Explicații la Biblie

Acasă » Eseuri » Textul Noului Testament şi transmiterea lui

Textul Noului Testament şi transmiterea lui

 

Colectarea cărţilor Noului Testament a fost un proces lent din care ne-au rămas puţine urme. Evangheliile şi epistolele au fost scrise în perioade şi locuri diferite şi au fost trimise la destinaţii diferite. Originalele au fost scrise probabil pe papirus, un fel de hîrtie subţire şi fragilă făcută din tulpina plantei de papirus, care creşte în mlaştinile din Egipt şi din Orientul Mijlociu. Ele erau scrise de mînă cu pană şi cu cerneală (3 Ioan 3) şi, de obicei, erau trimise prin mesageri la persoanele sau Bisericile pentru care erau destinate (Rom. 16:1; Efes. 6:21, 22; Col. 4:7-9, 16).

Este imposibil de stabilit cînd au fost create primele colecţii ale cărţilor Noului Testament. Copii ale Evangheliilor şi epistolelor trebuie să fi fost în circulaţie la o dată timpurie, în scrierile lui Pavel există frînturi din cuvintele spuse de Isus, deşi acestea s-ar putea să fi fost luate din tradiţia orală şi nu din relatări scrise. „Toate epistolele [lui Pavel]” sînt menţionate în 2 Petru (3:15, 16) încă înainte de sfîrşitul primului secol, şi ele trebuie să fi fost publicate toate împreună, întrucît nu apar niciodată singure în manuscrise. Pe la mijlocul secolului al doilea, Evanghelia după Luca a fost separată de Faptele şi a fost combinată cu Evangheliile după Matei, Marcu şi Ioan, pentru a prezenta din patru unghiuri viaţa lui Cristos. Iustin Martirul (cca 140) a făcut aluzie la „memoriile apostolilor”, iar Irenaeus (cca 180) a menţionat pe nume cele patru Evanghelii. Tatian (cca 170) le-a combinat în prima armonie a Evangheliilor, numită Diatesaron, care a avut o circulaţie largă în Biserica răsăriteană şi a fost folosită în general pentru citire în public pînă la începutul secolului al cincilea.

Celelalte scrieri ale Noului Testament, cunoscute ca epistolele generale (soborniceşti) şi Apocalipsa, nu au constituit de la început un grup fix, deoarece ele nu au apărut într-o ordine uniformă în lucrările celor mai vechi părinţi ai Bisericii. Treptat, ele au fost incluse în colecţia mai mare alături de celelalte, pînă cînd, la începutul secolului al treilea, a fost conturat Noul Testament aşa cum există astăzi.

Transmiterea textului

Cărţile Noului Testament au fost reproduse la început fie de persoane individuale, pentru a le utiliza ei înşişi, fie de scribi de meserie pentru biserici şi mănăstiri. De obicei, copiile erau făcute cîte una o dată, dar pe măsură ce au crescut cerinţele, probabil că sclavi pregătiţi au transcris mai multe copii simultan, prin dictare, în procesul de transcriere s-au strecurat în manuscrise erori care au fost perpetuate de copişti ulteriori, aşa încît a apărut un număr mare de variante. Pe măsură ce s-au înmulţit copiile, numărul de variante a avut tendinţa să crească, dar însăşi mulţimea documentelor a mărit probabilitatea ca textul original să fie păstrat în cel puţin cîteva dintre ele.

De la începutul secolului al doilea pînă la sfîrşitul celui de-al treilea, Biserica a suferit persecuţii intermitente din partea stăpînirii romane. Creştinii erau arestaţi, judecaţi de judecători locali şi condamnaţi la moarte. Deseori Scripturile lor erau confiscate, şi ca urmare multe manuscrise au fost distruse, iar altele au fost deteriorate, făcînd supravieţuirea lor precară. Pe un manuscris al Evangheliilor, datînd din secolul al cincilea, Codex Washingtoniensis (W), se văd urme care arată că a fost copiat din cîteva surse diferite care s-ar putea să fi fost fragmente mai vechi care au supravieţuit devastării ce a însoţit persecuţia iniţiată de Diocleţian (302-311 d.Cr.), în timpul acestei perioade, producerea de manuscrise trebuie să fi fost sporadică şi probabil că multe copii au fost făcute de persoane care aveau prea puţină educaţie sau deprindere de a scrie. Divergenţele majore în textul Noului Testament datează din perioada dinainte de Constantin şi poate reflecta presiunile şi confuzia care au dominat lumea creştină.

Odată cu încetarea persecuţiei în urma victoriei lui Constantin şi cu adoptarea creştinismului ca religie de stat în anul 313 d.Cr., creştinii au început să pregătească texte scripturale pentru folosinţă publică. Constantin însuşi a comandat cincizeci de exemplare ale Bibliei ca să fie distribuite la bisericile mari din cetăţile imperiului. Aceste „ediţii autorizate” au devenit fără îndoială prototipuri pentru multe manuscrise mai mici, în timp ce alte manuscrise, care s-ar putea să fi fost şi mai vechi, au fost reproduse în mănăstiri şi în comunităţile mai mici. Din secolul al patrulea şi pînă în secolul al doisprezecelea, Noul Testament a fost publicat fie pe porţiuni, cum sînt Evangheliile sau epistolele lui Pavel, fie în volume complete numite pandecte.

În acest proces au fost folosite noi materiale de scris. Papirusul era prea fragil pentru a fi folosit în servicii publice sau în bibliotecile mănăstirilor. Scribii foloseau în general vellum, foi subţiri din piele de viţel, sau pergament, confecţionat din piei de miel. Din vremea lui Constantin şi pînă în epoca tiparului, aceste materiale au dominat; hîrtia a fost necunoscută pînă la o dată relativ tîrzie.

În ciuda capacităţii mediocre şi a cunoştinţelor limitate ale multor scribi, textul pe care l-au reprodus ei a fost surprinzător de corect. Manuscrisele pe care le aveau la dispoziţie pentru copiere conţineau deseori greşeli. Neatenţia şi prejudecăţile au afectat uneori judecata scribului care a modificat sau a „corectat” originalul. Pe de altă parte, unii dintre scribii ale căror nume sînt cunoscute din semnăturile lor erau fenomenal de exacţi şi arată prin exactitatea lor uluitoare că s-au străduit să urmeze cu fidelitate originalul. Deşi nici unul dintre ei nu era infailibil, puţini dintre ei au modificat sau au falsificat textul în mod deliberat.

Sursele textului

În ciuda numeroaselor posibilităţi de eroare, Noul Testament este probabil cea mai demnă de încredere lucrare scrisă care a supravieţuit din antichitate. Pentru reconstituirea textului lui există mai multe resurse decît pentru orice alt document din epoca clasică. Un fragment mic de papirus, Fragmentul Rylands din Evanghelia după Ioan, s-ar putea să fi fost scris la mai puţin de cincizeci de ani de la moartea autorului Evangheliei, în timp ce papirusul Chester Beatty, care a conţinut iniţial o mare parte a Noului Testament, a fost produs în jurul anului 250 d.Cr. Prin contrast, dialogurile lui Platon, lucrările dramaturgilor greci şi poemele lui Virgiliu ne-au parvenit numai prin copii foarte puţine la număr şi care sînt separate de originale prin aproape 1400 de ani. Nu este improbabil ca în viitor să fie descoperit un papirus din primul secol, conţinînd vreo Evanghelie sau vreo epistolă, ducînd astfel textul scris pînă în a doua generaţie a Bisericii creştine.

Pentru reconstituirea textului Noului Testament există în prezent cinci tipuri diferite de surse. Prima şi cea mai importantă dintre acestea o constituie manuscrisele care conţin textul grecesc şi care au fost păstrate din vremuri străvechi. Fragmentul Rylands, care a fost menţionat mai sus, o bucată pătrată de papirus cu latura de 4 cm, papirusul Chester Beatty, care conţine porţiuni din Evanghelii, Faptele, epistolele lui Pavel, Apocalipsa şi Papirusul Bodmer, care conţine scrieri ale lui Ioan, datează din secolul al treilea sau mai de mult. Cele mai vechi manuscrise cuprinzătoare sînt Aleph, sau Codex Sinaiticus, aflat acum în British Museum, şi B, sau Codex Vaticanus, aparţinînd Bibliotecii Vaticanului din Roma. Amîndouă au fost scrise în secolul al patrulea şi s-ar putea să fi fost printre copiile pe care le-a comandat Constantin pentru biserici. Iniţial ele au conţinut întreg Noul Testament, deşi din amîndouă s-au pierdut cîteva pagini.

Manuscrisele amintite mai sus aparţin categoriei cunoscută ca „uncială”, numită astfel pentru că textul era scris cu litere mari de peste doi centimetri. Este evident că ele au fost pregătite pentru citirea în public şi au fost copiate cu multă grijă. Din acest motiv textul uncial este socotit în general cel mai demn de încredere.

Un al doilea text, numit „cursiv”, a folosit scriere cursivă de mînă. Literele, în loc să fie scrise separat, ca în manuscrisele unciale, erau legate prin ligaturi. Multe manuscrise cursive erau pentru folosinţă privată; altele au fost pregătite pentru citire în public, în general, ele aparţin unei perioade mai tîrzii decît uncialele, începînd cu secolul al zecelea şi pînă în secolul al cincisprezecelea, după introducerea tiparului în Europa, în unele cazuri, ele par să fi păstrat un text paralel cu cel al manuscriselor unciale; majoritatea conţin textul larg răspîndit al Bisericii bizantine.

O altă sursă de informaţii o constituie numeroasele „versiuni” sau traduceri care au fost făcute în perioada de expansiune misionară a Bisericii. Pe măsură ce Evanghelia a fost răspîndită în partea de apus a imperiului roman, unde se vorbea limba latină, şi înspre răsărit, în ţinuturile aramaice din Orientul Mijlociu, Scripturile au fost traduse în latină şi în siriană. Aceste două versiuni s-ar putea să fi fost produse deja în a doua jumătate a secolului al doilea şi s-au bazat pe manuscrise greceşti mai vechi decît oricare manuscris care a supravieţuit pînă acum. Deşi nu este posibil întotdeauna să se stabilească prin traducere care a fost cuvîntul exact folosit în scrierea originală, versiunile redau destul de exact ordinea generală şi conţinutul textului original.

Există un mare număr de manuscrise latine care datează din secolul al patrulea pînă în secolul al şaptelea, iar unele sînt chiar mai vechi. Există prea puţină uniformitate Între ele; au existat aproape la fel de multe versiuni cîţi copişti. Explicaţia este că ele au fost produse în mod independent una de alta, sau că prima traducere a fost modificată atît de mult şi copiată atît de neatent încît variantele s-au înmulţit cu repeziciune. Prima alternativă pare mai probabilă, deoarece liderii Bisericii apusene din primele veacuri vorbeau atît greaca cît şi latina şi foloseau într-o mai mare măsură Testamentul grecesc pentru studiu şi pentru învăţătură. Unele dintre manuscrisele vechi, cum este Codex D (Bezae) din secolul al cincilea, erau bilingve, arătînd prin aceasta că persoanele care le-au folosit cunoşteau mai bine latina decît greaca.

Proliferarea traducerilor latine a devenit atît de derutantă încît Papa Damasus, în anul 384 d.Cr., l-a însărcinat pe Ieronim să producă o nouă versiune latină standard. Folosind cele mai vechi manuscrise greceşti pe care le-a putut găsi, el a corectat textul latin şi a produs versiunea Vulgata (obişnuită), care continuă să fie Biblia standard a Bisericii romano-catolice.

Versiunea siriană veche este reprezentată în principal de două manuscrise ale Evangheliilor: Manuscrisul Curetonian siriac, descoperit de Willian Cureton în British Museum printre nişte manuscrise aduse de la o mănăstire din deşertul Nitrian din Egipt, şi Manuscrisul Sinaitic siriac, care a fost găsit în anul 1892 de două surori, Agnes Lewis şi Margaret Gibson, în mănăstirea Sf. Caterina de la Muntele Sinai. Acesta din urmă este un palimpsest, un manuscris care a fost şters parţial şi rescris. Ambele manuscrise datează din secolul al cincilea, şi multe pasaje din ele se aseamănă mult cu vechile manuscrise latine.

Alături de aceste versiuni, ar trebui să notăm şi lucrarea lui Tatian, Diatesaron, prima încercare de a întocmi o armonie a celor patru Evanghelii, datînd din secolul al doilea. Un fragment descoperit recent arată că Diatesaron exista atît în greacă cît şi în siriacă şi că armonia siriacă era o traducere. A fost folosită pe larg mai ales în Biserica răsăriteană, pînă la începutul secolului al cincilea, cînd Rabbula, episcopul de Edesa (411 d.Cr.), a decretat că bisericile trebuie să folosească cele patru Evanghelii independente, cunoscute sub numele de „Cele separate”. El a patronat versiunea Peshitta, un echivalent siriac al traducerii Vulgata, care este în prezent versiunea oficială a Bisericii siriene.

În secolele care au urmat, au fost produse alte versiuni, unele direct din textul grecesc, altele din latină sau siriacă. Versiunea armeniană veche, cunoscută acum numai prin pasaje sporadice care apar într-o versiune armeniană mai nouă, versiunile georgiană, coptică, etiopiana şi gotică au fost produse înainte de începutul secolului al şaptelea. Ele au păstrat asemănări cu textele vechi, dar sînt mai puţin valoroase pentru studiu decît versiunea latină şi cea siriacă. Astăzi există mai mult de o mie de versiuni ale Noului Testament sau ale unor părţi ale lui, dar ele nu afectează caracterul esenţial al textului, care este deja bine conturat.

O a treia sursă importantă de cunoştinţe cu privire la textul primar o constituie scrierile părinţilor Bisericii, conducătorii şi învăţătorii creştinismului din primele şase secole, care au folosit pe larg limbajul Noului Testament în predicile şi în cărţile lor. În multe cazuri, referirile sînt doar aluzii; un mare număr dintre ele par să fie inexacte, dar pot fi identificate; în alte cazuri, sînt citate suficient de multe versete consecutive ca să arate clar care a fost textul original, în ciuda faptului că multe dintre aceste „citate” erau disparate, o parte atît de mare din Noul Testament apare în scrierile patristice încît dacă ar fi pierdute toate copiile Noului Testament, pe baza acestor lucrări textul ar putea fi reconstituit aproape în întregime, cu excepţia cîtorva versete. Armonia dintre aceste aluzii sau citate şi pasajele din diferite manuscrise furnizează indicii valoroase pentru stabilirea datei, locului de origine şi tipului de text pe care îl reproduc.

De exemplu, Ciprian, un predicator creştin care a trăit în Africa de Nord în jurul anului 250 d.Cr., a citat pe larg dintr-o versiune latină. Citatele sale corespund îndeaproape cu pasaje din manuscrisul k, un manuscris latin vechi din secojul al patrulea sau al cincilea. Armonia dintre ele arată că manuscrisul k conţine un text care trebuie să fi fost răspîndit pe larg în Africa de Nord pe la jumătatea secolului al treilea şi, prin urmare, este mai vechi decît Vulgata lui Ieronim.

„Lecţionarele” sau colecţiile de texte folosite în închinarea liturgică a Bisericii, păstrează unele pasaje din Evanghelii şi din epistole. Ele sînt mult mai puţin importante decît sursele menţionate anterior, întrucît este evident că sînt incomplete şi întrucît datează în cea mai mare parte din secolul al nouălea sau mai tîrziu, întrucît ele au fost folosite pentru citirea în public a

Scripturilor, uniformitatea lor a fost păstrată cu grijă şi ele sînt folositoare pentru identificarea tipului de text pe care Biserica medievală l-a decretat oficial.

Cîteva texte disparate au fost găsite scrise pe ostraca, cioburi de lut care au fost folosite de oamenii foarte săraci pentru însemnări. Datorită naturii lor, nu se putea scrie pe ele un text mai mare; este cert că nimeni nu a putut păstra o Evanghelie întreagă sau o epistolă pe ostraca, şi cu atît mai puţin întreg Noul Testament. Ele ne permit să cunoaştem modul în care erau perpetuate citatele populare şi, deşi acestea au fost expuse greşelilor în mai mare măsură decît manuscrisele pregătite cu grijă, uneori ele redau corect pasaje din texte contemporane.

În timpul primelor patrusprezece secole ale erei noastre, Noul Testament a fost transmis prin manuscrise. Majoritatea acestor documente erau în posesia bisericilor centrale mari şi ale mănăstirilor sau în bibliotecile oamenilor bogaţi, deşi nu este imposibil ca oameni de rînd să fi avut copii ale Evangheliilor sau epistolelor, în secolul al cincisprezecelea au avut loc două evenimente care au afectat puternic răspîndirea Noului Testament: inventarea tiparului de către Johann Gutenberg, în anul 1437, şi cucerirea Constantinopolului de către turci, în 1453.

Căderea Constantinopolului a dus la dezmembrarea Imperiului Bizantin, care a fost ultimul moştenitor direct al culturii greco-romane. Curtea imperială a fost un centru de cultură greacă, iar biblioteca ei a conţinut cea mai bună colecţie de manuscrise clasice şi biblice din lumea civilizată. Multe dintre acestea s-au pierdut, dar un mare număr au fost transferate la mănăstiri răspîndite în toată Asia Mică; altele au fost luate de învăţaţi care au fugit spre apus, în Europa, unde au reintrodus educaţia greacă în şcolile Bisericii apusene. Renaşterea interesului faţă de greaca clasică a dus la o nouă familiarizare cu Testamentul grecesc, care fusese înlocuit aproape complet de versiunea latină în Apus. Învăţaţii au început să colecteze şi să studieze aceste manuscrise care fuseseră neglijate timp de secole şi au început să discute valoarea lor.

Prima carte scoasă de Johann Gutenberg din tiparniţa sa din Mainz, în Germania, a fost faimoasa Biblie latină Gutenberg sau Mazarin, care a apărut în anul 1456. Reproducerea mecanică a textului tipărit a garantat uniformitate, a eliminat posibilitatea erorilor pe scară largă şi a redus costul de producţie, aşa încît oamenii de rînd puteau să aibă copii ale Scripturilor, în timp ce copiile în manuscris ale textului grecesc sau ale traducerilor anterioare au circulat cu zecile, copiile tipărite puteau fi distribuite cu sutele. Interesul nou pentru studiul biblic, care a urmat după răspîndirea pe scară largă a Bibliei, a promovat în secolul al şaisprezecelea reforma protestantă sub conducerea lui Luther, Calvin şi a colaboratorilor lor. Biblia germană a lui Luther a fost un agent plin de putere pentru trezirea şi luminarea compatrioţilor săi.

Reclame

Un comentariu

  1. […] dintre cele două testamente Secte și instituții iudaice Noul Testament și transmiterea lui Caracterul Evangheliilor Pildele Domnului Isus Epistolele Noului […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Răspundem aici cererii uriașe de explicații la Biblie. Tipărite, aceste studii au fost vândute odată cu sutele de mii de exemplare ale “Bibliei cu explicații“ (aceasta poate fi comandată și azi de la Christian Aid Ministries, Ohio, USA – tel. 330-893-2428)

Tirajele foarte mari n-au reușit însă să satisfacă interesul generat de aceste studii și n-au ajuns nici pe departe “peste tot“. La solicitarea multora, le oferim pe acest blog, unde avem avantajul că le putem completa și îmbunătății continuu.

Preluați și folosiți parțial sau total.

No copyright! Just spread the Light!

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 137 de urmăritori

%d blogeri au apreciat asta: