Mica

„Ţi s-a arătat, omule, ce este bine, şi ce alta cere Domnul de la tine, decît să faci dreptate, să iubeşti mila, şi să umbli smerit cu Dumnezeul tău?” (Mica 6:8)

Titlul: Cartea poartă numele autorului ei: Mica. Numele acesta este o formă prescurtată a lui „Mkaiahu” care înseamnă în traducere: „Cine este ca Iehova?”. Profetul face un joc de cuvinte, ca o veritabilă semnătură în finalul profeţiei: „Cine este ca Tine…” (Mica 7:18).

Autorul: Mica a trăit în Moreşet, la aproximativ 35 de kilometri sud-vest de Ierusalim (Mica 1:4). El şi-a început activitatea profetică la puţină vreme după ce Isaia şi-o începuse pe a sa. Cei doi profeţi din împărăţia lui Iuda au fost fără îndoială prieteni şi şi-au împărtăşit unul altuia multe din frămîntările şi preocupările lor. Isaia, fiind de neam ales, a profeţit la curtea împărătească. Mica a fost un om din popor şi şi-a desfăşurat activitatea printre oamenii simpli. Dumnezeu a vorbit însă la fel şi prin unul şi prin celălalt. Există o izbitoare asemănare între anumite pasaje din cărţile celor doi. (Mica 4: l -5 şi Isaia 2:2-4).

Data: Primul verset al cărţii ne informează că Mica a profeţit pe vremea lui Iotam (739-731 î.Cr.), Ahaz (731-715 î.Cr.) şi Ezechia (715-686 î.Cr.). Activitatea profetică a lui Mica trebuie deci să se fi desfăşurat între anii 735 şi 710 î.Cr. În afară de Isaia, el a mai fost contemporan şi cu Osea, care profeţea în împărăţia lui Israel.

Contextul istoric: Cu toate că, în general, nu a fost un împărat rău, Iotam nu a îndepărtat înălţimile idolatre din împărăţia lui Iuda. Ahaz, care i-a urmat a fost un împărat rău (vezi 2 Împ. 16:2-4). El a trădat încrederea în Dumnezeu şi a adoptat o politică pro-asiriană, în timp ce el domnea în Iuda, cele 10 seminţii din împărăţia de nord au fost duse în robie. După Ahaz, a urmat Ezechia, care a fost un împărat surprinzător de bun. El i-a înfruntat pe asirieni şi a rezistat în mod miraculos unui puternic asediu (2 Împăraţi 18:13-19:36).

Pentru oamenii de la ţară, timpurile acelea au fost timpuri grele. Năvălitorii ameninţau mereu cu invadarea pămînturilor, bogaţii ţării exploatau fără milă poporul (Mica 2:1-l 3), iar conducătorii lui Iuda depăşiseră orice limită şi „îi mîncau şi-i jupuiau pe săracii ţării” (Mica 3: 1-4). Ca şi Amos, Mica s-a ridicat plin de curaj şi a strigat împotriva nedreptăţii.

Conţinutul: O treime din cartea lui Mica denunţă păcatele concetăţenilor lui; o altă treime descrie pedeapsa pe care o va trimite Dumnezeu asupra lor; iar ultima parte dezvăluie nădejdea profetului în restaurarea pe care o va lucra Dumnezeu în ţară şi slava de care va fi urmată. Deşi este din Iuda, Mica profeţeşte şi despre pedepsirea Samariei (Mica l:6).

Cuvinte cheie şi teme caracteristice:

Capitolele 6 şi 7 descriu judecata lui Dumnezeu cu poporul evreu. Curtea de judecată este formată din munţii şi dealurile pămîntului. Teatralitatea pasajului reuşeşte să scoată şi mai bine în evidenţă vinovăţia poporului înaintea dreptăţii divine.

Deşi anunţă inevitabilitatea pedepsei, cartea scoate în evidenţă clemenţa pe care o manifestă Dumnezeu, ca Judecător suprem, faţă de Israel: „Care Dumnezeu este ca Tine, care ierţi nelegiuirea, şi treci cu vederea păcatele rămăşiţei moştenirii Tale? El nu ţine mînia pe veci, ci îi place îndurarea!”(Mica 7:18). Dumnezeu a ştiut întotdeauna să cruţe o rămăşiţă a lui Israel pentru a-Şi putea continua împlinirea planurilor Sale mesianice.

Asemenea tuturor celorlalţi profeţi, Mica subliniază harul de care se bucură evreii în virtutea legămintelor încheiate de Dumnezeu cu ei: „El va avea iarăşi milă de noi, va călca în picioare nelegiuirile noastre, şi vei arunca în fundul mării toate păcatele lor. Vei da cu credincioşia lui Iacov, şi vei ţinea cu îndurare faţă de Avraam, ce ai jurat părinţilor noştri în zilele de odinioară” (Mica 8:19-20).

Mesajul peste veacuri: Mica priveşte peste orizontul timpului, anunţă întruparea Fiului lui Dumnezeu în mica cetate a Betleemului şi proclamă domnia pe care El o va exercita asupra pămîntului:

„Şi tu, Betleeme Efrata, măcar că eşti prea mic între cetăţile de căpetenie a lui Iuda, totuşi din tine îmi va ieşi Cel ceva stăpîni peste Israel, şi a cărui obîrşie se suie pînă în vremuri străvechi, pînă în zilele veşniciei. De aceea îi va lăsa pînă va naşte cea care are să nască, şi rămăşiţa fraţilor Săi se va întoarce la copiii lui Israel. El se va înfăţişa şi va cîrmui cu puterea Domnului, Dumnezeului Său: vor locui liniştiţi, căci El va fi proslăvit pînă la marginile pămîntului. El va fi pacea noastră!” (Mica 5:2-5).

SCHIŢA CĂRŢII

I. ANUNŢAREA PEDEPSEI 1 – 3
a. Descrierea pedepsei, 1:2-16
b. Motivarea pedepsei, 2:1-13
c. Destinatarii pedepsei:
Căpeteniile lui Iacov, 3:1-4
Profeţii mincinoşi, 3:5-8
Cetatea Ierusalim, 3:9-12

II. ANUNŢAREA SLAVEI VIITOARE 4 – 5
a. Slava împărăţiei, 4:1-8
b. Suferinţele curăţitoare, 4:9-5:1
c. Arătarea lui Mesia
La prima lui venire, 5:2-3
La cea de a doua venire a Lui, 5:4-15

III. ÎNDEMN LA POCĂINŢĂ 6 – 7
a. Primul cap de acuzare, 6:7-5
b. Primul răspuns de apărare, 6:6-7
c. Al doilea cap de acuzare, 6:8-16
d. Al doilea răspuns de apărare, 7:1-10

EPILOG: SLAVA VIITOARE 7:11-20

++++

Comentariu:

Mica 1.1-16

Contemporan cu Isaia, cu Osea şi cu Amos, Mica profeţeşte, asemeni acestora, sub domnia lui Iotam, a lui Ahaz şi a lui Ezechia. Istoria de plâns a lui Ahaz, relatată în 2 Împăraţi 16, şi cea a împăraţilor răi ai lui Israel justifică din plin cuvintele grele pe care Domnul le rosteşte aici, luând ca martor întregul pământ. El Îşi revendică sfinţenia, proclamând prin judecăţile Sale că este străin de nelegiuirile din Samaria şi din Ierusalim.

Începând cu versetul 8 putem vedea cum Mica pune la inimă suferinţa poporului său. „Nu spuneţi aceasta în Gat”, îndeamnă el stăruitor (v. 10; 2 Samuel 1.18,20). Acest vers citat din „cântarea arcului” ne aminteşte că vrăjmaşii Domnului, aici filistenii, sunt întotdeauna gata să se bucure de eşecurile poporului lui Dumnezeu, găsind în acestea o scuză lesnicioasă pentru propriile lor păcate. De aceea nici noi, când am aflat ceva neplăcut cu privire la un alt credincios, să nu răspândim cu uşurătate vestea, pentru că aceasta ar duce la dezonoarea Adunării şi astfel a Numelui Domnului.

Până la versetul 16 asistăm la marşul triumfător al Asirianului, judecător de la Domnul. Numele fiecăreia dintre cetăţile invadate capătă, cu această ocazie, o semnificaţie tragică.

Mica 7.1-20

„Vai de mine!” strigă profetul care îşi conştientizează propria mizerie odată cu cea a poporului. Extinzând, putem vedea aici experienţa amară pe care o are omul cu el însuşi. Descoperă că nu are în sine însuşi nici resurse, nici roade (v. 1); că nu se poate sprijini mai mult nici pe autorităţi, nici pe cei mari de pe pământ („cel mai bun dintre ei este ca un mărăcine”; v. 4; Psalmul 118.9); de asemeni, că şi cei mai apropiaţi îl dezamăgesc în acelaşi fel dacă se lasă în grija lor. Ce dureroasă experienţă şi totodată ce necesară experienţă! Am probat-o şi noi? Suntem noi convinşi că Hristos singur este demn de toată încrederea noastră? „Nu este niciunul drept printre oameni” (v. 2). Ceea ce însă nu găsim nici în noi, nici în alţii găsim în El (v. 7).

Domnul Isus citează versetul 6 pentru a descrie consecinţele venirii Sale (Matei 10.34-36). Acestea pun pe orice om la încercare şi verifică faptul că cine nu este cu El este împotriva Lui (Luca 11.23). De ce parte ne aflăm însă noi?

Ajunsă la încheierea ei, cartea se sfârşeşte cu certitudinile şi cu promisiunile harului. „Vei arunca toate păcatele lor în adâncurile mării” (v. 19). Ce fericire să ne ştim păcatele înmormântate pentru totdeauna! În adevăr, Doamne, „cine este Dumnezeu asemenea Ţie?” (v. 18).