israel, i-a dărâmat toate palatele, i-a prăpădit întăriturile, şi a umplut pe fiica lui Iuda cu jale şi suspin. I-a pustiit cortul sfânt ca pe o grădină, a nimicit locul adunării Sale; Domnul a făcut să se uite în Sion sărbătorile şi Sabatul, şi, în mânia Lui năpraznică, a lepădat pe împărat şi pe preot” (Plângeri 2:5-6).

Mesajul cărţii: Ieremia este un slujitor care se aseamănă foarte mult cu Stăpânul său. Peste alte 600 de ani, Domnul Isus avea să vină El însuşi pe pământ şi să plângă pentru aceiaşi cetate: „Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine! De câte ori am vrut să strâng pe copiii tăi cum îşi strânge găina puii sub aripi, şi n-aţi vrut! Iată că vi se va lăsa casa pustie” (Matei 23:37-38).

Ca să păstreze simetria istorică, Dumnezeu a rânduit ca această profeție să se împlinească tot pe 9 Nabib, așa că evreii plâng acum la aceași dată și căderea primului templu și căderea celui de al doilea Templu sub sandaua romană a împăratului Titus (70 d.Ch).

Ieremia este legat profetic de lucrarea Domnului Isus. Aduceți-vă aminte că atunci când Domnul și-a întrebat ucenicii: ,,Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul omului?“, unul dintre răspunsuri a fost ,,Ieremia“. Poporul a observat curioase asemănări între viața celor doi.

Când Domnul isus a spus că ,,omul va avea de vrăjmaşi chiar pe cei din casa lui“, El l-a citat pe Ieremia (Ier. 20:10).

Când cei din Nazaret au vrut să-L omoare aruncându-l de pe stâncă, Domnul semăna foarte mult cu Ieremia care a trebuit să fugă de acasă ca să nu fie omorât. Domnul Isus a fost mereu în pericol de moarte, ca și Ieremia (Ier. 18:23).

Când S-a apropiat de Ierusalim, Domnul Isus a plâns pentru cetate ca și Ieremia (Luca 19:41).

Când a făcut curățirea Templului, Domnul a folosit aceleași cuvinte ca și Ieremia:

,,Este Casa aceasta, peste care este chemat Numele Meu, o peşteră de tâlhari înaintea voastră? Eu Însumi văd lucrul acesta, zice Domnul!“ (Ieremia 7:11).

,, … şi le-a zis: „Este scris: ,,Casa Mea se va chema o casă de rugăciune“. Dar voi aţi făcut din ea o peşteră de tâlhari” (Matei 21:13).

În opinia poporului, Domnul Isus a fost un fel de Ieremia! De fapt, Ieremia  a fost primul care a folosit sintagma ,,Dar eu eram ca un miel blând pe care-l duci la măcelărie“ (Ier. 11:19).

Prin caracterul ei tragic, cartea Plângerile lui Ieremia este o avertizare peste veacuri pentru toți credincioșii. Spre surprinderea multora, cărțile lui Ieremia sunt cele mai citate în Apocalipsa lui Ioan, care vorbește despre vremea sfârșitului acestui veac și debutul veacului viitor. Jumătate din citatele amintite în Apocalipsa sunt despre soarta Babilonului, acest centru financiar mondial al viitorului. Dumnezeu îl va distruge și toate popoarele îl vor plânge. Copiii lui Dumnezeu vor striga însă; ,,Aleluia!“ Foarte puțini din cei ce ascultă minunatul refren din ,,Aleluia“ a lui Handel își dau seama că asistă la căderea sistemului babilonian al lumi și la instaurarea domniei ,,Domului domnilor și Împăratul împăraților“. Recitiți capitolul 18 din Apocalipsa și verificați câte ,,trimiteri“ sunt la versete din cărțile lui Ieremia. Plângerile lui ne-au vorbit despre căderea Ierusalimului. Va veni însă o altă zi în care Dumnezeu va cobori din cer o altă cetate, Noul Ierusalim, ,,ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei“. Acolo vom locui noi, pe un pământ nou și într-o cetate nouă.

 

SCHIŢA CĂRŢII

I. Distrugerea Ierusalimului (1)
Nenorocirile Ierusalimului 1:1-11
Jalea Ierusalimului 1:12-22

II. Mânia lui Dumnezeu (2)
Judecata Domnului, 2:1-10
Plângerea profetului, 2:11-22

III. Rugăciune pentru îndurare (3)
Cântarea de jale 3:1-18
Pricina de încredere, 3:19-42
Suferinţa profetului 3:43-54
Rugăciunea profetului, 3:55-66

IV. Jalea Ierusalimului asediat (4)
Asedierea cetăţii, 4:1-12
Motivaţia nenorocirii, 4:13-20
O geană de nădejde, 4:21-22

V. Rugăciune pentru renaştere (5)
Mărturisirea, 5:1-18
Mijlocirea, 5:19-22

 

Ieremia

PROFETUL LACRIMILOR

jeremiah

Orice carte are un cheie care o descuie înțelesului nostru. Cartea lui ieremia poate fi înțeleasă dacă folosim simetria a două versete asemănătoare. primul este la început, iar al doilea este spre finalul cărții:

,,Iată, astăzi te pun peste neamuri şi peste împărăţii, ca să smulgi şi să tai, să dărâmi şi să nimiceşti, să zideşti şi să sădeşti.’“ (Ier. 1:10).

Şi cum am vegheat asupra lor ca să-i smulg, să-i tai, să-i dărâm, să-i nimicesc şi să le fac rău, tot aşa voi veghea asupra lor că să-i zidesc şi să-i sădesc, zice Domnul“ (Ier. 31:28).

Una din metaforele pe care le putem folosi cu acești termeni este succesiunea anotimpurilor agricole. Toamnă se ia recolta de pe câmp și totul pare că rămâne pustiu, mort. Starea aceasta ține toată iarnă, până la socirea primăverii, când natura cunoaște iar un anotimp nou al sădirilor unei noi zidiri (creații).

De la Sinai până la Babilon a ținut sezonul primului Legământ. Vremea lui Ieremia marchează un eșec total. Poporul n-a adus roadele așteptate de Dumnezeu. Va veni însă vremea unui Legământ nou, superior celui dintâi în natură și în rezultate (Ier. 31:31-34).

„Iată vin zile, zice Domnul, când voi însămânţa casa lui Israel şi casa lui Iuda cu o sămânţă de oameni şi o sămânţă de dobitoace“ (Ier. 31:27).

Ieremia a fost profetul plângerilor, al bocetelor. Rânduit de Dumnezeu să activeze într-o perioadă de dezastru național, omul acesta a văzut dincolo de aparențe, la dizolvarea fibrei naționale și la descompunerea morală a celor care se pretindeau ,,sfinți“.

Am să vă dau o ilustrație. La întoarcerea sa din strălucitoarea ,,cetate eternă“ a Romei, tiranul Irod, obsedat cu construcțiile, a privit la edificiile din portul Cezareea și i s-au părut mult prea mici și întunecate pentru el. Imediat a dat poruncă să se înceapă un proiect de refacere a falezei și a decretat ca toate clădirile care erau vizibile de pe apă să fie placate numai și numai în marmoră. În felul acesta, călătorii care veneau cu vaporul erau izbiți de strălucirea de oglindă a zidurilor care reflectau soarele. Astăzi, cei care merg în Israel văd doar ruinele. Strălucirea clădirilor de altădată a dispărut. Fațadele au căzut și au rămas doar ruinele strălucirilor de altădată.

Cam așa a fost lucrarea profetică a lui Ieremia. Profetul a văzut dincolo de fațadele religioase; a văzut dezastrul de dedesubt. Ochii lui au pătruns dincolo de pretențiile falselor reforme și au diagnosticat cangrena de păcat care a condamnat națiunea la moarte.

Cum de a reușit Ieremia această performanță? Pentru că Dumnezeu i-a împrumutat vederea Lui și făcându-l ,,văzător“ l-a proclamat purtătorul Lui de cuvânt.

Cuvintele din debutul cărții profetului Ieremia sunt baza credinței creștine în inspirația autorilor cărților Bibliei. Omenește, cartea este produsul unui semen de-al nostru. Dumnezeiește, cartea cuprinde ,,Cuvântul Domnului“:

,,Cuvintele lui Ieremia, fiul lui Hilchia, unul dintre preoţii din Anatot“ (Ier. 1:1)

,,Cuvântul Domnului a venit la el în al treisprezecelea an al domniei lui Iosia, fiul lui Amon, regele lui Iuda … Cuvântul Domnului a venit la mine şi mi-a zis …“ (Ier. 1:2,4).

O profeție cuprinde cuvintele unui om și Cuvântul lui Dumnezeu în același timp. Aceste două dimensiuni scot o rostire profetică din rândul ,,literaturii“ și o transformă într-o comunicare de excepție, importantă pentru timp și pentru eternitate, pentru că ea vine spre noi nu numai din istorie, ci și din eternitate.

Titlul:

Cartea poartă numele autorului ei. Numele lui Ieremia este neobișnuit. El poate însemna în același timp și ,,a zidi“ și ,,a dărâma“.

,,Iată, astăzi te pun peste neamuri şi peste împărăţii, ca să smulgi şi să tai, să dărâmi şi să nimiceşti, să zideşti şi să sădeşti“ (Ier. 1:10).

Numele i-a descris perfect misiunea. Timp de 40 de ani, Ieremia le-a spus oamenilor că Dumnezeu îi înalță pe cei care Îl ascultă și-i trântește la pământ pe cei ce I se împotrivesc.

Data:

Ieremia a început să profețească prin anul 626 î.Ch., după ce cele zece seminții din regatul de Nord au fost duse în robie. Israelul și Samaria s-au aflat atunci sub pedeapsa lui Dumnezeu pentru neascultare și idolatrie. În regatul lui Iuda și la Ierusalim, în timpul domniei lui Manase, lucrurile nu stăteau cu mult mai bine (2 Regi 21).  Pe vremea acestui împărat decăzut s-au născut în poporul Domnului doi copii cu un destin special: Iosia și Ieremia. Primul a ajuns împărat, iar cel de al doilea, profet. După Manase a urmat un alt împărat rău, Amon, care a fost fost asasinat de cei care n-au mai putut să-i sufere faptele, iar în locul lui a fost așezat pe tron, la vârsta fragedă de numai opt ani, Iosia. Dacă țineți minte, pe vremea lui a fost poruncită dregerea Casei Domnului și a fost găsită cartea Legii. Citirea ei, cel mai probabil a cărții Deuteronomul, a produs marea mișcare de reformă religioasă despre care ni s-a relatat pe larg în 2 Regi 22-23.

Este interesant că, deși a fost contemporan cu împăratul Iosia, Ieremia nu amintește nimic despre reformele religioase produse în țară de el. Ieremia nu scrie despre Iosia, iar cartea 2 Regi nu amintește despre Ieremia. Se pare că Ieremia, care era purtătorul de cuvânt al lui Dumnezeu, a considerat că ,,reforma religioasă“ n-a fost o veritabilă ,,renaștere“. Cu toate că a arătat frumos la suprafață, reforma n-a atins straturile adânci ale inimi. Mai mult, puțin înfumurat, împăratul Iosia s-a amestecat întrun conflict mult prea mare pentru el, care nici nu-l privea direct, și a fost omorât fără nici o noimă:

,,Pe vremea sa, Faraon Neco, împăratul Egiptului, s-a suit împotriva împăratului Asiriei, la râul Eufratului. Împăratul Iosia i-a ieşit înainte, şi Faraon l-a omorât la Meghido cum l-a văzut. Slujitorii lui l-au luat mort într-un car, l-au adus din Meghido la Ierusalim şi l-au îngropat în mormântul său“ (2 Regi 23:29-30).

După Iosia, pe tronul de la Ierusalim s-au perindat o serie de împărați răi. Ieremia și-a desfășurat activitatea profetică mai ales pe timpul ultimilor patru din acești împărați răi, de aici și caracterul negativ al majorității mesajelor primite de la Domnul.

Cum se naște o carte profetică? În cazul lui Ieremia, capitolul 36 al cărții lui ne istorisește cum i-a apărut cartea. Ca și apostolul Pavel, Ieremia a scris din închisoare (Ier.36:5). Pentru că ,,verba volant scripta manent“, Dumnezeu i-a poruncit lui Ieremia să aștearnă toate prorociile vestite până atunci într-o carte:

„Ia un sul de carte şi scrie în ea toate cuvintele pe care ţi le-am spus cu privire la Israel, cu privire la Iuda şi cu privire la toate neamurile din ziua când ţi-am vorbit, pe vremea lui Iosia, până în ziua de azi! Poate că, dacă va auzi casa lui Iuda tot răul pe care am de gând să i-l fac, se vor întoarce fiecare de la calea lor cea rea, şi le voi ierta astfel nelegiuirea şi păcatul.” 
Ieremia a chemat pe Baruc, fiul lui Neriia, şi Baruc a scris într-o carte, după cum spunea Ieremia, toate cuvintele pe care le spusese lui Ieremia Domnul“ (Ier. 36:2-4). 

Aceasta a însemnat că Ieremia i-a dictat lui Baruc toate profețiile rostite între anii 628 î.Ch (Ier. 1:2) și 605/604 î.Ch. Ier. 36:6). Baruc a citit apoi cartea în Curtea Domnului, și înaintea căpeteniilor poporului, și, parțial, înaintea împăratului Ioiachim. Căpeteniile au fost inițial pătrunse de pocăință (Ier. 36:15-19), dar împăratul împietrit s-a mâniat, a tăiat cartea cu briceagul logofătului și a aruncat-o în foc (Ier. 36:23), poruncind ca Baruc și Ieremia să fie arestați (Ier. 36:26).  ,,Dar Domnul i-a ascuns“.

Dumnezeu i-a poruncit lui Ieremia să mai scrie încă o dată cartea. Eu cred că n-a făcut-o doar pentru poporul de atunci, ci, providențial, a decis ca s-o avem și noi astăzi. La cele scrise inițial au fost adăugate apoi celelalte profeții rostite de Ieremia:

„Ia din nou o altă carte şi scrie în ea toate cuvintele care erau în cea dintâi carte pe care a ars-o Ioiachim, împăratul lui Iuda. …

Ieremia a luat o altă carte şi a dat-o lui Baruc, fiul lui Neriia, logofătul. Baruc a scris în ea, după spusele lui Ieremia, toate cuvintele din cartea pe care o arsese în foc Ioiachim, împăratul lui Iuda. Multe alte cuvinte de felul acesta au mai fost adăugate la ea“ (Ier. 36:28-32).

Autorul:

Spre deosebire de cartea lui Isaia care ne spune foarte puţin despre viaţa autorului ei, cartea proorocului Ieremia este presărată aproape peste tot cu pasaje de confesiune autobiografică (Ier. 10:23-24; 11:18 -12:6; 15:10-18; 17:9-11, 14-18; 18:18-23; 20:7-18).

(a). Locul naşterii: Ieremia s-a născut la Anatot, un sătuc din ţinutul lui Beniamin aflat la 4 km NE de Ierusalim. Numele locului s-a păstrat încă din vremurile vechi şi derivă de la zeiţa feniciană Anat. Anatot era una din cele 13 cetăţi date Leviţilor în teritoriile ocupate de Iuda, Simeon şi Beniamin (Iosua 21:13-19; 1 Cronici 6:57-60). După divizarea împărăţiei lui Solomon, Anatot-ul a rămas în împărăţia lui Iuda. Localitatea mai există şi astăzi sub numele de Anata.

„Din ţara lui Beniamin”. Asemenea marelui apostol Pavel de mai târziu şi Ieremia a fost din seminţia lui Beniamin şi tot asemenea lui Pavel şi el a primit o misiune îndreptată în acelaşi timp şi înspre iudei şi înspre neamuri (Ieremia 1:5, 10, 18). Cu amândoi s-au împlinit frumoasele cuvinte din promisiunea adresată de Dumnezeu cu secole înainte celor din seminţia lui Beniamin:

„El este preaiubitul Domnului, El va locui la adăpost lângă Dânsul. Domnul îl va ocroti întotdeauna, şi se va odihni între umerii Lui” (Deuteronom 33:12).

Cu adevărat aceşti doi beniamiţi ameninţaţi din toate părţile au găsit odihnă numai în Domnul, care a ştiut să-i ocrotească şi care i-a purtat cu credincioşie pe umeri.

Ieremia s-a născut pe vremea împăratului Manase, cel despre care se crede că l-a tăiat în două cu ferăstrăul pe Isaia. Dumnezeu l-a chemat în slujbă pe Ieremia după moartea profetului Isaia. Activitatea lui s-a desfășurat pe durata ultimilor 40 de ani de existenţă ai regatului lui Iuda.

„Cuvântul Domnului i-a vorbit pe vremea lui Iosia… pe vremea lui Ioiachim… până la sfârşitul lui Zedechia… până pe vremea când a fost dus Ierusalimul în robie”(12:3).

(b). Familia: Tatăl său s-a numit Hilchia (1:1) şi a fost din rândul preoţilor. Ieremia a fost deci şi preot şi profet. Mama lui este menţionată în Ier. 15:10, dar nu i se aminteşte numele. Ni se mai spune că Ieremia a mai avut şi alţi fraţi (Ier. 12:6). Un amănunt semnificativ pentru consacrarea profetului este că Dumnezeu nu i-a dat voie să se căsătorească şi să aibă copii (Ier. 16:2).

Ieremia s-a născut într-o familie preoțească aflată sub un blestem străvechi. Dumnezeu i-a spus lui Eli că nici unul din urmașii lui nu va ajunge la bătrânețe (1 Sam. 2:31), așa că Dumnezeu a trebuit să-l cheme la slujire încă din adolescență ca să-i dea suficient timp să-și împlinească cei 40 de ani de activitate.

(c). Chemarea în slujirea profetică: „în al treisprezecelea an al domniei lui Iosia” înseamnă în anul 626 î.Cr. De fapt textul ne spune că Dumnezeu l-a „plămădit” pentru misiunea lui încă din pântecele mamei (Ier. 1:5). Timiditatea şi sfiiciunea lui proverbială l-au făcut însă să primească numai cu greu misiunea care i-a fost încredinţată (Ier. 1:5, 7, 8; 17:16; 20:7).

A început să profețească probabil pe la 17 ani și nici măcar cei din casa lui nu i-au primit mesajul cu bunăvoință. Ca să nu fie omorât de frații săi, Ieremia a trebuit să se mute la Ierusalim, cam la 5 km de casa părintească:

„Domnul mi-a dat de ştire şi am ştiut; atunci Tu mi-ai arătat faptele lor. Dar eu eram ca un miel blând pe care-l duci la măcelărie şi nu ştiam planurile rele pe care le urzeau ei împotriva mea, zicând: ,,Să nimicim pomul cu rodul lui, să-l stârpim din pământul celor vii, ca să nu i se mai pomenească numele.“ 

,,O, Doamne, Dumnezeul oştirilor, Tu, care eşti un judecător drept, care cercetezi rărunchii şi inimile, fă-mă să văd răzbunarea Ta împotriva lor, căci Ţie îţi încredinţez pricina mea!“ 

De aceea, aşa vorbeşte Domnul împotriva oamenilor din Anatot, care vor să-ţi ia viaţa şi zic: ,,Nu proroci în Numele Domnului, căci vei muri ucis de mâna noastră!“ De aceea, aşa vorbeşte Domnul oştirilor: ,,Iată, îi voi pedepsi; tinerii vor muri ucişi de sabie, iar fiii şi fiicele lor vor muri de foamete. Şi nici unul din ei nu va scăpa, căci voi aduce nenorocirea peste oamenii din Anatot în anul când îi voi pedepsi.” (Ier. 11:18-23).

Din inima sistemului politic de la Ierusalim, Ieremia și-a continuat slujirea în aceeași perioadă cu Habacuc, Țefania, Ezechiel și Daniel. A început să-i sfătuiască pe concetățenii lui să capituleze și să se predea babilonienilor. Nimeni n-a primit mesajul lui, ci l-au urât și l-au tratat ca pe un trădător. Când inevitabilul s-a produs și Babilonul a cucerit Ierusalimul, babilonienii i-au îngăduit lui Ieremia să aleagă între a fi strămutat alături de popor la Babilon (Ier. 40:4-6) sau să rămână împreună cu cei lăsați în Iudeia (Ier. 52:16). Nici una dintre variante n-a fost plăcută. Ieremia nu-i plăcea pe babilonieni, iar iudeii nu-l plăceau pe Ieremia. 

(d). Suferințele profetului: Ajuns la capătul puterilor, Ieremia se lamentează și se plânge pentru destinul pe care i l-a hotărât Dumnezeu. În contrast cu profeții care vesteau vești false, dar vesele pentru popor (Ier. 14:13), lui Ieremia Dumnezeu i-a dat predici aspre care l-au făcut urât de toți:

„Vai de mine, mamă, că m-ai născut pe mine, om de ceartă şi de pricină pentru toată ţara! Nu iau cu împrumut, nici nu dau cu împrumut, şi totuşi toţi mă blestemă!” …(Ier. 15:10).

 ,,Căci ori de câte ori vorbesc, trebuie să strig: „Silnicie şi apăsare!” Aşa încât Cuvântul Domnului îmi aduce numai ocară şi batjocură toată ziua“ (Ier. 20:8).

„Tu ştii tot, Doamne! Adu-ţi aminte de mine, nu mă uita, răzbună-mă pe prigonitorii mei! Nu mă lua, după îndelunga Ta răbdare. Gândeşte-Te că sufăr ocara din pricina Ta! Când am primit cuvintele Tale, le-am înghiţit; cuvintele Tale au fost bucuria şi veselia inimii mele, căci după Numele Tău sunt numit, Doamne, Dumnezeul oştirilor! (Ieremiahu – acest ,,Iahu“ așezat ca un sufix este o prescurtare de la Iahve). N-am şezut în adunarea celor ce petrec, ca să mă veselesc cu ei: de frica puterii Tale, am stat singur la o parte, căci mă umpluseşi de mânie. Pentru ce nu mai conteneşte suferinţa mea? Pentru ce mă ustură rana şi nu vrea să se vindece? Să fii Tu pentru mine ca un izvor înşelător, ca o apă care seacă?” (Ier. 15:15-18).

(e). Moartea sa: Este clar că Ieremia a fost târât de iudeii încăpățânați și apostați alături de ei în Egipt (Ieremia 43). Până la urmă a sfârșit-o în Egipt. Niște iudei l-au răpit și l-au târât după ei la Taphanes (Ier. 43:5-7).  Tradiţia ne spune că Ieremia a murit acolo, în mijlocul rămăşiţei poporului, fiind omorât cu pietre în timp ce-i mustra pentru închinăciunea către „împărăteasa cerului” (Ier. 44:1, 8, 16, 17, 18, 25, 26). Ieremia a murit acolo, contestat și disprețuit de toți, singur (Ier.44). Un final trist pentru o viață tristă.

(e). Caracterul profetului: Ieremia este unul dintre cele mai complexe şi mai atrăgătoare caractere din galeria eroilor biblici. În lăuntrul lui, Dumnezeu a ţesut într-o armonioasă întrepătrundere duioşia unei mame şi statornicia unui luptător, tandreţea feminină şi hotărârea neînduplecată a unui bărbat, fragilitatea nervoasă şi simplicitatea transparentă, elocvenţa sensibilă şi duritatea proclamatorului de adevăr.

Natura sa lăuntrică este atât de vizibilă în afară, convulsiile sufletului său sunt atât de publice, încât îl putem asemăna cu limpezimea apelor de cleştar din lacurile montane care reflectă fidel turbulenţa mereu schimbătoare a norilor de deasupra.

Ieremia a fost dăruit de Dumnezeu cu o natură interioară care nu l-a lăsat să se restrângă la poziţia unui simplu „comunicator” al voinţei divine. El n-a fost niciodată capabil să se detaşeze afectiv de conţinutul mesajului care i-a fost încredinţat. Mistuit de o dragoste intensă şi chinuitoare, Ieremia şi-a trăit mesajele suferind şi condamnând deopotrivă. Omul şi discursul profetic s-au contopit în întregime.

Ce impresionează mai întâi când ne gândim la Ieremia?

a. Simpatia cu care el sufere ca nevinovat alături de cei căzuţi în vină.
Este o simpatie şi o identificare la intensitatea căreia numai puţini oameni au ajuns. Lăuntrul lui Ieremia era sfâşiat în două. Pe de o parte, era îndrăgostit de Dumnezeu cu o iubire supremă, neclătinată şi definitivă, iar pe de altă parte era îndrăgostit de concetăţenii lui şi nu se putea opri să nu sufere alături de ei. Când erau loviţi ei, el le simţea loviturile.

Pe de o parte, în relaţia lui cu Dumnezeu, Ieremia era un profet, iar în relaţia lui cu poporul era un patriot. Ieremia a reuşit să intre deopotrivă şi în viaţa poporului său şi în natura divină, identificându-se cu amândouă. El nu s-a mulţumit să vorbească „pentru” Dumnezeu, ci a vorbit „împreună” cu El şi nu s-a oprit doar să vorbească poporului, ci s-a coborât să fie „împreună” cu ei în suferinţă. Dualitatea aceasta l-a sfâșiat lăuntric și i-a produs clipe în care și-a urât viață. Asemenea mult încercatului Iov (Iov  3:1-26) și Ieremia a ajuns să-și blesteme ziua nașterii:

,,Blestemată să fie ziua când m-am născut! Ziua în care m-a născut mama să nu fie binecuvântată! Blestemat să fie omul care a adus vestea aceasta tatălui meu: „Ţi s-a născut un copil de parte bărbătească”, şi l-a umplut de bucurie cu ea! Omul acela să ajungă precum cetăţile pe care le-a nimicit Domnul fără milă! Să audă gemete dimineaţa şi strigăte de război la amiază!
De ce n-am fost omorât în pântecele mamei, ca să-mi fi fost ea mormântul meu! De ce n-a rămas ea veşnic însărcinată cu mine? Pentru ce am ieşit din pântecele mamei ca să văd numai suferinţă şi durere şi să-mi isprăvesc zilele în ruşine? (Ier. 20:7-18).

b. Perseverenţa lui plină de răbdare.
Dumnezeu i-a dat lui Ieremia una din cele mai imposibile misiuni. Remarcaţi situaţia paradoxală în care a trăit profetul: Dumnezeu l-a chemat să vorbească unui popor răzvrătit, dar în acelaşi timp i-a interzis să mijlocească pentru ei (Ier. 7:16; 14:11-12). L-a încredinţat cu un mesaj care l-a făcut urât de popor, dar în acelaşi timp nu i-a dat nici o posibilitate de a ieşi din mijlocul lor (Ier. 20:7-10 şi mai ales 37:11-16 şi 43:1-6). În toate acestea, cu lacrimi pe faţă şi cu focul în suflet, Ieremia a mers înainte, singuratic, predestinat să nu aibă pe nimeni drag alături, lipsit de înţelegerea unei soţii şi de mângâierea copiilor, urât de cei din jur, iubind fără măsură, tratat ca trădător, dar punând în sângele lui flacăra nădejdii naţionale, aruncat pe rând în temniţă, în gherlă, în groapa cu noroi (Ier. 38:1-6), izbăvit rând pe rând din toate acestea, nedorit ca prooroc şi totuşi târât cu forţa alături de cei ce-şi împlineau neascultarea fugind în Egipt.

Perseverența lui Ieremia este un derivat al perseverenței lui Dumnezeu. În ciuda alunecărilor poporului Său, Dumnezeu a stăruit să-l păstorească. În ciuda lipsei de prețuire, El a continuat să-i considere vrednici de bunăvoința Lui. Nicăieri nu se vede mai duios acest contrast decât într-un text din care a predicat la nunta noastră Vasilică Moisescu, prietenul și tovarășul de pușcărie al lui Traian Ban. Bun cunoscător al limbii ebraice, dânsul ne-a dăruit atunci șase traduceri posibile ale versetului:

,,Ce bine ştii să-ţi întocmeşti căile când este vorba să cauţi ce iubeşti! Chiar şi la nelegiuire te deprinzi“ (Ier. 2:33).

Una era; ,,Ce bine știi să te prefaci, să joci teatru, să porți o mască, atunci când vrei să câștigi simpatia unei persoane pe care o iubești“.

Alta era: ,,Ce bine știi să te păcălești singur, să-ți adormi conștiința, atunci când te atrage păcatul pe care-l iubești“ (de aici și urmarea: ,,Chiar şi la nelegiuire te deprinzi“).

O a treia era: ,,Nimic nu este prea greu atunci când ești cu adevărat îndrăgostit“. Unde există dragoste, există întotdeauna o soluție. Sora Bințea Wurmbrand obișnuia și dânsa să spună: ,,Pentru dragoste nimic nu e prea greu, nimic nu este prea scump, nimic nu este prea mult, nimic nu este imposibil“.

În context, profetul Ieremia lasă să ajungă până la oameni răbufnirea de nemulțumire a lui Dumnezeu. El îi bate pe umăr pe iudei ca să-i întoarcă cu fața spre El. Vrea ca ei să-L privească în ochi și să vadă cât de mult îi iubește și cât de mult Îl doare îndepărtarea lor de El:

,,O, neam rău de oameni, uitaţi-vă bine la Cuvântul Domnului, care zice: ,,Am fost Eu o pustie pentru Israel sau o ţară plină de întuneric beznă?“ Pentru ce zice atunci poporul Meu: ,,Suntem slobozi, nu voim să ne întoarcem la Tine?“ (Ieremia 2:31)

Cât de mut trebuie să-L fi durut pe Dumnezeu lipsa de recunoștință a iudeilor! Ca să-i facă să înțeleagă, Dumnezeu le dă două exemple de atașament pentru lucruri de nimic, dar care înfrumusețează, fac bine, ajută: podoabele unei fete și brâul unei mirese:

,,Îşi uită fata podoabele sau mireasa brâul? Dar poporul Meu M-a uitat de zile fără număr. “ (Ier. 2:32).

Stupefiant! Dumnezeu privește de la înălțimea cerului și vede atașamentul unei adolescente pentru podoabele care i se par că o fac mai frumoasă. Nimeni n-ar putea să o despartă de ele! Tot așa, Dumnezeu vede atașamentul unei mirese pentru brâul ei. Brâul era corespondentul antic al corsetului. El le ajuta pe mirese să arate ,,subțirele la mijloc“.

Aceste metafore alese de Dumnezeu sunt uimitoare! El alege să se compare pe Sine cu niște podoabe și cu un brâu lipsit de valoare. Oare nu este El mai mult pentru Israel? N-a făcut El mai mult pentru ei? Și totuși, iudeii nu-L prețuiesc și nu-I simt lipsa nici măcar atât cât simte o puștoaică lipsa podoabelor și o mireasă lipsa brâului ei.

Nu, Dumnezeu n-a renunțat la poporul Său! Providența este perseverentă! Iată ce declarații de dragoste solemne face Dumnezeu:

„Aşa vorbeşte Domnul, care a făcut soarele să lumineze ziua, care a rânduit luna şi stelele să lumineze noaptea, care întărâtă marea şi face valurile ei să urle, El, al cărui Nume este Domnul oştirilor: ,,Dacă vor înceta aceste legi dinaintea Mea, zice Domnul, şi neamul lui Israel va înceta pe vecie să mai fie un neam înaintea Mea! ”
„Aşa vorbeşte Domnul: ,,Dacă cerurile sus pot fi măsurate şi dacă temeliile pământului jos pot fi cercetate, atunci voi lepăda şi Eu pe tot neamul lui Israel, pentru tot ce a făcut, zice Domnul“ (Ier. 31:35-37).

,,Aşa vorbeşte Domnul: ,,Dacă n-am făcut legământul Meu cu ziua şi cu noaptea, dacă n-am aşezat legile cerurilor şi ale pământului, atunci voi lepăda şi sămânţa lui Iacov şi a robului Meu David şi nu voi mai lua din sămânţa lui pe cei ce vor stăpâni peste urmaşii lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov, căci voi aduce înapoi pe prinşii lor de război şi voi avea milă de ei! ” (Ier. 33:25-26).

Conţinutul cărţii:

Ieremia este o figură cheie din Vechiul Testament și unul din cei mai cunoscuți dintre profeți. Cartea lui nu este însă una dintre cele mai populare și asta din trei motive: este descurajantă, dificilă și deprimantă. 

Descurajantă

Are 52 de capitole scrise în cei aproximativ 40 de ani de activitate. Numai Isaia, cu 66 de capitole este mai lungă. Pentru majoritatea cititorilor, cartea lui Ieremia, este prea lungă pentru a le trezi entuziasmul. 

Dificilă

Conținutul nu este nici cronologic și nici tematic, așa că este greu de parcurs. Profețiile au fost așezate unele lângă altele parcă alandala, într-o ordine arbitrară. Am putea spune că Ieremia are o colecție de colecții. Pe deasupra, se pare că Ieremia și-a schimbat punctele de vedere de-a lungul cărții. Criticii se delectează să gasească ,,contradicțiile“ din predicile lui. În primii ani de activitate, Ieremia s-a pronunțat categoric împotriva Babilonului, dar mai târziu, a văzut în Babilon un instrument al disciplinării divine și a îndemnat poporul să i se predea de bunăvoie. Este unul din motivele pentru care a fost învinuit de trădare. Adevărul este că de-a lungul celor 40 de ani, mesajul lui s-a schimbat după cum s-au schimbat și circumstanțele politice și după cum Dumnezeu a schimbat tonul și conținutul anunțurilor profetice pe care i le-a încredințat. De la:

„Domnul mi-a zis: „Chiar dacă Moise şi Samuel s-ar înfăţişa înaintea Mea, tot n-aş fi binevoitor faţă de poporul acesta. Izgoneşte-l dinaintea Mea, ducă-se! …
M-ai părăsit, zice Domnul, ai dat înapoi, de aceea Îmi întind mâna împotriva ta şi te nimicesc: sunt sătul de milă“ (Ier. 15:1, 6).

la:

„N-ai băgat de seamă ce zic oamenii aceştia: ,,A lepădat Domnul cele două familii pe care le alesese“? Atât de mult dispreţuiesc ei pe poporul Meu că nu-l mai privesc ca un popor. Aşa vorbeşte Domnul: ,,Dacă n-am făcut legământul Meu cu ziua şi cu noaptea, dacă n-am aşezat legile cerurilor şi ale pământului, atunci voi lepăda şi sămânţa lui Iacov şi a robului Meu David şi nu voi mai lua din sămânţa lui pe cei ce vor stăpâni peste urmaşii lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov, căci voi aduce înapoi pe prinşii lor de război şi voi avea milă de ei! ” (Ier. 33:24-26)

Deprimantă

Cel mai obișnuit motiv pentru care cititorii ocolesc această carte este caracterul ei deprimant. Ieremia aduce numai vești rele pentru regatul lui Iuda, iar ele îi fac inima să sângereze. În literatura și folclorul popoarelor, o ,,ieremiadă“ a ajuns să însemne o tânguire jalnică. Nimeni n-a vorbit și nu vorbește de bine despre Ieremia. 

Ca și în alte cazuri însă, nu aceasta este tot. Chiar și în cele mai groaznice profeții, Dumnezeu a așezat și vești bune. Ele sunt însă așa de ascunse în tufișurile de vești rele că oamenii nici nu le observă. 

Când o studiezi, cartea lui Ieremia te fascinează, așa cum te fascinează marile tragedii ale lumii, prin dramatismul evenimentelor și prin complexitatea personajelor. Ieremia este și el ,,o tristă figură care nu și-a meritat destinul“, trezindu-ne astfel simpatia. Mai mult decât alții, Ieremia este plin de ,,spovedanii“, de mărturii personale, de destăinuiri ale propriilor reacții în fața evenimentelor. Citindu-le, ne putem identifica cu el și ne devine chiar simpatic. Mai mult însă, cartea ne vorbește despre Dumnezeu, punându-ne la dispoziție un material excelent pentru a-L înțelege mai bine.

Circumstanțele istorice:

Ieremia și-a început activitatea pe la sfârșitul secolului VII î.Ch., când regatul celor două seminții din sud, Iuda și Beniamin, era pe cale să fie dus în robia babiloniană (586 î.Ch.). Parte din populație a fost strămutată chiar înainte de această dată.

Ieremia a trăit pe vremea a șapte regi de la Ierusalim: Manase, Amon, Iosia, Ioahaz, Iehoiachim, Ioiachin și Zedechia. Cei 40 de ani de activitate profetică s-au desfășurat pe timpul ultimilor cinci regi enumerați mai sus.

Profetul a vorbit într-o perioadă traumatică pentru poporul lui Dumnezeu. Cele zece seminții din regatul de nord fuseseră duse deja în robie de asirieni. Profeții Isaia și Mica au murit după ce mesajele lor au căzut pe urechi surde. Ieremia este ultimul dintre profeți chemat să-i avertizeze pe iudei și să-i anunțe că a venit vremea pedepsei. Ieremia s-a născut în timpul domniei lui Manase, împăratul apostat care a anulat în țară toate reformele bune făcute de tatăl său, Ezechia. Manase a făcut ca Iudei să ajungă într-o stare mai jalnică decât ,,neamurile pe care le nimicise Domnul dinaintea copiilor lui Israel“ (2 Regi 21:2-9). La toate acestea, el a mai adăugat și uciderea lui Isaia, pe care l-a închis în trunchiul unui copac și l-a tăiat în două cu ferăstrăul.

Mesajele lui Ieremia au o tentă tragică, un fel de ,,Este prea târziu!“ amestecat cu o licărire de speranță că lucrurile se mai pot îndrepta încă. Ambivalența aceasta s-a născut dintr-o întâmplare amintită în capitolul 18 al cărții. Dumnezeu l-a trimis în casa olarului să vadă cum se fac vasele. Foarte mulți comentatori s-au grăbit să spună că lecția învățată acolo de Ieremia a fost că Dumnezeu poate face orice vrea El cu lutul. S-au scris o sumedenie de poezii și cântări pe această temă. Nu aceasta a fost lecția pe care i-a dat-o Dumnezeu! Adevărata lecție a fost că ceea ce poate face un olar este direct dependent de calitatea lutului, de felul în care se lasă el modelat de mâna olarului. Lutul decide ce fel de vas va ieși. Dacă el nu se lasă modelat, olarul îl va arunca iar pe roată. Nereușitele din istoria lui Israel nu i se datorează lui Dumnezeu. Lui i se datorează doar răbdarea cu care o ia mereu de la început! Dumnezeu nu lucrează cu păpuși mânuite de sfori, ci cu oameni care I se pot împotrivi și pot alege să nu-L asculte. În astfel de condiții, din mâna olarului iese un vas care merită să fie făcut țăndări:

,,Aşa a vorbit Domnul: „Du-te de cumpără de la un olar un vas de pământ şi ia cu tine pe câţiva din bătrânii poporului şi din bătrânii preoţilor. Du-te în valea Ben-Hinom, care este la intrarea porţii olăriei, şi acolo să vesteşti cuvintele pe care ţi le voi spune.  … Să spargi apoi vasul sub ochii oamenilor care vor merge cu tine. Şi să le spui: ,,Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: ,,Tocmai aşa voi zdrobi pe poporul acesta şi cetatea aceasta cum se sparge vasul unui olar, fără să poată fi făcut la loc. Şi morţii vor fi îngropaţi în Tofet din lipsă de loc pentru îngropare. Aşa voi face locului acestuia, zice Domnul, şi locuitorilor lui şi voi face cetatea aceasta ca Tofetul“ (Ier. 19:1-2; 1012).

Dumnezeu ar fi preferat să facă din Israel un vas de podoabă, dar cartea lui se termină cu ultimii copii ai lui Israel, sub conducerea lui Ezechia, duși în Babilon. Națiunea a fost făcută țăndări.

Cartea profetului Ieremia este un mozaic de procedee stilistice. În vorbire, Ieremia folosește exprimarea poetică. Afirmațiile lui sunt scurte și ritmate, deosebindu-se astfel de majoritatea celorlalți care au scris profeții.

Ca regulă generală, Dumnezeu folosește proza atunci când comunică gândurile Lui către gândurile oamenilor și poezia când vrea să transmită sentimentele din inima Lui către inimile oamenilor. Poezia este limbajul inimii și este important să remarcăm că majoritatea profețiilor lui Ieremia sunt în limbaj poetic. Din nefericire, prea mulți oameni neglijează să pătrundă conținutul emoțional al Bibliei, oprindu-se doar la stratul ideilor. Biblia este o carte care ,,trăiește“, care este plină de sentimentele divinității.

Iată un pasaj care vorbește despre supărarea lui Dumnezeu și despre mânia Lui:

,,Domnul mi-a zis: „Chiar dacă Moise şi Samuel s-ar înfăţişa înaintea Mea, tot n-aş fi binevoitor faţă de poporul acesta. Izgoneşte-l dinaintea Mea, ducă-se!“ (Ieremia 15:1).

Iată un altul care descoperă dragostea infinită pe care o poartă Dumnezeu pentru poporul Său:

,,Ei vor fi poporul Meu, şi Eu voi fi Dumnezeul lor. Le voi da o inimă şi o cale ca să se teamă de Mine totdeauna, spre fericirea lor şi a copiilor lor după ei. Voi încheia cu ei un legământ veşnic, că nu Mă voi mai întoarce de la ei, ci le voi face bine şi le voi pune în inimă frica de Mine, ca să nu se depărteze de Mine. Mă voi bucura să le fac bine, îi voi sădi cu adevărat în ţara aceasta, din toată inima şi din tot sufletul Meu“ (Ier. 32:38-41).

Există imagini poetice chiar și atunci când Ieremia vorbește despre lucruri tragice:

,,Daţi slavă Domnului, Dumnezeului vostru, până nu vine întunericul, până nu vi se lovesc picioarele de munţii nopţii!“ (Ier. 13:16).

Cine și-ar fi închipuit că Dumnezeu este atent la fascinația unei adolescente cu podoabele și la ,,șmecheriile“ unei mirese? Ieremia ne spune că El o face.

În alt pasaj, Ieremia vorbește despre propria suferință. Îl știu pentru că fratele Geabou Pascu l-a folosit într-o anumită întâmplare când toți cei prezenți plângeau, în afara tatălui meu:

,,Vasile, n-ai apă-n cap, Vasile! D-aia nu plângi!“ Într-adevăr, sortit unei vieți dure de orfan pribeag pe la porțile altora, tatăl meu și-a vărsat ultimele lacrimi atunci când a văzut-o pe mama lui în coșciugul din camera din față a casei părintești, într-un obscur sătuc al Săvenilor din Moldova. Fratele Pascu făcea aluzie la o expresie de jale a profetului Ieremia:

„O, de mi-ar fi capul plin cu apă, de mi-ar fi ochii un izvor de lacrimi, aş plânge zi şi noapte pe morţii fiicei poporului meu!“ (Ieremia 9:1).

Dincolo de proză și poezie, în cartea profetului Ieremia întâlnim drama unor mici scenete. Au fost ocazii în care Dumnezeu a vrut să-i confrunte pe oameni cu ,,întâmplări“ publice și să le forțeze o reacție. Prin aceste mici dramatizări, Dumnezeu a încercat să treacă dincolo de apatia și indiferența ascultătorilor.

Pe lângă vizita din casa olarului, de care am amintit deja, Ieremia a folosit o întâmplare cu un brâu înfășurat în jurul coapselor (un fel de chilot) îngropat bun și dezgropat putred lângă râul Eufrat, ca să ilustreze putrefacția din viața intimă a iudeilor (Ieremia 13:1-11). Altădată, profetul a folosit ,,juguri și legături“ puse pe grumaz ca să ilustreze porunca dată de Dumnezeu tuturor oamenilor din toate popoarele de a se supune Babilonului (Ieremia 27).

Când toți cei din Ierusalim se grăbeau să-și vândă ogoarele de teamă că vor ajunge fără valoare din cauza invaziei Babilonului, Dumnezeu i-a poruncit lui Ieremia să facă un spectacol întreg din cumpărarea unui ogor de la o rudă panicată, ca semn că iudeii se vor întoarce în țară și ,,investiția“ va fi răsplătită din belșug (Ier. 32).

Alte procedee dramatice au fost ascunderea unor pietre (Ier. 43:8-13), aruncarea unei cărți în râul Eufrat (Ier. 51:63) și purtarea unui coș pe cap prin cetate, asemenea unei femei gospodine.

După primii 23 de ani de rostiri profetice, Dumnezeu l-a oprit pe Ieremia să mai vorbească în public. Baruc, secretarul lui Ieremia a primit porunca să scrie mesajele profetice. Cred că se cade să spunem câteva cuvinte despre ,,secretul secretarului Baruc“.

În cartea profetului Ieremia apare o notă specială despre Baruc. De fapt, capitolul 25 este o interferență în scurgerea cărți, un fel de apendice destinat acestui om deosebit. Faptul că cel care a scris capitolul 25 este Baruc, dă acestui text un caracter de pocăință personală și de mărturisire publică a unei slăbiciuni (cum este de altfel și cartea profetului Iona).

În terminologia modernă, Baruc a fost ,,secretarul“ profetului Ieremia. Numele lui înseamnă ,,Binecuvântat“ și i-a fost dat de tatăl său, Neeria, care a anticipat lucruri mari pentru el. Baruc a avut un frate care ajunsese figură importantă, un fel de administrator șef la curtea regală din Ierusalim:

,,Iată porunca dată de prorocul Ieremia lui Seraia, fiul lui Neriia, fiul lui Mahseia, când s-a dus la Babilon cu Zedechia, împăratul lui Iuda, în al patrulea an al domniei lui Zedechia. Seraia era cel mai mare cămăraş“ (Ierem. 32:12; 51:59).

Pentru Baruc, Dumnezeu rânduise însă o ,,altfel“ de binecuvântare. Rânduit să fie secretarul unui profet al cărui mesaj a fost lepădat de concetățeni, Baruc a fost slujitorul unui slujitor al lui Dumnezeu. Într-o generație apostată, plină de împotrivitori ai lui Dumnezeu, poziția lui Baruc nu l-a făcut nici popular, nici prosper.

Baruc a trebuit să scrie rostirile profetice ale lui Ieremia, iar când împăratul Ioiachim a ars una din scrisorile lui Ieremia, profetul i-a poruncit să o mai scrie odată (Ierem. 36). Probabil că aceasta a umplut paharul lui Baruc, care a protestat cam așa: ,,La ce bun să o mai scriu odată?! Crezi că or s-o citească? La ce bun să scriu și celelalte cuvântări ale tale? Nu te ascultă când vorbești! Crezi că vor căuta cu interes scrierile tale? Nu vezi că n-are nici un rost? Misiunea ta este un eșec și eșec este și să aștern toate lucrurile acestea pe hârtie. M-am însoțit cu un om ratat și am parte și eu de ratarea lui … Puteam să fiu altceva în viață  … Fratele meu este administrator șef la curtea regală. El a ajuns ceva în viață! Poate că mă voi duce la el să-i cer și eu o slujbă ,,adevărată“, că asta pe care o fac lângă tine este fără nici un rost.“

Spuse sau doar gândite, aceste cuvinte ale lui Baruc au fost auzite de Dumnezeu, care s-a grăbit să-i răspundă. N-am fi știut niciodată de ezitările lui Baruc dacă n-ar fi existat acest răspuns de la Dumnezeu, iar faptul că Baruc îl face public dovedește că intervenția lui Dumnezeu și-a atins scopul.

„Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeul lui Israel, despre tine, Baruc:
 ,,Tu zici: ,,Vai de mine! Căci Domnul a adus întristare peste durerea mea; îmi sleiesc puterile suspinând şi nu găsesc odihnă!“ 
Spune-i:
,,Aşa vorbeşte Domnul: ,,Iată că ce am zidit voi dărâma; ce am sădit voi smulge, şi anume ţara aceasta.
 Şi tu umbli după lucruri mari? Nu umbla după ele! Căci iată, voi aduce nenorocirea peste orice făptură, zice Domnul, dar ţie îţi voi da ca pradă de război viaţa ta în toate locurile unde vei merge” (Ierem. 45:2-5).

Surprinzător pentru mine, expresia ,,Viața ca o pradă“ este titlul unui roman scris de frustratul Marin Preda prin 1977, în România comunistă, care simțea și el aceeași lipsă de semnificație și rost ca și Baruc.

Din răspunsul dat de Dumnezeu la frământările lui Baruc înțelegem patru mesaje care se potrivesc tuturor slujitorilor descurajați ai lui Dumnezeu:

Dumnezeu știe despre lucrarea ta.
Dumnezeu știe despre încercările tale.
Dumnezeu știe ce spui.
Dumnezeu are o răsplată pentru tine.

Descurajarea l-a făcut pe Baruc să nu vadă bine. El trăia într-o vreme când Dumnezeu însuși nu era popular și se lupta cu împotrivirile încăpățânate ale iudeilor. Cum se putea aștepta el la o soartă mai bună? ,,Și tu umblii după lucruri mari?“ este o mustrare pe care au nevoie să o audă și alții, nu numai Baruc.

De fapt, în perspectiva istoriei și mai ales în perspectiva eternității, Baruc avea să fie o figură mult mai importantă și mai populară decât fratele său, Seraia. Cine ar mai fi știut după mii de ani, despre Seraia, ,,marele adimistrator de la Ierusalim“, dacă n-ar fi scris despre el aparent nesemnificativul Baruc? Providențial, scrise de Baruc, nebăgatele în seamă profeții ale lui Ieremia au fost traduse astăzi în mai toate limbile pământului, iar Baruc ,,trăiește“ viața lui ca o pradă și astăzi. Cei din vremea lui au fost uitați de mult, dar el este viu prin lucrarea lui și mai ales prin ascultarea lui de misiunea primită de la Domnul. Asta ca să nu mai amintim și de răsplata credincioșiei pe care i-a va da ,,în ziua aceea, Domnul“ (2 Tim. 1:12,18; 4:8).

Parafrazând acest minuscul capitol al pocăinței lui Baruc, am putea răspândi și noi astăzi această concluzie-avertisment: ,,Fii atent la ambițiile din afara planului lui Dumnezeu. El te poate lăsa să ai succes în ele și să pierzi … slava pe care a pregătit-o El pentru tine !“

SCHIŢA CĂRŢII

Introducere – Chemarea lui Ieremia (1)

I. PROFEŢII GENERALE, NEDATATE 2-20
Primul mesaj 2:1- 3:5;
al doilea mesaj 3:6-4:30;
al treilea mesaj (la poarta Templului) 7:1-10:25;
cel de al patrulea (legământul rupt) 11:1-12:17;
al cincilea (semnul cu brâul de lână) 13:1-27
al şaselea (despre secetă) 14:1-16:21;
al şaptelea (profetului necăsătorit) 16:1-17:18;
al optulea (la porţile cetăţii) 17:19-27;
al nouălea (vasul olarului) 18:1-23;
al zecelea (vasul zdrobit) 19;
urmarea 20.

II. PROFEŢII SPECIFICE, DATATE 19-39
Prima (către Zedechia) 21-23;
a doua (după prima deportare) 24;
a treia (despre robia Babiloneană) 25;
a patra (dărâmarea Ierusalimului şi a Templului) 26;
a cincea (la începutul domniei lui Ioiachim) 27-28;
a şasea (către prinşii de război din Babilon) 29-31;
a şaptea (al zecelea an al lui Zedechia) 32-33;
a opta (pe timpul asediului Babilonean) 34;
a noua (în zilele lui Ioiachim) 35;
a zecea (într-al patrulea an al lui Ioiachim) 36;
a unsprezecea (în timpul asediului) 37;
urmarea 38-39.

III. DUPĂ CĂDEREA LUI IUDA 40-44
Blândeţea celor din Babilon faţă de Ieremia, 40:1 -6;
Ghedalia ca dregător şi omorârea lui, 40:7-41:18;
Mesajul lui Ieremia pentru cei rămaşi în ţară 42;
Ieremia târât în Egipt 43:1-7;
primul mesaj către iudeii din Egipt 43:8-13;
al doilea mesaj către cei din Egipt 44;

IV. PROFEŢII DESPRE NEAMURI 45-51
Un mesaj introductiv adresat scribului credincios Baruc 54;
primul mesaj (despre Egipt) 46:1-28;
al doilea (împotriva Filistenilor) 47:1-7;
al treilea (împotriva Moabului) 48:1-47;
al patrulea (împotriva Amoniţilor) 49:1-6;
al cincilea (împotriva lui Edom) 49:7-22;
al şaselea (împotriva Damascului) 49:23-27;
al şaptelea (împotriva Chedarului şi Haţorului) 49:28-33;
al optulea (împotriva Elamului) 49:34-39;
al nouălea (împotriva Babilonului şi Caldeii) 50-51;

ÎNCHEIERE: – Căderea Ierusalimului 52.

Mesajele profetice din cartea lui Ieremia nu sunt așezate cronologic. Există totuși o aproximație pe care o putem face:

Prolog – chemarea lui Ieremia (1:1-19)
Păcatele națiunii (2 – 45) 605 î.Ch.
O pedeapsă promptă (2– 20) (preponderent poetică)
Babilonul zdrobește Asiria  (612 î.Ch.)
Babilonul înfrânge Egiptul (605 î.Ch.)

605– 585 î.Ch.: Restaurarea finală (21– 45) (preponderent proză)
Babilonul deportează pe cei din Iuda

Către neamurile din jur (46– 51)

Epilog – catastrofa națională (52)

Prologul din capitolul 1 ne spune că Dumnezeu l-a chemat pe Ieremia din adolescență, în ciuda timidității și a fricii lui de a vorbi în public.

Capitolele 2– 20, ,,Păcatele națiunii“, cuprind și prezicerea lui Ieremia că pedeapsa va veni prompt. Este vorba despre anii 627– 605 î.Ch.Partea aceasta este preponderent poetică, ceea ce înseamnă că Ieremia comunică sentimentele lui Dumnezeu față de popor, în special mânia și regretul Lui. Dumnezeu se zbuciumă între dragostea care iartă și dreptatea care nu-i poate lăsa nepedepsiți. Aici apare și prezicerea că Babilonul va zdrobi Asiria și va învinge Egiptul. Regii din Iuda își făcuseră calcule greșite când au crezut că o alianță cu Egiptul îi va proteja.

Capitolele 21– 45 conțin vești bune pentru că Ieremia privește dincolo de vremea pedepsirii la vremea restaurării finale a națiunii. Porțiunea aceasta este scrisă prioritar în proză, ceea ce înseamnă că transmite mai ales gândurile și planurile lui Dumnezeu. Pe termen lung, după ce Babilonul îi va deporta pe iudei și va devasta Ierusalimul, unii din popor se vor întoarce, vor reconstrui cetatea. Este loc pentru speranță!

Capitolele 46– 51 conțin pronunțarea pedepsei lui Dumnezeu asupra popoarelor din jurul Israelului. Restaurarea poporului lui Dumnezeu va coincide cu pedepsirea celor ce i-au făcut să sufere pe evrei. Acesta este modul în care lucrează Dumnezeu în istorie. 

Capitolul 52 este un fel de epilog care descrie dezastrul național care s-a prăbușit peste poporul lui Ieremia. Capitolul se termină totuși cu ridicarea în cinste a lui Ioiachin la curtea imperială din Babilon. Este o aluzie la lucrările minunate pe care le va face acolo Dumnezeul prin profetul Daniel și împărăteasa Estera.

+++++

Cuvinte cheie şi teme caracteristice:

Așezată în Biblie imediat după Isaia, cartea profetului Ieremia ne dă ocazia să spunem câteva lucruri despre caracterul cărților profetice. Parte din cartea lui Ieremia este asemănătoare cu celelalte cărți profetice, parte este deosebită. Să le luăm pe rând:

Partea comună

Mare parte din mesajele lui Ieremia sunt aproape identice cu mesajele celorlalți profeți. De fapt, dacă citești cărțile din secțiunea profetică una după alta riști să te ia plictiseala. Peste tot și în toate găsești aceeași veche istorie a idolatriei, imoralității și nedreptății. Profeții au fost întotdeauna martorii unei perioade de declin. Ierusalimul era plin de violență, până acolo că cei bătrâni nu mai îndrăzneau să iasă afară, iar copiii nu mai îndrăzneau să se joace pe străzi. Există patru direcții majore în care mesajele lui Ieremia se aseamănă cu mesajele celorlalți profeți. Ca dovadă, atunci când aproape a fost omorât, oamenii și-au adus aminte că același mesaj îl avusese și profetul Mica (Ier. 26:17-19) și asta l-a scăpat. Cele patru direcții majore ale mesajului profetic comun au fost (1) Apostazia poporului, (2) Iminența pedepsei, (3) Restaurarea finală și (4) Pedepsirea dușmanilor.

(1) Apostazia poporului

Nicolae Iorga a spus: ,,Miturile sunt față de creștinism ceea ce poezia este față de adevăr, măști ridicole sub care se ascunde pasiunea de a trăi“. În Israel, alunecarea spre idolatrie a fost sinonimă cu o ,,eliberare“ a poftelor și trăirilor păcătoase:

,,Suntem slobozi, nu voim să ne întoarcem la Tine“ (Ier. 2:31).

Apostolul Pavel a expus procesul acesta păgubos de ,,emancipare“ de sub Legea lui Dumnezeu în capitolul întâi al epistolei sale către Romani. Abandonarea lui Dumnezeu duce inevitabil la păcat și pervertire. Așa s-au petrecut lucrurile și în vremea lui Ieremia:

,,Cum poţi să zici: ,,Nu m-am spurcat şi nu m-am dus după Baali“. Priveşte-ţi urma paşilor în vale şi vezi ce ai făcut, dromaderă iute la mers şi care baţi drumurile şi le încrucişezi! Măgăriţă sălbatică, deprinsă cu pustia, care gâfâie în aprinderea patimii ei, cine o va împiedica să-şi facă pofta? Toţi cei ce o caută n-au nevoie să se ostenească: o găsesc în luna ei. Nu te lăsa cu picioarele goale, nu-ţi usca gâtlejul de sete! Dar tu zici: ,,Degeaba, nu! Căci iubesc dumnezeii străini şi vreau să merg după ei.“ (Ier. 2:23-25).

 ,,Cum să te iert? zice Domnul. Copiii tăi M-au părăsit şi jură pe dumnezei care n-au fiinţă. Şi, după ce le-am primit jurămintele, se dedau la preacurvie şi aleargă cu grămada în casa curvei! Ca nişte cai bine hrăniţi, care aleargă încoace şi încolo, fiecare nechează după nevasta aproapelui său“ (Ier. 5:7-8).

Zicala zice: ,,Peștele de la cap se-mpute!“, iar Dumnezeu se ridică împotriva celor ce aduseseră poporul într-o astfel de stare. Într-o radiografie a națiunii, Dumnezeu pune diagnosticul: ,,Au creat un sistem religios autonom, care nu mai avea nevoie de Dumnezeu!“

,,Se îngraşă, lucesc de grăsime; întrec orice măsură în rău, nu apără pricina, pricina orfanului, ca să le meargă bine, nu fac dreptate celor lipsiţi. Să nu pedepsesc Eu aceste lucruri, zice Domnul, să nu-Mi răzbun Eu pe un asemenea popor?
Grozave lucruri, urâcioase lucruri se fac în ţară. Proorocii proorocesc neadevăruri, preoţii stăpânesc cu ajutorul lor, şi poporului Meu îi plac aceste lucruri. Dar ce veţi face la urmă?“ (Ier. 5:28-31).

Decăderea iudeilor a avut un caracter general, mai pronunțat chiar decât acela din Sodoma și Gomora:

,,Cutreieraţi uliţele Ierusalimului, uitaţi-vă, întrebaţi şi căutaţi în pieţe, dacă se găseşte un om, dacă este vreunul care să înfăptuiască ce este drept, care să se ţină de adevăr, şi voi ierta Ierusalimul“ (Ieremia 5:1).

Dumnezeu vorbește împotriva mai marilor poporului. Există un pasaj distinct în care Dumnezeu face un rechizitoriu împotriva profeților (Ier. 23:9-40). Ieremia este uimit de mulțimea celor ce pretindeau că au fost la sfatul lui Dumnezeu, dar profețeau lucruri împotriva mesajelor primite de el. De fapt, ei vorbeau ,,ceea ce era la modă“, copiindu-și cuvintele unii altora și spunând poporului ceea ce dorea el să audă.

,,Leagă în chip uşuratic rana fiicei poporului Meu, zicând: ,,Pace! Pace!“ Şi totuşi nu este pace!“ (Ier. 6:14; 8:11).

Situația de atunci își are un echivalent în viața creștinilor de astăzi. Se împlinește profeția făcută de apostolul Pavel despre vremea sfârșitului:

,,Căci va veni vremea când oamenii nu vor putea să sufere învăţătura sănătoasă, ci îi vor gâdila urechile să audă lucruri plăcute şi îşi vor da învăţători după poftele lor“ (2 Timotei 4:3).

Domnul Isus ne-a avertizat că trebuie să stăruim în credință ca să scăpăm de mânia viitoare. S-au ridicat însă mulți învățători mincinoși care propovăduiesc o siguranță falsă a mântuirii și care tolerează trăirea în păcat. Apostolul Pavel ne-a avertizat că suntem mântuiți prin credință, dar vom fi evaluați după fapte și că fiecare dintre noi trebuie să ne înfățișăm înaintea scaunului de judecată a lui Christos, unde, ne spune apostolul Petru, ,,dacă cel neprihănit scapă cu greu, ce se vor face cel nelegiuit şi cel păcătos?“ (1 Petru 4:18).

În alte pasaje, Dumnezeu se pronunță împotriva preoților, care găzduiau niște așa numite ,,festivaluri ale credinței“. În numele toleranței religioase, ei oficiau alături de preoții păgâni, instaurând în țară un ecumenism contaminant în care toate religiile idolatre erau practicate, până la cele mai aberant demonice forme ale lor (2 Regi 21:1-18).

,,Preoţii n-au întrebat: ,,Unde este Domnul?“ Păzitorii Legii nu M-au cunoscut, păstorii sufleteşti Mi-au fost necredincioşi, proorocii au proorocit prin Baal şi au alergat după cei ce nu sunt de nici un ajutor“ (Ieremia 2:8).

,,Căci copiii lui Iuda au făcut ce este rău înaintea Mea, zice Domnul, şi-au aşezat urâciunile lor în Casa peste care este chemat Numele Meu, ca s-o spurce. Au zidit şi locuri înalte la Tofet, în valea Ben-Hinom, ca să-şi ardă în foc fiii şi fiicele – lucru pe care Eu nu-l poruncisem şi nici nu-Mi trecuse prin minte“. (Ier. 7:30-31)

Cea de a treia categorie de conducători ai poporului care este vinovată înaintea lui Dumnezeu sunt ,,căpeteniile“.

,,Cum rămâne uluit un hoţ când este prins, aşa de uluiţi vor rămâne cei din casa lui Israel, ei, împăraţii lor, căpeteniile lor, preoţii lor şi prorocii lor“ (Ieremia 2:26).

Ieremia a profețit că Ioiachim va muri fără să fie bocit de nimeni, ,,ca un măgar“ (Ier. 22:19). Zedechia, ultimul rege de la Ierusalim, a fost un om oscilant, o simplă marionetă în mâna politicienilor de la curte. Imaginile folosite de Ieremia pentru a descrie necredincioșia căpeteniilor poporului sunt șocante, cu o foarte intensă tentă de sexualitate:

„El zice: ,,Când se desparte un bărbat de nevastă-sa, pe care o părăseşte, şi ea ajunge nevasta altuia, se mai întoarce bărbatul acesta la ea? N-ar fi chiar şi ţara aceea spurcată? Şi tu ai curvit cu mulţi ibovnici, şi să te întorci iarăşi la Mine?“ zice Domnul“ (Ieremia 3:1).

,,Ridică-ţi ochii spre înălţimi şi priveşte. Unde n-ai curvit? Te ţineai la drumuri, ca arabul în pustie, şi ai spurcat ţara prin curviile tale şi cu răutatea ta!“ (Ieremia 3:2).

Pe vremea lui Ieremia a existat o decadență a ,,teologilor“, care au pervertit Cuvântul lui Dumnezeu într-o interpretare ,,liberală“. Vă sună familiar?

,,Cum puteţi voi să ziceţi: ,,Suntem înţelepţi şi Legea Domnului este cu noi?“ Cu adevărat, degeaba s-a pus la lucru pana mincinoasă a cărturarilor. Înţelepţii sunt daţi de ruşine, sunt uimiţi, sunt prinşi, căci au nesocotit Cuvântul Domnului, şi ce înţelepciune au ei?“ (Ier. 8:8-9).

Situația generală dezastrouasă este înfățișată metaforic de Ieremia printr-o comparație cu credincioșia păsărilor migratoare. ,,Necredincioasa Israel“ (3:6) și ,,vicleana Iuda“ (3:7) se întrec în șmecherii religioase. Este adevărat, reformele lui Iosia au adus în Iuda aparența unei schimbări, dar n-a fost vorba despre o lucrare de adâncime, ci mai de grabă de una de suprafață. Dumnezeu acuză:

,,Vicleana Iuda nu s-a întors la Mine din toată inima ei, ci cu prefăcătorie“ (3:10).

Prin contrast, Dumnezeu le vorbește despre ascultarea cocostârcului:

,,Spune-le: ,,Aşa vorbeşte Domnul: ,,Cine cade şi nu se mai scoală? Sau cine se abate fără să se întoarcă iarăşi?“ Pentru ce dar poporul acesta al Ierusalimului se lasă dus în necurmate rătăciri, stăruie în înşelătorie şi nu vrea să se întoarcă la Dumnezeu? Căci Eu sunt cu luare-aminte şi aud că ei nu vorbesc cum ar trebui; niciunul nu se căieşte de răutatea lui şi nu zice: ,,Ce am făcut?“ Ci toţi îşi încep din nou alergarea, ca un cal care se aruncă la luptă.

crane  cranes

,,Chiar şi cocostârcul îşi cunoaşte vremea pe ceruri; turtureaua, rândunica şi cocorul îşi păzesc vremea venirii lor, dar poporul Meu nu cunoaşte Legea Domnului! Cum puteţi voi să ziceţi: ,,Suntem înţelepţi şi Legea Domnului este cu noi?“ Cu adevărat, degeaba s-a pus la lucru pana mincinoasă a cărturarilor“ (Ieremia 8:4-8).

Ținutul Țării Sfinte este un coridor al păsărilor migratoare. Ieremia, ca probabil toți ceilalți oameni ai vremii sale, a observat că păsările zboară primăvara dinspre ținuturile nordice ca să ierneze în Africa și se întorc de acolo odată cu venirea primăverii. Este una din mișcările rânduite de Creator și Dumnezeu, spune Ieremia, știe când lucrurile se mișcă și când lucrurile nu se mișcă. Spre deosebire de păsări, evreii necredincioși și-au pierdut calea, s-au rătăcit și nu se mai întorc înapoi la Cel pe care L-au părăsit.

Cocostârcul este un minunat exemplu de fidelitate și de bună orientare. An de an, el pleacă la mii de kilometrii depărtare, dar știe să se întoarcă primăvara exact la același cuib părăsit toamna. Astăzi, se estimează că mai mult de o jumătate de milion de cocostârci împlinesc acest du-te vino anual. Faptul că Ieremia a scris această observație cam prin secolul șase dinainte de Christos, face din acest pasaj prima referință ,,științifică“ despre migrarea păsărilor din literatura mondială.

2. Iminența pedepsei

Spre deosebire de împărați și preoți, profeții n-au fost prezențe permanente în poporul lui Dumnezeu. Ei au fost un fel de ,,trupe speciale“ ale lui Dumnezeu trimise doar când poporul se îndepărta de la ,,Lege și Mărturie“. Apariția unui profet deci semnala o vreme de decadență, în care regele și preoții nu și-au făcut datoria, iar poporul se afla în pericolul unei iminente pedepse divine.

Majoritatea promisiunilor făcute prin Moise au fost condiționate. ,,Am să te binecuvintez dacă vei asculta“ și ,,Am să te blestem dacă nu vei asculta“. Dumnezeu se ține de cuvânt și este credincios promisiunilor Sale. Unii cred că asta este valabil numai atunci când binecuvintează, dar este la fel de valabil și atunci când pedepsește.

Ieremia primește viziunea unui ,,cazan clocotind dinspre miazănoapte“ (1:13), ceea ce anunță că pieirea va veni de acolo prin babilonieni, iar invazia va fi rapidă și nimicitoare:

,,Măslin verde, gras şi cu roade frumoase şi plăcute este numele pe care ţi-l dăduse Domnul, dar cu vuietul unei mari trosnituri îl arde cu foc şi ramurile lui sunt sfărâmate“ (Ieremia 11:16).

3. Restaurarea finală

Dincolo de pedeapsă, Ieremia, asemenea tuturor profeților, anunță vremuri bune pentru poporul lui Dumnezeu. În cartea lui se găsesc unele dintre cele mai pozitive profeții despre soarta finală a Israelului. Viitorul națiunii este la fel de cert ca legile naturii (Ier. 33:20-25). Dumnezeu este la fel de statornic cu această națiune ca și cu legile care guvernează universul (Ier. 31:35-37).

Ca să-i poată asigura un viitor fericit, Dumnezeu promite două lucruri singulare. El însuși se va îmbrăca cu un nume nou, de neimaginat până atunci și, în virtutea acestei noi identități, va încheia cu poporul Său un Nou Legământ.

Evreii, ca și noi de altfel, n-aveau nici o șansă să poată sta înaintea Dreptului Judecător prin prerogativele Legii din Legământul Mozaic. În dragostea Sa, Dumnezeu găsește o altă cale.

„Iată vin zile, zice Domnul, când voi ridica lui David o Odraslă neprihănită. El va împărăţi, va lucra cu înţelepciune şi va face dreptate şi judecată în ţară. În vremea Lui, Iuda va fi mântuit şi Israel va avea linişte în locuinţa lui; şi iată Numele pe care i-L vor da: Domnul, Neprihănirea noastră! “ (Ier. 23:5-6; 33:16).

,,Iată, vin zile, zice Domnul, când voi face cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda un legământ nou. Nu ca legământul pe care l-am încheiat cu părinţii lor în ziua când i-am apucat de mână să-i scot din ţara Egiptului, legământ pe care l-au călcat, măcar că aveam drepturi de soţ asupra lor, zice Domnul. Ci iată legământul pe care-l voi face cu casa lui Israel după zilele acelea, zice Domnul: Voi pune Legea Mea înăuntrul lor, o voi scrie în inima lor, şi Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu. Nici unul nu va mai învăţa pe aproapele sau pe fratele său, zicând: ,,Cunoaşte pe Domnul!“ Ci toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare, zice Domnul, căci le voi ierta nelegiuirea şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor” (Ier. 31:31-34).

Așa cum vom vedea, majoritatea cărților profetice se încheie cu o astfel de promisiune a restaurării națiunii în vremuri mesianice viitoare. Dincolo de orice robie și de orice diasporă, întotdeauna va exista un Israel în lume. Chiar și faptul că acest cuvânt există astăzi pe hărțile lumii este o dovadă a credincioșiei divine. Profetul Ieremia anunță că robia babiloniană va dura exact 70 de ani (Ier. 25:11). Cifra nu este aleasă arbitrar, ci este suma tuturor anilor sabatici neglijați în care evreii n-au dat voie țării să se odihnească (2 Cron. 36:21).

Ieremia anunță de asemenea venirea unui nou conducător al poporului. El îl numește astfel: ,,Păstorul cel bun, Odrasla neprihănită, prințul mesianic, sub care nu numai evreii, ci și neamurile vor prospera.

4. Pedepsirea dușmanilor

Dumnezeu a folosit alte popoare pentru a-și disciplina copiii, dar asta nu-L împiedică să le judece în viitor pentru felul în care și-au îndeplinit această misiune. Răutatea lor se va întoarce asupra capului lor:

,,Nu te teme, robul Meu Iacov, zice Domnul, căci Eu sunt cu tine. Voi nimici toate neamurile printre care te-am împrăştiat, dar pe tine nu te voi nimici, ci Te voi pedepsi cu dreptate, nu pot să te las nepedepsit” (Ieremia 46:28).
 

PARTEA DEOSEBITĂ

Cartea profetului Ieremia are particularități care o fac unică între cărțile profetice.
 
  1. Spiritualitate

Ieremia a fost supranumit ,,profetul spiritual“ pentru că a susținut că un ritual religios este zadarnic dacă nu este făcut din toată inima. Mai mult chiar, profetul declară că tot sistemul de jertfe este o pierdere de vreme dacă este pătat de ipocrizie:

,,Ce nevoie am Eu de tămâia care vine din Seba, de trestia mirositoare dintr-o ţară depărtată? Arderile voastre de tot nu-Mi plac şi jertfele voastre nu-Mi sunt plăcute.“ (Ieremia 6:20).

,,Aşa vorbeşte Domnul oştirilor, Dumnezeul lui Israel: ,,Adăugaţi arderile voastre de tot la jertfele voastre şi mâncaţi-le carnea! Căci n-am vorbit nimic cu părinţii voştri şi nu le-am dat nici o poruncă cu privire la arderi-de-tot şi jertfe în ziua când i-am scos din ţara Egiptului. Ci iată porunca pe care le-am dat-o: ,,Ascultaţi glasul Meu, şi Eu voi fi Dumnezeul vostru, iar voi veţi fi poporul Meu; umblaţi pe toate căile pe care vi le-am poruncit, ca să fiţi fericiţi!“ (Ier. 7:21-23).

Privind înapoi, la vremea dinaintea Sinaiului, Ieremia pregătește poporul pentru viitor. În Babilon, evreii au trebuit să învețe să se închine fără Templu și altare. Acolo au luat ființă ,,sinagogile“, centre de învățătură a Scripturii.

2. Individualitate

Ieremia este unic printre profeți prin faptul că prezice un Nou Legământ pe care Dumnezeu îl va face cu fiecare evreu în mod individual. El vestește astfel timpurile Noului Testament (alt nume pentru Legământul cel Nou), prin care Domnul Isus cheamă individual oamenii să vină la El.

,,În zilele acelea, nu se va mai zice: ,,Părinţii au mâncat aguridă, şi copiilor li s-au sterpezit dinţii“, ci fiecare va muri pentru nelegiuirea lui; oricărui om care va mânca aguridă i se vor sterpezi dinţii!“ …

,,Nici unul nu va mai învăţa pe aproapele sau pe fratele său, zicând: ,,Cunoaşte pe Domnul!“ Ci toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare, zice Domnul …“ (Ier. 31:29-30, 34).

3. Implicații politice

Ieremia dă mai multe sfaturi conducătorilor lui Israel decât toți ceilalți profeți. Când s-a micșorat ca putere și suprafață teritorială, regatul lui Iuda a încercat să le ațâțe pe cele două supraputeri ale vremii una împotriva alteia. Când a fost cu Egiptul, când a fost cu Babilonul. Ieremia i-a sfătuit pe toți să se supună imperiului babilonian. El a mers până acolo încât să-l descrie pe împăratul Babilonului drept slujitor al lui Iehova. Nu-i de mirare că a fost considerat un ,,trădător“.

,,Acum dau toate aceste ţări în mâinile robului Meu Nebucadneţar, împăratul Babilonului; îi dau chiar şi fiarele câmpului ca să-i fie supuse“ (Ieremia 27:6; 28:14).

,,Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeul lui Israel: „Du-te de spune lui Zedechia, împăratul lui Iuda, şi zi-i: ,,Aşa vorbeşte Domnul: ,,Iată, dau cetatea aceasta în mâinile împăratului Babilonului şi o va arde cu foc“ (Ieremia 32:3, 28; 34:2).

Ca să fie clar pentru toți, Ieremia și-a purtat mesajul pe umeri:

,,Aşa mi-a vorbit Domnul: „Fă-ţi nişte legături şi nişte juguri şi puneţi-le la gât“ (Ieremia 27:2).

,,Dar, dacă un popor sau o împărăţie nu se va supune lui Nebucadneţar, împăratul Babilonului, şi nu-şi va pleca grumazul sub jugul împăratului Babilonului, voi pedepsi pe poporul acela cu sabie, cu foamete şi cu ciumă, zice Domnul, până îl voi nimici prin mâna lui“ (Ieremia 27:8).
Neînțeles de concetățeni, Ieremia și-a dus slujirea până la capăt, refugiindu-se în dialogurile lui cu Dumnezeu. Cele nouă rugăciuni înregistrate în cartea lui sunt unele din cele mai sincere și mai oneste din întreaga Scriptură, un exemplu de urmat pentru fiecare dintre noi (Ier. 1: 6; 4: 10; 10: 23– 25; 11: 20; 12: 1– 6; 15: 15– 18; 17: 14– 18; 18: 19– 23; 20: 7– 18).

Mesajul cărţii: Viaţa lui Ieremia este o încurajare pentru toţi cei fragili şi singuratici, pentru toţi cei chemaţi de Dumnezeu, dar neprimiţi de oameni. Cu răbdare, cu blândeţe şi cu perseverenţă, el este purtat de Dumnezeu prin toate încercările şi reuşeşte să-şi ducă până la bun sfârşit slujirea. Mulţi din cei tari şi înflăcăraţi au căzut. Un chipeş Saul, un înţelept capabil ca Solomon, un viteaz ca Samson s-au rostogolit sub vânturile împotrivitoare ale vieţii. Firavul şi plângăreţul Ieremia a rămas însă în picioare. Uneori stejarii falnici cad sub apăsarea furtunii. Rămân însă în picioare sălciile plângătoare biciuite de vânt la marginea apelor.

 

ISAIA

În sfârșit, ceva mai înțelepți după ce am străbătut cărțile poetico-didactice din Biblie, am ajuns la spectaculoasa grupare a cărților profetice. Isaia este deschizător de drum, cel ce stabilește tematica generală și întinde perspectiva profetică până în zorii Noii Creaţiuni.

isaiah-scroll1

Un om remarcabil, un mesaj epocal, o veste teribil de … bună! În cel de al doilea verset al cărții sale, profetul Isaia cheamă cerul și pământul să asculte și să fie martori la ceea ce urmează să spună el:

„Ascultaţi, ceruri! Ia aminte, pământ,
    pentru că Domnul a vorbit: …“ (Is. 1:2).

Isaia este conștient că dispune de un mesaj cu implicații cosmice, și așa este. Ultimul capitol al cărții lui vestește înnoirea întregului Univers:

Căci aşa cum cerurile cele noi
    şi pământul cel nou, pe care le fac,
vor dăinui înaintea Mea, zice Domnul,
    tot aşa vor dăinui şi urmaşii şi numele vostru.“ (Is. 66:22).

Considerat „evanghelistul Vechiului Testament”, proorocul Isaia a fost instrumentul ales de Dumnezeu ca să dea lumii cufundate în întuneric cea mai luminoasă carte de profeţie mesianică.

„ …Totuşi întunericul nu va împărăţi veşnic pe pământul în care acuma este necaz…  Poporul care umbla în întunerec vede o mare lumină; peste cei ce locuiau în țara umbrei morţii răsare o lumină.” (9:1, 2)

„Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat, şi Domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: „Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii.”(9:6)

„De aceea Domnul însuşi vă va da un semn; Iată, fecioara va rămâne însărcinată, va naşte un fiu, şi-i va pune numele Emanuel (Dumnezeu este cu noi).” (7:14)

Isaia este cel mai ciotat profet în Noul Testament, iar cartea sa este pe locul doi în numărul de citări, după cartea psalmilor.  De exemplu, textul din Matei 1:23 se referă la Isai 7:14, iar Matei 12:18-21 este citat din cea dintâi cântare a robului lui Dumnezeu din Isaia 42:1-4. Marcu își începe Evanghelia cu un citat din Isaia 40:3, iar textul din Marcu 11:17 este citat din Isaia 56:7. textul din isaia 53 este citat de cinci ori în Noul Testament:

  • Isaia 53:1 apare în Ioan 12:38
  • Isaia 53:4 apare în Matei 8:17
  • Isaia 53:7-8 apare în Fapte 8:32-33
  • Isaia 53:4-12 apare în 1 Petru 2:22-25
  • Isaia 53:12 apare în Luca 22:37

În Fapte 13:47 întâlnim Isaia 49:6, care spune că robul Domnului va fi o lumină pentru neamuri. În Fapte 13:34 apare Isaia 55:3 care vorbește despre binecuvântarea lui David. În Fapte 7:49 apare Isaia 66:1-2 care spun că cerurile sunt scaunul de domnie al lui Dumnezeu. În Fapte 28:26-27 apare Isaia 6:9-10.

Apostolul Pavel citează de cinci ori din Isaia în epistola sa către Romani. 1 Petru 1:24 citează din Isaia 40:6-8 unde scrie că orice făptură este ca iarba …“. Cheia lui David despre care se vorbește în Apocalipsa 3:7 este un citat din Isaia 22:22.

Titlul: Cartea poartă numele autorului ei, Yesa-Yahu, care tradus înseamnă, în mod providential, tocmai: „Mântuirea este a Domnului”. Din această rădăcină comună provine și numele Mântuitorului: ,,Iehușua“.

Autorul: Ceea ce este Shakespeare pentru literatură, Michelangelo pentru sculptură şi Bach pentru muzică, aceea este Isaia pentru profeţie. Calitatea scrisului său se ridică deasupra scrisului tuturor celorlalţi profeţi ai Bibliei. Nu-i de mirare că profeţia lui fără seamăn a fost aleasă să deschidă seria celor 17 cărţi profetice ale Vechiului Testament.

Stilistica lui Isaia aparține unui om cu o educație aleasă.  The International Standard Bible Encyclopedia afirmă: ,,Isaia nu are nici egal, nici rival în ceea ce privește ușurința cu care folosește în mod sclipitor imaginile mentale. Stilul său marchează momentul climactic al artei literare evreiești“ (“Isaiah,” vol. II, p. 885). Felul în care folosește epigrame, metafore, întrebări retorice, dialoguri, hiperbole și parabole  ,,fac din cartea lui Isaia cea mai mare capodoperă din literatura ebraică“ (ibid.).

Asemenea celor mai mulţi autori ai cărților Bibliei, Isaia a fost prea preocupat să vorbească despre Dumnezeu ca să mai aibă timp să vorbească și despre el însuși. (Exact invers în comparaţie cu ceea ce fac unii ,,reprezentanți“ ai lui Dumnezeu de astăzi. Unuia, înfoiat ca un păun, mi-a venit să-i spun zilele trecute: ,,Dacă te-ai da puțin la o parte, L-am vedea mai bine pe Dumnezeu!“)

Foarte puținele date despre Isaia le aflăm din scurtele mențiuni din text și din scrierile istorice ale evreilor, mai ales de la Iosif Flavius. Numele primit de la părinți dovedește că tatăl lui, Amoț, a fost un om evlavios. Din punct de vedere uman, Isaia a avut un mare avantaj social pentru că s-a născut la palatal regal și a fost crescut la Curte. Starea socială a lui Isaia a fost înaltă. Cartea lui poartă pecetea unui om cu educaţie aleasă: stil elegant şi foarte îngrijit, excelează în proza poetică, ritm şi gradaţie a descrierilor, bogăţie de pasaje cu o deosebită frumuseţe literară. Ca spiritualitate, copilul acesta a crescut până la statura unui om vrednic să fie pus de către evrei alături de Moise și Ilie.

A fost nepotul împăratului Ioas și văr cu împăratul Ozia, unul din motivele pentru care a fost așa de devastat de moartea lui Ozia (Isaia 6:1).

Isaia a avut avere, rang și educație. Acestea i-au creat anumite avantaje, dar nu l-au împiedicat să fie profet. Întâlnirea supranaturală din Templu i-a făcut foarte clar care a trebuit să-i fie destinul și chemarea lui în viață.

Isaia s-a mișcat în voie prin curtea împărătească și a fost sfetnic al împăratului. Primit cu familiaritate de împăraţii Ahaz şi Ezechia (cap.7 şi 37), el a fost cronicarul de la Curte în timpul domniei lui Ozia şi Ezechia (2 Cronici 26:22; 32:32). Foarte multe din profețiile lui încearcă să corecteze anumite orientări greşite de politică externă, mai ales păguboasa tendință de a căuta siguranță prin alianțe cu Asiria și Egiptul.

Nu ştim nimic despre tatăl său, Amoţ, dar ştim despre Isaia însuşi că a fost căsătorit (7:3) şi că a avut doi copii: Şear Iaşub („O rămăşiţă se va întoarce”) şi Maher-Şalal-Haz-Baz („Grăbeşte de prădează, aruncă-te asupra prăzii”) (8:3). Şi soţia lui a fost proorociţă, ceea ce l-a ajutat pe Isaia să-și verifice conținutul mesajului profetic. Nu este destul de limpede dacă Isaia provenea din neam de preoţi. Totuşi, accesul lui în Templu s-ar părea că indică acest lucru (6:6 comparat cu 2 Cronici 26:18).

În privinţa caracterului, am putea menţiona următoarele trăsături specifice ale lui Isaia: (a) îndrăzneală, (deopotrivă înaintea împăraţilor şi înaintea mulţimii); (b) patriotism înflăcărat – a acţionat foarte pornit împotriva a tot ceea ce ar fi putut cauza pagube şi nenorociri poporului său. Totuşi, (c) blând cu celelalte popoare din jur, Isaia manifestase (d) o simpatie care se ridică deasupra oricărui egoism naţional. El s-a pronunţat cu (e) sarcasm şi indignare împotriva păcatului, însă (f) atent la limbaj când vorbeşte, fiind copleşit de reverenţă faţă de Dumnezeu.(g) O profundă spiritualitate i-a caracterizat întreaga viaţă. Pe Dumnezeu Îl numeşte adesea Cel Preaînalt, Cel Sfânt, Cel Atotputernic.

În concluzie, toate aceste trăsături fac din Isaia unul dintre cele mai bune modele pentru predicatorii din toate timpurile.

Destinul profetic

Dumnezeu l-a chemat pe Isaia la slujba profetică cu ocazia morții împăratului Ozia (Azaria). Isaia, care avea pe atunci aproximativ 20 de ani, s-a dus în Templu să înțeleagă de ce a murit vărul său. Prin experiența viziunii pe care a avut-o acolo, Isaia a primit de la Dumnezeu trei lecții legate direct de vocaţia lui profetică.

I. Nu numiți sfințenie ceea ce numesc ei sfințenie. Sfinţenia dumnezeiască întrece cu mult percepţia omenească pe această temă.

Ozia fusese un împărat bun, care căutase pe Domnul și fusese considerat în țară un mare reformator. Probabil că Isaia a vrut să știe de ce a fost pedepsită o persoană cu atâta popularitate; de ce are Dumnezeu pretenții așa de mari și de ce l-a pedepsit așa de crunt pe unul dintre cei mai buni împărați ai țării.

Însă, ca urmare a vedeniei avute în Templu, Isaia a fost copleșit de sfințenia lui Dumnezeu.

,,În anul morţii împăratului Ozia, am văzut pe Domnul şezând pe un scaun de domnie foarte înalt, şi poalele mantiei Lui umpleau Templul. Serafimii stăteau deasupra Lui şi fiecare avea şase aripi: cu două îşi acopereau faţa, cu două îşi acopereau picioarele şi cu două zburau. Strigau unul la altul şi ziceau:

„Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oştirilor! Tot pământul este plin de mărirea Lui!”

Şi se zguduiau uşorii uşii de glasul care răsuna şi casa s-a umplut de fum“ (Isaia 6:1-4).

Ierusalimul era sfânt, Templul era sfânt, preoții erau sfinți, dar Dumnezeu i-a descoperit lui Isaia un palier infinit mai înalt al sfințeniei cerești. Sub influența ei, chiar trecătoare, ,,ușorii ușii Templului pământesc s-au zguduit“ și dădeau semne că nu mai rezistă.

Isaia și-a dat seama că noi, oamenii credincioşi, ne cam jucăm cu lucrurile sfinte şi că abordăm cu prea multă uşurătate ideea de sfințenie, care presupune nivele de puritate infinit superioare trăirilor noastre.

Asemenea lui Moise în fața tufișului arzând (Exod 3:5-6), Isaia s-a prăbușit în sine în fața sfințeniei divine.

Isaia a trăit toată viața sub influența vedeniei din Templu. Asta se vede din faptul că el a folosit pentru Dumnezeu un nume divin pe care nu-l mai folosise nimeni: ,,Sfântul lui Israel“, nume care apare în proorocia lui de nu mai puțin de 28 de ori.

Cea de a doua lecție primită de Isaia în Templu este aceasta:

II. Nu numi imposibil ceea ce numesc ei imposibil! Dumnezeu poate face orice, oricând și prin oricine.

Învăluit din toate părțile de sfințenia cerească, Isaia s-a crezut un om pierdut. Sub puternica impresie pe care i-a făcut-o aceasta, el și-a dat seama că întrebarea nu era cum de l-a pedepsit Sfântul lui Israel pe Ozia, ci cum se face că a scăpat de pedeapsa divină el însuşi, precum şi concetăţenii lui!

,,Atunci am zis: „Vai de mine! Sunt pierdut, căci sunt un om cu buze necurate, locuiesc în mijlocul unui popor tot cu buze necurate, şi am văzut cu ochii mei pe Împăratul, Domnul oştirilor!” Isaia 6:5).

Cum va putea să stea un muritor în prezența sfințeniei divine? Deodată o asemenea probabilitate i-a apărut ca o imposibilitate. Însă, Dumnezeu i-a arătat imediat că are soluții pregătite pentru toate impasurile noastre. Pentru El nimic nu este imposibil! Soluțiile Sale sunt simple, pentru că toate lucrurile se mulează pe voința Lui suverană.

,,Dar unul din serafimi a zburat spre mine cu un cărbune aprins în mână, pe care-l luase cu cleştele de pe altar. Mi-a atins gura cu el şi a zis:

„Iată, atingându-se cărbunele acesta de buzele tale, nelegiuirea ta este îndepărtată şi păcatul tău este ispăşit!” (Isaia 6:6-7)

Impasul lui Isaia a fost rezolvat de Dumnezeu într-un mod surprinzător de simplu: i-a curățit buzele cu un cărbune luat de pe altar. Dumnezeu este specialist în acţiuni imposibile! Cartea lui Isaia cuprinde această afirmație în chiar primul ei capitol, stabilind astfel termenii în care discută Dumnezeu cu poporul Său:

,,Veniți totuși sa ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roșii ca purpura, se vor face ca lâna“ (Isaia 1:18).

Ne-am aștepta ca Dumnezeu să judece după dreptate; dar iată, El ne spune că judecata Lui va reuși imposibilul! El îi va face pe cei judecați ,,să arate bine“ la judecată și să-i scoată nevinovați.

Isaia 1:18 este unul din versetele pe care le știm prea bine ca să le înțelegem bine. Le cunoaștem ,,pe dinafară“, dar nu reușim să le pătrundem și ,,pe dinăuntru“. În text, Dumnezeu Se laudă că este în stare de două lucruri imposibile: să facă albe ca zăpada niște păcate de culoarea cârmâzului, și că poate întoarce lâna la culoarea ei naturală.

Orice persoană care a lucrat vreodată cu culorile știe că, dacă ai pictat ceva peste culoarea alb, nu vei mai reuși să obții albul inițial cu nici o altă combinație de culori adăugate. Dumnezeu spune însă că El ,,poate“!

Orice specialist în vopsitul stofelor știe că dacă ai vopsit lâna, îți va fi imposibil s-o întorci la culoarea ei naturală. Nu există diluant sau curățitor pentru așa ceva! Întrebați-o pe Lidia, vânzătoarea de purpură (Fapte 16:14). Însă, Dumnezeu spune că El ,,poate“!

Prin aceste două afirmații, cartea lui Isaia ne învață că un copil al lui Dumnezeu trebuie să scoată din vocabularul lui cuvântul ,,imposibil“. ,,La Dumnezeu toate sunt cu putință!“ (Marcu 9:23).

Cea de a treia lecție primită de Isaia în Templu este aceasta:

III. Nu numi succes ceea ce numesc ei succes. Pentru cei care-L slujesc pe Dumnezeu, succesul poate lua forme surprinzătoare.  

După tot ce i s-a întâmplat până acum în Templu, probabil că Isaia a ajuns la convingerea că Dumnezeu poate face orice și că nimeni și nimic nu I se poate împotrivi. Nu-i de mirare că a fost așa de dornic să se pună şi el în slujba unui asemenea Dumnezeu. Asocierea cu El însemna un succes mai dinainte garantat!

,,Am auzit glasul Domnului întrebând: „Pe cine să trimit şi cine va merge pentru Noi?” Eu am răspuns: ,,Iată-mă! trimite-mă!“ (Isaia 6:8).

Este același ,,Noi“ pomenit pentru prima dată în cartea Geneza, cu ocazia creării Universului(Gen. 1:26). Toate cele trei persoane ale dumnezeirii, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, s-au implicat direct în alegerea și trimiterea lui Isaia. Misiunea lui este autentică și puternică.

Aici apare una din cele mai mari surprize ale activității lui Isaia. Dumnezeu îi spune că nimeni nu-l va asculta și nu se va supune mesajului lui! ,,Succesul“ misiunii lui nu va fi în proclamarea unui mesaj care să ducă la mântuire, ci unul care să slujească doar ca mărturie.

,,El a zis atunci: „Du-te şi spune poporului acestuia: ,,Într-una veţi auzi, şi nu veţi înţelege; într-una veţi vedea, şi nu veţi pricepe!” Împietreşte inima acestui popor, fă-l tare de urechi şi astupă-i ochii, ca să nu vadă cu ochii, să n-audă cu urechile, să nu înţeleagă cu inima, să nu se întoarcă la Mine şi să nu fie tămăduit” (Isaia 6:9-10).

Din pricina inerției gândirii noastre, ani de-a rândul am pus în textul versetelor de mai sus un semn de întrebare (?), acolo unde este un semn de exclamare (!), văzând o ,,interogare“ care să ducă la pocăință, acolo unde nu este decât o ,,condamnare la împietrire“, care să ducă la pedeapsă.

Dumnezeu îi spune tânărului Isaia: ,,Să nu-ți faci cumva iluzia că vei fi un predicator de succes! Cu cât le vei vorbi mai mult, cu atât oamenii se vor încăpățâna să nu te asculte. Eu Însumi am să-i fac surzi, orbi și am să le împietresc inima ca să nu te asculte. Ca nu cumva să se întoarcă la Mine cu pocăință și să trebuiască să-i iert. Este ceasul pedepsei! Ceasul pocăinței s-a dus!

Care predicator s-ar mulțumi cu o asemenea misiune? Cine s-ar bucura de un asemenea destin? Nu-i de mirare că Isaia a sperat ca această situație să fie trecătoare, de scurtă durată:

Şi eu am întrebat: „Până când, Doamne?” El a răspuns: „Până când vor rămâne cetăţile pustii şi lipsite de locuitori; până când nu va mai fi nimeni în case şi ţara va fi pustiită de tot; până va îndepărta Domnul pe oameni şi ţara va ajunge o mare pustie” (Isaia 6:11-12).

Ca și profetul Ieremia, care i-a continuat activitatea profetică, Isaia a fost ,,un profet din ceasul al doisprezecelea“. Mesajul lui a fost mai degrabă un anunț al sentinței decât o pledoarie pentru salvare. Răbdarea lui Dumnezeu atinsese limita de la care disciplinarea părintească hotărâse necesitatea imperioasă a pedepsei.

Realitatea aceasta este subliniată și în alte părți ale Bibliei. Cuvântul lui Dumnezeu nu deschide întotdeauna inimile oamenilor. Uneori le împietrește. Versetele acestea care anunță că propovăduirea lui Isaia nu va aduce mântuire sunt citate în Noul Testament mai mult decât oricare altele din cartea lui (Matei 13:14; Marcu 4:12; Luca 8:10; Ioan 12:40; Fapte 28:26; Romani 11:8).

Domnul Isus a afirmat că lucrarea Lui avea să se asemene cu cea a lui Isaia:

„Vouă”, le-a zis El, „v-a fost dat să cunoaşteţi taina Împărăţiei lui Dumnezeu, dar pentru cei ce sunt afară din numărul vostru, toate lucrurile sunt înfăţişate în pilde, pentru ca , măcar că privesc, să privească şi să nu vadă şi, măcar că aud, să audă şi să nu înţeleagă, ca nu cumva să se întoarcă la Dumnezeu şi să li se ierte păcatele” (Marcu 4:11-12).

Isaia a avut una din cele mai grele și mai lipsite de satisfacții misiuni avute de toți profeții Bibliei. Dacă nu s-ar fi achitat de ea n-am fi aflat niciodată de el. S-a achitat însă cu brio și astăzi este cunoscut în toată lumea. A vorbit în vânt, dar și-a scris cuvintele într-o carte. N-a fost ascultat de contemporani, dar este citit de oamenii din toate limbile și colțurile pământului. N-a fost băgat în seamă de cei din vremea lui, dar a fost rânduit de Dumnezeu să rămână peste veacuri vestitorul unui mesaj potrivit pentru toți oamenii acestei planete. Isaia a fost un om ratat în timpul vieții. Ascultătorii lui l-au privit cu din ce în ce mai multă dușmănie și batjocură. Și asta timp de … 40 de ani. Pentru Isaia, ca și pentru alți mari slujitori ai lui Dumnezeu, ,,succesul“ se scrie ,,c-r-e-d-i-n-c-i-o-ș-i-e“.

Ceea ce este uimitor este că Isaia, spre deosebire de Ieremia, celălalt profet contemporan cu destin tragic, nu se ,,acrește“, nu devine cenușiu sau ,,plângăcios“. Isaia strălucește de optimism. Cum a fost posibil?

Motivul este identificarea profetului cu Dumnezeul pe care-L slujește și convingerea că Dumnezeu poate imposibilul! Cartea lui Isaia este plină de lucruri imposibile, extraordinare, de necrezut, dar solide la fel ca realitatea ultimă a Celui Atotputernic. Ieremia se uită prea mult la pământ. Isaia se pierde în adorarea cerului și a lucrării supranaturale pe care o va face Dumnezeu pe pământ. Cine-L are pe Dumnezeu are întotdeauna ,,destul“. Isaia vestește despre o naștere imposibilă, un prunct venit dintr-o fecioară ((Is. 7:14), despre o înviere imposibilă (Is. 53:10), despre o împărăție imposibilă (Is. 11:1-9). Cu astfel de diamante în traistă, Isaia călătorește prin viață ca un om bogat, îmbrăcat deja în straiele cerului și asemănător până la confundare cu un alt ,,om al durerii și obișnuit cu suferință“ cu care va pe veci legat:

„Duhul Domnului Dumnezeu este peste Mine, căci Domnul M-a uns să aduc veşti bune celor nenorociţi: El M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să vestesc robilor slobozenia şi prinşilor de război izbăvirea; să vestesc un an de îndurare al Domnului şi o zi de răzbunare a Dumnezeului nostru; să mângâi pe toţi cei întristaţi;  să dau celor întristaţi din Sion, să le dau o cunună împărătească, în loc de cenuşă, un untdelemn de bucurie, în locul plânsului, o haină de laudă, în locul unui duh mâhnit, ca să fie numiţi terebinţi ai neprihănirii, un sad al Domnului,ca să slujească spre slava Lui. …

„Mă bucur în Domnul şi sufletul Meu este plin de veselie în Dumnezeul Meu, căci M-a îmbrăcat cu hainele mântuirii, M-a acoperit cu mantaua izbăvirii, ca pe un mire împodobit cu o cunună împărătească şi ca o mireasă împodobită cu sculele ei.  Căci, după cum pământul face să răsară lăstarul lui şi după cum o grădină face să încolţească semănăturile ei, aşa va face Domnul, Dumnezeu, să răsară mântuirea şi lauda în faţa tuturor neamurilor.” (Isaia 61).

Data scrierii:

Textul cărţii plasează această dată: „Pe vremea lui Ozia, Iotam, Ahaz şi Ezechia” (1:1). Isaia a avut deci aproximativ 60 de ani de activitate profetică (740-680 î.Cr.). În vremea aceasta Israelul a fost dus în robie (722-721- î.Cr.), iar împărăţia lui Iuda a fost parţial invadată de oştile lui Sanherib (701 î.Cr.). Tradiţia evreiască plasează moartea sa pe vremea lui Manase, care l-ar fi închis în trunchiul unui copac şi l-ar fi tăiat în două cu ferăstrăul (Evrei 11:37).

isaiah_timeline

Contextul istoric:

Cei 60 de ani de activitate ai lui Isaia încep atunci când cele 10 seminţii din Regatul de Nord a lui Israel erau aproape să fie cucerite de Asiria şi duse în robie. Se încheiau astfel aproximativ 200 de ani de tristă istorie în care Israelul rătăcise departe de Iehova, sub conducerea a nu mai puţin de 19 împăraţi din opt dinastii diferite.

Sub ameninţarea lui Tiglat-Pileser al Asiriei, Israelul intră în alianţă cu Siria şi Damascul. Împăratul Ahaz din Iuda refuză să se alăture acestei alianţe şi este ţinta unei invazii de pedepsire (2 Regi 16 şi 2 Cronici 28). Ahaz cere ajutorul puternicei Asirii, care zdrobeşte Siria şi Israelul, dar ia sub tutela sa şi micul regat al lui Iuda.

Vasalitatea împărăţiei lui Iuda durează până când Ezechia se răscoală (2 Regi 18). La această răscoală îl îndeamnă Isaia care îl încurajează să iasă din orice alianţe omeneşti şi să se încreadă numai în Iehova. Speriat însă de ameninţarea asiriană, Ezechia ascultă de alte glasuri care-l îndemnau să se alieze cu Egiptul, singura putere rivală pe măsura Asiriei (Isaia 30:2-4). Când Sanherib, noul împărat al Asiriei, vine să pedepsească regatul lui Iuda, Egiptul ezită să trimită ajutor, iar Ezechia este forţat să se umilească, capitulând şi plătind un mare preţ în argint şi aur (2 Regi 18:13-16). În secret însă, Iuda continuă să flirteze cu Egiptul. Aflând despre situaţia aceasta, Sanherib se întoarce să-şi zdrobească toţi rivalii. Din imensele trupe îndreptate înspre Egipt, desprinde o armată pe care o trimite să cucerească Ierusalimul (Isaia 36 – 37).

În panica asediului, Ezechia ascultă de Isaia, strigă către Iehova şi rezultatul nu întârzie să apară: Dumnezeu Însuşi luptă cu asirienii producându-le o mare înfrângere din care Sanherib nu şi-a mai revenit niciodată. Împărăţia lui Iuda este eliberată astfel de orice ameninţare şi, pentru o perioadă de timp, se va bucura de pace, linişte şi prosperitate.

Dacă vom reuşi să ţinem în minte acest mic rezumat istoric, citirea cărţii lui Isaia ne va fi

mai uşoară, iar unele pasaje obscure vor putea fi clarificate cu uşurinţă.

Conţinutul cărţii:

I. Conținut păstrat prin providență:

Isaia este o carte fascinantă ca studiu. Caracterul providențial al cărții este subliniat prin faptul că ni s-a păstrat întreagă, cea mai veche copie fiind descoperită în documentele de la Marea Moartă. De-a lungul secolelor, liberali vinovați de prea multă libertate în criticarea lucrărilor lui Dumnezeu, dar și rabinii habotnic porniți împotriva lui Cristos au negat vechimea și inspirația acestei cărți. Astăzi, însă, Dumnezeu i-a făcut dreptate. Spiritual, în mijlocul Israelului, se află Ierusalimul, iar în mijlocul Ierusalimului se găseşte ,,Muzeul lui Israel“. Ei bine, în urma descoperirii ,,Documentelor de la Marea Moartă“, exact la 60 ani de la descoperirea lor, respectiv din anul 2008, în centrul acestui muzeu, depus într-o vitrină circulară, se află sulul cărții lui Isaia, integral și fără nici un verset lipsă. Da, există acolo chiar și mult contestatul capitol 53, chintesența lucrării mesianice a lui Dumnezeu pentru Israel.

II. Conținut așezat într-o formă matematică.

Cartea lui Isaia constituie un studiu fascinant și din cauza felului în care a fost împărțită pe versete și capitole. Deși nu putem spune că această împărțire a fost ,,inspirată“, o putem pune și pe ea în categoria întâmplărilor ,,providențiale“. Unii ar prefera să citească și azi textul Bibliei nefragmentat grafic de împărțirea curentă, spunând că asta ne-ar facilita refamiliarizarea cu curgerea naturală a narațiunii. Pentru aproximativ 1.100 de ani, Biserica creștină a citit Biblia în felul acesta.

Împărțirea Bibliei pe capitole a fost lucrarea lui Stephen Langton, un arhiepiscop de Canterbury. El a recomandat această împărțire în anul 1.227, iar Biblia Wycliffe din anul 1382 a fost cea dintâi care a fost tipărită astfel. De atunci, imensa majoritate a traducerilor Bibliei folosesc aceasă metodă, care ne ajută să localizăm mult mai ușor anumite texte, ca de pildă Ioan 3:16.

Împărțirea textului Vechiului Testament în capitole și versete a fost făcută de rabinul Nathan în anul 1488. Robert (Stephanus) Etienne a fost inspirat de lucrarea lui Nathan să adauge o împărțire cu versete numerotate și împărțirii Noului Testament pe capitole. Prin aceasta, în anul 1448, odată cu tipărirea Bibliei de la Geneva s-a ajuns la forma grafică pe care o folosim și noi astăzi.

Nu știu dacă cel care a împărțit cartea profetului Isaia pe capitole și versete și-a dat seama sau nu de ceea ce face, dar cartea este așezată astăzi pe o foarte interesantă structură numerică. Cartea conține 66 de capitole, exact atâtea câte sunt și cărțile Bibliei. Mai mult, Isaia este secționat în două jumătăți distincte, primele 39 de capitole și ultimele 27, exact așa cum sunt împărțite și cărțile Vechiului și Noului Testament. Este evident că primele 39 de capitole rezumă mesajul pe care l-a avut Dumnezeu în Vechiul Testament, iar ultimele 27 adaugă aroma mesajului de har și restaurare conținut de Noul Testament. Cea de-a doua secțiune începe chiar cu o declarație tematică, preluată literal de Ioan Botezătorul, la începutul Noului Testament:

,,Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul Meu, zice Dumnezeul vostru. Vorbiţi bine Ierusalimului şi strigaţi-i că robia lui s-a sfârşit, că nelegiuirea lui este ispăşită, căci a primit din mâna Domnului de două ori cât toate păcatele lui.” Un glas strigă: „Pregătiţi în pustie calea Domnului, neteziţi în locurile uscate un drum pentru Dumnezeul nostru! Orice vale să fie înălţată, orice munte şi orice deal să fie plecate, coastele să se prefacă în câmpii şi strâmtorile, în vâlcele! Atunci se va descoperi slava Domnului, şi în clipa aceea orice făptură o va vedea, căci gura Domnului a vorbit.” (Isaia 40:1-5)

Secțiunea continuă apoi cu lucrarea Robului Domnului, uns de Dumnezeu, jertfit pentru păcatele poporului Său, înviat și înălțat apoi în slavă. Trecem apoi prin texte care ne spun că ,,vom fi martori ai Lui până la marginile pământului“ și se încheie cu o declarație apocaliptică a lui Dumnezeu:

,,Căci iată, Eu fac ceruri noi şi un pământ nou; aşa că nimeni nu-şi va mai aduce aminte de lucrurile trecute şi nimănui nu-i vor mai veni în minte.“ (Isaia 65:17)

Cu alte cuvinte, dacă cineva ar lua toată Biblia și ar îngrămădi-o într-o singură carte am avea exact cartea profetului Isaia.

Isaia îşi începe cartea cu o referire la cer și pământ, un ecou al creării Universului în cartea Geneza, și o încheie cu o aluzie la un cer nou și un pământ nou, o prevestire a Apocalipsei. Exact acolo unde trebuie, în simetria numerică, există o referire la epoca îndurării divine, un ecou al Evangheliei lui Matei.

Isaia și Biblia
 Creația  Isaia   1 chain Geneza
 Evanghelia  Isaia 40 chain Matei
 Noua creație  Isaia 66 chain Apocalipsa

În simetria numerică de astăzi există chiar și o împărțire mai interesantă. Este evident că secțiunea capitolelor 40-66 se subîmparte și ea în trei, fiecare de câte 9 capitole dedicate fiecare în parte uneia din cele trei persoane ale Dumnezeului triunic: În capitolele 40-48 tema este ,,mângâiați pe poporul Meu“, și ne întâlnim cu măreția Tatălui. În capitolele 49-57, tema este ,,Robul Domnului, care moare și apoi învie“, iar eroul principal este Fiul care ne-a adus harul mântuirii. Iar în capitolele 58-66 ni se prezintă ,,slava viitoare“, care va fi așezată prin lucrarea Duhului lui Dumnezeu.

Și dacă vreți ceva sublim, iată cât de ,,christocentrică“ este această a doua parte a cărții lui Isaia, evanghelistul Vechiului testament:

– 66 de capitole, ca Biblia
– 39 de capitole aspre despre judecată, ca Vechiul Testament
– 27 de capitole despre salvare, ca Noul testament
– în aceste 27 capitole din final sunt trei grupe de câte nouă
– primele 9 sunt despre salvarea fizică a lui Israel
– ultimele 9 sunt despre salvarea fizică a planetei
– secțiunea de 9 capitole de la mijloc este despre salvarea individuală,
– iar inima acesteia este (nu se putea altfel!) exact capitolul Isaia 53 !!!
– inima caitolului 53 este această afrimație: ,,Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El şi, prin rănile Lui, suntem tămăduiţi“ (Isaia 53:5)

O altă asemănare cu Vechiul testament este că expresia ,,întristați pe Duhul Sfânt“ vine din Isaia 63:10-11

,,Dar ei au fost neascultători şi au întristat pe Duhul Lui cel sfânt, iar El li S-a făcut vrăjmaş şi a luptat împotriva lor. Atunci poporul Său şi-a adus aminte de zilele străvechi ale lui Moise şi a zis: „Unde este Acela care i-a scos din mare, cu păstorul turmei Sale? Unde este Acela care punea în mijlocul lor Duhul Lui cel sfânt“

Un alt text din Isaia este un anunț al Rusalilor:

,,Căci voi turna ape peste pământul însetat şi râuri pe pământul uscat; voi turna Duhul Meu peste sămânţa ta, şi binecuvântarea Mea peste odraslele tale, …“ (Isaia 44:3).

Oare cum pot unii să spună că nu există referiri la Sfânta Trinitate în Vechiul Testament ?!

Desigur, împărțirea pe capitole și versete n-a fost făcută de Dumnezeu, dar este evident că Dumnezeu a așezat conținutul cărții într-o structură fascinantă.

A existat un critic literar căruia nu i-a plăcut că lucrările lui Shakespeare sunt pline de citate la care scriitorul nu a trecut și referința. Asta până când cineva a observat că Shakespeare s-a citat pe sine însuși, semnalându-ne că anumite pasaje există în alte scrieri ale sale. La fel este și cu Biblia. Noul Testament este plin de citate din cartea profetului Isaia, mai ales din partea de la urmă. Iată câteva exemple de citate cu care suntem foarte familiari în limbajul creștin de astăzi:

,,Din săbiile lor îşi vor făuri fiare de plug şi din suliţele lor, cosoare“ (Isaia 2:4b).

Versetul acesta se află pe soclul de granit al statuii așezate în fața sediului Națiunilor Unite din New York.

ONU

Este păcat că n-au pus acolo întreg versetul, care condiționează această realizare de supunerea față de Unsul trimis de Dumnezeu:

,,El va fi Judecătorul neamurilor, El va hotărî între un mare număr de popoare“ (Isaia 4:2a).

Fără ascultarea de Dumnezeu nu va exista o împărăție a păcii și a prosperității. Națiunile Unite sunt un orfelinat în care copiii caută ,,fraternitate“ fără să-L recunoască pe Cel care i-a făcut! Așa ceva nu se poate. Omenirea, preluând o metaforă a lui Milton, este mereu ,,în căutarea paradisului pierdut“, în care ar dori să se întoarcă sărind gardul pentru că la poartă a așezat Dumnezeu un heruvim cu sabie învăpăiată (Geneza 3:24). Pasajul din Isaia 2:2-5 se află preluate ,,cuvânt cu cuvânt“ și în cartea mai tânărului profet Mica (Mica 4:1-5). Repetițiile sunt metoda Bibliei de a întâri o afirmație. Țineți minte expresia ,,Adevărat , adevărat vă spun“ ? Când Dumnezeu repetă o informație este ca și cum ar vrea să spună: ,,Atenție! Aceasta se va întâmpla cu siguranță!“

Pasajul din Isaia și Mica este în contrast cu unul din cartea profetului Ioel, în care elementele metaforelor sunt inversate. Este un fel de formulare simbolică ,,înarmare – dezarmare“. Iată pasajul din Ioel:

,,Fiarele plugurilor voastre prefaceţi-le în săbii şi cosoarele, în suliţe! Cel slab să zică: ‘Sunt tare!’ (Ioel 3:10).

Alte versete arhicunoscute sunt acestea:

,,De aceea, Domnul Însuşi vă va da un semn: Iată, fecioara va rămâne însărcinată, va naşte un fiu şi-I va pune numele Emanuel (Dumnezeu este cu noi)“ (Isaia 7: 14).

,,Căci un Copil ni S-a născut, un Fiu ni s-a dat şi domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii“ (Isaia 9: 6).

,,Duhul Domnului Se va odihni peste El, duh de înţelepciune şi de pricepere, duh de sfat şi de tărie, duh de cunoştinţă şi de frică de Domnul (Isaia 11: 2).

,,Celui cu inima tare, Tu-i chezăşuieşti pacea; da, pacea, căci se încrede în Tine“ (Isaia 26: 3).

,, … dar cei ce se încred în Domnul îşi înnoiesc puterea, ei zboară ca vulturii; aleargă, şi nu obosesc, umblă, şi nu ostenesc” (Isaia 40: 31).

,,Ce frumoase sunt pe munţi picioarele celui ce aduce veşti bune, care vesteşte pacea, picioarele celui ce aduce veşti bune, care vesteşte mântuirea!“ (Isaia 52: 7).

,,Nu, mâna Domnului nu este prea scurtă ca să mântuiască, nici urechea Lui prea tare ca să audă“ (Isaia 59: 1).

„O, de ai despica cerurile şi Te-ai pogorî, s-ar topi munţii înaintea Ta“ (Isaia 64: 1).

Martin Luther s-a inspirat din Isaia când a compus celebra cântare ,,Cetate tare-i Dumnezeu“:

,,In ziua aceea, se va cânta următoarea cântare în țara lui Iuda: „Avem o cetate tare; Dumnezeu ne dă mântuirea ca ziduri și întăritură“ (Isaia 26:1).

Din cauza graficii în care a fost tipărită traducerea lui Dumitru Cornilescu, este dificil să remarcăm toate cântările menționate în cartea lui Isaia:

1. [ Via Domnului ] ,,Voi cânta Preaiubitului meu cântarea Preaiubitului meu despre via Lui. Preaiubitul meu avea o vie pe o câmpie foarte mănoasă … (Isaia 5:1).

2. [ Cântarea Babilonului ] ,,atunci vei cânta cântarea aceasta asupra împăratului Babilonului şi vei zice: „Iată, asupritorul nu mai este, asuprirea a încetat, … (Isaia 14:4).

3. [ Domnul secerișului ]
,,Eu privesc liniştit din locuinţa Mea
pe căldura arzătoare a luminii soarelui
şi pe aburul de rouă,
în vipia secerişului.

Dar, înainte de seceriş,
când cade floarea şi rodul se face aguridă,
el taie îndată mlădiţele cu cosoare,
ba taie chiar lăstarii şi-i aruncă…”
(Isaia 18:4-5).

4. [ O cetate tare ] ,,În ziua aceea, se va cânta următoarea cântare în ţara lui Iuda: „Avem o cetate tare; Dumnezeu ne dă mântuirea ca ziduri şi întăritură. …“ (Isaia 26:1).

5. [ Cântare nouă pentru Via Domnului ] ,,În ziua aceea, cântaţi o cântare asupra viei celeimai alese: ‘Eu, Domnul, sunt Păzitorul ei, Eu o ud în fiecare clipă; Eu o păzesc zi şi noapte, ca să n-o vatăme nimeni. … (Isaia 27:2-5).

6. [ Cântarea lui Ezechia ] Cântarea lui Ezechia, împăratul lui Iuda, cu prilejul bolii şi însănătoşirii lui …  (Isaia 38:9).

7. [ Cântarea cea nouă ] ,,Cântaţi Domnului o cântare nouă, cântaţi laudele Lui până la marginile pământului, voi, care mergeţi pe mare şi cei ce locuiţi în ea, ostroave şi locuitorii lor! … (Isaia 42:10).

 

Foarte puțini creștini sunt conștienți că expresii ca acestea ,,întristați pe Duhul Sfânt“, ,,Domnul va șterge orice lacrimă din ochii lor“, ,,glasul celui ce strigă în pustie“, ,,Îmi veți fi martori până la marginile pământului“ și ,,orice genunchi se va pleca și orice limbă va mărturisi“ vin toate din textul celei de-a doua secțiuni majore din cartea profetului Isaia. Deci, dacă vrei să cunoști bine Biblia, trebuie să citești ce a scris Isaia. Cartea lui te va ajuta să înțelegi atât Noul Testament, cât și Vechiul Testament.

Teme majore în profețiile lui Isaia:

Subiectele rostirilor profetice ale lui Isaia acoperă o arie impresionantă de teme. Ele se întind de la întâmplări petrecute în cer printre făpturile lui Dumnezeu înainte de facerea lumii (vezi Isaia 42:5) şi până la evenimente din viitorul îndepărtat în care Dumnezeu va crea ceruri noi şi un pământ nou (Isaia 65:17; 66:22). Chiar dacă textul cărţii lui Isaia este important şi din punct de vedere al profeţiilor despre Ierusalim (pe care-l numeşte în 30 de feluri diferite), despre Israel şi Iuda sau despre celelalte naţiuni ale lumii (Isaia 2:4; 5:26; 40:15, 17, 22; 66:18), totuşi importanţa majoră a acestui profet rămâne aceea a unui crainic ce vesteşte lucrarea lui Mesia.

Multe din profețiile lui Isaia încep cu situații istorice contemporane, iar profețiile lui sunt adresate lor, dar trec adesea dincolo de ele, adresându-se unor vremuri viitoare legate de venirea lui Mesia, Isus Christos.

Acest dualism este caracteristic multor altor profeții din Biblie. Profețiile cu dublă sau chiar triplă împlinire istorică anunță inițial venirea unor evenimente de mică importanță, pentru a trece apoi la împliniri mult mai ample și mai importante.

Profețiile cu caracter dublu din Isaia se referă la Isus Christos, la Israel şi Iuda, sau alte naţiuni din jur. Două profeții au un caracter singular prin excelență: cele legate de venirea Zilei Domnului și de Împărăția viitoare.

Iată patru subiecte distincte cărora li se adresează profețile din cartea lui Isaia.

I. Isaia despre Mesia:

Isaia este numit și ,,profetul evanghelist“, pentru că a scris așa de mult despre Isus Christos. Profețiile lor s-au împlinit întocmai în evenimentele descrise în Evanghelii.

Isaia a scris despre:

– nașterea lui Isus Christos (7:14; Mat. 1: 23);
– lucrarea lui Ioan Botezătorul (40:1-6; Mat. 3);
– lucrarea însoțitoare a Duhului Sfânt (61:1-2; Luca 4:17-19);
– lepădarea lui Christos de către Israel (6:9-13; Mat. 13:10-15; Ioan 12:38);
– piatra de poticnire (8:14; 28:16; Mat. 21: 42; Rom. 9:32–33; 1 Petru 2:6);
– lucrarea Lui pentru Neamuri (49:6; Luca 2:32; Fapte 13:47);
– suferinţele şi moartea Sa (52:1 – 53:12; Marcu 10:25);
– caracterul ispășitor al morții Lui pe cruce (53)
și despre Împărăția Lui viitoare (2, 11, 65; 11:1-9; Apoc. 12:10).

Nașterea supranaturală a lui Isus Christos dintr-o fecioară este una din doctrinele fundamentale ale creștinismului. Fiul lui Dumnezeu nu putea veni în lume ca mine și ca tine. Fiecare prunc este o creație nouă, dar Christos a existat dintotdeauna. El a venit printr-o naștere fără egal în istorie, fără explicație și fără rival.
Isus Christos ,,a venit în lume“ (Ioan 3:17; 10:36; 16:28).
În terminologia din Isaia 9:6, copilul ni s-a născut (a luat natură umană) pentru că un Fiu ni s-a dat (în natura Lui divină).
Trupul lui a fost conceput în mod supranatural prin Duhul Sfânt în pântecele Mariei (Luca 1:26–38; Evrei. 10:5). El a trăit fără păcat (1 Petru 2:22), căci “în El nu este păcat” (1 Ioan 3:5); „El n-acunoscut nici un păcat“ (2 Cor. 5:21), dar a fost făcut păcat pentru răscumpărarea noastră. Dreptatea lui Dumnezeu L-a executat la cruce, dar Dumnezeu L-a înviat din morți ca să vadă astăzi înviorat ,,rodul suferințelor Sale“:

,,Dar, după ce Îşi va da viaţa ca jertfă pentru păcat, va vedea o sămânţă de urmaşi, va trăi multe zile şi lucrarea Domnului va propăşi în mâinile Lui. Va vedea rodul muncii sufletului Lui şi se va înviora. Prin cunoştinţa Lui, Robul Meu cel neprihănit va pune[a] pe mulţi oameni într-o stare după voia lui Dumnezeu şi va lua asupra Lui povara nelegiuirilor lor“ (Isaia 53:10-11).

O altă înfățișare profetică a lui Isus Christos în cartea lui Isaia este redată prin expresia ,,Robul Domnului“.

kingoncross

Însă, între evrei şi creştini, există o dispută asupra semnificaţiei acestui titlu: pentru evrei, este o referinţă la poporul Israel, iar creştinii Îl identifică cu Domnul Isus Christos.

Şi totuşi, expresia ,,robul Domnului“ folosită de 17 ori de Isaia identifică trei entități: națiunea lui Israel (41:8-9; 43:10); Cir, regele perșilor, cel ales de Dumnezeu să restaureze Israelul și să rezidească Templul (44:28; 45:1; vezi Ezra 1:1); și Isus Christos, Fiul lui Dumnezeu, Cel venit să sufere și să moară pentru păcatele lumii (o ,,septadă“ de texte: Isaia 42:1, 19; 49:5, 7; 50:10; 52:13; 53:11).

Unverset care ni-L arată pe Robul Domnului distinct de poporul Israel este acesta:

„Voi sunteţi martorii Mei – zice Domnul –, voi şi Robul Meu pe care L-am ales, ca să ştiţi, ca să Mă credeţi şi să înţelegeţi că Eu sunt: înainte de Mine n-a fost făcut niciun dumnezeu şi după Mine nu va fi“ (Isaia 43:10).

Este evident că profeţia lui Isaia a avut şi un sens local imediat, destinat vremii şi poporului spre care a fost rostit, şi în cadrul acesta „robul Domnului” poate şi trebuie să fie identificat cu Israelul. Totuşi, nimeni nu poate nega faptul că profeţia lui Isaia este şi un mesaj peste veacuri, destinat celor cu care se vor împlini planurile viitoare ale lui Dumnezeu. În acest context al prevestirii, Robul Domnului trebuie identificat neapărat cu fiinţa şi lucrarea lui Isus Christos din Nazaret, Mântuitorul lumii. Din descrierile făcute de Isaia în capitolul 53 ies la iveală patru caracteristici ale Robului Domnului:

a. Un caracter ireproșabil (Isaia 53:9). Nici un om nu se  poate ridica la un asemenea nivel de perfecțiune!

,,Groapa Lui a fost pusă între cei răi, şi mormântul Lui la un loc cu cel bogat, măcar că nu săvârşise nicio nelegiuire şi nu se găsise niciun vicleşug în gura Lui. 

b. Este o persoană foarte nefericită, un om al dureri și obișnuit cu suferința (Isaia 53:2-3)

,,El a crescut înaintea Lui ca o odraslă slabă, ca un Lăstar care iese dintr-un pământ uscat. N-avea nici frumuseţe, nici strălucire ca să ne atragă privirile şi înfăţişarea Lui n-avea nimic care să ne placă. Dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, era aşa de dispreţuit că îţi întorceai faţa de la El, şi noi nu L-am băgat în seamă.

c. Este executat ca un criminal, măcar că este total fără păcat (Isaia 53:4-9).

,,Totuşi El suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit.Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El şi, prin rănile Lui, suntem tămăduiţi.

Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui, dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră, a tuturor.
Când a fost chinuit şi asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura. El a fost luat prin apăsare şi judecată, dar cine din cei de pe vremea Lui a crezut că El fusese şters de pe pământul celor vii şi lovit de moarte pentru păcatele poporului meu? Groapa Lui a fost pusă între cei răi, şi mormântul Lui la un loc cu cel bogat, măcar că nu săvârşise nicio nelegiuire şi nu se găsise niciun vicleşug în gura Lui.“

d. După ce moare pentru păcatele altora, este înviat din morți ți înălțat în cinste (Isaia 53:10-12).

,,Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferinţă… Dar, după ce Îşi va da viaţa ca jertfăpentru păcat, va vedea o sămânţă de urmaşi, va trăi multe zile şi lucrarea Domnului va propăşi în mâinile Lui. Va vedea rodul muncii sufletului Lui şi se va înviora. Prin cunoştinţa Lui, Robul Meu cel neprihănit va pune pe mulţi oameni într-o stare după voia lui Dumnezeu şi va lua asupra Lui povara nelegiuirilor lor. De aceea Îi voi da partea Lui la un loc cu cei mari şi va împărţi prada cu cei puternici, pentru că S-a dat pe Sine Însuşi la moarte şi a fost pus în numărul celor fărădelege, pentru că a purtat păcatele multora şi S-a rugat pentru cei vinovaţi.“

Legătura dintre pasajele care-l prezintă pe acel Rege biruitor și cele care-l prezintă pe Robul Domnului ca ,,om al suferinței“ n-a fost probabil clară nici pentru Isaia, așa cum nu este clară pentru evreii de astăzi. Pentru creștini însă, ea este limpede ca lumina zilei.

Cel dintâi care a arătat această legătură în Noul Testament a fost … Dumnezeu însuși! Cu ocazia botezului lui Isus Christos în râul Iordan, Dumnezeu L-a prezentat  drept Fiu (,,un fiu ni s-a dat“(Isaia 9:6).

,,… din ceruri s-a auzit un glas, care zicea: „Tu eşti Fiul Meu preaiubit, în Tine Îmi găsesc toată plăcerea Mea” (Marcu 1:11). 

Domnul Isus a fost conștient că este Robul Domnului venit să împlinească amândouă fațete ale profețiilor lui Isaia. El a transmis apoi această învățătură apostolilor. Iată ce a predicat Petru:

,,Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov, Dumnezeul părinţilor noştri, a proslăvit pe Robul Său Isus, pe care voi L-aţi dat în mâna lui Pilat şi v-aţi lepădat de El înaintea lui, măcar că el era de părere să-I dea drumul. Voi v-aţi lepădat de Cel Sfânt şi Neprihănit şi aţi cerut să vi se dăruiască un ucigaş. Aţi omorât pe Domnul vieţii, pe care Dumnezeu L-a înviat din morţi; noi suntem martori ai Lui. Prin credinţa în Numele lui Isus, a întărit Numele Lui pe omul acesta, pe care-l vedeţi şi-l cunoaşteţi; credinţa în El a dat omului acestuia o tămăduire deplină, cum vedeţi cu toţii. 

Şi acum, fraţilor, ştiu că din neştiinţă aţi făcut aşa, ca şi mai-marii voştri. Dar Dumnezeu a împlinit astfel ce vestise mai înainte prin gura tuturor prorocilor Lui: că, adică, Hristosul Său va pătimi. Pocăiţi-vă dar şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele, ca să vină de la Domnul vremurile de înviorare şi să trimită pe Cel ce a fost rânduit mai dinainte pentru voi: pe Isus Hristos, 2pe care cerul trebuie să-L primească, până la vremurile aşezării din nou a tuturor lucrurilor – despre aceste vremuri a vorbit Dumnezeu prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime“ (Fapte 3:13-21).

Mulți preoți au crezut în salvarea adusă de Isus Christos pentru că și-au dat și ei seama de ceea ce vestise Isaia:

,,Cuvântul lui Dumnezeu se răspândea tot mai mult, numărul ucenicilor se înmulţea mult în Ierusalim şi o mare mulţime de preoţi veneau la credinţă“ (Fapte 6:7).

Filip evanghelistul a făcut și el această legătură între Regele glorios și Robul venit să sufere în ,,tălmăcirea“ care l-a încreștinat pe famenul etiopian. ,,Providențial“, omul lui Dumnezeu l-a găsit pe acest reprezentant al Africii tocmai citind din cartea profetului Isaia:

,,Filip a alergat şi a auzit pe etiopian citind pe prorocul Isaia. El i-a zis: „Înţelegi tu ce citeşti?”
Famenul a răspuns: „Cum aş putea să înţeleg, dacă nu mă va călăuzi cineva?” Şi a rugat pe Filip să se suie în car şi să şadă împreună cu el. Locul din Scriptură pe care-l citea era acesta: „El a fost dus ca o oaie la tăiere şi ca un miel fără glas înaintea celui ce-l tunde, aşa nu Şi-a deschis gura; în smerenia Lui, judecata I-a fost luată. Şi cine va zugrăvi pe cei din timpul Lui? Căci viaţa I-a fost luată de pe pământ.”
Famenul a zis lui Filip: „Rogu-te, despre cine vorbeşte prorocul astfel? Despre sine sau despre vreun altul?”
Atunci, Filip a luat cuvântul, a început de la Scriptura aceasta şi i-a propovăduit pe Isus“ (Fapte 8:30-35).

Cel care a explicat cel mai bine această legătură dintre cele două tablouri aparent contradictorii ale lui mesia din cartea profetului isaia a fost însă apostolul Pavel. Îns crisoarea trimisă creștinilor din Filipi, el scrie:

,,El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce. 
De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult şi I-a dat Numele care este mai presus de orice nume; pentru ca, în Numele lui Isus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul“ (Filip. 2:6-11).

Pentru evreii împietriți, Evanghelia acestui rege venit mai întâi ca Rob al Domnului să sufere și să moară rușinea răstignirii ca un criminal de rând este o ofensă. Un Rege pironit pe lemn nu este tipul de Rege pe care-L așteaptă ei! Răstignitul nu arată ca Cel ce va purta ,,domnia pe umărul Lui“. Ei încă Îl mai așteaptă pe Mesia.

Combinând cele spuse ajungem la concluzia că în unele pasaje „Robul Domnului” poate fi identificat cu Israelul, care a funcţionat ca un un „ante-tip” al lui Christos în lucrarea de mântuire, în timp ce în alte pasaje este clar că el nu poate fi identificat decât cu Mesia-Isus din Nazaret, Fiul lui Dumnezeu venit să trăiască şi să moară pentru mântuirea oamenilor.

Un alt pasaj foarte cunoscut, dar nu mai puţin controversat este Isaia 53. Biserica creştină a preluat acest capitol ca fiind al ei, fără să mai ţină cont că el se adresează în primul rând şi în mod special neamului evreu. Nu Biserica, (care nu exista atunci) „nu L-a băgat în seamă” (53:3), ci Israelul! Ei fuseseră acolo când a fost răstignit Robul Domnului şi tot ei vor fi aceia care vor cânta în viitor această „cântare a plângerii”, despre care ne vorbeşte şi profeţia din Zaharia 12:10.

Între Israel şi Biserică continuă şi astăzi acest conflict de interpretare. Evreii nu-L pot accepta astăzi pe Domnul Isus-Christos ca „Mântuitor” în planul lui Dumnezeu, dar nici unii din Biserica nu par a înţelege că Isaia ni-l prezintă solemn şi pe Israel în rolul său mesianic.

II. Amenințări și asigurări pentru viitorul lui Israel și Iuda

În termeni cantitativi, cea mai mare parte a cărții lui Isaia conține mesaje pentru poporul lui Dumnezeu. Primele 11 capitole conțin critici ale condițiilor sociale, morale și religioase în care se afla națiunea.

Caracterul de profeție cu împlinire dublă a profețiilor dedicate lui israel este scos în evidență în capitolul 11 al cărții. Păcatele evreilor de atunci, în care se scaldă și Israelul de astăzi, vor fi tratate de Dumnezeu la cea de-a doua venire a Domnului Isus:

,,In acelasi timp, Domnul Isi va intinde mana a doua oara ca sa rascumpere ramasita poporului Sau risipit in Asiria si in Egipt, in Patros si in Etiopia, la Elam, la Sinear si la Hamat, si in ostroavele marii“ (Isaia 11:11).

Contextul imediat (Isaia 11:4-10) plasează această revenire ,,a doua oară“ în țară după ce Isus Christos va reveni pe pământ să instaureze Împărăția viitoare.

Amenințările și asigurările date Israelului continuă apoi în cartea lui Isaia în capitolele 41-49. Deosebirea constă că acolo Dumnezeu îi încurajează cu promisiunile izbăvirilor viitoare.

Iată câteva exemple:

În capitolele 56-59, amenințările și asigurările continuă. Capitolele 56 și 58 condamnă mai ales ipocrizia și fățărnicia practicilor religioase lipsite de trăiri interioare corespunzătoare. Soarta viitoare a Israelului este, însă, asigurată și prezentată foarte clar în finalul cărții, care vestește Împărăția viitoare (Isaia 61:3-9; Isaia 63:7-9, 14).

III. Venirea ,,Zilei Domnului“

Tema aceata, întâlnită în foarte multe alte cărți din Biblie, străbate mai toate capitolele cărții lui Isaia. La evrei, ziua începea odată cu lăsarea întunericului. Prima parte a zilei era deci ,,noaptea“. Cea de-a doua jumătate a zilei era partea cea luminoasă, însorită. Răsăritul soarelui se întâmpla cam pe la jumătatea acestei perioade. Cel ce nu ține seama de această realitate evreiască va avea foarte puține șanse să înțeleagă bine profețiile despre ,,Ziua Domnului“.

O altă greșeală pe care o fac oamenii este să echivaleze venirea ,,Zilei Domnului“ cu sfârșitul lumii, deși ea va marca doar trecerea dintr-o epocă terestră în alta, de la trista existență sub păcat la fericirea desăvârșită din Împărăția viitoare, numită și ,,așezarea din nou a tuturor lucrurilor“ (Fapte 3:21).

În prima parte a cărții, Isaia descrie declanșarea mâniei lui Dumnezeu asupra lumii păcătoase (Isaia 2, 13, 24). Îngroziți, oamenii se vor ascunde în peșteri (Isaia 2:19-21), pământul se va clătina și își va altera foarte probabil poziția și orbita cerească (Isaia 13:13), relieful va suferi modificări drastice (Isaia 11:15-16), catastrofele viitoare vor reduce drastic populația planetei (Isaia 13:19-13; 24:1, 3, 6, 18-23). Vor fi vremuri de război (Isaia 31:8-9). Sistemul rival politico-religios, numit generic și emblematic ,,Babilon“, va fi zdrobit cu desăvârșire (Isaia 47:1, 5, 7, 9). Descrierile din aceste versete sunt aproape identice cu cele din Apocalipsa 18:7-8, 17-19, 21.

Cea de a doua jumătate a Zilei Domnului este binecuvântata instaurare a nădejdii lui Israel: Împărăția mesianică.

IV. Împărăția mesianică

Noul Testament debutează cu o serie de personaje pozitive care aveau ceva în comun: așteptau ,,mângâierea lui Israel“, ,,izbăvirea Ierusalimului“, pe Mesia și ,,Împărăția lui Dumnezeu“ (Luca 2:25, 38; 24:21; Marcu 15:43). Speranța aceasta le era întreținută de pasajele profetice din vechime, multe dintre ele provenind din cartea profetului Isaia.

Iată numai câteva dintre ele:

  • Domnul va instaura o împărăție peste toate neamurile pământului, le va învăța cum trebuie să umble înaintea Lui și le va pedepsi pe cele care vor refuza să-L asculte (Isaia 2:2-4).
  • ,,Odrasla“ va pune deoparte Ierusalimul și pe cei ce-l locuiesc ca să primească lauda și cinstea popoarelor (Isaia 4:2-6).
  • ,,Domnia va fi pe umărul Lui.” Va fi numit ,,Domn al păcii“, va face ca domnia lui să crească și stăpânirea Lui va dăinui ,,de-acum și-n vei de veci“ (Isaia 9:6-7).
  • Relațiile dintre animale vor fi reașezate în buna conviețuire anterioară căderii în păcat și ,,pământul va fi plin de cunoștința lui Dumnezeu“ (Isaia 11:6-9).
  • Domnul îi va reașeza pe evrei în țara lor. În scopul acesta va seca Marea Egiptului și Râul cel mare de la nord, Eufratul (Isaia 11:15-16; 14:1-2).
  • ,,Surzii vor auzi, ochii orbilor vor vedea, iar urmași lui Iacov“ vor ,,sfinți“ Numele lui Dumnezeu (Isaia 29:18, 22-24).
  • Un împărat și voievozi vor stăpâni în liniște și pace peste țară (Isaia 32:1, 15-18).
  • ,,Pustia și țara fără apă … va înflori ca trandafirul“, paraliticii și neputincioșii vor fi vindecați, iar în pustie vor țâșni ape și în pustietate pâraie. (Isaia 35:1-10).
  • Va exista o nouă creație în cer și pe pământ. Oamenii vor trăi mult peste o sută de ani (Isaia 53:17-20).

Capitolele 44-66 conțin o sumedenie de profeții despre Împărăția lui Dumnezeu. Toată mișcarea profetică a cărții gravitează spre momentul culminant al instaurări domniei lui Dumnezeu pe ,,un pământ nou și sub ceruri noi“ (Isaia 65:17, 66:22).

Este clar că niciunul dintre aceste pasaje n-a fost împlinit la cea dintâi venire a Domnului. Rămâne să le așteptăm cu credința că ele se vor împlini cu aceeași precizie matematică de care au beneficiat și cele împlinite de Domnul Isus acum două mii de ani.

Pentru cititorul pasionat de desfăşurările politice din lumea contemporană, capitolele 60-66 reprezintă o lectură fascinantă. Textul vesteşte reîntoarcerea evreilor în ţara lor, refacerea statului Isarel, criza mondială şi frământările care nu se vor rezolva decât la revenirea lui Isus Christos.

Alte teme importante din cartea lui Isaia

V. Cântarea Babilonului – locuința celor morți și căderea lui Lucifer

Profețiile biblice sunt câteodată rostiri cu straturi multiple. Plecând de la un eveniment istoric, ele pot pătrunde dincolo de timp şi spațiu, în lumea nevăzută a realităților spirituale.

În capitolul 14, Isaia pune în contrast odihna lui Israel cu veșnica neodihnă a Babilonului și a celor ce s-au împotrivit planurilor lui Dumnezeu. Cântarea Babilonului se mai numește și ,,Cântarea tristelor figuri tiranice din istorie“. Ea amintește de ,,Galeria anti-eroilor“ care au refuzat să creadă în Dumnezeu și să I se supună.

,,Iar când îţi va da Domnul odihnă după ostenelile şi frământările tale şi după aspra robie care a fost pusă peste tine, atunci vei cânta cântarea aceasta asupra împăratului Babilonului şi vei zice:

„Iată, asupritorul nu mai este, asuprirea a încetat, Domnul a frânt toiagul celor răi, nuiaua stăpânitorilor. Cel ce, în urgia lui, lovea popoarele cu lovituri fără răgaz, cel ce, în mânia lui, supunea neamurile este prigonit fără cruţare. Tot pământul se bucură acum de odihnă şi pace; izbucnesc oamenii în cântece de veselie. Până şi chiparoşii şi cedrii din Liban se bucură de căderea ta şi zic: ‘De când ai căzut tu, nu se mai suie nimeni să ne taie!’

Locuinţa morţilor se mişcă până în adâncimile ei, ca să te primească la sosire, ea trezeşte înaintea ta umbrele, pe toţi mai-marii pământului, scoală de pe scaunele lor de domnie pe toţi împăraţii neamurilor. Toţi iau cuvântul ca să-ţi spună: ‘Şi tu ai ajuns fără putere ca noi, şi tu ai ajuns ca noi!’  Strălucirea ta s-a pogorât şi ea în Locuinţa morţilor, cu sunetul alăutelor tale; aşternut de viermi vei avea şi viermii te vor acoperi“ (Isaia 14:3-11).

Cartea lui Isaia este una dintre puținele în care Dumnezeu ne vorbește despre soarta oamenilor de dincolo de moarte. Pasajul acesta ne dă voie să aruncăm o scurtă privire dincolo de impenetrabila poartă a Locuinței Morților. Ceea ce vedem acolo este tenebros și instructiv totodată. Din strălucirea sclipitoare a celor care au stăpânit altădată pe pământ n-au mai rămas decât umbrele. Toți aceia care au fost uzurpatorii autorității lui Dumnezeu asupra omenirii stau acolo unul lângă altul, într-un șir al rușinii, ca într-un negativ al fotografiei lor din viață. Când împăratul Babilonului ajunge și el în Locuința Morților, ,,mai-marii pământului“ se scoală de pe scaunele lor de domnie. Toți împărații neamurilor sunt acolo, imortalizați pe vecie pentru vina lor: obrăznicia de a-și fi înălțat iluzoriile lor scaune de domnie ca rivale ale Scaunului de domnie al cerului.

Iată-i resemnați și conștienți de căderea lor în dizgrația universală:

,,Și tu ai ajuns fără putere ca noi, și tu ai ajuns ca noi!“

Nu se poate să nu remarcați ironia situației: împărații pământului stau ca niște umbre pe scaunele de domnie, nenorociți, dar gata să se bucure oricând de nenorocirea altuia. Rămași fără nici un fel de putere, ei se scoală batjocoritor să salute venirea Babilonului, a marelui și strălucitorului Babilon, capul de aur din vedenia lui Daniel (Daniel 2), alături de ei în rușinea lor veșnică. Ce repede îi dau ei peste nas celui ce s-a crezut mai mare decât ei: ‘Şi tu ai ajuns fără putere ca noi, şi tu ai ajuns ca noi!’

Acest ,,reportaj din Locuința Morților“ scris de Isaia răspunde la două întrebări pe care le-am auzit adesea: ,,Oare știu cei morți ceea ce se întâmplă cu noi pe pământ? Oare ne vom recunoaște după moarte?“ Dacă ,,împărații cei răi ai pământului“, aflați acolo în condiții de aspră pedeapsă, au știut cine este împăratul Babilonului și ce a făcut el pe pământ, oare nu vor știu aceste lucruri cei neprihăniți care au ajuns acolo ? Bineînțeles că le știu.

Isaia pătrunde chiar mai adânc decât stratul acestor ,,căzuți“ ai istoriei și descoperă aventura ,,căderii“ celui mai mare rival temporar al lui Dumnezeu, Lucifer. El este rădăcina răului universal, izvorul care i-a inspirat pe toți ceilalți să-și ridice vinovate scaune de domnie în Împărăția lui Dumnezeu:

,,Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor! Tu ziceai în inima ta: ‘Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu; voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănoaptei; mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Preaînalt.’ Dar ai fost aruncat în Locuinţa morţilor, în adâncimile mormântului!“ (Isaia 14:12-15).

Isaia a pătruns acolo unde numai unui ,,văzător“ i-a fost îngăduit să pătrundă. O descriere asemănătoare a căderii lui Lucifer găsim și în cartea profetului Ezechiel, care-l vede pe Satana (împotrivitorul) ca sursă pentru vinovăția semeției celui ce a stat temporar pe scaunul de domnie al Tirului (Ezechiel 28:12-16).

VI. Profeția pedepselor pe care le va trimite judecata lui Dumnezeu asupra multor popoare  (Isaia 13-24).

VII. Un interludiu istoric – motivația pedepsei lui Israel

Singurul pasaj de narațiune istorică din cartea profețiilor lui Isaia se găsește în capitolele 36-39. Excepția trebuie să ne pună pe gânduri ca să răspundem la două întrebări: De ce a ales Duhul lui Dumnezeu prin Isaia exact aceste evenimente și nu altele și de ce le-a plasat acolo unde le-a plasat în structura cărții?

Este vorba despre trei evenimente selecționate din mulțimea de altele la care a asistat Isaia și este vorba despre plasarea lor exact la finalul secțiunii asemuită cu Vechiul Testament (Isaia 1-39). 

Deci, ce avem de învățat din pățaniile descrise în Isaia 36-39? Părerea mea este că în ele ni se spune de ce a trebuit să fie dus poporul lui Dumnezeu în robie. Ele sunt o metaforă istorică cu un mesaj corespunzător cărții lui Maleahi. Cele patru capitole ilustrează trei teste la care l-a supus Dumnezeu pe Ezechia, unul din cei ce au stat pe tronul de la Ierusalim: testul invaziei (cap. 36-37), testul bolii (cap. 38) și testul admirației (cap. 39). Mesajul lor este că Dumnezeu poate oricând să rezolve problemele cauzate de dușmanii din afara națiunii sau de bolile care-l macină dinăuntru, dar este obligat să-l pedepsească atunci când poporul Său, privilegiat să aibă un asemena Dumnezeu, uită de El și cade în teribilul păcat al mândriei.

Dumnezeu ,,vorbește când într-un fel când într-altul, numai omul nu ia seama“ spune Elihu în cartea Iov. Mesajele Lui din istorie sunt mai greu de desprins pentru unii. Este însă clar că, atunci când se va scrie adevărata istorie a lumii, se va vedea clar că în spatele tuturor evenimentelor n-au stat nici ,,crizele socio-economice“, nici ,,voința de putere“ și nici ,,personalitățile excepționale“ ale rasei umane. Nu! În spatele istoriei este întotdeauna Dumnezeu, pentru că este ,,His-story“, istoria Lui în lumea Lui pentru împlinirea planului Lui.

Evenimentele sunt descrise pe larg în 2 Regi 18-19 și 2 Cronici 32. Un comentariu mai amănunțit puteți citi aici.

1.Testul invaziei

Isaia îl înștiințase deja pe Ezechia că vor veni asirienii iar acum cetatea este înconjurată din toate părțile. Asiria cucerise regatul de nord al Israelului și acum era la porțile Ierusalimului, după ce cuceriseră toate cetățile fortificate de pe traseu.

Hezekia3

Dacă citiți cu atenție cuvintele lui Rabșache, purtătorul de cuvânt trimis să negocieze cu iudeii veți învăța multe din tactica războaielor de atunci, dar și despre tactica folosită de Satan, dușmanul sufletelor noastre, atunci când ne asediază.

  1. Rabsache a pozat într-o persoană sigură de sine și de biruință. El a căutat să-i biruiască pe cei din cetate fără luptă, doar prin vorbiri amenințătoare. Satan încearcă să ne paralizeze prin frică, injectându-ne otrava mortală a îngrijorărilor. Ca și el, Rabșache a știut că cea mai importantă armă pe care o aveau iudeii era credința, așa că și-a focalizat atacul exact în direcția aceea:

,, Rabşache le-a zis: „Spuneţi lui Ezechia:

,,Aşa vorbeşte marele împărat, împăratul Asiriei: Ce este încrederea aceasta pe care te bizui? Eu îţi spun că acestea sunt vorbe în vânt: pentru război trebuie chibzuinţă şi putere. În cine ţi-ai pus dar încrederea, de te-ai răsculat împotriva mea? … Dar poate că îmi vei spune: ,,Ne încredem în Domnul, Dumnezeul nostru!“ Dar nu este El acela ale cărui înălţimi şi altare le-a îndepărtat Ezechia, zicând lui Iuda şi Ierusalimului: ,,Să vă închinaţi înaintea acestui altar?“ (Isaia 36:6-7).

Paralel cu frica, Rabșache le-a oferit iudeilor promisiunea unor răsplătiri mari dacă se vor supune:

,,Acum fă o învoială cu stăpânul meu, împăratul Asiriei, şi-ţi voi da două mii de cai; să vedem dacă poţi face rost de călăreţi ca să încalece pe ei! … Căci aşa vorbeşte împăratul Asiriei:

,,Faceţi pace cu mine, supuneţi-vă mie, şi fiecare din voi va mânca din via lui şi din smochinul lui şi va bea apă din fântâna lui, până voi veni şi vă voi lua într-o ţară ca a voastră, într-o ţară plină de grâu şi de vin, o ţară plină de pâine şi de vii! “(Isaia 36: 8, 16-17).

Cu Dumnezeu, răul este trecător, urmat întotdeauna de un mare bine. Cu Rabșache și cu Satan, lucrurile stau întotdeauna pe dos; binele promis este de scurtă durată, urmat întotdeauna de un sfârșit tragic.

Dușmanul lui Dumnezeu vrea să te convingă că darurile lui sunt la fel de bune ca ale lui Dumnezeu și că el este mult mai demn de crezare decât Dumnezeu. Seamănă familiar? Este tactica străveche cu care s-a apropiat și de Adam și Eva.

,,Aşa vorbeşte împăratul: ,,Nu vă lăsaţi amăgiţi de Ezechia, căci nu va putea să vă izbăvească. Nu vă lăsaţi mângâiaţi de Ezechia cu încrederea în Domnul, când vă zice: ,,Domnul ne va izbăvi şi cetatea aceasta nu va fi dată în mâinile împăratului Asiriei.“

,,Nu vă lăsaţi amăgiţi de Ezechia, când vă zice: ,,Domnul ne va izbăvi“. Oare dumnezeii neamurilor au izbăvit ei fiecare ţara lui din mâna împăratului Asiriei? Unde sunt dumnezeii Hamatului şi Arpadului? Unde sunt dumnezeii din Sefarvaim? Şi unde sunt dumnezeii Samariei? Au izbăvit ei Samaria din mâna mea? Dintre toţi dumnezeii acestor ţări, care din ei şi-au izbăvit ţara din mâna mea, pentru ca Domnul să izbăvească Ierusalimul din mâna mea?“ (Isaia 36: 14–15, 18)

Când ești atacat, ridică scutul credinței ca să faci față săgeților arzătoare (Efes. 6:16) și nu te târgui niciodată cu Satan:

,,Dar ei au tăcut şi nu i-au răspuns o vorbă, căci împăratul dăduse porunca aceasta: „Să nu-i răspundeţi!“ (Isaia 21).

Fă ceea ce a făcut Ezechia: stai de vorbă cu Dumnezeu. Încrede-te în cuvintele și sprijinul Lui.

Nu toate victoriile sunt la fel de spectaculare ca aceasta, dar putem învăța de la Ezechia ce trebuie și noi să facem atunci când suntem atacați de dușmanul sufletelor noastre.

  1. Du-te la Domnul cu problema ta. „O durere împărtășită se înjumătățește, iar o bucurie se dublează“, dar câștigi mult mai mult când faci acest lucru cu Dumnezeu, nu doar cu oamenii. Dumnezeu știe ce ți-a spus dușmanul și are un plan perfect de contraatac.
  2. Du-te înaintea Lui prin credință și roagă-te. Caută voia Lui și apoi ascult-o. Vorbele dușmanului caută să te descurajeze, Cuvântul lui Dumnezeu vrea să te încurajeze. Primul lucru pe care ți-l va spune Dumnezeu întotdeauna este „Nu te teme!“ (Isaia 37:6). Atâta timp cât Îl vezi domnind pe tronul cerului, n-ai de ce să te temi.
  3. Ocupă-te să-L glorifici pe Dumnezeu în criza ta. Așa a făcut și Ezechia! L-a pus pe Dumnezeu în epicentrul întregii situații:

„Poate că Domnul Dumnezeul tău a auzit cuvintele lui Rabşache, pe care l-a trimis împăratul Asiriei, stăpânul său, să batjocorească pe Dumnezeul cel viu şi poate că Domnul, Dumnezeul tău, îl va pedepsi pentru cuvintele pe care le-a auzit. Înalţă dar o rugăciune pentru rămăşiţa care a mai rămas“

„Doamne al oştirilor, Dumnezeul lui Israel, care şezi pe heruvimi! Tu eşti singurul Dumnezeu al tuturor împărăţiilor pământului! Tu ai făcut cerurile şi pământul!  Doamne, pleacă-Ţi urechea şi ascultă! Doamne, deschide-Ţi ochii şi priveşte! Auzi toate cuvintele pe care le-a trimis Sanherib, ca să batjocorească pe Dumnezeul cel viu!
Este adevărat, Doamne, că împăraţii Asiriei au pustiit toate ţările şi ţările lor şi că au aruncat în foc pe dumnezeii lor, dar ei nu erau dumnezei, ci erau lucrări făcute de mâinile omului, de lemn şi de piatră. De aceea i-au nimicit.
Acum, Doamne, Dumnezeul nostru, izbăveşte-ne din mâna lui Sanherib, ca toate împărăţiile pământului să ştie că numai Tu, Doamne, eşti Dumnezeu!”(Isaia 37: 4, 16–20).

„Sfințească-se Numele Tău“ trebuie să fie primul rând din toate rugăciunile noastre, așa cum ne-a învățat Domnul Isus în rugăciunea ,,Tatăl nostru“.

  1. Anticipează intervenția divină. Sanherib L-a insultat pe Dumnezeul lui Israel, dar a murit în ,,casa dumnezeului lui“ în care-și pusese nădejdea. Ce mare ironie! Dumnezeu știe să-i înfrunte pe dușmanii tău mult mai bine de cât ai face-o tu.
  2. Încrede-te în Dumnezeu și după biruință. Asirienii pustiiseră țara. Agricultura era la pământ. Semănăturile fuseseră făcute una cu pământul. În ciuda acestei situații, Dumnezeu promite poporului Lui un seceriș bogat. Viitorul este întotdeauna în mâna Domnului.

Dumnezeu a răspuns la rugăciunea lui Ezechia și a trimis asirienilor vestea unei răzmelițe începute într-un alt colț al imperiului (Isaia 37:7-8), așa că ei au trebuit să ridice asediul și să plece. În ultima noapte dinaintea plecării însă, Dumnezeu a trimis un înger care le-a omorât ,,o sută optzeci și cinci de mii de oameni“.  Pentru iudei însă au răsărit zorile libertății!

,,Viitorul este atât de luminos cât sunt promisiunile lui Dumnezeu“ – William Carey

2.Testul bolii

În floarea vârstei (Isaia 38: 10), Ezechia s-a îmbolnăvit (Isaia 38: 21) și i s-a spus că trebuie să moară (Isaia 38: 1). Evenimentul s-a petrecut înainte de evenimentele descrise în capitolele anterioare (36 și 37).

„Du-te şi spune lui Ezechia: „Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeul tatălui tău David: „Am auzit rugăciunea ta şi am văzut lacrimile tale. Iată că voi mai adăuga încă cincisprezece ani la zilele vieţii tale. Te voi izbăvi pe tine şi cetatea aceasta din mâna împăratului Asiriei; voi ocroti cetatea aceasta.“ (Isaia 38:5-6)

Ezechia știa deja că trupele asiriene se îndreptau spre el. Ce situație imposibilă! Dușmanul pe drum și împăratul pe moarte! 

Reacția lui Ezechia a fost normală. Marea majoritatea a oamenilor aflați în pragul morții ezită să facă ,,marele pas“. Moartea își are tenebrele ei! N-am fost creați pentru moarte, ci pentru viață. ,,Moartea“ rămâne marele nostru dușman, ultimul care va fi învins în drumul pe care ni l-a pregătit Dumnezeu spre viața veșnică.

Într-un limbaj tipic oriental, Ezechia aseamănă moartea cu trecerea printr-o poartă (v. 10), cu cort demontat și mutat în altă parte (v. 12), ca un fir rupt dintr-o țesătură și aruncat (v. 12), ca un atac mortal din partea unui animal (v. 13). Disperat ca-ntr-o cădere liberă, Ezechia se apucă disperat de lanțul rugăciunii și al promisiunilor din Cuvântul lui Dumnezeu (v. 17), care-i dau nădejde și-l fac să spere că va mai putea să-l laude în continuare pe Dumnezeu pentru lucrările Lui minunate (v. 16–20).

În plus, Ezechia era preocupat și de soarta împărăției, de viitorul poporului care îi fusese încredințat de Dumnezeu.

Cântarea lui Ezechia, împăratul lui Iuda, cu prilejul bolii şi însănătoşirii lui.

„Ziceam: „În cei mai buni ani ai vieţii mele trebuie să mă duc la porţile Locuinţei morţilor! Sunt pedepsit cu pierderea celorlalţi ani ai mei, care-mi mai rămân!”

Ziceam: „Nu voi mai vedea pe Domnul, pe Domnul, în pământul celor vii;
nu voi mai vedea pe nici un om în Locuinţa morţilor!
Locuinţa mea este luată şi mutată de la mine, ca o colibă de păstori.
Îmi simt firul vieţii tăiat ca de un ţesător, care m-ar rupe din ţesătura lui.
Până diseară îmi vei pune capăt.

Am strigat până dimineaţa; ca un leu îmi zdrobise toate oasele!
Până diseară îmi vei pune capăt.

Ciripeam ca o rândunică, croncăneam ca un cocor şi gemeam ca o porumbiţă.
Ochii-mi priveau topiţi spre cer:
„Doamne, sunt în necaz, ajută-mă!”
Ce să mai spun? El mi-a răspuns şi m-a ascultat.
Acum voi umbla smerit până la capătul anilor mei, după ce am fost întristat astfel.

Doamne, prin îndurarea Ta se bucură omul de viaţă,
prin ea mai am şi eu suflare, căci Tu mă faci sănătos şi îmi dai iarăşi viaţa.
Iată, chiar suferinţele mele erau spre mântuirea mea;
Tu ai găsit plăcere să-mi scoţi sufletul din groapa putrezirii.
Căci ai aruncat înapoia Ta toate păcatele mele!

Căci nu Locuinţa morţilor Te laudă, nu moartea Te măreşte
şi cei ce s-au pogorât în groapă nu mai nădăjduiesc în credincioşia Ta.
Ci cel viu, da, cel viu Te laudă, ca mine astăzi.
Tatăl face cunoscut copiilor săi credincioşia Ta.

Domnul m-a mântuit!
De aceea, în toate zilele vieţii noastre,
vom suna din coardele instrumentelor noastre în Casa Domnului.”

Adâncimea încercărilor prin care ne trece ne arată înălțimea harului care ne eliberează. Boala și moartea nu sunt în mâna omului, dar sunt cu siguranță în mâna lui Dumnezeu. Leacul recomandat pentru Ezechia, o turtă de smochine pusă peste buba lui mortală nu a fost și nu este de-atunci un ,,leac“ puternic. Puterea a fost a Domnului, nu a smochinelor.

Dumnezeu a fost ,,extravagant“ cu Ezechia și i-a dat un semn în locurile cerești! 

,,Şi iată semnul din partea Domnului după care vei cunoaşte că Domnul va împlini cuvântul pe care l-a rostit: voi întoarce înapoi cu zece trepte umbra treptelor cu care s-a pogorât soarele pe cadranul lui Ahaz.” Şi soarele s-a dat înapoi cu zece trepte de pe treptele pe care se pogorâse“ (Isaia 38:7-8).

Isaiah 38 hezekiahs illness

O turtă de smochine și întoarcerea soarelui pe cer … care credeți că a fost minunea mai mare? Părerea mea este că doar pentru noi există ordine de mărime ale minunilor. Pentru Dumnezeu, toate minunile sunt la fel. 

3. Testul admirației

Amănuntele acestei întâmplări le puteți citi în 2 Cron. 32:31. După primele două, de care a trecut cu bine, la cel de a treilea a căzut lamentabil. Ceea ce n-a reușit o întreagă armată dușmană și o boală cumplită a reușit ,,lingușirea“ și lăudăroșia. Pe cine nu reușește să-l distrugă prin răgnetul de leu, Satan îi atacă prin perfidia unui șarpe.

Trimișii Babilonului i-au făcut o vizită și i-au adus un dar, vezi Doamne, pentru că aflaseră despre însănătoșirea lui și se bucurau. În loc să se smerească pe sine și să-L înalțe pe Dumnezeu cu această ocazie, Ezechia ,,a lăsat garda jos“, nu și-a dat seama că are de a face cu dușmani și lingușirea i-a cauzat o rană mai mortală decât boala pe care o avuse. Rădăcina și cununa tuturor păcatelor care ne despart de Dumnezeu este mândria. Lingușit de atitudinea babilonienilor, Ezechia s-a purtat nebunește:

,,Ezechia s-a bucurat şi a arătat trimişilor locul unde erau lucrurile lui de preţ, argintul şi aurul, miresmele şi untdelemnul de preţ, toată casa lui de arme şi tot ce se afla în vistieriile lui: n-a rămas nimic în casa şi în ţinuturile lui pe care să nu li-l fi arătat“ (Isaia 39:2).

Lăudăroșenia lui a atras lăcomia babilonienilor. Izbăvirea i-a provocat căderea, iar semeția a adus asupra poporului său robia. Sămânța de mândrie a lui Ezechia avea să rodească apoi în teribilele fapte ale fiului său, Manase; cel care a pecetluit pedeapsa robiei (2 Regi 21:11-15) și, conform tradiției, și acela care l-a tăiat în două cu ferestrăul pe profetul Isaia:

,,Atunci Isaia a zis lui Ezechia: „Ascultă Cuvântul Domnului oştirilor! Iată, vor veni vremurile când vor duce în Babilon tot ce este în casa ta şi tot ce au strâns părinţii tăi până în ziua de azi; nimic nu va rămâne, zice Domnul. Şi vor lua din fiii tăi, ieşiţi din tine, pe care-i vei naşte, ca să-i facă fameni în casa împăratului Babilonului” (Isaia 39:6).

Ca un simbol al întregului Israel, Ezechia a trebuit disciplinat prin robia Babiloniană. Capitolul 39 din Isaia, corespondentul cărții profetului Maleahi cu care se încheie Vechiul Testament, conține amenințarea cu pedeapsa care va veni. Parafrazându-l pe Maleahi, putem spune că, din pricina lui Ezechia ,,țara a fost lovită cu blestem“ (Mal.4:6).

Exilarea lui Israel în babilon n-a însemnat în nici un fel neputința lui Dumnezeu. Cele trei evenimente istorice relatate de Isaia au dovedit cu prisosință că Iehova are toată puterea pe pământ (Isaia 37:22-29), în cer (Isaia 38:7-8) și în bunăstarea copiilor Săi (Isaia 38:21). Aducând acest mesaj în contextul nostru istoric, ,,căderea“ creștinismului nu înseamnă în nici un fel neputința lui Christos sau ,,moartea lui Dumnezeu“ (Nische)! Și Christos și Dumnezeu sunt la fel de atotputernici că întotdeauna. Apostații Bisericii se vor trezi și ei în ,,Babilonul“ Apocalipsei, ca pedeapsă pentru decadența lor. Vai de cei din Laodicea (Apocalipsa 3:14-22).

Cum de s-a mai îndurat Dumnezeu de evrei și, neuitându-i în Babilon, le-a mai dat un viitor și o speranță?

La această întrebare putem răspunde împreună cu toți copiii lui Dumnezeu din toate veacurile: ,,Viitorul e bun nu pentru că noi suntem buni, ci pentru că Dumnezeu nostru este bun!“ 

 

VIII. Mesaje pentru cei ce doresc să-l slujească în ascultare pe Dumnezeu (Isaia 25-26, 54, 61-62).

Importanța cărții lui Isaia

Profețiile lui Isaia sunt relevante pentru toate generațiile. Ca ,,evanghelist“, purtător de vești bune, Isaia trece dincolo de tragismul misiunii sale și de tristețea circumstanțelor politico-religioase, pentru a vesti vremurile de har și binecuvântare pe care le va aduce Mesia la cea de-a doua venire a Sa.

Este o mare rușine că așa de puțini creștini sunt familiarizați astăzi cu cartea din care au citat cel mai mult Domnul Isus și apostolii.

De ce trebuie să citim și să studiem profeţia lui Isaia?

  1. Este parte din Cuvântul lui Dumnezeu.

Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu și de folos ca să ne dea ,,înțelepciunea care duce la mântuire“. Prin excelență, cartea lui Isaia este cea care pomenește cel mai mult despre ,,mântuire“ (până și numele autorului ei vorbește despre aceasta!).

  1. Este o foarte bună introducere la conținutul întregii Biblii.

Dacă ți se pare că Bilia este o carte prea mare ca s-o înțelegi, începe cu cartea profetului Isaia. Ea te va familiariza cu toate temele majore ale Bibliei.

  1. Este o foarte bună introducere în domeniul profetic.

Nu la întâmplare a fost aleasă să deschidă secțiunea cărților profetice din Vechiul Testament. Ea prezintă caracterul tuturor cărților profetice: protest pentru prezent și promisiuni pentru viitor. Este foarte ușor să vezi cum mare parte din prezicerile ei s-au împlinit prin venirea Domnului Isus în lume.

  1. Este o punte de trecere între cele două Testamente.

Noul Testament este anunțat în cel vechi, iar Vechiul Testament se împlinește plenar în cel nou. Semnificativ, termenul ,,nou“ nu se prea găsește în Vechiul Testament. El apare însă de foarte multe ori în cartea profetului Isaia.

  1. Este o anunțare a lucrării Domnului Isus.

Cel venit în lume ca Fiu al lui Dumnezeu a spus: ,,Cercetaţi Scripturile, pentru că socotiţi că în ele aveţi viaţa veşnică, dar tocmai ele mărturisesc despre Mine.“ (Ioan 5:39). Cartea lui Isaia ne ajută să-L înțelegem pe Isus Christos mai bine ca oricare altă carte din Scripturile evreiești. Când citești Isaia 53 te aflii dintr-o ata în fața Crucii și înțelegi că ,,prin rănile Lui am fost tămăduiți“.

  1. Este ca o lupă prin care-L vedem mai clar pe Dumnezeu.

Proorocul Osea ne recomandă: ,,Să cunoaştem, să căutăm să cunoaştem pe Domnul! Căci El Se iveşte ca zorile dimineţii şi va veni la noi ca o ploaie, ca ploaia de primăvară, care udă pământul!“ (Osea 6:3).

Partea vizionară din cea de a doua jumătate a cărții este o revelație de mari dimensiuni a planului, puterii și persoanei lui Dumnezeu. Perspectiva viitorului din timp și spațiu descris acolo este o panoramă la care am face bine să privim cu foarte multă atenție.

 

SCHIŢA CĂRŢII

chart20of20isaiah

I. PROFEŢIILE MÂNIEI 1 – 39
a. Judecată asupra lui Iuda, 1:1-31
b. Ziua Domnului, 2:1-4:6
c. Pilda cu via Domnului, 5:1-30
d. Chemarea lui Isaia în slujbă, 6:1-13

ASIRIA CUCEREŞTE ISRAELUL
e. Semnul lui Emanuel, 7:1-25
f. Semnul lui Maher-Şalal-Haş-Baz, 8:1-22
g. Profeţia despre venirea lui Mesia, 9:1-7
h. Judecata lui Efraim, 9:8-10:4

DUMNEZEU PEDEPSEŞTE ASIRIA
Asirianul smerit, 10:5-34

ÎMPĂRĂŢIA LUI MESIA 11-12
Judecata împotriva neamurilor, 13:1-23:18

VREMEA SFÎRŞITULUI
a. Necazul cel mare, 24:1-23
b. Laudă pentru împărăţie, 25:1-12
c. Cântarea împărăţiei, 26:1-21
d. Propăşirea lui Israel în împărăţie, 27:1-13
e. Cele şase „vai-uri”, 28:1-34:17
f. Venirea împărăţiei, 35:1-10

SCURTĂ INCURSIUNE ISTORICĂ
a. Ezechia scapă de asirieni, 36:1-37:38
b. Ezechia scapă de moarte, 38:1-22
c. Păcatul lui Ezechia, 39:1-8

II. PROFEŢIILE MÂNGÂIERII 40 – 66
a. Mângâiere prin izbăvire, 40:1-11
b. Mângâiere prin Domnul, 40:12-41:29
c. Mângâiere prin Robul Domnului 42:1-44:27
d. Mângâiere prin bunăvoinţa lui Cir, 44:28-45:25
e. Mângâiere prin pedepsirea Babilonului, 46:1-48:22

PROFEŢII DESPRE MESIA
a. Lucrarea lui Mesia, 49:1-26
b. Ascultarea lui Mesia, 50:1-11
c. Mesia încurajează Israelul, 51:1-52:12
d. Mesia sufere pentru ispăşire, 52:13-53:12
e. Mesia promite refacerea lui Israel, 54:1-17
f. Mesia cheamă toate popoarele, 55:1-56:8
g. Mesia avertizează pe cei răi, 56:9-57:21

UN VIITOR GLORIOS PENTRU ISRAEL
a. Adevărata pocăinţă, 58:1-59:21
b. Ierusalimul zidit din nou, 60:1-22
c. Vestirea mântuirii, 61:1-11
d. Venirea mântuirii, 62:1-12
e. O zi de răzbunare a Domnului, 63:1 -6
f. Rugăciunea rămăşiţei, 63:7-64:12
g. Dumnezeu răspunde rămăşiţei, 65:1-16
h. Evenimentele glorioase de la sfârşit, 65:17-66:24

 

(Comentariu îmbogățit cu informațiile culese de David Pawson în Unlocking the Bible)