Osea

Cu Osea intrăm în „cărţile celor 12″. Acest grup de profeţi mai sunt numiţi şi „profeţii mici” din cauza conţinutului redus al profeţiilor lor. În nici un fel însă, ei nu sunt „mici” ca însemnătate.

Scurte ca nişte telegrame duhovniceşti, cărţile lor sunt la fel de urgente şi de convingătoare. Iată-l de exemplu pe Osea: cartea lui vorbeşte despre infidelitatea faţă de Dumnezeu, prezentând-o ca pe un adulter spiritual. În ultimă analiză, orice păcat este o teribilă infidelitate în dragostea noastră faţă de Domnul. Mesajul acestei ,,telegrame“? ,,Păcatul îl răneşte pe Dumnezeu, dar ne distruge pe noi înşine“.

Dacă profeții mari apar în Biblie într-o oarecare ordine cronologică, cărțile profeților mici nu sunt ordonate astfel. De fapt, Amos a fost cronologic cea dintâi, chiar dacă apare a treia în șirul celor doisprezece. Ioel a fost probabil cel din urmă, dar este așezat imediat după Osea și înaintea lui Amos. Chiar dacă Ioel, Obadia și Iona sunt aproape imposibil de datat, conținutul lor este mult mai important decât stabilirea datelor vieții celor care le-au scris.

Titlul: Cartea poartă numele profetului care a scris-o, Osea. Numele vine dintr-o rădăcină lingvistică comună cu numele Iosua şi Isus. Osea (Hosea) înseamnă ,,salvare, mântuire“ și a fost numele purtat inițial de una din cele doisprezece iscoade trimise în Canaan (Num. 13:8), căreia Moise i-a adăugat particula ,,I“ de la Iehova (Num. 13:18). „Osea” înseamnă „mântuire”, în timp ce Iosua şi Isus includ în plus prezenţa celui care produce mântuirea: „Salvarea vine de la Domnului” sau „Domnul este Mântuitorul”. Rezumând cele scrise mai sus, putem spune pe drept că această carte a lui Osea este ,,cartea salvării lui Israel“ sau pur și simplu că această carte poartă numele ,,Mântuire“, ,,Izbăvire“ sau ,,Salvare“.

Autorul: Iona și Osea sunt singurii profeți ridicați de Dumnezeu în Regatul de Nord. Osea n-a fost un profet crescut în şcoala profeţilor, ci un om ridicat din mijlocul poporului. Tatăl său s-a numit Beeri (Osea 1:1), iar soţia lui Gomer (Osea 1:3). Din căsnicia lor s-au născut trei copii: doi băieţi şi o fată (Osea 1:4, 6, 9) care au servit ca semne cu un mesaj simbolic pentru Israel.

• Izreel, care înseamnă ,,Dumnezeu va semăna“și este o aluzie la faptul că Iehu a mers prea departe în cruzimea cu care și-a ucis dușmanii la Izreel (2 Regi 9 – 10). Ei se vor întoarce și vor recuceri țara. Dumnezeu pedepsește chiar și atunci când pedepsele Lui par că întârzie.
• Lo-Ruhama, care înseamnă ,,Fără îndurare“. Este starea în care se află Israel astăzi. Dumnezeu continuă să-i îngrijească providențial pe evrei, dar ei sunt departe de a se bucura de îndurările Lui ca pe vremuri (Osea 3:4).
•  Lo-Ami, care înseamnă ,,Nu-i poporul meu“ și proclamă lepădarea temporară a poporului ales din cauza păcatelor lui (Osea 1:8).

Nu mai cunoaştem alte amănunte despre Osea. Numele lui nu mai apare în nici o altă carte a Bibliei.

Data: Osea şi-a rostit mesajul pentru poporul împărăţiei lui Israel (Osea 5:1), pe vremea lui Ozia (767-739 î.Cr.), Iotam (739-731 î.Cr.), Ahaz (731-715 î.Cr.) şi Ezechia (715-686 î.Cr.), toţi aceştia fiind din împărăţia lui Iuda. Probabil că după căderea Samariei şi ducerea lui Israel în robie, Osea s-a refugiat în împărăţia lui Iuda şi de aceea îşi datează activitatea după împăraţii care erau familiari noilor săi cititori. Când şi-a început Osea activitatea în Israel, Ieroboam al doilea mai era încă pe tron (782-753 î.Cr.). Aceasta îl face pe Osea un contemporan mai tânăr al profetului Amos. De fapt, activitatea lui a fost paralelă cu activităţile profeţilor Isaia şi Mica, care şi-au rostit mesajele în împărăţia lui Iuda. Îndelunga activitate profetică a lui Osea a acoperit aproape 50 de ani, străbătând între 755-710 î.Cr. vremea ultimilor 6 împăraţi dinaintea ducerii Israelului în robia Asiriană.

Contextul scrierii: Perioada de timp dintre domnia lui Ieroboam şi robia babiloniană este „ultima turnantă” din traseul istoric al împărăţiei lui Israel. Din ce în ce mai mult, lucrurile au început să se precipite înspre rău. Ieroboam al doilea a fost ultimul împărat de pe tronul Israelului care a fost instalat prin ceva ce a semănat măcar cu o alegere divină. Cu moartea sa şi cu asasinarea fiului său Zaharia (2 Împ. 10:30 şi 15:8-12), ia sfârşit dinastia instituită de Iehu. Cei care se vor succeda de acum la tron, vor pune mâna pe putere prin lovituri de stat. Şalum îl asasinează pe Zaharia după numai o lună de domnie; Menahem îl asasinează pe Şalum, tot după o singură lună petrecută pe tron. Pecah îl asasinează şi el pe Pecahia, iar Osea (împăratul, nu profetul) ajunge la tron prin asasinarea ucigaşului Pecah.

A fost o perioadă cumplită de istorie. Loialitatea faţă de tron era ca şi inexistentă. În toate ungherele se ascundeau şi complotau conspiratorii. Anarhia se ridica valuri, valuri, iar poporul pierduse orice stabilitate şi orice măsură (Osea 4:1, 2; 7:1, 7; 8:4; 9:15). În jurul tronului pângărit şi însângerat, naţiunea putrezea în imoralitate şi idolatrie. Instabilitatea politică a slăbit mult tăria Israelului. Încrederea lor în Domnul era inexistentă! Ţara alerga între Egipt şi Asiria după alianţe internaţionale (Osea 7:11). Din punct de vedere spiritual, situaţia era şi mai grea decât situaţia politică. Imediat după scindarea de Ierusalim şi de casa lui David, Ieroboam făcuse Israelul să păcătuiască cu viţeii de aur pe care-i instalase la Dan şi Betel. Fusese o vreme în care idolatria îl simboliza totuşi măcar pe Iehova, Dumnezeul evreilor (1 Împăraţi 12:25-33). Cu timpul însă, idolul a căpătat putere prin sine însuşi şi Israelul l-a părăsit pe Domnul. Viţeii de aur au devenit în scurt timp o uşă deschisă pentru idolatria cea mai rudimentară şi mai îndrăcită. Astarteele şi Baali au intrat în inimile poporului, întunecându-le minţile şi târându-i în cele mai murdare ritualuri şi în crudele sacrificii ale copiilor. Iată o listă incompletă a relelor împotriva cărora a vorbit Osea:

– necinste (4:1, 2),
– crime şi vărsări de sânge (4:2; 5:2; 6:8),
– hoţii la drumul mare săvârşite şi de tâlhari, dar şi de preoţi (6:9; 7:1),
– imoralitate practicată pe scară naţională (4:2, 11; 7:4),
– necinste în comerţ şi în justiţie (10:4; 12:7),
– idolatrie demonică (4:12-13; 8:5; 10:1, 5; şi extraordinarul 13:2: „Şi jertfind oameni, sărută viţei!”),
– beţie (4:2; 7:5),
– o totală lipsă de sensibilitate şi de căinţă faţă de Dumnezeu (4:4; 13:14).

Trist tablou al unui popor care făcuse odinioară un legământ de credincioşie faţă de Dumnezeu şi faţă de Legea Sa!

Amos și Osea au profețit în secolul al VIII-lea înainte de Christos, iar cărțile lor au fost printre cele dintâi incluse în canonul Bibliei. Cu toate că ele se concentrează asupra evenimentelor din Regatul de Nord al Israelului, este bine să așezăm cuvântările lor în contextul evenimentelor care se întâmplau atunci în lume, în special al celor cu implicații directe asupra cursului istoriei de azi.

În orizontul geografic îndepărtat, prin secolul VIII dinainte de Christos au apărut Roma și Cartagena. Rivallitatea dintre ele a produs ,,războaiele punice“, din care a ieșit triumfătoare Roma. Asta a dus la formarea Imperiului roman. Civilizația legii romane s-a impus pretutindeni, au apărut pretutindeni celebrele drumuri romane, care vor contribui așa de mult la răspândirea Evangheliei la începutul erei creștine.

În același secol au apărut și ,,Jocurile Olimpice“ din Grecia. Filosofia greacă a captivat lumea, iar limba greacă a devenit pretutindeni limba artei și a culturii. Homer a devenit cronicarul Mediteranei, pe malurile căreia grecii au plantat orașe cetăți, după modelul celor existente deja de mult în Grecia continentală. Zece astfel de cetăți-stat au fost plantate și în zona din nordul Israelului, formând un conglomerat cu numele ,,Decapolis“ – Δεκάπολις (Mat. 4:25; 5:20: Marcu 7:31). Filosofii greci au instalat în aceste cetăți ,,democrația“, după modelul arătat în ,,Republica“ lui Platon, un tipar care permează și astăzi societățile ,,civilizate“.

În Orientul îndepărtat, China și India s-au ridicat ca puteri coloniale cu influență mare.

Între cele două zări ale orizontului geografic, Israelul Și Iuda erau plasate providențial la răscruce de drumuri comerciale, în chiar buricul pământului, acolo de unde ar fi trebuit să răspândească pretutindeni cunoștința despre Dumnezeu, despre natura Lui și despre planurile Lui cu omenirea. Relația lui Dumnezeu cu poporul Lui se afla însă într-o mare criză. În loc să servească tuturor popoarelor drept model de dependență de Dumnezeu și de binecuvântare, poporul ales trăia în neascultare. Legământul încheiat la Sinai stipula că Dumnezeu îi va binecuvânta mai mult decât pe toate celelalte popoare dacă ei vor asculta de El sau îi va blestema mai mult decât pe toate celelalte popoare dacă ei vor refuza să-L asculte. Israelul a avut în față privilegii și responsabilități. În secolul VIII dinainte de Christos, Dumnezeu se întreba ce să facă cu un popor pornit să se îndepărteze din ce în ce mai mult de El.

Cele două regate

Un scurt rezumat al istoriei precedente lui Amos și Osea ne va ajuta să înțelegem îngrijorarea lui Dumnezeu. În secolul opt înainte de Christos, poporul lui Dumnezeu trăia sfâșiat în două regate. Ajunseseră regate cu un rege vizibil, cum aveau toate celelalte popoare și cum doriseră să fie și ei cam cu 200 de ani în urmă, dar asta nu le-a adus nici un fel de fericire. Dimpotrivă! Impozite nesuferite le erau impuse ca să finanțeze viața extravagantă de la curtea regală, iar tinerii lor mureau în războaiele aventuroase inițiate de orgoliile celor de pe tron. N-au stat sub domnia unui singur rege decât în timpul primilor trei care au domnit peste țară. Cel dintâi fusese ,,alesul poporului“, înalt la statură și frumos la chip, dar foarte mic și urât în caracter. Când a încetat să mai asculte de Dumnezeu a fost îndepărtat de la domnie și Dumnezeu le-a dăruit ca rege pe unul ,,după inima Lui“, David. În ciuda începutului strălucit și acesta a căzut în păcat. O singură privire acolo unde nu trebuia l-a făcut să calce nu mai puțin de cinci din cele zece porunci: a poftit, a curvit, a mințit, a ucis și a necinstit numele Domnului. După acel incident n-a mai fost niciodată ce fusese mai înainte, iar în după amiaza aceea nefastă a început declinul lui Israel. Al treilea rege a fost Solomon, fiul lui David. El a dus regatul pe culmi nemaintâlnite de glorie și belșug, dar a supus poporul la impozite teribile și la muncă forțată. A lăsat în urma lui un templu măreț, dar un popor divizat. Semințiile din nord erau nemulțumite că mai toate resursele naționale fuseseră îngrămădite la Ierusalimul din sud. De îndată ce a murit Solomon, în țară a început războiul civil. Cei din nord s-au răsulat împotriva celor din sud și s-au format imediat două regate rivale. Zece seminții din nord au format o confederație numită pretențios și tendențios ,,Israel“ (adevăratul popor al lui Dumnezeu), abandonând tronul de la Ierusalim, căruia i-a rămas credincioasă doar seminția lui Iuda.

Bineînțeles că asta a însemnat că nordiștii au renunțat la Templu și la familia regală. Și-au ridicat propriile altare la Bethel și la Samaria și au inițiat o altă dinastie, nu cea davidică, pe care promisese Dumnezeu că o va binecuvânta. Cronica din 1 și 2 Regi consemnează istoria disperată a acestor domnitori din regatul de nord. Durata medie a domniei lor a fost de trei ani. Mulți dintre ei au fost asasinați și schimbați prin lovituri de stat. A fost o formă instabilă de guvernare, ceea ce nu trebuie să ne mire, pentru că au fost lipsiți de binecuvântarea lui Dumnezeu.

Regatul din sud a dus-o ceva mai bine, regii stând pe tron în medie treizeci și trei de ani (interesant că Domnul Isus a murit când avea aproximativ această vârstă).

Condițiile sociale

Pace

Ca să putem înțelege corect mesajul profetic al lui Amos și Osea este necesar să pătrundem în condițiile socio-politico-economice de atunci. A fost o vreme de pace și prosperitate. Teribila Asirie era marea putere a zilei, dar vizita profetului Iona la Ninive a domolit pentru câțiva ani amenințarea pe care o reprezenta Asiria pentru Israel. Asirienii de atunci s-au pocăit de violențele lor războinice și, pentru o vreme, teama de o invazie asiriană a fost suspendată.

Prosperitate

Ca urmare a vremii de pace, Israelul a cunoscut o mare prosperitate, mai ales în timpul domniei lui Ieroboam al doilea, care a reușit să creeze stabilitate în țară. Poziția de pod între Europa și Asia a înlesnit Israelului să controleze marele rute comerciale, să inițieze schimburi de mărfuri și să-și înmulțească capitalul bancar.

Bogații și săracii

Cu toate că prosperitatea a dus la o îmbunătățire a condițiilor generale de viață, diferențele dintre cei bogați și cei săraci s-au adâncit teribil. Este un fenomen pururea prezent în astfel de vremuri, pentru că oamenii înzestrați profită mult mai mult de posibilități decât oamenii neînzestrați. În țară a apărut luxul exorbitant. Era la modă să ai o a doua casă, numită reședință de vacanță, situată de regulă la munte, în care te puteai refugia să te odihnești în lunile de arșiță.

A apărut o nouă aristocrație, de îmbogățiți peste noapte, căreia nu-i păsa de soarta celor nevoiași.  Când mulți aveau două case, unii n-aveau nici măcar un acoperiș deasupra capului.

Condițiile morale

Abundența a îndoit rigiditatea moralității. Cei ce puteau cumpăra fără limită au devenit ,,fără limită“ în toate aspectele vieții. Societatea a fost zguduită de scandaluri financiare. Corupția a invadat până și sistemul juridic. Cine avea bani, avea invariabil dreptate. N-au mai ținut cont de ziua de odihnă, trecând la afaceri nonstop, șapte zile pe săptămână pentru maximalizarea profitului. Lăcomia a dus la nedreptate, iar libertatea la libertinaj. Abuzurile de sexualitate și consumul de alcool au devenit practici cotidiene.

Cu toate că au trecut de atunci 2700 de ani, paralela cu cultura noastră occidentală este evidentă.

Viața religioasă

Culmea, activitățile religioase nu au fost abandonate, ci, dimpotrivă, amplificate. Nu era vorba însă de religia străbună a lui Israel, ci de tot felul de forme religioase împrumutate de la alte popoare, mai ales de la cele păgâne din străvechiul Canaan. Să nu mai spunem că negustorii veniți din est și din vest au adus și ei în Israel formele lor religioase. Devenise la modă închinarea la ceea ce ei numeau ,,mama natură“. Și la Betel și în Samaria, ,,închinătorii“ aveau partide de sex cu bărbați și femei prostituate ca să înduplece divinitatea să le fertilizeze câmpul și să le asigure o recoltă mai bună. Într-o contradicție clară cu legea primită de la Dumnezeu, evreii au pus chiar un vițel de aur la Betel.

În rezumat, poporul lui Dumnezeu destinat să fie preoție împărătească și un neam sfânt, ajunsese să fie asemenea tuturor celorlalte neamuri. Dumnezeu ar fi fost deplin justificat să se spele pe mâini de ei și să aleagă în locul lor un alt popor. Dumnezeu nu face însă așa ceva. El se consideră căsătorit cu poporul Israel și, prin natura Sa, urăște divorțul.  Ca unul care a încheiat un legământ, El este decis să meargă până la capăt. Asta nu a însemnat însă că s-a făcut că nu le vede comportamentul. La darea Legii, pe vremea lui Moise, Dumnezeu i-a înștiințat pe evrei că neascultarea va atrage asupra lor blestem în loc de binecuvântare, iar prin Amos și Osea, vedem cum și-a disciplinat El poporul.

Disciplina divină

Foamete

Pentru că oamenii îmbrățișaseră cultul idolatru al fertilității a fost potrivit ca Dumnezeu să le arate că promiscuitatea lor sexuală n-a avut nici un efect pozitiv asupra recoltelor de pe câmp (Amos 4:6). Câțiva ani la rând, recoltele au fost teribile. Prin aceasta, Dumnezeu le-a spus: ,,Treziți-vă! Voi depindeți de mine, nu de zeițele feritilității!“ Pedeapsa a fost însă zadarnică. După ea, ca după toate celelalte, s-a tras o singură concluzie: ,,Și tot nu v-ați întors la Mine“(Amos 4:6-9). S-au dus să curvească în continuare chiar și cu burțile goale.

Secetă

Dumnezeu a închis cerul și norii n-au mai dat ploaie, ceea ce a fost o catastrofă într-o țară așa de dependentă de ,,apele de sus“ (Amos 4:7-8).

Plăgi asupra câmpului

Dumnezeu i-a lovit cu rugina în grâu și cu tăciune (Amos. 4:9). Un popor legat de Dumnezeu prin legământ ar fi trebuit să înțeleagă că ceva nu merge bine și să stea de vorbă cu El, dar n-au făcut-o.

Plăgi pe câmp și invazii străine

Peste acestea, Dumnezeu a trimis peste câmpuri lăcustele și animalele au ajuns să moară de foame. S-ar fi cuvenit ca poporul Lui Dumnezeu să înțeleagă și să se întoarcă la El, dar nu s-au întors.

Vedem că fiecare pedeapsă a fost mai grea decât cea precedentă, dare ei tot n-au înțeles și nu s-au pocăit:

,,Am trimis în voi ciuma, ca în Egipt; v-am ucis tinerii cu sabia şi am lăsat să vi se ia caii, am făcut să vi se suie în nări duhoarea taberei voastre. Şi, cu toate acestea, tot nu v-aţi întors la Mine, zice Domnul“ (Amos 4:10).

Sub pedepse, țara a continuat să stea nepăsătoare:

,,Vai de cei ce trăiesc fără grijă în Sion şi la adăpost, pe muntele Samariei, vai de mai-marii aceştia ai celui dintâi dintre neamuri, la care aleargă casa lui Israel!… (Amos 6:1).

Ca și cum ar fi fost disperat să le atragă atenția, Dumnezeu i-a amenințat atunci cu încă două mari nenorociri.

Un cutremur de pământ

A fost cu mult mai mult decât o simplă vibrație a scoarței terestre. Peste mai bine de două sute cincizeci de ani, evenimentul intrase deja în istorie ca ,,marele cutremur“. Profetul Zaharia îl menționează:

,,Veţi fugi atunci în valea munţilor Mei, căci valea dintre munţi se va întinde până la Aţel, şi veţi fugi cum aţi fugit de cutremurul de pământ pe vremea lui Ozia, împăratul lui Iuda“ (Zaharia 14:5 ).

Iordanul curge spre Marea Moartă prin crăpătura unei falii adânci în crusta terestră, prelungită apoi spre Marea Roșie. Tensiunile acumulate acolo își așteaptă descătușarea din vremurile de apoi.

Cutremurul ar fi trebuit să le arate că viața umană este fragilă ca un pai în fața tăriei Celui Atotputernic. Dar evreii au refuzat cu încăpățânare să se întoarcă la Dumnezeul lor.

Exilul robiei

Ultima pedeapsă din partea lui Dumnezeu a fost să-i lase să fie invadați de asirieni și târâți într-un exil din care nu s-au mai întors niciodată. Aceasta s-a întâmplat în 721 î.Ch., la 30 de ani după Amos și la 10 ani după lucrarea lui Osea. Astăzi, în secolul XXI, lumea se întreabă dacă cei întorși în Israel mai pot purta pe drept numele acesta, pentru că din robia de atunci s-au întors de fapt numai cei din Iuda, de unde și numele de iudei (jews) purtat de ei astăzi.

S-ar putea să pară un preț prea mare pentru o simplă neascultare. Nu uitați însă că Dumnezeu a făcut tot ceea ce putea să facă, avertizându-i și pedepsindu-i, dar ei s-au încăpățânat să stea departe de El. Domnul le-a vorbit prin Amos și Osea. El nu pedepsește înainte de a explica necesitatea pedepsirii. Prin profețiile celor doi, Dumnezeu și-a deschis inima față de popor:

,,Nu, Domnul, Dumnezeu, nu face nimic fără să-Şi descopere taina Sa slujitorilor Săi prooroci. Leul răcneşte: cine nu se va speria? Domnul, Dumnezeu, vorbeşte: cine nu va proroci?’  Strigaţi de pe acoperişul palatelor Asdodului şi de pe palatele ţării Egiptului şi spuneţi: ,,Strângeţi-vă pe munţii Samariei şi vedeţi ce neorânduială mare este în mijlocul ei, ce asupriri sunt în ea!“ (Amos 3:7-9).

Astăzi, cartea Apocalipsei este un avertisment clar de ceea ce va face Dumnezeu cu oamenii care nu se întorc la El, dar câți o iau în serios și câți se întorc din cauza ei la Domnul? Ce ar putea să ne mai facă Dumnezeu ca să înțelegem?

Profeții ,,ultimei șanse“

Amos și Osea au fost profeții ,,ultimei șanse“ pe care i-a trimis Dumnezeu celor din Israel. Deși cei doi au avut cam același mesaj, personalitățile lor au fost diferite. Amos a fost dur, Osea a fost delicat. Amos i-a acuzat pe față și le-a spus răspicat că ce făceau ei nu era bine. Osea i-a îmbiat mai mult cu o chemare dulce și i-a tras spre Dumnezeu cu funii de dragoste. Dacă Amos s-a adresat minții, Osea le-a vorbit inimii. Amos s-a concentrat asupra dreptății divine, Osea le-a vorbit oamenilor despre har și milă. Amos le-a transmis oamenilor gândurile lui Dumnezeu, Osea le-a transmis sentimentele Lui.

Există pasaje paralele în Amos și Osea, dar deosebirile dintre caracterele lor ies foarte clar în evidență. Este interesant că ultimele cuvinte rostite de Dumnezeu prin Osea reprezintă o ultimă chemare tandră, plină de emoție, subliniind că Dumnezeu aștepta ca națiuna să se pocăiască, iar El să nu fie silit să trimită asupra lor pedepsele teribile pe care le anunțase.

Conţinutul cărţii: În cei 50 de ani de misiune profetică, Osea şi-a repetat mereu cele trei părţi ale mesajului său:

(1) Dumnezeu este mâniat la culme pentru păcatele în care trăieşte poporul Său şi din pricina aceasta
(2) judecata este făcută şi pedeapsa este sigură; totuşi
(3) dincolo de această mânioasă pedepsire, Dumnezeu păstrează poporului o iubire veşnică, plină de bunătate şi credincioşie, care pregăteşte deja planuri pentru timpul în care ei se vor întoarce la El.

Primele 3 capitole ale cărţii sunt autobiografice şi simbolice. Osea este îndemnat de Dumnezeu să se căsătoarească cu o femeie pe nume Gomer. Căsnicia profetului cu această femeie necredincioasă şi dedată la păcatul curviei, devine o alegorie a tragediei pe care o trăieşte Dumnezeu în relaţia Lui cu nestatornicul şi necredinciosul Israel. Este evident că, în succesiune logică, capitolul 2 este o „tălmăcire” spirituală a situaţiei neplăcute în care l-a pus Dumnezeu pe Osea. Urmează apoi capitolul 3 al cărţii, care priveşte adânc în viitor până spre vremea sfârşitului în care Israelul se va întoarce la Domnul: „După aceea, copiii lui Israel se vor întoarce şi vor căuta pe Domnul, Dumnezeul lor, şi pe împăratul lor David; şi vor tresări la vederea Domnului şi a bunătăţii Lui, în vremurile de pe urmă” (Osea 3:5).

Restul de capitole ale cărţii sunt o culegere de pasaje retorice ale profetului. Este foarte greu să stabileşti o ordine oarecare în aceste fragmente de cuvântări înflăcărate. Ele sunt izbucniri de gelozie din partea unui Dumnezeu al iubirii.

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Osea este cunoscut prin faptul că prezintă lipsa de credincioşia a poporului Israel faţă de Dumnezeu drept o infidelitate spirituală. Cuvintele rostite de el sunt tari şi tăioase. Idolatria este numită „curvie”, iar idolii vremelnici sunt numiţi „ibovnici” (Osea 2:2-5).

În noianul de cuvinte tari există totuşi şi un cuvânt duios şi plin de dragoste. El este „heşed” şi este unul dintre cele mai perfecte echivalente pentru dragostea dumnezeiască. „Heşed” este iubirea compătimitoare şi dezinteresată. Heşed este dragostea statornică şi imposibil de înlăturat. David a folosit cuvântul acesta, atunci când a căutat pe cineva din casa vrăşmaşă a fostului împărat Saul pentru că dorea să le facă un bine: „David a zis: „A mai rămas cineva din casa lui Saul, ca să-i fac bine din pricina lui Ionatan?” (2 Samuel 9:1). Ţineţi minte că David făcuse un legământ cu Ionatan, prin care se angajaseră să-şi facă bine unul altuia (1 Sam. 18:3; 20:14-16; 42). Pasajele în care Osea vorbeşte despre „heşed” sunt: Osea 2:19; 4:1; 6:4, 6; 10:12; 12:6.

Iată cum este descrisă manifestarea lui „heşed” în cadrul relaţiei pe care o are Dumnezeu cu Israelul:

„Poporul Meu este pornit să se depărteze de Mine; şi dacă sunt chemaţi înapoi la Cel Prea înalt, niciunul dintre ei nu caută să se ridice. „Cum să te dau Efraime? Cum să te predau Israele? Cum să-ţi fac ca Admei? Cum să te fac ca Ţeboimul? Mi se zbate inima în Mine, şi tot lăuntrul Mi se mişcă de milă! Nu voi lucra după mânia Mea aprinsă, nu voi mai nimici pe Efraim; căci Eu sunt Dumnezeu, nu un om. Eu sunt Sfântul în mijlocul tău, şi nu voi veni să prăpădesc” (Osea 11:7-9).

Heşed este dragostea în virtutea Legământului încheiat între Dumnezeu şi oameni.

Mesajul cărţii: Cartea lui Osea este o chemare la pocăinţă. Capitolul 14 al cărţii este un mesaj de dragoste şi de chemare pentru toţi aceia care s-au îndepărtat vreodată de Domnul. Osea mai este însă şi altceva. Profeţia aceasta este un avertisment împotriva idolatriei şi a îndepărtării de Dumnezeu. Chiar şi formele simbolice care pretind că-L arată pe Domnul nu sunt altceva decât o cursă pentru suflet. Toate apostaziile mari au apărut la început ca o mică şi neesenţială depărtare de la simplitatea şi claritatea mesajului Scripturii. Din acest punct de vedere, am putea spune că Ieroboam al doilea şi ceilalţi împăraţi după el, au cules doar ceea ce semănase la începutul istoriei lui Israel, primul Ieroboam, făuritorul celor doi viţei de aur. Am putea reformula avertismentul lui Osea în cuvintele apostolului Ioan: „Copilaşilor, feriţi-vă de idoli” (1 Ioan 5:21).

Ce putem învăța noi din cărțile lui Amos și Osea?

Mai întâi, trebuie să spunem că nici Amos, nici Osea n-au reușit să-i întoarcă pe cei din Regatul de Nord la Dumnezeu. Cuvintele lor le-au intrat evreilor pe o ureche și le-au ieșit pe cealaltă, așa că Dumnezeu a fost obligat să le aplice copiilor Lui pedeapsa. În anul 721 î.Ch. Asiria  a cucerit țara și i-a dus pe locuitorii ei în robie, de unde nu s-au mai întors niciodată.

Apoi, trebuie să notăm că există o mare deosebire între situația lor și situația noastră. Cei din Israel au trăit într-o ,,teocrație“ unde Biserica și Statul erau una și aceeași realitate. În Noul Testament nu mai este așa. Biserica și Statul sunt deosebite și clar delimitate. Biserica Îi aparține lui Dumnezeu, iar Statul aparține ,,lumii“  de acum, aflată în sfera de influență a Diavolului. Deviza după care ne conducem noi astăzi este ,,Dați dar Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ceea ce este a lui Dumnezeu“ (Mat. 22:21).

Creștinii trăiesc concomitent în două împărății. Sunt cetățean al țării în care am pașaport, dar sunt și cetățean al Împărăției lui Dumnezeu. Nu putem deci lua mesajele lui Osea și Amos și să le aplicăm țării în care trăim. Există însă numeroase pasaje care se pot aplica și la viața Bisericii creștine de azi, iar Noul Testament conține multe extrase din cartea lui Osea. Căsnicia lui Osea a fost o ilustrație a relației lui Dumnezeu cu poporul Israel, dar poate funcționa metaforic și ca o ilustrație a relației dintre Domnul Isus și Biserică.

 

SCHIŢA CĂRŢII

Introducere – O păţanie cu tâlc (cap. 1 – 3)

I. Dumnezeu este sfânt (cap. 4-7)
Cele cinci învinuiri, 4-5
Falsa „întoarcere”, 6
O vindecare imposibilă, 7

II. Dumnezeu este drept  (cap. 8-10)
Trâmbiţa anunţă pedeapsa, 8:1-etc.
Textul este o vestire a pedepsei care va veni.

III. Dumnezeu este dragoste (cap. 9-14)
Un Dumnezeu care tânjește (11:1, 4, 8, etc.)
Un Israel care nu poate scăpa nepedepsit (12)
Triumful final al iubirii (14)

Din punct de vedere al acțiunii, cartea profetului lui Osea se împarte astfel:

• căsnicia lui Osea (cap. 1 – 3)
• păcatel lui Israel (cap. 4 – 7)
• pedepsirea lui Israel (cap. 9 – 10)
• viitoarea restaurare a lui Israel (cap. 11 – 14).

(Unele pasaje au fost traduse din Pawson, David. Unlocking the Bible. HarperCollins Publishers.)