Explicații la Biblie

Acasă » Comentariu » Geneza

Geneza

Tema generală:

Cartea Genezei arată că Dumnezeu vrea și poate să scoată un om (Avram) dintr-o lume idolatră (Ur) și să-l ducă în Țara Promisă, care, așa cum lămurește Epistola către Evrei, nu este doar pe pământ, ci, în final, în cer (Evrei 11:13-16). Din punctul acesta de vedere, în această primă carte a Bibliei ne întâlnim cu ,,geneza“ tuturor lucrurilor legate de salvarea oamenilor. Toate doctrinele majore ale Biblie își au rădăcinile în cartea Geneza: alegerea suverană, salvarea, justificarea prin credință, păstrarea celor credincioși, separarea de lume, pedeapsa disciplinară, răpirea Bisericii, întruparea, moartea și învierea, preoția – atât a lui Aaron cât și cea a lui Melhisedec, antichristul, legământul palestinian. etc. Toate acestea își găsesc rezolvarea simetric în ultima carte a Bibliei, Apocalipsa

Geneza în contextul științific

Primul verset al Genezei este ultima descoperire modernă a științei. ,,La început, Dumnezeu a făcut cerurile și pământul“ anunță cele trei elemente elementare ale universului nostru: timpul (la început), spațiul (cerurile) și materia (pământul). Suntem din materie și existăm într-un continum din spațiu și timp. O asemenea afirmație nu putea veni spre noi decât din partea Creatorului acestui univers.

bible-verse-in-the-beginning-genesis-1-1-3-let-there-be-light-hd-wallpaper

Geneza în contextul Bibliei

Cartea Genezei este fundația pe care sunt clădite toate celelalte cărți ale Bibliei. Vă imaginați ce ar fi fost dacă în loc să înceapă cu Geneza, Biblia ar fi început cu Exodul sau cu Leviticul? Cine ar mai fi citit-o după întâlnirea cu primele capitole ale acelor cărți? De ce ne-ar interesa pe noi istoria și religia unui popor așa de străin de al nostru?

Geneza în contextul filosofic

Geneza ne este indispensabilă pentru a înțelege lumea și pentru a ne înțelege pe noi înșine. Geneza ne prezită scena, personajele și conflictul dramei în care trăim și noi. Ea conține cele două părți ale situației în care trăim astăzi, răspunzându-ne limpede la întrebările „Cum de a ajuns lumea așa rea cum este astăzi?“ și „Cum se vor repara toate acestea, ca să fie în sfârșit Bine și Frumos?“ Biblia ne informează despre problemele pe care le are Dumnezeu cu Creația și care este partea noastră de vină în toate acestea. Ea ne identifică natura conflictului cosmic în care suntem plasați și planul prin care Dumnezeu va folosi „sămânța femeii“ pentru a pune capăt acestui conflict.

Geneza în contextul profetic

Fiind așa de importantă, Geneza, împreună cu Apocalipsa sunt cărțile cele mai atacate de Diavol. El nu vrea ca noi să cunoaștem nici trecutul și nici viitorul. Amândouă îl arată într-o lumină foarte nefavorabilă. Din această cauză, el încearcă din răsputeri să ne convingă să ocolim aceste două cărți, susținând că Geneza este un „mit“, iar Apocalipsa este un „mister“. Nu le putem înțelege și nu trebuie să le luăm în serios.

Iată un citat dintr-o carte de interpretări iudaice: „Primul verset al Bibliei (Torei) este: „BEREȘIT BARA ELOHIM ET HAȘEMAIM VE’ET HAAREȚ“ (La început, Dumnezeu a făcut cerurile și pământul). Versetul conține exact șapte cuvinte, cifra simbolică pentru perfecțiunea divină. Cartea Genezei poartă în original numele derivat de la cel dintâi cuvânt: „Bereșit“. Asta înseamnă că cea mai fundamentală carte a iudaismului și a omenirii în același timp, începe cu litera B, cea de a doua din alfabetul ebraic, ca și din cel latin. Acesta este un simbol cu un mesaj precis. Talmudul este un ciclu de învățături alcătuit din 63 de volume (sau tratate), considerat „tora orală“, alcătuit în secolul V. Ciudat este că și el începe tot de la pagina „B“. Pagina „A“ nu există. Acest început cu litera B vrea să spună că omul nu poate ajunge niciodată la litera A, „Alef“, la rădăcinile primordiale. Acel eluziv „A“ ne așteaptă. („Din înțelepciunea Torei și a Hasidismului“, de Baruch Tercain, colecția Judaică).

Faptul că Geneza începe cu cuvintele acestea: „La început Dumnezeu a făcut cerurile și pământul“ este de o importanță covârșitoare. Această afirmație limitează rătăcirile imaginației noastre care-L caută pe Dumnezeu în forme aberante și arbitrare.

„La început Dumnezeu …“ – neagă totodată și Ateismul și Politeismul. Între vidul nimicului și confuzia mulțimii de dumnezei, Geneza ni-L așează înainte pe maiestuosul Dumnezeu unic care este sursa, suportul și scopul tuturor lucrurilor.

„La început Dumnezeu a făcut …“ – neagă Fatalismul cu învățătura lui bazată pe hazard.

„La început Dumnezeu a făcut …“ – neagă și Evoluționismul haotic, mașinist și impersonal.

„La început Dumnezeu a făcut cerurile și pământul“ – neagă Panteismul care susţine că Dumnezeu este totuna cu creaţia Sa, dar neagă şi Materialismul care, ameţindu-ne cu ceea ce se vede şi pretinzând că materia este veşnică, caută să ne ascundă izvorul creator, începutul şi Judecătorul desăvârşit al tuturor celor create.

(Această prezentare a fost îmbogățită cu stenograma prelegerilor lui Danid Pawson. Dacă puteți să ne ajutați cu editarea acestei stenograme vă rugăm să nu ezitați să ne spuneți. Pentru cei care preferați să le ascultați în limba engleză, vi le oferim și aici.)

Titlul:

 În limba ebraică, cartea aceasta poartă numirea „Bereșit“ – primul cuvânt din debutul ei: „La început“. Titlul din limba română provine de la traducerea lui „Bereșit“ în limba latină („genesis“), care înseamnă „început“, „origine“. Acest titlu este cum nu se poate mai nimerit pentru o carte în care Dumnezeu a binevoit să ne dea informații cu privire la începuturile tuturor lucrurilor din lumea în care deschidem ochii prin nașterea biologică. Cartea Genezei conține informații despre „începuturile“ multor lucruri din lumea în care trăim noi astăzi. Descrierea acestor „începuturi“ este făcută concentric, începând cu informații cosmice despre realitatea creației și apropiindu-se apoi treptat, treptat de lumea imediat înconjurătoare omului. Această apropiere cosmogonică sugerează că întreaga carte este un răspuns pe care Dumnezeu îl dă celor mai arzătoare întrebări ale ființei umane: Cine sunt eu? Ce este lumea aceasta în care m-am născut? Cine a făcut-o? De ce m-am născut și care este rațiunea existenței mele?

Citate din cartea Genezei apar de 60 de ori în conținutul Noului Testament. Toate versetele primelor șase capitole apar în Noul Testament. Asta înseamnă că germenii tuturor revelațiilor dumnezeiești sunt plantați aici și că cine vrea să înțeleagă pe deplin această revelație trebuie să înceapă cu această carte.

Pe lângă caracterul de revelație din secțiunea de la început, Geneza este și o carte cu caracter istoric. Ea cuprinde evenimente din „protoistoria omenirii“. De fapt am putea împărți întreaga Biblie în două secțiuni istorice distincte. Evenimentele dinaintea căderii omului (Geneza cap 1:1 până la Geneza 3:24) și evenimentele de după aceea (Geneza 4:1 până la sfârșitul Bibliei). În cea de a doua secțiune istorică sunt redate evenimentele din planul de „mântuire“ a ființei umane, adică acele evenimente cauzate de Dumnezeu să se întâmple pentru salvarea omului de la pierzarea veșnică.

Sunt multe feluri în care se poate face istorie; există o istorie a mijloacelor de producție (tehnologie), o alta a formelor diferite de alcătuire a societății umane (sociologie), o alta a diferitelor războaie sau a cuceririlor teritoriale, o altă istorie a cuceririi spațiului înconjurător și încă o alta a abilității omului de a-și explica lumea și rațiunea ei de existență (filosofie). Biblia este o carte de istorie doar în măsura în care cuprinde evenimentele cauzate de Dumnezeu pentru salvarea oamenilor de la pierzarea veșnică produsă de neascultarea din grădina Edenului. În lumina destinului nostru veșnic, Biblia, și implicit cartea Genezei, este singura narațiune istorică care poate influența soarta noastră eternă. Ignorarea celorlalte cărți de istorie ne poate dăuna relativ, dar ignorarea Bibliei ne poate atrage suferința noastră absolută și de neînlăturat. În mod normal, după căderea omului în neascultare, Dumnezeu a trebuit să exercite pedeapsa și să refacă echilibrul dreptății. Dumnezeu a ales însă să nu ne distrugă veșnic; pedepsele Lui sunt limitate în măsură și educative în scop. Hotărârea lui Dumnezeu de a restrânge „dimensiunile“ pedepsei pentru a ne face bine este ilustrată în cele 8 „legăminte“ pe care El le-a făcut cu omul în decursul istoriei (vezi Anexa: „Legămintele divine“). Primele 4 legăminte din această serie de 8 sunt redate în cuprinsul cărții Geneza.

Așezată la începutul celor 66 de cărți ale Bibliei, Geneza este și începutul „revelației de Sine“ a lui Dumnezeu, a descoperirii ființei Lui către făptura creată. Această descoperire treptată este progresivă în esență și culminează în Christos, Dumnezeu adevărat făcut trup și coborât printre oameni (Ioan 14:8-10; Col. 1:15; 2:9; Evrei 1:1-3).

Cunoașterea pe care oamenii au primit-o despre Dumnezeu este exprimată în „numele“ cu care L-au identificat. În mod absolut, Dumnezeu nu poate avea un nume, deoarece orice cuvânt reprezintă o realitate statică, iar Dumnezeu este infinit în dimensiunile ființei Sale și în posibilitățile Lui de manifestare. Totuși, cartea Geneza ne pune la dispoziție primele trei numiri cu care L-au identificat oamenii pe Dumnezeu: Elohim, Iehova și Adonai, date oamenilor într-o ordine prestabilită și desăvârșită care nu poate fi schimbată fără a altera caracterul revelației lui Dumnezeu către oameni (Exod 6:3), precum și cele cinci numiri compuse ale numelui lui Dumnezeu: El-Elion: Dumnezeul Cel Prea Înalt (Gen. 14:18), Iehova Elohim: Domnul Dumnezeu (Gen.15:2), El-Roi: Dumnezeul care mă vede (Gen. 16:13), Iehova-Iire: Domnul va purta de grijă (Gen. 22:14), El-Elohe-Israel: Domnul este Dumnezeul lui Israel (Gen.33:20).  Elohim este o formă de plural care denumește un aspect caracteristic al ființei divine: Dumnezeu întreit în ființă (Gen. 1:26), dar unic în natură și persoană (Deut. 6:4). Iehova nu este un nume propriu zis, ci un grup de cuvinte care desfășoară ceva din caracterul infinit al prezenței și posibilităților divine: „Eu sunt Cel ce sunt“ (Exod 3:11-15), Cel dintotdeauna.

Autorul: 

Cartea aceasta a fost scrisă de Moise și, împreună cu următoarele patru scrise de el, face parte dintr-o grupă cunoscută sub numele de: „Pentateucul lui Moise“. Dovezi în sprijinul părerii că Moise a fost autorul acestor cărți se găsesc în:

(1) textul acestor cărți (Exod 17:14; 24:4,7; 34:27; Num. 33:1-2; Deut. 31:9),

(2) alte cărți ale Vechiului Testament (Iosua 1:7-8; 8:32,34; 22:5; 1 Împărați 2:3; 2 Împărați 14:6; 21:8; Ezra 6:18; Dan. 9:11-13; Mal. 4:4),

(3) în cărțile Noului Testament (Mat. 19:8; Marcu 12:26; Ioan 5:46-47; 7:19; Rom. 10:5),

(4) faptul că descrierile par a fi ale unui martor ocular, nu a unuia  care ar fi trăit la multe secole după aceea (Exod 15:27;  Num. 21:1-31; 11:7-8),

(5) faptul că autorul manifestă o cunoaștere foarte exactă asupra numelor, cuvintelor, obiceiurilor și locurilor din Egipt (Gen 13:10; 16:1-3; 33:18; 41:43 cf. Fapte 7:22).

Există două porțiuni în cartea Geneza pe care nu le putea scrie Moise. Prima este partea finală a Deuteronomului, care descrie moartea lui Moise. Această adăugire a fost făcută de altcineva, probabil de Iosua. Cea de a doua porțiune este Geneza 1:1 – 2:3 care i-a fost probabil dictată de Dumnezeu direct lui Moise. Textul conține informații imposibil de colectat din altă parte și este exprimat în litere-cifre între care există relații matematice imposibil de produs de o minte omenească. De fapt, dictarea directă a unui conținut este felul în care, simetric, începe și se încheie Biblia. Ioan a primit Apocalipsa prin aceeași metodă. Dumnezeu i-a dăruit-o exact în forma în care o avem astăzi.

Una din dovezile că numai Moise putea scrie această parte și că el a primit-o direct de la Dumnezeu este faptul că până la influența pe care a exercitat-o Moise asupra evreilor scoși din Egipt, nicăieri în Geneza nu ni se spune că evreii ar fi ținut Sabatul. Toți până la Moise au măsurat timpul în luni, după ciclul lunii, și în ani, după ciclul solar. Legea Mozaică a fost prima care a așezat Sabatul în viața evreilor. Până la Moise, lumea nu știa despre ziua a șaptea în care s-a odihnit Dumnezeu! O aluzie la această revelație „prin Moise“ se găsește probabil în psalmi: „El Şi-a arătat căile Sale lui Moise, şi lucrările Sale copiilor lui Israel“ (Ps. 103:7).

ÎMPĂRŢIREA CĂRŢII

Cartea Genezei nu se lasă manevrată din afară. Ea ne obligă să respectăm cele unsprezece secțiuni interne marcate prin expresia: „Iată istoria …“ (În original „Iată care este toledot, generațiile“). Geneza „coase“ laolaltă fragmente de istorie ca să ne dea o imagine panoramică a lumii din care s-a născut restul Bibliei. Cele unsprezece secțiuni sunt următoarele:

Autorul secțiunii primordiale, Gen. 1:1-2:4 este Duhul Sfânt însuși. Nici un martor ocular nu a fost prezent la acele evenimente. Secțiunea are o structură și anumite relații matematice între cuvintele textului care nu se pot explica altfel.

„Iată istoria (toledot) cerurilor și a pământului“ (Gen. 2:4). Mărturia lui Adam păstrată în memoria orală a primilor oameni poate fi sursa acestui document.

„Iată cartea (toledot) neamurilor lui Adam“ (Gen. 5:1). Secțiunea conține o cronică a neamului făcută probabil de Noe și transmisă fiilor săi după potop.

„Iată care sunt (toledot) urmașii lui Noe“ (Gen. 6:9). Și această secțiune a fost scrisă probabil de Noe.

„Iată spița neamului (toledot) fiilor lui Noe: Sem, Ham și Iafet“ (Gen. 10:1). S-ar prea putea ca această secțiune să fie lucrarea celor trei fii ai lui Noe.

„Iată spița neamului (toledot) lui Sem“ (Gen. 11:10). Contribuția lui Sem se vede din puținele informații pe care le avem aici despre Iafet, care se îndepărtase probabil de fratele său. Duhul Sfânt a vrut să păstreze succesiunea distinctă de la Eva la Mesia.

„Iată spița neamului lui Terah“ (Gen. 11:27). Probabil contribuția lui Terah în această epocă patriarhală. De la Gen. 12:1 până la Gen. 25:11 este cronica păstrată de Avraam.

„Iată spița neamului (toledot) lui Ismael“ (Gen. 25:12-18). O scurtă consemnare a neamului lui Ismael importantă în vederea rolului pe care acesta îl va juca mai târziu în istorie, ca fiu al lui Avraam.

„Iată spița neamului (toledot) lui Isaac, fiul lui Avraam“ (Gen. 25:19).

„Iată spița neamului (toledot) lui Esau“ (Gen. 36:1).

„Iată spița neamului lui Esau, tatăl Edomiților, în muntele Seir“ (Gen. 36:9).

„Iată istorie (toledot) lui Iacov“ (Gen. 37:2)

Arheologia ne arată că mai toate popoarele străvechi și-au păstrat spițele de neam și evenimente importante din istoria lor. Nu putea să fie altfel cu poporul Israel. Sub călăuzirea Duhului Sfânt și/sau în urma părtășiei cu Dumnezeu în multele zeci de zile petrecute pe Muntele Sinai, Moise a devenit cronicarul divin, însărcinat cu scrierea unei cronici dumnezeiești străbătute ca de un fir roșu cu linia genealogică și evenimentele legate de persoana și lucrarea lui Mesia.

TABEL

geneza chart2

Conținutul cărții: 

Metoda scrierii concentrice, de la prezentarea succintă a evenimentului la repetarea amplificată a descrierii lui și la explicațiile semnificative reprezintă culmea la care a ajuns tehnica reportajului ziaristic numai în veacul modern.  Cine merge la o școală de ziaristică sau cine citește ziarul atent la structura reportajelor, vede că le-au trebuit oamenilor mii de ani ca să ajungă la înțelepciunea cu care a fost alcătuită cartea Genezei. Orice reportaj care se respectă debutează cu câteva paragrafe care răspund la cele șapte întrebări fundamentale: Când? Cine? Ce? Unde? Cum? De ce? Pentru cine? Biblia face aceasta în chiar primul ei capitol.

Secțiunea de început – 1:1 − 2-3

Spațiul acestui studiu nu ne permite să intrăm în amănunte, dar câteva cuvinte tot vom spune despre extraordinarul conținut al primei porțiuni din cartea Genezei (1:1 – 2:3).

Această primă porțiune ne vorbește primordial despre Dumnezeu, nu despre creație. În doar 31 de versete textul pomenește de 35 de ori numele lui Dumnezeu. Este exact invers decât în lumea noastră modernă. Acum plecăm de la realitatea lumii înconjurătoare și vrem să dovedim existența lui Dumnezeu. Geneza pleacă de la realitatea existenței lui Dumnezeu și ne dă explicații despre lumea înconjurătoare. Moise și evreii nu aveau nevoie să li se dovedească existența lui Dumnezeu. Minunile pe care tocmai le experimentaseră la ieșirea din Egipt făcuseră aceasta cu prisosință! Ei avuseseră o experiență personală cu Dumnezeu. Lumea de astăzi s-a îndepărtat de această experiență cu Dumnezeu. Lumea nu poate fi însă înțeleasă fără presupoziția existenței lui Dumnezeu. Ne trebuie „saltul credinței“. Nu vă mirați, la fel lucrează și așa numita „știință“: întâi se formulează o ipoteză, o teoremă, iar apoi se verifică prin experiențe, se adună dovezi că așa este. Cine vrea să înțeleagă viața și lumea în care trăiește trebuie să aplice și el această metodă „științifică“:

„Prin credinţă pricepem că lumea a fost făcută prin Cuvântul lui Dumnezeu, aşa că tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri cari se văd. … Şi fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El este, şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută“ (Evrei 11:3,6).

Pentru ca să apară lumea trebuie ca „Ceva“ sau „Cineva“ să o facă, să o aducă în ființă. Până la Aristotel, oamenii au crezut într-o divinitate care a făcut-o. Aristotel a fost cel dintâi care a postulat că lumea a fost așa dintotdeauna. Materia a fost primordială. Asta nu poate explica însă existența vieții, a voinței, a inteligenței și a sentimentelor. Acestea nu pot fi explicate decât ca rezultat al activității unei Ființe vii, cu inteligență, voință și sentimente, ca noi. Noi am fost făcuți „după chipul și asemănarea Lui“.

Prima porțiune de „revelație“ a Bibliei ne vorbește deci nu în primul rând despre creație, ci despre Creator. Iată numai câteva din informațiile pe care ni le pune la dispoziție. Dumnezeu este:

PERSONAL  – are minte, cu care plănuiește, o inimă cu care apreciază creația ca „bună“ și o voință cu care se apucă la lucru. Dumnezeu nu este o substanță sau un lucru, ci o Ființă cu personalitate!

PUTERNIC – textul ne pune în față primele 10 porunci date universului, așa cum omului îi vor fi date mai târziu alte 10 porunci. Zece este numele administrației divine. În cazul lui Dumnezeu se poate spune cu adevărat că nici n-a terminat El de spus, că s-a și întâmplat. Dumnezeu este atotputernic.

NECREAT – El este dintotdeauna. La orice te-ai gândi, El este deja acolo (Psalmul 139). Nu se poate răspunde la întrebarea „Cine L-a făcut pe Dumnezeu?“ pentru că este o întrebare prostească, ca și întrebarea „Se poate face un cerc pătrat?“

CREATIV – Cineva a zis că Dumnezeu nu vrea să facă două lucruri la fel. Imaginația Lui este explozivă. Noi producem mașini „în serie“. Dumnezeu este suficient de creativ ca să producă doar „unicate“. Nu există două fire de iarbă la fel, doi fluturi la fel, doi fulgi de zăpadă la fel și nici doi oameni la fel.

ORDONAT – Simetriile și proporțiile din creație sunt fascinante. Există ceva din natura Sa imprimat în legile după care  se guvernează natura. Le numim impropriu „legile naturii“, dar sunt caracteristici ale lui Dumnezeu, mărturisind despre un Dumnezeu al ordinii (1Cor. 14:33).

SINGULAR – Numele Elohim este asociat întotdeauna cu verbe la singular.

PLURAL – Este un nume interesant care ne descopere ceva din natura trinitară a dumnezeirii. Elohim este o formă de plural multiplu. La singular este Eloha, la dual (pluralul simplu) ar fi Elohaim, dar în text apare pluralul multiplu, Elohim, ceea ce indică un grup de la trei în sus. Verbele atașate lui Elohim în această porțiune sunt însă invariabil la singular, ceea ce ne vorbește despre indivizibilitatea dumnezeirii. Un singur Dumnezeu într-o ființă întreită. „La început, Dumnezeu a făcut …“ Biblia așează trinitatea lui Dumnezeu în prima frază a ei și va dezvolta explicarea aceastei definiții în tot restul Bibliei.

BUN – Tot ce a făcut El la început și oricând după aceea, a fost decretat „bun“, pentru că Dumnezeu a pus ceva din natura Lui în creație. Dumnezeu este bun. și „dă daruri bune“ celor ce i le cer (Mat. 7:11, Luca 11:13).

IUBITOR – El vrea să binecuvinteze toate lucrurile create.

VIU – Dumnezeu este activ în lume, crează în această lume, vorbește în ea și înfăptuiește printre noi.

VOCATIV – Dumnezeu vrea să stea de vorbă cu noi, are un glas pe care vrea să Il cunoaștem. Dumnezeu dorește să fie înțeles de noi.

ASEMENEA NOUĂ – Putem să înțelegem multe despre Dumnezeu pentru că El ne-a făcut după chipul și asemănarea lui.

DEOSEBIT DE NOI – El este singurul în stare să creeze. Noi putem prelucra, dar nu putem face ceva din nimic („ex nihilo“).

Trebuie să spunem și ce NU este Dumnezeu. Dumnezeu NU este …

TOT UNA CU CREAȚIA – Dumnezeu este altcineva decât creația, dincolo de creație, separat de creație. El își poate lua „o zi de odihnă“ separat de lucrurile create. Cei din religiile animiste și mișcarea New Age fac această greșeală. Cine se închină la lucrurile făcute trăiește în idolatrie. Cine I se închină lui Dumnezeu trăiește adevărul.

INDEPENDENT DE CREAȚIE – Dumnezeu a fost înainte de creație, există independent de ea, o poate schimba, distruge, poate să facă o alta și chiar va face.

În calitate de Creator, Dumnezeu aduce în existență lumea. Verbul folosit în Geneză este „asa“, care a face. De trei ori însă Geneza folosește verbul “bara“, a crea din nimic, a aduce în existență ceva nou. Această formă verbală este folosită atunci când Biblia ne spune că Dumnezeu a făcut materia, viața și omul. Pe toate celelalte, Dumnezeu le-a făcut din ceva existent. Aceste trei sunt creații cu totul deosebite de celelalte. Și animalele și omul au „suflare“, sunt „însuflețite“, dar pentru viețuitoare Dumnezeu a spus „asa!“, iar pe om l-a adus în existență prin „bara!“, ceea ce denumește o creație specială, cu caracter unic.

Capitolul doi din Geneza

Cu capitolul doi privim spre om ca și creatură în contextul creației. Trecerea de la capitolul unu la capitolul doi este foarte dramatică. În capitolul unu parcă pluteam pe deasupra pământului, observându-L pe Dumnezeu la lucru. În capitolul doi, picioarele ne sunt bine înfipte în pământ și-l privim pe om în primele evenimente din existența lui. Se schimbă subiectul și se schimbă punctul devedere. Părăsim caracterul generic din primul capitol și aflăm care le este numele primilor doi oameni: Adam și Eva. Chiar și Dumnezeu are acum un nume specific. În capitolul unu ne-am întâlnit cu „Dumnezeu“, în capitolul doi ni se vorbește despre „Domnul Dumnezeu“ (Iehova Elohim). „Domnul“, grecește scris prin patru consoane YHWH (de unde s-a format numele Iehova) este rădăcina din care s-a format numele Iehova, prin adăugarea între consoane a vocalelor din termenul Adonai. Pronunția originală cu vocalele corespunzătoare, s-a pierdut pentru că evreii au preferat să nu o folosească, ca să nu „ia în deșert“ numele lui Dumnezeu. Astăzi nimeni nu poate spune că știe cum a sunat vocea din ceruri prin care S-a identificat Dumnezeu înaintea lui Moise, iar faptul că în textul Bibliei au apărut apoi alte numiri pentru Dumnezeu ne arată clar că nu este bine să ne legăm prea mult de această singură numire.

Adonai, sau mai scurt „Adon“ este numirea veche pentru „Stăpân“ sau „Domn“ și este aplicată în textul Vechiului Testament și omului și divinității (Gen. 15:2). Atunci când este aplicat oamenilor „adonai“ se scrie cu literă mică.

Omul Adam este arătat în relațiile care-i caracterizează existența, relațiile cu lucrurile de deasupra lui, relațiile cu lucrurile de alături de el și relații cu lucrurile de sub el. Adam este plasat într-o realitate tridimensională. El are o relație cu Dumnezeul de deasupra lui, cu natura creată pusă sub autoritatea lui și cu partenerul de viață dăruit de Dumnezeu, Eva, scoasă semnificativ„din coasta lui“. Adam trebuie să se supună lui Dumnezeu, să stăpânească peste tot restul creației și să se asocieze cu toți urmașii scoși prin naștere din „coasta lui“, Eva.

Relația omului cu Dumnezeu este unică. Fiind creat „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu“, omul este ca Dumnezeu și Dumnezeu este într-o anumită măsură ca omul. Nu există nici o altă relație care să se poată asemăna cu aceasta. Toate celelalte creaturi nu sunt create cu această capacitate. Capitolul doi schimbă acest punct de vedere și ne arată că omul nu este întru totul ca Dumnezeu și Dumnezeu nu este redus la dimensiunile omului. Dumnezeu este „ca noi“ și în același timp Dumnezeu este „altfel decât noi“. Biblia stabilește de la început această tensiune a relației dintre Creator și creatură. Pentru că Dumnezeu este asemenea nouă putem avea o relație intimă de părtășie cu El, dar pentru că El este și altfel decât noi, relația aceasta trebuie să fie caracterizată de reverență și respect, chiar de o anumită teamă sfântă. Părtășie și reverență, acestea sunt dimensiunile pe care trebuie să le păstrăm și în închinarea noastră, altfel există riscul să devenim sau prea lipsiți de respect sau prea lipsiți de căldură. Dumnezeu, în limbajul recomandat de Domnul Isus este și în ceruri, cu mult deasupra a ceea ce suntem sau putem fi noi, dar a ales să fie și Tatăl nostru, „Tatăl nostru care ești în ceruri“.

Numele primilor oameni au fost Adam, „prăfuitul“, și Eva, „cea plină de viață“. Pronunția este aproape onomatopeică, reprezentând semnificația pe care a avut-o reacția lăsată de întâlnirea cu ei. Tot așa a fost și când Adam a dat nume tuturor viețuitoarelor. Dumnezeu le-a făcut să treacă pe dinaintea lui și cum vocaliza Adam reacția lui onomatopeică la întâlnirea cu ele, așa le era numele. Sonoritate onomatopeică explică de ce tunul este „tun“ și picătura de ploaie este „pic“, de ce bufnița este bufniță, privighetoare este privighetoare, iar cucul este cuc. Cel ce dă nume are autoritate asupra celui căruia i se dă nume. Dumnezeu a dat nume lui Adam și și-a păstrat autoritatea asupra lui. Adam a dat nume nevestei lui, Eva și tuturor viețuitoarelor, manifestându-și astfel prerogativele acordate lui de Creator. Oridinea aceasta s-a perpetuat până astăzi în faptul că soția trebuie să treacă pe numele de familie a soțului ei, plasându-se astfel și sub autoritatea lui.

Faptul că Dumnezeu s-a plasat pe Sine deasupra omului reiese și din testul cu cei doi pomi din grădina Edenului. Dumnezeu i-a spus simbolic omului că el nu are voie să hotărască pentru sine ce este bine și ce este rău. Aceste lucruri rămân de natura lui Dumnezeu și-i pot fi comunicate omului, dar codul moral trebuie stabilit doar în ascultarea deplină a omului de Dumnezeu. Le fel se întâmplă și azi în fiecare familie în care părintele își păstrează dreptul de a-l plasa pe copil sub autoritatea lui. Este normal și este bine să fie așa. Adam nu a fost proprietarul grădinii, ci doar cel căruia i-a fost încredințată grădina.

Neascultarea lui Adam a însemnat și pierderea inocenței. După neascultare, Adam n-a mai putut fi niciodată ceea ce fusese mai înainte. El a intrat sub incidența vinovăției și a vrăjmășiei. Cuvântul „Șalom“ este un termen bogat în semnificații. Șalom înseamnă „armonie“. A trăi în pace înseamnă a trăi în armonie cu Dumnezeu, în armonie cu natura și în armonie cu tine însuți. Prin neascultarea de Dumnezeu, Adam a ieșit din acest climat de pace și a intrat sub incidența unei stări de conflict pe care-l moștenim și-l resimțim și astăzi. Omul nu mai are armonie nici cu Dumnezeu, nici cu creația și nici cu sine însuși. Pierderea armoniei prin neascultarea de porunca lui Dumnezeu a atras asupra lui Adam moartea. Trebuia să fie așa, deși pedeapsa pare la început prea aspră. Dacă Adam a ajuns să cunoască răul și i-ar fi fost îngăduit să continue să existe înseamnă că răul ar fi ajuns și el etern. Ca să nu se întâmple așa ceva, Dumnezeu a trebuit să aducă moartea lui Adam. A fost o măsură de prezervare a universului.

În capitolul unu din Geneza, bărbatul și femeia sunt egali în demnitate și în destin. Le fel vor fi egali și în depravitatea de după cădere. Amândoi sunt la fel de creați „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu“. În capitolul doi din Geneza, Adam și Eva apar deosebiți în poziție și funcționalitate. Există patru caracteristici ale femeii care vor fi preluate întocmai și în Noul Testament:

1. Femeia a fost luată „din bărbat“. Ea își trage existența din el.

2. Femeia a fost făcută „după bărbatul ei“. De aceea el va purta responsabilitatea și privilegiile „întâiului născut“ (nu va fi vorba niciodată de „cea întâi născută!“). Semnificația deplină a acestui adevăr se va vedea clar în capitolul trei unde Adam este socotit responsabil de ceea ce a făcut Eva. El este tras la răspundere.

3. Femeia a fost făcută „pentru bărbat“. Adam a avut o meserie înainte de a avea o nevastă! Bărbatul este astfel făcut primordial să se împlinească prin lucrul pe care-l îndeplinește, în timp ce femeia este făcută să se împlinească prin calitatea relațiilor pe care le întreține. Adam a numit-o pe nevasta lui Eva, manifestându-și astfel dreptul de autoritate, familia nu lucrează ca o „democrație“! Cum ar fi putut fucționa așa ceva atâta timp cât nu erau decât ei doi și fiecare ar fi avut un singur vot! Familia este un parteneriat, în care bărbatul are responsabilitatea finală care derivă din autoritatea poziției în care l-a așezat Dumnezeu. În acest parteneriat al familiei au apărut câteva lucruri care sunt și astăzi fundamentale pentru funcționarea sănătoasă a familiei.

Dumnezeu a creat omul pentru împlinire prin contopirea trupească între bărbat și femeie. Aceasta nu este neapărat pentru procreere, ci pentru părtășie. Lucrul acesta a fost calificat de Dumnezeu ca „bun“, în fapt drept “foarte bun“. Parteneriatul dintre bărbat și femeie a fost definit ca monogamie, unirea dintre un singur bărbat și o singură femeie. Parteneriatul dintre bărbat și femeie presupune „lăsarea“ și „lipirea“, două jumătăți, una socială și una fizică. Fără una din aceste două jumătăți nu există căsătorie. Din acest motiv, actul sexual exercitat în afara recunoașterii sociale nu este căsătorie, ci curvie. Nici recunoaștera socială fără consumarea fizică a trăirii împreună nu poate fi considerată căsătorie. Unirea relației dintre cei doi este prioritară asupra tuturor celorlalte relații sociale. Dacă această calitate ar fi respectată, nu ar mai exista azi așa de multe glume despre soacră și socrii. Soțul și soția trebuie să se plaseze reciproc deasupra tuturor celorlalte relații de parteneriat cu alte persoane din viața lor, chiar și deasupra relațiilor cu copiii lor. Adam și Eva au fost fără nici un ascunziș unul față de altul, o totală sinceritate și accesibilitate unul față de celălalt.

Din Eden la Babel

(Traducerea unei prelegeri ținute de David Pawson – aici)

Când Dumnezeu a terminat de făcut lumea S-a uitat în jur și a văzut că toate erau bune, chiar foarte bune. Asta l-a inclus și pe om. Astăzi, nimeni n-ar mai putea rosti aceleași cuvinte despre lucrurile din jur. S-a întâmplat ceva. Ce s-a întâmplat, cum s-a întâmplat și unde s-a petrecut această teribilă schimbare?

Capitolul trei din Geneza ne dă un răspuns la aceste întrebări. Toate cele trei relații descrise în capitolele precedente, relația dintre om și Dumnezeu, relația dintre om și celelalte creaturi și relația dintre primii doi oameni s-au alterat. Care s-a stricat însă prima?

Trăim într-o lume care este mai degrabă blestemată decât binecuvântată. Să luăm numai trei exemple.

Nașterea este plină de durere. Viața este grea. Moartea este necruțătoare. De ce? Unii spun că toate acestea ar fi pentru că există un Dumnezeu bun și altul rău în lume. Alții spun că există numai un Dumnezeu, dar că El a  făcut o treabă foarte proastă. Biblia ne spune că Dumnezeu a ales deliberat să-l așeze pe om în contextul unui conflict angelic cosmic. El l-ar fi putut crea pe om într-o parte a universului în care să nu simtă acest conflict sau l-ar fi putut crea numai după ce a rezolvat într-un mod satisfăcător acest conflict. Singura concluzie posibilă este că Dumnezeu a vrut să implice creatura umană în acest conflict și chiar să o folosească ca instrument pentru rezolvarea lui. Iată patru adevăruri pe care le găsim în Biblie:

  • 1. Răul n-a existat dintotdeauna în Univers.
  • 2. Răul n-a început cu ființele umane.
  • 3. Răul nu este ceva din lumea fizică. Unii filosofi au spus că răul este o caracteristică intrinsecă a materiei; trupul material este locul în care simțim ispitele. Biblia nu ne lasă să credem așa ceva. Răul este de natură morală, dincolo de sfera îngustă a lucrurilor materiale.
  • 4. Răul nu există în sine. Există numai lucruri sau persoane rele. Răul nu are existență prin sine. El este mai degrabă un adjectiv, nu un substantiv. Persoanele pot deveni rele.

Capitolul trei din Geneza ne pune în față un eveniment real, într-o istorie reală și într-un loc geografic real. Ni se dă locul și ni se spune vremea. În cea mai timpurie existență a umanității s-a petrecut o catastrofă de proporții gigantice. Nu este vorba de o poveste sau despre un mit.

Ni se vorbește despre un animal cu picioare, mai mult o șopârlă decât un șarpe, care avea capacitatea de a vorbi. Ce a fost de fapt? Există trei posibilități. S-ar putea ca să fi fost Diavolul deghizat în acest fel. Diavolul este prefăcut și mincinos și îi place de minune să se ascundă sub diferite înfățișări. S-ar putea ca să fi fost un animal căruia Dumnezeu i-a dăruit capacitatea de a vorbi (cum va face mai târziu cu măgărița lui Balaam) sau s-ar putea ca să fi fost vorba de un animal intrat sub stăpânire demonică (Când Domnul Isus i-a trimis pe demoni în cei două mii de porci, ei s-au aruncat în mare. Este foarte posibil ca Diavolul să intre în animale și chiar în oameni. Două mii de porci n-au suportat atâta stăpânire demonică cât suportase îndrăcitul din Gadara!).

Diavolul a vorbit prin gura acelui șarpe/șopârlă. El a venit la primii oameni prin intermediul uneia dintre creaturile care trebuiau să-i fie supuse, nu ca o făptură din ordinul îngerilor.

Biblia ne spune că îngerii există. Evoluționiștii au o mare problemă să explice originea și existența lor, dar îngerii există. Ei sunt mai inteligenți decât noi și mai puternici decât noi. Diavolul a fost un înger de rang foarte mare care s-a pervertit în natura relației lui cu Dumnezeu și a devenit „altfel“ decât l-a făcut Dumnezeu, s-a făcut „rău“.

Pomul vieții și pomul cunoștinței din Eden au fost două obiecte didactice folosite de Dumnezeu pentru a-l învăța pe Adam temelia moralității și originea binelui: ascultarea deplină de Dumnezeu. Este interesant că șarpele/șopârlă a ales să se apropie mai întâi de Eva. Asta pentru că femeia este predispusă să fie încrezătoare. Bărbații sunt unele din cele mai bănuitoare creaturi din lume. Femeile sunt mult mai ușor de convins și păcălit decât bărbații.

Există trei feluri în care poți perverti Cuvântul lui Dumnezu: să scoți ceva din el, să adaugi ceva la el sau să-l răstălmăcești. În dialogul cu Eva, Diavolul le face pe toate trei. El face la fel și astăzi. Ispita aruncată asupra Evei a fost întreită și la fel ne ispitește și pe noi astăzi. Satan vrea să ne îndoim de Dumnezeu cu mintea, să poftim ceva rău cu inima și să ne împotrim lui Dumnezeu cu voința. Ispitită de vorbele diavolului, Eva a văzut că fructul oprit era „frumos la privit, bun la gust și de dorit ca să deschidă cuiva mintea“. „Pofta ochilor, pofta firii pământești și pofta ochilor sunt căile prin care Diavolul caută mereu să ne ispitească. „Căci tot ce este în lume: pofta firii pământeşti, pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii, nu este dela Tatăl, ci din lume“ (1 Ioan 2:16).

Ca reacție la neascultarea lui Adam și Eva descoperim în Dumnezeu o caracteristică nouă, pe care n-am văzut-o în primele două capitole din Geneza: sfințenia care pedepsește păcatul. Acesta este mesajul capitolului trei.

Când Dumnezeu vorbește în proză, El ne transmite ce gândește ; când ne vorbește în limbaj poetic, El ne transmite prepondetent ceea ce simte cu inima. Există câte un singur verset poetic în primele două capitole: când Dumnezeu vorbește despre familie ca „parte bărbătească și parte femeiască“ (Gen. 1:27) și atunci când Adam o descopere cu uimire pe Eva, „os din oasele lui și carne din carnea lui“ (Gen. 2:23). Amândouă sunt câte o „cântare a cântărilor“ în cartea Geneza.

În capitolul trei, limbajul poetic este folosit pentru a exprima o altă emoție intensă a inimii divine: mânia.

„Şi Domnul Dumnezeu a zis femeii: ,,Ce ai făcut?“ Femeia a răspuns: ,,Şarpele m-a amăgit, şi am mâncat din pom.“ Domnul Dumnezeu a zis şarpelui: ,,Fiindcă ai făcut lucrul acesta, blestemat eşti între toate vitele şi între toate fiarele de pe câmp; în toate zilele vieţii tale să te târăşti pe pântece, şi să mănânci ţărână. Vrăşmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi călcâiul.“ Femeii i-a zis: ,,Voi mări foarte mult suferinţa şi însărcinarea ta; cu durere vei naşte copii, şi dorinţele tale se vor ţinea după bărbatul tău, iar el va stăpâni peste tine.“ Omului i-a zis: ,,Fiindcă ai ascultat de glasul nevestei tale, şi ai mâncat din pomul despre care îţi poruncisem: „Să nu mănânci deloc din el,“ blestemat este acum pământul din pricina ta. Cu multă trudă să-ţi scoţi hrana din el în toate zilele vieţii tale; spini şi pălămidă să-ţi dea, şi să mănânci iarba de pe câmp. În sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci ţărână eşti, şi în ţărână te vei întoarce.“ (Gen. 3:13-19).

Eva a fost pedepsită în domeniul nașterilor, iar Adam a fost pedepsit în domeniul lucrului. Acesta este foarte important.

Capitolul trei este supranumit și „capitolul căderii“. După el, de la capitolul patru la capitolul 11 putem vedea urmările produse de păcat în lume. Ele acoperă o perioadă foarte mare de timp, dar Dumnezeu nu ne dă decât o scurtă selecție cu evenimentele care L-au afectat cel mai mult pe El și au fost cele mai determinante pentru a duce lumea în starea pe care o cunoaștem astăzi. Cele trei evenimente redate în Biblie sunt: Cain și spiritul ucigaș declanșat de el în omenire, Noe și corabia lui izbăvitoare de potopul mâniei divine și Nimrod și turnul lui sfidător. Acestea sunt evenimentele care au mișcat foarte mult inima lui Dumnezeu și au influențat major dezvoltarea umanității.

În primul eveniment, Cain îl omoară pe Abel. Ca urmare a păcatului primului om, Adam, cel de al doilea om, Cain, îl omoară pe cel de al treilea, iar motivul este același pentru care va fi omorât și Domnul Isus: invidia. Ea este vinovată pentru prima crimă din istorie și pentru cea mai oribilă crimă din istorie. Cain l-a invidiat pe Abel pentru relația bună pe care acesta a avut-o cu Dumnezeu.

Numele lui Cain se poate traduce prin căpătat, „primit în dar“, iar numele lui Abel este „suflare“ sau „abur“. Motivul nemulțumirii lui Dumnezeu față de jertfa adusă de Cain s-ar putea să fie neascultarea. S-ar prea putea ca Adam să-și fi învățat copiii că singura cale de apropiere de Dumnezeu este jertfa cu sângele ispășitor, iar Cain să nu dorească să se confirmeze acestei indicații. Aceasta pare a fi natura mustrării divine:

„Domnul a privit cu plăcere spre Abel şi spre jertfa lui; dar spre Cain şi spre jertfa lui, n-a privit cu plăcere. Cain s-a mâniat foarte tare, şi i s-a posomorât faţa. Şi Domnul a zis lui Cain: ,,Pentruce te-ai mâniat, şi pentruce ţi s-a posomorât faţa? Nu-i aşa? Dacă faci bine, vei fi bine primit; dar dacă faci rău, păcatul pândeşte la uşă; dorinţa lui se ţine după tine, dar tu să-l stăpâneşti“ (Gen. 4:4-7).

Adam și Eva au știut că Dumnezeu a trebuit să omoare animale ca să le acopere goliciunea rușinii pentru păcatul lor. Dumnezeu a adus prima jertfă din istorie pentru a acoperi vinovăția oamenilor. Tiparul acesta a început în Eden și a dus direct la jertfa cea mare de la Golgota.

Prin jertfa sa, Cain a vrut doar să aibe un fel de sărbătoare a mulțumirii. El a vrut să se bucure împreună cu Dumnezeu pentru recolta bogată. Dumnezeu nu avea însă bucurie să stea la masă cu un om păcătos, fără mijlocirea unei jertfe ispășitoare. Sfințenia Lui nu putea admite așa ceva.

Cunoașteți urmarea. Departe de a primi mustrarea lui Dumnezeu și de a se corecta pe viitor, Cain a uneltit mânios omorârea fratelui său, Abel. Un păcat a dus la altul, supărarea s-a transformat în mânie; mânia s-a transformat în crimă, iar crima a dus la împietrirea inimii. Cain crede că-L poate minții pe Dumnezeu și să ascundă teribila faptă pe care tocmai o făcuse. Cain a ales deliberat să trăiască împotriva lui Dumnezeu și fără Dumnezeu. Pedepsirea lui este binemeritată.

Întâmplarea aceasta a stabilit un tipar care se va repeta în istorie. El arată că cel păcătos îl invidiază și dușmănește pe cel neprihănit. Conflictul acesta s-a permanentizat în istorie și a împărțit omenirea în două. Plato a fost unul din cei care a spus cu sute de ani înainte de Christos, proorocind fără să știe, că „dacă se va ivi vreodată pe fața pământului un om desăvârșit, ceilalți se vor repezi asupra lui să-l omoare“.

Oamenii se mulțumesc să scuze păcatul din ei spunând că „nimeni nu este perfect“. Când se ivește cineva care le zdruncină această convingere, ei intră în panică și se manifestă în ură. Domnul Isus ne-a avertizat, „dacă M-au prigonit pe Mine, vă vor prigoni și pe voi“ (Ioan 15:20).

Putem spune că Abel a fost cel dintâi martir pentru neprihănire. Aceasta este concluzia Domnului Isus: „Pe unii din ei îi veţi omorî şi răstigni, pe alţii îi veţi bate în sinagogile voastre, şi-i veţi prigoni din cetate în cetate; ca să vină asupra voastră tot sângele nevinovat, care a fost vărsat pe pământ, dela sângele neprihănitului Abel până la sângele lui Zaharia, fiul lui Barachia, pe care l-aţi omorât între Templu şi altar“ (Mat. 23:34-35).

Cain a fost cel dintâi dintr-o linie de asasini din istorie. Interesant este că urmașii lui s-au specializat în instrumente muzicale (distracție) și metalurgie (putere, dominare). Armele de metal au fost primele instrumente de ucidere în masă. Un urmaș al lui Cain a inventat urbanizarea, care nu face altceva decât să adune pe cei păcătoși laolaltă și să le amplifice pornirile rele. Orașele au fost și sunt întotdeauna focare de păcat, habitate mult mai corupte decât localitățile rurale. Acesta este unul din motivele pentru care copiii lui Dumnezeu vor alege să trăiască mai degrabă nomazi în corturi decât să fie asimilați de viața deșănțată a marilor metropole antice. Tot ceea ce numim noi astăzi „progres“ a fost întinat de pornirile păcătoase ale lui Cain și ale urmașilor lui. Nu este de mirare că, și astăzi, cele mai noi descoperiri din știință și tehnologie sunt secrete păstrate preferențial pentru aplicațiile militare din industria de război.

Un alt lucru care a venit prin viața deșănțată a urmașilor lui Cain a fost poligamia: „Lameh și-a luat două neveste: numele uneia era Ada și numele celeilalte era Țila“ (Gen. 4:19). Până și Avraam și David, ca să nu mai vorbim de Solomon, au fost contaminați cu aceste păcate ale urmașilor lui Cain.

Lui Adam i s-a mai născut însă și un al treilea fiu: Set, înlocuitorul lui Abel. Linia urmașilor lui Set s-a întors la umblarea după Dumnezeu. Iată ce este scris despre fiul său: „Lui Set i s-a născut şi lui un fiu, şi i-a pus numele Enos. Atunci au început oamenii să cheme Numele Domnului“ (Gen. 4:26).

Liniile care s-au dezvoltat din Cain și din Set merg paralel prin toată istoria omenirii și vor fi prezente până la sfârșit, când cele două linii vor fi despărțite pentru totdeauna: „Cine este nedrept, să fie nedrept şi mai departe; cine este întinat, să se întineze şi mai departe; cine este fără prihană să trăiască şi mai departe fără prihană. Şi cine este sfânt, să se sfinţească şi mai departe!“ (Apoc. 22:11). Tu și cu mine putem alege astăzi din care linie vrem să facem parte și pe care linie vrem să pătrundem în eternitate: linia păcătoșilor sau linia celor ce au ales să trăiască în neprihănire.

O scurtă observație despre genealogia din capitolul 5. Metusala este cunoscut drept omul care a trăit cel mai mult pe pământ. Și totuși, tatăl său n-a murit înaintea lui. Cum se poate?

Genealogia din Geneza 5 este plicticoasă pentru unii, uimitoare pentru alții. Numele descendenților formează cea mai timpurie formulare a Evangheliei. Dacă s-ar fi tradus, șirul Adam-Set-Enoș-Cainan-Mahalaleel-Iared-Enoh-Metusala-Lameh-Noe ar fi sunat cam așa: ,,Omul (este) rânduit muritor necăjit, (dar) binecuvântatul Dumnezeu se va coborî învățând (că) moartea (Lui) va aduce disperării mângâierea“.

Nu e de loc clar că cei numiți în acest șir genealogic au fost neapărat întâii născuți. Faptul că ei au fost născuți pe când părinții lor aveau între 65 și 182 de ani, lasă loc de interpretare. S-ar putea ca ei să fi fost aleși tocmai pentru că au făcut parte dintr-un lanț de revelație divină.

După nașterea lui Metusala, aflăm despre Enoh două lucruri de excepție.

,,A umblat cu Dumnezeu trei sute de ani“ (Gen. 5:22). Ce trebuie să fi aflat Metusala la nașterea fiului său ca să-i dea copilului un nume legat de profeția veniri judecății divine prin potop? Nu știm. Știm însă că Metusala înseamnă ,,moartea (lui) va aduce“. Ceva s-a întâmplat la nașterea lui Metusala. Enoh este singurul din lista genealogică, cu excepția lui Noe, despre care ni se spune că, după ce l-a născut pe Metusala, ,,a umblat cu Dumnezeu“ (5:22,24). Viața lui a fost cu totul deosebită de a celorlalți dinainte de el și de după el. Intuim că Dumnezeu i-a spus despre mânia divină și despre planurile pedepsirii umanității decăzute. Dar … vom reveni asupra acestui aspect.

,,Nu s-a mai văzut, pentru că l-a luat Dumnezeu“ (Gen. 5:24). Enoh este prima făptură umană care n-a părăsit lumea aceasta prin moarte. A doua avea să fie profetul Ilie …

Și pentru că veni vorba de profeți, știți care a fost cea dintâi profeție făcută în Biblie și cine a fost, implicit, și primul profet? Nu vă grăbiți să răspundeți: ,,Avraam“ deși așa este în ordinea în care este răsfoită Biblia (Gen. 20:7).

Prima profeție din istorie a fost rostită de Enoh, dar ea apare în scris numai în penultima carte a Bibliei, epistola lui Iuda. Despre ce a vorbit atunci Enoh?

,,Şi pentru ei a prorocit Enoh, al şaptelea patriarh (atenție la cifra șapte!) de la Adam, când a zis: „Iată că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi, ca să facă o judecată împotriva tuturor şi să încredinţeze pe toţi cei nelegiuiţi de toate faptele nelegiuite, pe care le-au făcut în chip nelegiuit, şi de toate cuvintele de ocară pe care le-au rostit împotriva Lui aceşti păcătoşi nelegiuiţi” (Iuda 14-15).

Iuda aplică această profeție oamenilor din vremurile de pe urmă, dar s-ar prea putea ca ea să fi fost o profeție cu dublă împlinire, cea dintâi să fi fost pentru distrugerea umanității decăzute de dinainte de potop.

Este cert că acest Enoh a fost un om cu totul și cu totul remarcabil. El a vorbit cu Dumnezeu, a umblat cu Dumnezeu și a plecat cu Dumnezeu. Cum spunea poetul Costache Ioanid: ,,Probabil că Dumnezeu i-a spus în timpul uneia din îndelungatele lor umblări împreună: ,,Enoh dragă, am tot fost la tine acasă. Hai acum și tu la Mine acasă!“ și … s-au dus.

Tipologic, și tot profetic, așa va fi și cu cei pe care vremea de dinaintea dezlănțuirii judecăților din Necazul cel Mare îi va găsi pe pământ umblând, ca și Enoh, „cu Dumnezeu“.

Potopul – Gen. 6 − 9

Cel de al doilea eveniment catastrofic cu consecințe universale asupra omenirii a fost potopul. Cum de s-a întâmplat? Care a fost motivația lui Dumnezeu? Biblia folosește un limbaj șocant. Printr-o exprimare „antropomorfică“, Dumnezeu ne spune că „i-a părut rău că a făcut pe om pe pământ“ (Gen. 6:6). Este una din cele mai triste expresii de pe paginile Scripturii.

Informații despre cauza potopului sunt parțial descrise în cartea Genezei și în scrierile lui Petru. O completare interesantă o găsim într-una din cărțile socotite „apocrife“ și neincluse în canonul Scripturii, cartea profetului Enoh. Pentru că ea mai este citată încă de două ori în alte cărți ale Noului Testament (Iuda 14-15 și 2 Petru 2:4), putem considera informațiile din ea ca fiind pertinente. În cartea lui Enoh ni se spune că un număr de aproximativ două, trei sute de îngeri trimiși să vadă ce fac copiii lui Dumnezeu în zona muntelui Hermon s-au îndrăgostit de fetele oamenilor, s-au împreunat cu ele și au dat naștere la un hibrid oribil de rasă, jumătate îngeri și jumătate oameni. În Geneza 6, copiii rezultați din această unire neîngăduită sunt numiți „nefilimi“, traduși uneori prin „uriași, oameni viteji, oameni cu nume“. Ei sunt „semizeii“ echivalenți din mitologia greacă. Capacitățile mentale și fizice deosebite au fost însoțite de o perversiune a moralei. Conștiința umană a fost modificată parcă din pricina unui alt cod genetic și „răutatea omului a ajuns mare pe pământ, … toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai înspre rău“ (Gen. 6:5). Contaminarea a pătruns apoi la toate făpturile create, astfel încât „pământul era stricat; căci orice făptură își stricase calea pe pământ“ (Gen. 6:12).

Hotărât să spele această rușine de pe fața pământului, Dumnezeu a ales să strămute rasa umană dincolo de distrugerea totală de sub apele potopului prin familia neprihănitului Noe. Păstrat prin suveranitatea lui Dumnezeu separat de contaminarea generală, Noe a devenit astfel primul profet din istorie. Subiectul pe care i l-a dat Dumnezeu să-l vestească a fost „neprihănirea“ și „judecata necruțătoare pentru păcat“. Dumnezeu și-a manifestat astfel „harul“ și, în dragostea Sa, le-a mai dat creaturilor încă o posibilitate de salvare prin pocăință și întoarcere la voia Sa. Timp de o sută douăzeci de ani, Dumnezeu l-a pus pe Noe să predice acest mesaj și a așteptat să vadă ce fac oamenii. Din păcate, în sensul cel mai real al acestei expresii, oamenii și-au bătut joc și de mesagerul Noe și de mesajul profetic adus de el.

Biblia ne spune că Enoh a născut un copil la vârsta de șaizeci și cinci de ani și i-a pus numele Metusala, care înseamnă „se va întâmpla atunci când va muri el“. (Gen. 5:21-27). Numele a fost un avertisment, iar durata vieții copilului a fost cât a durat așteptarea harului divin pentru ca oamenii să se întoarcă la El, nouăsute șaizeci și nouă de ani. Metusala a fost omul care a trăit cel mai mult dintre toți cei menționați în Biblie, pentru că Dumnezeu a avut „o îndelungă răbdare pentru voi, şi doreşte ca nici unul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă.“ (2 Petru 3:9).

Când a murit Metusala a început să plouă, o ploaie cu picături mari, au pornit șuvoaiele, au început inundațiile și s-a pornit … potopul. Nepotul lui Metusala, Noe, a intrat în corabie și Dumnezeu a închis ușa după el. Se terminase vremea harului și începuse vremea cumplită a pedepsei.

Noul Testament ne confirmă că opt suflete din familia lui Noe au supraviețuit în corabie dincolo de pedeapsa teribilă a potopului (1 Petru 3:18-22).

După potop, Dumnezeu a așezat în nori semnul curcubeului și a promis că nu va mai nimici vreodată întreg pământul prin ape mari. Această realitate ne face să susținem că potopul a fost pe toată fața pământului. Altfel, inundații catastrofale pe arii geografice mai mici, care s-au petrecut în multe alte ocazii în istorie, ar contrazice promisiunea lui Dumnezeu.
Este interesant că pentru apariția curcubeului trebuie să avem lumină și apa ploii. Curcubeul este o refractare a luminii prin sferele picăturilor de ploaie. Lumina și apa sunt cele două elemente esențiale necesare pentru apariția și susținerea vieții. Ele se găsesc, după câte știm noi deocamdată, numai pe planeta pământ. Curcubeul a fost însoțit de promisiunea lui Dumnezeu nu numai că nu va mai distruge pământul prin intermediul apei, ci și că le va asigura oamenilor condițiile necesare pentru o viață îmbelșugată. Tot cu acea ocazie, Dumnezeu a subliniat și valoarea vieții omenești și a instituit pedeapsa capitală pentru omor:

„Creşteţi, înmulţiţi-vă, şi umpleţi pământul. S-apuce groaza şi frica de voi pe orice dobitoc de pe pământ, pe orice pasăre a cerului, pe tot ce se mişcă pe pământ şi pe toţi peştii mării: vi le-am dat în mâinile voastre! Tot ce se mişcă şi are viaţă, să vă slujească de hrană: toate acestea vi le dau, ca şi iarba verde. Numai carne cu viaţa ei, adică sângele ei, să nu mâncaţi. Căci voi cere înapoi sângele vieţilor voastre; îl voi cere înapoi dela orice dobitoc; şi voi cere înapoi viaţa omului din mâna omului, din mâna oricărui om, care este fratele lui. Dacă varsă cineva sângele omului, şi sângele lui să fie vărsat de om; căci Dumnezeu a făcut pe om după chipul Lui“ (Gen. 9:1-6).

Turnul Babel – Gen. 11

Când parcurgi lista generațiilor fiilor lui Noe din Geneza 10, nu se poate să nu observi existența unui individ cu numele de „Nimrod”. Sonoritatea acestui nume este foarte asemănătoare cu cea a cuvântului ebraic „Marad”, care înseamnă rebel, răzvrătit, războinic. Textul din Geneza 10:8-9 face un adevărat joc de cuvinte prin asocierea acestor două cuvinte:

„Cuș a născut și pe Nimrod: el este acela care a început să fie puternic pe pământ. El a fost un viteaz vânător înaintea Domnului”.

Versetul următor, 10, enumeră orașele peste care s-a întins domnia lui și primul de care dăm este … Babilonul, prima cetate zidită de oameni după epocala catastrofă a potopului lui Noe.

Gândiți-vă la aceasta: Babilonul a fost prima aglomerare urbană de după potop, iar numele celui care a ctitorit-o are semnificația de „rebel”! Ni se spune că omul acesta a mai zidit și alte cetăți:

„El a domnit la început peste Babel, Erec, Acad și Calne, în țara Șinear” (Gen. 10:10).

Șinear este câmpia aluvionară din sudul Irakului modern, între Bagdadul de azi și golful în care se varsă Tigrul și Eufratul. Șinear este regiunea, Babilon este cetatea, Nimrod este întemeietorul, iar clădirea principală este turnul Babel.

Să trecem acum la capitolul 11:

„Tot pământul avea o singură limbă și aceleași cuvinte. Pornind ei înspre răsărit, au dat peste o câmpie în țara Șinear; și au descălecat acolo” (Gen. 11:1-2).

Se pune întrebarea: „Cine-i mâna pe ei înspre răsărit?” Cine este acela care s-a pus în fruntea lor și le dirijează mersul. Capitolul precedent ne-a dat deja răspunsul: Nimrod.

Valul omenirii care se deplasează spre răsărit este mânat de Nimrod care formează cea dintâi cetate de după potop: Babilonul. Iată care i-a fost motivația și iată care le-a fost dorința:

„Și au zis unul către altul: „Haidem! Să facem cărămizi, și să le ardem bine în foc.” Și cărămida le-a ținut loc de piatră, iar smoala le-a ținut loc de var. Și au mai zis: „Haidem! Să ne zidim o cetate și un turn al cărui vârf să atingă cerul, și să ne facem un nume, ca să nu fim împrăștiați pe toată fața pământului” (Gen. 11:3-4).

Acest text este o „declarație-program” și reprezintă trei raționamente pentru care a trebuit să existe o cetate și un turn în locul numit Babilon:

1. Oamenii de atunci au vrut salvare: „Un turn care să atingă cerul”.

Expresia „Turnul Babel” nu se află în textul Bibliei, decât sub forma unui subtitlu adăugat mai târziu. „Babel” se poate traduce prin „poarta lui Dumnezeu” (Babilu – în limba acadiană) sau „șarpele inelat”, din pricina formei în spirală pe care se presupune că a avut-o. În ebraică, „balal” înseamnă „încurcătură, confuzie” (Gen. 11:9).

Turnul din valea Șinear a reprezentat încercarea oamenilor de a construi o punte între locul „căderii lor” și „cerul prezenței lui Dumnezeu”. De la pământ până la cer: „un turn al cărui vârf să atingă cerul”.

Nimrod și oamenii de atunci nu s-au supus limitărilor stabilite de Dumnezeu, după momentul căderii în păcat. Zidirea turnului a fost echivalentă cu adunarea tuturor resurselor umane de atunci pentru ca, prin puterile lor, oamenii să-L oblige pe Dumnezeu să-i reintegreze în ordinea cosmică. Examinat ușuratic și printr-un complex de falsă superioritate, pasajul ne-ar putea duce pe o pistă falsă, subliniindu-ne aparent incapacitatea omenirii de atunci de-a înțelege legile fizicii și dimensiunile realității în care trăiau. Este clar că toată masa planetei pământ nu le-ar fi fost deajuns oamenilor de atunci ca să facă un turn suficient de înalt pentru a străbate galaxiile spațiului cosmic. Turnul Babel n-ar fi putut niciodată să-și atingă scopul, dacă o punte materială între pământ și cer ar fi fost adevăratul scop al construirii lui.

Amănuntul care ne arată că turnul a urmărit o altfel de dimensiune este că Dumnezeu nu-și bate joc de oameni și nici nu le declară inițiativa drept o imposibilitate. Dimpotrivă! El declară că ce doreau ei ar fi fost foarte posibil și chiar probabil de realizat:

„Domnul S-a coborât să vadă cetatea și turnul, pe care-l zideau fiii oamenilor. Și Domnul a zis: „Iată, ei sunt un singur popor, și toți au aceeași limbă; și iată de ce s-au apucat; acum nimic nu i-ar împiedica să facă tot ce și-au pus în gând” (Gen. 11:6).

Turnul Babel din cetatea Babilonului așezat în câmpia Șinear a fost un fel de „portal cosmic”, un observator astronomico-religios prin care creaturile de pe pământ urmăreau să se asocieze cu „puterile văzduhului” despre care ne vorbește Noul Testament, extratereștrii supranaturali ostili ordinii lui Dumnezeu și atrași de arhanghelul Lucifer în răscoala lui spirituală. Nimrod și omenirea de atunci erau nostalgici după combinarea dintre „îngerii lui Dumnezeu și fetele oamenilor” care produsese vremuri de nemaiauzit progres, este drept, „cu foarte puternice tente demonice”. Turnul era și realizabil și profund religios în întrebuințarea lui. Religia lui urmărea însă să fie „închinarea la Satan” și pătrunderea, prin această alianță, în dimensiunile pierdute ale „supranaturalului”.

„Salvarea” pe care o dorea Nimrod era ieșirea din „starea noastră smerită” despre care vorbește Pavel și reintegrarea prin forță în sferele civilizațiilor cerești:

„El va schimba trupul stării noastre smerite, și-l va face asemenea trupului slavei Sale, prin lucrarea puterii pe care o are de a-Și supune toate lucrurile” (Filip. 3:21).

„Ba încă, cineva a făcut undeva următoarea mărturisire: „Ce este omul, ca să-ți aduci aminte de el, sau fiul omului, ca să-l cercetezi? L-ai făcut pentru puțină vreme mai prejos de îngeri …” (Evrei 2:6-7).

De ce le-a blocat Dumnezeu calea aceasta spre salvare? Pentru că alternativa Babilonlui n-ar fi fost de fapt o „salvare”, ci o alegere rea cu consecințe eterne. Oprirea construirii turnului a fost un gest al dragostei și înțelepciunii divine, după cum tot așa fusese și alungarea din paradis și potopul de pe vremea lui Noe. Toate aceste trei pedepse au fost lucrarea harul lui Dumnezeu. Prin alungarea din paradis ni s-a interzis accesul la pomul vieții, care ar fi dat un caracter etern înstrăinării noastre de Dumnezeu; am fi început „moartea a doua” cu consecințele ei ireversibile.

Oprirea construirii turnului Babel a blocat accesul omenirii „pe ușa din dos” în universul spiritual cosmic și alianța dintre urmașii lui Noe și aceia care pervertiseră creația de pe pământ înainte de potop.

2. Oamenii de atunci au vrut semnificație: „Și să ne facem un nume!”

În Biblie, numele nu sunt doar o colecție plăcută de sunete, ci formulări care ascund în ele destăinuiri despre identitatea și destinul cuiva. Un „nume” reprezintă o anumită „stare”, definește o foarte precisă „calitate a cuiva”. Îndepărtarea de Creator a dus creatura în rătăcire. Alungarea din paradis le-a produs oamenilor o teribilă criză de identitate. Nemaifiind „ai Domnului”, ajunseseră „ai nimănui”. Aceasta era ceea ce simțeau și resimțeau dureros în inimi. A reintra în sferele cerești prin propriile puteri era echivalent cu a-I spune lui Dumnezeu: „Am făcut-o și fără Tine. Am realizat-o prin puterile noastre. Ne-am făcut singuri un nume mare printre creaturile cerului”. Dumnezeu știa criza de semnificație prin care trecea omenirea și avea pregătită o cale pentru rezolvarea acestei probleme. În capitolul imediat următor citim că Dumnezeu l-a chemat pe Avraam din mulțimea păgână și i-a propus tocmai să-l scoată din groaznica criză de semnificație:

„Domnul zisese lui Avram: „Ieși din țara ta, din rudenia ta, și din casa tatălui tău, și vino în țara pe care ți-o voi arăta. Voi face din tine un neam mare, și te voi binecuvânta; Îți voi face un nume mare, … “ (Gen. 12:1-2).

Identitatea veritabilă se definește în funcție de ceva sau de cineva. Orice identitate definită față de lucruri sau situații este falsă și efemeră. Numai identitatea definită față de Creatorul universului, este și va rămâne pururi adevărată. Dumnezeu este un punct de reper universal pentru toate făpturile. Problema identității umane, rezolvată pentru Avraam prin chemarea lui, va fi rezolvată de Dumnezeu în final pentru toți aceia care s-au întors prin credință la El. Despre aceasta ne spune Domnul Isus în cartea Apocalipsei:

„Celui ce va birui, îi voi da să mănânce din mana ascunsă, și-i voi da o piatră albă, și pe piatra aceasta este scris un nume nou, pe care nu-l știe nimeni decât acela care-l primește” (Apoc. 2:17).

„Pe cel ce va birui, îl voi face un stâlp în Templul Dumnezeului Meu și nu va mai ieși afară din el. Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu și numele cetății Dumnezeului Meu, noul Ierusalim, care are să se coboare din cer de la Dumnezeul Meu și Numele Meu cel nou” (Apoc. 3:12).

Semnificația noastră eternă va fi dată de această întreită identitate: pe noi va fi „scris”: „Numele Dumnezeului Meu”, „numele cetății Dumnezeului Meu”, și „Numele Meu cel nou”. Un veritabil „Social Security Number” cu trei seturi de numere …

Ințiativa lui Nimrod și a oamenilor din Babilon urmărea dobândirea unei identități false, obținute prin uzurpare. Era calea propusă de Lucifer.

3. Oamenii de atunci au vrut siguranță: „ … ca să nu fim împrăștiați pe toată fața pământului”.

Condițiile lumii de după cădere și potop erau grele și locurile erau periculoase. Există o putere în mulțime și un sentiment de siguranță în aglomerația unei mulțimi. Chiar așa a sunat și deviza din Internaționala comuniștilor: „De ce uitați că-n voi e număr și putere”.

Formarea unor mari aglomerări umane era însă în directă contradicție cu porunca pe care le-o dăduse Dumnezeu oamenilor: „Iar voi, creșteți și înmulțiți-vă, răspândiți-vă pe pământ, și înmulțiți-vă pe el!” (Gen. 9:7). Nimrod a ales să nu se supună acestei porunci divine, de parcă i-ar fi spus lui Dumnezeu: „Nu sunt de acord cu planurile Tale. Avem noi unul mai bun. Vom sta aici împreună și nu vom merge nicăieri”.

Nimrod și-a ridicat pumnul spre Dumnezeu și i-a zis: „N-avem nevoie de Tine! Nu Te vrem! Vrem să trăim așa cum hotărâm noi. Vom face ce ne place, când ne place și cum ne place. Vom trăi fără Tine”.

Din momentul acesta, Babilonul și-a definit un caracter anume: este cetatea mândriei, a rebeliunii față de Dumnezeu, a împotrivirii față de planurile Lui și a construirii unor alternative proprii pentru soluționarea problemelor omenirii.

Știm ce s-a întâmplat atunci. Dumnezeu a venit, a văzut și a spulberat planurile lui Nimrod. Prin încurcarea limbilor, Dumnezeu i-a împrăștiat cu forța pe toată suprafața pământului. La Turnul Babel, Dumnezeu le-a dat oamenilor prima dată darul limbilor, dar nu le-a dat și traducător. Cincizecimile au fost repetarea fenomenului de la Babel. Dumnezeu poate face instantaneu pe cineva să vorbească într-o altă limbă. La Babel a fost vorba de o pedeapsă, la Ierusalim a fost vorba de înlăturarea acestei pedepse a divizării și împrăștierii din pricina diferitelor limbi vorbite. Lingvistic și psihologic, fiecare națiune a lumii își poate trasa drumul înapoi spre același punct de origine: Babilonul străvechi. De acolo au început toate problemele noastre.

Concluzii

Din capitolele analizate până acum în cartea Genezei vedem două principii la lucru. Cel dintâi este sfințenia lui Dumnezeu care vine să pedepsească păcatul. Dacă n-ar face-o, Dumnezeu n-ar mai fi bun. Prin caracterul Său, Dumnezeu trebuie să repare sau să înlăture răul. Și El o face de fiecare dată. Dumnezeu i-a pedepsit pe Adam și Eva, l-a pedepsit pe Cain, a pedepsit omenirea păcătoasă prin potop și i-a pedepsit pe cei ce se apucaseră să ridice Turnul Babel. Să nu uităm că El poate oricând să șteargă iar de pe fața pământului întreaga rasă umană. Biblia ne spune că așa va și face la vremea sfârșitului. Domnul Isus ne-a anunțat că va fi „aidoma ca în zilele lui Noe“.

Paralel cu pedeapsa vedem activ și un al doilea principiu: harul binevoitor care găsește încă o cale ca să ne treacă dincolo de pedeapsă. Lui Adam și Eva, Dumnezeu le-a făcut haine, ca să le acopere rușinea și goliciunea. Chiar și în cazul lui Cain, Dumnezeu i-a pus un semn pe frunte ca nimeni să nu se atingă de el. În cazul generației lui Noe, o rămășiță a fost salvată în corabie și din urmașii lor se va continua lanțul generațiilor de neprihăniți din care va veni, la vremea împlinirilor, soluția lui Dumnezeu pentru toate problemele cauzate de păcat, Mesia – Isus Christos. La Babel, Dumnezeu nu vine să nimicească, ci doar să-i incapaciteze și să-i împrăștie ca să nu mai poată realiza ceea ce-și puseseră în minte.

Conflictul acesta dintre dreptatea sfințeniei lui Dumnezeu care-L obligă să pedepsească și harul care-L face să ne dorească binele va continua să meargă în paralel pe tot parcursul Vechiului Testament. Conflictul dintre aceste două principii se va rezolva în Noul Testament la Cruce. Moartea lui Isus Christos a fost evenimentul care a satisfăcut amândouă principii divine și ne-a pus la dispoziție soluția lui Dumnezeu pentru eternitatea noastră fericită.

Avraam, Isaac și Iacov

(Vizionați aici)

După ce s-a ocupat cu evenimentele principale din protoistoria omenirii, Geneza trece la personajele principale din protoistoria poporului evreu. Ceea ce este șocant în narațiunea biblică nu este că evreii au avut o credință în Dumnezeu, ci cu totul altceva. Toate popoarele antice și-au avut dumnezeul lor. În antichitate n-a existat nici un popor ateu! Pentru că fiecare popor și-a avut dumnezeul sau dumnezeii lui, conflictele dintre popoare erau văzute și ca înfruntări între diferiți zei sau dumnezei.

Ceea ce a fost unic și șocant la evrei a fost că ei au susținut că Dumnezeul lor este Creatorul întregului univers și, mai ales, că acest Creator al întregului univers a ales să fie Dumnezeul lor. Acesta este motivul pentru care Geneza ne prezintă mai întâi pe Creatorul universului în primele 11 capitole și în capitolul 12 ne prezintă alegerea lui Avraam. Aceasta este un „scandal al particularității“. O asemenea pretenție produce un statut de „excepționalism al evreilor“. Toate popoarele au fost șocate de astfel de pretenții „absurde“. Dacă însă relatarea Bibliei din capitolul 12 al Genezei este adevărată, atunci Biblia este o carte al cărui conținut ne interesează și pe noi. Vă amintiți că am spus că dacă Biblia ar fi început cu cartea Exodul, reacția noastră ar fi putut fi: „Nu mă interesează o carte despre religia unui anumit popor, religia evreilor. Eu nu sunt evreu!“ Ceea ce ni se spune însă în capitolul 12 al Genezei este că Dumnezeu l-a ales pe Avraam pentru noi, pentru ca prin această alegere să ne poată binecuvânta pe toți oamenii, din toate neamurile omenirii.

„Domnul zisese lui Avram: „Ieşi din ţara ta, din rudenia ta, şi din casa tatălui tău, şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta. Voi face din tine un neam mare, şi te voi binecuvânta; îţi voi face un nume mare, şi vei fi o binecuvântare. Voi binecuvânta pe ceice te vor binecuvânta, şi voi blestema pe cei ce te vor blestema; şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine“ (Gen. 12:1-3).

„Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov“ este un nume compus care-L identifică pe Dumnezeu în relația Lui cu Geneza și cu începuturile poporului evreu. Ea este echivalentă cu ideea de „Dumnezeul Genezei“, „Dumnezeul începuturilor noastre“, „Dumnezeul care ne-a ales pentru Sine“. Acest apelativ pentru Dumnezeu apare de foarte multe ori în textul Bibliei, mai ales în clipe definitorii de criză sau subliniere a planului mesianic (Gen. 31:53; 32:9; 50:24; Exod 3:6, 15-16; 4:5; Deut. 9:5; Mat. 22:32; Marcu 12:26; Fapte 3:13: 7:32).

De la capitolul doisprezece până la capitolul 50, Geneza se ocupă cu viața acestor trei patriarhi ai poporului evreu.

Există un foarte mare „dezechilibru“ în felul în care ne-a fost scrisă istoria în Biblie. Geneza acopere o perioadă cu mult mai mare decât tot restul Bibliei. De la Exodul și până la Apocalipsa au trecut aproximativ 1,500 de ani. În timp ce prima cartea Bibliei acoperă o perioadă cu mult mai mare.

Chiar și conținutul Genezei este împărțit în două părți inegale. Primele capitole ne redau o perioadă de peste două mii de ani, în timp ce ultimele trei sferturi ale cărții ne istorisesc, prin comparație, doar o perioadă foarte scurtă, de aproximativ 350 de ani. Conținutul Genezei trece de la privirea generală asupra istoriei și a mulțimilor de oameni la viața a doar câțiva dintre ei. Timpul parcă încetinește și accentul cade pe evenimentele legate de desfășurarea planului de mântuire făcut de Dumnezeu pentru omenire.

Dumnezeu a ales să fie așa, pentru că El a vrut să ne lase doar acele relatări care sunt importante pentru felul în care-și rezolvă problemele Lui cu creația. Toți cei care caută să facă Biblia o carte cu îndrumări pentru rezolvarea problemelor noastre fac o greșeală fatală. Biblia nu ne arată cum ne rezolvă Dumnezeu problemele noastre, ci cum Își rezolvă Dumnezeu problemele Lui! Biblia nu este „antropocentrică“, ci „teocentrică“ din scoarță în scoarță.

Aleși prin credință și pentru credință

Avraam, Isaac și Iacov sunt parte din linia aceea de oameni credincioși care i-au urmat lui Set și au început să „cheme numele Domnului“. Geneza ne vorbește despre ei de parcă ar fi cei mai importanți urmași de pe fața pământului și, într-un fel, chiar așa au și fost.

În măsura în care vom începe să studiem viețile acestor trei oameni, Avraam, Isaac și Iacov, vom observa că există o descriere a lor „prin contrast“ cu una din rudeniile lor. Avraam ne este descris în contrast cu nepotul său, Lot. Isaac ne este prezentat prin contrast cu fratele său vitreg, Ismael, iar Iacov ne este prezentat în contrast cu fratele său geamăn, Esau. Observați că relația dintre aceste perechi devine din ce în ce mai apropiată, de la nepot, la frate vitreg, la frate geamăn. Biblia ne spune că există mereu aceste două linii care împart omenirea, cei neprihăniți și cei păcătoși. Istoriile celor trei perechi de oameni te îndeamnă să te aliniezi cu unul sau cu celălalt. Vrei să fii un Avraam sau un Lot? Alegi să fii un Isac sau preferi să fii un Ismael? Îți place să faci ce a făcut Iacov sau te abandonezi poftelor tale ca Esau? Când străbați relatările din Geneza, aceasta este întrebarea pe care trebuie să ți-o pui: Cu cine vrei să semeni?

Priviți din perspectiva revelației despre Dumnezeu, cele trei personaje ne vorbesc despre supremația lui Dumnezeu. Avraam dovedește supremația lui Dumnezeu în alegere, Isaac ilustrează supremația lui Dumnezeu în naștere și preferințe, iar Iacov cu fiul său Iosif dovedesc supremația lui Dumnezeu în îngrijire și călăuzire.

Niciunul din acești trei oameni nu pot spune că au fost aleși din cauza poziției în care se aflau. Dumnezeu i-a ales în mod suveran. Chiar și atunci când a trebuit să aleagă pe unul în dauna altuia, Dumnezeu a preferat să-l aleagă pe acela care n-ar fi avut în mod normal prioritate. Dumnezeu l-a ales pe Isaac, nu pe Ismael, pe Iacov, nu pe Esau, pe Iosif, nu pe Ruben sau pe altul din frații lui mai mari, de parcă ar vrea să ne spună: „Nimeni nu-mi poate spune Mie pe cine să-l aleg și pe cine nu! Nimeni nu are dreptul la dragostea Mea. O dau cui vreau Eu.“

Nici unul din acești oameni nu pot spune că au fost aleși pe motive de superioritate morală. Biblia este o carte cinstită și ne spune că toți trei au fost niște mincinoși. Nu sunt „sfinți de așezat în vitraliile bisericii“, ci oameni în carne și oase ca noi toți, cu greșeli și slăbiciuni. Ca să-și protejeze viața, Avraam și Isaac au mințit amândoi despre relațiile cu nevestele lor. Iacov a fost cel mai mare mincinos din cei trei. Nu întâmplător a fost poreclit „înșelătorul“. Nu cred că există prea mulți oameni care și-ar dori să fie rude cu Iacov. Vai de banii și averile lor! Adevărat că a trebuit să plătească și el când a fost păcălit de alții. Unul din cele mai ironice versete din Biblie este acela în care ni se spune că cel care se angajase să slugărească la socrul său Laban șapte ani pentru Rahela s-a trezit în dimineața de după noaptea nunții și „iată că era (sora ei) Lea“ (Gen. 29:25). Lecția pe care trebuie să o învățăm de aici este că „ceea ce seamănă cineva, aceea va și secera“. Cel care n-a avut milă de bătrânul său tată sau de fratele său mai mare și i-a înșelat fără să clipească pe amândoi a trebuit să învețe pe propria piele cum este să fi înșelat tu însuți.

Pe lângă lipsa lor de etică, fiecare dintre cei trei au fost poligami. Oare de ce i-a ales atunci Dumnezeu? De ce nu a ales El pe alții? Nu există decât un singur răspuns la această întrebare: credința. Dumnezeu preferă să lucreze mai degrabă cu un om care crede, decât cu un om care este bun. El a mers chiar atât de departe încât să-i spună lui Avraam că, în evaluarea divină, „credința lui i-a fost socotită drept neprihănire“ (Gen. 15:6; Rom. 4:3,5,9, 22-23; Gal. 3:6; Iacov 2:23). Cel mai mare lucru pe care-l poți face pentru binele tău este să crezi în Dumnezeu. Când oamenii au vrut să afle ce trebuie să facă pentru a împlini voia lui Dumnezeu, Domnul Isus le-a spus: „Ei I-au zis: „Ce să facem ca să săvârşim lucrările lui Dumnezeu?“ Isus le-a răspuns: „Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este aceasta: să credeţi în Acela, pe care L-a trimes El“ (Ioan 6:28-29). Credința este cea dintâi din lucrările pe care trebuie să le faci. Poți face o sumedenie de fapte bune, dar dacă nu ai început cu credința în Dumnezeu, nu vei ajunge nicăieri.

Avraam, Isaac și Iacov au fost oameni ai credinței. Priviți din punct de vedere al lecțiilor pe care le putem învăța noi de la ei, cei trei sunt tot atâtea pilde de credință. Avraam este tatăl tuturor credincioșilor. Isaac este credința gata de jertfă. Iacov și fiul său Iosif sunt pilde despre umblarea prin credință. Sunt temperamente diferite, caractere diferite, trec prin circumstanțe diferite, dar ceea ce-i unește este credința lor în Dumnezeu. Au diferite forme de a-și manifesta credința, din când în când mai șovăiesc și șchioapătă, dar sunt oameni ai credinței.

Prin credință, Avraam a plecat la 75 de ani din Ur, din Caldeea, ca să primească în dar o țară pe care n-o mai văzuse niciodată. Dumnezeu i-a promis că va avea un fiu și Avraam a crezut și aceasta. A așteptat mai bine de 14 ani ca să primească acest copil, dar până la urmă a făcut-o. A ezitat și s-a poticnit atunci când Sara i-a propus să nu mai aștepte și i-a dat-o ca mamă-surogat pe slujnica ei, Agar (Gen. 16:1-6). Credința l-a făcut pe Avraam să fie gata să-l jertfească pe Isaac atunci când Dumnezeu i-a cerut-o. El s-a gândit că dacă Dumnezeu poate să facă doi oameni aproape morți să aibă un copil, poate să învie și acest copil după ce va fi adus ca jertfă:

„Prin credinţă şi Sara, cu toată vârsta ei trecută, a primit putere să zămislească, fiindcă a crezut în credincioşia Celui ce-i făgăduise. De aceea, dintr-un singur om, şi încă un om aproape mort, s-a născut o sămânţă în mare număr, ca stelele cerului, ca nisipul de pe malul mării, care nu se poate număra.

Prin credinţă a adus Avraam jertfă pe Isaac, când a fost pus la încercare: el, care primise făgăduinţele cu bucurie, a adus jertfă pe singurul lui fiu! El căruia i se spusese: „În Isaac vei avea o sămânţă care-ţi va purta numele!“ Căci se gândea că Dumnezeu poate să învieze chiar şi din morţi: şi, drept vorbind, ca înviat din morţi l-a primit înapoi“ (Evrei 11:11-12, 17-19).

Dacă luăm în considerație că Dumnezeu nu mai înviase pe nimeni încă, putem spune că Avraam a avut o credință mare.

Isaac și-a dovedit credința atunci când a acceptat să fie adus ca jertfă. Asta s-a întâmplat. Nu în copilăria lui, așa cum îl arată unele tablouri, ci cam pe când avea el cu puțin peste 30 de ani. Evreii care citesc Geneza știu că așa este. Biblia lor nu este împărțită în capitole și versete. Imediat după ce ni se spune despre jertfirea lui Isaac, Geneza continuă cu informația că Sara, mama lui Isaac, a murit la vârsta de 127 de ani. La data aceea, Isaac avea 37 de ani. El s-a supus de bună voie tatălui său care era un om bătrân și nu putea să-l forțeze. A făcut-o pe muntele Moria, care se va numi peste secole Golgota și unde Fiul lui Dumnezeu se va supune Tatălui și va accepta să fie dat la moarte pentru noi.

O altă manifestare a credinței a fost că Isaac a acceptat ca Dumnezeu să-i aleagă o soție. El a stat acasă și l-a așteptat pe robul tatălui Său Avraam să i-o aducă pe Rebeca din Mesopotamia, de la rudeniile lor.

Iacov a avut și el credință, chiar dacă la început această credință a fost mai mult în … el însuși. A fost foarte priceput la șmecherii și a „cumpărat“ de la fratele său Esau dreptul de întâi născut și a „furat“ de la tatăl său, Isaac, binecuvântarea. Cel puțin a vrut să fie cu orice chip binecuvântat și asta este un plus pentru credința lui că totul depinde în viață de Dumnezeu și de cuvintele Lui. Dumnezeu a trebuit mai târziu să-l frângă și Iacov a șchiopătat toată viața după ce a fost lovit în coapsă de îngerul cu care s-a luptat toată noaptea (Gen. 32:25-32).

Șchiop, Iacov a umblat mai bine cu Dumnezeu ca oricând înainte! Spre sfârșitul vieții, Iacov i-a binecuvântat pe cei doisprezece copii ai săi care au devenit cei doisprezece „patriarhi“ ai semințiilor lui Israel. Toți aceștia, în ciuda slăbiciunilor și șovăielilor lor, au fost și ei „oameni ai credinței“. Perechile de rude diametral opuse cu care i-a comparat Dumnezeu au fost „oameni ai firii pământești, oameni lipsiți de credință“. Lot a fost un „materialist“ care a ales ceea ce i-a atras privirile, valea mănoasă a Iordanului și n-a vrut să stea în regiunile stâncoase. Avraam și Lot au avut o dispută din cauza turmelor lor care ajunseseră prea mari ca să poată sta împreună și Avraam, deși avea drept de proprietar asupra întregii țări promise, l-a lăsat pe Lot să aleagă primul. El s-a mulțumit doar cu ceea ce-i va rămâne la urmă și a rămas în singurătatea munților, departe de aglomerările urbane ale țării.

Aceleași porniri materialiste egoiste le găsim apoi la Ismael și la Esau. Biblia ne spune că Esau a prețuit mai mult un blid de linte care să-i stâmpere foamea decât dreptul de întâi născut primit de la Domnul. „Sindromul lui Esau“ mai bântuie și astăzi, în acest secol al vitezei în care oamenii nu mai au răbdare pentru nimic, fiind gata de orice compromis numai să obțină imediat ceea ce-și doresc. Autorul epistolei către Evrei ne avertizează împotriva acestei apucături: „Vegheaţi să nu fie între voi nimeni curvar sau lumesc ca Esau, care pentru o mâncare şi-a vândut dreptul de întâi născut. Ştiţi că mai pe urmă, când a vrut să capete binecuvântarea n-a fost primit; pentru că, măcar că o cerea cu lacrimi, n-a putut s-o schimbe.“ (Evrei 12:16).

Una din cele mai extraordinare manifestări a credinței celor trei patriarhi a fost că fiecare dintre ei a lăsat drept moștenire urmașilor ceva ce … nu aveau. Avraam i-a spus lui Isaac: Fiule, îți las drept moștenire toată țara aceasta (când el nu avea în proprietate decât un petec de pământ, o peșteră pe care nici pe aia n-o primise de la Dumneze, ci o cumpărase pe banii lui! Isaac i-a spus lui Iacov: Fiule, îți las în moștenire țara pe care mi-a dat-o tatăl meu …“ Iar Iacov le-a spus celor doisprezece copii „Vă las în moștenire toată țara aceasta …“ Nici unul dintre ei n-a stăpânit-o, dar au considerat-o drept „a lor“ pentru că așa le spusese Domnul Dumnezeu. Autorul epistolei către Evrei ne spune că toți aceștia au trăit prin credință până în clipa morții, fără să vadă împlinindu-se ceva din promisiunile primite: „În credinţă au murit toţi aceştia, fără să fi căpătat lucrurile făgăduite: ci doar le-au văzut şi le-au urat de bine de departe, mărturisind că sunt străini şi călători pe pământ“(Evrei 11:13). Avraam, Isaac și Iacov n-au crezut doar pentru câteva zile sau ani. Ei au îmbătrânit crezând și așteptând prin credință. Asta este ceva care ne privește și pe noi, cei care suntem azi „oameni ai credinței“. În același capitol, autorul epistolei către Evrei ne spune: „Toţi aceştia, măcar că au fost lăudaţi pentru credinţa lor, totuş n-au primit ce le fusese făgăduit;  pentru că Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru noi, ca să n-ajungă ei la desăvârşire fără noi“ (Evrei 11:39-40). Avraam, Isaac și Iacov ne așteaptă, ca să primim împreună ce ne-a fost promis. Ei nu sunt morți, așa cum bine explică Domnul Isus. Dumnezeu este și astăzi (nu doar „a fost“) „Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov“: „Dar că morţii înviază, a arătat însuşi Moise, în locul unde este vorba despre „Rug“, când numeşte pe Domnul: „Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov.“ Dar Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morţi, ci al celor vii, căci pentru El toţi sunt vii“ (Luca 20:37-38). Când Dumnezeu se va întoarce pe pământ, El va veni împreună cu Avraam, Isaac și Iacov și cu … noi, pentru ca împreună „să ajungem la desăvârșire“. Atunci va înceta tot ce este nedesăvârșit în credința și în ascultarea noastră.

Geneza ni-i prezintă deci pe Avraam, Isaac și Iacov ca pe trei oameni ai credinței, puși în contrast cu trei rude ale lor care sunt oameni ai firii pământești. Ne recunoaștem în această imagine pentru că distincția se observă în foarte multe din familiile noastre. Unii trăiesc în credință, alții aleg să trăiască după pornirile firii lor păcătoase. Interesant este că acest contrast este prezent în Geneza și în ceea ce le privește pe nevestele celor trei patriarhi. Sara, Rebeca și Rahela au fost femei foarte frumoase „la chip și la statură“. Soțiile rudelor celor trei, prin contrast, sunt femei nestăpânite și pornite pe neascultare. Femeia lui Lot n-a ascultat de porunca lui Dumnezeu și a fost făcută într-un stâlp de sare. Chiar și Domnul Isus a dat-o drept exemplu negativ: „Aduceți-vă aminte de nevasta lui Lot. Oricine va căuta să-şi scape viaţa, o va pierde; şi oricine o va pierde, o va găsi“ (Luca 17:32-33). Esau și-a luat neveste idolatre dintre fetele Canaanului (Gen. 36:2).

Cartea Geneza ne prezintă aceste două linii genealogice distincte, una a credinței și alta a neascultării. Nu este greu să vezi pe care a ales-o Dumnezeu.

patriarhii

Aleși prin Legământ

Dumnezeu a început lumea cu un om, Adam, și mântuirea tot cu un om, Avraam. Pe Avraam l-a chemat din Ur, din Caldeea, și a făcut un legământ cu el.

„Domnul zisese lui Avram: „Ieşi din ţara ta, din rudenia ta, şi din casa tatălui tău, şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta. Voi face din tine un neam mare, şi te voi binecuvânta; îţi voi face un nume mare, şi vei fi o binecuvântare. Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta, şi voi blestema pe cei ce te vor blestema; şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine“ (Gen. 12:1-3).

Dacă vă uitați bine, legământul conține o ,,septadă“ de promisiuni:

  1. „Voi face din tine un neam mare
    2. te voi binecuvânta
    3. își voi face un numa mare
    4. și vei fi o binecuvântare
    5. Voi binecuvânta pe cei ce t vor binecuvânta
    6. și voi blestema pe cei ce te vor blestema
    7. și toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine“

Un astfel de „legământ“ nu este sinonim cu un „contract“ făcut între două părți egale în drepturi și autoritate. Legămintele făcute de Dumnezeu sunt promisiuni solemne prin care Dumnezeu se angajează să binecuvinteze pe cineva. Cel cu care face Dumnezeu legământ nu are decât două reacții posibile: să accepte condițiile legământului sau să nu le accepte. El nu le poate însă schimba. Sunt condițiile stabilite de Dumnezeu. Dumnezeu face o promisiune solemnă și se jură că o va îndeplini. Când un om face un jurământ trebuie să-l facă pe ceva sau cineva mai mare decât el. Dumnezeu nu poate găsi așa ceva și se jură pe … Sine însuși:

„Pe Mine însumi jur, zice Domnul: pentru că ai făcut lucrul acesta, şi n-ai cruţat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, te voi binecuvânta foarte mult şi-ţi voi înmulţi foarte mult sămânţa, şi anume: ca stelele cerului şi ca nisipul de pe ţărmul mării; şi sămânţa ta va stăpâni cetăţile vrăjmaşilor ei. Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânţa ta, pentru că ai ascultat de porunca Mea!“ (Gen. 22:16-18; Luca 1:73).

De fapt, numai Dumnezeu a semnat acest legământ. Avraam n-a fost în stare! Capitolul 15 din geneza ne descrie scena care a avut loc. Procedeul se numea ,,barath“ (,,să tai un legământ) și implica despicarea în două a unui animal și trecerea celor ce făceau legământul printre cele două jumătăți. Ei trebuiau să facă un fel de procesiune în formă de opt, mergând unul după altul și recitând fiecare cuvintele legământului.

Textul ne spune că Dumnezeu a făcut să vină peste Avraam ,,un somn adânc“ (același termen folosit pentru starea în care l-a pus Dumnezeu pe Adam la facerea Evei în Geneza 2). Paralizat de neputință, patriarhul n-a trecut printre cele două jumătăți. Numai Dumnezeu a făcut-o, semnalând în felul acesta că este vorba de un legământ necondiționat, care nu ține cont de parte pe care o vor juca urmașii lui Avraam în istorie:

,,Domnul i-a mai zis: „Eu sunt Domnul, care te-am scos din Ur, din Haldeea, casă-ţi dau în stăpânire ţara aceasta.”
Avram a răspuns: „Doamne Dumnezeule, prin ce voi cunoaşte că o voi stăpâni?”
Şi Domnul i-a zis: „Ia o juncană de trei ani, o capră de trei ani, un berbec de trei ani, o turturea şi un pui de porumbel.”
Avram a luat toate dobitoacele acestea, le-a despicat în două şi a pus fiecare bucată una în faţa alteia, dar păsările nu le-a despicat. Păsările răpitoare s-au năpustit peste stârvuri, dar Avram le-a izgonit. La apusul soarelui, un somn adânc a căzut peste Avram şi iată că l-a apucat o groază şi un mare întuneric.
Şi Domnul a zis lui Avram: „Să ştii hotărât că sămânţa ta va fi străină într-o ţară care nu va fi a ei; acolo va fi robită, şi o vor apăsa greu, timp de patru sute de ani. Dar pe neamul căruia îi va fi roabă, îl voi judeca Eu, şi pe urmă va ieşi de acolo cu mari bogăţii. Tu vei merge în pace la părinţii tăi; vei fi îngropat după o bătrâneţe fericită. În al patrulea neam, ea se va întoarce aici, căci nelegiuirea amoriţilor nu şi-a atins încă vârful.”
După ce a asfinţit soarele, s-a făcut un întuneric adânc, şi iată că a ieşit un fum ca dintr-un cuptor şi nişte flăcări au trecutprintre dobitoacele despicate.
În ziua aceea, Domnul a făcut un legământ cu Avram şi i-a zis: „Seminţei tale dau ţara aceasta, de la râul Egiptului până la râul cel mare, râul Eufrat, şi anume ţara cheniţilor, a cheniziţilor, a cadmoniţilor, a hetiţilor, a fereziţilor, a refaimiţilor, a amoriţilor, a canaaniţilor, a chirgasiţilor şi a iebusiţilor” (Geneza 15:7-21).

Legământul lui Dumnezeu cu Avraam a fost un fel de căsătorie prin care Dumnezeu s-a angajat față de Avraam și urmașii lui să le dea o țară, urmași care să le perpetueze familia și un suport providențial prin care va binecuvânta sau va blestema celelalte familii ale rasei umane în funcție de atitudinea binevoitoare sau dușmănoasă față de evrei. Aceasta din urmă a fost și este o promisiune care a hotărât soarta multor oameni și popoare.

Ca răspuns la acest Legământ, Dumnezeu le-a cerut urmașilor lui Avraam să se taie împrejur, ca semn că ei aparțin acestei familii, și să umble într-o deplină ascultare de El. Așa se explică de ce toate popoarele care se trag din Avraam practică tăierea împrejur. Legământul acesta acoperă toate paginile Bibliei, de la Geneza și până la Apocalipsa. Fraza care-l confirmă este:

„Eu voi fi Dumnezeul vostru și voi veți fi poporul Meu“. Dumnezeu va coborî în mijlocul poporului Său și ei vor umbla în lumina Lui (Apoc. 21:22-26).

Dumnezeu vrea să stea în mijlocul familiei Lui, să fie Tatăl nostru, să locuiască cu noi și să ne ia alături de El în treburile împărăției Lui.

Iosif – Al patrulea Patriarh sau Mântuitor și Domn?

(Vizionați aici)

Geneza rezervă un spațiu suspect de mare lui Iosif, fiul lui Iacov. De fapt, „toledot“-ul lui Iacov debutează spectaculos cu … Iacov, făcându-ne să înțelegem că Iosif este personalitatea de prim ordin din această parte a Genezei (cap. 37-50).

„Iată istoria lui Iacov. Iosif, la vârsta de şaptesprezece ani, … (Gen. 37:2)

Iacov l-a plasat pe Iosif într-o poziție privilegiată printre copiii lui. Faptul că i-a dat o haină „pestriță“ subliniază aceasta (Gen. 37:3). O traducere la fel de posibilă a termenului „pestriță“ este că haina lui Iosif a fost „cu mâneci lungi“. Amănuntul este semnificativ, pentru că slugile purtau haine cu mâneci scurte, ca să nu trebuiască să le „suflece“ în timpul lucrului. Iacov n-a vrut ca Iosif să lucreze, ci să supravegheze lucrul celorlalți frați. Iosif comfirmă tiparul conform căruia Dumnezeu nu-i alege pe cei care au dreptul în virtutea așezămintelor sociale, el nu este cel mai mare dintre frații lui. Binecuvântarea și alegerea este o lucrare a harului divin, care face așa cum dorește.

Iosif este cea de a patra generație de la Avraam, dar există mari deosebiri între primii trei și Iosif.

  • – Dumnezeu nu se numește niciodată pe Sine ca „Dumnezeul lui Iosif“.
  • – Iosif nu este vizitat niciodată de îngeri, așa cum s-a întâmplat din belșug cu ceilalți trei.
  • – Frații lui Iosif nu sunt „lepădați“ de Dumnezeu ca și contrast al eroului, ci incluși în binecuvântarea de care are parte Iosif și în linia neprihăniților cu originea în Set.
  • – Dumnezeu nu-i vorbește nciodată „direct“ lui Iosif, așa cum a făcut cu Avraam, Isaac și Iacov. Îi vorbește prin vise și îi dă abilitatea de a interpreta visele, dar nu stă niciodată de vorbă cu el. Nu ni se spune nicăieri nici că Iosif s-ar fi adresat în mod direct Domnului.

Cei care citesc cu atenție relatările Genezei își dau seama repede că Iosif este deosebit de toți ceilalți, dar de ce? Care sunt lucrurile care-l fac să fie unic? De ce a ținut Dumnezeu neapărat să ne spună așa de multe despre el?

În primul rând, Iosif prezintă o punte necesară către cartea următoare a Pentateucului, Exodul. Debutul ei ni-i prezintă pe evrei în crunta robie a Egiptului. Fără relatarea despre Iosif, n-am ști cum au ajuns ei acolo. Numai viața lui Iosif ne poate spune acest lucru. Familia lui Iosif s-a dus în Egipt pentru același motiv care i-au făcut pe Avraam și Isaac să meargă acolo, foametea, lipsa de hrană din Canaan.

Egiptul nu depinde neapărat de ploi pentru recolte. Țara are Nilul care o străbate prin mijloc și inundă malurile fertile. De fapt, în Egipt nici nu plouă. Israelul nu are o apă bogată ca Nilul, ci depinde total de umezeala ploilor venite de deasupra Mării Mediterane.

Cartea Geneza se termină cu moartea lui Iosif și cu familia lui rămasă în Egipt. Cortina cade și nu mai aflăm nimic despre perioada de patru sute de ani scursă între cartea Geneza și cartea Exodul. Când cortina se ridică iar, aflăm că familia lui Avraam a ajuns un popor mare care număra sute de mii de suflete.

Dacă existența evreilor în Egipt ar fi singurul motiv pentru care se insistă atât de mult asupra vieții lui Iosif, este foarte greu să explicăm atenția cu care ne sunt redate așa de multe amănunte despre viața lui. Sunt aproape la fel de multe capitole despre Iosif câte sunt și despre Avraam. Isaac și Iacov nu sunt prezentați nici pe departe așa de amănunțit.

Cum trebuie să studiem viața lui Iosif?

Există patru nivele diferite la care poate fi studiată viața lui Iosif.

Primul nivel este nivelul social. Istoria acestui personaj este o dramă cu personaje foarte bine conturate, cu întâmplări spectaculoase și cu coincidențe spectaculoase. Pildele morale sunt foarte evident scoase la iveală. Întreaga viața  a lui Iosif poate fi redusă la două capitole: prima jumătate „coborâre“ și cealaltă jumătate „ascensiune“. Iosif a coborât de pe poziția de favorit privilegiat din casa tatălui său până la poziția de rob în închisoarea lui Faraon, iar apoi a urcat de la starea unui pușcăriaș uitat în temniță, până la poziția a doua din ierarhia Egiptului, supus doar lui Faraon, dar domnind peste toți ceilalți din țară. O astfel de evoluție oferă subiectul unei istorii foarte atrăgătoare pentru noi. Elementele ei sunt și ele menite să ne țină interesul treaz. Viața lui Iosif este centrată în jurul unor vise. Mai întâi au fost visele lui, care l-au arătat ca pe un adolescent lipsit de tact. Iosif s-a lăudat cu ele înaintea fraților săi și i-a făcut să-l urască. Apoi sunt visele pe care le-au avut în închisoare cei doi slujitori ai lui Faraon pitarul și paharnicul. Iar în final sunt visele extraordinare pe care le-a avut Faraon însuși și prin care Dumnezeu l-a propulsat pe Iosif la cârma Egiptului, pentru că numai el le-a putut da tălmăcirea corectă. Viața personală a lui Iosif poate fi studiată doar ca o întâmplare romantică și chiar a și fost ecranizată doar pentru aceasta. Titlul muzicalului este „Iosif și haina lui cea pestriță“.

Cel de al doilea nivel la care putem parcurge istoria vieții lui Iosif este cel al providenței divine. Partea aceasta a Genezei poate fi interpretată din punctul lui Dumnezeu de vedere.

De ce ne dă Dumnezeu mai multe amănunte din viața lui Iosif decât din viața oricărui alt personaj din Geneza?

Așa cum am văzut deja, cartea Geneza are o structură interesantă. Ea privește ca din spațiul cosmic peste istoria creației (aproximativ 3% din carte), zboară pe deasupra celor o mie de ani de la Adam la Avraam (aproximativ 15% din carte – coborând puțin ca să ne arate ce s-a petrecut pe vremea lui Noe), parcurge ca un helicopter peste viețile lui Avraam (21%), Isaac (8%) și Iacov (23%) zăbovind doar pe ici, pe colo. Cu Iosif, Geneza coboară cu picioarele pe pământ și străbate drumul alături de el în aproximativ 30% din conținutul cărții.

Dumnezeu este întotdeauna ordonat și această proporție a așezării trebuie să ne atragă imediat atenția. Dumnezeu a ales să ne spună câteva lucruri deosebite prin viața acestui personaj. Viața lui Iosif este o demonstrție a providenței în viața oamenilor.

Călătorind alături de Iosif dăm peste scene surprinzătoare, unele chiar tulburătoare.

  • Ordinea nașterii lui Iosif în șirul patriarhal a fost parte din planul lui Dumnezeu (Geneza 30:22–24).
  • Asta înseamnă că necazurile Rahelei cu infertilitatea au fost și ele parte din acest plan (Geneza 30:1–2).
  • Faptul că Iacov a iubit-o mai mult pe Rahela și a arătat favoritism pentru Iosif, fiul ei, au fost și ele tot parte din planul lui Dumnezeu (Geneza 29:30, 37:3).
  • Visele profetice ale lui Iosif au fost (evident) parte din plan (Geneza 37:5–11).
  • Gelozia fraților lui a fost și ea parte din plan (Geneza 37:8).
  • Răutatea fraților lui Iosif, gelozia lor, ura și dorința lor de a-l ucide, ca și partea jucată de Iuda au fost și ele parte din plan (Geneza 37:18–28, 50:20).
  • Cei douăzeci de ani în care frații lui Iosif l-au mințit pe tatăl lor Iacov a fost și ea parte din planul divin.
  • Existența cruntului comerț cu sclavi a făcut parte din plan (Geneza 37:26–27).
  • Faptul că Potifar s-a dus să cumpere sclavi și chiar poziția lui în Egipt a fost în planul lui Dumnezeu (Geneza 37:36).
  • Darul extraordinar de administrator al lui Iosif a fost prevăzut în planul lui Dumnezeu (Geneza 39:2–4).
  • Trecerea pe care a avut-o Iosif în fața lui Potifar a fost o lucrare a lui Dumnezeu (Geneza 39:4–6).
  • Înclinarea păcătoasă a soției lui Potifar a făcut parte din planul lui Dumnezeu (Geneza 39:8–12, Romans 1:24).
  • Minciuna soției lui Potifar a fost în planul lui Dumnezeu  (Geneza 39:14–18).
  • Nedreptatea pe care i-a făcut-o Potifar lui Iosif a fost în planul lui Dumnezeu (Geneza 39:19–20).
  • Pușcăria în care a fost întemnițat Iosif – exact aceea unde vor fi duși și pitarul și paharnicul lui faraon, a fost și ea în planul lui Dumnezeu (Geneza 39:20).
  • Trecerea pe care a avut-o Iosif înaintea mai marelui peste întemnițați a fost în planul divin (Geneza 39:21–23).
  • Uneltirea de la curtea lui faraon a fost și ea în planul lui Dumnezeu (Geneza 40:1–3).
  • Promovarea lui Iosif ca administrator al temniței a fost și ea în planul divin (Geneza 40:4).
  • Visele pe care le-au avut pitarul și paharnicul au fost și ele (evident) plănuite de Dumnezeu (Geneza 40:5).
  • Compasiunea arătată de Iosif celor doi întemnițați a fost în planul lui Dumnezeu (Geneza 40:6–7).
  • Încrederea pe care au avut-o cei doi ca să-și spună visele lui Iosif a fost în planul lui Dumnezeu (Geneza 40:8–20).
  • Tălmăcirea primită de Iosif pentru visele celor doi a venit tot din planul lui Dumnezeu (Geneza 40:12–13, 18–19).
  • Sistemul judiciar al lui faraon care l-a condamnat pe pitar, dar la eliberat pe paharnic a fost în planul lui Dumnezeu (Geneza 40:20–22).
  • Faptul că paharnicul a uitat promisiunea făcută lui Iosif a fost în planul lui Dumnezeu (Geneza 41:23–42:1).
  • Noaptea în care faraon a avut visele care l-au tulburat a fost în planul lui Dumnezeu (Geneza 41:1–7).
  • Nepriceperea sfetnicilor lui faraon să tălmăcească visele a făcut parte din planul lui Dumnezeu (Geneza 41:8).
  • Faptul că paharnicul și-a adus aminte de Iosif și că a avut curajul să-i amintească lui faraon de întâmplarea nefericită a fost în planul divin (Geneza 41:9–13).
  • Faptul că faraon a fost suficient de disperat ca să asculte tălmăcirea unui întemnițat evreu a fost în planul lui Dumnezeu (Geneza 41:14–15).
  • Tălmăcirea primită de Iosif pentru visele lui faraon a fost în planul lui Dumnezeu (Geneza 41:25–36).
  • Încrederea lui faraon că tălmăcirea se va împlini întocmai a fost în planul lui Dumnezeu (Geneza 41:37–40).
  • Faptul că Iosif a primit-o de nevastă pe Asnat (o egipteancă) a fost parte din planul lui Dumnezeu (Geneza 41:45).
  • Cei doi fii ai lui Iosif, Efraim și Manase au fost în planul lui Dumnezeu (Geneza 41:50–52, 48:5).
  • Complexitatea fenomenelor climatice care au făcut să fie șapte ani de belșug urmați de șapte ani de lipsuri, cu toate bucuriile și suferințele cauzate de aceștia peste toți oamenii din vremea aceea, plus îmbogățirea nemăsurată a lui faraon, au fost parte din planul lui Dumnezeu (Geneza 41:53–57; 47:13–26).
  • Teribila foamete care a venit peste familia lui Iacov ca să-l determine să-și trimită fiii la cumpărături în Egipt a fost parte din planul lui Dumnezeu (Geneza 42:1–2).
  • Călătoria reușită pe care au avut-o frații lui Iosif în Egipt și faptul că fratele lor, Beniamin a rămas acasă cu Iacov au fost în planul lui Dumnezeu (Geneza 42:3–4).
  • Faptul că frații au trebuit să se închine în fața lui Iosif (o realitate care i-a indignat altă dată) a fost și el o împlinire a planului lui Dumnezeu (Geneza 42:6).
  • Smecheria cu care Iosif i-a încercat pe frații săi a fost și ea în planul lui Dumnezeu (Geneza 42:9–44:34).
  • Faptul că toți au fost aruncați în temniță pentru trei zile (Geneza 41:17) și că Simeon a fost ales să rămână zălog în Egipt a fost parte din planul lui Dumnezeu.
  • Refuzul lui Iacov de a-l lăsa pe Beniamin să meargă în Egipt și faptul că aceasta a făcut ca Simeon să guste din amarul detenției a fost parte din planul lui Dumnezeu (Geneza 42:38).
  • Agonia foametei care l-a înduplecat până la urmă pe Iacov să-l trimită pe Beniamin în Egipt, pe răspunderea personală a lui Iuda a fost parte din planul lui Dumnezeu (Geneza 43:8–14).
  • Succesul strategiei lui Iosif care a ascuns potirul în sacul lui Beniamin și agonia fraților lui care nu l-au recunoscut nici după ce au fost confruntați iar cu el a fost parte din planul lui Dumnezeu  (Geneza 43:15–44:17).
  • Faptul că tocmai Iuda, care a avut ideea să-l vândă pe Iosif, a avut acum ideea de a se oferi ca rob în locul lui Beniamin, din dragoste pentru tatăl lor Iacov au fost și ele parte din planul lui Dumnezeu (Geneza 44:18–34).
  • Scena în care Iosif s-a făcut cunoscut fraților săi a fost și ea în planul lui Dumnezeu (Geneza 45:1–14).
  • Surpriza pe care i-au produs-o fiii săi lui Iacov, dezamăgirea că l-au mințit timp de 22 de ani despre moartea lui Iosif și vestea că Iosif, cel crezut mort, a ajuns mare în Egipt au făcut parte din planul lui Dumnezeu (Geneza 45:25–28).
  • Faptul că Iacov a acceptat să meargă la belșugul din Egipt pe socoteala celui crezut mort a fost parte din planul lui Dumnezeu (Geneza 46:2–4).
  • Așezarea familiei mesianice a lui Avraam în Egipt pentru un timp de 430 de ani în care au gustat și ei suferințele robiei a împlinit și ea planul despre care îi vorbise Dumnezeu lui Avraam (Genesis 15:13–14), a fost și ea parte din planul lui Dumnezeu (Geneza 46:5–47:12).

Parcurgând alături de Iosif peripețiile vieții lui este echivalent cu citirea unei scrisori de dragoste pe care ne-o scrie Dumnezeu fiecăruia. În ea, Dumnezeu ne asigură că va fi cu noi oriunde și că va face ca toate evenimentele din jurul nostru să împlinească planul desăvârșit pe care-L are pentru fiecare din noi.

Deși nu vorbește direct cu Iosif, Dumnezeu este direct implicat în tot ceea ce i se întâmplă. El este în spatele cortinei, aranjând totul și toate ca să ducă la împlinirea perfectă a scopului și a planurilor Sale. Visele pe care le întâlnim în text sunt ca îndrumări date de un „regizor“ nevăzut. Oamenii primesc în somn mult mai ușor îndrumări din partea lui Dumnezeu. Visele ne tulbură și nu ne lasă să ne continuăm viața la fel ca mai-nainte. Providența divină este inversul a ceea ce lumea numește „noroc“. Oamenii sunt conduși de un Dumnezeu care intervine în viața lor, nu de o șansă oarbă și impersonal-arbitrară. Iosif este un exemplu de încredere personală în intervențiile lui Dumnezeu, care „anulează“ intențiile noastre și face ca evenimentele să se desfășoare după planul Lui desăvârșit:

„Iosif le-a zis: ,,Fiţi fără teamă; căci sunt eu oare în locul lui Dumnezeu? Voi, negreşit, v-aţi gândit să-mi faceţi rău: dar Dumnezeu a schimbat răul în bine, ca să împlinească ceeace se vede azi, şi anume, să scape viaţa unui popor în mare număr“ (Gen. 50:19-20).

Iosif n-a înțeles de ce i se întâmplă lucrurile rele, dar a pătruns providența divină după aceea. Versetul cheie al întregii situații este în capitolul 47. După ce i-a iertat pe frații lui și li s-a descoperit, Iosif i-a făcut părtași acestei înțelegeri superioare a istoriei:

„Eu sunt fratele vostru Iosif, pe care l-aţi vândut ca să fie dus în Egipt. Acum, nu vă întristaţi şi nu fiţi mâhniţi că m-aţi vândut ca să fiu adus aici, căci ca să vă scap viaţa m-a trimes Dumnezeu înaintea voastră. Iată sunt doi ani de când bântuie foametea în ţară; şi încă cinci ani, nu va fi nici arătură, nici seceriş. Dumnezeu m-a trimes înaintea voastră ca să vă rămână sămânţa vie în ţară, şi ca să vă păstreze viaţa printr-o mare izbăvire. Aşa că nu voi m-aţi trimes aici, ci Dumnezeu; El m-a făcut ca un tată al lui Faraon, stăpân peste toată casa lui, şi cârmuitorul întregei ţări a Egiptului“ (Gen. 45:4-8).

Ei crezuseră că pot scăpa de Iosif vânzându-l unei caravane de negustori și mințindu-l pe Iacov, tatăl lor, prin haina lui Iosif mânjită în sângele unui țap (Gen. 37:31-32). Fapta lor a fost teribilă și Iosif nu va minimaliza gravitatea ei. Totuși, dincolo de ceea ce se vede, Dumnezeu este marele erou al istoriei, mișcând-o tot așa cum mâna nevăzută face să se miște mănușa pe care o poartă. Așa cum spunea cineva, „Dumnezeu s-a îmbrăcat cu istoria ca și cu o haină“. El îngăduie lucrurilor să „se întâmple“. El nu forțează pe nimeni. Fiind însă Dumnezeu, El poate folosi toată aceasă „libertate“ a noastră ca să-Și ducă la îndeplinire planurile Lui.

Dumnezeu i-a vrut pe evrei în Egipt pentru o vreme. De ce? Răspunsul uimitor îl aflăm într-o convorbire dintre Dumnezeu și Avraam. El ne descoperă ceva din economia „dreptății“ cu care ne cântărește Dumnezeu faptele și ne administrează pedepsele:

„Şi Domnul a zis lui Avram: „Să ştii hotărât că sămânţa ta va fi străină într-o ţară, care nu va fi a ei; acolo va fi robită, şi o vor apăsa greu, timp de patru sute de ani. Dar pe neamul căruia îi va fi roabă, îl voi judeca Eu: şi pe urmă va ieşi deacolo cu mari bogăţii. Tu vei merge în pace la părinţii tăi; vei fi îngropat după o bătrâneţă fericită. În al patrulea neam, ea se va întoarce aici; căci nelegiuirea Amoriţilor nu şi-a atins încă vârful“ (Gen. 15:13-16).

Dumnezeu a trebuit să aștepte ca amoriții să atingă culmea decadenței prin care și-au pierdut dreptul nu numai la țară, ci și la viață. Dumnezeu s-a limitat pe Sine pentru ca dreptatea Sa să poată fi satisfăcută. Când păcatul ajunge însă o anumită limită, acțiunile lui Dumnezeu în istorie sunt rapide și necruțătoare. Dumnezeu nu procedează arbitrar în istorie, alungând popoare pentru a le face loc altora. El este un Dumnezeu moral. Arheologia a scos la iveală faptul că locuitorii Canaanului ajunseseră plini de tot felul de boli venerice și degenerative. Dumnezeu a așteptat până ce „nelegiuirea Amoriților și-a atins vârful“. Țara a fost spurcată și Dumnezeu a adus din Egipt poporul Lui ca să o curățească. Orice plângere care susține că Dumnezeu i-a nedreptățit pe canaaniți ca să le facă bine evreilor este neînțeleaptă și lispită de cunoștință. Dumnezeu a aplicat același standard și copiilor săi evrei:

„Luaţi seama ca nu cumva să vă verse şi pe voi ţara din gura ei, dacă o spurcaţi, cum a vărsat pe neamurile cari erau în ea înaintea voastră“  … „Să păziţi toate legile Mele şi toate poruncile Mele, şi să le împliniţi, pentru ca ţara în care vă duc să vă aşez, să nu vă verse din gura ei. Să nu trăiţi după obiceiurile neamurilor, pe cari le voi izgoni dinaintea voastră; căci ele au făcut toate aceste lucruri, şi Mi-este scârbă de ele“ (Lev. 18:28; 20:22-23).

„Fiul omului, cei din casa lui Israel, când locuiau în ţara lor, au spurcat-o prin purtarea lor şi prin faptele lor; aşa că purtarea lor a fost înaintea Mea ca spurcăciunea unei femei în timpul necurăţiei ei. Atunci Mi-am vărsat urgia peste ei, din pricina sângelui pe care-l vărsaseră în ţară, şi din pricina idolilor cu cari o spurcaseră. I-am risipit printre neamuri, şi au fost împrăştiaţi în felurite ţări; i-am judecat după purtarea şi faptele lor rele“ (Ezec. 36:17-19).

Vorbele spuse de Dumnezeu lui Avraam în Geneza 15 ne mai dezvăluie însă încă un lucru: Dumnezeu a vrut ]nadins ca poporul Său să ajungă ]n robiei. El a vrut ca să devină „Salvatorul lor“ care să-i strămute în Canaan și să-i facă să trăiască din recunoștință față de El ca popor ales. Israel trebuie să ajungă pentru toate Neamurile un model demn de urmat în neprihănire și în binecuvântare.

Al treilea nivel la care putem studia viața lui Iosif este acela al importanței caracterului. Omul acesta a fost un personaj unic în felul lui. Nu găsim nicăieri spus ceva rău despre el. Biblia este o carte cinstită și ne-a spus o sumedenie de lucruri despre slăbiciunile și păcatele lui Avraam, Isaac și Iacov, dar nu găsim în ea nimic rău spus despre Iosif! Singurul lucru negativ a fost acea lipsă de tact cu care și-a împărtășit visele cu frații săi.

Frumusețea caracterului lui Iosif se vede din lipsa lui de cârtire și din felul în care acceptă coborârea nefericită și nedreaptă până la poziția de osândit nevinovat în temniță. Chiar și acolo, departe de cei din neamul lui și neștiut de nimeni, el continuă să-și păstreze teama și respectul față de Dumnezeu, împreună cu încrederea deplină în înțelepciunea planurilor Lui. Iosif nu s-a „supărat“ pe Dumnezeu. Când nevasta lui Potifar i-a propus să trăiască în păcat, Iosif i-a răspuns: „Cum aș putea eu să fac un rău așa de mare și să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?“ (Gen. 38:9). Sfințenia purității lui Iosif este scoasă în relief prin compararea faptelor lui cu faptele celorlalți frații ai lui. Cred că acesta este motivul pentru care, din senin, în capitolul 38 al Genezei, ni se povestește dezgustătoarele fapte ale lui Iuda, fratele lui Iosif, care păcătuiește cu nora lui, crezând că este o simplă prostituată! Cât de departe era acest Iuda de curăția feciorelnică a lui Iosif în casa lui Potifar!

Când este în închisoare printre oameni răi, Iosif rămâne un om bun, preocupat prioritar cu soarta celor din jurul lui. Pasajul care scoate cel mai bine în evidență acest lucru este acela care ne spune că Iosif a observat că doi întemnițați „aveau fața posomorâtă“ (Gen. 40:6-7). Trebuie să fii un om tare bun ca să-ți pese că doi pușcăriași sunt triști și să te oferi să-i scoți din această stare!

Iosif a fost un om de caracter și pe drumul ascensiunii lui la putere. Nu știu care este o încercare mai grea pentru caracterul cuiva: umilirea sau înălțarea lui? Probabil că cea din urmă. Iosif nu și-a folosit puterea pentru a se răzbuna sau pentru a-și pedepsi dușmanii. Nu găsim că ar fi cerut rejudecarea procesului cu nevasta lui Potifar!

Iosif s-a purtat frumos cu frații săi. Nu le-a luat bani pentru grâne. Nu i-a pedepsit pentru răutatea lor, ci i-a invitat pe toți, împreună cu bătrânul său tată, Iacov, să vină și să aibe parte de binecuvântările lui din Egipt. A vorbit cu Faraon pentru ei și i-a așezat în cea mai mănoasă parte din delta Nilului, Gosen. Iosif s-a îngrijit de toate problemele lor.

Iosif este un om de mare integritate, unul din foarte puținii din Biblie. Cu siguranță, Iosif n-a fost perfect, dar Duhul Sfânt a vrut ca numai părțile lui bune să fie păstrate pe paginile Scripturii. Oare de ce? Există o singură astfel de persoană în Vechiul Testament și una singură în Noul Testament.

Al patrulea patriarh – nivelul mesianic

Dacă punem laolaltă cele trei nivele la care putem studia viața lui Iosif, nivelul uman, nivelul providențial și nivelul studiului de caracter, obținem elementele care alcătuiesc imaginea Domnului Isus în Noul Testament. În planul imediat al acțiunii, viața lui Iosif este un răspuns dat pornirilor dezordonate din viața lui Iacov. Acesta este motivul pentru care ni se dă biografia acestui al patrulea patriarh. Viața lui Iosif este o parte integrantă din viața lui Iacov:

,,Iată istoria lui Iacov: Iosif, la vârsta de şaptesprezece ani, …“ (Gen. 37:2).

Iosif a fost ceea ce noi numim un „tip“ profetic, o anunțare profetică a Persoanei și programului mesianic. Ca și Iosif, Domnul Isus va fi lepădat de frații Lui, va coborî până la chip de rob, făcându-Se asemenea noastră, „va fi dat la moarte și încă moarte de cruce“, pentru „salvarea“ fraților Lui și a tuturor oamenilor, și va fi ridicat apoi la dreapta Tatălui, de unde va guverna spre binecuvântarea tuturor celor din familia Sa. Acesta este cel de al patrulea nivel la care putem studia viața lui Iosif. Tot ceea ce i s-a întâmplat lui a fost o paralelă cu ceea ce I s-a întâmplat Domnului Isus în Noul Testament. Simetriile sunt impresionante. Până și faptul că numele celui ce a venit cu ideea să-i vândă pe amândoi a fost … Iuda. Acest nivel de studiu ne convinge că Dumnezeu a știut de la început ce va face prin Fiul Său și a strecurat în istorie „mici anunțuri“ despre aceasta. Putem trece prin Vechiul Testament și să descoperim o sumedenie de astfel de „tipuri“. Există chiar și cărți care au făcut aceasta. De fapt, Domnul Isus le-a deschis ucenicilor mintea „ca să priceapă Scripturile“ și le-a arătat ce a fost despre El „în fiecare carte a Bibliei“. Iosif este o anunțare profetică a Domnului Isus, iată de ce îi este rezervată o porțiune așa de mare în Geneza.
Avraam, Isaac și Iacov sunt exemple ale credinței pe care trebuie să o avem noi. Iosif este un model al răspunsului pe care îl are Dumnezeu pentru toți cei credincioși. De îndată ce înțelegi lucrul acesta, poți să recitești cartea Geneza și să descoperi o mulțime de astfel de exemple. Iată numai câteva dintre ele:

1. Toate genealogiile din Geneza sunt de fapt genealogii ale Domnului Isus Christos. Dacă vei citi capitolul întâi din Evanghelia lui Matei și capitolul trei din Evanghelia lui Luca vei descoperi că ele conțin nu mai puțin de 33 de personaje din Geneza. El se coboară direct din această linie a neprihănirii din Set. Copilul Mariei este în această linie și, dacă tu îi aparții lui Christos, linia asta genealogică este și linia ta. Iată de ce te interesează și te fascinează această carte. Daci ai credință devii un „copil al lui Avraam“, părtași la familia aceasta străveche. Dacă ești „în Christos“ ai moștenit această istorie și te-ai făcut una cu ea. Așa că nu mai citești despre istoria „lor“, ci despre istoria „noastră“.

2. Domnul Isus este preînchipuit în foarte multe personaje din Geneza. Să-l luăm exemplu pe Isaac. Să ne întoarcem la scena în care Dumnezeu îi spune lui Avraam să-l ducă pe un munte înalt și acolo să-l jertfească „pe fiul său, pe singurul său fiu, pe care-l iubește“ (Gen. 22:1-3). Pe același munte a ajuns să fie răstignit Domnul Isus Christos, pe Golgota. Interesant este că Dumnezeu îl numește pe Isaac în acest context „singurul tău fiu“, măcar că Dumnezeu știa și nu uitase de Ismael. Expresia se suprapune perfect peste Ioan 3:16, unde Domnul Isus este numit așa:
„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa vecinică“.
Dumnezeu l-a oprit pe Avraam la momentul jertfei și i-a indicat un animal care să-l înlocuiască pe fiul său ca jertfă. Nu întâmplător, acest animal „încurcat cu coarnele într-un tufiș“, a fost un berbece cu capul în spinii deșertului. Imaginea este a unuia care purta o cunună de spini …

„Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii“ va spune peste veacuri Ioan Botezătorul. Imaginea cu mielul nu este cea mai fericită. Jertfa trebuia să aibe cel puțin un an. Era deci un berbec care crescuse deja coarne. Așa ni-L prezintă și cartea Apocalipsei. Avea coarne (Apoc. 5:6).

Numele sub care s-a prezentat Dumnezeu cu acea ocazie lui Avraam a fost „Iehova Iire“, Dumnezeul care poartă de grijă. La Golgota, Dumnezeu s-a ținut de această promisiune prin jertfirea Fiului Său, prins cu capul în spini, și cam pe la vârsta de treizeci de ani. Simbolismul este mult prea clar pentru ca să-l putem trece cu vederea.

3. Un alt exemplu de „tip“ profetic este acel personaj misterios, în același timp preot și rege peste Salem (Ierusalim), care i-a ieșit înainte lui Avraam după victoria lui asupra împăraților Canaanului. Melhisedec a primit zeciuială de la Avraam și l-a binecuvântat (Gen. 14:17-20). Acest preot-rege a venit la Avraam cu „pâine și vin“, împlinind un tipar mesianic, așa cum suntem lămuriți în epistola către Evrei (Evrei 5:6-10; 7:1-8:6).

4. Ne putem gândi și la scara văzută de Iacov între pământ și cer pe care suiau și coborau îngerii. Secole mai târziu, când Natanaael se mira că Domnul Isus îl cunoștea mai înainte de a se întâlni cu el, Domnul Isus i-a spus:
„Pentru că ţi-am spus că te-am văzut subt smochin, crezi? Lucruri mai mari decât acestea vei vedea.“ Apoi i-a zis: „Adevărat, adevărat vă spun, că, de acum încolo, veţi vedea cerul deschis şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi pogorându-se peste Fiul omului“ (Ioan 1:50-51).

Domnul Isus îi spune lui Natanael că El este scara aceea care mijlocea urcarea și coborârea îngerilor pe pământ. Câți dintre noi am văzut în scara lui Iacov un „tip“ mesianic? Nu mulți, dar Domnul Isus a văzut.

5. Să ne întoarcem și mai mult, la capitolul 3 din Geneza, și să recitim promisiunea solemnă făcută de Dumnezeu șarpelui:
„Fiindcă ai făcut lucrul acesta, blestemat eşti între toate vitele şi între toate fiarele de pe câmp; în toate zilele vieţii tale să te târăşti pe pântece, şi să mănânci ţărână. Vrăşmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi călcâiul“ (Gen. 3:14-15).

„Sămânța“ amintită acolo este de genul masculin și a fost o metaforă pentru înfruntarea dintre Domnul Isus și Satan, menționând rana pe care I-o va face Satan la cruce și totala zdrobire pe care i-o va cauza Domnul Isus prin înviere.

6. Să ne întoarcem și mai mult și să înțelegem că primul Adam a fost umbra Celui de al doilea, Isus Chrisos, așa cum ni se tălmăcește în capitolul 5 din epistola lui Pavel către Romani:

„De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit…  Dacă deci, prin greşeala unuia singur, moartea a domnit prin el singur, cu mult mai mult cei ce primesc, în toată plinătatea, harul şi darul neprihănirii, vor domni în viaţă prin acel unul singur, care este Isus Christos! …Astfel dar, după cum printr-o singură greşeală, a venit o osândă, care a lovit pe toţi oamenii, tot aşa, printr-o singură hotărâre de iertare a venit pentru toţi oamenii o hotărâre de neprihănire care dă viaţa. Căci, după cum prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea unui singur om, cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi. Ba încă şi Legea a venit pentru ca să se înmulţească greşeala; dar unde s-a înmulţit păcatul, acolo harul s-a înmulţit şi mai mult; pentru ca, după cum păcatul a stăpânit dând moartea, tot aşa şi harul să stăpânească dând neprihănirea, ca să dea viaţa vecinică, prin Isus Christos, Domnul nostru“ (Rom. 5:12-21).

Amândoi reprezentanți ai rasei umane au fost într-o grădină. Primul Adam a ruinat-o când a făcut cum a vrut el, nu cum i-a spus Dumnezeu, în timp ce al doilea Adam a restaurat-o când a spus: „Totuși facă-se voia Ta, nu a Mea“.
Amândoi au fost fiecare capul unei rase umane. Primul Adam a fost primul „Homo Sapiens“; Domnul Isus a fost Cel dintâi reprezentant al lui „Homo Novus“. Fiecare ne naștem „Homo Sapiens“, dar prin credință și naștere din nou poți intra în „Homo Novum“, oameni înoiți care vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu.

7. Dacă ne-am întoarce la primele afirmații de pe paginile Genezei, Domnul Isus este și acolo. Deși nu ni se spune deslușit în Geneza, ucenicii Lui au fost convinși că prin El au fost făcute toate lucrurile. Ioan ne spune că „nimic din ceea ce a fost făcut n-a fost făcut fără El“ (Ioan 1:3).

Ioan, care și-a scris evanghelia pe când era în Efes, Îl numește pe Domnul Isus, „Cuvântul“ (în greacă „Logosul“). Pe vremea aceea, acest termen însemna cu mult mai mult decât o simplă vorbă. Cinci sute de ani înainte de Ioan, în Efes a trăit probabil cel dintâi dintre oamenii de știință, Heraclitus din Efes. El și-a îndemnat ucenicii să observe cu atenție fenomenele naturii, ființele și animalele ca să vadă care este cauza pentru care se întâmplă un lucru. În limba folosită atunci de greci, această „cauză“ a lucrurilor, acest principiu de manifestare, se numea „logos“. El a devenit rădăcina fiecărei ramuri a științei. „… -ologie“ înseamnă „cauza sau principiul care le pune în mișcare“. Biologie este știința care ne spune de ce se manifestă materia vie așa cum se manifestă. Psihologie, zoologie, sociologie, meteorologie și toate celelalte sunt derivate din această terminologie. Fiecare ramură a științei caută un răspuns la un fragment de realitate, dar nimeni nu se mai preocupă astăzi să afle un răspuns la realitatea totală în care ne mișcăm. Acest răspuns este Domnul Isus Christos, „Logosul“ întregului univers. Cel prin care au fost făcute toate, prin care există toate și pentru care sunt toate. Glorie veșnică să-I fie Numelui Lui binecuvântat.

Iosif a murit în Egipt, dar le-a poruncit celor din familia lui să nu-i lase oasele acolo, ci să le strămute în Canaan când Dumnezeu îi va duce iar acolo și să le îngroape în peștera în care erau mormintele părinților săi, Avraam și Sara (Gen. 50:22-26). Au trebuit să mai treacă încă 400 de ani până când Dumnezeu l-a ridicat pe Moise ca să-i scoată pe evrei din Egipt, iar apoi încă patruzeci de ani de rătăciri prin pustie. Cineva a cărat oasele lui Iosif în tot timpul acela. Era vremea în care toate speranțele de viitor ale evreilor era depozitate într-un mormânt. Spre el au călătorit oasele lui Iosif, dincolo de el călătorim și noi astăzi.

Lasă-L pe Dumnezeu să aibă ultimul cuvânt

Mulți credem că ne înțelegem viața și tragem concluziile de rigoare, după care vine Dumnezeu și dă totul peste cap. Ce facem atunci? Ne împotrivim sau ne supunem?

TOATE concluziile noastre sunt parțiale pentru că toți cunoaștem doar ,,în parte“. Numai Dumnezeu cunoaște desăvârșit totul și despre toate, fie în trecut, prezent sau viitor. Aceasta este lecția pe care am desprins-o din viața lui Iosif, egipteanul.

Vândut de frații săi, Iosif a ajuns să aibă o viață nouă și o identitate nouă în Egipt. Înțelept, el a acceptat noua situație și se gândea că asta va fi viața lui de-acum înainte. Era desprins total de urmașii lui Avraam și de promisiunile planului mesianic. De unde știu asta? Din numele pe care a ales să le dea celor doi copii pe care i-a avut în Egipt.

Era pe vremea când numele copiilor mai însemna încă ceva, nu ca astăzi când dăm copiilor nume după rude, prieteni sau … sonoritate. Iată ce a făcut Iosif:

,,Înaintea anilor de foamete, i s-au născut lui Iosif doi fii, pe care i-a născut Asnat, fata lui Poti-Fera, preotul lui On. Iosif a pus întâiului născut numele Manase (Uitare); „căci”, a zis el, „Dumnezeu m-a făcut să uit toate necazurile mele şi toată casa tatălui meu.” Şi celui de al doilea i-a pus numele Efraim (Rodire); „căci”, a zis el, „Dumnezeu m-a făcut roditor în ţara întristării mele.” (Gen. 41:50-52).

,,Înaintea anilor de foamete“ au fost în Egipt șapte ani de belșug. Iosif a fost înălțat în dregătorie imediat după faraon, s-a însurat cu fata unui preot păgân și a avut de la ea doi băieți. Putem spune că Iosif a ajunds mare în Egipt și că a avut de toate. Un singur lucru il reproșez. Nu s-a dus și nici nu i-a trecut prin minte să se urce pe un cal sau pe o cămilă să se ducă să-l vadă pe tatăl său bătrân. Iosif a preferat să taie orice legătură cu trecutul. El și-a acceptat noua poziție și noua identitate. Iosif a devenit ,,egiptean“.

Iosif a pus întâiului născut numele Manase (Uitare); „căci”, a zis el, „Dumnezeu m-a făcut să uit toate necazurile mele şi toată casa tatălui meu.”

Nu este condamnabil că Iosif a vrut să uite de necazurile lui din trceut, dar nu-mi pot explica cum de a preferat el să uite ,,toată casa tatălui său“ ! Iosif a trântit coperta finală de pe capitolul acela din viața lui. Nu numai hainele îi erau acum de egiptean, ci și inima. Așa și-a înțeles el destinul și așa și l-a acceptat.

Şi celui de al doilea i-a pus numele Efraim (Rodire); „căci”, a zis el, „Dumnezeu m-a făcut roditor în ţara întristării mele.”

Iosif și-a înfipt adânc rădăcinile în Egipt și s-a bucurat să fie roditor acolo. Dintr-un sclav aruncat pe nedrept în închisoare, Iosif a ajuns, în autoritate, al doilea om al Egiptului. Soția și socrul lui i-au dăruit o familie fericită și doi copii minunați. Iosif nu mai era o mlădiță avraamică, ci se altoise deplin în vița egipteană, dând roade egiptene.

Și așa s-ar fi terminat totul, dacă … n-ar fi intervenit Dumnezeu să-i dea lui Iosif toate concluziile și planurile peste cap.

Cel care și-a uitat frații și a ales să uite casa tatălui său a văzut cu uimire cu Dumnezeu îi aduce pe frații lui înaintea lui. Dacă muntele nu merge la Mahomed, Dumnezeu l-a adus pe Mahomed la munte și tatăl lui Iosif s-a coborât în Egipt să stea împreună cu Iosif. Preotul Poti-Fera a privit cu uimire cum faraon primește să fie binecuvântat de Iacov, reprezentantul Dumnezeului pribegilor de dincolo de râul Eufrat. Iosif însuși a redevenit ,,evreu“ (pribeag de dincolo de râu).

Pe patul morții, Iosif, mesianicul cu o creștere arestată pentru o vreme, a poruncit fraților săi să-l scoată din rădăcinile Egiptului și să-i îngroape trupul în pământul Țării Promisiunii (Gen. 50:22-26).

Asta însă numai după ce s-a ,,răzgândit“ în urma unei revelații mai complete in partea lui Dumnezeu. Concluziile lui de altădată au fost schimbate, iar înțelegerea lui despre destin a fost maturizată:

,,Iosif le-a zis: „Fiţi fără teamă, căci sunt eu oare în locul lui Dumnezeu? Voi, negreşit, v-aţi gândit să-mi faceţi rău, dar Dumnezeu a schimbat răul în bine, ca să împlinească ceea ce se vede azi, şi anume să scape viaţa unui popor în mare număr“ (Gen. 50:19-20).

Ca ilustrație a schimbărilor petrecute în viața lui, Iosif a acceptat ca cei doi băieți ai lui, egipteni get-beget, să fie scoși legal din moștenirea lor și adoptați (realtoiți) în familia mesianică (Gen. 48:1-22):

,,După aceea, au venit şi au spus lui Iosif: „Tatăl tău este bolnav.” Şi Iosif a luat cu el pe cei doi fii ai săi, Manase şi Efraim. Au dat de ştire lui Iacov şi i-au spus: „Iată că fiul tău Iosif vine la tine.” Şi Israel şi-a adunat puterile şi s-a aşezat pe pat. Iacov a zis lui Iosif:

„Dumnezeul Cel Atotputernic mi S-a arătat la Luz, în ţara Canaan, şi m-a binecuvântat. El mi-a zis: ‘Te voi face să creşti, te voi înmulţi şi voi face din tine o ceată de popoare; voi da ţara aceasta seminţei tale după tine, ca s-o stăpânească pentru totdeauna.’ Acum, cei doi fii care ţi s-au născut în ţara Egiptului, înainte de venirea mea la tine în Egipt, vor fi ai mei; Efraim şi Manase vor fi ai mei, ca şi Ruben şi Simeon. Dar copiii pe care i-ai născut după ei vor fi ai tăi; ei vor purta numele fraţilor lor în partea lor de moştenire“ (Gen. 48:1-6).

Nu puțini sunt acum cei care văd în viața lui Iosif o metaforă pentru evoluia poporului Israel, care-și așteaptă ,,realtoirea“ în rădăcina măslinului străbun. Și nu puțini cred că pentru temporara lui ,,amnezie“ voluntară și pentru acel ,,manase“ în care a ales să-și trăiască o vreme viața, Dumnezeu nu i-a făcut cinstea de al include pe Iosif în lanțul definitor al patriarhilor naționali. Iehova a preferat să rămână doar ,,Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov“, deși așe de multe capitole din Geneza îi sunt acordate lui … Iosif.

Mesajul meu pentru voi astăzi este însă altul:

,,Lăsați-L pe Dumnezeu să aibă ultimul cuvânt și în viața voastră“.

Știu, ,,realitatea“ în care vă găsiți NU POATE fi interpretată astăzi decât așa cum o faceți acum, iar destinul pe care-l întrevedeți este acela de care sunteți siguri astăzi. Totuși … dați-i lui Dumnezeu dreptul să intervină, așa cum a făcut-o în viața lui Iosif, și să vă dea totul peste cap. El are și dreptul și puterea să o facă. Iar planurile Sale sunt ÎNTOTDEAUNA infinit superioare planurilor noastre.

,,Tată, facă-se nu cum voiesc Eu, ci cum voiești Tu.“

+++

Testul Beniamin

Iosif, cel ales să conducă vremelnic Egiptul, a fost un om înțelept. Dovada ni se dă în felul în care a știut să-i ,,citească“ pe frații lui veniți după hrană în Egipt. Eu numesc întregul pasaj: ,,testul Beniamin“.
Introducere:

Uneori, certurile sunt inevitabile si par indreptatite. Ele duc insa intotdeauna la suferinta si durere. Pocainta de dupa parerea de rau ttrebuie pusa la incercare: „Faceti dar roade vrednice de pocainta voastra”.

I. Motivul conflictului. Conflictul dintre Iosif si fratii sai a aparut dintr-o saminta semanata in firea paminteasca cu multi ani inainte. tatal lui Iosif, Iacov, avusese nu mai putin de 12 copii de la patru femei diferite: doua neveste, Lea si Rahela, si doua slujnice ale acestora, Zuilpa si Bilha. Cele douasprazece semintii ale lui Israel s-au nascut din lupta celor doua neveste ale lui Iacov pentru inima barbatului lor.Istoria aceasta se afla in pasajul care tine din Geneza 29:15 pina in Geneza 30:24.

Este evident ca Iacov a iubit-o mai mult pe Rahela. Pentru ea i-a slujit lui Laban 14 ani. Înclinatia inimii lui s-a răsfrânt si asupra copiilor Rahelei. Dintre toti, Iosif si Beniamin au fost „preferații” tatalui lor. Biblia ne spune ca „Israel (iacov) iubea pe Iosif mai mult decât pe toti ceilalți fii ai sai, pentru ca il nascuse la batrinete; si i-a facut o haina pestrita. Favoritismele din viata de familie atrag gelozie si dor de răzbunare. Nu este de mirare deci ca frati lui Iosif au resimtit neplacut atentia pe care Iacov i-a aratat-o lui Iofif si au ajuns sa-l urasca in inimile lor.

Din cind in cind, Iosif mai arunca gaz peste foc, „pirindu-si” fratii si spunind tatalui lor toate vorbele lor rele (Gen. 37:2). Colac peste pupaza, atmosfera familiei este inrautatita si mai mult de doua vise pe care le-a avut Iosif. La suprafata, visele pareau a spune ca alintarea tatalui i se suise lui Iosif la cap si ca el nazuia sa ajunga un fel de stapin peste viata fratilor sai. Mai mult, intr-unul dintre vise, chiar si mama si tatal sau ii dadeau cinste si i se inchinau! (Gen. 37:511).

II. O rezolvare in firea paminteasca. Conflictul dintre Iosif si fratii sai si-a atins momentul de culme cind acestia, departe de privirile si bratul ocrotitor al tatalui, l-au prins, l-au legat, l-au aruncat intr-o fintina fara apa din pustie si l-au vindut apoi onor negustori madianiti, care se indreptau cu caravana de mirodenii spre Egipt.

Ca sa ascunda de tatal lor fapta lor rea, copiii lui Iacov au luat haina pestrita a lui Iosif, au inmuiat-o in singele unui tap lunghiat si i-au trimis-o spunind: „Iata ce am gasit! Vezi daca este haina fiului tau sau nu.” (Gen. 37:32). remarcati va rog, ca nici macar acum ei nu spun: fratele nostru”, ci „fiul tau”. Mare trebuie sa fi fost dusmania si ura lor fata de Iosif!

Crezind ca fiul sau preferat a fost mincat de fiarele salbatice, Iacov a plins mult si si-a jelit amarnic fiul, spunind: „Plingind ma voi cobori la fiul meu in locuinta mortilor”.

III. O vreme de incercare. A urmat apoi o vreme de seceta si de mare incercare peste familia lui Iacov.  Intre timp, prin providenta divina, in Egipt, Iosif ajunsese sa fie pus in mare cinste si ocupa locul doi in imparatie. Prin mina lui, Dumnezeu pusese deoparte grine suficiente pentru hrana tuturor celor ce sufereau din cauza extraordinarei secete. La porunca tatalui lor, fratii lui Iosif s-au pogorit cu bani in Egipt, ca sa cumpere de ale mincarii (Gen. 42:1-5).

Ajunsi in Egipt, copiii lui Iacov au dat, fara sa stie, de … Iosif. Trecusera intre timp 13 ani. Fata lui Iosif arata acum altfel. Hainele si pieptanatura lui Iosif l-au ascuns si mai mult de privirile fratilor sai. Nu este de mirare ca nu l-au recunoscut, dar mare trebuie sa fi fost uimirea lui Iosif cind i-a vazut pe fratii sai venind si aruncindu-i-se cu fata la pamint inaintea lui (Gen. 42:6)!

Când au ajuns în Egipt, frații lui Iosif au căutat să convingă pe toată lumea că sunt oameni de treabă. Strânși cu surubul de înțeleptul Iosif, ei au dau însă din colț în colț și pareau că regretă faptul că-l vânduseră pe fratele lor în Egipt. Cât de adâncă și sinceră a fost însă această ,,pocăință“ a lor?

,,Ruben a luat cuvântul şi le-a zis: „Nu vă spuneam eu să nu faceţi o astfel de nelegiuire faţă de băiatul acesta? Dar n-aţi ascultat. Acum iată că ni se ceresocoteală pentru sângele lui.” – Gen. 42:22

Este suficient să vedem ce lipsită de fapte a fost …

Frații lui știau ca Iosif este in Egipt. Ei l-au vândut ca să ajungă acolo. În toți anii care s-au scurs după fapta lor urâtă, niciodată n-au întrebat însă de el. Nu l-au căutat. Pur și simplu nu i-a preocupat problema aceasta. S-au dus repede când a fost vorba despre viața lor, dar n-au catadicsit să meargă atunci când a fost vorba de viața lui.

Pocăința adevărată înseamnă mult mai mult decât regret sau remușcare, căutând mereu să repare o nedreptate făcută.
Dumnezeu il facuse pe Iosif un om foarte intelept. Cum se va purta oare acum el cu fratii sai? Va invit sa privim bine si sa urmarim impreuna ce face Iosif. Cel ce tilcuise visele Egiptenilor va trebui sa manifeste acum intelepciunea divina in felul in care se va purta cu fratii sai vinovati. Ce va face el?

Eu numesc ceea ce urmeaza: „testul Beniamin”! Va invit sa vedem impreuna cum isi pune Iosif fratii la incercare. Iertarea lui nu este acordata prea ieftin. „Vindutul” de alta data vrea sa se convinga mai intii ca fratii sai si-au venit intre timp in fire si s-au pocait de fapta lor.

I.  Prima faza a testului: Traieste Beniamin?

Primul lucru pe care-L face Iosif , este sa le vorbeasca aspru si sa-i intrebe despre ei si familia lor. El vrea sa vada daca ei spun adevarul sau sunt in continuare oameni ai minciunii.

Cind afla de la ei ca Rahela, mama lui, i-a mai nascut lui Iacov inca un fiu, numit Beniamin, Iosif vrea sa fie sigur ca ura lor nu l-a ucis cumva si pe Beniamin. Ura fata de primul copil al Rahelei se putea rasfringe si peste cel de al doilea. L-au lasat ei sa traiasca?

Prima lui porunca este deci: „Iata cum veti fi incercati. Pe viata lui Faraon ca nu veti iesi de aici pina nu va veni fratele vostru cel tinar! Trimiteti pe unul din voi sa aduca pe fratele vostru, iar voi ramineti la opreala. Cuvintele voastre vor fi puse astfel la incercare si voi sti daca adevarul este cu voi sau nu” (Gen. 42:15-16).

Sub apasarea usturatoare a bratului divin, fratii lui Iosif au inceput sa simta mustrarea constiintei. Fapta lor rea le aparea mereu inaintea ochilor: „Da; am fost vinovati fata de fratele nostru, caci am vazut nelinistea sufletului lui, cind ne ruga, si nu l-am ascultat! Pentru aceea vine peste noi necazul acesta” Ruben a luat cuvintul si le-a spus: „Nu va spuneam eu sa nu faceti o astfel de nelegiuire fata de baiatul acesta? Dar n-ati ascultat. Acum, iata ca ni se cere socoteala pentru singele lui.” (Gen. 42:21-22).

Ei nu stiau ca Iosif ii intelege, dar vorbele acestea au fost o prima confirmare ca Dumnezeu lucrase intre timp la pocainta fratilor sai. Multumit de aceasta constatare, Iosif „a plecat la o parte de ei, ca sa plinga”.  Pastrindu-l apoi doar pe Simeon in temnita ca zalog, Iosif i-a trimes pe toti ceilalti inapoi si le-a poruncit ca data viitoare sa-l aduca cu ei si pe Beniamin.

Dar Iosif a mai facut inca ceva, „a poruncit sa li se umple sacii cu griu si, fara stirea lor, sa li se puna la gura sacului si argintul fiecaruia dintre ei” (Gen. 42:25). De ce a facut el aceasta? Sa fi vrut el sa-i puna si mai mult la incercare pentru faptul ca preferasera sa-l vinda, iubind mai mult banii decit pe el? Vroia el sa afle dacavor uita acum de Simeon?  Speriati de tot ceea ce li se intimplase si ingroziti la verderea argintului de la gurile sacilor lor, fratii lui Iosif s-au grabit sa se duca acasa si sa-i istoriseasca tatalui lor totul (Gen. 42:28-35).

II. A doua faza a testului: Beniamin este iubit mai mult!

Foametea bintuia greu In tara si griul se sfirsise. Pina la urma, Iacov a fost induplecat sa-l lase pe Beniamin sa plece spre Egipt cu fratii sai (Gen. 42:8-14).  Au luat un dar pentru Iosif, au luat cu ei argint de doua ori mai mult ca prima data, precum si pe Beniamin, s-au sculat, s-au pogorit in Egipt si s-au infatisat inaintea lui Iosif. Cind l-a vazut Iosif pe Beniamin, a poruncit economului sau sa-i bage pe toti in casa: „Taie vite si gateste; caci oamenii acestia au sa manince cu mine la amiaza” (Gen. 42:16).

Mintea lui Iosif pusese deja la cale o noua incercare pentru fratii sai: „Fratii lui Iosif s-au asezat la masa in fata lui: de la intiiul nascut si pina la cel mai tinar, asezati dupa virsta; si se uitau unii la altii cu mirare. Iosif a pus sa le dea din bucatele care erau inaintea lui; iar Beniamin a capatat de cinci ori mai mult decit ceilalti” (Gen. 43:33-34).

Pe vremuri, fratii sai nu au putut suporta „favorurile” pe care i le facea Ioacov lui Iosif. Acum Iosif il favorizeaza evident pe Beniamin si se uita proobabil in ochii Ei „au baut si s-au veselit impreuna cu el”. Invatasera intre timp ca viata nu este intotdeauna cum ni se pare noua ca ar fi drept. Dumnezeu poate da unuia un drum mai usor si altuia un drum mai greu in viata. Providenta divina este cea care hotaraste!

III. A treia parte a testului: Beniamin sa ramina!

Desi ii incercase de doua ori, Iosif nu s-a grabit sa se descopere inca inaintea fratilor sai. Mai aveau de trecut un test: Cei ce se scapasera asa de usor de el in pustie, trebuiau sa fie acum pusi la o incercare noua: sa plece acasa fara Beniamin. Iscodind un siretlic, Iosif a inscenat un furt si l-a prins „asupra faptului” pe Beniamin. Vor fi gata ei sa-l lase rob in Egipt si sa plece acasa? „Omul la care s-a gasit paharul va fi robul meu; dar voi, suiti-va in pace la tatal vostru” (Gen. 44:17).

Cel care raspunde in numele grupului este Iuda. Discursul sau impacientat si elocvent este extraordinar. Din vorbele lui se vede clar cirt de mult se schimbasera in bine fratii lui Iosif de cind nu-i mai vazuse el. Altadata nu se gindisera prea mult la suferinta tatalui lor. Acum, gindul la tatal lor ii omoara: „Acum, daca ma voi intoarce la robul tau, tatal meu, fara sa avem cu noi pe baiatul de sufletul caruia este nedeslipit sufletul lui, el are sa moara, cind va vedea ca baiatul nu mai este; si robii tai vor pogor’ cu durere in locuinta mortilor batrinetea robului tau, tatal nostru. … Cum dma voi putea sui eeu la tatal meu, daca baiatul nu este cu mine? Ah! Sa nu vad mihnirea tatalui meu!” (Gen. 44:30-34).

Nu este de mirare ca „Iosif nu s-a mai putut stapini si a strigat: „Scoate-ti afara pe toata lumea” Ramas singur cu fratii sai, el li s-a facut cunoscut si a inceput sa plinga „asa de tare, ca l-au auzit Egiptenii si casa lui Faraon”.

Fratii lui Iosif fusesera pusi la incercare si trecusera cu bine testul. Incercarea lor se numise: „testul Beniamin”.

Biblia ne spune ca Dumnezeu a intors tot raul spre bine si ca Iosif si-a chemat toata familia tatalui sau in Egipt si le-a purtat de grija ca sa nu moara de foame.

Un conflict inceput si desfasurat in firea paminteasca a fost rezolvat de un om al lui Dumnezeu prin mijloace duhovnicesti. Cineva spunea ca: „Atunci cind este acordata prea usor, iertarea nu este altceva decit mama unei noi faradelegi”. Inteleptul Iosif nu s-a grabit sa-i ierte pe fratii sai. El i-a pus la incercare. Cum am trece noi un astfel de examen?

Încheiere:

Dumnezeu are cite un „test Beniamin” pentru toate caderile noastre. Petru cel care s-a lepadat atit de usor a ajuns sa moara la Roma ca martor. Pavel. prigonitorul a ajuns prigonit si batut de citeva ori cu pietre. Priveste-ti urma pasilor tai in vale si vezi ce trebuie sa indrepti prin pocainta ta. „Faceti dar fapte vrednice de pocainta voastra!”

+++

Completări sugerate de voi:

La Calvary Church din Costa Mesa, California, Chuck Smith numea clasa de studiu a lui Chuck Missler, colegul lui, “Clasa ereticilor“. A rămas o excepție deasupra nivelului mediu al oamenilor de știință și teologie americani. Iată un exemplu:

„În anul 7 D.Ch. s-a întâmplat ceva foarte interesant. Caponius a fost numit procurator roman al Palestinei și a suspendat anumite autorități pe care le avea Sinedriul, printre care și dreptul de a pronunța pedeapsa cu moartea.

Talmudul Babilonian consemnează că membrii Sinedriului au protestat vehement mergând într-o procesiune de jale în jurul zidurilor Ierusalimului. Ei spuneau: „Vai nouă! Sceeptrul de domnie a fost înlăturat din Iuda înainte de venirea lui Mesia!“

Tragedia era că astfel nu s-ar mai fi putut împlini profeția care zice:

„Toiagul de domnie nu se va depărta din Iuda, Nici toiagul de cârmuire dintre picioarele lui, Până va veni Şilo, Şi de El vor asculta popoarele“ (Geneza 49:10).

Membrii Sinedriului decretau astfel că legământul promisiunii făcute de Dumnezeu a fost rupt. Ceea ce nu știau ei, și ceea ce știm noi astăzi, este că în Nazaret, exact în acele zile, trăia deja un foarte bun candidat la postul de Mesia, un tânăr fiu de tâmplar …

Pentru cei ce doriți să ascultați contribuția lui Missler la acest subiect:

Chuck Missler – Genesis Session 1 (1 of 3)

Chuck Missler – Genesis Session 1 (2 of 3)

Chuck Missler – Genesis Session 1 (3 of 3)

The Gap Theory – Chuck Missler

Genesis Vs. Revelation – Chuck Missler

Chuck Missler Genesis, Quantum Physics, Hyper Dimensions Ect. Part 1
Chuck Missler Genesis, Quantum Physics, Hyper Dimensions Ect. Part 2

Reclame

29 de comentarii

  1. Faina initiativa! Intotdeauna e folositor cate un studiu pe carte… Cui sa multumim pentru efort?

    • barzilaiendan spune:

      Mie și ție dacă ne dai o mână de ajutor. Lăsând gluma la o parte, lucrarea aceasta a început acum 20 de ani șicontinuă. Citim, găsim, traducem , completăm … Inițial, studiile au început tipărite în spațiul limitat al unei Biblii cu explicații, publicate de Christian Aid Ministries, cu sediul în Berlin, Ohio, și Pătrăuți, Suceava.

  2. Daniel L. spune:

    Sunt teologi care spun ca intre Geneza 1.1 si Geneza 1.2 a existat o perioada de timp nedeterminata in care s-a produs caderea lui Satan. Razboiul care a urmat a lasat pamantul pustiu si gol si crearea pamantului a trebuit reluata de catre Dumnezeu. Pentru mai multe detalii cautati pe youtube Chuck Missler Gap theory.

  3. Timothy Caprar spune:

    Mulțumit frumos frate Daniel. Fiul meu împreuna cu mine ne – am bucurat ascultandu- l pe David. Multe din întrebările puse in scoli azi au fost lamurite de el. God bless.

    • interesanta afirmatie legat de Cartea Geneza Cap. 1:1 ,,La inceput Dumnezeu”… cum ca acest paragraf,neaga Ateismul,si totodata si politeismul. Aveti foarte mare dreptate insa problema este ca ori nu intelegeti ce inseamna Politeism,ori nu va dati seama ce afirmati. Politeism inseamna: Religie care recunoaște existența mai multor divinități.Ceea ce cultul Penticostal sustine…in cazul acesta afirmatia dumneavostra va face vinovat de Politeism…cum ramine in cazul acesta???…Cultul Penticostal este o religie Politeista? Pot primi explicatii in sensul acesta va rog?

      • barzilaiendan spune:

        Dragă Teodor
        Dacă există bunăvoință, totul se poate lămuri. Dacă lipesește bunăvoința, s-a probușit puntea comunicării.
        Penticostalii sunt creștini care cred ca noi toți într-un Dumnezeu triunitar: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Geneza folosește un termen de plural când vorbește despre Dumnezeu: ,,Elohim“, care naște acțiuni la persoana întâi plural: ,,Să facem … după chipul nostru“, etc.

      • Teodor spune:

        Geneza folosește un termen de plural când vorbește despre Dumnezeu: ,,Elohim“, care naște acțiuni la persoana întâi plural: ,,Să facem … după chipul nostru“, etc.

        interesanta afirmatie,sau mod de gindire asupra acestui paragraf…. Sunt sigur ca nu vreti sa cunoasteti si parerea mea in ce priveste Dumnezeirea in 3 persoane…. majoritatea persoanelor care sustin Trinitate,o sustin foarte ferm in fata altor persoane,dar cind sunt alte persoane care sa sustina si ei alt punct de vedere in privinta asta,ei mereu se dau inapoi.. Eu zic ca ei se tem de adevar,ei zic ca evita o cearta,sau o parere indoielnica… care este pozitia dumneavoastra in directia aceasta?.. vreti sa ascultati si parerea altora,sau va rezumati doar la ceeace credeti dumbeavoastra sau Cultul Penticostal??… Mi-ar place foarte mult sa vorbim in ce priveste ExistentaTrinitatii,sau doar Existenta unui Singur Dumnezeu…. Binenteles ca nu urmaresc contradictii sau certuri in privinta asta,ci doar sa scoatem Adevarul la iveala… cu alte cuvinte Studiu Biblic impreuna…. cu fiecare persoana in parte Tatal,apoi Fiul,apoi Duhul Sfant… lucruri care le putem invata impreuna si pe care nu le-ati cunoscut niciodata…Cu mult respect Teodor

      • barzilaiendan spune:

        Dragă Teodor
        Doctrina despre Sfânta Trinitate (nu treime, care înseamnă ,,a treia parte“) este validată istoric de majoritatea Conciliilor Bisericii creștine. Au existat și există aberați de învățătură pe această temă, condamnate istoric și scriptural de teologii serioși. Nu, sigur că nu mă intereseazî să discut despre aceste erezii. Dacă vrei să citiți ceva despre ele, poți merge aici: https://en.wikipedia.org/wiki/List_of_Christian_heresies
        sau aici: http://www.triunegod.org/heresies/

      • barzilaiendan spune:

        Dragă Teodor
        Lasă cultul pentecostal în pace. TOATE familiile creștine cred că există UN SINGUR Dumnezeu în ÎNTREITĂ persoană. Se numește doctrina Sfintei Trinități. Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt sunt UNA (Ioan 17).

  4. […] adăugat căteva pasaje frumoase la studiul în cartea Genezei (care se găsește în întregime aici). […]

  5. […] Pentru cei ce obișnuiți să citiți Biblia începând cu luna Ianuarie, vă ofer un comentariu la cartea Genezei: https://scripturile.wordpress.com/2013/01/25/geneza/ […]

  6. Ștefan spune:

    Citez: „Există două porțiuni în cartea Geneza pe care nu le putea scrie Moise. ……..”
    Și mă intreb, dacă toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu, de ce nu a putut-o scrie Moise?
    Cu respect, Ștefan.

    • barzilaiendan spune:

      Afirmația cu ,,insuflarea Scripturii“ nu o transformă într-o astfel de carte de ,,automatizăți“ care au scris toți în transă profetică.

      • cel putin primele 2 capitole din Geneza 1,si 2 nu pot fi nicidecum carti profetice. Cu mult respect dar Capitolele Creatiei nu pot fi profetice.. pe ce baza spuneti acest lucru???

      • barzilaiendan spune:

        Dragă Teodor
        Îmi pare rău dacă te-am încurcat. Încerc o lămurire:
        ,,Profetie“ înseamnă mult mai mult decât ,,prevestire“. Profeția este descoperire dumnezeiască cu informații la care n-am avea altfel acces. Descoperirea profetică poate fi despre trecut, prezent sau viitor. Toate acestea sunt prezentate în Biblie.
        Deci, Genza 1 și 2 sunt ,,descoperiri profetice“ dăruite omenirii. Niciunul din noi n-am fost ,,acolo“ ca să putem spune ce am observat noi. Biblia începe și se termină cu câte o ,,descoperire“ (Revelație).
        Realitatea aceasta i-a facut pe evrei sa imparta Vechiul nostru Testament în două secțiuni distincte: profeții anteriori și profeții de după aceea. TOATE cărțile numite de noi ,,istorice“ sunt puse de ei în categoria cărților profetice. Biblia nu este o carte de istorie propriuzisă, ci o carte care ni-L descoperă pe Dumnezeu din felul în care S-a purtat El cu oamenii.

      • Teodor spune:

        vreau sa va intreb cu mult respect ca sa-mi raspundeti va rog…. pentru ca vad ca faceti confuzie intre cuvintele Descoperire,si Profetie. Sint 2 lucruri dinstincte… Primele 2 Capitole din Geneza1 si 2,sint Capitole Profetice,sau sunt Descoperiri?? Va rog sa nu va grabiti cind raspundeti…. multumesc cu mult respect astept raspunsul dumneavoastra…

      • barzilaiendan spune:

        Nu, descoperire și profeție nu sunt DOUĂ lucruri distincte! Apocalipsa este ,descoperirea“ lui Isus Christos … Profeția, sau descoperirea, este o cunoaștere imposibilă fără informații primite de la Dumnezeu despre TRECUT, PREZENT și VIITOR. Orice manual cât de cât decent de teologie stipulează acest lucru. Profeția nu este restrînsă la prevestire! Ea este la fel de validă atunci când vorbește despre lucruri din trecut sau din viitor.
        Iată-l pe Samuel făcând o lucrare profetică despre … prezent: ,,Samuel a răspuns lui Saul: „Eu sunt văzătorul. Suie-te înaintea mea pe înălţime, şi veţi mânca astăzi cu mine. Mâine te voi lăsa să pleci şi-ţi voi spune tot ce se petrece în inima ta.“ (1 Samuel 9:19)

  7. Multumim frate Daniel pentru acest studiu din Geneza.Felicitari pentru ca prin intermediul dumneavoastra putem fi
    mai destepti si mult mai informati.God bless you!

  8. Sperlea Marian spune:

    Multumesc pentru acest articol. Este minunat.
    Pot sa va atrag atentia unei mici greseli? nemului – neamului.
    Sper sa nu va suparati pe mine.

  9. elvyce spune:

    „corectare” Cind vorbiti despre implinirea promisiuni,facuta lui Avraam,ca va avea un fiu,pe Isac,ati scris ca au trecut 14 ani in loc de 24 ani…
    Un studiu captivant si incantator totodata. Fiti binecuvintat pentru munca bine facuta.

  10. […] (completare la comentariul asupra Genezei de aici) […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Răspundem aici cererii uriașe de explicații la Biblie. Tipărite, aceste studii au fost vândute odată cu sutele de mii de exemplare ale “Bibliei cu explicații“ (aceasta poate fi comandată și azi de la Christian Aid Ministries, Ohio, USA – tel. 330-893-2428)

Tirajele foarte mari n-au reușit însă să satisfacă interesul generat de aceste studii și n-au ajuns nici pe departe “peste tot“. La solicitarea multora, le oferim pe acest blog, unde avem avantajul că le putem completa și îmbunătății continuu.

Preluați și folosiți parțial sau total.

No copyright! Just spread the Light!

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 137 de urmăritori

%d blogeri au apreciat asta: