Leviticul

Cei mai mulţi dintre aceia care au avut dorinţa sinceră de a citi Biblia de la un capăt la altul s-au poticnit la cartea Leviticul! Trebuie s-o spunem şi noi: această carte nu este ca toate celelalte. Dar, faptul acesta nu o face mai puţin importantă, ci îi sporeşte şi mai mult însemnătatea unică. Deşi ea pare plicticoasă la citit, în ea se găsesc multe comori de extraordinară valoare. Plicticoasă pentru cititorul superficial, Leviticul se deschide ca o comoară de frumuseţi în faţa celui care este gata să facă un mic efort de studiu. Cartea aceasta nu ne-a fost dată pentru a fi citită, ci pentru a fi studiată.

Titlul: Numirea din limba română vine din traducerea grecească cunoscută sub numele de „Septuaginta” şi lămureşte specificul acestei cărţi. Leviticul este ,,un cod de prevederi legale şi rituale dedicat Leviţilor“, adică urmaşilor lui Levi, unul dintre cei 12 fii ai lui Iacov, care fuseseră aleşi de Dumnezeu să alcătuiască preoţia lui Israel (Gen. 46:1-27).

Autorul: De 56 de ori este scris în text că Dumnezeu a vorbit aceste cuvinte lui Moise, care le-a scris apoi el însuşi sau le-a dictat altora spre a fi scrise (vezi Lev. 4:1; 6:1; 8:1; 11:1; 12:1). Domnul Isus certifică faptul că această carte îi aparţine lui Moise (Marcu l:44 cf. Lev. 13:49).

Contextul istoric: Cartea Exodul se termină cu terminarea construirii Cortului întîlnirii, făcut „după chipul care i s-a arătat lui Moise pe munte”. Cum trebuiau să folosească evreii această construcţie? Reglementările aşezate în cartea Leviticul sînt răspunsul la întrebarea aceasta. Ele i-au fost date de Dumnezeu lui Moise în timpul de o lună şi 20 de zile cît a durat construirea Cortului (Exod. 40:17) şi în perioada plecării poporului Israel de la muntele Sinai (Num. 10:11).

Schița cărții

Conţinutul cărţii: Să spunem de la început că au existat patru plîngeri majore împotriva conţinutului acestei cărţi.

Mai întîi au fost aceia care au susţinut că este imposibil să poţi înţelege şi explica ritualurile şi simbolurile cărţii Leviticul. Pentru aceşti critici, citirea cărţii nu poate aduce nici un fel de cîştig spiritual.

Apoi sînt cei ce susţin că oricum cartea aceasta nu prezintă nici un fel de importanţă pentru creştinii de astăzi deoarece aşezămintele legămîntului Mozaic sînt depăşite şi n-au nici un fel de aplicabilitate în Biserică.

A treia plîngere este aceia că impresia generală produsă de rigorile şi aşezămintele crude şi sîngeroase descrise în acest text sînt în contradicţie clară cu imaginea despre Dumnezeu pe care ne-o pun înainte celelalte cărţi ale Bibliei.

În sfîrşit, a patra plîngere împotriva Leviticului vine din partea celor care zic că este foarte dificil de studiat această carte din cauză că nu este exprimată într-o expunere ordonată. Este uşor să urmăreşti desfăşurarea evenimentelor în Geneza şi Exodul, dar este aproape imposibil să înţelegi cum se succed lucrurile în Leviticul.

Un foarte scurt cuvînt introductiv despre conţinutul Leviticului va risipi imediat aceste pretinse obstacole şi va arăta că această carte nu este depăşită de loc, că abundă în valori spirituale fără de care creştinismul veacului acesta ar fi mai sărăcit, că îl prezintă pe Dumnezeu în toată splendoarea caracterului Său şi că textul ei urmăreşte un plan prestabilit, armonios şi bine alcătuit. Toate cărţile care urmează în Biblie după Leviticul sînt marcate de culoarea specifică a acestei cărţi. Iată de ce este impoartant să o cunoaştem şi să ne familiarizăm cu terminologia şi cu conţinutul ei.

Știind că Dumnezeu a dorit să ,,sfințească“ poporul evreu, adică să-l pună deoparte dintre toate celelalte popoare și să-l facă părtaș ,,excelenței“ naturii divine (,,să ne facă părtaşi sfinţeniei Lui“ – Evrei 12:10), conținutul Leviticului poate fi sintetizat ca răspuns la câteva mari întrebări:

1. Cine poate păcătui?
2. Cine poate fi iertat?
3. Pe ce bază iartă Dumnezeu?
4. Ce vrea să sfințească Dumnezeu?

Capitolele 1-7

După ce a stabilit în primele trei capitole ale cărții ,,ce sunt“ și ,,cum sunt“ jertfele, Moise ne spune în capitolul patru ,,pentru cine“ sunt jertfele.

Cine poate păcătui? Dacă citiți cu atenție veți observa ordinea în care sunt amintiți cei ce ,,ar putea păcătui“: ,,Preotul care a primit ungerea“ (Lev. 4:3), ..toată adunarea“ (Lev. 4:13), ,,o căpetenie“ (Lev. 4:22) și ,,oricine“ (Lev. 5:1, 13). Cu alte cuvinte, oricine poate păcătui, de la Marele Preot și până la omul cel mai neînsemnat din țară. Mesajul este în deplin acord cu contextul larg al Bibliei (Rom 3:10-12).

În ce privește iertarea, poate fi iertat oricine. Există posibilitatea ca fiecare păcătos să fie reinstaurat în părtășia cu sfințenia divină.

Pe ce bază iartă Dumnezeu? Pe baza jertfei. Principiul acesta este repetat, repetat și iar repetat. Sânge, sânge și iar sânge. Cortul Întâlnirii semăna câteodată cu un veritabil abator, iar altarul era stropit din belșug cu sânge. Mulțimea acestor repetări trebuia să-i pregătească pe evrei pentru primirea Marei Jertfe de ispășire despre care ni se vorbește așa de amănunțit în Epistola către Evrei (Evrei 9 – 10). Principiul stabilit în cartea Levitic este acesta:

,,Şi, după Lege, aproape totul este curăţit cu sânge; şi fără vărsare de sânge, nu este iertare“ (Evrei 9:22).

Pentru ca Dumnezeu să poată sta în părtășie cu poporul evreu păcătos, jertfa de pe altar trebuia să fie ,,necurmată“:

,,Focul să ardă pe altar şi să nu se stingă deloc: în fiecare dimineaţă, preotul să aprindă lemne pe altar, să aşeze arderea-de-tot pe ele şi să ardă deasupra grăsimea jertfelor de mulţumire. Focul să ardă necurmat pe altar şi să nu se stingă deloc“ (Lev. 6:12-13).

Oricine poate vedea în această imagine simbolul Jertfei permanente a Domnului Isus, așa cum este explicat în cartea Evrei:

,,Căci Hristos n-a intrat într-un locaş de închinare făcut de mână omenească, după chipul adevăratului locaş de închinare, ci a intrat chiar în cer, ca să Se înfăţişeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu. Şi nu ca să Se aducă de mai multe ori jertfă pe Sine Însuşi, ca marele preot care intră în fiecare an în Locul Preasfânt cu un sânge care nu este al lui, fiindcă atunci ar fi trebuit să pătimească de mai multe ori de la întemeierea lumii, pe când acum, la sfârşitul veacurilor, S-a arătat o singură dată ca să şteargă păcatul prin jertfa Sa“ (Evrei 9:24-26).

Ce vrea Dumnezeu să sfințească?  Leviticul așează îm perspectivă panorama lucrurilor pe care vrea Dumnezeu să le umple de asemănarea cu El. Iată conținutul cărții așezat în această perspectivă progresivă:

– Jertfe sfinte (1-7)

– O preoție sfântă (8-10; 21-22),

– Un popor sfânt (11-17),

– O țară sfântă (18-20; 23-27)

Apostolul Petru face o aplicație practică a cărții Leviticul la viața celor din Biserică, recomandându-ne astfel indirect să nu neglijâm citirea acestei cărți:

,,Şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi ca să fiţi o casă duhovnicească, o preoţie sfântă şi să aduceţi jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Hristos“ (1 Petru 2:5).

Într-adevăr, fără metoda lui Dumnezeu de rezolvare a problemei păcatului și de îmbrăcare a oamenilor în sfințenia Lui, mare parte din simbolistica Noului testament ne-ar rămâne foarte dificil de înțeles. De exemplu, apostolul Pavel descrie consacrarea creștină, acest aspect al sfințirii practice, în termenii prestabiliți în cartea Leviticul:

,,Vă îndemn dar, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu; aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească.“ (Rom. 12:1).

Capitolele 8-10

După reglementările legate de jertfe, urmează cele referitoare la preoți și preoție.

În capitolele 8 și 9 ni se spune ,,cum trebuie să fie“ preoția familiei lui Aaron, iar în capitolul 10 ni se dă un exemplu despre ,,cum nu trebuie să fie“ preoția (nimicirea lui Nadab și Abihu).

,,Nu oricine-Mi zice: ‘Doamne, Doamne!’ va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu, care este în ceruri“ (Mat. 7:21).

O zi care ar fi trebuit să se încheie cu închinarea glorioasă din momentul în care focul s-a pogorât din cer, ,,dinaintea lui Dumnezeu“, s-a terminat din păcate cu o tragică înmormântare.

,,Fiii lui Aaron, Nadab şi Abihu, şi-au luat fiecare cădelniţa, au pus foc în ea şi au pus tămâie pe foc, şi au adus astfel înaintea Domnului foc străin, lucru pe care El nu li-l poruncise. Atunci a ieşit un foc dinaintea Domnului, i-a mistuit şi au murit înaintea Domnului. Moise a zis lui Aaron: „Aceasta este ce a spus Domnul când a zis: ‘Voi fi sfinţit de cei ce se apropie de Mine şi voi fi proslăvit în faţa întregului popor’.” Aaron a tăcut. 

Şi Moise a chemat pe Mişael şi Elţafan, fiii lui Uziel, unchiul lui Aaron, şi le-a zis: „Apropiaţi-vă, scoateţi pe fraţii voştri din Sfântul Locaş şi duceţi-i afară din tabără.”

Ei s-au apropiat şi i-au scos afară din tabără, îmbrăcaţi în tunicile lor, cum zisese Moise. Moise a zis lui Aaron, lui Eleazar şi lui Itamar, fiii lui Aaron:

„Să nu vă descoperiţi capetele şi să nu vă rupeţi hainele, ca nu cumva să muriţi şi să Se mânie Domnul împotriva întregii adunări. Lăsaţi pe fraţii voştri, pe toată casa lui Israel, să plângă arderea care a venit de la Domnul. Voi să nu ieşiţi din uşa cortului întâlnirii, ca să nu muriţi, căci untdelemnul ungerii Domnului este peste voi.”

Ei au făcut cum zisese Moise“ (Lev. 10:1-7).

Tot ceea ce au făcut Nadab și Abihu a fost greșit! Întâi, ei au avut o inițiativă greșită. Nu erau persoanele care trebuiau să facă această slujbă, ci tatăl lor, Aaron (Exod. 30:7-10). În al doilea rând, instrumentele folosite de ei au fost greșite. Candelel lor nu fuseseră sfințite printr-o ungere specială (Exod 40:9). În al treilea rând, ei au acționat sub o autoritate greșită. Nu s-au consultat mici cu Moise și nici cu Aaron, tatăl lor. În al patrulea rând, ei au adus înaintea Domnului un foc greșit, numit ,,foc străin“ (Lev. 10:1). În al cincilea rând, Nadab și Abihu s-au înfățișat înaintea Domnului ca să-și dea lor importanță, nu ca să-L proslăvească pe Dumnezeu (Lev. 10:3). În ultimul rând, se pare că textul indică în mod indirect că cei doi au fost ,,beți“ atunci când au făcut ceea ce au făcut:

„Tu şi fiii tăi împreună cu tine să nu beţi vin, nici băutură ameţitoare când veţi intra în cortul întâlnirii, ca să nu muriţi: aceasta va fi o lege veşnică printre urmaşii voştri, 10 ca să puteţi deosebi ce este sfânt de ce nu este sfânt, ce este necurat de ce este curat, şi să puteţi învăţa pe copiii lui Israel toate legile pe care li le-a dat Domnul prin Moise” (Lev. 10:9-10).

Capitolele 11-12

Le putem numi ,,capitolele curăției și neprihănirii“.

Capitolele 13 – 15

Porțiunea poate fi numită ,,Medicul cel Mare“. Dumnezeu nu are probleme să vindece orice neputință care apare în poporul Lui, inclusiv lepra

Capitolul 16

Marea Sărbătoare a ispășirii

Capitolele 17:5 – 20

Sfințire în lucruri practice

Capitolele 21 – 22

Prețul înalt al preoției

Capitolul 23

Calendarul profetic înscis în tiparul sărbătorilor anuale

Leviticul 24

Sfânt, sfânt, sfânt

Leviticul 25

Anticiparea trăirii în Țara Sfântă

Leviticul 26-27

,,Dacă“, un cuvânt mic, dar cu consecințe foarte mari

+++++

O altă schiță a cărții este aceasta:

 

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Cartea aceasta este un manual al preoţimii şi este înţesat de termeni specifici ca aceştia: „jertfă” (apare de 42 de ori), „preot” (de 189 de ori), „sînge” (de 86 de ori), „sfînt” (de 87 de ori) şi „ispăşire” (de 45 de ori). Reglementările din această carte subliniază necesitatea sfinţeniei în trup şi în suflet. Fraza: „să fiţi sfinţi, căci Eu sînt sfînt” se repetă mereu ca un avertisment şi ca o aducere aminte (Lev. 11:44, 45; 19:2; 20:7, 26). Noul Testament citează din textul şi temele Leviticului de peste 90 de ori.

Scopul principal al cărţii: Leviticul a fost scris ca să arate Israelului cum să trăiască în sfinţenie. Lucrul acesta era necesar pentru că Dumnezeu hotărîse ca Israelul să fie instrumentul prin care să fie realizat planul de mîntuire pentru toate celelalte neamuri. Metoda lui Dumnezeu pentru imprimarea unui tipar de sfinţenie a fost întreită: jertfele, cu mesajul că „fără vărsare de sînge nu există iertare”, poruncile ca o mărturie a caracterului divin şi a conduitei cerute de Dumnezeu şi pedepsele, anexate poruncilor ca un avertisment despre inflexibilitatea sfinţeniei divine. Leviticul a fost destinat să pregătească Israelul şi omenirea pentru venirea lui Cristos, prin trezirea sentimentului de vinovăţie şi de nevoie după o jertfă de ispăşire, întregul ritual desfăşurat la Cortul întîlnirii era o trimitere spre lucrarea viitoare a Domnului Isus şi spre sacrificiul suprem depus de El pe altarul din dealul Golgotei.

Valoarea perpetuă: În primul rînd, Leviticul este o revelaţie a caracterului lui Dumnezeu, iar acesta este acelaşi ieri, astăzi şi în veci. În al doilea rînd, el prezintă felul lui Dumnezeu de a lucra cu oamenii. Nici acesta nu se schimbă. Sfinţenia lui Dumnezeu ne descopere mereu vinovăţia noastră şi nevoia noastră după Mijlocitorul, harului şi al iertării. În al treilea rînd, Leviticul este o mostră de cod moral din domeniul teocraţiei. Deşi textul este foarte vechi, orice grup legislativ care se respectă ar face bine să stăruiască asupra lui ori de cîte ori au de imprimat societăţii norme care să-i garanteze stabilitatea şi propăşirea. În al patrulea rînd, şi cel mai important dintre toate, Leviticul este o comoară de tipuri şi simboluri care ni-L prezintă pe Cristos în toată gloria şi splendoarea Lui trecută, prezentă şi viitoare. Nu trebuie să facem greşala să credem că dacă unele dintre aceste simboluri şi tipuri au fost deja împlinite, toate se găsesc în aceiaşi situaţie. Dacă este să ţinem seama de aluziile Noului Testament, multe tipuri şi simboluri îşi aşteaptă încă împlinirea. Iată de exemplu simbolurile înscrise în sărbătorile naţionale evreieşti. Primele două, Paştele şi Cincizecimea şi-au trăit împlinirea la cea dintîi venire a Domnului. Ce vom zice însă despre maiestuoasa Zi a Ispăşirii pentru întregul popor Israel? Am văzut din Evanghelii şi Epistole că Isus Cristos a intrat în cer ca Mare Preot şi a săvîrşit curăţirea tuturor lucrurilor, dar cum rămîne cu restul ritualului din sărbătoare: cu reîntoarcerea Lui la poporul care aştepta afară şi cu binecuvîntarea pe care trebuie s-o împartă asupra tuturor? S-a împlinit şi aceasta? Cum rămîne cu celelalte două sărbători din calendar? Ce se poate spune despre împlinirea Sărbătorii Trîmbiţelor şi despre acel magnific „An Sabatic”? Dar cu extraordinarul an „al jubileelor”? Istoria trecută şi prezentă nu prezintă nici un eveniment care să poată corespunde cu aceste semnificaţii. Prin urmare, Leviticul este dovedit a fi încă o carte care trebuie studiată pentru anticiparea, înţelegerea şi aşteptarea vremurilor viitoare. Acele vremi în care „pînă şi pe zurgălăii cailor va sta scris: „Sfinţi Domnului” (Zaharia 14:20).

Pentru o înţelegere corectă a cărţii Leviticul trebuie să avem un punct de plecare corect. El se găseşte în primul verset din primul capitol al cărţii: „Domnul a chemat pe Moise; i-a vorbit din Cortul întîlnirii…”

Anterior Dumnezeu le vorbise de pe muntele Sinai. Fusese un glas de Dumnezeu pentru un popor vinovat, cu care nu făcuse încă un legămînt. De data aceasta Dumnezeu vorbeşte poporului din interiorul Cortului. Este glasul Dumnezeului intrat într-o relaţie de părtăşie cu poporul Său prin intermediul jertfelor şi al iertării. Cartea Leviticul nu vorbeşte poporului ca să-l mîntuiască (lucrul acesta se săvîrşise prin jertfirea mielului pascal cu prilejul scoaterii din Egipt), ci pentru a-l învăţa cum să rămînă într-o relaţie bună cu Dumnezeul mîntuirii lor. În interpretările lor tipice, jertfele din această carte ne dezvăluie frumuseţea jertfei Domnului Isus în multiplele ei faţete prin care îşi exercită eficacitatea spre cei ce deja sînt mîntuiţi şi au intrat într-o relaţie nouă cu Dumnezeu fiind justificaţi prin credinţă. Acesta este punctul de plecare al cărţii Leviticul. El este o continuare firească a Genezei şi Exodului. În Geneza putem vedea remediul pregătit de Dumnezeu pentru ridicarea omului din căderea sa: „Sămînţa femeii”; în Exodul vedem răspunsul lui Dumnezeu la strigătul desnădăjduit al omului aflat în robie: „sîngele Mielului”; în Leviticul vedem tot ceea ce are nevoie omul ca să păstreze o relaţie bună cu Dumnezeu: un Preot, o Jertfă şi un Altar. Pe merit, Leviticul ocupă locul central în cele cinci cărţi ale lui Moise, căci prin învăţătura lui despre mijlocire prin preot, jertfă şi altar, el este adevărata inimă a Pentateucului – şi în fapt, a Evangheliei.

Leviticul stă faţă de Exodul în aceiaşi relaţie pe care o au Epistolele cu Evangheliile, în Evanghelii noi sîntem „eliberaţi” prin sîngele Mielului, în Epistole ajungem să fim locuiţi de Duhul Sfînt al lui Dumnezeu, în Evanghelii Dumnezeu ne vorbeşte din afară, în Epistole el glăsuieşte din lăuntru. În Evanghelii noi avem baza părtăşiei noastre cu Dumnezeu: răscumpărarea, în Epistole găsim umblarea noastră în părtăşia cu Dumnezeu: sfinţirea. Ca şi în Leviticul, şi în Epistole ne sînt prezentate multiplele faţete ale lucrării de ispăşire manifestate de Dumnezeu faţă de cei care sînt deja mîntuiţi.

Împărţirea cărţii: Există două părţi distincte: pînă la capitolul 17 şi de la capitolul 17 la sfîrşit. Prima parte se ocupă de probleme ne-morale, iar cea de a două parte se ocupă de probleme morale. Prima parte are de a face cu întinăciunea ceremonială şi fizică, în timp ce a doua parte se ocupă de întinarea morală şi spirituală. Cea dintîi reglementează o curăţenie a inimii, iar cea de a doua defineşte limitele unei vieţuiri în absolută curăţie.

SCHIŢA CĂRŢII

I. BAZA PĂRTĂŞIEI: JERTFA 1 – 17

JERTFELE
a. Arderile de tot, 1:1-17
b. Jertfele de mîncare, 2:1-16
c. Jertfele de mulţumire, 3:1-17
d. Jertfele pentru ispăşire, 4:1-5:13
e. Jertfele pentru vină, 5:14-6:7
f. Lămuriri la legile expuse, 6:8-7:38

PREOŢII
a. Consacrarea în slujbă, 8:1-36
b. Inaugurarea slujirii, 9:1-24
c. Denaturarea slujirii, 10:1-20

OAMENII
a. Curăţia în mîncare, 11:1-47
b. Curăţia după naştere, 12:1-8
c. Curăţia în caz de lepra, 13:1-14:57
d. Necurăţia bărbatului, 15:1-18
e. Necurăţia femeii, 15:19-33
f. Sărbătoarea ispăşirii, 16:1-34

ALTARUL
a. Singurul loc pentru jertfă, 17:1-9
b. Interdicţia de a mînca sînge, 17:10-16

II. ROADA PĂRTĂŞIEI: SFINŢIREA 18-27

OAMENII
a. Sfinţire în relaţiile trupeşti, 18:1-30
b. Sfinţire în viaţa zilnică, 19:1-37
c. Pedepse pentru sfidarea sfinţirii, 20:1-27

PREOŢII
a. Porunci privitoare la preoţi, 21:1-22:16

SĂRBĂTORILE
a. Sabatul, 23:1-3
b. Paştele, 23:4-8
c. Rusaliile, 23:8-22
d. Anul nou şi trîmbiţele, 23:23-25
e. Ziua ispăşirii, 23:26-32
f. Sărbătoarea corturilor, 23:33-44

ULEIUL Şl PÎINEA
a. Untdelemnul pentru sfeşnic, 24:1 ;4
b. Pîinile pentru punerea înainte, 24:5-9

FELURITE PEDEPSE
a. Pedeapsa celui ce huleşte, 24:10-16
b. Pedeapsa celui ce ucide, 24:17-23

RÎNDUIELI PENTRU ŢARA CANAANULUI
a. Odihna pămîntului, 25:1-7
b. Anul de veselie, 25:8-55
c. Binecuvîntarea şi blestemul, 26:1-46
d. Pocăinţa, 26:40-46
e. Juruinţele, 27:1-29
f. Zeciuielile, 27:30-34

+++

Comentariu la text

Levitic 16:15-22

Ispășitorul

Preotul pătrundea dincolo de perdea învăluit într-un nor de tămâie, în timp ce, afară, poporul aştepta cu teamă. Avea să primească Domnul jertfa? Dacă ceva nu era în regulă, Aaron n-ar fi pierit el precum cei doi fii ai săi mai mari? Ce uşurare în clipa când apărea din nou, serviciul său încheiat! Profetic, această scenă se va împlini când, venind în glorie pentru Israel, Hristos „Se va arăta a doua oară … pentru mântuirea celor care-L aşteaptă” (Evrei 9.28).

Țapul de Azazel

Mai rămăsese să se ocupe de ţapul cel viu. Primul, cel pe care căzuse „sorţul Domnului” (v. 9), fusese sacrificat şi îndepărtase păcatul dinaintea lui Dumnezeu. Cel de-al doilea, ţapul „pentru Azazel”, ducea cu el păcatul care apăsa conştiinţa poporului. De aceea toate păcatele erau mărturisite pe capul lui şi acesta le purta pentru totdeauna asupra lui „într-un pământ nelocuit” (v. 22) (Psalmul 103.12; Evrei 8.12, citat de Ieremia 31.34). Primul ţap servea să facă ispăşire: era pentru toţi. Cel  de-al doilea ne vorbeşte despre substituire: de victima care poartă „păcatele multora” (Evrei 9.28), şi anume, doar pe ale acelora care, mărturisindu-şi păcatele (v. 21), îşi însuşesc prin credinţă vrednicia victimei. Jertfa lui Hristos are acest dublu caracter.