În Biblie, mîntuirea are aspecte diferite. Se vorbeşte despre mîntuire la timpul trecut, se vorbeşte despre mîntuire la timpul prezent şi se vorbeşte despre ea şi la timpul viitor. Varietatea aceasta de texte ne împinge la o întrebare firească: „Sîntem mîntuiţi sau nu sîntem?” Sau altfel spus: „Putem fi siguri de mîntuire?”
Mîntuirea pe care o descrie Biblia nu este un eveniment, ci un proces continuu desfăşurat în trei etape sau stadii diferite şi distincte. Această mîntuire începe în momentul convertirii prin credinţă, continuă apoi toată viaţa şi-şi trăieşte împlinirea finală în clipa în care cel credincios este strămutat deplin din lumea păcatului în împărăţia neprihănirii.
Mîntuire de la ce? Dacă mîntuire înseamnă „salvare”, atunci de la ce a trebuit să fim salvaţi?
Răspunsul pe care ni-l dă Biblia este următorul: Omul trebuie să fie mîntuit de păcat şi de urmările păcatului. Aşezat între Dumnezeu şi Diavol, omul a căzut în păcat şi a fost atras în sfera de influenţă a Diavolului, aflîndu-se acum în pericolul de a împărtăşi soarta tragică a acestuia (Matei 25:31-46).
Mîntuire? În ce fel? Problema omului este căderea lui în păcat. Dacă el rămîne în această stare va ajunge în iad. Pentru a nu ajunge acolo, omul trebuie desprins de păcat. Despărţirea lui de păcat înseamnă „mîntuire” (în greacă: „sozo” -Mat. 1:21; Fapte 16:31; Ioan 3:17).
Prin căderea în păcat omul are acum trei probleme. Trebuie să ispăşească pedeapsa pe care Dumnezeu a rînduit-o pentru păcat („plata păcatului este moartea” – Romani 6:23), trebuie să trăiască sub influenţa devastatoare a puterii păcatului („Văd în mădularele mele o altă lege, care… mă ţine rob legii păcatului… O, nenorocitul de mine! – Romani 7:23, 24) şi trebuie să rămînă în prezenţa chinuitoare a păcatului oricît de neplăcută îi este această stare („Lot, care era foarte întristat de viaţa destrăbălată a acestor stricaţi; căci neprihănitul acesta îşi chinuia în toate zilele sufletul lui neprihănit, din pricina celor ce vedea şi auzea din faptele lor nelegiuite”- 2 Petru 2:7, 8).
| Mîntuirea de păcat | ||||||||||||||||||
|
Să analizăm împreună acest tabel:
Faza numărul 1 a Mîntuirii – „Iertarea”
Pe prima coloană a tabelului nostru este descrisă această fază de început a mîntuirii. De sus în jos, putem spune că ea se găseşte pomenită la timpul trecut în textele care spun că „am fost mîntuiţi”, sau că sîntem mîntuiţi prin lucrarea făcută în trecut de Domnul Isus. Cel mai frumos text despre iertare se găseşte în Isaia 53:5: „Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea, a căzut peste El, şi prin rănile Lui sîntem tămăduiţi”. Dumnezeu L-a pedepsit pe Fiul Său în locul nostru. Pedeapsa pentru păcatul nostru a căzut asupra Lui. Astăzi putem fi scoşi de sub pedeapsă, dacă ne încredem în lucrarea făcută de Cristos. Cine crede în El, „nu vine la Judecată, ci a trecut din Moarte la Viaţă” (Ioan 5:24). Greşeala primului Adam, a fost plătită de Cel de-al doilea Adam, Isus Cristos: „Astfel dar, după cum după printr-o singură greşeală a venit o osînda, care a lovit pe toţi oamenii, tot aşa, printr-o singură hotărîre de iertare a venit pentru toţi oamenii o hotărîre de neprihănire care dă viaţa. Căci, după cum, prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea unui singur om, cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi” (Romani 5:18, 19). Lucrarea de iertare a fost desăvîrşita de Dumnezeu Fiul, Isus Cristos (Evrei 10:13-15; Coloseni 3:13).
Faza numărul 2 a Mîntuirii – „Sfinţirea”
Iertarea ne-a scăpat de păcatele din trecut, dar Dumnezeu trebuie să rezolve şi problema prezentului nostru. Lăsaţi singuri, noi ne-am întoarce la trăirea în păcat, căci diavolul are un aliat teribil în trupul nostru (Romani 7:18).
Ieşirea de sub puterea păcatului şi punerea deoparte în slujirea pentru Dumnezeu, se numeşte în Scriptură „sfinţire”. Dacă iertarea se obţine instantaneu, prin credinţă, la Sfinţire se ajunge numai în timp, de-a lungul unui proces de experienţe personale cu Dumnezeu şi cu puterea mîntuitoare a Duhului Sfînt. Cineva spunea foarte adevărat că pentru a ierta un om, lui Dumnezeu, îi este suficientă o singură clipă, dar pentru a face din el un sfînt, îi este necesară o viaţă întreagă. Sfinţirea este lucrarea pe care o face în viaţa noastră Dumnezeu Duhul Sfînt (2 Tesaloniceni 2:13; 1 Petru 1:2). Lucrarea Lui este în directă legătură cu predarea noastră. Dumnezeu nu ne sfinţeşte cu forţa. Mulţi credincioşi nu trăiesc o viaţă de sfinţenie. Ei cad deseori sub puterea păcatului şi devin „lumeşti”. Mîntuirea aceasta de sub puterea păcatului se poate pierde. Creştinii pot ajunge iarăşi robi ai păcatului, nefăcînd cinste numelui de copii ai lui Dumnezeu. În cărţile Noului Testament se găsesc o mulţime de avertismente împotriva unor astfel de stări (Filipeni 2:12; Iacov 1:21: 1 Petru 2:2; 2 Corinteni 7:1; l Timotei 4:16; 1 Petru 1:17).
Faza numărul 3 a Mîntuirii – „Proslăvirea”
A treia coloană din tabelul nostru descrie „fericita noastră nădejde” (Tit 2:13). Problemele noastre în lupta cu păcatul nu se vor sfîrşi decît atunci cînd Dumnezeu „va schimba trupul stării noastre smerite” (Flipeni 3:21) şi ne va salva din lumea de păcat. Trupul nostru actual a fost supus deşertăciunii şi aparţine acestei lumi care „zace în cel rău” (1 Ioan 5:19). Va veni însă o clipă cînd Dumnezeu ne va scoate şi din trupul actual şi din lumea aceasta. El ne va da un alt trup, nemuritor, şi ne va strămuta într-o altă „împărăţie”, „în care va locui neprihănirea” (2 Timotei 4:18). Această salvare din prezenţa păcatului este încă în viitor şi poartă numele de „proslăvire”. Fiecare credincios născut din Dumnezeu se simte într-un fel „străin” în această lume. Domnul Isus a spus lucrul acesta în rugăciunea din Ioan 17:1-26.
Cine citeşte cu atenţie va descoperi curînd tensiunea care există între: „Ei nu sînt din lume” (17:14, 16) şi „Ei sînt (încă) în lume” (17:11). Ca şi Lot altădată în Sodoma, noi suspinăm şi ne chinuim sufletele atîta timp cît rămînem în lumea de păcat. Cetăţenia noastră este în ceruri şi de acolo îl aşteptăm pe Domnul Isus să vină şi să ne izbăvească din „robia stricăciunii” (Rom. 8:17-24a; l Corinteni 15:53; 2 Corinteni 5:4, 5).
Va veni o vreme cînd Dumnezeu va pune capăt domniei păcatului pe pămîntul acesta. El îl va arunca pe diavol în iazul cu foc şi cu pucioasă şi va produce un pămînt schimbat „în care va locui neprihănirea”. În nădejdea aceasta trăim noi şi ne pregătim.
Pavel spune că, deşi în viitor, vremea aceasta este aproape: „Şi aceasta cu atît mai mult, cu cît ştiţi în ce împrejurări ne aflăm; este ceasul să vă treziţi în sfîrşit din somn; căci mîntuirea este mai aproape de noi decît atunci cînd am crezut” (Romani 13:11).
Mîntuirea aceasta despre care se vorbeşte în text nu este aceea dobîndită prin pocăinţă şi credinţă („Iertarea”) şi nici cea lucrată de Duhul Sfînt în viaţa noastră („Sfinţirea”). Mîntuirea despre care se vorbeşte aici este „Proslăvirea”, „mîntuirea gata să fie descoperită în vremurile de apoi” (1 Petru 1:5).
Dumnezeu îl va mai trimite încă o dată pe Domnul Isus pentru noi. De data aceasta El va veni numai pentru cei credincioşi. Am putea spune că El va veni pentru cei mîntuiţi, pentru care şi-au trăit mîntuirea pînă la capăt şi va veni ca să-i mîntuiască!!! Sau aşa cum spune textul din Evrei 9:28: „Cristos după ce S-a adus jertfă o singură dată, ca să poarte păcatele multora, Se va arăta a doua oară, nu în vederea păcatului, (ci) ca să aducă mîntuirea celor ce-L aşteaptă”.
Cei credincioşi trăiesc „aşteptînd fericita noastră nădejde şi arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mîntuitor, Isus Cristos” (Tit 2:13), „El va schimba trupul stării noastre smerite, şi-l va face asemenea trupului slavei Sale, prin lucrarea puterii pe care o are de a-Şi supune toate lucrurile” (Filipeni 3:21).
O completare necesară
Am spus în acest studiu că Mîntuirea este un proces în timp şi că, într-un sens, noi „ne ducem pînă la capăt” mîntuirea noastră. Acest fel de vorbire se potriveşte cu felul în care vedem şi înţelegem noi lucrurile.
Pentru Dumnezeu, care locuieşte în afara timpului, mîntuirea noastră este un lucru deja realizat. Cei care au crezut, sînt deja „în locurile cereşti, în Cristos” (Efeseni 1:3, 20; 2:6; 3:10; 6:12).
Totul este clar şi stabilit pentru Cel care a ştiut şi ştie toate lucrurile. Lucrările Lui au fost deja isprăvite încă „de la întemeierea lumii” (Evrei 4:3). Numele celor mîntuiţi au fost „scrise în cartea Mielului” „înainte de întemeierea lumii” (Apocalipsa 13:8).
Ori de cîte ori ne întrebăm despre mîntuirea noastră sau despre mîntuirea altora, este bine să ne întoarcem la textul din 2 Timotei 2:19: „Totuşi temelia tare a lui Dumnezeu stă nezguduită, avînd pecetea aceasta: Domnul cunoaşte pe cei ce sînt ai Lui; şi oricine rosteşte Numele Domnului, să se depărteze de fărădelege!”
Părtăşia cu Dumnezeu şi vieţuirea în sfinţenie sînt izvoarele certitudinii noastre.
„Domnul cunoaşte pe cei ce sînt ai Lui”, de aceea, „pe voi înşivă încercaţi-vă. Pe voi înşivă cercetaţi-vă. Nu recunoaşteţi voi că Isus Cristos este în voi? Afară numai dacă sînteţi lepădaţi” (2 Cor. 13:5).
Explicații la Biblie 