Judecători – Chemare la pocăință

Introducere

Pe mâinile cui i-a lăsat Dumnezeu pe copiii Săi după moartea lui Moise și Iosua? Pe mâna Scripturilor și pe mâna Duhului Sfânt. Emblematic, cartea Judecătorilor corespunde grupului de ,,epistole“ din Noul Testament. După înălțarea Domnului Isus la cer, până la revenirea Sa în slavă pentru a instaura Împărăția, Dumnezeu i-a lăsat pe copiii Si tot pe mâna Scripturilor și pe mâna Duhului Sfânt. Viața de multe ori ,,dezordonată“ și plină de eșecuri a semințiilor lui Israel își poate găsi corespondentul în viața Bisericii creștine,  pe care seria de scrisori din cartea Apocalipsei o prezintă tot într-o spirală decadentă și degeneratoare. Citind cartea Judecători vom întâlni foarte multe asemănări cu evenimente și persoane simbolice pentru crizele prin care trec bisericile locale de astăzi.  Este irezistibil să compar ultima și cea mai adâncă dintre căderile semințiilor lui Israel, homosexualitatea celor din Beniamin, cu asaltul acestei deviații comportamantale asupra biserici creștine contemporane.

În cartea Judecătorilor, Duhul Sfânt le-a fost dat oamenilor aleși special pentru anumite lucrări (Jud. 3:10; 6:34; 11:29; 13:25; 14:6,19; 15:14). Această prezență a Duhului Sfânt în lucrare este o continuare a aceleia despre care am citit deja în Deuteronomul 34:9 și în Numeri 11:17,25,29; 27:18-23. Biruința a fost un semn al prezenței Duhului fânt. Ungerea Duhului Sfânt se va concentra apoimîn istorie asupra împăraților lui Israel din linia davidică (2 Sam. 7:12-16) și va fi împlinită deplin în apariția ,,Unsului“, adică a lui ,,Mesia“ (Mat. 3:16-17; Luca 4:17-21).

Cu fiecare păcat săvârșit, murim un pic. Nimeni nu mai este la fel după ce, călcând Legea Domnului, s-a călcat pe sine în picioare.

„Nimeni, când este ispitit, să nu zică: ,,Sunt ispitit de Dumnezeu“. Căci Dumnezeu nu poate fi ispitit ca să facă rău, şi El însuş nu ispiteşte pe nimeni. Ci fiecare este ispitit, când este atras de pofta lui însuş şi momit. Apoi pofta, când a zămislit, dă naştere păcatului; şi păcatul odată făptuit, aduce moartea“  (Iacov 1:13-15).

Murim câte puțin deși ne pare că suntem la fel ca mai-nainte. Un alt păcat ne coboară apoi mai jos și mai jos, tot mai jos, până când viața noatră seamănă din ce în ce mai mult cu moartea. Pocăințele noastre mici, superficiale, făcute doar „la vedere“, nu vor reuși niciodată să ne ridice înapoi la starea de mai-nainte. Pentru așa ceva se cere o pocăință adevărată, adâncă, la fel de profundă ca și prăbușirea:

„Adu-ţi dar aminte de unde ai căzut; pocăieşte-te, şi întoarce-te la faptele tale dintâi“ (Apoc. 2:5).

Avem nevoie de o pocăință veritabilă, altfel ne înșelăm degeaba și ne hrănim doar cu iluzii. Acesta este mesajul principal al cărții Judecători, gândită și documentată temeinic de Samuel, ultimul și poate cel mai mare din seria „izbăvitorilor“ care au condus națiunea lui Israel în vremea aceea.

Numai cu pocăințe de jumătate de măsură nu vom reuși decât să ne întoarcem doar în punctul din care vom cădea din nou. Când va trece pedeapsa și ispita se va ivi din nou, noile noastre căderi ne vor proiecta cu capul înainte pe curba descendentă a spiralei morții lăuntrice. Și israeliții vor sfârși la fel ca și canaaniții pe care i-a izgonit Dumnezeu din țară ca să le-o dea lor. Fiii lui Avraam vor ajunge să trăiască deșănțat ca oamenii din Sodoma și Gomora. Aceasta este schița evenimetelor din cartea Judecători, construită magistral de Samuel.

Cu o pocăință adevărată însă și cu o întoarcere reală există șansa unei reveniri binecuvântate. Aceasta este concluzia înscrisă în cartea Rut, o întâmplare scoasă din vremea judecătorilor și așezată de iscusitul Samuel ca un apendice explicativ al ei. Cei ce se întorc din toată inima la Dumnezeu au întotdeauna parte de un „happy end“.

* * *

Ne apropiem de această cronică a Judecătorilor scrisă de Samuel ca de o colecție de lecții istorice cu aplicații spirituale. Eu le numesc „Lecții clare dintr-o perioadă tulbure“. Ca și în cartea sa autobiografică, Samuel folosește pedagogia ca să modeleze poporul lui Dumnezeu. El este ultimul din seria „judecătorilor“ chemați în mod special să facă aceasta.

Cartea Judecătorilor este deci o întoarcere în timp, o recapitulare didactică, un material de studiu alcătuit în mod special pentru ca cititorii să pătrundă tainele umblării cu Dumnezeu pe „calea cea bună și dreaptă“. Așa cum am spus deja, pentru că n-au mai vrut să-i audă glasul, Samuel s-a hotărât să-și continue misiunea prin intermediul scrisului:

„Vă voi învăța calea cea bună și dreaptă“ (1 Sam. 12:23b).

Samuel se așează la masa de scris ca să le dea câteva lecții din istorie. Multe din obiceiurile evreilor fuseseră schimbate, cele vechi fuseseră uitate și în locul lor apăruseră altele noi. Pe unele, Samuel trebuie să le explice celor din generația lui:

„Odinioară în Israel, pentru întărirea unei răscumpărări sau unui schimb, omul îşi scotea încălţămintea şi o dădea celuilalt: aceasta slujea ca mărturie în Israel. Cel ce avea drept de răscumpărare a zis dar lui Boaz: ,,Cumpără-o pe socoteala ta!” Şi şi-a scos încălţămintea“ (Rut 4:7-8).

Când s-au întâmplat evenimentele din cartea Judecătorilor?

În contrast cu cartea Iosua, care acoperă doar o perioadă de aproximativ 35 de ani din istoria lui Israel, cartea Judecătorilor acoperă aproximativ 300 de ani de istorie.

Cartea debutează imediat după moartea lui Iosua (Jud. 1:1), despre care știm insuficient ca să o plasăm la o dată anume. Comentatorii oscilează între 1390 – 1366 î.Ch. Ultimul eveniment relatat în cartea Judecătorilor, în ordinea cronologică, ar putea fi moartea lui Samson (Jud. 13:30-31), fie în 1084, fie prin 1055 î.Ch. Perioada ar putea fi de cel puțin 300 de ani, așa cum găsim o aluzie în text:

„Iată că sunt trei sute de ani de când locuieşte Israel la Hesbon şi în satele din jurul lui, la Aroer şi în satele din jurul lui şi în toate cetăţile cari sunt pe malul Arnonului: pentruce nu i le-aţi luat în tot timpul acesta?“ (Jud. 11:26).

Ea este însă mai întinsă, dacă este să-i adăugăm timpul activității lui Samuel până la încoronarea lui Saul (1051 sau1050 î.Ch.), după care Saul a domnit 40 de ani (Fapte 13:21), David a domnit 40 de ani (2 Sam. 2:11; 5:5), Solomon a domnit 40 de ani (1 Regi 11:42), iar regatul unit s-a scindat în anul 931 î.Ch.

Se pare că activitatea unor Judecători a fost redusă doar la anumite zone teritoriale din Israel, astfel că unii dintre ei au putut activa în paralel, cam prin aceeași perioadă de timp. Este foarte clar că Samuel nu a avut dorința să noteze activitatea „tuturor“ judecătorilor din Israel, iar activitatea lui Eli și Samuel sunt înregistrate în altă carte.  Sub călăuzirea și inspirația divină, Samuel a ales să scrie doar despre judecători din viața cărora a putut să desprindă lecții clare pentru cititorii săi.

Cine au fost acești „Judecători“?

Cartea își ia titlul de la așa-numiții „judecători“, reprezentanți ai lui Iehova, Împăratul nevăzut al Israelului. Acești judecători (shophetim, în ebraică) nu reprezentau o succesiune ordonată de guvernatori, ci niște eliberatori ocazionali ridicați de Dumnezeu pentru izbăvirea unei/unor seminţii ale lui Israel de sub asuprirea străină și pentru administrarea justiţiei în societatea evreiască.

Este semnificativ faptul că, dintre cele două denumiri pe care le-au purtat acești oameni, Samuel o preferă aceleia de „izbăvitori“, pe cea de judecători. Poate că titlul cărții ar fi sunat mai frumos dacă i s-ar fi spus „Izbăvitorii“! Însă, alegând să le spună „judecători“, Samuel a accentuat activitatea lor de educatori ai neamului, sinonimă cu preocupările lui recente. În urzeala cronicii sale istorice, pe lângă propria contribuţie, Samuel a introdus un vast material pe care l-a selectat cu minuţiozitatea unui arheolog şi l-a aranjat cu măiestria unui prestigios narator. Sub călăuzirea Duhului Sfânt, Autorul sacru al Scripturilor, Samuel a pus în operă o compilaţie care îşi păstrează prospeţimea și azi.

Desigur că multe din părțile acestei cărți au fost cronici ale semințiilor lui Israel. Amănuntele prezente în texte ca: fabula lui Iotam, cântarea Deborei, mesajul adresat de către Iefta regelui Amon, precum și detaliile mărunte din descrierea adunării populare de la Mițpa ne trimit la niște autori care au fost ei înșiși martori oculari la aceste evenimente.

În același timp, este evident faptul că aceste relatări au fost editate ulterior de cineva care le-a pus împreună. Iar acest „altcineva“ a fost Samuel însuşi.

Aflăm astfel că, la scrierea cărții, chivotul legământului fusese luat din Silo (Jud. 18:31; 20:27) și că Israelul trecuse deja de pragul instaurării monarhiei (17:7; 18:1; 19:1; 21:25); însă, nu fusese încă depăşită epoca lui David, căci despre iebusiți  ni se spune că ei „au locuit în Ierusalim cu fiii lui Beniamin până în ziua de azi“ (Jud. 1:21).

Samuel face ca evenimentele acestei perioade să sune pentru poporul Israel ca o lecție de istorie. Dorința lui este să-i convingă pe evrei că din orice greșeală există posibilitatea întoarcerii la „Dumnezeul care nu obosește iertând“.

Învățătura principală a cărții este absoluta suveranitate a lui Dumnezeu asupra istoriei omenirii și faptul că El poate da mântuire poporului Său. Greșelile din trecut trebuie ținute minte, dar nu repetate.

Cartea aceasta s-ar fi putut numi la fel de bine cartea „Izbăvitorilor“! Samuel a preferat însă s-o numească „Judecători“ pentru ca să-și îndemne cititorii să se judece și ei în lumina evenimentelor. Cartea nu pune accent pe aspectul de victorie asupra vrăjmașilor, ci pe aspectul de vinovăție înaintea lui Dumnezeu.

Izbăvirea a fost, este și va fi de fiecare dată un dar de la Domnul:

„Dumnezeu este pentru noi Dumnezeul izbăvirilor, şi Domnul, Dumnezeu, ne poate scăpa de moarte“ (Psalm 68:20, 116:13; Exod 14:13; 2 Cron. 20:17; Isaia 33:2).

Oficiul de „judecător“ nu fost ceva nou în istoria lui Israel. Moise le-a poruncit celor din vremea lui să aleagă judecători care să rezolve disputele civile în fiecare cetate:

„Să pui judecători şi dregători în toate cetăţile pe cari ţi le dă Domnul, Dumnezeul tău, după seminţiile tale; şi ei să judece poporul cu dreptate. Să n’atingi nici un drept, să nu cauţi la faţa oamenilor, şi să nu iei daruri, căci darurile orbesc ochii înţelepţilor şi sucesc cuvintele celor drepţi. Să urmezi cu scumpătate dreptatea, ca să trăieşti şi să stăpâneşti ţara pe care ţi-o dă Domnul, Dumnezeul tău“ (Deut. 16:18-20).

Peste toți aceștia, exista un grup restrâns de specialiști în justiție care, împreună cu Marele Preot, rezolvau cazurile prea dificile pentru judecătorii orășenești:

„Dacă ţi se va părea prea greu de judecat o pricină privitoare la un omor, la o neânţelegere, sau la o rănire, şi va da prilej la ceartă în lăuntrul cetăţii tale, să te scoli şi să te sui la locul pe care-l va alege Domnul, Dumnezeul tău. Să te duci la preoţi, Leviţi, şi la cel ce va împlini atunci slujba de judecător; să-i întrebi, şi ei îţi vor spune hotărârea legii.  Să faci cum îţi vor spune ei în locul pe care-l va alege Domnul, şi să ai grijă să faci cum te vor învăţa ei. Să faci după legea pe care te vor învăţa şi după hotărârea pe care o vor rosti ei, să nu te abaţi dela ce-ţi vor spune ei, nici la dreapta nici la stânga. Omul care, din mândrie, nu va asculta de preotul pus acolo ca să slujească Domnului, Dumnezeului tău, sau care nu va asculta de judecător, omul acela să fie pedepsit cu moartea “ (Deut. 17:8-12).

La Cortul întâlnirii exista un fel de Curte Supremă de justiție:

„Când un martor mincinos se va ridica împotriva cuiva ca să-l învinuiască de vreo nelegiuire,  cei doi oameni cu pricina să se înfăţişeze înaintea Domnului, înaintea preoţilor şi judecătorilor cari vor fi atunci în slujbă“ (Deut. 16-17).

În ce s-au deosebit Izbăvitorii-Judecători de mulțimea aceasta de cei care se aflau deja în sistemul juridic al Israeului?

După moartea lui Iosua, Dumnezeu nu a numit un alt om care să conducă poporul ca lider militar și politic. Fiecare seminție/trib a avut responsabilitatea de a lua în stăpânire partea de țară care i-a fost repartizată. Preocuparea cu așezarea în viața noii comunități i-a prăbușit adesea din punct de vedere spiritual în compromisuri cu cei pe care trebuiau să-i nimicească cu desăvârșire. Păcatele lor au atras asupra lor pedeapsa divină. În suferințele care au urmat, evreii s-au întors la Dumnezeu cu pocăință și Dumnezeu le-a ridicat dintre ei un „om providențial“ care i-a izbăvit. Acest „Izbăvitor“ a devenit apoi pentru toată viața lui unul din „Judecătorii“ amintiți în această carte. Deși au avut puteri militare, administrative și judiciare, acest tip de conducător s-a asemănat mai degrabă cu „primarii“ sau „guvernatorii“ din zilele noastre, decât cu ceea ce înțelegem printr-un împărat. Fără să facă parte neapărat din seminția leviților și preoților, acești oameni au fost neândoielnic „aleși și ridicați“ de Dumnezeu și apoi dăruiți poporului pentru toată viața lor, ca reprezentanți ai conducerii și călăuzirii divine.

Deși poziția lor se bucura de un prestigiu deosebit, oamenii aceștia nu au fost în nici un caz regi regionali. Autoritatea lor nu a fost nici absolută, nici permanentă și nici ereditară. Ea se sprijinea numai pe acele însușiri (charisme) care dovedeau celor din jur că fuseseră puși deoparte ca să înlesnească manifestările Duhului lui Dumnezeu. Vremea lor a fost perioada în care Dumnezeu-Împăratul suprem și-a condus în mod personal poporul prin intermediul unor oameni împuterniciți de Duhul Sfânt.

Judecătorii n-au fost nici pe departe asemănători în caracter unul cu celălalt. Ghedeon și-a acceptat chemarea numai după o îndelungată „târguire“ cu Dumnezeu și numai după împlinirea unor semne supranaturale. Iefta n-a fost la început decât un tâlhar la drumul mare. Samson a fost mare la putere, dar mic la pricepere, un campion care a rămas în istorie mai degrabă prin exchibiții de circ decât prin cuceriri sistematice durabile sau influențe spirituale duhovnicești.  După câte ni se spune, niciunul n-a ajuns destul de influent ca să conducă vreodată întregul Israel în luptă. Toți însă au avut în comun un lucru foarte caracteristic: s-au oferit în timpuri de criză să asculte de chemarea lui Dumnezeu și s-au impus celorlalți prin faptul că „Duhul lui Dumnezeu“ a venit peste ei.

Cartea Judecătorilor este, după cartea lui Iosua, cea de a doua în secțiunea „profeților de la început“ din Biblia evreiască. Plasarea aceasta ne spune că ea a fost considerată ca o cronică pedagogică din istoria selectivă a Scripturii. Ea face mult mai mult decât să consemneze evenimente, putând și trebuind să fie folosită pentru educația copiilor lui Dumnezeu din toate timpurile. Dumnezeu se descopere pe Sine nu numai prin mesajele profetice, ci și prin evenimentele vieții, prin felul Lui special de a conduce istoria.

Care este structura cărții Judecătorilor?

Există o frază-comentariu care se repetă ca un avertisment în centrele de greutate ale cărții: „În vremea aceea nu era împărat în Israel. Fiecare făcea ce-i plăcea“ (17:6; 18:1; 21:25). Există aici un semnal de alarmă pentru cei ce nu vor ca Dumnezeu să domnească asupra lor și nu acceptă Cuvântul Lui ca normă cu autoritate absolută asupra vieții lor.

Fiecare rătăcire a lui Israel este introdusă cu aceleași cuvinte:

„Copiii lui Israel au făcut ce nu plăcea Domnului…“ (3:7; 3:12; 4:1; 6:1; 10:6; 13:1).

Pedepsele trimise de Dumnezeu pentru neascultarea lor sunt denumite cu ajutorul unor  termeni care subliniază dreptul de posesiune al lui Iehova asupra Israelului:

„Și Domnul i-a vândut în mâinile lui…“ (3:8; 4:2; 10:7) sau „Și Domnul i-a dat…“ (6:1; 13:1).

Pocăința poporului sub chinul pedepsei este descrisă mereu cu aceleași cuvinte:

„Copiii lui Israel au strigat către Domnul…“ (3:9; 3:15; 4:3; 6:7; 10:10).

Repetarea aceasta obsedantă scoate în evidență caracterul ciclic al oscilațiilor poporului Israel și mărește probabilitatea ca lecția dată de Samuel să fie înțeleasă bine de către cititorii lui evrei.

Autorul acestei culegeri de istorie nu este așa de interesat de cronologie, cât este interesat de pedagogie. Samuel alege din toate evenimentele vremii pățaniile a șapte Judecători. Relatarea vieții lor urmează o evoluție ciclică descendentă din punct de vedere spiritual și moral. Deși sunt pomeniți un total de 12 judecători, numai despre câțiva dintre aceştia se vorbește în detaliu. Tot cuprinsul cărții poate fi rezumat la cinci serii de câte șapte:  7 apostazii, urmate de 7 pedepse prin robie, care fac poporul să se pocăiască de 7 ori și se termină prin 7 izbăviri minunate lucrate de Dumnezeu prin intermediul a 7 judecători.

Samuel știa și el că repetiția este mama învățăturii. De aceea el alege din trecutul Israelului 7 situații în care poporul a greșit înaintea lui Dumnezeu și le arată cum, de fiecare dată, pocăința a fost singura ieșire posibilă de sub pedeapsa divină. Urmarea acestei pocăințe a fost, de fiecare dată, manifestarea îndurării lui Dumnezeu, izbăvirea și binecuvântarea poporului. În felul în care o redă Samuel, istoria lui Israel este  o istorie ciclică. Cele șapte cicluri de păcat → pedeapsă → pocăință → prosperitate nu se repetă în același plan, ci sunt așezate pe panta descendentă a unei spirale („Dar, după moartea judecătorului, se stricau din nou, mai mult decât părinţii lor“, Jud. 2:19), până când poporul lui Dumnezeu ajunge să se facă vinovat tocmai de păcatul pentru care Îi izgonise Dumnezeu pe vechii canaaniți, şi anume homosexualitatea.

Cu fiecare ciclu, păcatul evreilor este mai mare și mai adânc.

Cartea debutează cu o întâmplare șoc pentru a pune lansa tema întregii cărți:

„Dumnezeu îmi răsplătește și mie cum am făcut“ (Jud. 1:7).

Samuel așează aceste cuvinte în gura unui păgân, Adoni-Bezec, pentru a le sublinia valabilitatea universală. Formulată altfel, tema cărții este: „După plată și răsplată!“ sau „Păcatul aduce pedeapsă!“ și „Păcatul degradează pe toată lumea“. Iată relatarea lui Samuel:

„După moartea lui Iosua, copiii lui Israel au întrebat pe Domnul, şi au zis: ,,Cine dintre noi să se suie întâi împotriva Cananiţilor, ca să pornească lupta cu ei?“ Domnul a răspuns: ,,Iuda să se suie; iată că am dat ţara în mâinile lui“.  Şi Iuda a zis fratelui său Simeon: ,,Suie-te împreună cu mine în ţara care mi-a căzut la sorţ, şi să luptăm împotriva Cananiţilor; şi voi merge şi eu cu tine în ţara care ţi-a căzut la sorţ.“ Şi Simeon s-a dus cu el.

Iuda s’a suit, şi Domnul a dat pe Cananiţi şi pe Fereziţi în mâinile lor; au ucis zece mii de oameni la Bezec.  Au găsit pe Adoni-Bezec la Bezec; au pornit lupta împotriva lui, şi au bătut pe Cananiţi şi Fereziţi.  Adoni-Bezec a luat fuga; dar ei l-au urmărit şi l-au prins, şi i-au tăiat degetele cele mari de la mâini şi de la picioare.  Adoni-Bezec a zis: ,,Şapte zeci de împăraţi, cu degetele cele mari de la mâini şi de la picioare tăiate, strângeau mâncare subt masa mea; Dumnezeu îmi răsplăteşte şi mie cum am făcut“. L-au dus la Ierusalim şi a murit acolo“ (Jud. 1:1-7).

„Adoni-Bezec“ nu este un nume propriu, ci înseamnă „Domnul/împăratul Bezecului“. Ceea ce a făcut el și ceea ce i s-a făcut apoi și lui ilustrează coborârea omului la un nivel sub uman, animalizarea lui. Pentru a înțelege aceasta va trebui să facem o incursiune istorică cu concluzii contemporane.

„Şapte zeci de împăraţi, cu degetele cele mari de la mâini şi de la picioare tăiate, strângeau mâncare subt masa mea“. Această ciopârțire a fost, așa cum am spus, dezumanizantă. Degetele mari de la mâini și de la picioare sunt foarte importante pentru demnitatea umană, marcând verticalitatea umană și abilitatea umană care ne ridică deasupra animalelor.

Nu întâmplător, la consacrarea preoților, Dumnezeu a poruncit ca sângele sfințirii să fie pus pe ureche, degetul de la mână și de la picior:

„Să iei apoi pe celălalt berbece; şi Aaron şi fiii lui să-şi pună mâinile pe capul berbecelui.  Să junghii berbecele; să iei din sângele lui, să pui pe vârful urechii drepte a lui Aaron şi pe vârful urechii drepte a fiilor lui, pe degetul cel mare al mâinii lor drepte şi pe degetul cel mare al piciorului lor drept, iar celălalt sânge să-l stropeşti pe altar de jur împrejur“ (Exod 29:19-20; Levitic 8:23-24).

Degetul mare de la mâini este singurul care este „opozabil“, adică este așezat opus, invers, decât celelalte patru, într-o poziție care-i permite să le atingă pe celelalte. Aceasta transformă „mâna omului“ într-o unealtă, o menghină, un clește.  Dumnezeu le-a dat oamenilor capacitatea distinctă de a putea apuca ceva cu mâinile și de a făuri ceva meșteșugărește.

Degetul mare dela picioare este și el foarte important pentru om și așezarea lui este unică în lumea creaturilor lui Dumnezeu. Așa cum este pus și acolo unde este pus, el înlesnește verticalitatea posturii umane, fiind un foarte important punct de echilibru.

Cele trei puncte ale sfințirii preoților prin aplicarea sângelui subliniau trei caracteristici distincte oamenilor: capacitatea de a comunica, capacitatea de a făuri creator și capacitatea de a sta în picioare în poziția verticală înaintea lui Dumnezeu.

Adoni-Bezec și oamenii vremii au știut și ei din experiență aceste lucruri, de acolo s-a născut și pedeapsa aceasta cumplită! Când vroiau să înjosească pe cineva, lipsindu-l de demnitatea umană și coborându-l la treapta unei existențe animalice, ei îi tăiau degetele mari de la mâini și de la picioare.

„Şapte zeci de împăraţi, cu degetele cele mari dela mâini şi de la picioare tăiate, strângeau mâncare subt masa mea“. Adoni-Bezec îi redusese astfel la statutul unor câini care-i stăteau sub masă, neputincioși să-și mai câștige singuri existența, aduși la treapta degradantă a unor infirmi dependenți domestici.

Imaginea aceasta șocantă este așezată intenționat de Samuel în debutul cărții. Mesajul ei este clar și limpede: Omul își poate pierde umanitatea prin mutilarea produsă de un dușman, dar cea mai grea pierdere a umanității este cea pe care ne-o facem noi înșine. Omul poate fi dezumanizat de păcat, înjosit până la starea în care nu se mai deosebește prea mult de nivelul animalelor. Cartea Judecători se va încheia cu o asemenea tragedie.

„L-au dus la Ierusalim“ ca pe un trofeu și a trăit acolo ca o mărturie a faptului că Dumnezeu știe să răplătească pe măsură, nelăsând niciodată păcatul nepedepsit.

Arthur Cundall (“Judges—An Apology for the Monarchy,” Expository Times 81- October 1969-September 1970) sugerează că unul din scopurile cu care a fost scrisă cartea Judecătorilor a fost o justificare pentru instaurarea monarhiei în Israel. Acesta ar fi motivul apariției tristului comentariu care se repetă de câteva ori și încheie cartea: „Pe vremea aceea nu era împărat în Israel. Fiecare făcea ce-i plăcea“ (Jud. 17:6; 18:1; 19:1; 21:25).

William Dumbrell crede că scopul cărții este să arate harul suveran prin care Dumnezeu l-a păstrat pe Israel în ciuda lui Israel (“In Those Days There Was No King in Israel; Every Man Did What Was Right in His Own Eyes.’ The Purpose of the Book of Judges Reconsidered,” Journal for the Study of the Old Testament 25 (1983):30-31. Cf. Robert Boling, Judges, p. 293; and Alvin S. Lawhead, “Grace in the Book of Judges,” Preacher’s Magazine 58:3 (March-May 1983).

Leon Wood scrie că scopul principal a fost să arate cauza pentru care Israel nu s-a bucurat de binecuvântările promise de Dumnezeu (Wood, p. 11; Merrill, p. 192; Edwin R. Thiele, The Mysterious Numbers of the Hebrew Kings, p. 153).

Herbert Wolf susține că scopul cărții este să arate că situația spirituală a lui Israel a fost determinantă pentru situația politică și materială (Herbert Wolf, “Judges,” in Deuteronomy-2 Samuel, vol. 3 of The Expositor’s Bible Commentary, p. 378).

Daniel Block susține că scopul a fost să ilustreze cananizarea lui Israel în perioada premonarhică (Block, p. 58. See also idem, “The Period of the Judges: Religious Disintegration under Tribal Rule,” in Israel’s Apostasy and Restoration: Essays in Honor of Roland K. Harrison, pp. 39-58).

David Howard scrie că scopul cărții a fost „să arate consecințele neascultării și să indice că instalarea unui împărat, cu condiția ca el să trăiască în neprihănire, ar putea să întoarcă poporul la Dumnezeu“ (David M. Howard Jr., An Introduction to the Old Testament Historical Books, p. 101).

Toate aceste explicații sunt în armonie cu conținutul cărții.

Introducerea metodologiei

„Ce faci la răscruci determină un-te duci!“

Cu abilitatea unuii scriitor priceput, înainte de a intra în cronica istorică propriu zisă, Samuel prezintă pe scurt în primele două capitole tiparul după care va scrie, desfășurând acea superbă succesiune pedagogică cu o lecție clară: păcatul duce la pedeapsă, pedeapsa duce la pocăință sau o iluzorie îndepărtare de Dumnezeu, pocăință, când este sinceră duce la prosperitatea adusă de intervențiile salvatoare ale lui Dumnezeu.

I. Motivele apostaziei lui Israel – Jud. 1:1—3:6

Prima secțiune majoră a cărții (1:1—3:6) explică foarte clar de ce perioada Judecătorilor a fost una din cele mai întunecate din istoria lui Israel. Iosua a murit (Jud. 1:1). Anii de după el au marcat trecerea de la succes la înfrângere. Semințiile lui Israel se apucă să ducă la capăt războaiele de cucerire în toate teritoriile țării. Evenimentele descrise aici stabilesc fundalul pe care se va desfășura apoi tot restul acțiunii din carte (3:7—16:31).

Cartea Judecători poate fi privită ca având o introducere în două părți (1:1—2:5 și 2:6—3:6) și o încheiere în două părți (17:1—18:31 and 19:1—21:25). Între ele există idei paralele care leagă simetric prima parte a introducerii (1:1—2:5 ) cu a doua parte a încheierii (19:1—21:25) și partea a doua a introducerii (2:6—3:6) cu prima parte a încheierii (17:1—18:31).

I. De la victorii mari la biruințe insuficiente – 1:4 – 36

„Domnul a răspuns: ,,Iuda să se suie; iată că am dat ţara în mâinile lui“ (Jud. 1:2).

Faptul că Dumnezeu alege ca Iuda să fie prima seminție care să pornească la atac este în armonie cu profeția care-l anunțase că Iuda va fi conducătorul celor douăsprezece seminții:

„Iudo, tu vei primi laudele fraţilor tăi; Mâna ta va apuca de ceafă pe vrăjmaşii tăi. Fiii tatălui tău se vor închina până la pământ înaintea ta.  Iuda este un pui de leu. Tu te-ai întors dela măcel, fiule! Iuda îşi pleacă genunchii, se culcă întocmai ca un leu, ca o leoaică: cine-l va scula?  Toiagul de domnie nu se va depărta din Iuda, nici toiagul de cârmuire dintre picioarele lui, până va veni Şilo, și de El vor asculta popoarele. El îşi leagă măgarul de viţă, și de cel mai bun butuc de viţă mânzul măgăriţei lui; îşi spală haina în vin, și mantaua în sângele strugurilor. Are ochii roşi de vin, și dinţii albi de lapte. (Gen. 49:8-12).

Prima scenă a conflictelor oferă mari speranțe. Totul este încă așa cum trebuie să fie. Sistemul teocratic este așezat temeinic și funcționează foarte bine. Isarel ascultă de indicațiile divine și Dumnezeu ascultă de rugăciunile poporului. Samuel își îndeamnă parcă cititorii să se aștepte la lucruri mari, făcându-i apoi să fie părtași împreună cu el la marile dezamăgiri care au urmat. La început, seminția lui Iuda face mari isprăvi în ascultare de Domnul, dar se dovedește lipsit de curaj și râvnă împotriva popoarelor din câmpia maritimă (Jud. 1:1-19).

„Fiii lui Iuda s-au pogorât apoi, ca să bată pe Cananiţi, cari locuiau muntele, ţinutul de miazăzi şi câmpia. Iuda a pornit împotriva Cananiţilor cari locuiau la Hebron, numit mai înainte Chiriat-Arba; şi a bătut pe Şeşai, pe Ahiman şi Talmai“ (Jud. 1:9-10).

Șeșai, Ahiman și Talmai au fost bineînțeles conducătorii Hebronului (care înseamnă în traducere „alianță, confederație“ și era orașul așezat la cea mai mare altitudine din Iuda (aprox. 1.000 m) Numele vechi i-a fost Chiriat-Arba, „cetatea lui Arba“ tatăl lui Anac, cel care a fondat-o probabil inițial:

„Au dat Hebronul lui Caleb cum spusese Moise; şi el a izgonit de acolo pe cei trei fii ai lui Anac“ (Jud. 1:20; Josh. 14:15; 15:13; 21:11).

Anachimii erau renumiți deja ca un dușman feroce și de neânvins:

„Ascultă, Israele! Astăzi vei trece Iordanul, ca să te faci stăpân pe nişte neamuri mai mari şi mai puternice decât tine, pe cetăţi mari şi întărite până la cer, pe un popor mare şi înalt la statură, pe copiii lui Anac, pe cari-i cunoşti şi despre cari ai auzit zicându-se: ,,Cine va putea să stea împotriva copiilor lui Anac!“ Să ştii azi că Domnul, Dumnezeul tău, va merge El însuşi înaintea ta, ca un foc mistuitor; El îi va nimici, El îi va smeri înaintea ta; şi tu îi vei izgoni, îi vei perde curând, cum ţi-a spus Domnul“ (Deut. 9:1-3).

Pasajul următor ridică căteva probleme interesante:

„De acolo a pornit împotriva locuitorilor Debirului: Debirul se numea mai înainte Chiriat-Sefer. Caleb a zis: ,,Voi da pe fiică-mea Acsa de nevastă cui va bate Chiriat-Seferul şi-l va lua“. Otniel, fiul lui Chenaz, fratele cel mai mic al lui Caleb, a pus mâna pe cetate; şi Caleb i-a dat de nevastă pe fiică-sa Acsa. Când a intrat ea la Otniel, l-a îndemnat să ceară un ogor dela tatăl ei. Ea s’a pogorât de pe măgar; şi Caleb i-a zis: ,,Ce vrei?“ Ea i-a răspuns: ,,Dă-mi un dar, căci mi-ai dat un pământ secetos; dă-mi şi izvoare de apă.“ Şi Caleb i-a dat Izvoarele de sus şi Izvoarele de jos“ (Jud. 1:11-15).

Otniel a fost un războinic viteaz care a călcat pe urmele fratelui său mai mare, Caleb. Dumnezeu îl va ridica apoi în rândul oamenilor care merită să fie menționați în șirul de judecători amintiți în carte (Jud. 3:7-11). Incidentul relatat aici mai este pomenit și în cartea lui Iosua (Iosua 15:15-19) și, bineînțeles că a avut loc înainte de moartea marelui conducător. Samuel îl amintește și în cronica lui pentru că este important în campania de cucerire dusă de Iuda și pentru că ne face cunoștință cu primul judecător menționat de el.

Cererea făcută de Acsa, soția lui Otniel și fata lui Caleb subliniază importanța a două lucruri: importanța apei pentru ținutul Debirului, aflat în deșertul Negev și importanța rolului pe care-l vor juca femeile în cartea Judecătorilor. Apariția lui Acsa pregătește scena pentru rolurile pe care le vor juca mai târziu Debora și Iael (Jud. 4-5). Arcul de la măreție la decadență va fi ilustrat de Samuel și prin rolul sau soarta pe care au avut-o în Israel femeile. În finalul cărții, femeia care călărește pe măgar, concubina levitului, ajunge un cadavru abuzat sexual, violată și ucisă de păcătoșenia celor din seminția lui Beniamin.

În urma cererii ei, Acsa primește din partea lui Caleb „Izvoarele de sus și Izvoarele de jos, două localități cu surse de apă pentru pământul secetos. De mii de ani, această întâmplare a rămas un subiect minunat de predici pentru toți cei îndemnați să ceară de la Dumnezeu binecuvântare peste existența lor secetoasă. În versetul următor al introducerii sale, Samuel mai leagă un șuvoi la curgerea acțiunii, adăugându-i pe Cheniți:

„Fiii Chenitului, socrul lui Moise, s-au suit din cetatea Finicilor, împreună cu fiii lui Iuda, în pustia lui Iuda la miazăzi de Arad, şi s-au dus de s-au aşezat între popor“ (Jud. 1:16).

Cheniții sunt descendenți din familia lui Ietro, preot al Madianului, menționați deja ca neam împreună cu alte popoare canaanite în Geneza 15:19:

„În ziua aceea, Domnul a făcut un legământ cu Avram, şi i-a zis: ,,Seminţei tale dau ţara aceasta, dela râul Egiptului până la râul cel mare, râul Eufrat, şi anume; ţara Cheniţilor, …“

Familia preotului Ietro se separase de restul poporului lor și trăia în Madian poate și din cauză că erau monoteiști. Această probabilitate este întărită de atitudinea dușmănoasă pe care păstorii din Madian n-ar fi trebuit să o arate față de fetele lui Ietro, dacă le-ar fi împărtășit credința și le-ar fi privit ca pe odraslele unuia care era și preot al lor:

„Dar Moise a fugit dinaintea lui Faraon, şi a locuit în ţara Madian. A şezut lângă o fântână. Preotul din Madian avea şapte fete. Ele au venit să scoată apă, şi au umplut jghiaburile ca să adape turma tatălui lor. Dar au venit păstorii, şi le-au luat la goană. Atunci Moise s-a sculat, le-a ajutat, şi le-a adăpat turma“ (Exod 2:15-21).

Samuel îi menționează aici probabil pentru a sublinia că Dumnezeu nu uită pe nimeni care-L cinstește și știe să aducă în țara binecuvântărilor pe toți aceia care și-au pus nădejdea în El. Cheniții îi urmaseră pe evrei la îndemnul lui Moise (Num. 10:29), dar nu participaseră la războaiele duse de Iosua pentru cucerirea țării, preferând să rămână ca nomazi prin ținuturile Ierihonului („cetatea finicilor“).

Pasajul care urmează ne prezintă trecerea de la victoriile depline la cele insuficiente:

„Iuda a pornit cu fratele său Simeon, şi au bătut pe Cananiţi cari locuiau la Ţefat; au nimicit cetatea cu desăvârşire, şi au numit-o Horma (Nimicire).  Iuda a mai pus mâna pe Gaza şi pe ţinutul ei, pe Ascalon şi pe ţinutul lui, şi pe Ecron şi pe ţinutul lui. Domnul a fost cu Iuda; şi Iuda a pus stăpânire pe munte, dar n-a putut să izgonească pe locuitorii din câmpie, pentrucă aveau cară de fer“ (Jud. 1:17-19).

Neputința lor de a cuceri nu a fost decât o ilustrație a neputinței lor de a crede și de a asculta, așa cum anticipase foarte bine și Iosua:

„Fiii lui Iosif au vorbit lui Iosua, şi i-au zis: ,,Pentruce ne-ai dat de moştenire numai un sorţ şi numai o parte, când noi suntem un popor mare la număr şi Domnul ne-a binecuvântat până acum?“ Iosua le-a zis: ,,Dacă sunteţi un popor mare la număr, suiţi-vă în pădure, şi tăiaţi-o, ca să vă faceţi loc în ţara Fereziţilor şi a Refaimiţilor, fiindcă muntele lui Efraim este prea strâmt pentru voi.“ Fiii lui Iosif au zis: ,,Muntele nu ne va ajunge, şi toţi Cananiţii cari locuiesc în vale, cei ce sunt la Bet-Şean şi în satele lui, şi cei ce sunt în valea lui Izreel au cară de fier.“ Iosua a zis casei lui Iosif, lui Efraim şi lui Manase: ,,Voi sunteţi un popor mare la număr, şi puterea voastră este mare, nu veţi avea un singur sorţ. Ci veţi avea muntele, căci veţi tăia pădurea, şi ieşirile ei vor fi ale voastre, şi veţi izgoni pe Cananiţi, cu toate carăle lor de fer şi cu toată tăria lor“ (Iosua 17:15-18).

„Nimeni nu va putea să stea împotriva ta, cât vei trăi. Eu voi fi cu tine, cum am fost cu Moise; nu te voi lăsa, nici nu te voi părăsi“ (Iosua 1:5).

Ca să arate indirect aceasta, Samuel, adaugă un eveniment care se petrecuse deja înainte de cel consemnat de versetul 18.

„Au dat Hebronul lui Caleb, cum spusese Moise; şi el a izgonit deacolo pe cei trei fii ai lui Anac“ (Jud. 1:19).

Biruințele copiilor lui Dumnezeu nu sunt date de proporția dintre mărimea lor și mărimea dușmanilor, ci de proporția în care ei au credință și trăiesc în ascultare. Lipsa de biruință este apoi accentuată de versetul următor:

„Fiii lui Beniamin n-au izgonit pe Iebusiţii cari locuiau la Ierusalim; şi Iebusiţii au locuit în Ierusalim cu fiii lui Beniamin până în ziua de azi“ (Jud. 1:21).

Ierusalimul se afla la granița dintre moștenirea lui Iuda și Beniamin, probabil ceva mai mult în teritoriul beniamiților. Cartea lui Iosua ne spune că Iuda și Simeon au cucerit temporar Ierusalimul (Iosua 15:63; 18:28), se pare că beniamiții n-au reușit să-l păstreze. Neputințele beniamiților prevestesc rolul dezastruos pe care-l vor juca ei în capitolele finale ale cărții Judecătorilor.

În loc să persevereze în ascultare de Domnul și credință, oamenii din Beniamin au preferat să facă altfel.

„Fiii lui Beniamin n-au izgonit pe Iebusiţii cari locuiau la Ierusalim; şi Iebusiţii au locuit în Ierusalim cu fiii lui Beniamin până în ziua de azi“ (Jud. 1:21).

Deși era total contrar poruncii lui Dumnezeu, evreii au descoperit în scurtă vreme o șmecherie: în loc să-i omoare pe canaaniți le-a fost mai ușor și mai folositor să-i transforme în supuși care să le plătească bir (Jud. 1:28, 30, 33, 35). Această aparentă scurtătură spre belșug le-a adus însă foarte multă pagubă. O ascultare parțială este o neascultare întreagă! Iar belșugul material nebinecuvântat, dobândit printr-o sărăcie spirituală, se va transforma foarte repede într-un blestem. Într-un cuvânt: „Pe cine nu-l lași să moară, nu te lasă să trăiești“.

Casa lui Iosif nu s-a mai bazat nici ea pe Domnul, ci s-a aliat cu dușmanii dispuși să-și trădeze concetățenii:

„Casa lui Iosif s-a suit şi ea împotriva Betelului, şi Domnul a fost cu ei. Cei din casa lui Iosif au iscodit Betelul, care mai înainte se chema Luz. Străjerii au văzut pe un om ieşind din cetate, şi i-au zis: ,,Arată-ne pe unde putem intra în cetate, şi vom avea milă de tine.“ El le-a arătat pe unde ar putea să intre în cetate. Şi au trecut cetatea prin ascuţişul săbiei; dar pe omul acela l-au lăsat să plece cu toată familia lui. Omul acela s-a dus în ţara Hetiţilor; a zidit o cetate, şi i-a pus numele Luz, nume pe care l-a purtat până în ziua de azi“ (ziua în care scrie Samuel) (Jud. 1:22-26).

Din momentul acesta, ascultarea a fost înlocuită cu neascultarea nu ca excepție, ci ca regulă:

„Manase n-a izgonit nici el pe locuitorii din Bet-Şean şi din satele dimprejurul lui, din Taanac şi satele lui, din Dor şi satele dimprejurul lui, din Iibleam şi satele dimprejurul lui, din Meghido şi satele dimprejurul lui; aşa încât Cananiţii au izbutit să rămână în ţara aceasta. Când Israel a fost destul de tare, a supus pe Cananiţi la un bir, dar nu i-a izgonit.

Efraim n-a izgonit pe Cananiţii cari locuiau la Ghezer, şi Cananiţii au locuit în mijlocul lui Efraim la Ghezer.

Zabulon n-a izgonit nici el pe locuitorii din Chitron, nici pe locuitorii din Nahalol; şi Cananiţii au locuit în mijlocul lui Zabulon, dar au fost supuşi la un bir.

Nici Aşer n-a izgonit pe locuitorii din Aco, nici pe locuitorii din Sidon, nici pe cei din Ahlab, din Aczib, din Helba, din Afic şi din Rehob; şi Aşeriţii au locuit în mijlocul Cananiţilor, locuitorii ţării, căci nu i-au izgonit.

Neftali n-a izgonit pe locuitorii din Bet-Şemeş, nici pe locuitorii din Bet-Anat, şi a locuit în mijlocul Cananiţilor, locuitorii ţării; dar locuitorii din Bet-Şemeş şi din Bet-Anat au fost supuşi la un bir. Amoriţii au dat înapoi în munte pe fiii lui Dan, şi nu i-au lăsat să se coboare în câmpie. Amoriţii au izbutit să rămână la Har-Heres, la Aialon şi la Şaalbim; dar mâna casei lui Iosif a apăsat asupra lor, şi au fost supuşi la un bir. Ţinutul Amoriţilor se întindea dela suişul Acrabim, de la Sela, şi în sus“ (Jud. 1:27-36).

Unii învață din greșelile altora, alții doar din greșelile proprii; cei mai neînțelepți însă nu învață nici măcar din propriile lor greșeli!

Capitolul doi al cărții este capitolul oportunităților pierdute.

II. Avertismentul divin (Jud. 2:1-5).

La Ghilgal, cei din Israel au pierdut oportunitatea rededicării, înlocuind-o cu o tristețe temporară și cu lacrimi de crocodil (Jud. 2:1-6). Apoi, Samuel ne spune că undeva pe drum, generația lui Iosua a pierdut oportunitatea de a învăța generația următoare să umble cu Dumnezeu. Am putea formula criza și invers: generația mai tânără a pierdut oportunitatea de a învăța de la generația lui Iosua cum să facă acest lucru (Jud. 2:7-10). Cel mai grav însă este că Israelul a pierdut oportunitatea de a fi martori adevărați ai Dumnezeului cel Atotputernic înaintea popoarelor din jur (Jud. 2:11-23).

În debutul capitolului doi ne întâlnim cu avertismentul divin:

„Îngerul Domnului S-a suit din Ghilgal la Bochim, şi a zis: ,,Eu v-am scos din Egipt, şi v-am adus în ţara pe care am jurat părinţilor voştri că v-o voi da. Am zis: „Niciodată nu voi rupe legământul Meu cu voi; şi voi să nu încheiaţi legământ cu locuitorii din ţara aceasta, ci să le surpaţi altarele.“ Dar voi n-aţi ascultat de glasul Meu. Pentru ce aţi făcut lucrul acesta? Am zis atunci: „Nu-i voi izgoni dinaintea voastră; ci vă vor sta în coaste, şi dumnezeii lor vă vor fi o cursă.“ După ce a spus îngerul Domnului aceste vorbe tuturor copiilor lui Israel, poporul a ridicat glasul şi a plâns. Au pus locului aceluia numele Bochim (Cei ce plâng); şi au adus jertfe Domnului acolo“ (Jud. 2:1-5).

Faptul că Samuel ne spune că îngerul Domnului „S-a suit din Ghilgal la Bochim“ are o însemnătate deosebită. Ghilgalul a fost pragul unde evreii au lepădat viața veche a pribegiei prin pustie și au poposit pentru prima dată în țara promisă (Iosua 4 și 5). Ghilgal este locul în care Dumnezeu și-a împlinit promisiunile Legământului, făcute părinților lor în Egipt. La Bochim, poporul Israel are oportunitatea de a se pocăi și de a reintra serios în prerogativele acestui Legământ, dar nu o face decât în mod foarte superficial. Istoria avea să consemne această oportunitate pierdută prin numele păstrat. „Bochim“ înseamnă „Cei ce plâng“, „bocitorii“. Dacă ar fi fost un moment de pocăință confirmat de evoluțiile ulterioare, locul s-ar fi putut numi „Locul reînoirii Legământului“, nu doar Bochim, locul celor ce regretă. Pocăința adevărată duce oamenii prin toți cei trei pași ai ei: regret, remușcare și renunțare. La Bochim, cei din Israel nu și-au dus pocăința până la capăt.

Când apare la singular în textul Vechiului Testament, termenul „Îngerul Domnului“ ascunde în spatele lui o „teofanie“, o arătare a lui Isus Christos înainte de întruparea Lui prin fecioara Maria. Domnul Isus s-a coborât printre pământeni ca să împlinească anumite lucrări speciale. El i s-a arătat lui Hagar (Gen. 16), lui Avraam (Gen. 22), lui Iacov (Gen. 31:11) lui Moise (Exod 3) și lui Iosua (Iosua 5:13-15).

O astfel de apariție divină nu era o noutate pentru poporul lui Dumnezeu. Iată ce citim despre întâlnirea cu Hagar:

„Îngerul Domnului a găsit-o lângă un izvor de apă în pustie, şi anume lângă izvorul care este pe drumul ce duce la Şur. El a zis: ,,Agar, roaba Saraiei, de unde vii, şi unde te duci?“ Ea a răspuns: ,,Fug de stăpâna mea Sarai.“ Îngerul Domnului i-a zis: ,,Întoarce-te la stăpână-ta, şi supune-te supt mâna ei.“ Îngerul Domnului i-a zis: ,,Îţi voi înmulţi foarte mult sămânţa, şi ea va fi atât de multă la număr, că nu va putea fi numărată.“ Îngerul Domnului i-a zis: ,,Iată, acum eşti însărcinată, şi vei naşte un fiu, căruia îi vei pune numele Ismael; căci Domnul a auzit mâhnirea ta. El va fi ca un măgar sălbatic printre oameni; mâna lui va fi împotriva tuturor oamenilor, şi mâna tuturor oamenilor va fi împotriva lui; şi va locui în faţa tuturor fraţilor lui.“ Ea a numit Numele Domnului care-i vorbise: ,,Tu eşti Dumnezeu care mă vede!“ Căci a zis ea: ,,Cu adevărat, am văzut aici spatele Celui ce m-a văzut!“  (Gen. 16:7-13).

Nici un alt înger nu se poate compara cu acest „Înger al Domnului“! El a vorbit cu o autoritate deplină asupra vieții. El este Christos înainte de întrupare, dovedit prin (1) autoidentificarea cu Iehova, (2) reacția celor cu care S-a întâlnit (aici cu reacția lui Hagar din versetul 13). Arătările „Îngerului Domnului“, acest „om-Dumnezeu“, dovedesc unitatea organică dintre Vechiul și Noul Testament și, prin aparițiile Fiului, susțin doctrina despre natura triunitară a dumnezeirii.

Îngerul Domnului li se arată aici evreilor pentru a-i mustra că au călcat Legământul (Exod 23:20-33; 34:10-17) prin alianțele cu popoarele păgâne ale țării (Iosua 9:3).

III. O anticipare a conținutului cărții (Jud. 2:10-23)

Pasajul acesta reprezintă o prezentare a tiparului pe care-l va folosi Samuel în tot restul cărții:

„Copiii lui Israel au făcut atunci ce nu plăcea Domnului, şi au slujit Baalilor. Au părăsit pe Domnul, Dumnezeul părinţilor lor, care-i scosese din ţara Egiptului, şi au mers după alţi dumnezei, dintre dumnezeii popoarelor cari-i înconjurau; s-au închinat înaintea lor, şi au mâniat pe Domnul. Au părăsit pe Domnul, şi au slujit lui Baal şi Astarteelor. Domnul S-a aprins de mânie împotriva lui Israel. El i-a dat în mâinile unor prădători cari i-au prădat, i-a vândut în mâinile vrăjmaşilor lor de jur împrejur, şi nu s-au mai putut împotrivi vrăjmaşilor lor. Ori unde mergeau, mâna Domnului era împotriva lor ca să le facă rău, cum spusese Domnul, şi cum le jurase Domnul. Au ajuns astfel într-o mare strâmtorare. Domnul a ridicat judecători, ca să-i izbăvească din mâna celor ce-i prădau. Dar ei n-au ascultat nici de judecătorii lor, căci au curvit cu alţi dumnezei şi s-au închinat înaintea lor. În curând s-au abătut de la calea pe care o urmaseră părinţii lor, şi n-au ascultat de poruncile Domnului, ca şi ei. Când le ridica Domnul judecători, Domnul era cu judecătorul, şi-i izbăvea din mâna vrăjmaşilor lor în tot timpul vieţii judecătorului, căci Domnului I se făcea milă de suspinurile scoase de ei împotriva celor ce-i apăsau şi-i chinuiau. Dar, după moartea judecătorului, se stricau din nou, mai mult decât părinţii lor, ducându-se după alţi dumnezei, ca să le slujească şi să se închine înaintea lor, şi stăruiau în această purtare şi împietrire“ (Jud. 2:10-19).

Această continuă alunecare spre rău și neascultare este prezentată de Samuel drept justificare pentru pedeapsa aplicată evreilor de sfințenia divină:

„Atunci Domnul S-a aprins de mânie împotriva lui Israel, şi a zis: ,,Fiindcă neamul acesta a călcat legământul Meu pe care-l poruncisem părinţilor lor, şi fiindcă n-au ascultat de glasul Meu, nu voi mai izgoni dinaintea lor nici unul din neamurile pe cari le-a lăsat Iosua când a murit. Astfel, prin ele, voi pune pe Israel la încercare, ca să ştiu dacă vor căuta sau nu să urmeze calea Domnului, cum au căutat părinţii lor.“ Şi Domnul a lăsat în pace pe popoarele acelea pe cari nu le dăduse în mâinile lui Iosua, şi nu S-a grăbit să le izgonească“ (Jud. 2:20-23).

De ce era așa de periculoasă contaminarea cu religiile canaaniților? Cum de erau idolii păgâni așa de „atrăgători“ pentru cei din poporul lui Iehova, Dumnezeul care-I scosese cu mână tare din țara Egiptului? Cine erau Baal și Astarteea și ce reprezentau ei în lumea socială și spirituală?

Termenul „Baalim“ folosit în Judecători 2:13 este o formă de plural generic și numește o sumedenie de zei la care se închinau canaaniții. Închinarea la ei se practica în temple, dar și în aer liber, pe câmp sau pe „înălțimi“ consacrate. Ritualurile cuprindeau aducerea de jertfe, participarea la niște mese ceremoniale și la dansuri cu mare încărcătură erotică. Locurile de cult erau marcate de „stâlpi“ idolatrii (matstsebah), simboluri ale feritilității (ca și obeliscurile din Egipt) și obiecte de cult făcute din lemn (așeroth). Templele aveau camere unde oamenii se puteau întâlni cu preoți homosexuali și preotese prostituate (qedeșim și qedeșoth), așa cum este menționat în cronicile regilor:

„Iuda a făcut ce este rău înaintea Domnului; şi, prin păcatele pe cari le-au săvârşit, I-au stârnit gelozia mai mult decât părinţii lor. Şi-au zidit şi ei înălţimi cu stâlpi închinaţi idolilor şi Astartee pe orice deal înalt şi sub orice copac verde. Au fost chiar şi sodomiţi în ţară“ (1 Regi 14:22-23).

Reforma din timpul împăratului Iosia ne descrie măsura în care aceste religii păgâne se infiltraseră în Israel:

„Împăratul a poruncit marelui preot Hilchia, preoţilor de al doilea rând, şi celor ce păzeau pragul, să scoată din Templul Domnului toate sculele cari fuseseră făcute pentru Baal, pentru Astartea, şi pentru toată oştirea cerurilor; şi le-a ars afară din Ierusalim, în ogoarele Chedronului, şi a pus să le ducă cenuşa la Betel.

A izgonit pe preoţii idolilor, puşi de împăraţii lui Iuda să ardă tămâie pe înălţimi în cetăţile lui Iuda şi în împrejurimile Ierusalimului, şi pe cei ce aduceau tămâie lui Baal, soarelui, lunei, zodiilor şi întregii oştiri a cerurilor.

A scos din Casa Domnului idolul Astarteei, şi l-a dus afară din Ierusalim, la pârâul Chedron; l-a ars la pârâul Chedron şi l-a prefăcut în cenuşă, iar cenuşa i-a aruncat-o pe mormintele copiilor poporului. A dărâmat casele sodomiţilor cari erau în Casa Domnului, şi unde femeile împleteau corturi pentru Astartea.

A adus pe toţi preoţii din cetăţile lui Iuda; a pângărit înălţimile unde ardeau preoţii tămâie, dela Gheba până la Beer-Şeba; şi a dărâmat înălţimile de la porţi, cea care era la intrarea porţii lui Iosua, căpetenia cetăţii, şi cea care era la stânga porţii cetăţii.

Totuşi, preoţii înălţimilor nu se suiau la altarul Domnului în Ierusalim, ci mâncau azime în mijlocul fraţilor lor. Împăratul a pângărit Tofetul în valea fiilor lui Hinom, ca nimeni să nu-şi mai treacă fiul sau fiica prin foc în cinstea lui Moloh.

A îndepărtat de la intrarea casei Domnului caii, pe cari împăraţii lui Iuda îi închinaseră soarelui, lângă odaia dregătorului Netan-Melec, care locuia în mahala; şi a ars în foc carăle soarelui. Împăratul a dărâmat altarele de pe acoperişul odăii de sus a lui Ahaz, pe cari le făcuseră împăraţii lui Iuda, şi altarele pe cari le făcuse Manase în cele două curţi ale Casei Domnului; după ce le-a sfărâmat şi le-a luat de acolo, le-a aruncat ţărâna în pârâul Chedron.

Împăratul a pângărit înălţimile cari erau în faţa Ierusalimului, pe partea dreaptă a muntelui Pierzării, şi pe cari le zidise Solomon, împăratul lui Israel, Astarteei, urâciunea Sidonienilor, lui Chemoş, urâciunea Moabului, şi lui Milcom, urâciunea fiilor lui Amon. A sfărâmat stâlpii idoleşti şi a dărâmat Astarteele, şi locul lor l-a umplut cu oase omeneşti. A dărâmat şi altarul de la Betel, şi înălţimea făcută de Ieroboam, fiul lui Nebat, care făcuse pe Israel să păcătuiască; a ars înălţimea şi a prefăcut-o în ţărână, şi a ars idolul Astarteei“ (2 Regi 23:4-15).

Dumnezeu își disciplinase deja poporul pentru acceptarea închinării la Baal Peor (Num. 22:41; 25:1-18; Deut. 4:3-4), dar lecția primită atunci a fost repede uitată. Pentru poporul pustiei născut și crescut în austeritatea deșertului Sinai, extravaganța și excitările desfrâurilor păgâne de toate felurile erau atracții cu pericol mortal.

Astarteele (Aștaroth – formă de plural) erau figurine ale Astarteei, zeița fertilității și partenera lui Baal. Unele reprezentări o arată ca un pom al vieții spre care întindeau mâna oamenii (poate o aluzie la neîmplinita dorință din Eden!). Astarteea era foarte asemănătoare cu Iștar a babilonienilor, zeița senzualității, a maternității și a feritilității. Închinarea la această zeiță era foarte împământenită în Sidon (1 Regi 11:5, 33; 2 Regi 23:13), unde mai era cunoscută și sub numele de Astarte.

Baali și Astarteele reprezentau elementele unei concepții mitologice despre viață. Religia păgânilor era bazată pe credința că forțele naturii sunt expresii ale prezenței și activității divine. Calea spre supraviețuire și prosperitate sub amenințarea acestor forțe din natură era să identifici zeii responsabili pentru fiecare fenomen și să cauți să-i îmbunezi sau să-i câștigi de partea ta prin ritualuri corespunzătoare. Pentru că Baal și Astarteea nu erau „omniprezenți“, fiecare centru de cult își avea Baalul sau Astarteea lui proprie, ajungându-se astfel la Baal Peor, Baal Berith, Baal Zebub, ș.a.m.d. În prima fază de contaminare, evreii n-au abandonat închinarea la Iehova, dar au suplimentat-o cu închinarea la acești zei locali. În loc să fie exclusiviști în închinarea lor, evreii au devenit astfel sincretiști.

Este clar că avertismentul îngerului Domnului a fost foarte întemeiat, iar poporul lui Dumnezeu a avut de ce să se bocească. Plânsul nu înseamnă însă întotdeauna o schimbare reală. Treptele pocăinței adevărate sunt: regret, remușcare și renunțare. După cum se va vedea, bocitorii de la Bochim au vărsat lacrimi multe, dar lacrimi de … crocodil. Regretul lor nu i-a făcut să și renunțe la îndepărtarea lor de Dumnezeu. Cartea Judecătorilor ilustrează același proces de degenerare descris de apostolul Pavel în epistola sa către cei din Roma.

(1) Dumnezeu se descopere și oamenii cunosc adevărul (Rom. 1:18-20),

(2) Dumnezeu vede cum oamenii se îndepărtează de adevărul revelat (Rom. 1:21-23),

(3) Dumnezeu îi lasă să trăiască după voia minții lor blestemate (Rom. 1:24-25),

(4) Dumnezeu vede cum se instaurează procesul de degenerare, denaturare și dezumanizare a celor ce s-au îndepărtat de El (Rom. 1:26-31),

(5) Chiar dacă este sfidat de ei, Dumnezeu are pregătită pentru astfel de oameni o pedeapsă binemeritată (Rom. 1:32).

Cronica apostaziilor lui Israel – Jud. 3:1 – 16:13

Judecătorii au fost doisprezece la număr, socotindu-i pe Debora și Barac drept unul și neluându-l în seamă pe Abimelec, important doar ca urmaș al lui Ghedeon și doar un lider nefericit, nu un judecător veritabil.

Oprindu-se la doisprezece judecători, Samuel pare să sugereze că întregul Israel (doisprezece seminții) a păcătuit. Un comentator a observat că fiecare judecător și-a început activitatea într-o altă lună, dând cronicii au caracter de întreg. De fapt sunt șapte descrieri de opresiune și izbăvire (Otniel, Ehud, Șamgar, Debora, Ghedeon, Iefta și Samson), subliniind astfel că decăderea și dezumanizarea a fost completă. Asta ar reprezenta împlinirea înșeptitului blestem din Leviticul 26, unde numărul șapte apare de 4 ori:

„Dacă, cu toate acestea, nu Mă veţi asculta, vă voi pedepsi de şapte ori mai mult pentru păcatele voastre“ (Lev. 26:18, 21, 24, 28 conform Deut. 28:25).

„Domnul te va face să fii bătut de vrăjmaşii tăi; pe un drum vei ieşi împotriva lor, dar pe şapte drumuri vei fugi dinaintea lor; şi vei fi o groază pentru toate împărăţiile pământului“ (Deut. 28:25).

2. Otniel, Ehud, Șamgar

După ce primele două capitole au stabilit cadrul general al evenimentelor și tiparul care va fi folosit în restul cărții, capitolul trei ne face cunoștință cu primii trei judecători. Prin comparație cu ceea ce ni se va spune despre unii din ceilalți judecători, ceea ce ne spune Samuel despre primii trei este scurt, simbolic și semnificativ. Mesajul este clar și limpede, o veritabilă declarație solemnă:

Când copiii Săi cad în robie, Dumnezeu poate să-i izbăvească de orice, prin oricine și cu orice. Prin Otniel, Dumnezeu îi va izbăvi de sub puterea celui mai tare dușman, împăratul Mesopotamiei. Prin Ehud, Dumnezeu va folosi un om infirm cu capacități foarte limitate, iar prin Șamgar, Dumnezeu îi va izbăvi cu doar un … otig de plug.

„Iată neamurile pe cari le-a lăsat Domnul ca să încerce pe Israel prin ele, pe toţi cei ce nu cunoscuseră toate războaiele Canaanului. El voia numai ca vârstele de oameni ale copiilor lui Israel să cunoască şi să înveţe războiul, şi anume cei ce nu-l cunoscuseră mai înainte. Neamurile acestea erau cei cinci domnitori ai Filistenilor, toţi Cananiţii, Sidoniţii, şi Heviţii cari locuiau în muntele Liban, dela muntele Baal-Hermon până la intrarea Hamatului“ (Jud. 3:1-4).

Prezența dușmanilor în Canaan a fost o oportunitate pentru învățătură, încercare și încredere. Tânăra generație a celor de după Iosua trebuia să învețe să lupte și asta trebuia să-i facă să înțeleagă că moștenirea primită de la Domnul nu vine de la sine. Tinerii nu pot să trăiască din experiențele spirituale ale părinților. Fiecare generație trebuie să experimenteze personal umblarea cu Dumnezeu. În acest proces, Dumnezeu avea ocazia să-i pună la încercare și să vadă dacă se vor încrede în El pentru biruință. Chiar dacă semințiile lui Israel au greșit când n-au nimicit păgânii din țară, Dumnezeu vrea să rămână alături de ei și să-i ajute. Copiii lui Dumnezeu trebuie să trăiască „în lume“, dar să nu fie „ca lumea“. Evreii au fost însă înclinați spre păcat și s-au contaminat foarte repede cu idolatria din jur:

„Neamurile acestea au slujit ca să pună pe Israel la încercare, pentru ca Domnul să vadă dacă vor asculta de poruncile pe cari le dăduse părinţilor lor prin Moise. Şi copiii lui Israel au locuit în mijlocul Cananiţilor, Hetiţilor, Amoriţilor, Fereziţilor, Heviţilor şi Iebusiţilor; au luat de neveste pe fetele lor, şi au dat de neveste fiilor lor pe fetele lor, şi au slujit dumnezeilor lor“ (Jud. 3:5-6).

În procesul de acomodare culturală și de decadență spirituală, Israel a urmat trei etape: au trăit printre canaaniți, s-au încuscrit prin căsătorii cu ei și au sfârșit prin a se închina idolilor lor.

3. Otniel

Motto: Păcatul este rușinea popoarelor.

Cea dintâi robie străină s-a întâmplat pe când, Otniel, fiul lui Chenaz, fratele mai mic al lui Caleb, era încă tare și puternic (Iosua 15:17; Jud. 1:13). Fiecare din relatările despre judecători va respecta tiparul anunțat de Samuel la începutul cărții și va începe cu expresia: „Copiii lui Israel au făcut ce nu plăcea Domnului …“ (Jud. 3:7, 12; 4:1; 6:1; 10:6; 13:1).

„Copiii lui Israel au făcut ce nu plăcea Domnului, au uitat pe Domnul, şi au slujit Baalilor şi idolilor. Domnul S-a aprins de mânie împotriva lui Israel, şi i-a vândut în mâinile lui Cuşan-Rişeataim, împăratul Mesopotamiei. Şi copiii lui Israel au fost supuşi opt ani lui Cuşan-Rişeataim. Copiii lui Israel au strigat către Domnul, şi Domnul le-a ridicat un izbăvitor, care i-a izbăvit: pe Otniel, fiul lui Chenaz, fratele cel mai mic al lui Caleb“ (Jud. 3:7-9).

Păcatul înrobește spiritual și duce la robie. Aceasta este lecția de bază a cronicii Judecătorilor.  Ea este repetată în Noul Testament de însuși Domnul Isus: „,Adevărat, adevărat, vă spun“, le -a răspuns Isus, ,,că, oricine trăieşte în păcat, este rob al păcatului“ (Ioan 8:34). Una din minciunile lui Satan este că păcatul te „eliberează“ de constrângerile lui Dumnezeu. „Hai, încearcă și tu! Vei vedea ce bine ai să te simți. Eliberează-te de prejudecățile acelea vechi. Dă-ți drumul. Bucură-te de viață.“ Cine ascultă de aceste îndemnuri mincinoase se va trezi foarte curând, nu liber, ci rob al viciilor degradante.

Expresia „Dumnezeu i-a vândut“ care apare în text subliniază că robia n-a venit la întâmplare sau din inițiativa unui popor dușman, ci a fost o hotărâre expresă a lui Dumnezeu.

John Gardner, fost membru în cabinetul lui John Kenedy, a observat odată că „instituțiile secolului douăzeci sunt supuse la două forțe contrare, critica lipsită de dragoste și dragostea lipsită de critică. Unii iubesc fără discernământ, alții contestă fără dragoste. Dragostea fără critică duce la stagnare, iar critica fără dragoste duce la distrugere. Trebuie să avem o cale de echilibru prin care să analizăm și să criticăm în dragoste toate instituțiile noastre.“ Aceste cuvinte sunt cum nu se poate mai potrivite și pentru atitudinea față de poporul lui Dumnezeu, fie că este vorba de Israel, fie că este vorba de Biserică sau de familiile noastre. Dragostea adevărată disciplinează!

Omul pe mâna căruia i-a dat Dumnezeu pe copiii Săi s-a numit Cușan „Cel de două ori rău“ (Rișeataim).

„Copiii lui Israel au strigat către Domnul“ exprimă jalea și suferința, dar nu și schimbarea vieții celor din Israel. Cu toate acestea, Dumnezeu S-a grăbit să le vină în ajutor, căci favorurile Lui nu sunt, n-au fost și nu vor fi vreodată „meritate“:

„Atunci oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit. Căci mântuirea va fi pe muntele Sionului şi la Ierusalim, cum a făgăduit Domnul, şi între cei rămaşi, pe cari-i va chema Domnul“ (Ioel 2:32; Fapte 2:21; Rom. 10:13).

Fiecare izbăvire a fost ca un nou „Exod“ pentru copiii lui Dumnezeu. Când le-a ridicat un „izbăvitor“, cum îl numește textul, Dumnezeu n-a făcut-o ca o răsplată pentru pocăința lor, ci mai mult ca o reacție la rușinea și ruina în care i-a văzut.

Otniel era deja un războinic renumit în Israel și locuia în Debirul din Iuda (Iosua 15:15-17; Jud. 1:11-13). Pentru că-și dovedise anterior credincioșia, Dumnezeu l-a ales acum pentru o misiune mai importantă.  Aduceți-vă aminte de primatul de autoritate de care trebuia să se bucure Iuda  (Jud. 1:3-20; 20:18). Pasajul introduce elementul împuternicirii prin Duhul Sfânt:

„Duhul Domnului a fost peste el. El a ajuns judecător în Israel, şi a pornit la război. Domnul a dat în mâinile lui pe Cuşan-Rişeataim, împăratul Mesopotamiei, şi mâna Lui a fost puternică împotriva lui Cuşan-Rişeataim“ (Jud. 3:10).

Pentru a fi la înălțimea chemării divine, Otniel a fost îmbrăcat cu prezența Celei de a treia persoane a Trinității (Num. 24:2; Jud. 11:29; 1 Sam. 19:20, 23; 2 Chron. 20:14). Vom vedea în alte cazuri că prezența Duhului lui Dumnezeu nu garantează neapărat biruința. Trebuie ca omul să dea un răspuns corect acestei prezențe și să I se subordoneze conștient și fără rezerve. Extraordinara putere a Duhului va avea efecte din ce în ce mai mici pe măsură ce vom înainta în cronica Judecătorilor (Jud. 6:34; 11:29; 13:25; 14:6, 19; 15:14). Duhul Domnului a fost la lucru ca „duh de înţelepciune şi de pricepere, duh de sfat şi de tărie, duh de cunoştinţă şi de frică de Domnul“ (Isaia 11:2).

Ca să ajungă până la Iuda, stăpânirea lui Cușan trebuie să fi acoperit deja restul Israelului, pentru că țara din care venea, Mesopotamia se afla la nord, în ceea ce este astăzi Siria de est și Iracul vestic. Dacă a fost așa, atunci robia sub această putere străină a fost cea mai temeinică dintre toate celelalte pomenite în cartea Judecătorilor.  Mesajul este clar: Dacă Dumnezeu a putut să-i izbăvească din mâna acestui opresor „de două ori rău“, atunci El poate să-i izbăvească din mâna oricărui altul.

Faptul că Samuel nu ne spune nimic negativ despre Otniel este semnificativ pentru structura cărții. El marchează un punct de maxim de la care va urma decăderea progresivă a națiunii, până ce vom ajunge la Samson, cel mai … ciudat dintre judecători. În felul acesta, putem spune că fiecare generație și-a avut judecătorul pe care l-a meritat sau pe care l-a putut … produce.

„Ţara a avut odihnă patruzeci de ani. Şi Otniel, fiul lui Chenaz, a murit“ (Jud. 3:11).

Patruzeci de ani reprezintă o perioadă respectabilă de ani. Influența acestui om deosebit a fost efectivă și durabilă. Ar fi greșit să măsurăm mărimea și importanța judecătorilor numai după spațiul acordat de Samuel în cronica lui.  Concluziile ar fi cât se poate de greșite. Acest Otniel a fost un om cu totul și cu totul remarcabil.

4. Ehud

Motto: Dumnezeu alege lucrurile slabe, ca să le facă de rușine pe cele tari.

Dacă în cazul lui Otniel, Samuel a vrut să arate că Dumnezeu poate să-și izbăvească copiii din mâna celor puternici, în cazul lui Ehud, Samuel ne va arăta că Dumnezeu poate să izbăvească printr-un instrument neputincios, un om infirm. Neascultarea evreilor a atras asupra lor pedeapsa divină prin doi „verișori“ ai lor, Moab și Amon și prin nesuferiții de Amaleciți, dușmanii lor tradiționali.

„Copiii lui Israel au făcut iarăş ce nu plăcea Domnului; şi Domnul a întărit pe Eglon, împăratul Moabului, împotriva lui Israel, pentrucă făcuseră ce nu plăcea Domnului. Eglon a strâns la el pe fiii lui Amon şi pe Amaleciţi, şi a pornit. A bătut pe Israel, şi a luat cetatea Finicilor. Şi copiii lui Israel au fost supuşi optsprezece ani lui Eglon, împăratul Moabului.“ (Jud. 3:12-14).

Moab și Amon au fost copiii fetelor incestuoase ale lui Lot, nepotul lui Avraam (Gen. 19:30-38).  Amaleciții au fost descendenți din Esau (Gen. 36:12). Opresiunea a fost numai parțială, asupra teritoriilor adiacente văii Iordanului și țărmului Mării Moarte.

„Copiii lui Israel au strigat către Domnul, şi Domnul le-a ridicat un izbăvitor, pe Ehud, fiul lui Ghera, Beniamitul, care nu se slujea de mâna dreaptă. Copiii lui Israel au trimes prin el un dar lui Eglon, împăratul Moabului.“ (Jud. 3:15).

Așa cum vom vedea în capitolele din finalul cronicii Judecătorilor, Beniamiții „preferau“ să nu folosească mâna dreaptă din cauza cinstirii mamei lor. Beniamin a fost „fiul dreptei“ (Gen. 35:18), aici cu sens de demnitate și autoritatea celei aflate „la dreapta“, în locul de cinste (Jud. 20:16; 2 Cron. 12:2).

Sintaxa textului original ne face însă să credem că acest Ehud era infirm, iar faptul că nu se folosea de mâna dreaptă nu era o alegere, ci o neputință. Această caracteristică l-a făcut să poată deghiza atacul asupra lui Eglon:

„Ehud şi-a făcut o sabie cu două tăişuri, lungă de un cot, şi a încins-o pe subt haine, în partea dreaptă. A dat darul lui Eglon, împăratul Moabului: Eglon era un om foarte gras. Când a isprăvit de dat darul, a dat drumul oamenilor cari-l aduseseră. El însuş s-a întors de la petrăriile de lângă Ghilgal, şi a zis: ,,Împărate, am să-ţi spun ceva în taină.“ Împăratul a zis: ,,Tăcere!“ Şi toţi cei ce erau lângă el au ieşit afară. Ehud a început vorba cu el pe când stătea singur în odaia lui de vară, şi a zis: ,,Am un cuvânt din partea lui Dumnezeu pentru tine.“ Eglon s-a sculat de pe scaun. Atunci Ehud a întins mâna stângă, a scos sabia din partea dreaptă, şi i-a împlântat-o în pântece. Chiar şi mânerul a intrat după fier, şi grăsimea s-a strâns în jurul fierului; căci n-a putut scoate sabia din pântece, ci a lăsat-o în trup aşa cum o înfipsese. Ehud a ieşit prin tindă, a închis uşile de la odaia de sus după el, şi a tras zăvorul“ (Jud. 3:16-23).

Interesant că numele „Eglon“ se poate traduce prin „bou gras“. Asasinarea lui Eglon a fost violentă, mica sabie pătrunzând în pântece și producând o hemoragie și o rupere a intestinului gros. Slujitorii au așteptat o vreme răbdători, crezând că stăpânul lor „își acopere picioarele“, expresie folosită pentru „ușurarea“ intestinelor. Eglon zăcea acum în propria lui mizerie:

„După ce a ieşit el, au venit slujitorii împăratului şi s-au uitat; şi iată că uşile odăii de sus erau închise cu zăvorul. Ei au zis: ,,Fără îndoială, îşi acopere picioarele în odaia de vară.“ Au aşteptat multă vreme; şi fiindcă el nu deschidea uşile odăii de sus, au luat cheia şi au descuiat; şi iată că stăpânul lor era mort, întins pe pământ“ (Jud. 3:24-25).

Amănuntul acesta pare puțin disgrațios și vulgar pentru gustul creștinilor, dar el a fost suficient de spectaculos pentru a intra în tradiția poporului lui Dumnezeu din acea vreme. Autorii Bibliei n-au scris din motive de respect față de istorie, ci din perspectivă teologică și polemică. Împăratul unui neam necurat ajuns acum să miroase greu în propria lui necurăție a fost o „tușă“ plină de aluzii ironice ieșită de sub pana lui Samuel. Ehud l-a omorât pe Eglon executând o sentință divină (,,Am un cuvânt din partea lui Dumnezeu pentru tine“). Încurajat de reușită, el s-a întors printre ai lui și a chemat tot Israelul la luptă, ducându-l spre o îndelungată perioadă de pace și prosperitate:

„Până să se dumirească ei, Ehud a luat-o la fugă, a trecut de pietrării, şi a scăpat în Seira. Cum a ajuns, a sunat din trâmbiţă în muntele lui Efraim. Copiii lui Israel s-au pogorât cu el din munte, şi el s-a pus în fruntea lor. El le-a zis: ,,Veniţi după mine, căci Domnul a dat în mâinile voastre pe vrăjmaşii voştri Moabiţi.“ Ei s-au pogorât după el, au pus stăpânire pe vadurile Iordanului, în faţa Moabului, şi n-au lăsat pe nimeni să treacă. Au ucis atunci aproape zece mii de oameni din Moab, toţi voinici şi viteji, şi n-a scăpat unul. În ziua aceea Moabul a fost smerit sub mâna lui Israel. Şi ţara a avut odihnă optzeci de ani“ (Jud. 3:26-30).

5. Șamgar

Motto: Dumnezeu a ales lucrurile slabe,
ca să le facă de rușine pe cele tari

Samuel nu se pierde în amănunte când consemnează activitatea lui Șamgar. Accentul este pus nu pe caracterul omului sau pe pocăința evreilor. Este limpede că Samuel vrea să spună cititorilor un singur lucru: Dumnezeu a izbăvit poporul Său cu un simplu „fier de plug“:

„După el, a urmat Şamgar, fiul lui Anat. El a ucis şase sute de oameni dintre Filisteni cu un otig de plug. Şi el a fost un izbăvitor al lui Israel“ (Jud. 3:31).

6. Debora și Barac

Motto: Când bărbații sunt copilăroși, Dumnezeu îmbărbătează femeile!

Iată două nume destinate să rămână pe vecie împreună, ca un semn al atotputerniciei divine și al neputinței omenești. Când nu are bărbați la dispoziție, Dumnezeu poate lucra foarte bine și cu femeile! După ce a arătat că Dumnezeu își poate izbăvi copiii de oricine, prin oricine și cu orice, Samuel ne arată cum izbăvește El poporul prin femeile care I se pun la dispoziție.

Când eram mic, nu mi-a plăcut să mă duc la grădiniță. Am fost, așa cum se zice, un copil care se ținea de fusta mamei. Singurul „compromis“ pe care am acceptat să-l fac a fost să mă duc la grădiniță purtând sub braț un tablou cu chipul mamei mele, Carolina Brânzei.

În capitolul 4 al cronicii Judecătorilor, Samuel ne prezintă imaturitatea bărbaților din Israel și bărbăția femeilor evreice. Acest Barac trebuie supranumit „generalul care n-a vrut să se ducă la război … fără „mama“:

„Căpeteniile erau fără putere în Israel, fără putere, până când m-am sculat eu, Debora, până când m-am ridicat eu, ca o mamă în Israel“ (Jud. 5:7).

Ce se întâmplase?

„Copiii lui Israel iarăş au făcut ce nu place Domnului, după moartea lui Ehud. Şi Domnul i-a vândut în mâinile lui Iabin, împăratul Canaanului, care domnea la Haţor. Căpetenia oştirii lui era Sisera, şi locuia la Haroşet-Goim. Copiii lui Israel au strigat către Domnul, căci Iabin avea nouă sute de cară de fier, şi de douăzeci de ani apăsa cu putere pe copiii lui Israel. Pe vremea aceea judecător în Israel era Debora, proorociţa, nevasta lui Lapidot. Ea şedea sub finicul Deborei, între Rama şi Betel, în muntele lui Efraim; şi copiii lui Israel se suiau la ea ca să fie judecaţi“ (Jud. 4:1-5).

Istoria lui Debora și Barac reprezintă neîndoios o buclă în jos pe spirala descendentă a decadenței din Israel.

Mai întâi este vorba despre absența bărbaților din funcțiile cu autoritate spirituală. Fără prea multe comentarii, Samuel ne spune că:

„Pe vremea aceea judecător în Israel era Debora, proorociţa, nevasta lui Lapidot“ (Jud. 4:4).

Debora este una din figurile feminine folosite de Dumnezeu în istorie. Ea întregește galeria de proorocițe de pe paginile Scripturii alături de Miriam (Exod. 15:20), Hulda (2 Regi 22:14), Ana (Luca 2:36) și cele patru fete fecioare ale lui Filip (Fapte 21:8-9). Această preferință pentru Debora ca proorociță nu este motivată în text. De ce a ales-o Dumnezeu pe o femeie, Debora, ca să judece poporul? Probabil că răspunsurile sunt mai multe, dar cel mai evident este „calitatea“ bărbaților din timpul acela. Dumnezeu lucrează cu … ceea ce îi este la îndemână! Asta este și șansa mea și a ta!

În al doilea rând, decadența din Israel este ilustrată de absența curajului la omul  chemat de Dumnezeu să conducă oștirea:

„Ea a trimes să cheme pe Barac, fiul lui Abinoam, din Chedeş-Neftali, şi i-a zis: ,,Iată porunca pe care a dat-o Domnul, Dumnezeul lui Israel: „Du-te, îndreaptă-te spre muntele Taborului, şi ia cu tine zece mii de oameni din copiii lui Neftali şi din copiii lui Zabulon; voi trage spre tine, la pârâul Chison, pe Sisera, căpetenia oştirii lui Iabin, împreună cu carăle şi oştile lui, şi-l voi da în mâinile tale“. Barac i-a zis: ,,Dacă vii tu cu mine, mă voi duce; dar dacă nu vii cu mine, nu mă voi duce“. Ea a răspuns: ,,Voi merge cu tine; dar nu vei avea slavă în calea pe care mergi, căci Domnul va da pe Sisera în mâinile unei femei“. Şi Debora s-a sculat, şi s-a dus cu Barac la Chedeş“ (Jud. 4:6-9).

Ezitarea lui Barac era „rațională“, având în vedere superioritatea imensă a armatei lui Iabin, împăratul Canaanului căruia îi „vânduse“ Dumnezeu pe evrei din cauza neascultărilor lor:

„Copiii lui Israel iarăş au făcut ce nu place Domnului, după moartea lui Ehud. Şi Domnul i-a vândut în mâinile lui Iabin, împăratul Canaanului, care domnea la Haţor. Căpetenia oştirii lui era Sisera, şi locuia la Haroşet-Goim. Copiii lui Israel au strigat către Domnul, căci Iabin avea nouă sute de cară de fier, şi de douăzeci de ani apăsa cu putere pe copiii lui Israel“ (Jud. 4:1-3).

Situația în care se aflau poziționați evrei în acest conflict era dezastruoasă. Israelul era copleșit numeric. Majoritatea oștirii lui Sisera erau pedestrași. Câți trebuie să fi fost ei dacă numai carele de război era în număr de nouă sute! Aceste care de fier erau „tancurile, carele de război“ ale vremii. Cei din Israel nu aveau încă acces la prelucrarea fierului și armele lor erau total neadecvate într-o astfel de înfruntare.

Așezarea în teren îi defavoriza total pe copiii lui Israel. Să mergi împotriva unei astfel de „forțe mecanizate“ pe o câmpie netedă însemna sinucidere curată. În anul 67 după Christos, evreii au încercat aceeași aventură împotriva romanilor în exact același loc și au fost măcelăriți fără milă. Și totuși aceasta este circumstanța în care i-a pus Dumnezeu pe cei din Israel.  Izbăvirea trebuia să fie o minune a harului, nu o biruință a poporului.

Ceea ce ar fi trebuit să știe evreii era că nu superioritatea dușmanului îi dusese în robie, ci păcătoșenia lor deșănțată. Douăzeci de ani de stăpânire străină storsese din ei vlaga spirituală și bucuria de viață. Ca și în ocaziile trecute, strigătele disperării lor au ajuns iar până la tronul Universului. Impasul celor din Israel era mare. Nici un bărbat, nici măcar Barac nu îndrăznea să creadă că țara ar fi putut să fie eliberată. Cineva spunea că 99% credință înseamnă necredință!  Cei din Israel erau însă foarte mult sub nivelul acestui 99% de credință.

Samuel marchează o scădere de palier în trăirile spirituale ale celor din Israel. Nu puterea lui Dumnezeu a scăzut, ci credința oamenilor în atotputernicia Lui! Iată relatarea lui Samuel despre marea bătălie:

„Barac a chemat pe Zabulon şi Neftali la Chedeş; zece mii de oameni mergeau în urma lui, şi Debora a plecat cu el. Heber, Chenitul, se despărţise de Cheniţi, fiii lui Hobab, socrul lui Moise, şi îşi întinsese cortul până la stejarul Ţaanaim, lângă Chedeş. Au dat de ştire lui Sisera, că Barac, fiul lui Abinoam, s-a îndreptat spre muntele Taborului. Şi, dela Haroşet-Goim, Sisera şi-a strâns spre pârâul Chisonului toate carăle: nouă sute de cară de fier, şi tot poporul care era cu el. Atunci Debora a zis lui Barac: ,,Scoală-te, căci iată ziua când dă Domnul pe Sisera în mâinile tale. Într-adevăr, Domnul, merge înaintea ta“. Şi Barac s-a repezit de pe muntele Taborului, cu zece mii de oameni după el. Domnul a pus pe fugă dinaintea lui Barac, prin ascuţişul săbiei, pe Sisera, toate carăle lui şi toată tabăra. Sisera s-a dat jos din carul lui, şi a fugit pe jos. Barac a urmărit carăle şi oştirea până la Haroşet-Goim; şi toată oştirea lui Sisera a căzut subt ascuţişul săbiei, fără să fi rămas un singur om“ (Jud. 4:10-16).

Cântarea făcută de Debora după bătălie și cântată împreună cu Barac ne pune la dispoziție amănunte suplimentare despre bătălie și scoate în evidență intervenția supranaturală a lui Dumnezeu în luptă. În plin sezon secetos, mergând pe albia unui râu secat, dușmanul lui Israel a fost înecat în mânia divină. Pentru acea ocazie și numai pentru acea ocazie, Dumnezeu a schimbat legile firii și a plouat torențial când nimeni nu se aștepta să ploaie. Stăpânul universului le-a arătat evreilor că El poate face ce vrea, când vrea și cum vrea El, iar natura le-a dat oamenilor o lecție de ascultare. Situația s-a repetat nu o dată în istoria poporului ales. Aduceți-vă aminte de aceeași ploaie „nelatimp“ vestită de Samuel evreilor care se lepădaseră de Împăratul cerului ca să-l facă împărat pe Saul:

„Acum mai aşteptaţi aici, ca să vedeţi minunea pe care o va face Domnul sub ochii voştri. Nu suntem noi la seceratul grânelor? Voi striga către Domnul, şi va trimete tunete şi ploaie. Să ştiţi atunci şi să vedeţi cât de rău aţi făcut înaintea Domnului când aţi cerut un împărat pentru voi“. Samuel a strigat către Domnul, şi Domnul a trimes chiar în ziua aceea tunete şi ploaie. Tot poporul a avut o mare frică de Domnul şi de Samuel“ (1 Samuel 12:16-18).

Se pare că Sisera a fost înfrânt de șuvoaiele unei „ruperi de nori“ care a inundat valea, transformând-o într-o veritabilă mlaștină și făcând ca superioritatea carelor lui de fier să se transforme într-un tragic handicap. Împotmoliți și înnămoliți, oamenii lui Sisera au fost o pradă ușoară pentru iuții și agerii israeliți care s-au coborât de pe coastele muntelui doar ca să-i culeagă cum se culeg poamele toamna:

„Doamne, când ai ieşit din Seir,
Când ai plecat din câmpiile Edomului,
Pământul s-a cutremurat, cerurile au picurat,
Şi norii au turnat ape cu găleata;

Munţii s-au clătinat înaintea Domnului,
Sinaiul acela s-a clătinat înaintea Domnului,
Dumnezeului lui Israel“ (Jud. 5:4).

„Din ceruri se luptau,
De pe cărările lor stelele se luptau împotriva lui Sisera,
Pârâul Chison i-a luat,
Pârâul din vremile străvechi, pârâul Chison!

Suflete, calcă-n picioare pe viteji!
Atunci copitele cailor au răsunat
De goana, de goana năbădăioasă
a războinicilor lor“ (Jud. 5:20-22).

În al treilea rând, decadența celor din Israel este subliniată de absența răsplătirii pentru Barac, bărbatul fără bărbăție. Dumnezeu îl umilește pe Sisera, făcând ca să fie ucis de o femeie, dar îl umilește în același timp și pe Barac pentru necredința lui, nelăsându-l să aibă slava învingătorului:

„Sisera a fugit pe jos în cortul Iaelei, nevasta lui Heber, Chenitul; căci între Iabin, împăratul Haţorului, şi casa lui Heber, Chenitul, era pace.

Iael a eşit înaintea lui Sisera, şi i-a zis: ,,Intră, domnul meu, intră la mine, şi nu te teme“. El a intrat la ea în cort, şi ea l-a ascuns subt o învelitoare.

El i-a zis: ,,Dă-mi te rog, puţină apă să beau, căci mi-e sete“. Ea a deschis burduful cu lapte, i-a dat să bea, şi l-a acoperit. El i-a mai zis: ,,Stai la uşa cortului, şi dacă vine cineva şi te întreabă: „Este cineva aici?“ să răspunzi: „Nu“.

Iael, nevasta lui Heber, a luat un ţăruş de al cortului, a pus mâna pe ciocan, s-a apropiat încet de el, şi i-a bătut ţăruşul în tâmplă, aşa că a răspuns adânc în pământ. El adormise adânc şi era rupt de oboseală; şi a murit. Pe când Barac urmărea pe Sisera, Iael i-a ieşit înainte şi i-a zis: ,,Vino, şi-ţi voi arăta pe omul pe care-l cauţi“. El a intrat la ea, şi iată că Sisera stătea întins, mort, cu ţăruşul bătut în tâmplă.

În ziua aceea, Dumnezeu a smerit pe Iabin, împăratul Canaanului, înaintea copiilor lui Israel. Şi mâna copiilor lui Israel a apăsat greu asupra lui Iabin, împăratul Canaanului, până ce au nimicit pe Iabin, împăratul Canaanului“ (Jud. 4:17-24).

În al patrulea rând, decăderea Israelului se vede și din absența unora din semințiile lui Israel de pe câmpul de luptă. La chemarea lui Dumnezeu prin Debora și prin Barac, nu toți copiii lui Israel au venit să lupte. Probabil că unele seminții cumpăniseră îndelung ce să facă, nevrând să riște asprimea unei eventuale represalii din partea canaaniților:

„La pâraiele lui Ruben,
Au fost mari hotărâri!
Pentru ce ai rămas în mijlocul staulelor?
Galaadul de dincolo de Iordan nu şi-a părăsit locuinţa.
Pentruce a stat Dan pe corăbii?
Aşer a stat pe malul mării,
Şi s-a odihnit în limanurile lui“ (Jud. 5:15b-17).

„Blestemaţi pe Meroza (sat din Neftali, apropiat de Hațor, capitala lui Iabin), a zis îngerul Domnului,
Blestemaţi, blestemaţi pe locuitorii lui;
Căci n-au venit în ajutorul Domnului,
În ajutorul Domnului, printre oamenii viteji“ (Jud. 5:23).
În ciuda scadențelor copiilor Săi, Dumnezeu s-a îndurat,
i-a izbăvit și le-a dat ani de pace și prosperitate:
„Țara a avut odihnă patruzeci de ani“ (Jud. 5:31).

7. Ghedeon

Motto: Dumnezeu n-are nevoie de abilitățile tale, ci de ascultarea ta.

Episodul dedicat lui Ghedeon poate purta subtitlul: „Ce te face un om important?“

Samuel este foarte grijuliu să ne prezinte mai întâi slăbiciunile lui Ghedeon (fricos, resemnat, necredicios, ezitant), pentru ca să scoată apoi în evidență calitățile care l-au făcut un om deosebit, cu rezultate spectaculoase în lucrarea Domnului (sinceritate, disponibilitate, capacitatea de a se lăsa învățat și încurajat, dar mai ales ascultarea în condiții care par nerezonabile). Răsplata divină finală a lui Ghedeon a fost identificarea până la confundare cu Cel Atotputernic. Poporul a fost învățat să strige: „Sabia lui Dumnezeu și a lui Ghedeon!“.

O privire de ansamblu ne arată că, sub călăuzirea Duhului care l-a inspirat, Samuel și-a structurat cronica astfel ca istoria lui Ghedeon să fie în punctul ei central.

Robert Chisholm Jr. este de părere că evenimentele descrise în Judecători 6:1-16:31 au fost cronologice, întâmplându-se în paralel cu cele din Judecători 3:7-5:31 și armonizând astfel întâmplările din Judecători cu textul din 1 Regi 6:1.

„În partea centrală a cărții se pot identifica patru blocuri distincte de text. Există chiar și întâmplări paralele în aceste descrieri astfel ca întreaga carte să aibă un caracter simetric premeditat și foarte bine realizat. Centrul întregii acțiuni este istoria lui Ghedeon în Judecători 6:1—8:32 (Robert B. Chisholm Jr., “The Chronology of the Book of Judges,” Journal of the Evangelical Theological Society (June 2009) p. 247-55). Iată structura cărții:

A Introducere, Partea I (1:1—2:5)
.   B Introducere, Partea II (2:6—3:6)
.      C Istoria lui Otniel (3:7-11)
.         D Istoria lui Ehud (3:12-31)
.            E Istoria lui Debora și Barac (4:1—5:31)
.               F Istoria lui Ghedeon (6:1—8:32)
.           E’ Istoria lui Abimelec (8:33—10:5)
.         D’ Istoria lui Iefta (10:6—12:15)
.      C’ Istoria lui Samson (13:1—16:31)
.   B’ Epilog, Partea I (17:1—18:31)
. A’ Epilog, Partea II (19:1—21:25)

Această aranjare sugerează că istoria lui Ghedeon are o contribuție unică la teologia expusă în această carte. Samuel se ocupă mult mai mult de „calitatea“ omului chemat să fie judecător, ca exponent al situației generale din țară.

Cu Ghedeon, spirala descendentă a decadenței coboară încă un palier. Istoria lui Ghedeon este o ilustrație a acestui adevăr. Există o relație direct proporțională între înrăutățirea condițiilor politice din jurul țării și înrăutățirea condiției spirituale a poporului. Dumnezeu „se îngrijește“ ca realitatea în care trăiesc copiii Lui să fie o școală severă cu premieri și pedepsiri. Când evreii au stat alipiți de Domnul, providența a făcut ca dușmanii din afara țării să fie slabi. Când evreii s-au îndepărtat de Domnul, providența divină a făcut ca dușmanii să crească și să se înmulțească. Acesta este mesajul introductiv pe care-l așează Samuel în introducerea la istoria lui Ghedeon:

„Copiii lui Israel au făcut ce nu plăcea Domnului; şi Domnul i-a dat în mâinile lui Madian, timp de şapte ani. Mâna lui Madian a fost puternică împotriva lui Israel. Ca să scape de Madian, copiii lui Israel fugeau în văgăunile munţilor, în peşteri şi pe stânci întărite. După ce sămăna Israel, Madian se suia cu Amalec şi fiii Răsăritului, şi porneau împotriva lui. Tăbărau în faţa lui, nimiceau roadele ţării până spre Gaza; şi nu lăsau în Israel nici merinde, nici oi, nici boi, nici măgari. Căci se suiau împreună cu turmele şi corturile lor, soseau ca o mulţime de lăcuste, erau fără număr, ei şi cămilele lor, şi veneau în ţară ca s-o pustiască. Israel a ajuns foarte nenorocit din pricina lui Madian, şi copiii lui Israel au strigat către Domnul“ (Jud. 6:1-5).

De data aceasta, înainte de a le sări în ajutor, Dumnezeu trimite un prooroc ca să le vorbească. Vorbele lui sunt un diagnostic care marchează dezamăgirea pe care I-au produs-o lui Dumnezeu cei din Israel:

„Când copiii lui Israel au strigat către Domnul din pricina lui Madian, Domnul a trimis copiilor lui Israel un prooroc. El le-a zis: ,,Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeul lui Israel: „Eu v-am scos din Egipt, Eu v-am scos din casa robiei. V-am scăpat din mâna Egiptenilor şi din mâna tuturor celor ce vă apăsau; i-am izgonit dinaintea voastră, şi v-am dat vouă ţara lor. V-am zis: „Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru; să nu vă temeţi de dumnezeii Amoriţilor, în a căror ţară locuiţi. Dar voi n-aţi ascultat glasul Meu“ (Jud. 6:6-10).

Nimeni, după ce citește și înțelege cartea Judecători, nu mai poate spune că Dumnezeul Noului Testaemtn este un Dumnezeu al harului, spre deosebire de Dumnezeul Vechiului Testament care a fost un Dumnezeu al Legii, al dreptății și al cruzimii.  Eu cred că astfel de teologi cârcotași n-au citit niciodată cu atenție Biblia! Am ales să spun acest lucru exact în acest punct al cărții Judecători, pentru că după ce Îngerul Domnului mustră, Samuel nu ne dă nici un fel de reacție de pocăință din partea poporului Israel care ar fi putut motiva cumva ajutorul divin care avea să urmeze.  Intervenția lui Dumnezeu va veni nu pentru că Israel o merită, ci pentru că Dumnezeu are dragoste și har pentru copiii Lui. Tema aceasta biblică este constantă, străbătând de la un capăt la altul textul Scripturii. Iat-o în cuvintele profetului Isaia și citată apoi de apostolul Pavel în epistola lui către Romani:

„Mi-am întins mînile toată ziua spre un popor răzvrătit, care umblă pe o cale rea, în voia gîndurilor lui! Spre un popor, care nu conteneşte să Mă mînie în faţă, aducînd jertfe în grădini, şi arzînd tămîie pe cărămizile de pe acoperiş;  4care locuieşte în morminte, şi petrece noaptea în peşteri, mîncînd carne de porc, şi avînd în străchini bucate necurate. Şi care totuş zice: ,,Dă-te înapoi, nu te apropia de mine, căci sînt sfînt!“ (Isaia 65:2-3, Rom. 10:21).

După ce proorocul lui Dumnezeu mustră, Dumnezeu l-a trimis în țară pe Îngerul Domnului.  Dacă ținem seama că acest „Înger al Domnului“ era Domnul Isus înainte de întrupare, putem spune că Izbăvitorul a fost trimis să ridice un izbăvitor dintre copiii lui Israel. Jocul de cuvinte este mai mult decât potrivit și …semnificativ.

„Apoi a venit Îngerul Domnului, şi S-a aşezat sub stejarul din Ofra, care era al lui Ioas, din familia lui Abiezer.“ (Jud. 6:11a).

Conversația dintre Îngerul Domnului și Ghedeon este fascinantă, ea dând pe față  atât vinovăția obrăzniciilor noastre, cât și îngăduința cu care Dumnezeu se ocupă de noi. Ghedeon este exponentul oamenilor care, în loc să-și vadă și să-și recunoscă propria vinovăție, îl acuză întotdeauna și pentru toate pe … Dumnezeu.  Ghedeon spune despre Dumnezeu vorbe pe care n-ar fi îndrăznit să I le spună în față. Le spune pentru că nu știe cu cine stă de vorbă. Le spune pentru că a uitat că oricum, Dumnezeu este pretutindeni și aude toate vorbele noastre. Le spune pentru că îl credea pe Dumnezeu departe și îndepărtat, când de fapt cel care era departe și înstrăinat era el însuși. În sensul acesta, finalul dialogului ar putea trece drept comic, dacă n-ar fi vorba despre o situație așa de gravă:

„Ghedeon, văzând că fusese Îngerul Domnului, a zis: ,,Vai de mine, Stăpâne Doamne! Am văzut pe Îngerul Domnului faţă-n faţă“. Şi Domnul i-a zis: ,,Fii pe pace, nu te teme, căci nu vei muri“ (Jud. 6:22-23).

Este cu neputință să nu remarcăm ironia și comicul situației. Ghedeon ascundea grâul acolo unde presupunea că nu le va trece dușmanilor prin cap să-l caute, în teascul specializat pentru stoarcerea strugurilor. Fricosul! Dumnezeu se apropie de el și-i spune „Viteazule!“ Cel care l-a văzut pe Petru (piatră) în Simon, fiul lui Iona și pe „ucenicul iubirii“ în „fiii tunetului“ (Marcu 3:17), îi spune lui Ghedeon, „Viteazule!“ N-are importanță cum ne vede lumea sau cum ne vedem noi înșine. Important este ce văd ochii lui Dumnezeu în fiecare dintre noi! Aceasta are importanță! Iată însă istoria, așa cum este ea scrisă de iscusitul Samuel:

„Îngerul Domnului i S-a arătat, şi i-a zis: ,,Domnul este cu tine, viteazule!“ Ghedeon I-a zis: ,,Rogu-te, domnul meu, dacă Domnul este cu noi, pentru ce ni s-au întâmplat toate aceste lucruri? Şi unde sunt toate minunile acelea pe cari ni le istorisesc părinţii noştri când spun: „Nu ne-a scos oare Domnul din Egipt?“ Acum Domnul ne părăseşte, şi ne dă în mâinile lui Madian!“

Domnul S-a uitat la el, şi a zis: ,,Du-te cu puterea aceasta pe care o ai, şi izbăveşte pe Israel din mâna lui Madian; oare nu te trimit Eu?“ Ghedeon I-a zis: ,,Rogu-te, domnul meu, cu ce să izbăvesc pe Israel? Iată că familia mea este cea mai săracă din Manase, şi eu sunt cel mai mic din casa tatălui meu.“

Domnul i-a zis: ,,Eu voi fi cu tine, şi vei bate pe Madian ca pe un singur om“. Ghedeon I-a zis: ,,Dacă am căpătat trecere înaintea Ta, dă-mi un semn ca să-mi arăţi că Tu îmi vorbeşti. Nu Te depărta de aici până mă voi întoarce la Tine, să-mi aduc darul, şi să-l pun înaintea Ta“. Şi Domnul a zis: ,,Voi rămânea până te vei întoarce.“ Ghedeon a intrat în casă, a pregătit un ied, şi a făcut azimi dintr-o efă de făină. A pus carnea într-un coş şi zeama a turnat-o într-o oală, le-a adus subt stejar, şi i le-a pus înainte.

Îngerul lui Dumnezeu i-a zis: ,,Ia carnea şi azimile, pune-le pe stânca aceasta şi varsă zeama“. Şi el a făcut aşa. Îngerul Domnului a întins vârful toiagului pe care-l avea în mână, şi a atins carnea şi azimile. Atunci, s-a ridicat din stâncă un foc care a mistuit carnea şi azimile. Şi îngerul Domnului S-a făcut nevăzut dinaintea lui“ (Jud. 6:12-21).

Este pentru prima dată când Samuel se oprește să descrie în amănunt procesul prin care Dumnezeu alege, ridică și împuternicește un izbăvitor/judecător. O face probabil ca să arate că de acum este din ce în ce mai greu pentru Dumnezeu să găsească un om potrivit și că acest om a avut nevoie de dovezi palpabile înainte de a se încumeta să-L … creadă pe Dumnezeu pe cuvânt. Pașii sovăielnici ai lui Ghedeon sunt ilustrarea stării unui întreg popor care se împleticește în umblarea lui cu Dumnezeu.  Concluzia primei întâlniri a lui Ghedeon cu Dumnezeu este că Dumnezeu nu-i vrea răul și pieirea, că Dumnezeu nu-i este dușman, că Dumnezeu nu este chiar așa de departe și indiferent la ceea ce li se întâmplă copiilor Lui:

„Ghedeon a zidit acolo un altar Domnului, şi i-a pus numele ,,Domnul păcii“: altarul acesta este şi astăzi la Ofra, care era a familiei lui Abiezer“ (Jud. 6:24).

După ce s-a convins că Dumnezeu nu le vrea răul, Ghedeon, ca și ceilalți evrei, trebuie să-și rezolve problema cu idolatria, convingându-se pe sine și convingându-i și pe cei din jur că zeii păgâni sunt o deșertăciune înșelătoare:

„În aceeaş noapte, Domnul a zis lui Ghedeon: ,,Ia viţelul tatălui tău, şi un alt taur de şapte ani. Dărâmă altarul lui Baal, care este al tatălui tău, şi taie parul închinat Astarteii, care este deasupra. Să zideşti apoi şi să întocmeşti, pe vârful acestei stânci, un altar Domnului, Dumnezeului tău. Să iei taurul al doilea, şi să aduci o ardere de tot, cu lemnul din stâlpul idolului pe care-l vei tăia“ (Jud. 6:25-26).

Gary Inrig, un autor canadian, remarcă în cartea sa, Hearts of Iron, Feet Of Clay, că Dumnezeu i-a impus lui Ghedeon o anumită ordine de lucru: (1) Înainte de a scăpa de Madian, trebuie să scapi de Baal, (2) înainte de a zidi altarul lui Dumnezeu trebuie să dărâmi altarul lui Baal și (3) înainte de a lucra în țară trebuie să rezolvi lucrurile în casa și curtea ta. Ghedeon nu putea să conducă națiunea înapoi la credința în Dumnezeu până nu se lepăda de Baalul care domnea în casa lui părintească. Este un principiu care există în toate paginile Bibliei. Biruințele încep acasă. Dacă predarea personală și credincioșia față de Dumnezeu nu se manifestă mai întâi în propria familie, orice altă lucrare pentru Dumnezeu va fi superficială și fără rezultate durabile. Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Nu putem sluji și lui Dumnezeu și lui mamona. Scoate mai întâi bârna din ochiul tău și atunci vei vedea deslușit să scoți și paiul din ochiul aproapelui tău. Numai cel ce este credincios în lucrurile mici va fi așezat apoi peste lucrurile cele mari.

Ghedeon a ascultat parțial porunca Domnului, împlinind-o noaptea, la adăpostul întunerecului. Este evident că el este departe de o încredere totală și nemărginită în puterea divină. Începând cu versetul 27, credința lui Ghedeon nu se manifestă printr-un curaj deosebit, ci doar printr-o ascultare remarcabilă:

„Ghedeon a luat zece oameni dintre slujitorii lui, şi a făcut ce spusese Domnul; dar fiindcă se temea de casa tatălui său, şi de oamenii din cetate, a făcut lucrul acesta noaptea, nu ziua“ (Jud. 6:27).

„Când s-au sculat oamenii din cetate dis de dimineaţă, iată că altarul lui Baal era dărâmat, parul închinat idolului deasupra lui era tăiat; şi al doilea taur era adus ca ardere de tot pe altarul care fusese zidit.

Ei şi-au zis unul altuia: ,,Cine a făcut lucrul acesta?“ Şi au întrebat şi au făcut cercetări. Li s-a spus: ,,Ghedeon, fiul lui Ioas, a făcut lucrul acesta“. Atunci oamenii din cetate au zis lui Ioas: ,,Scoate pe fiul tău, ca să moară, căci a dărâmat altarul lui Baal şi a tăiat parul sfânt care era deasupra lui“. Ioas a răspuns tuturor celor ce s-au înfăţişat înaintea lui: ,,Oare datoria voastră este să apăraţi pe Baal? Voi trebuie să-i veniţi în ajutor? Oricine va lua apărarea lui Baal, să moară până dimineaţă. Dacă Baal este un Dumnezeu, să-şi apere el pricina, fiindcă i-au dărâmat altarul“. În ziua aceea au pus lui Ghedeon numele Ierubaal (Apere-se Baal), căci au zis: ,,Apere-se Baal împotriva lui, fiindcă i-a dărâmat altarul“ (Jud. 6:25-33).

Am putea spune că aceasta a fost ziua în care Ghedeon a înlăturat idolul, iar Ioas a readus bunul simț în țară. Judecata lui impecabilă a fost cât se poate de normală, dar foarte puțini erau normali în vremea aceea. Raționamentul a fost însă destul de puternic ca să-i oprească pe cei care doreau să-l pedepsească pe Ghedeon. Ascultare lui Ghedeon de Dumnezeu a trezit mânia concetățenilor, a transformat gândirea lui Ioas, tatăl lui Ghedeon, a făcut ca Ghedeon să se bucure de renume și a declanșat o înfruntare care avea să schimbe soarta tuturor.

Provocarea era făcută idolului și toată lumea aștepta să vadă ce avea să se întâmple. Primele semne au fost teribile. Se părea că Baal pusese în mișcare toată uriașa lui armată de slujitori. Nevăzut însă de oameni, Dumnezeu era și El pe aproape, pregătindu-și izbăvitorul și adunându-și oștirea. Iată cum ne descrie Samuel scena conflictului:

„Tot Madianul, Amalec şi fiii Răsăritului, s-au strâns împreună, au trecut Iordanul, şi au tăbărât în valea Isreel. Ghedeon a fost îmbrăcat cu Duhul Domnului; a sunat din trâmbiţă, şi Abiezer a fost chemat ca să meargă după el. A trimes soli în tot Manase, care de asemenea a fost chemat să meargă după el. A trimes soli în Aşer, în Zabulon şi în Neftali, cari s-au suit să le iasă înainte“ (Jud. 6:33-25).

Convins că Dumnezeu nu-i dușmănește, ci le vrea binele, pornit cu jumătate de inimă să împlinească porunca divină și să înlăture minciuna idolatriei, Ghedeon mai sovăiește încă o dată. El vrea să fie convins acum că Dumnezeu are stăpânire absolută asupra naturii. Mulțimea dușmanilor, câtă frunză și câtă iarbă, cum spuneau odinioară cronicarii români, Ghedeon vrea să se asigure de sprijinul supranaturalului. Clătinându-se înaintea oamenilor, Ghedeon are nevoie să se poată sprijini pe puterea Celui năvăzut:

„Ghedeon a zis lui Dumnezeu: ,,Dacă vrei să izbăveşti pe Israel prin mâna mea, cum ai spus, iată, voi pune un val de lână în arie; dacă numai lâna va fi acoperită de rouă, şi tot pământul va rămânea uscat, voi cunoaşte că vei izbăvi pe Israel prin mâna mea, cum ai spus“. Şi aşa s-a întâmplat.

În ziua următoare, el s-a sculat disdedimineaţă, a stors lâna, şi a scos roua din ea, care a dat un pahar plin cu apă. Ghedeon a zis lui Dumnezeu: ,,Să nu Te aprinzi de mânie împotriva mea, şi nu voi mai vorbi decât de data aceasta. Aş vrea numai să mai fac o încercare cu lâna: numai lâna să rămână uscată, şi tot pământul să se acopere cu rouă“. Şi Dumnezeu a făcut aşa în noaptea aceea. Numai lâna a rămas uscată, şi tot pământul s-a acoperit cu rouă“ (Jud. 6:36-40).

Îngăduința lui Dumnezeu și răbdarea Lui în procesul de formare a viitorului lider sunt remarcabile. În harul Său nemărginit, Dumnezeu merge chiar mai departe decât au fost cererile lui Ghedeon. În decizia divină, Ghedeon trebuia adus la stadiul în care să se încreadă în nimic altceva decât în Dumnezeu, numai în Dumnezeu și cu totul în Dumnezeu. Dacă ați urmărit atenți procesul până acum, Ghedeon a fost dus de Dumnezeu de la starea de om fără credință, la starea de credinșă parțială și șovăitoare. Dumnezeu a făcut lucruri minunate înaintea Lui ca să-i crească credința, iar acum i-o va pune la încercare, ca s-o desăvârșească. Dumnezeu îl va crește pe Ghedeon la statura unuia care nu se mai îndoiește de nimic, ci ascultă în totul de poruncile Domnului, identificându-se cu cauza și cu puterea Lui minunată.

Mai întâi vine încercarea credinței. Dumnezeu vrea să-l dezbrace de încrederea în resursele proprii. Oștenii din jurul lui Ghedeon, spune Dumnezeu, sunt prea mulți. Așa cum vom vedea, numărul nu va avea nici o însemnătate pentru că nu ei vor lupta, ci Domnul va lupta pentru ei și El le va da biruința:

„Ierubaal, sau Ghedeon, şi tot poporul care era cu el, s-au sculat disdedimineaţă, şi au tăbărât la izvorul Harod. Tabăra lui Madian era la miazănoapte de Ghedeon, spre dealul More, în vale.

Domnul a zis lui Ghedeon: ,,Poporul pe care-l ai cu tine este prea mult, pentru ca să dau pe Madian în mâinile lui; el ar putea să se laude împotriva Mea, şi să zică: „Mâna mea m-a izbăvit“. Vesteşte dar lucrul acesta în auzul poporului: „Cine este fricos şi se teme, să se întoarcă şi să se depărteze de muntele Gaaladului“. Douăzeci şi două de mii de oameni din popor s-au întors, şi au mai rămas zece mii.

Domnul a zis lui Ghedeon: ,,Poporul este încă prea mult. Pogoară-i la apă, şi acolo ţi-i voi alege; acela despre care îţi voi spune: „Acesta să meargă cu tine“, va merge cu tine; şi acela despre care îţi voi spune: „Acesta să nu meargă cu tine“, nu va merge cu tine“. Ghedeon a pogorât poporul la apă, şi Domnul a zis lui Ghedeon: ,,Pe toţi cei ce vor limpăi apă cu limba, cum limpăeşte câinele, să-i desparţi de toţi cei ce vor bea apă din genunchi“. Ceice au limpăit apa, ducând-o la gură cu mâna, au fost în număr de trei sute de oameni; şi tot poporul celălalt a îngenunchiat ca să bea.

Şi Domnul a zis lui Ghedeon: ,,Cu cei trei sute de oameni cari au limpăit, vă voi mântui, şi voi da pe Madian în mâinile tale. Toţi ceilalţi din popor să se ducă fiecare acasă. Au luat merindele poporului şi trâmbiţele lui. Apoi Ghedeon a trimes pe toţi bărbaţii lui Israel, pe fiecare în cortul lui, şi a ţinut pe cei trei sute de oameni“ (Jud. 7:1-8a).

Ce mic și stingher trebuie să se fi simțit Ghedeon cu acei trei sute de oameni de lângă el, în fața a ceea ce Samuel descrie „ca o mulţime de lăcuste, erau fără număr, ei şi cămilele lor“!

Dezbrăcat de încrederea în puțina lui oștire, Ghedeon are nevoie acum să se îmbrace în puterea Celui care l-a trimis la bătălie; el trebuia să afle că, în rânduiala providenței, bătălia era deja ca și câștigată. Pentru aceasta, Dumnezeu folosește o incursiune în tabăra dușmană și … un vis:

„Tabăra lui Madian era jos în vale. Domnul a zis lui Ghedeon în timpul nopţii: ,,Scoală-te, şi pogoară-te în tabără, căci am dat-o în mâinile tale. Dacă ţi-e frică să te pogori, pogoară-te cu Pura, slujitorul tău. Să asculţi ce vor zice, şi după aceea ţi se vor întări mâinile: pogoară-te dar în tabără“ (Jud. 7:8b-10).

Remarcați că Ghedeon nu-l mai contrazice pe Domnul. „Viteazul“ îi dă dreptate lui Dumnezeu, se recunoaște fricos și-l ia cu el pe slujitorul său:

,,El s-a pogorât cu Pura, slujitorul lui, până la întâia strajă a taberii.  Madian, Amalec, şi toţi fiii Răsăritului, erau răspândiţi în vale, ca o mulţime de lăcuste, şi cămilele lor erau fără număr, ca nisipul de pe marginea mării. Ghedeon a sosit; şi iată că un om istorisea tovarăşului său un vis. El zicea: ,,Am visat un vis: şi se făcea că o turtă de orz se rostogolea în tabăra lui Madian; a venit de s-a lovit până la cort, şi cortul a căzut; l-a răsturnat cu susul în jos, şi cortul a fost dărâmat.“

Tovarăşul lui a răspuns, şi a zis: ,,Aceasta nu este altceva decât sabia lui Ghedeon, fiul lui Ioas, bărbatul lui Israel; Dumnezeu a dat în mâinile lui pe Madian şi toată tabăra.“ Când a auzit Ghedeon istorisirea visului şi tâlcuirea lui, s-a aruncat cu faţa la pământ, s-a întors în tabăra lui Israel, şi a zis: ,,Sculaţi-vă, căci Domnul a dat în mâinile voastre tabăra lui Madian“ (Jud. 7:11-15).

Biruința era asigurată! Și ce mare biruință a fost! Încă o dată s-a dovedit că toate izbăvirile vin de la Domnul, nu din puterile noastre:

„(Ghedeon) A împărţit în trei cete pe cei trei sute de oameni, şi le-a dat tuturor trâmbiţe şi ulcioare goale, cu nişte făclii în ulcioare. El le-a zis: ,,Să vă uitaţi la mine, şi să faceţi ca mine. Cum voi ajunge în tabără, să faceţi ce voi face eu; şi când voi suna din trâmbiţă, eu şi toţi ceice vor fi cu mine, să sunaţi şi voi din trâmbiţă de jur împrejurul taberii, şi să ziceţi: „Sabia Domnului şi a lui Ghedeon!“

Ghedeon şi cei o sută de oameni cari erau cu el au ajuns la capătul taberii la începutul străjii de la mijlocul nopţii, îndată după ce puseseră pe păzitori. Au sunat din trâmbiţă, şi au spart ulcioarele pe cari le aveau în mână. Cele trei cete au sunat din trâmbiţă şi au spart ulcioarele; au apucat făcliile cu mâna stângă şi trâmbiţele cu mâna dreaptă ca să sune, şi au strigat: ,,Sabia Domnului şi a lui Ghedeon!“ Au rămas fiecare la locul lui în jurul taberii, şi toată tabăra a început să alerge, să ţipe, şi să fugă. Cei trei sute de oameni au sunat iarăşi din trâmbiţă; şi în toată tabăra, Domnul i-a făcut să întoarcă sabia unii împotriva altora.

Tabăra a fugit până la Bet-Şita spre Ţerera, până la hotarul dela Abel-Mehola lângă Tabat. Bărbaţii lui Israel s-au strâns, cei din Neftali, din Aşer şi din tot Manase, şi au urmărit pe Madian. Ghedeon a trimes soli în tot muntele lui Efraim, ca să spună: ,,Pogorâţi-vă înaintea lui Madian, şi tăiaţi-le trecerea apelor până la Bet-Bara, şi Iordan.“

Toţi bărbaţii lui Efraim s-au strâns, şi au pus stăpânire pe trecerea apelor până la Bet-Bara şi Iordan.“ Au pus mâna pe două căpetenii ale lui Madian: Oreb şi Zeeb; au ucis pe Oreb la stânca lui Oreb, şi au ucis pe Zeeb la teascul lui Zeeb. Au urmărit pe Madian, şi au adus capetele lui Oreb şi Zeeb la Ghedeon de cealaltă parte a Iordanului“ (Jud. 7:16-25).

Există o sumedenie de comentarii care se pot face pe marginea acestei bătălii și a simbolismelor ei. Ele nu fac însă obiectul studiului nostru. Pentru a urmări intenția cu care a scris Samuel, vom comenta doar mișcările generale ale acțiunii. De exemplu, este foarte interesant că acest Ghedeon este primul despre care Samuel ne spune ce a făcut după ce a repurtat biruința. Oare de ce este aceasta așa de important pentru economia cărții?

Cred că aceste informații ne vor pregăti pentru ideea apariției unui împărat în Israel, pe fundalul unei națiuni din ce în ce mai divizate și mai puse pe ceartă. Iată două din manifestările unor seminții sau grupuri care l-au contestat pe „alesul Domnului“ și i-au făcut viața și activitatea grea. Primii sunt cei din seminția lui Efraim, mereu puși pe ceartă, mărul de discordie în majoritatea conflictelor inter-tribale din Israel:

„Bărbaţii lui Efraim au zis lui Ghedeon: ,,Ce înseamnă felul acesta de purtare faţă de noi? Pentruce nu ne-ai chemat, când ai plecat să te lupţi împotriva lui Madian?“ Şi au avut o mare ceartă cu el. Ghedeon le-a răspuns: ,,Ce-am făcut eu pe lângă voi? Oare nu face mai mult culesul ciorchinelor rămase în via lui Efraim decât culesul întregei vii a lui Abiezer?“ În mâinile voastre a dat Dumnezeu pe căpeteniile lui Madian: Oreb, şi Zeeb. Ce-am putut face eu deci pe lângă voi?“ Dupăce le-a vorbit astfel, li s-a potolit mânia“ (Jud. 8:1-3).

Ca unul care s-a smerit deja înaintea lui Dumnezeu, Ghedeon se smerește foarte ușor și înaintea oamenilor. El alege calea păcii, preferând să curme o ceartă mai înainte ca ea să se tranforme într-o stare de criză. Acesta este unul din semnele caracteristice ale celor care umblă cu Dumnezeu:

„Începutul unei certe este ca slobozirea unor ape; de aceea, curmă cearta înainte de a se înteţi“ (Prov. 17:14).

Urmează două grupuri, cei din Sucot și cei din Penuel, care îl desconsideră pe față și refuză să se alăture planului lui Dumnezeu. Și aceasta este, din păcate, unul din prețurile pe care trebuie să le plătească un lider ridicat de Domnul:

„Ghedeon a ajuns la Iordan, şi l-a trecut, el şi cei trei sute de oameni cari erau cu el, obosiţi, dar urmărind mereu pe vrăjmaş. El a zis celor din Sucot: ,,Daţi, vă rog, câteva pâini poporului care mă însoţeşte, căci sunt obosiţi, şi sunt în urmărirea lui Zebah şi Ţalmuna, împăraţii Madianului.“ Căpeteniile din Sucot au răspuns: ,,Este oare mâna lui Zebah şi Ţalmuna în stăpânirea ta, ca să dăm pâine oştirii tale?“ Şi Ghedeon a zis: ,,Ei bine! După ce Domnul va da în mâinile noastre pe Zebah şi pe Ţalmuna, vă voi scărpina carnea cu spini din pustie şi cu mărăcini.“

„De acolo s-a suit la Penuel, şi a făcut celor din Penuel aceeaşi rugăminte. Ei i-au răspuns cum îi răspunseseră cei din Sucot. Şi a zis şi celor din Penuel: ,,Când mă voi întoarce în pace, voi dărâma turnul acesta.“

„Zebah şi Ţalmuna erau la Carcor împreună cu oştirea lor de aproape cincisprezece mii de oameni; toţi cei ce mai rămăseseră din toată oştirea fiilor Răsăritului: o sută douăzeci de mii de oameni cari scoteau sabia, fuseseră ucişi. Ghedeon s-a suit pe drumul celor ce locuiesc în corturi, la răsărit de Nobah şi de Iogbeha, şi a bătut oştirea care se credea la adăpost. Zebah şi Ţalmuna au luat fuga; Ghedeon i-a urmărit, a prins pe cei doi împăraţi ai Madianului: Zebah şi Ţalmuna, şi a pus pe fugă toată oştirea“ (Jud. 8:4-12).

Se prea poate că locuitorii din Sucot și Penuel s-au gândit și s-au socotit că nu este cazul să riște represalii din partea unui dușman care, la urma urmei, era încă în viață. Soarta bătăliei se putea, în optica lor, să se schimbe peste noapte. Este clar că acești oameni din poporul lui Dumnezeu nu mai respectă revelația și chemarea divină, ci fac calcule strategice independente de ceea ce știau că este voia lui Dumnezeu. Frica de oameni paralizase în ei teama de Dumnezeu. Neascultarea lor este extremă. De aceea și pedeapsa lor trebuie să fie exemplară. Iată ce ne spune Samuel:

„Ghedeon, fiul lui Ioas, s-a întors dela luptă prin suişul Heres. A prins dintre cei din Sucot un tânăr pe care l-a întrebat, şi care i-a dat în scris numele căpeteniilor şi bătrânilor din Sucot; erau şaptezeci şi şapte de bărbaţi. Apoi a venit la cei din Sucot, şi a zis: ,,Iată pe Zebah şi Ţalmuna, pentru cari m-aţi batjocorit, zicând: „Oare mâna lui Zebah şi Ţalmuna este în stăpânirea ta, ca să dăm pâine oamenilor tăi obosiţi?“Şi a luat pe bătrânii cetăţii, şi a pedepsit pe oamenii din Sucot cu spini din pustie şi cu mărăcini. A dărâmat şi turnul din Penuel, şi a ucis pe oamenii cetăţii“ (Jud. 8:13-17).

Să fie oare acesta un semn că Ghedeon se purta mai degrabă ca un general necruțător, decât ca un Izbăvitor/Judecător trimis de harul divin să facă bine poporului lui Dumnezeu?

Este pentru prima dată când un Judecător pedepsește oameni din Israel înainte de a ucide conducătorii popoarelor ocupante.  Este interesant și paradoxal că cel care a fost necruțător cu evreii se dovedește apoi înțelegător cu demnitatea dușmanilor:

„El a zis lui Zebah şi lui Ţalmuna: ,,Cum erau oamenii pe cari i-aţi ucis la Tabor?“ Ei au răspuns: ,,Erau ca tine, fiecare avea înfăţişarea unui fiu de împărat.“ El a zis: ,,Erau fraţii mei, fiii mamei mele. Viu este Domnul că, dacă i-aţi fi lăsat cu viaţă, nu v-aş ucide.“ Şi a zis lui Ieter, întâiul lui născut: ,,Scoală-te, şi ucide-i!“ Dar tânărul nu şi-a scos sabia, pentrucă-i era teamă, căci era încă un copil. Zebah şi Ţalmuna au zis: ,,Scoală-te tu însuţi şi ucide-ne! Căci cum e omul aşa e şi puterea lui.“ Şi Ghedeon s-a sculat, şi a ucis pe Zebah şi Ţalmuna. A luat apoi lunişoarele dela gâtul cămilelor lor“ (Jud. 8:18-21).

Mai importante decât aceste evenimente sunt însă cele care urmează. Familia lui Ghedeon cochetează pentru prima dată cu ideea instalării unui împărat peste Israel. Inițiativa vine, ca mai toate ideile proaste, nu din partea lui Dumnezeu, ci din partea „celor mulți“:

„Bărbaţii lui Israel au zis lui Ghedeon: ,,Domneşte peste noi, tu, şi fiul tău, şi fiul fiului tău, căci ne-ai izbăvit din mâna lui Madian“ (Jud. 8:22).

Ceea ce-i propuneau ei era, nici mai mult, nici mai puțin, decât instaurarea unei familii monarhice, după modelul popoarelor păgâne din jur. Cum să interpretăm oare răspunsul lui Ghedeon? Samuel ni-l descrie ca pe un „Nu“ spus cu gura și un „Da“ spus cu faptele. După o declarație corectă și binevenită: „Ghedeon le-a zis: ,,Eu nu voi domni peste voi, nici fiii mei nu vor domni peste voi, ci Domnul va domni peste voi“ (Jud. 8:23), urmează căteva apucături monarhice. Dacă ar fi să le enumerăm, ele ar fi:

Ghedeon a cerut un venit exorbitant pentru el și familia lui:

„Ghedeon le-a zis: ,,Am să vă fac o rugăminte: daţi-mi fiecare verigile de nas pe cari le-aţi luat ca pradă.“ -Vrăjmaşii aveau verigi de aur, căci erau Ismaeliţi.- Ei au zis: ,,Ţi le vom da cu plăcere.“ Şi au întins o manta, pe care a aruncat fiecare verigile pe cari le prădase. Greutatea verigilor de aur pe cari le-a cerut Ghedeon, a fost de o mie şapte sute de sicli de aur, afară de lunişoare, de cerceii de aur, şi hainele de purpură, pe cari le purtau împăraţii Madianului, şi afară de lănţişoarele dela gâtul cămilelor lor“ (Jud. 8:24-26).

Cu aceasta, familia lui Ghedeon a devenit fără îndoială, dacă nu cea mai bogată, atunci una dintre cele mai bogate familii din țară. Numai aurul adunat a fost în greutate de între 20 și 40 de kilograme, în funcție de folosirea siclului mic sau a siclului mare amintit în text. Hainele regale de purpură luate de la împărații păgâni au transformat „de facto“ persoana și familia lui Ghedeon într-o familie regală.

Ghedeon a făcut un efod de aur și l-a așezat în cetatea lui, care a devenit astfel un fel de centru asemănător unei capitale de regat:

„Ghedeon a făcut din ele un efod, şi l-a pus în cetatea lui, la Ofra, unde a ajuns o pricină de curvie pentru tot Israelul; şi a fost o cursă pentru Ghedeon şi pentru casa lui“ (Jud. 8:27).

Fie că acest efod a fost un chip de aur, fie că a fost un veșmânt preoțesc folosit pentru aflarea voiei lui Dumnezeu, gestul lui Ghedeon a fost cu totul în afara Legii mozaice, care reglementa preoția și închinarea.

Ghedeon a întreținut unui harem, după tipicul monarhilor păgâni:

„Madianul a fost smerit înaintea copiilor lui Israel, şi n-a mai ridicat capul. Şi ţara a avut odihnă patruzeci de ani, în timpul vieţii lui Ghedeon. Ierubaal, fiul lui Ioas, s-a întors, şi a locuit în casa lui. Ghedeon a avut şaptezeci de fii, ieşiţi din el, căci a avut mai multe neveste“ (Jud. 8:28-30).

Ghedeon și-a folosit imensa bogăție ca să-și „permită“ ceea ce numai potentații vremii își puteau permite. Semnalele neamintite în text, dar subînțelese din faptul că unul din fii săi a fost numit „Abimelec“, adică „Tatăl meu este împăratul“:

„Ţiitoarea lui, care era la Sihem, i-a născut de asemenea un fiu, căruia i-au pus numele Abimelec“ (Jud. 8:31).

Fie că Ghedeon a ales acest nume pentru fiul său, fie că țiitoarea i l-a dat ca să-l scoată din inferioritatea statutului său social, cred că sunteți de acord că „Tatăl meu este împăratul“ vorbește foarte clar despre cum vedeau cei din jur viața și pretențiile lui Ghedeon. Samuel ne spune că Ghedeon a fost binecuvântat de Dumnezeu cu viață lungă și cu o bătrânețe fericită:

„Madianul a fost smerit înaintea copiilor lui Israel, şi n-a mai ridicat capul. Şi ţara a avut odihnă patruzeci de ani, în timpul vieţii lui Ghedeon.“

„Ghedeon, fiul lui Ioas, a murit după o bătrâneţă fericită; şi a fost îngropat în mormântul tatălui său Ioas, la Ofra, care era a familiei lui Abiezer.“  (Jud. 8:28, 32)

Greșelile lui vor lăsa însă o influență amară cu consecințe tragice pentru urmașii lui. Alunecarea spre monarhie, despre care ține neapărat să amintească Samuel, era deja semănată în inima evreilor, mai ales în inima unuia dintre mulții fii ai lui Ghedeon. Fără nici o îndoială, Samuel vrea ca această întâmplare tristă să fie peste veacuri o lecție cu un mesaj clar pentru copiii lui Israel. Iată deci că, în loc să citim în continuare despre un alt Judecător, vom citi despre un fiu cu pretenții monarhice. Apariția lui a fost însă produsă, ne spune Samuel, de decadența poporului și de îndepărtarea lui de ascultarea de Dumnezeu:

„După moartea lui Ghedeon, copiii lui Israel au început iarăşi să curvească cu Baalii şi au luat pe Baal-Berit ca dumnezeu al lor. Copiii lui Israel nu şi-au adus aminte de Domnul, Dumnezeul lor, care-i izbăvise din mâna tuturor vrăjmaşilor cari-i înconjurau. Şi n-au ţinut la casa lui Ierubaal, a lui Ghedeon, după tot binele pe care-l făcuse el lui Israel“ (Jud. 8:33-35).

8. Abimelec – nereușita celui care s-a proclamat împărat

Motto: Semeția este stearpă; slujirea rodește!

Abimelec nu a fost un „judecător“ ridicat de Dumnezeu. Singurul motiv pentru care el apare în narațiunea lui Samuel este ilustrarea unei lecții de viață: „Cine se înalță pentru sine, piere și-i nenorocește și pe alții. Voia lui Dumnezeu este să-i slujim pe cei din jur după darul și chemarea pe care ne-a făcut-o Domnul“.

Samuel adaugă un scurt apendice la istoria lui Ghedeon, pentru a repeta lecția dată. La întrebarea: Ce-l face pe un om să devină „mare“?, ni se dă acum o ilustrație. Este istoria a doi fii ai lui Ghedeon, diferiți unul de celălalt ca ziua și noaptea: Iotam și Abimelec.

Diferențele dintre acești doi copii ai lui Ghedeon îi dau posibilitatea lui Samuel să contrasteze două căi prin care poți ajunge important: dorința de a fi sujit și dorința de a-i sluji pe alții. Samuel ne introduce în culisele unei intrigi de familie din care se va naște o tragedie. Ambiția umană se ridică împotriva Providenței divine. Ca întotdeauna, biruitoare nu poate fi decât cea de pe urmă, căci „Dumnezeu este mai tare decât omul“. Abimelec avea să afle aceasta pe propria lui piele. Diferențele dintre acești doi copii ai lui Ghedeon îi dau posibilitatea lui Samuel să contrasteze două căi prin care poți ajunge important: dorința de a fi sujit și dorința de a-i sluji pe alții. Samuel ne introduce în culisele unei intrigi de familie din care se va naște o tragedie. Ambiția umană se ridică împotriva Providenței divine. Ca întotdeauna, biruitoare nu poate fi decât cea de pe urmă, căci „Dumnezeu este mai tare decât omul“. Abimelec avea să afle aceasta pe propria lui piele.

O propunere cu conţinut criminal 

„Abimelec, fiul lui Ierubaal, s-a dus la Sihem la fraţii mamei lui şi iată cum le-a vorbit, atât lor, cât şi la toată familia casei tatălui mamei sale: «Spuneţi, vă rog, în auzul tuturor locuitorilor din Sihem: ««Este mai bine pentru voi ca şaptezeci de oameni, toţi fii ai lui Ierubaal, să   (stăpânească peste voi sau un singur om să stăpânească peste voi?»» Şi aduceţi-vă aminte că eu sunt os din oasele voastre şi carne din carnea voastră.» Fraţii mamei lui au spus toate cuvintele acestea pentru el în auzul tuturor locuitorilor din Sihem, şi inima lor s-a plecat spre Abimelec; căci îşi ziceau: «El este frate cu noi.» I-au dat şaptezeci de sicli de argint, pe care i-au ridicat din casa lui Baal-Berit. “ (Jud. 9:1-4a)

Sihemul a fost una dintre cele mai vechi cetăți-stat din Canaan. Așa cum se vede din relatarea de mai sus, majoritatea cetățenilor erau și acum canaaniți. Asta i-a făcut să accepte mult mai ușor propunerea de a avea un împărat al lor. Abimelec era omul potrivit pentru o asemenea funcţie deoarece era unul dintre ai lor și, în plus, era fiul unui faimos conducător militar. Însă, Abimelec se dovedește a fi paranoic în ambiția lui. Nu există nici o dovadă că ceilalți copii ai lui Ghedeon și-ar fi dorit instaurarea unui regim monarhic; totuși Abimelec vrea să se asigure că așa ceva nu va fi posibil și-i ucide pe toți într-un gest de crimă premeditată:

„Abimelec a cumpărat cu ei pe nişte oameni fără căpătâi şi neastâmpăraţi, care au mers după el. A venit în casa tatălui său la Ofra şi a ucis pe fraţii săi, fiii lui Ierubaal, şaptezeci de oameni, pe aceeaşi piatră. N-a scăpat decât Iotam, cel mai tânăr fiu al lui Ierubaal, căci se ascunsese. Toţi locuitorii din Sihem şi toată casa lui Milo s-au strâns laolaltă şi au venit de au făcut împărat pe Abimelec, lângă stejarul sădit în Sihem.“  (Jud. 9:4b-6).

Caracteristicile apostaziei în care cade Israelul după moartea lui Ghedeon sunt diferite în comparaţie cu etapele precedente. De data aceasta, dușmanul nu vine dinafară, ci din interior.  Sihemul se află în inima țării, într-o câmpie fertilă, la intersecția unor drumuri comerciale majore și la poala munților Ebal și Garizim.  Locuitorii cetății l-au făcut împărat pe Abimelec exact în locul în care Iosua a ținut ultima adunare populară și a înnoit legământul cu Dumnezeu (Gen. 24:1, 25, 26).  El ajunge împărat peste patru cetăți:  Sihem, Bet-Milo,  Aruma și Tebeţ. Abimelec își finanțează campania din banii de la templul lui Baal-Berit, dumnezeul pe care Israel îl adoptase ca dumnezeu național și a cărui închinare fusese declarată religie națională (Jud. 8:33). Războiul dus de Abimelec nu a fost între el și Iotam, ci războiul acesta s-a purtat între Baal- Berit și Iehova, așa cum se va vedea în continuare.

O pildă cu conținut profetic

„Iotam a aflat despre lucrul acesta. S-a dus şi s-a aşezat pe vârful muntelui Garizim şi iată ce le-a strigat el cu glas tare: «Ascultaţi-mă, locuitorii Sihemului, şi Dumnezeu să vă asculte!»“ (Jud. 9:7-8).

Iotam, singurul supraviețuitor dintre copiii lui Ghedeon, se face purtătorul de cuvânt al Providenței divine. Numele lui înseamnă în traducere „Iehova este desăvârșit, onest“. Iotam se suie pe muntele Garizim și rostește o pildă. Metoda este una foarte obișnuită în istoria orientală.

Tot o pildă va folosi și profetul Natan când îl va confrunta pe împăratul David pentru crima săvârșită împotriva lui Urie (2 Sam. 12:1-4) și tot o pildă va folosi Amația când va sta de vorbă cu Ioas, împăratul lui Israel (2 Regi 14:9-10). Chiar și în lucrarea Domnului Isus, pildele au jucat un rol care i-a șocat până și pe ucenicii Lui („Isus a spus noroadelor toate aceste lucruri în pilde; şi nu le vorbea de loc fără pildă, ca să se împlinească ce fusese vestit prin proorocul, care zice: «Voi vorbi în pilde, voi spune lucruri ascunse dela facerea lumii»“ – Mat. 13:34-35).

O pildă este o predică indirectă, în care ideea principală este învăluită într-o povestire. O pildă ia elemente din realitatea imediată pentru a ilustra un principiu etern. Muntele Garizim, altădată un loc din care s-a propovăduit binecuvântarea, este acum un loc din care se anunță blestemul.

Iată pilda rostită de Iotam:

„Iotam a aflat despre lucrul acesta. S-a dus şi s-a aşezat pe vârful muntelui Garizim şi iată ce le-a strigat el cu glas tare:

«Ascultaţi-mă, locuitorii Sihemului, şi Dumnezeu să vă asculte! Copacii au plecat să ungă un împărat şi să-l pună în fruntea lor. Ei au zis măslinului: ««Împărăţeşte peste noi!»» Dar măslinul le-a răspuns: ««Să-mi părăsesc eu untdelemnul meu, care îmi aduce laude din partea lui Dumnezeu şi a oamenilor, ca să mă duc să domnesc peste copaci?»»  Şi copacii i-au zis smochinului: ««Vino, tu, de împărăţeşte peste noi!»» Dar smochinul le-a răspuns: ««Să-mi părăsesc eu dulceaţa mea şi rodul meu cel minunat, ca să mă duc să domnesc peste copaci?»» Şi copacii i-au zis viţei: ««Vino, tu, şi domneşte peste noi!»» Dar viţa le-a răspuns: ««Să-mi părăsesc eu vinul, care înveseleşte pe Dumnezeu şi pe oameni, ca să mă duc să domnesc peste copaci?»»“ (Jud. 9:3-13).

Iotam arată că dorința copacilor a fost una „împotriva naturii“. Niciunul din cei solicitați, nici măslinul, nici smochinul, nici vița n-au acceptat o astfel de propunere care li s-a părut o abdicare de la ordinea stabilită de Dumnezeu. Și măslinul și vița aduc ascultarea de Dumnezeu drept argument pentru refuzul lor. Poziția lor este clară: Dumnezeu este împăratul care le-a stabilit rostul și care se bucură de roadele lor. Nici prin cap nu le-ar trece să uzurpe tronul divin! Refuzați de cei trei, copacilor nu le-a mai rămas decât un singur candidat: spinul.

„Atunci toţi copacii i-au zis spinului: «Vino, tu, şi împărăţeşte peste noi.» Şi spinul le-a răspuns copacilor: «Dacă, în adevăr, vreţi să mă ungeţi ca împărat al vostru, veniţi şi adăpostiţi-vă sub umbra mea; altfel, să iasă un foc din spin şi să mistuie cedrii Libanului.»“ (Jud. 9:14-15).

Spinul este  una dintre cele mai nefolositoare plante de pe pământ. El nu numai că nu poate dărui nimănui umbră sub soarele deșertului, dar produce durere și chiar incendii. Iotam știe că spinul este amintit prima dată în Biblie ca o consecință a neascultării. Spinul este parte din blestemul atras asupra pământului de păcatul lui Adam și Eva:

„Omului i-a zis: «Fiindcă ai ascultat de glasul nevestei tale şi ai mâncat din pomul despre care îţi poruncisem: ««Să nu mănânci deloc din el»», blestemat este acum pământul din pricina ta. Cu multă trudă să-ţi scoţi hrana din el în toate zilele vieţii tale; spini şi pălămidă să-ţi dea şi să mănânci iarba de pe câmp.»“ (Gen. 3:17-18).

Pilda lui Iotam conține o percepere (prin analiză) a situației, urmată de o provocare și o profeție:

„Acum, oare cu adevărat şi cu toată curăţia aţi lucrat voi, făcându-l împărat pe Abimelec? Aţi arătat voi bunăvoinţă faţă de Ierubaal şi de casa lui? V-aţi purtat voi oare cu el potrivit cu slujba pe care v-a făcut-o? – Căci tatăl meu s-a luptat pentru voi; şi-a pus viaţa în primejdie şi v-a izbăvit din mâna lui Madian; şi voi v-aţi ridicat împotriva casei tatălui meu, i-aţi ucis fiii, şaptezeci de oameni, pe aceeaşi piatră, şi aţi făcut împărat peste locuitorii din Sihem pe Abimelec, fiul roabei lui, pentru că este fratele vostru. – Dacă, în adevăr şi cu toată curăţia, v-aţi purtat voi astăzi faţă de Ierubaal şi casa lui, bine! Abimelec să fie bucuria voastră, şi voi să fiţi bucuria lui! Dacă nu, să iasă un foc din Abimelec şi să mistuie pe locuitorii din Sihem şi casa lui Milo; şi un foc să iasă din locuitorii Sihemului şi din casa lui Milo şi să mistuie pe Abimelec!“ ((Jud. 9:16-20).

După ce a rostit aceste cuvinte, Iotam s-a retras de pe scenă și L-a lăsat pe Dumnezeu să dovedească în scurgerea evenimentelor cine are dreptate:

„Iotam s-a dat în lături şi a luat-o la fugă; s-a dus la Beer, unde a locuit departe de fratele său Abimelec.“ (Jud. 9:21).

Profeția lui Iotam devine realitate

Cuvântarea lui Iotam este ancorată în trei convingeri puternice:

(1) Dumnezeu este suveranul absolut al tuturor lucrurilor;

(2) Dumnezeu lucrează pentru triumful binelui și dreptății, și

(3) Răul este un fel de autodistrugere, un soi de sinucidere personală și colectivă.

Au trecut apoi trei ani și totul părea să-i meargă bine lui Abimelec.  Probabil că uitase deja de pilda rostită de Iotam. Numai că Dumnezeu n-o uitase, și Providența începe să miște evenimentele pentru ca profeția lui Iotam să se împlinească:

„Abimelec stăpânise trei ani peste Israel. Atunci Dumnezeu a trimis un duh rău între Abimelec şi locuitorii Sihemului, şi locuitorii Sihemului au fost necredincioşi lui Abimelec, pentru ca şi cruzimea săvârşită cu cei şaptezeci de fii ai lui Ierubaal să-şi ia pedeapsa, şi sângele lor să cadă asupra fratelui lor Abimelec, care-i ucisese, şi asupra locuitorilor Sihemului, care-l ajutaseră să ucidă pe fraţii săi.“ (Jud. 9:22-24).

Micul și orgoliosul despot s-a văzut jefuit de taxele de protecție pe care i le plăteau călătorii de pe drumurile comerciale:

„Locuitorii Sihemului au pus la pândă împotriva lui, pe vârfurile munţilor, nişte oameni care jefuiau pe toţi cei ce treceau pe lângă ei pe drum. Şi lucrul acesta a fost adus la cunoştinţa lui Abimelec. Gaal, fiul lui Ebed, a venit cu fraţii săi şi au trecut la Sihem. Locuitorii Sihemului au avut încredere în el! Au ieşit la câmp, le-au cules viile, le-au călcat strugurii şi au început să se înveselească; au intrat în casa dumnezeului lor, au mâncat şi au băut şi au blestemat pe Abimelec. Şi Gaal, fiul lui Ebed, zicea: «Cine este Abimelec şi cine este Sihem, ca să slujim lui Abimelec? Nu este el fiul lui Ierubaal şi nu este Zebul îngrijitorul lui? Slujiţi bărbaţilor lui Hamor, tatăl lui Sihem; de ce să slujim lui Abimelec? Oh! Dacă aş fi eu stăpânul acestui popor, aş răsturna pe Abimelec.» Şi despre Abimelec zicea: «Strânge-ţi oştirea şi ieşi!»

Zebul, cârmuitorul cetăţii, a auzit ce zicea Gaal, fiul lui Ebed, şi s-a aprins de mânie. A trimis pe ascuns nişte soli la Abimelec, ca să-i spună: «Iată, Gaal, fiul lui Ebed, şi fraţii lui, au venit la Sihem şi au răsculat cetatea împotriva ta. Acum, pleacă noaptea, tu şi poporul care este cu tine, şi stai la pândă în câmp. Dimineaţa, la răsăritul soarelui, să te arunci cu năvală asupra cetăţii. Şi când Gaal şi poporul care este cu el vor ieşi împotriva ta, să-i faci ce-ţi vor îngădui puterile.» Abimelec şi tot poporul care era cu el au plecat noaptea şi s-au pus la pândă lângă Sihem, împărţiţi în patru cete. Gaal, fiul lui Ebed, a ieşit şi a stat la intrarea porţii cetăţii. Abimelec şi tot poporul care era cu el s-au sculat atunci de la pândă. Gaal a zărit poporul şi a zis lui Zebul: «Iată un popor care se coboară din vârful munţilor.» Zebul i-a răspuns: «Este umbra munţilor pe care-i iei drept oameni.» Gaal, luând iarăşi cuvântul, a zis: «Este chiar un popor care se coboară de pe înălţimile ţării, şi o ceată vine pe drumul Stejarului Ghicitorilor.» Zebul i-a răspuns: «Unde îţi este acum gura cu care ziceai: ««Cine este Abimelec, ca să-i slujim? Nu este oare acesta poporul pe care-l dispreţuiai tu? Mergi acum şi luptă-te cu el!»» Gaal a înaintat în fruntea locuitorilor Sihemului şi s-a luptat cu Abimelec. Urmărit de Abimelec, a luat-o la fugă dinaintea lui, şi mulţi oameni au căzut morţi până la intrarea porţii. Abimelec s-a oprit la Aruma. Şi Zebul a izgonit pe Gaal şi pe fraţii lui, care n-au putut să rămână la Sihem. A doua zi, poporul a ieşit la câmp. Abimelec, căruia i s-a dat de ştire, şi-a luat ceata, a împărţit-o în trei părţi şi s-a pus la pândă în câmp. Văzând că poporul ieşea din cetate, s-a sculat împotriva lor şi i-a bătut. Abimelec şi cetele care erau cu el au pornit înainte şi s-au aşezat la intrarea porţii cetăţii: două din aceste cete s-au aruncat asupra tuturor celor ce erau în câmp şi i-au bătut. Abimelec a bătut cetatea toată ziua; a luat-o şi a ucis poporul care se afla în ea. Apoi a dărâmat cetatea până în temelie şi a presărat sare peste ea. La auzul acestui lucru, toţi locuitorii turnului Sihemului s-au dus în cetăţuia casei dumnezeului Berit.“ (Jud. 9:25-46).

Ironia scenei finale este evidentă. Iehova, Dumnezeul evreilor, face ca poporul păgân să se refugieze în templul zeului în care-și pusese încrederea. Abimelec, care fusese finanțat în campania sa cu bani din vistieria templului lui Baal, va dovedi că n-are nici un fel de respect nici pentru poporul care îl alesese și nici pentru zeul sub protecția căruia se așezase. „Spinul“ avea să stârnească acum incendiul ucigaș de oameni:

„S-a dat de ştire lui Abimelec că toţi locuitorii turnului Sihemului s-au strâns acolo. Atunci Abimelec s-a suit pe muntele Ţalmon, el şi tot poporul care era cu el. A luat o secure în mână, a tăiat o ramură de copac, a luat-o şi a pus-o pe umăr.  Apoi a zis poporului care era cu el: «Aţi văzut ce am făcut? Grăbiţi-vă şi faceţi şi voi ca mine.» Şi au tăiat fiecare câte o ramură şi au mers după Abimelec; au aşezat ramurile lângă cetăţuie şi i-au dat foc ei şi celor ce se aflau în ea. Aşa au pierit toţi oamenii din turnul Sihemului, în număr de aproape o mie, bărbaţi şi femei.“ (Jud. 9:47-49).

Cea de a doua parte a profeției din pilda lui Iotam era și ea gata de împlinire. Focul conflictului trebuia să-l mistuie acum pe Iotam prin mâna celor care îl aleseseră împărat:

„Abimelec a pornit împotriva Tebeţului. A împresurat Tebeţul şi l-a luat. În mijlocul cetăţii era un turn tare, unde au fugit toţi locuitorii cetăţii, bărbaţi şi femei; au încuiat uşile după ei şi s-au suit pe acoperişul turnului. Abimelec a ajuns până la turn; l-a bătut şi s-a apropiat de uşa turnului ca să-i pună foc. Atunci o femeie a aruncat o piatră de râşniţă pe capul lui Abimelec şi i-a sfărâmat ţeasta capului.“ (Jud. 9:50-53).

Obsedat de putere și orgolios până la absurd, Abimelec este preocupat de propria imagine chiar și în clipa morții. În această privință, comentatorii remarcă o simetrie semnificativă cu felul în care a murit și Saul, primul împărat peste tot Israelul (1 Sam. 31:4):

„Îndată el a chemat pe tânărul care-i purta armele şi i-a zis: «Scoate-ţi sabia şi omoară-mă, ca să nu se zică de mine: ««L-a omorât o femeie.»» Tânărul l-a străpuns cu sabia şi a murit.“ (Jud. 9:54).

Nici un cuvânt din pilda lui Iotam n-a rămas neîmplinit de Dumnezeu. El are întotdeauna ultimul cuvânt în ceea ce se întâmplă cu oamenii pe fața pământului. Când ambiția nu este subordonată voii lui Dumnezeu, conduce întotdeauna către un final tragic.

Samuel ține să-și încheie relatarea cu o concluzie despre Providența divină care are ultimul cuvânt chiar și atunci când oamenii nu țin cont de ea, iar unii chiar se și cred …împărați:

„Când au văzut bărbaţii lui Israel că Abimelec a murit, au plecat fiecare acasă. Astfel a făcut Dumnezeu să cadă asupra lui Abimelec răul pe care-l făcuse tatălui său, ucigând pe cei şaptezeci de fraţi ai lui; şi Dumnezeu a făcut să cadă asupra capului oamenilor din Sihem tot răul pe care-l făcuseră. Astfel s-a împlinit faţă de ei blestemul lui Iotam, fiul lui Ierubaal.“ (Jud. 9:55-57).

9. Tola și Iair

Motto: Judecătorii Tola şi Iair,
Un „intermezzo“ pentru-al cărţii fir.

În cartea Judecători, mai mult parcă decât în orice altă carte a Scripturii, mila este cel mai activ dintre toate atributele lui Dumnezeu. Este vădit că cea mai mare amenințare la existența Israelului nu venea din partea dușmanilor dinafara țării, ci, paradoxal, din interiorul ei. Israelul era o națiune hotărâtă parcă să se autodistrugă: numai mila și harul lui Dumnezeu au stăvilit această tendință sinucigașă.

Păcatul nu duce decât la ruină, iar îndepărtarea de Dumnezeu a fost întotdeauna păgubitoare. Iată, ca dovadă, cum sună o plângere sau poate mai degrabă un aspru rechizitoriu din partea Domnului:

„Preoţii n-au întrebat: «Unde este Domnul?» Păzitorii Legii nu M-au cunoscut, păstorii sufleteşti Mi-au fost necredincioşi, prorocii au prorocit prin Baal şi au alergat după cei ce nu sunt de niciun ajutor. De aceea, Mă voi certa cu voi, zice Domnul, şi Mă voi certa cu copiii copiilor voştri.

Treceţi în ostroavele Chitim şi priviţi! Trimiteţi la Chedar, uitaţi-vă bine şi vedeţi dacă s-a întâmplat acolo aşa ceva: şi-a schimbat vreodată un popor dumnezeii, măcar că ei nu sunt dumnezei? Dar poporul Meu şi-a schimbat Slava cu ceva care nu este de niciun ajutor! Miraţi-vă de aşa ceva, ceruri, înfioraţi-vă de spaimă şi groază, zice Domnul. Căci poporul Meu a săvârşit un îndoit păcat: M-au părăsit pe Mine, Izvorul apelor vii, şi şi-au săpat puţuri, puţuri crăpate care nu ţin apă.“ (Ierem. 2:8-13).

Cu istoria lui Ghedeon, care este punctul pivotant al cărții, se instalează parcă un șablon nefericit: fiecare izbăvire printr-un judecător a fost urmată de un conflict fratricid în care evreii s-au ucis unii pe alții. Primele două întâmplări sunt aproape identice. Istoria lui Ghedeon (cap. 6-8) este urmată imediat de domnia cu conflicte fratricide de sub Abimelec (cap. 9). Urmează apoi un mic „respiro“ în vremea lui Tola și Iair. Istoria lui Iefta (10:6-12:7) sfârșește simetric cu un război civil fratricid (cap. 12:1-6). Țara se bucură apoi de o scurtă perioadă de liniște (12:8-15). Istoria lui Samson (cap. 13-16) este urmată de mai multă violență, și de un alt război fratricid, care amenință să desființeze una dintre semințiile lui Israel (cap. 17-21). De data aceasta nu va mai fi nici o îmbunătățire. Cartea se termină într-un haos total.

Tola și Iair deci reprezintă un „intermezzo“ de rutină înainte de istoria teribilului Iefta. Despre amândoi ni se scrie pe scurt și strict în șablonul stabilit de Samuel pentru prezentarea personajelor sale.

„După Abimelec, s-a sculat Tola, fiul lui Pua, fiul lui Dodo, bărbat din Isahar, ca să izbăvească pe Israel; el locuia la Şamir, pe muntele lui Efraim. Tola a fost judecător în Israel douăzeci şi trei de ani; apoi a murit şi a fost îngropat la Şamir. După el, s-a sculat Iair, galaaditul, care a fost judecător în Israel douăzeci şi doi de ani. El avea treizeci de fii, care călăreau pe treizeci de mânji de măgari şi stăpâneau treizeci de cetăţi, numite şi azi cetăţile lui Iair şi aşezate în ţara Galaadului. Şi Iair a murit şi a fost îngropat la Camon.“ (Jud. 10:1-5).

„După Abimelec…“, scrie Samuel, nu „după Ghedeon“, sugerând astfel că Tola și Iair sunt o revenire la normal după aberația stârnită de ambițiosul Abimelec, care s-a impus ca împărat şi care, ca urmare a domniei sale despotice, a fost o pricină de nenorocire pentru locuitorii Sihemului şi ai cetăţilor învecinate, iar până la urmă chiar şi pentru el însuşi. Deși provenea din seminţia lui Isahar, al cărei teritoriu se afla în extremitatea nordică a Israelului, Tola s-a mutat și L-a slujit pe Domnul în munții lui Efraim, respectiv în partea centrală a țării. Fără îndoială, gestul său trebuie privit ca un sacrificiu și ca un exemplu de consacrare în folosul unor oameni care se prăbușiseră iarăşi în nişte fixații egoiste, idolatre și imorale.

Judecătorul Iair, la fel ca Iefta, provenea de pe celălalt mal al Iordanului. Este evident că a fost şi el un poligam, asemenea lui Ghedeon, iar cei treizeci de fii ai lui au fost un semn al puterii și binecuvântării divine. Influența și faima lui, precum și amintirea plăcută a celor 23 de ani de slujire, au dăinuit astfel încât oamenii locului au preferat să păstreze pentru regiunea lor numele de „cetăți ale lui Iair“.

10. Istoria lui Iefta

Motto: Valoarea unui om nu se datorează circumstanțelor, ci caracterului său.

Cazul lui Iefta reprezintă încă o spirală descendentă spre un palier mai de jos. Israelul continuă picajul periculos spre dezastru. Proorocul Samuel își construiește fragmentul următor cu măiestria unui adevărat dascăl. Drept consecinţă, preambulul la istoria lui Iefta ne prilejuieşte câteva lecții foarte folositoare.

I. Ascensiunea lui Iefta   MMMMMMMMMM

I. Spune-mi cui te închini ca să-ți spun cine te robește!

Ironia acestei situații este evidentă în diagnosticul pe care îl pune Samuel:

„Copiii lui Israel au făcut iarăşi ce nu plăcea Domnului; au slujit Baalilor şi Astarteilor, dumnezeilor Siriei, dumnezeilor Sidonului, dumnezeilor Moabului, dumnezeilor fiilor lui Amon şi dumnezeilor filistenilor, şi au părăsit pe Domnul şi nu I-au mai slujit. Domnul S-a aprins de mânie împotriva lui Israel şi i-a vândut în mâinile filistenilor şi în mâinile fiilor lui Amon.“  (Jud. 10:6-7).

„Filisteni ați vrut, filisteni vă dau! Moabiți ați vrut, moabiți vă dau!“ pare să spună Dumnezeu prin pana lui Samuel. Pentru asigurarea unui echilibru corect între libertatea omului şi suveranitatea Lui, Dumnezeu îi respectă alegerea lăsându-l să mănânce din rodul rătăcirii lui până se satură, cum bine renarca regele Solomon:

,,Cel cu inima rătăcită se satură de căile lui.“ (Prov. 14:14).

Aşa s-a întâmplat cu israeliţii şi de data aceasta:

„Ei au apăsat şi au asuprit pe copiii lui Israel în vremea aceea optsprezece ani, şi anume: pe toţi copiii lui Israel care erau de cealaltă parte a Iordanului, în ţara amoriţilor, în Galaad.

Fiii lui Amon au trecut Iordanul ca să se bată şi împotriva lui Iuda, împotriva lui Beniamin şi împotriva casei lui Efraim. Şi Israel era într-o mare strâmtorare.“ (Jud. 10:8-9).

II. Recunoașterea greșelii, fără renunțarea la obiceiurile proaste nu este suficientă înaintea lui Dumnezeu.

„Copiii lui Israel au strigat către Domnul, şi au zis: «Am păcătuit împotriva Ta, căci am părăsit pe Dumnezeul nostru şi am slujit Baalilor.»“ (Jud. 10:10).

Din nefericire, învățăm mult prea puțin din experiențele prin care ne trece Dumnezeu. De aceea, El este nevoit adeseori să ne smerească inima prin suferinţă (Ps. 107:12) pentru a ne face să vedem ceea ce refuzăm să luăm în seamă. Iată ce le spune Domnul copiilor lui Israel:

„Nu v-am izbăvit Eu de egipteni, de amoriţi, de fiii lui Amon şi de filisteni? Şi când v-au apăsat sidoniţii, Amalec şi Maon, şi aţi strigat către Mine, nu v-am izbăvit Eu din mâinile lor? Dar voi M-aţi părăsit şi aţi slujit altor dumnezei. De aceea, nu vă voi mai izbăvi. Duceţi-vă şi chemaţi pe dumnezeii pe care i-aţi ales; ei să vă izbăvească în vremea strâmtorării voastre!“ (Jud. 10:11-14).

Ion Creangă are un pasaj semi-amuzant în celebrele lui „Amintiri din copilărie“, când copil fiind se întoarce vinovat de la scăldat și-i spune mamei sale: „Bate-mă, omoară-mă, numai dă-mi ceva să mănânc!“ Ceva din ignoranța naiv-vinovată a acestui apel este și în cererea pe care i-o fac lui Dumnezeu evreii:

„Copiii lui Israel I-au zis Domnului: «Am păcătuit, fă-ne ce-Ţi va plăcea. Numai izbăveşte-ne astăzi!»“ (Jud. 10:15).

III. Chiar și „silită“, pocăința omului mişcă inima Domnului.

„Şi au scos dumnezeii străini din mijlocul lor, şi au slujit Domnului. El S-a îndurat de suferinţele lui Israel.“ (Jud. 10:16).

Urmează ca Samuel să ne spună cum și-a manifestat Dumnezeu această îndurare. Ca și în toate crizele de până acum, Dumnezeu și poporul aveau nevoie de un om care să fie instrumentul izbăvirii divine:

„Poporul şi căpeteniile Galaadului şi-au zis unul altuia: «Cine este omul care va începe lupta împotriva fiilor lui Amon? El va fi căpetenia tuturor locuitorilor Galaadului.»“ (Jud. 10:18).

IV. Dumnezeu alege lucrurile slabe ca să le facă de rușine pe cele presupuse „tari“, iar tragediile aparente pot fi transformările necesare pentru împlinirea unor planuri ale lui Dumnezeu.

Nici un israelit nu bănuia că omul ales să izbăvească și să judece pe Israel de data aceasta avea să fie „fiul unei curve“. Oricât de șocantă părea o asemenea alegere, Dumnezeu procedase astfel tocmai ca să ilustreze simbolic degradarea spirituală în care se afla Israelul. Din punctul lui Dumnezeu de vedere, oricare dintre bărbații din Israel era „fiul unei națiuni care trăia în curvie spirituală“, prostituându-se cu dumnezeii tuturor popoarelor vecine. Proroocul Osea avea să poarte mai târziu spre Israel aceeași metaforă a curviei spirituale.

Cronica lui Samuel continuă:

„Iefta, galaaditul, era un om viteaz. El era fiul unei curve. Galaad născuse pe Iefta.“ (Jud. 11:1).

Iefta are soarta unui om nedreptățit. Nici un copil ‒ indiferent când, unde şi prin cine vine pe lume ‒ nu se naște cu o anumită ,zestre“ de ,,vinovăţie genetică“. Familia și societatea se grăbesc să pună un stigmat asupra celor ce împărtăşesc situația lui Iefta. Disprețuit și alungat de frații săi vitregi, care au încălcat astfel în mod flagrant prevederile Legii mozaice (Lev. 19:33-34; Deut. 10:12-22), Iefta alege să se considere în inima lui un israelit, un îndrăgostit de Dumnezeu și, așa cum vom vedea, un bun cunoscător al scrierilor ebraice anterioare lui și al istoriei poporului său:

„Nevasta lui Galaad i-a născut fii, care, făcându-se mari, au izgonit pe Iefta şi i-au zis: «Tu nu vei avea moştenire în casa tatălui nostru, căci eşti fiul unei alte femei.» Şi Iefta a fugit de la fraţii lui şi a locuit în ţara Tob. Nişte oameni fără căpătâi s-au strâns la Iefta şi făceau plimbări cu el.“ (Jud. 11:2-3).

Expresia „a face plimbări“ din traducerea românească este un eufemism simpatic. În realitate, Iefta și banda lui de oameni fără căpătâi erau niște haiduci la drumul mare. Handicapul acestei poziții de „lepădat“ în care fusese aruncat de familia lui a creat condiţiile unei pregătiri providențiale pentru misiunea și destinul pe care i le pregătise Dumnezeu. Tot Israelul știa de isprăvile lui Iefta, așa că nu este de mirare că până și „bătrânii lui Israel“ s-au gândit la el atunci când au ajuns la mare strâmtoare. Dar nu pentru „plimbări“ aveau ei nevoie de el!

„După câtva timp, fiii lui Amon au pornit cu război împotriva lui Israel. Şi pe când fiii lui Amon făceau război cu Israel, bătrânii Galaadului s-au dus să caute pe Iefta din ţara Tob.“ (Jud. 11:4-5).

V. Poartă-te frumos cu toți oamenii, pentru că nu știi când vei avea nevoie de unii dintre ei!

Cei din Israel au trebuit să se smerească mult și să-și recunoască atitudinea disprețuitoare cu care l-au tratat pe Iefta, deși nici el, și nici un alt copil născut în condiţii asemănătoare, nu poartă vreo vină pentru circumstanțele în care au venit pe lume.

„Ei i-au zis lui Iefta: «Vino de fii căpetenia noastră, şi să batem pe fiii lui Amon.»  Iefta le-a răspuns bătrânilor Galaadului: «Nu m-aţi urât voi şi nu m-aţi izgonit voi din casa tatălui meu? Pentru ce veniţi la mine acum când sunteţi în strâmtorare?» Bătrânii Galaadului i-au zis lui Iefta: «Ne întoarcem la tine acum, ca să mergi cu noi, să baţi pe fiii lui Amon şi să fii căpetenia noastră, căpetenia tuturor locuitorilor Galaadului.» Iefta a răspuns bătrânilor Galaadului: «Dacă mă aduceţi înapoi ca să bat pe fiii lui Amon şi dacă Domnul îi va da înaintea mea, voi fi eu oare căpetenia voastră?» Bătrânii Galaadului au zis lui Iefta: «Domnul să ne audă şi să judece dacă nu vom face ce spui.» Şi Iefta a pornit cu bătrânii Galaadului. Poporul l-a pus în fruntea lui şi l-a aşezat căpetenie, şi Iefta a spus din nou înaintea Domnului, la Miţpa, toate cuvintele pe care le rostise.“ (Jud. 11:6-11).

Samuel este un pedagog subtil și prezintă asemănările între modul cum s-au purtat evreii cu Dumnezeu și modul în care s-au purtat cu Iefta.

TEMA Capitolul 10 Capitolul 11

Lepădare v. 6 v. 1-3

Necaz v. 7-9 v. 4

Pedeapsă v. 10 v. 5-6

Reproș v. 11-14 v. 7

Cerere v. 15-16a v. 8

Înduplecare v. 16b v. 9-11

Ca și Abimelec, Iefta a fost un copil nedorit și nelegitim. Aici se sfârșește însă orice asemănare dintre ei. Iefta este un om cu respect pentru Dumnezeu și pentru istoria sfântă. El alege să meargă la Mițpa și să oficializeze înaintea Domnului chemarea lui în slujire. Cetatea avea să fie mai târziu un loc important pentru slujirea lui Samuel:

„Samuel a zis: «Strângeţi pe tot Israelul la Miţpa, şi eu mă voi ruga Domnului pentru voi.» Şi s-au strâns la Miţpa. Au scos apă şi au vărsat-o înaintea Domnului, şi au postit în ziua aceea, zicând: «Am păcătuit împotriva Domnului!» Samuel judeca pe copiii lui Israel la Miţpa.“ (1 Sam. 7:5-7).

VI. Cine se bazează pe Biblie clădește pe autoritatea supremă a universului!

Fratele Liviu Olah obișnuia să spună că cine se roagă după voia lui Dumnezeu declanșează energiile necuprinse ale universului spiritual și material.

Profetul Samuel ne spune că Iefta n-a plecat împotriva dușmanului în virtutea superiorității militare, ci în virtutea dreptului divin. Iefta se dovedește un foarte bun cunoscător al istoriei sacre a poporului ales. Pledoaria lui Iefta în fața împăratului amoniţilor s-a bazat pe trei argumente. Premiza lui a fost că amoniții nu aveau nici un fel de drept asupra teritoriilor israelite de la est de Iordan pe care încercau acum să le ia cu forța.

În primul rând, Iefta face o incursiune în trecut pentru a demonstra că Amon nu are nici un drept istoric asupra acestor teritorii:

„Iefta a trimis soli împăratului fiilor lui Amon, ca să-i spună: «Ce ai cu mine de vii împotriva mea să faci război împotriva ţării mele?» Împăratul fiilor lui Amon a răspuns solilor lui Iefta: «Pentru că Israel, când s-a suit din Egipt, a pus mâna pe ţara mea, de la Arnon până la Iaboc şi Iordan. Dă-mi-o înapoi acum de bunăvoie.»

Iefta a trimis iarăşi soli împăratului fiilor lui Amon, ca să-i spună: «Aşa vorbeşte Iefta: Israel n-a pus mâna pe ţara Moabului, nici pe ţara fiilor lui Amon. Căci, când s-a suit Israel din Egipt, a mers în pustiu până la Marea Roşie şi a ajuns la Cades. Atunci Israel a trimis soli împăratului Edomului, ca să-i spună: ««Lasă-mă să trec prin ţara ta.»»  Dar împăratul Edomului n-a voit. A trimis şi la împăratul Moabului, şi nici el n-a vrut. Şi Israel a rămas la Cades. Apoi a mers prin pustiu, a ocolit ţara Edomului şi ţara Moabului şi a venit la răsăritul ţării Moabului; au tăbărât dincolo de Arnon, fără să intre pe ţinutul Moabului, căci Arnonul era hotarul Moabului. Israel a trimis soli lui Sihon, împăratul amoriţilor, împăratul Hesbonului. Şi Israel i-a zis: ««Lasă-mă să trec prin ţara ta până la locul spre care mergem.»» Dar Sihon n-a avut încredere în Israel, ca să-l lase să treacă pe ţinutul lui; şi-a strâns tot poporul, a tăbărât la Iahaţ şi a luptat împotriva lui Israel.

Domnul, Dumnezeul lui Israel, a dat pe Sihon şi pe tot poporul lui în mâinile lui Israel care i-a bătut. Israel a pus mâna pe toată ţara amoriţilor care erau aşezaţi în ţara aceasta. Au pus mâna pe tot ţinutul amoriţilor, de la Arnon până la Iaboc, şi de la pustiu până la Iordan.“ (Jud. 11:12-22).

Vorbind astfel, Iefta arăta că evreii au cucerit aceste teritorii de la amoriți, nu de la amoniți.

În al doilea rând, Iefta subliniază faptul că aceste teritorii le-au fost date evreilor de Iehova; prin urmare, ar fi greșit pentru amoniți să încerce acum să li le ia. Până și neevreii idolatri recunoșteau dreptul unui popor de a lua în stăpânire ceea ce primeau din partea dumnezeului lor. Împăratul Moabului a renunțat să facă război cu evreii (Num. 22-24). Acest om puternic și-a dat seama că ar fi zadarnic să li se împotrivească celor din Israel, având în vedere marile isprăvi pe care le făcuse deja Dumnezeul lor.

„Şi acum, când Domnul Dumnezeul lui Israel a izgonit pe amoriţi dinaintea poporului Său, Israel, tu să le stăpâneşti ţara? Oare ce-ţi dă în stăpânire dumnezeul tău, Chemoş, nu vei stăpâni? Şi tot ce ne-a dat în stăpânire Domnul, Dumnezeul nostru, înaintea noastră, noi să nu stăpânim?! Eşti tu mai bun decât Balac, fiul lui Ţipor, împăratul Moabului? S-a certat el cu Israel sau a făcut el război împotriva lui?“ (Jud. 11:23-25).

În sfârşit,  Iefta încheie cu un argument de logică: dacă teritoriile ar fi fost ale celor din Moab, cum se face că timp de trei sute de ani ei n-au avut nici o pretenție asupra lor?

„Iată că sunt trei sute de ani de când locuieşte Israel la Hesbon şi în satele din jurul lui, la Aroer şi în satele din jurul lui şi în toate cetăţile cari sunt pe malul Arnonului: pentruce nu i le-aţi luat în tot timpul acesta?“ (Jud. 11:26).

Finalul pledoariei lui Iefta este o declarație de credință în providența lui Dumnezeu. El vorbește în virtutea dreptului binelui de a ieși biruitor asupra răului:

„Eu nu te-am supărat deloc, şi rău te-ai purtat cu mine, făcându-mi război. Domnul să judece lucrul acesta! El să fie astăzi judecător între fiii lui Israel şi fiii lui Amon!“ (Jud. 11:27).

Analizând pledoaria lui Iefta, descoperim în acest bărbat „lepădat“ un om remarcabil, îndrăgostit de Iehova și de Scripturile poporului ales, un om integru cu un sistem de valori ancorate în suveranitatea lui Dumnezeu asupra istoriei. Din păcate, împăratul amoniților nu era nici pe departe la înălțimea acestei pledoarii, crezând probabil că argumentul forței este cel care va prevala:

„Împăratul fiilor lui Amon n-a ascultat cuvintele pe care a trimes Iefta să i le spună.“ (Jud. 11:12-28).

II. Biruința și juruința lui Iefta

Istoria lui Iefta prezintă una din relatările foarte controversate în lumea teologilor: juruința lui și consecinţele ei asupra fiicei sale.

Spre deosebire de alte ocazii, proorocul Samuel alege de data aceasta să redea relatarea despre războiul de izbăvire al evreilor în paralel cu o secvență din experiența personală a judecătorului, în cazul acesta, Iefta. Pentru a stabili cadrul spiritual, Samuel ne spune că ceea ce s-a întâmplat a fost după ce Duhul lui Dumnezeu l-a împuternicit pe acest om la slujire:

„Duhul Domnului a venit peste Iefta. Iefta a străbătut Galaadul şi Manase; a trecut la Miţpe în Galaad; şi din Miţpe din Galaad, a pornit împotriva fiilor lui Amon.“ (Jud. 11:29).

Versetul imediat următor ne spune că Iefta a făcut o juruință Domnului, al cărui Duh venise în mod special peste el:

„Iefta a făcut o juruinţă Domnului şi a zis: «Dacă vei da în mâinile mele pe fiii lui Amon, oricine va ieşi pe porţile casei mele înaintea mea, la întoarcerea mea fericită de la fiii lui Amon, va fi închinat Domnului şi-l voi aduce ca ardere-de-tot.»“ (Jud. 11:30-31).

Samuel merge mai departe și țese balada aceasta a fetei lui Iefta, care are o ciudată asemănare cu legenda Meșterului Manole de la popoarele din bazinul Dunării. În textul lui Samuel, se pare că bucuria biruinței a fost amestecată cu regretul renunțării la ceea ce avea Iefta mai scump, propria lui fiică, singurul lui copil, unica speranță pentru continuarea neamului:

„Iefta a pornit împotriva fiilor lui Amon, şi Domnul i-a dat în mâinile lui. Le-a pricinuit o foarte mare înfrângere, de la Aroer până spre Minit, loc care cuprindea douăzeci de cetăţi, şi până la Abel-Cheramim. Şi fiii lui Amon au fost smeriţi înaintea copiilor lui Israel.

Iefta s-a întors acasă la Miţpa. Şi iată că fiica sa i-a ieşit înainte cu timpane şi jocuri. Ea era singurul lui copil; n-avea fii şi nici altă fată. Cum a văzut-o, el şi-a rupt hainele şi a zis: «Ah! fata mea! Adânc mă loveşti şi mă tulburi! Am făcut o juruinţă Domnului şi n-o pot întoarce.»

Ea i-a zis: «Tată, ai făcut o juruinţă Domnului, fă-mi potrivit cu ceea ce ţi-a ieşit din gură, acum când Domnul te-a răzbunat pe vrăjmaşii tăi, pe fiii lui Amon.» Şi ea a zis tatălui său: «Atât îngăduie-mi: lasă-mă slobodă două luni, ca să mă duc să mă cobor în munţi şi să-mi plâng fecioria cu tovarăşele mele.» El i-a răspuns: «Du-te!» Şi a lăsat-o slobodă două luni. Ea s-a dus cu tovarăşele ei şi şi-a plâns fecioria pe munţi. După cele două luni, s-a întors la tatăl ei, şi el a împlinit cu ea juruinţa pe care o făcuse. Ea nu cunoscuse împreunarea cu bărbat. De atunci s-a făcut în Israel obiceiul ca, în toţi anii, fetele lui Israel se duc să prăznuiască pe fiica lui Iefta, galaaditul, patru zile pe an.“ (Jud. 11:32-40).

Conform interpretării tradiționale, prin relatarea faptelor de mai sus, proorocul Samuel a vrut să sublinieze încă odată tragedia decăderii celor din Israel, unde chiar și cei mai buni dintre cei buni s-au lăsat contaminaţi de obiceiurile religiilor păgâne din jur și au trebuit să plătească din greu pentru nebunia lor.

Să-mi fie îngăduit să prezint și o altă interpretare a acestui pasaj, una nu mai puțin posibilă, ci chiar mult mai probabilă.

Înainte de a ne grăbi să tragem concluzii pripite din text, vă propun să privim cu mai multă atenție textul; și cred că vom ajunge la concluzia că Iefta n-a făcut nici o juruință pripită și nici păgână și că închinarea fetei lui n-a însemnat în nici un fel incinerarea acestei fete, ci doar închinarea ei în slujire pentru Domnul. Dintre toți judecătorii, Iefta pomenește cel mai mult numele lui Dumnezeu. Este clar că Samuel vrea să ne spună ceva prin aceasta.

În loc să-l transformăm pe acest Iefta într-o monstruoasă figură înglodată în marasmul practicilor dezgustătoare ale păgânilor din jur care încearcă să-l mituiască pe Dumnezeu pentru câștigarea favorurilor divine, am face mai bine să stăm puțin asupra textului și să-l citim cu mai multă atenție.

Eu am găsit în text nu mai puţin de opt elemente care repudiază interpretarea tradițională.

Aşadar,

O altă interpretare a sacrificiului fiicei lui Iefta 

Primul element care trebuie reţinut este acela că textul nu indică nici direct şi nici indirect că Iefta ar fi fost un om pripit. Dimpotrivă! Felul lui de a trata cu bătrânii din Israel și cu împăratul amoniților ni-l arată ca pe un om calculat și chibzuit, care nu se grăbește în nici una dintre acţiunile sale. Iefta este adeptul deliberării și al pregătirii minuțioase.

Al doilea element din text care ne dă de gândit este faptul că Iefta era un bun cunoscător al Scripturilor ebraice. Este imposibil ca el să nu fi cunoscut și aceste două texte care interziceau categoric jertfirea copiilor pentru îmbunarea zeilor:

„Să nu dai pe niciunul din copiii tăi ca să fie adus jertfă lui Moloh şi să nu pângăreşti Numele Dumnezeului tău. Eu sunt Domnul.“ (Lev. 18:21).

„După ce Domnul, Dumnezeul tău, va nimici toate neamurile pe care le vei izgoni dinaintea ta, după ce le vei izgoni şi te vei aşeza în ţara lor, vezi să nu te laşi prins în cursă, călcând pe urmele lor, după ce vor fi nimicite dinaintea ta. Fereşte-te să nu cercetezi despre dumnezeii lor şi să zici:  «Cum slujeau Neamurile acestea dumnezeilor lor? Şi eu vreau să fac la fel.»

Tu să nu faci aşa faţă de Domnul, Dumnezeul tău; căci ele slujeau dumnezeilor lor, făcând toate urâciunile pe care le urăşte Domnul, şi ele chiar îşi ardeau în foc fiii şi fiicele lor în cinstea dumnezeilor lor. Voi să păziţi şi să împliniţi toate lucrurile pe care vi le poruncesc eu; să n-adăugaţi nimic la ele şi să nu scoateţi nimic din ele.“ (Deut. 12:29-32).

În plus, așa cum am văzut deja, contextul apariţiei lui Iefta este o vreme de pocăință și edificare a lui Israel, şi nu un timp de apostazie. Poporul dorea să se întoarcă la Dumnezeu și să lepede idolii, nu să se închine la idoli și să-L lepede pe Dumnezeu!

Într-adevăr, profetul Samuel precizează:

„Şi au scos dumnezeii străini din mijlocul lor, şi au slujit Domnului.“ (Jud. 10:16).

Al treilea element care trebuie luat în considerare în analizarea acestui pasaj este condiția spirituală în care se afla Iefta când I-a făcut Domnului această juruință:

„Duhul Domnului a venit peste Iefta.“ (Jud. 11:1).

Oare l-ar fi putut călăuzi Duhul Domnului să facă ceva așa de contrar Scripturii pe care El a inspirat-o? Mai rămânea Duhul peste el dacă ar fi făcut Iefta o juruință așa de păgână? L-ar mai fi ajutat El să biruiască? Este foarte greu de crezut că răspunsul la toate aceste întrebări ar putea fi unul afirmativ.

Al patrulea element din text se găsește în versetul 31, unde unul din cuvinte poate avea două sensuri, iar cel ales pentru traducere poate schimba total situația:

„…oricine va ieşi pe porţile casei mele înaintea mea, la întoarcerea mea fericită de la fiii lui Amon, va fi închinat Domnului, şi îl voi aduce ca ardere-de-tot“ (Jud. 11:31).

Acest „și“ din ultima afirmație („şi îl voi aduce ca ardere-de-tot“) se mai poate traduce prin „sau“, ceea ce ar da un cu totul alt sens afirmației: „… va fi închinat Domnului, sau îl voi aduce ca ardere-de-tot“. Cu alte cuvinte, Iefta a jurat că dacă va fi un animal care-i aparține va fi adus ca ardere-de-tot, iar dacă va fi o persoană din familia sa va fi închinată Domnului. Dacă aceasta este traducerea corectă,  Iefta nu promite sacrificarea unei ființe umane, ci dedicarea unei astfel de persoane din casa lui pentru a  sluji la Casa Domnului (1 Sam 2:22).  În sprijinul acestei interpretări mai bune este și folosirea cuvântului a prăznui în versetul 40: „…în toţi anii, fetele lui Israel se duc să prăznuiască pe fiica lui Iefta, galaaditul, patru zile pe an“.

Verbul „a prăznui“ nu indică o atmosferă de bocet și regret, ci dimpotrivă, sărbătorirea unei fapte merituoase. Cu siguranţă, o încălcare a Legii mozaice și o tragedie datorată păgânismului n-ar fi rămas în conştiinţa colectivă a spiritualităţii evreieşti ca o amintire demnă de a fi păstrată. Fetele din Israel au mers patru zile în fiecare an să sărbătorească și să fie inspirate de o dedicare pentru Domnul și de o renunţare la binecuvântările unei  vieţi  normale pentru a fi aduse ca jertfă pe altarul slujirii lui Iehova (Rom. 12:1).

Al cincilea element din text pe care trebuie să-l examinăm este existența intervalului de timp de două luni scurs până la consacrarea fetei lui Iefta:

„Ea i-a zis: «Tată, ai făcut o juruinţă Domnului, fă-mi potrivit cu ceea ce ţi-a ieşit din gură, acum când Domnul te-a răzbunat pe vrăjmaşii tăi, pe fiii lui Amon.» Şi ea a zis tatălui său: «Atât îngăduie-mi: lasă-mă slobodă două luni, ca să mă duc să mă cobor în munţi şi să-mi plâng fecioria cu tovarăşele mele.» El a răspuns: «Du-te!» Şi a lăsat-o slobodă două luni. Ea s-a dus cu tovarăşele ei şi şi-a plâns fecioria pe munţi. După cele două luni, s-a întors la tatăl ei, şi el a împlinit cu ea juruinţa pe care o făcuse.“ (Jud. 11:36-39a).

Nu credeți că preoții din Silo ar fi avut destul timp să vină și să-i spună lui Iefta că „jertfirea de oameni“ este o urâciune înaintea lui Iehova și să-l împiedice să o facă? Să nu uităm că pe regele Saul, bărbaţii lui Israel l-au împiedicat să-l execute pe Ionatan, deși împăratul făcuse o promisiune pripită înaintea lui Iehova:

„Saul a zis: «Căci viu este Domnul, Izbăvitorul lui Israel: chiar dacă l-ar fi săvârşit fiul meu Ionatan, va muri.» Şi nimeni din tot poporul nu i-a răspuns…

Poporul i-a zis lui Saul: «Ce! să moară Ionatan, el, care a făcut această mare izbăvire în Israel? Niciodată! Viu este Domnul, că un păr din capul lui nu va cădea la pământ, căci cu Dumnezeu a lucrat el în ziua aceasta.» Astfel poporul a scăpat pe Ionatan de la moarte.“ (1 Sam. 14:39, 45).

Al șaselea element legat de text este următorul: chiar dacă Iefta ar fi făcut un jurământ pripit pe care l-ar fi regretat mai târziu, existau prevederi în Lege care să-i dea voie să se pocăiască de el și să nu-l împlinească. Iată unele dintre ele:

„…când cineva, vorbind cu uşurinţă, jură că are să facă ceva rău sau bine, şi nebăgând de seamă la început, bagă de seamă mai târziu, şi se va face astfel vinovat: Când cineva deci se va face vinovat de unul din aceste lucruri, trebuie să-şi mărturisească păcatul. Apoi să aducă lui Dumnezeu ca jertfă de vină, pentru păcatul pe care l-a făcut, o parte femeiască din turmă, şi anume, o oaie sau o capră, ca jertfă ispăşitoare.  Şi preotul să facă pentru el ispăşirea păcatului lui.“ (Lev. 5:4-6).

Dacă aşa ar fi stat lucrurile cu Iefta, el mai avea înaintea Domnului şi posibilitatea de a-și răscumpăra fata (Lev. 27:1-8).

Al șaptelea element din text în favoarea ipotezei că fata lui Iefta a fost consacrată Domnului şi nu adusă ca ardere-de-tot este acela că în cele două luni petrecute în așteptarea împlinirii juruinței tatălui său, ea nu s-a plâns că va trebui să moară, ci și-a plâns fecioria. Ori, aceasta exprima regretul că nu se va împlini niciodată ca soție și mamă:

„Şi ea a zis tatălui său: «Atât îngăduie-mi: lasă-mă slobodă două luni, ca să mă duc să mă pogor în munţi, şi să-mi plâng fecioria cu tovarăşele mele.»  El i-a răspuns: «Du-te!» Şi a lăsat-o slobodă două luni. Ea s-a dus cu tovarăşele ei, şi şi-a plâns fecioria pe munţi.“ (Jud. 11:36-38).

Evident că tovarăşele ei ,,de lacrimi“ puteau fi şi ele nişte fecioare care, de dragul Domnului, renunţaseră la privilegiile vieţii de familie.

Al optulea element, și probabil cel mai puternic, este că, nicăieri în Biblie, Iefta nu este condamnat sau criticat pentru ceea ce a făcut. Dimpotrivă, el este lăudat. Chiar şi proorocul Samuel îl citează printre oamenii care au făcut bine în Israel:

„Şi Domnul a trimis pe Ierubaal şi pe Barac, şi pe Iefta, şi pe Samuel, şi v-a izbăvit din mâna vrăjmaşilor voştri care vă înconjurau, şi aţi locuit în linişte.“ (1 Sam. 12:11).

L-ar mai fi dat Samuel drept exemplu dacă Iefta ar fi dus Israelul pe calea idolatră a păgânilor? Ar mai fi spus ceva bun despre el omul care s-a călăuzit după principiul: „Ascultarea face mai mult decât jertfele“?

Dincolo de Samuel, chiar și Duhul Sfânt l-a inspirat pe autorul Epistolei către Evrei să-l așeze pe Iefta în galeria eroilor credinței:

„Şi ce voi mai zice? Căci nu mi-ar ajunge vremea, dacă aş vrea să vorbesc de Ghedeon, de Barac, de Samson, de Ieftaie, de David, de Samuel şi de prooroci!“ (Evrei 11:32).

Având în vedere aceste opt argumente bazate pe text, vă supun atenției această variantă a faptelor: Iefta și-a închinat fata pentru slujirea feciorelnică de la Casa Domnului.

Însă, pentru a nu minimaliza un asemenea sacrificiu, ar trebui să ne aducem aminte că în Israel era o rușine să nu ai copii și că fiecare tată spera ca din posteritatea lui să se nască mult așteptatul Mesia! Textul ne precizează (oare întâmplător?) că „ea era singurul lui copil; n-avea fii şi nici altă fată“.

Spre deosebire de alți judecători, se pare că Iefta nu a fost poligam, ci a rămas credincios tiparului divin revelat în Scriptură. În consacrarea fetei lui pentru slujirea la Templu, Iefta s-a văzut în situația de a nu avea urmași, ceea ce nu era o tragedie mică pentru familia și seminția din care făcea parte. Iar fata lui Iefta și-a plâns pierderea șansei de a deveni soția unui om destoinic, de a fi apoi mamă și bunică și, de ce nu, de a fi în rândul acelora prin care Dumnezeu avea să aducă izbăvirea finală a poporului Său.

III. Un război fratricid

Dacă Ghedeon a reușit să potolească mânia orgolioşilor bărbaţi ai lui Efraim, nu același lucru putem spune şi despre Iefta. Este încă o dovadă a faptului că Israelul, ca națiune, continua mersul său în jos pe spirala care acumulase încă un palier inferior.

Deşi victorioși împotriva dușmanilor, israeliții își caută totuşi unii altora nod în papură și sunt gata să se măcelărească reciproc. Izbăviți de Dumnezeu, evreii se persecută cu râvnă unii pe alții. Maladia sinucigașă care cuprinde națiunea va fi din ce în ce mai aprinsă. Păcatul face victime și primele lui victime sunt întotdeauna cei care îl poartă.

„Bărbaţii lui Efraim s-au strâns, au pornit spre miazănoapte şi i-au zis lui Iefta: «Pentru ce te-ai dus să baţi pe fiii lui Amon, fără să ne fi chemat şi pe noi să mergem cu tine? Vrem să-ţi dăm foc casei şi să te ardem împreună cu ea.»

Iefta le-a răspuns: «Eu şi poporul meu am avut mari certuri cu fiii lui Amon; şi când v-am chemat, nu m-aţi scăpat din mâinile lor. Văzând că nu-mi vii în ajutor, mi-am pus viaţa în joc şi am pornit împotriva fiilor lui Amon. Domnul i-a dat în mâinile mele. Pentru ce vă suiţi, dar, azi împotriva mea ca să-mi faceţi război?»

Iefta a strâns pe toţi bărbaţii Galaadului şi a început lupta cu Efraim. Bărbaţii Galaadului au bătut pe Efraim, pentru că efraimiţii ziceau: «Sunteţi nişte fugari ai lui Efraim! Galaadul este în mijlocul lui Efraim, în mijlocul lui Manase!»

Galaadiţii au pus mâna pe vadurile Iordanului dinspre Efraim. Şi când unul din fugarii lui Efraim zicea: «Lasă-mă să trec!», bărbaţii Galaadului îl întrebau: «Eşti efraimit?»  Dacă răspundea: «Nu», atunci îi ziceau: «Ei bine, zi: Şibolet.» Şi el zicea: «Sibolet», căci nu putea să-l spună bine. Atunci bărbaţii Galaadului îl apucau şi-l înjunghiau lângă vadurile Iordanului. Astfel au pierit în vremea aceea patruzeci şi două de mii de bărbaţi din Efraim.

Iefta a fost judecător în Israel zece ani; apoi Iefta, galaaditul, a murit şi a fost îngropat într-una din cetăţile Galaadului.“ (Jud. 12:1-7).

O completare doctrinară:

În cartea pe care am amintit-o deja, Hearts of Iron, Feet of Clay, Gary Inrig face un scurt studiu despre diferența lucrării Duhului Sfânt cu oamenii în Vechiul Testamenty și în Noul Testament:

„Sunt patru caracteristici ale lucrării Duhului Sfânt în oamenii din Vechiul Testament:

Lucrarea Lui a fost limitată ca intensitate. Cei de atunci au fost locuiți de Duhul Sfânt din când în când. Una din nădejdile profetice din Vechiul testament pe care le găsim la Ieremia și Ezechiel este că va veni o vreme când Dumnezeu va face cu oamenii un Nou Legământ și-i va locui pe totdeauna prin Duhul Sfânt.

Lucrarea Lui a fost limitată în scop. Duhul Sfânt venea peste oameni ca să-I ajute la împlinirea unei anumite lucrări pe care le-o încredințase Dumnezeu. În caratea Judecători ni se spune astfel că Duhul lui Dumnezeu a venit peste Otniel, Debora, Ghideon, Iefta și Samson. El n-a venit însă și asupra celorlalți oameni obișnuiți ca să-I ajute în problemele lor obișnuite.

Lucrarea Lui a fost limitată în timp. Ni se spune că Duhul lui Dumnezeu l-a părăsit pe Samson (Jud. 16:20) și pe Saul (1 Sam. 16:14).

Lucrarea Lui a fost limitată în rezultate. Prezența Duhului lui Dumnezeu în viața celor din Vechiul Testament le-a schimbat comportamentul exterior, nu și viața interioară. Metafora folosită este uneori aceea a „îmbrăcării“ cu Duhul Sfânt. Expresia folosită este „a venit peste“, nu „a fost turnat în inimile lor“ (Num. 24:2; Jud. 11:29; 14:6, 19; 15:6; 2 Regi 2:15; etc.).  Duhul Domnului a avenit peste Samson și trupul lui a fost în stare de performanțe extraordinare, dar inima luia  rămas pornită spre rău și păcătoasă.

În Noul Testament, poziția noastră în Isus Christos, a înlăturat limitările lucrării Duhului Sfânt.

1. El este nelimitat în intensitatea lucrării. Fiecare creștin primește Duhul Sfânt. Toți, nu numai câțiva aleși, au parte de prezența Lui minunată (Rom. 8:9, Ioan 7:37).

2. El este nelimitat în scopul lucrării. Creștinii Noului Legământ au Duhul Sfânt nu doar pentru împlinirea anumitor slujiri, ci pentru o totală transformare a vieții (2 Cor. 3:5-6).

3. El este nelimitat în durata de timp. Domnul Isus ne-a promis că Duhul Sfânt va fi totdeauna cu noi (Ioan 14:16-17). El ne-a pecetluit și ne păstrează pentru viața veșnică (2 Cor. 1:20-22; Efes. 1:13-14).

4. El este nelimitat în rezultatele lucrării Lui. Efectul prezenței Lui în creștini este în primul rând o radicală transfromare a caracterului. El „rodește“ în noi un om nou, asemănător în toate ci Domnul Isus Christos (Gal. 5:22-23). Noi nu suntem făcuți tari în manifestările trupului nostru, ci întăriți în viața noastră interioară: „(Ca) să vă facă să vă întăriţi în putere, prin Duhul Lui, în omul din lăuntru, aşa încît Hristos să locuiască în inimile voastre prin credinţă“ (Efes. 3:16). Rezultatul prezenței Duhului Sfânt în credincioții din Noul Testament nu este rezolvarea problemelor legate de viața aceasta materială, ci pregătirea noastră pentru existența din universul sfânt al prezenței divine.

11. Ibțan, Elon, Abdon

Motto: Ibţan, Elon, Abdon
N-au dat un straşnic ton.

Conform obiceiului său, Samuel enumeră alți trei judecători despre care nu ne spune mare lucru.

„După el, a fost judecător în Israel Ibţan din Betleem. El a avut treizeci de fii, a măritat treizeci de fete în afară şi a adus pentru fiii lui treizeci de fete de afară. El a fost judecător în Israel şapte ani;apoi Ibţan a murit şi a fost îngropat în Betleem. După el a fost judecător în Israel Elon din Zabulon. El a fost judecător în Israel zece ani; apoi Elon din Zabulon a murit şi a fost îngropat la Aialon, în ţara lui Zabulon.

După el, a fost judecător în Israel Abdon, fiul lui Hilel, piratonitul. El a avut patruzeci de fii şi treizeci de nepoţi, care călăreau pe şaptezeci de mânji de măgari. El a fost judecător în Israel opt ani; apoi Abdon, fiul lui Hilel, piratonitul, a murit şi a fost îngropat la Piraton, în ţara lui Efraim, pe muntele amaleciţilor.“ (Jud. 12:8-15).

Dacă cei trei bărbaţi n-au oferit prea multe lucruri demne de reţinut în analele biblice, totuşi, stilul plin de măiestrie artistică al proorocului Samuel a consemnat o frază pe cât de sinistră, pe atât de sugestivă, care exprimă un aspect comun tuturor (lor şi nouă înşine!), repetându-se ca un refren: ,,apoi … a murit şi a fost îngropat“.

Pe de altă parte, doi dintre cei trei judecători au fost cu siguranță poligami, iar numărul mare de copii vorbește iar despre tendința lor de a imita obiceiurile împăraților din Orient. Aşadar, ceea ce fusese neobişnuit şi nerecomandabil devenise o caracteristică până și pentru oamenii aleși din Israel.

12. Samson – superomul cu slăbiciuni

Motto: Samson, bărbat controversat,
Ce-avertisment solemn a dat!

După Ghedeon, Samson este judecătorul asupra căruia Samuel a stăruit cel mai mult. Oare de ce?

Istoria lui Samson este o lecție frumos prezentată și puternic argumentată, cu multe învățăminte puse la îndemâna evreilor.

Samson marchează încă o buclă descendentă pe spirala involuției spirituale a lui Israel. Personalitatea lui este complexă și controversată. Activitatea lui este paradoxală, iar izbăvirea produsă de activitatea lui este doar parțială. Să nu uităm că Samuel marchează decăderea lui Israel ca națiune prin calitatea din ce în ce mai discutabilă a judecătorului prin care Dumnezeu trebuie să lucreze.

Îmi place cum rezumă Warren W. Wiersbe viața lui Samson, acest ,,matur copilăros, nazireat prieten cu oamenii și lucrurile nesfinte, puternic neputincios, sfânt păcătos și izbăvitor neizbăvit. Samson a avut, dar n-a folosit; a putut, dar n-a făcut; a început, dar n-a terminat ceea ce începuse“.

„Numele Samson se traduce prin «însorit, luminos»; și, la început, el chiar a adus lumina în familia părinților săi și în Israelul care trecea printr-o perioadă întunecată din istoria lui. A avut, însă, un sfârșit întunecat pentru că n-a ascultat decât parțial de Domnul. Samuel ne spune doar că el «a început» să izbăvească pe Israel de asuprirea filistenilor (Jud. 13:5). Dumnezeu va duce la capăt această lucrare prin Samuel și David.

Cum a putut să falimenteze un om care a avut așa de multe lucruri de partea lui? S-a născut în familia unor părinți temători de Dumnezeu, care s-au rugat pentru înțelepciunea necesară creșterii lui și care au respectat voia Domnului. Samson a fost închinat Domnului ca nazireat pe viață (Num. 6). Însă, un cămin evlavios nu este, totuşi, garanția unei vieți de evlavie.

Nu părinții lui Samson au fost de vină pentru ceea ce a făcut el și nici pentru ceea ce i s-a întâmplat lui. Comparat cu Iefta, Samson a avut toate avantajele unei copilării trăite în sfințenie. Dumnezeu ne arată prin alăturarea istoriei lui Iefta cu istoria lui Samson că educația primită acasă, numită și «cei șapte ani de acasă», nu este neapărat determinantă în evoluția ulterioară a unui copil. Mult mai mult contează hotărârile lui personale pe care le ia atunci când crește mare.

Omul acesta și-a început lucrarea binecuvântat de Domnul și și-a sfârșit-o batjocorit de o gloată păgână. Este adevărat că, la moartea lui, Samson a ucis o mulțime de dușmani, dar cu cât mai multe împliniri ar fi avut el dacă era pentru Domnul «o jertfă vie» (Rom. 12:1-2), şi nu una moartă!“ (Warren W. Wiersbe, With the Word, p.  150).

Prin 2008, prietenul meu Iosif Morcan, păstor la Baia Mare a predicat la biserica noastră din California un foarte puternic mesaj despre tragedia lui Samson. Să nu vă mirați dacă vă veți întâlni în acest capitol cu multe din gândurile lui.

O familie sfântă și un copil nazireu

Într-o națiune păcătoasă și pedepsită, Dumnezeu a avut nevoie de un cuib al sfințeniei pentru a aduce pe lume un instrument al izbăvirii Sale:

„Copiii lui Israel au făcut iarăşi ce nu plăcea Domnului; şi Domnul i-a dat în mâinile filistenilor, timp de patruzeci de ani. Era un om în Ţorea, din familia daniţilor, care se chema Manoah. Nevasta sa era stearpă şi nu năştea. Îngerul Domnului S-a arătat femeii şi i-a zis: «Iată că tu eşti stearpă şi n-ai copii; dar vei rămâne însărcinată şi vei naşte un fiu. Acum ia bine seama să nu bei nici vin, nici băutură tare şi să nu mănânci nimic necurat. Căci vei rămâne însărcinată şi vei naşte un fiu. Briciul nu va trece peste capul lui, pentru că acest copil va fi închinat lui Dumnezeu din pântecele mamei lui; şi el va începe să izbăvească pe Israel din mâna filistenilor.»

Femeia s-a dus şi a spus bărbatului ei: «Un om al lui Dumnezeu a venit la mine şi avea înfăţişarea unui Înger al lui Dumnezeu, o înfăţişare înfricoşată. Nu L-am întrebat de unde este şi nici nu mi-a spus care-I este numele. Dar mi-a zis: «Tu vei rămâne însărcinată şi vei naşte un fiu; şi acum să nu bei nici vin, nici băutură tare şi să nu mănânci nimic necurat, pentru că acest copil va fi închinat lui Dumnezeu din pântecele maicii lui, până în ziua morţii lui.»“ (Jud. 13:1-7).

Lipsa temporară a copiilor poate fi un semn de mare binecuvântare. Manoah și soția lui se înscriu în simetria altor familii care s-au necăjit mult că nu puteau avea urmaşi. La fel a fost cu Avraam și Sara, părinții lui Isaac; cu Elcana și Ana, părinții lui Samuel; cu Zaharia şi Elisabeta, părinții lui Ioan Botezătorul.

Fraza „vei rămâne însărcinată și vei naşte un fiu“ este o expresie a harului unei alegeri deosebite, cum s-a întâmplat și în cazul Mariei, mama Domnului Isus!

Copleșit de această veste și convins că pruncul lui va avea o misiune divină deosebită, Manoah a vrut o confirmare în plus și un sfat pentru creșterea copilului anunțat:

„Manoah a făcut Domnului următoarea rugăciune: «Doamne, Te rog, să mai vină o dată la noi omul lui Dumnezeu pe care L-ai trimis şi să ne înveţe ce să facem pentru copilul care se va naşte!»

Dumnezeu a ascultat rugăciunea lui Manoah, şi Îngerul lui Dumnezeu a venit iarăşi la femeie. Ea şedea într-un ogor, şi Manoah, bărbatul ei, nu era cu ea. Ea a alergat repede să dea de veste bărbatului ei şi i-a zis: «Iată că omul care venise în cealaltă zi la mine, mi S-a arătat iarăşi.» Manoah s-a sculat, a mers după nevasta sa, s-a dus la omul acela şi I-a zis: «Tu i-ai vorbit femeii acesteia?» El a răspuns: «Eu.»

Manoah a zis: «Acum, dacă se va împlini cuvântul Tău, ce va trebui să păzim cu privire la copil şi ce va fi de făcut?»

Îngerul Domnului i-a răspuns lui Manoah: «Femeia să se ferească de tot ce i-am spus. Să nu guste niciun rod din viţă, să nu bea nici vin, nici băutură tare şi să nu mănânce nimic necurat; să păzească tot ce i-am poruncit.»“ (Jud. 13:8-14).

Samuel ne spune că vestitorul ceresc a fost însuși Îngerul Domnului, Isus Cristos înainte de întrupare, iar Manoah află și el foarte repede că are de a face cu Cel Minunat:

„Manoah I-a zis Îngerului Domnului: «Îngăduie-mi să Te opresc şi să-Ţi pregătesc un ied.»

Îngerul Domnului i-a răspuns lui Manoah: «Chiar dacă M-ai opri, n-aş mânca din bucatele tale; dar dacă vrei să aduci o ardere-de-tot, s-o aduci Domnului.»

Manoah nu ştia că este Îngerul Domnului. Şi Manoah I-a zis Îngerului Domnului: «Care-Ţi este numele, ca să-Ţi aducem slavă, când se va împlini cuvântul Tău?»

Îngerul Domnului i-a răspuns: «Pentru ce Îmi ceri Numele? El este minunat.»“ (Jud. 13:15-18).

Manoah a fost speriat de moarte, dar nevasta lui a priceput repede și corect harul misiunii deosebite care le fusese încredințată:

„Manoah a luat iedul şi darul de mâncare şi a adus jertfă Domnului pe stâncă. S-a făcut o minune, în timp ce Manoah şi nevasta sa priveau. Pe când flacăra se suia de pe altar spre cer, Îngerul Domnului S-a suit în flacăra altarului. Văzând lucrul acesta, Manoah şi nevasta sa au căzut cu faţa la pământ.

Îngerul Domnului nu S-a mai arătat lui Manoah şi nevestei lui. Atunci Manoah a înţeles că este Îngerul Domnului şi i-a zis nevestei sale: «Vom muri, căci am văzut pe Dumnezeu.» Nevasta sa i-a răspuns: «Dacă ar fi vrut Domnul să ne omoare, n-ar fi primit din mâinile noastre arderea-de-tot şi darul de mâncare, nu ne-ar fi arătat toate acestea şi nu ne-ar fi făcut să auzim acum asemenea lucruri.»“ (Jud. 13:19-23).

Samuel ne spune că nașterea copilului a adus strălucirea speranței în inima părinților lui, iar Dumnezeu n-a întârziat să confirme destinul lui special:

„Femeia a născut un fiu, şi i-a pus numele Samson (însorit, luminos). Copilul a crescut, şi Domnul l-a binecuvântat. Şi Duhul Domnului a început să-l mişte la Mahane-Dan, între Ţorea şi Eştaol.“ (Jud. 13:24-25).

Samson – slăbiciunile unui om puternic

Samson a fost singurul „superman“ pe care l-a cunoscut istoria. Puterea sa supraomenească s-a datorat pogorârii Duhului Sfânt asupra lui. Totuşi, îmbrăcarea sa cu Duhul n-a acoperit slăbiciunile firii sale pământești. Vom încerca să le enumerăm în contrastul paradoxal al acestei existențe:

a. Deşi umplut de Duhul Domnului, el a ales totuși să trăiască în firea pământească. Samuel ne spune sugestiv că Samson „a văzut“ și pofta ochilor l-a târât în robia simțurilor păcătoase:

„Samson s-a pogorât la Timna şi a văzut acolo o femeie din fetele filistenilor. Când s-a suit înapoi, a spus lucrul acesta tatălui său şi mamei sale şi a zis: «Am văzut la Timna o femeie din fetele filistenilor; luaţi-mi-o acum de nevastă.»“ (Jud. 14:1-2).

Samuel ne sugerează discret și indirect drumul de la o copilărie dedicată sfințeniei la o maturitate depravată prin felul în care este repetat ca un indicator de direcție verbul ebraic yarad, care înseamnă „a se pogorî, a se coborî“ (Jud. 14:1, 5, 7, 19; 15:8).

Samson s-a „pogorât“ mai întâi singur în cetatea filistenilor; i-a pogorât apoi și pe părinții lui, s-a pogorât ca să ucidă treizeci de oameni și s-a pogorât în ascunzătoarea unui fugar în peștera marelui impas în care intrase. Dorința vinovată a lui Samson a trezit protestul neprihănit al părinților lui temători de Dumnezeu:

„Tatăl său şi mama sa i-au zis: «Nu este nici o femeie între fetele fraţilor tăi şi în tot poporul nostru, de te duci să-ţi iei nevastă de la filisteni, care sunt netăiaţi împrejur?»“ (Jud. 14:3).

Legea Domnului prevăzuse o astfel de ispită și interzisese foarte clar astfel de însoțiri periculoase și vinovate:

„Când Domnul, Dumnezeul tău, te va aduce în ţara în care vei intra şi o vei lua în stăpânire, şi va izgoni dinaintea ta multe neamuri: pe hetiţi, pe ghirgasiţi, pe amoriţi, pe canaaniţi, pe fereziţi, pe heviţi şi pe iebusiţi, şapte neamuri mai mari la număr şi mai puternice decât tine; când Domnul, Dumnezeul tău, ţi le va da în mâini şi le vei bate, să le nimiceşti cu desăvârşire, să nu închei legământ cu ele şi să n-ai milă de ele. Să nu te încuscreşti cu popoarele acestea, să nu măriţi pe fetele tale după fiii lor şi să nu iei pe fetele lor de neveste pentru fiii tăi; căci ar abate de la Mine pe fiii tăi şi ar sluji astfel altor dumnezei; Domnul S-ar aprinde de mânie împotriva voastră şi te-ar nimici îndată.“ (Deut. 7:1-4).

Însă, Dumnezeu hotărâse să Se folosească de Samson pentru a-i izbăvi pe evrei de sub stăpânirea filistenilor. Când Samson face alege rău, Dumnezeu transformă providențial acest rău într-o cale pentru împlinirea scopurilor Sale:

„Şi Samson i-a zis tatălui său: «Ia-mi-o, căci îmi place.» Tatăl său şi mama sa nu ştiau că lucrul acesta venea de la Domnul: căci Samson căuta un prilej de ceartă din partea filistenilor.“ (Jud. 14:4).

Cităm iar din Wiersbe: „Decizia lui Samson, făcută în totală neascultare față de părinți (Deut. 7:1-4), a  fost folosită de Dumnezeu în campania Lui împotriva filistenilor. Când nu I se îngăduie să conducă, Dumnezeu conduce prin providență (When God is not allowed to rule, He will overrule):

„Se aruncă sorţul în poala hainei, dar orice hotărâre vine de la Domnul“ (Prov. 16:33).

Aceasta, însă,  nu este niciodată o scuză pentru neascultare:

„Şi de ce să nu facem răul ca să vină bine din el, cum pretind unii, care ne vorbesc de rău, că spunem noi? Osânda acestor oameni este dreaptă.“ (Rom. 3:8).

Următorul pas făcut de Samson pe calea neascultării a fost să se întoarcă să-și admire o reușită din trecut:

„Samson s-a pogorât împreună cu tatăl său şi cu mama sa la Timna. Când au ajuns la viile din Timna, iată că i-a ieşit înainte un leu tânăr mugind. Duhul Domnului a venit peste Samson; şi, fără să aibă ceva în mână, Samson a sfâşiat pe leu cum se sfâşie un ied. N-a spus tatălui său şi mamei sale ce făcuse. S-a coborât şi a vorbit cu femeia aceea, şi ea i-a plăcut. După câtva timp, s-a dus iarăşi la Timna ca s-o ia şi s-a abătut să vadă hoitul leului.  Şi iată că în trupul leului era un roi de albine şi miere. A luat mierea în mână şi a mâncat-o pe drum; şi când a ajuns la tatăl său şi la mama sa, le-a dat şi au mâncat şi ei din ea. Dar nu le-a spus că luase mierea aceasta din trupul leului.“ (Jud. 14:5-9).

Când Samuel folosește expresia „și ea i-a plăcut“ (v. 7), el sugerează că Samson era exponentul unei națiuni care lepădase ascultarea de Legea lui Dumnezeu, şi acum în Israel „fiecare făcea ce-i plăcea“ (Jud. 17:6; 21:25).

Mierea era necurată pentru că era din trupul unui animal mort. Samson, ca nazireu,  s-a întinat când a mâncat-o:

„În tot timpul cât s-a făgăduit Domnului prin jurământ, să nu se apropie de un mort“ (Num. 6:6).

Ferește-te de mierea întinată oricât de dulce ar fi ea!

Apoi Samson i-a întinat și pe părinții lui, dându-le să mănânce fără să le spună de unde o luase, iar la pregătirile de nuntă care au urmat și-a permis să glumească cu întreaga situație.

b. Samson și-a folosit puterea extraordinară spre a se distra, şi nu într-un scop constructiv benefic şi altora. (Să ne amintim că, în timpul ispitirii Sale în pustie, Mântuitorul n-a cedat sugestiei Diavolului de a-Şi folosi puterea nici pentru satisfacerea unei trebuinţe, prefăcând piatra în pâine!)

Imaginați-vă ce ar fi fost dacă un om cu puterea lui Samson ar fi preluat tehnica obținerii fierului și ar fi inițiat o revoluție tehnologică în Israel. Ce „fierar“ extraordinar ar fi fost Samson! În loc să fie pasionat de așa ceva, Samson ucide un leu și își calcă puritatea de nazireu apropiindu-se de hoit ca să ia din el miere.

Apoi, în loc să facă ceva serios cu priceperea lui, Samson o folosește ca să născocească o neașteptată ghicitoare:

„Tatăl lui Samson s-a coborât la femeia aceea. Şi acolo Samson a făcut un ospăţ, căci aşa făceau tinerii. Cum l-au văzut, au poftit treizeci de tovarăşi care au stat împreună cu el. Samson le-a zis: «Am să vă spun o ghicitoare. Dacă mi-o veţi ghici în cele şapte zile ale ospăţului şi dacă o veţi dezlega, vă voi da treizeci de cămăşi şi treizeci de haine de schimb. Dar dacă n-o veţi ghici, să-mi daţi voi treizeci de cămăşi şi treizeci de haine de schimb.»  Ei i-au zis: «Spune-ne ghicitoarea ta s-o auzim.» Şi el le-a zis: «Din cel ce mănâncă a ieşit ce se mănâncă, şi din cel tare a ieşit dulceaţă.»“ (Jud. 14:10-14).

Legământul de nazireat a fost călcat încă o dată în timpul ospățului dat de Samson celor treizeci de „tovarăși“, când s-a consumat fără îndoială mult vin (Num. 6:4).

Oare am greși dacă am spune că Samson s-a cam „jucat“ cu păcatul și a glumit prea mult cu lucrurile sfinte?  Oricine este înclinat să-i calce pe urme să ia bine seama la felul în care ne spune Samuel că a sfârșit-o Samson. S-ar putea să ne uităm pentru o vreme  păcatul, dar păcatul ne va ține întotdeauna minte și vom ajunge să secerăm exact ceea ce am semănat!

Ghicitoarea glumeață a lui Samson s-a transformat într-o adevărată tragedie:

„Trei zile, n-au putut dezlega ghicitoarea. În ziua a şaptea, au zis nevestei lui Samson: «Înduplecă pe bărbatul tău să ne dezlege ghicitoarea; altfel, te vom arde, pe tine şi casa tatălui tău. Ne-aţi adunat aici ca să ne jefuiţi, nu-i aşa?» Nevasta lui Samson plângea lângă el şi zicea: «Tu n-ai decât ură pentru mine şi nu mă iubeşti; ai spus o ghicitoare copiilor poporului meu, şi nu mi-ai dezlegat-o!» Şi el i-a răspuns: «N-am dezlegat-o nici tatălui meu, nici mamei mele: să ţi-o dezleg ţie?» Ea a plâns lângă el tot timpul celor şapte zile cât a ţinut ospăţul; şi în ziua a şaptea, i-a dezlegat-o, căci îl necăjea. Şi ea a dat copiilor poporului ei dezlegarea ghicitorii. Oamenii din cetate au zis lui Samson în ziua a şaptea, înainte de apusul soarelui: «Ce este mai dulce decât mierea şi ce este mai tare decât leul?»  Şi el le-a zis: «Dacă n-aţi fi arat cu juncana mea, nu mi-aţi fi dezlegat ghicitoarea.» Duhul Domnului a venit peste el, şi s-a pogorât la Ascalon. Acolo a ucis treizeci de oameni, le-a luat hainele şi a dat hainele de schimb celor ce dezlegaseră ghicitoarea.  Era aprins de mânie şi s-a suit la casa tatălui său.Nevasta sa a fost dată unuia din tovarăşii lui, cu care era prieten el.“ (Jud. 14:15-20).

c. Destinat să-i izbăvească pe frații săi, evreii, Samson nu s-a apropiat de ei, ci a trăit ca un sihastru. Samuel ne spune că prietenii lui Samson n-au fost evreii, ci filistenii păgâni. El n-a chemat oștirea lui Israel la luptă, ca ceilalți judecători, ci a făcut tot ceea ce a făcut de unul singur. Fără sfetnici, Samson a escaladat conflictul cu filistenii, pornit nebunește pe răzbunare:

„După câtva timp, pe vremea seceratului grâului, Samson s-a dus să-şi vadă nevasta şi i-a dus un ied. El a zis: «Vreau să intru la nevasta mea în odaia ei.» Dar tatăl nevestei nu i-a îngăduit să intre. «Am crezut că o urăşti», a zis el, «şi am dat-o tovarăşului tău. Nu este sora sa cea tânără mai frumoasă ca ea? Ia-o, dar, în locul ei.» Samson le-a zis: «De data aceasta nu voi fi vinovat faţă de filisteni, dacă le voi face rău.» Samson a plecat. A prins trei sute de vulpi şi a luat nişte făclii; apoi a legat vulpile coadă de coadă şi a pus câte o făclie între cele două cozi, la mijloc. A aprins făcliile, a dat drumul vulpilor în grânele filistenilor şi a aprins astfel atât stogurile de snopi, cât şi grâul care era în picioare, ba încă şi grădinile de măslini. Filistenii au zis: «Cine a făcut lucrul acesta?» Li s-a răspuns: «Samson, ginerele timneanului, pentru că acesta i-a luat nevasta şi a dat-o tovarăşului lui.»  Şi filistenii s-au suit şi au ars-o pe ea şi pe tatăl ei. Samson le-a zis: «Aşa faceţi? Nu voi înceta decât după ce mă voi răzbuna pe voi.» I-a bătut aspru, pe spate şi pe pântece; apoi s-a coborât şi a locuit în crăpătura stâncii Etam.“ (Jud. 15:1-8).

Voi reveni la comentariile lui W.W.Wiersbe:

„Când acțiunile noastre sunt motivate de răzbunare, consecințele sunt de regulă foarte dureroase pentru toată lumea. Ca răzbunare pentru supărarea lui Samson, cel ce trebuia să-i fie socru i-a dat-o altuia pe mireasă. Samson s-a răzbunat pentru asta dând foc holdelor filistenilor, iar filistenii s-au răzbunat și ei și au ars pe nevasta și socrul lui Samson. Cine a câștigat deci?“ (W.W.Wiersbe, With the Word, p. 151).

Spre deosebire de toți judecătorii care l-au precedat, Samson nu cheamă poporul să-i stea alături pentru război, preferând să rămână în singurătatea izolării lui. Oare de ce? Să se fi încrezut el peste  măsură în propriile forţe ajungând chiar să creadă că nu are nevoie de ajutorul celorlalți? Să-și fi dat el seama că evreii erau prea fricoși ca să i se alăture? Să fi fost el singurul din Israel care să-L vadă pe Dumnezeu aproape și pe dușmani neputincioși în fața atotputerniciei divine? Să se fi prăbușit copiii lui Israel într-o necredință așa de mare încât nici semnele supranaturale ale prezenței Duhului să nu-i mai fi putut mobiliza la luptă?

Sunt tot atâtea întrebări al căror răspuns se lasă aşteptat, fiindcă iată ce ne spune proorocul Samuel despre bărbaţii din seminţia lui Iuda:

„Atunci filistenii au pornit, au tăbărât în Iuda şi s-au întins până la Lehi. Bărbaţii din Iuda au zis: «Pentru ce v-aţi suit împotriva noastră?»

Ei au răspuns: «Ne-am suit să-l legăm pe Samson, ca să-i facem aşa cum ne-a făcut el nouă.» Atunci trei mii de bărbaţi din Iuda s-au pogorât la crăpătura stâncii Etam şi i-au zis lui Samson: «Nu ştii că filistenii stăpânesc peste noi? Ce ne-ai făcut deci?»  El le-a răspuns: «Le-am făcut aşa cum mi-au făcut şi ei mie.» Ei i-au zis: «Noi ne-am pogorât să te legăm, ca să te dăm în mâinile filistenilor.» Samson le-a zis: «Juraţi-mi că nu mă veţi omorî.» Ei i-au răspuns: «Nu; vrem numai să te legăm şi să te dăm în mâinile lor, dar nu te vom omorî.» Şi l-au legat cu două funii noi şi l-au scos din stâncă. Când a ajuns la Lehi, filistenii au început să strige de bucurie înaintea lui. Atunci Duhul Domnului a venit peste el. Funiile pe care le avea la braţe s-au făcut ca nişte fire de in ars în foc, şi legăturile i-au căzut de pe mâini. El a găsit o falcă de măgar neuscată încă, a întins mâna şi a luat-o şi a ucis cu ea o mie de oameni. Şi Samson a zis: «Cu o falcă de măgar, o grămadă, două grămezi; cu o falcă de măgar am ucis o mie de oameni.» După ce a isprăvit de vorbit, a aruncat falca din mână. Şi locul acela s-a numit Ramat-Lehi (Aruncarea fălcii).“ (Jud. 15:9-17).

Este pentru prima dată când, în loc să i se alăture eliberatorului ridicat de Dumnezeu pentru izbăvirea lor, trei mii de evrei se aliază cu dușmanul împotriva acestuia! Hotărât lucru, poporul acesta nu mai merita izbăvirea lui Iehova.

Cât despre Samson, autosuficientul singuratec, lui Dumnezeu nu I-a trebuit decât „setea“ ca să-l convingă cât de dependent era el de bunăvoința divină:

„Fiindu-i foarte sete, a strigat către Domnul şi a zis: «Tu ai îngăduit, prin mâna robului Tău, această mare izbăvire; şi acum să mor de sete şi să cad în mâinile celor netăiaţi împrejur? » Dumnezeu a despicat crăpătura stâncii din Lehi, şi a ieşit apă din ea. Samson a băut, duhul i s-a întremat şi s-a înviorat. De aceea s-a numit izvorul acela En-Hacore (Izvorul celui ce strigă); el este şi astăzi la Lehi. Samson a fost douăzeci de ani judecător în Israel, pe vremea filistenilor.“ (Jud. 15:18-20).

Constatarea lui Wiersbe este foarte necesară:

„Dacă el s-ar fi rugat cu tot atâta stăruință pentru caracter cum s-a rugat pentru apă, Samson ar fi ajuns un om mai bun și un judecător cu rezultate mai bune. Ca și «fiul risipitor», el s-a rugat spunând: «Dă-mi!», nu «Fă-mă!» (Luca 15:12, 19).

Duelul cu Dalila!

Ca un preludiu la catastrofalul episod cu Dalila, proorocul Samuel ne introduce în imoralitatea ușuratecă a acestui om ales de Dumnezeu, arâtăndu-ne cum s-a dus el în locuri în care nu trebuia să meargă și având relații cu persoane cu care n-ar fi trebuit să aibă relații.

Samson a fost puternic în Duh, dar slab în firea pământească! El este o tristă ilustrație a binecuvântatului adevăr spus de apostolul Pavel credincioșilor care șchiopătau în Corint: „Comoara aceasta o purtăm în nişte vase de lut, pentru ca această putere nemaipomenită să fie de la Dumnezeu şi nu de la noi“ (2 Cor. 4:7).

Dumnezeu l-a scăpat pe Samson din atâtea situații aparent fără ieșire, încât acesta a ajuns să se considere invincibil și invulnerabil. Însă, aspectul cel mai grav este că Samson a continuat să se joace cu păcatul. Un om plin de Duhul Sfânt ca el n-avea nici un drept să facă ceea ce a făcut el. Trupul lui îi aparținea de drept lui Dumnezeu. Pasajul pe care îl voi cita drept argument al celor afirmate mai sus, chiar dacă provine din Noul Testament, este fundamentat pe principii care nu le erau deloc străine lui Samson şi poporului său. Şi iată cum a formulat apostolul Pavel principiile în discuţie:

„Toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nu toate sunt de folos; toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nimic nu trebuie să pună stăpânire pe mine.

Mâncările sunt pentru pântece, şi pântecele este pentru mâncări. Şi Dumnezeu va nimici şi pe unul şi pe celelalte. Dar trupul nu este pentru curvie; el este pentru Domnul, şi Domnul este pentru trup. Şi Dumnezeu, care a înviat pe Domnul, ne va învia şi pe noi cu puterea Sa. Nu ştiţi că trupurile voastre sunt mădulare ale lui Cristos? Voi lua eu mădularele lui Cristos, şi voi face din ele mădulare ale unei curve? Nicidecum!

Nu ştiţi că cine se lipeşte de o curvă este un singur trup cu ea? Căci este zis: «Cei doi se vor face un singur trup». Dar cine se lipeşte de Domnul este un singur duh cu El.

Fugiţi de curvie! Orice alt păcat, pe care-l face omul, este un păcat săvârşit afară din trup; dar cine curveşte păcătuieşte împotriva trupului său.

Nu ştiţi că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt care locuieşte în voi şi pe care L-aţi primit de la Dumnezeu? Şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ. Proslăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu.“ (1 Cor. 6:12-20).

Cât priveşte pe Samson, bărbatul care s-a purtat așa de ușuratec atunci când a pornit să-și caute o soție, Samuel ne spune că acesta a ajuns apoi să se înnămolească în mlaștina desfrâului:

„Samson a plecat la Gaza; acolo a văzut o curvă, şi a intrat la ea“ (Jud. 16:1).

Trebuie să ținem seama că această întâmplare s-a petrecut spre sfârșitul perioadei de douăzeci de ani în care Samson a fost judecător în Israel. Pentru o persoană de talia lui, o vizită într-o cetate a dușmanului și intrarea într-o casă de toleranță sunt lucruri nu doar vrednice de blam, dar cel puțin foarte ciudate. Prin contrast, Samuel, care era doar cu câțiva ani mai tânăr decât Samson, își împlinea pe vremea aceea cu credincioșie slujba de judecător itinerant în inima țării (1 Sam. 7:15-17).

Potrivit unor calcule făcute de cercetătorii interesaţi de acest aspect,  Samson s-ar fi născut prin anul 1.123 î.Cr., iar Samuel la doi ani mai târziu. Nu ne putem imagina că Samson n-ar fi ştiut cum era privit de către  autoritățile filistene: un „dușman dat în urmărire generală“. Încă o dată, se pare că el riscă totul bazându-se pe convingerea că este invincibil. Ușurătatea lui se vede din faptul că face din primejdia iminentă o … glumă bună:

„S-a spus oamenilor din Gaza: «Samson a venit aici.» Şi l-au înconjurat şi au pândit toată noaptea la poarta cetăţii.  Au stat liniştiţi toată noaptea şi au zis: «Când se va lumina de ziuă, îl vom omorî.» Samson a rămas culcat până la miezul nopţii. Pe la miezul nopţii, s-a sculat şi a apucat porţile cetăţii cu amândoi stâlpii, le-a scos împreună cu zăvorul, le-a pus pe umeri şi le-a dus pe vârful muntelui din faţa Hebronului.“ (Jud. 16:2-3).

Hebronul era situat la vreo 70 de kilometri de Gaza. Potrivit interpretării tradiționale, Samson ar fi dus porțile cetății pe o colină de la marginea cetății Gaza, în dreptul drumului spre Hebron.

Paradoxal, bărbatul acesta tare s-a dovedit a fi foarte slab în faţa sexului …slab. Mințit de presupusa lui soție din Timna, păcălit de femeia de moravuri ușoare din Gaza, Samson ajunge înșelat finalmente de fatidica Dalila din valea Sorec:

„După aceea, a iubit o femeie în valea Sorec. Ea se numea Dalila.“ (Jud. 16:4).

Proorocul Samuel ne spune încă o dată că Samson a păşit pe teritoriul dușmanului, riscându-și și viața și destinul. De data aceasta însă, lucrurile nu se vor mai sfârși pentru el la fel de bine ca în celelalte ocazii. Cu conștiința întinată și cu moralitatea distrusă, Samson se înșală crezându-se stăpân pe situație.

Dalila locuia în valea Sorec, aflată „la jumătate de cale“ între locul de reşedinţă al lui Samson și cetatea Timna, un loc unde evreii locuiau împreună cu filistenii. Numele ei, Dalila, are o sonoritate evreiască, însemnând probabil „închinătoare“ sau „consacrată“. Dalila era însă filisteancă „get-beget“, consacrată neamului ei și devotată zeilor lor. Probabil că așa se explică bunăvoința cu care a acceptat ea să colaboreze la lichidarea lui Samson.

„Domnitorii filistenilor s-au suit la ea şi i-au zis: «Înduplecă-l şi află de unde-i vine puterea lui cea mare şi cum am putea să-l biruim, ca să-l legăm şi să-l slăbim, şi-ţi vom da fiecare câte o mie o sută de sicli de argint.»“ (Jud. 16:5).

Suma oferită a fost una exorbitantă, pentru că pe atunci o persoană putea trăi decent cu doar zece sicli de argint pe an. Este evident că prețul pus pe capul lui Samson era direct proporțional cu pagubele pe care le aducea el filistenilor, probabil prin lipsa de tribut pe durata în care Samson a fost judecător.

Samuel ne spune că Samson a intrat iar în jocurile lui riscante și a mințit-o pe Dalila de trei ori, amuzându-se de tot atâtea ori pe seama demonstrațiilor lui de putere.

„Dalila i-a zis lui Samson: «Spune-mi, te rog, de unde-ţi vine puterea ta cea mare şi cu ce ar trebui să fii legat ca să fii biruit.» Samson i-a zis: «Dacă aş fi legat cu şapte funii noi, care să nu fie uscate încă, aş slăbi şi aş fi ca orice alt om.»

Domnitorii filistenilor au adus Dalilei şapte funii noi, neuscate încă. Şi ea l-a legat cu funiile acestea. Iar nişte oameni stăteau la pândă la ea, într-o odaie. Ea i-a zis: «Filistenii sunt asupra ta, Samson!» Şi el a rupt funiile, cum se rupe o aţă de câlţi când se atinge de foc. Şi astfel n-au ştiut de unde-i venea puterea.

Dalila i-a zis lui Samson: «Vezi, ţi-ai bătut joc de mine, mi-ai spus minciuni. Acum, te rog, arată-mi cu ce trebuie să fii legat.» El i-a zis: «Dacă aş fi legat cu funii noi, care să nu fi fost întrebuinţate niciodată, aş slăbi şi aş fi ca orice alt om.»

Dalila a luat nişte funii noi şi l-a legat cu ele. Apoi i-a zis: «Filistenii sunt asupra ta, Samson!» Iar nişte oameni stăteau la pândă într-o odaie. Şi el a rupt funiile de la braţe ca pe o aţă. Dalila i-a zis lui Samson: «Până acum ţi-ai bătut joc de mine şi mi-ai spus minciuni. Spune-mi cu ce trebuie să fii legat.»

El i-a zis: «N-ai decât să împleteşti cele şapte şuviţe de păr din capul meu în urzeala ţesăturii.» Şi ea le-a pironit cu un cui de lemn în pământ. Apoi i-a zis: «Filistenii sunt asupra ta, Samson!» Şi el s-a trezit din somn şi a smuls cuiul de lemn din pământ cu urzeală cu tot. Ea i-a zis: «Cum poţi spune: ««Te iubesc!»», când inima ta nu este cu mine? Iată că de trei ori ţi-ai bătut joc de mine şi nu mi-ai spus de unde-ţi vine puterea ta cea mare.»“ (Jud. 16:6-15).

Când Beniamin Franklin era un copil de vreo șapte ani când cineva i-a dat câțiva bănuți. Mai târziu, Beniamin a dat toți banii aceia unui alt copil în schimbul unui fluier care îi plăcuse tare. Foarte încântat de noua sa achiziție, se plimba cântând de zor prin casă și prin curte. Asta până când a aflat că dăduse pe fluierul lui cam de patru ori valoarea lui reală. Ca prin farmec, fluierul a încetat brusc să-l mai atragă. Ca adult, Franklin a ținut minte această pățanie și a generalizat-o la nivelul unui principiu. Ori de câte ori vedea un om neglijându-și familia sau afacerea pentru faimă și popularitate politică, sau pe altul renunțând la prieteni pentru a face neapărat avere, el repeta aceste cuvinte: „Plătește prea mult pentru fluierul lui“.

Principiul lui Franklin este bun pentru noi toți, fiindcă și noi suntem deseori ispitiți să plătim prea mult pentru ceva care „ne place“ sau ni se pare foarte promițător. Principiul acesta ar fi fost foarte bun mai ales pentru Samson, care era pe cale să plătească foarte scump pentru „distracțiile“ sale.

De fiecare dată, Samson s-a jucat cu focul și i-a spus Dalilei că puterea lui are de-a face cu părul de pe capul lui. Femeia n-a fost însă destul de isteață ca să înțeleagă singură, așa că Samson a trebuit să i-o spună pe șleau. De ce a făcut-o? Textul biblic ne spune doar că Samson a avut o presimțire foarte sumbră:

„Fiindcă ea îl necăjea şi-l chinuia în fiecare zi cu stăruinţele ei, sufletul i s-a umplut de o nelinişte de moarte, şi-a deschis toată inima faţă de ea şi i-a zis: «Briciul n-a trecut peste capul meu, pentru că sunt închinat Domnului din pântecele maicii mele. Dacă aş fi ras, puterea m-ar părăsi, aş slăbi şi aş fi ca orice alt om.»“ (Jud. 16:16-17).

Imposibil de înfrânt de către o mie de bărbați, Samson s-a frânt sub șuvoiul de lacrimi de crocodil ale unei femei de moravuri ușoare. Samson era numai mușchi, dar n-avea destulă minte!

Iată cum sună un comentariu pe această temă al lui Robert B. Chisholm Jr:

„Patruzeci de ani, Samson a respectat această parte a legământului de nazireu. Le-a călcat pe toate celelalte, dar nu și-a tuns părul capului, ca semn al consacrării lui pentru Domnul. A fost superficial și neserios, dar măcar în privința aceasta ascultase de porunca divină. Nu era nimic magic în părul lui. Era doar semnul punerii lui deoparte pentru Dumnezeu. Dacă părul i-a fi fost tuns sau ras, firava lui legătură cu Dumnezeu ar fi dispărut.“ (Robert B. Chisholm Jr., ,,Identity Crisis: Assessing Samson’s Birth and Career“, Bibliotheca Sacra 166:662 – April-June 2009).

Înarmată cu această descoperire, Dalila s-a grăbit să-l trădeze pe Samson și să-l dea în mâinile mai-marilor poporului ei:

„Dalila, văzând că îşi deschisese toată inima faţă de ea, a trimis să cheme pe domnitorii filistenilor şi a pus să le spună: «Suiţi-vă de data aceasta, căci mi-a deschis toată inima lui.» Şi domnitorii filistenilor s-au suit la ea şi au adus argintul în mâini.“ (Jud. 16:18).

Scena finală petrecută în casa Dalilei este tristă, dar instructivă. Ea marchează tranziția de la putere la pierzare. Proorocul Samuel ne spune ce a făcut Dalila cu Samson: l-a atras, l-a adormit, l-a golit de putere și l-a dat pe mâna dușmanilor:

„Ea l-a adormit pe genunchii ei. Şi, chemând un om, a ras cele şapte şuviţe de pe capul lui Samson, şi a început astfel să-l slăbească. El şi-a pierdut puterea.  Atunci ea a zis: «Filistenii sunt asupra ta, Samson!» Şi el s-a trezit din somn şi a zis: «Voi face ca şi mai înainte şi mă voi scutura.» Nu ştia că Domnul Se depărtase de el. Filistenii l-au apucat şi i-au scos ochii; l-au coborât la Gaza şi l-au legat cu nişte lanţuri de aramă. El învârtea la râşniţă în temniţă.“ (Jud. 16:19-21).

Cineva spunea că versetul 21 descrie „orbirea, legarea și măcinarea cauzată de păcat“. Probabil că cea mai tragică expresie se găsește însă în versetul anterior: ,,Şi el s-a trezit din somn şi a zis: «Voi face ca şi mai înainte şi mă voi scutura.» Nu ştia că Domnul Se depărtase de el.“ Samson a trebuit să afle că harul divin îi este dat cu măsură (Ioan 3:34), iar el își epuizase deja toată porția.

Duhul lui Dumnezeu nu Se luptă la nesfârșit cu neascultările omului. Când El pleacă de la un om, consecințele sunt de fiecare dată tragice:

„Duhul Domnului S-a depărtat de la Saul; şi a fost muncit de un duh rău…“ (1 Sam. 16:14).

Ascultaţi tânguirea unui credincios care a păcătuit amarnic:

„Nu mă lepăda de la Faţa Ta, şi nu lua de la mine Duhul Tău cel Sfânt. Dă-mi iarăşi bucuria mântuirii Tale, şi sprijineşte-mă cu un duh de bunăvoinţă!“ (Ps. 51:11-12).

Nenumărați predicatori au vorbit din acest text, avertizându-și ascultătorii că cine se joacă cu păcatul ajunge să-și piardă viziunea spirituală (vederea), vitalitatea spirituală (puterea) și victoria spirituală (rob la râșniță). Filistenii l-au pus să învârtă la râșniță în virtutea renumelui puterii lui extraordinare, dar, vai, acum Samson nu mai avea puterea Duhului, ci trudea cu puterile lui obișnuite. Munca era nu numai grea, ci și umilitoare, pentru că aceasta era rezervată de regulă doar femeilor…

 Răzbunarea unui războinic

Ultima pagină din istoria lui Samson este rezervată de Samuel unui act de har divin. În întunericul temniței lui a mai strălucit o luminiță:

„Dar părul capului lui a început iarăşi să crească, după ce fusese ras.“ (Jud. 16:22).

Cum de nu au ținut minte filistenii că secretul puterii lui fusese în părul netăiat de nazireat rămâne o taină. Probabil că și ei au fost la fel de orbi ca și Samson în problemele spirituale. Samuel folosește simbolul probabil pentru a identifica pocăința și reconsacrarea lui Samson pentru Dumnezeu în temnița filistenilor. Dumnezeul harului mai avea de făcut o lucrare cu acest judecător chemat să-l izbăvească pe Israel. Ocazia s-a ivit când filistenii au vrut să se obrăznicească împotriva adevăratului Dumnezeu cu ocazia uneia dintre sărbătorile lor:

„Şi domnitorii filistenilor s-au strâns ca să aducă o mare jertfă dumnezeului lor Dagon, şi ca să se înveselească.  Ei ziceau: «Dumnezeul nostru l-a dat în mâinile noastre pe Samson, vrăjmaşul nostru.» Şi când l-a văzut poporul, au lăudat pe dumnezeul lor, zicând: «Dumnezeul nostru l-a dat în mâinile noastre pe vrăjmaşul nostru, pe acela care ne pustia ţara şi ne înmulţea morţii.» În bucuria inimii lor, au zis: «Chemaţi-l pe Samson, ca să ne desfete!» L-au scos pe Samson din temniţă, şi el a jucat înaintea lor. L-au aşezat între stâlpi.“ (Jud. 16:23-25).

Filistenii l-au adus în batjocură, făcând ca temutul războinic de altădată să fie condus de un tinerel, asemenea unei capre ținute de lanț:

„Şi Samson i-a zis tânărului care-l ţinea de mână: «Lasă-mă, ca să mă pot atinge de stâlpii pe care se reazemă casa şi să mă reazem de ei.»“ (Jud. 16:26).

Impozanta clădire a templului păgân era probabil în formă de semicerc, cu etajul superior sprijinit pe coloane. Samson a fost probabil adus înaintea demnitarilor care stăteau la umbră și mulțimea curioasă s-a îngrămădit la balustrada teraselor de deasupra:

„Casa era plină de bărbaţi şi de femei; toţi domnitorii filistenilor erau acolo, şi pe acoperiş erau aproape trei mii de inşi, bărbaţi şi femei, care priveau la Samson cum juca.“ (Jud. 16:27).

Este pentru prima dată când Samuel ne spune că Samson I-a cerut Domnului putere supranaturală. Înainte o folosea după bunul său plac și nu întotdeauna după voia Domnului. Acum, pocăit în temniță, Samson știe că puterea nu-i va fi restituită decât printr-un act de credință din partea sa, aliniat cu voința suverană a lui Dumnezeu:

„Atunci Samson a strigat către Domnul şi a zis: «Doamne Dumnezeule! Adu-Ţi aminte de mine, Te rog; Dumnezeule, dă-mi putere numai de data aceasta, şi cu o singură lovitură să mă răzbun pe filisteni pentru cei doi ochi ai mei!»“ (Jud. 16:28).

Este important că Samson îl numește în rugăciunea lui pe Dumnezeu, Adonai, Yehova …Elohim (v. 28). Cuvintele rostite arată că el se întorsese din rătăcirile lui la „Stăpânul, la Dumnezeul legământului cu Israel și la Cel Atotputernic“. Prin rugăciunea lui, Samson cerșește de la Dumnezeu harul de a fi reprimit în slujirea de izbăvitor al poporului și este aprins de dorința de a se răzbuna pe dușmanii care i-au luat vederea.

„Şi Samson a îmbrăţişat amândoi stâlpii de la mijloc, pe care se sprijinea casa, şi s-a rezemat de ei; unul era la dreapta lui, şi altul la stânga. Samson a zis: «Să mor împreună cu filistenii!»  S-a plecat cu toată puterea, şi casa a căzut peste domnitori şi peste tot poporul care era acolo. Cei pe care i-a prăpădit la moartea lui au fost mai mulţi decât cei pe care-i omorâse în timpul vieţii.“ (Jud. 16:29-30).

Moartea lui Samson nu a fost o sinucidere, ci un act de martiraj. A fost fapta unui erou care s-a prăbușit în moarte împreună cu dușmanii săi, din dorința de a-și îndeplini chemarea care-i fusese destinată înainte de naștere. Acesta este motivul pentru care Duhul Sfânt îl așază printre eroii credinței din capitolul 11 al Epistolei către Evrei. În moartea lui, Dumnezeu S-a arătat mai puternic decât Dagon, zeul filistenilor, iar Samson a omorât mai mulți dușmani decât o făcuse în cei douăzeci de ani de slujire în Israel.

„Fraţii lui şi toată casa tatălui său s-au pogorât, şi l-au luat. Când s-au suit înapoi, l-au îngropat între Ţorea şi Eştaol, în mormântul tatălui său Manoah. El fusese judecător în Israel douăzeci de ani.“ (Jud. 16:31).

„Frații lui“ au fost probabil nu copiii aceleași mame, ci membrii aceleiași seminții. Însă, „frații lui“ putem fi și noi, dacă suferim la rândul nostru de ceea ce a rămas în istorie cunoscut ca „sindromul lui Samson“.

Ori de câte ori un conducător din poporul Domnului crede că poate trăi după cum îi place și totuși să lucreze în puterea Duhului Sfânt, el suferă de „sindromul lui Samson“.

Ori de câte ori un creștin crede că poate trăi și în Duhul și în poftele firii lui pământești, el suferă de „sindromul lui Samson“.

Oriunde un lucrător se crede inspirat și împuternicit de Dumnezeu chiar și după ce a păcătuit, convins că, în ciuda păcătuirii, „va face ca mai înainte“, el suferă de „sindromul lui Samson“.

Oricare dintre aceia care încearcă să-și continue lucrarea după ce Dumnezeu le-a luat harul, este un Samson care „nu știa că Dumnezeu îl părăsise“.

Desigur, există și un aspect pozitiv al întregii istorii a vieţii lui Samson. Aspectul respectiv este ancorat în Dumnezeu și în natura harului Său divin. Istoria lui Samson ne arată că Dumnezeu folosește de multe ori oameni care nici pe departe nu sunt perfecți. Cărțile profetice – incluzând și cartea Judecători (mai ales partea unde Samson atinge cel mai scăzut nivel de spiritualitate) sunt afirmații sau dovezi ale harului; nu harul exprimat într-un „cult al eroilor“ de talia lui Samson, ci mai degrabă al nădejdii într-un Dumnezeu al cărui har este mai înalt decât căderile noastre, mai tare decât puterea noastră de a pricepe cum se împacă lucrarea Lui pentru noi cu atributele Sale de dreptate, neprihănire și sfințenie.

Credincios şablonului după care și-a scris cartea, Samuel ne prezintă moartea lui Samson ca pe un nou palier inferior al națiunii: Samson este singurul judecător care n-a reușit să-și izbăvească poporul. El a fost un om singuratec, într-un Israel din ce în ce mai fragmentat, mai dezbinat și mai înstrăinat de Dumnezeul lor.

Îl las pe Wiersbe să aibă ultimul paragraf din această concluzie a istoriei lui Samuel:

„Samson („însoritul“) n-a umblat în lumina ascultării de Dumnezeu și a sfârșit-o în întunericul orbirii. Dumnezeu i-a primit pocăința și l-a mai ascultat odată într-un ultim favor, dar vederea nu și-a mai primit-o înapoi. S-ar putea ca moartea lui să pară un sacrificiu, dar viața lui nu a fost o jertfă de bun miros, plăcută Domnului. Ultimul lui act a fost o biruință, dar multe din faptele făcute până atunci au fost înfrângeri morale și spirituale. Samson i-a ucis pe dușmanii lui Dumnezeu, dar nu a umblat cu Dumnezeu ca un prieten. Ce tragedie!“

13. Marea rătăcire din Mica

Limba română și sensurile expresiilor ei ne dau voie să facem acest joc de cuvinte, imposibil în original sau în alte traduceri. Dacă în prezența Judecătorilor, evreii s-au dus din ce în ce mai jos, ajungând până acolo încât, în adânca lor păcătoșenie, n-au ezitat să se ridice chiar şi împotriva aleșilor lui Dumnezeu, în ce situaţie s-ar fi aflat ei fără lucrarea Judecătorilor? Samuel ne dă răspunsul în finalul acestei cărți.

Următoarele două secțiuni ale cărții (capotolele 17 – 21) sunt diferite de istoriile Judecătorilor de până acum (capitolele 3 – 16). Nu ne vom întâlni în ele cu nici un judecător. Ele conțin înregistrarea unor evenimente care s-au petrecut în această perioadă și aruncă o lumină mai clară asupra stării morale şi spirituale a poporului. Scopul lui Samuel este să sublinieze abaterile grave de la Legea Domnului, devierea grosolană de la structurile teocratice stabilite de Dumnezeu și decadența morală dezumanizantă. Ca și în primele capitole ale cărții Judecători (1:1 – 3:6), aceste capitole se ocupă de apostazia spirituală și efectele sale asupra copiilor lui Israel.

Ultimele capitole ale cărții nu apar aici în ordinea cronologică, ci în ordinea tematică urmărită de Samuel. În vâltoarea evenimentelor ni se spune că s-au petrecut pe vremea când chivotul Legământului se mai afla la Betel, iar „Fineas, fiul lui Eleazar, fiul lui Aaron, stătea înaintea lui Dumnezeu“ (Jud. 20:26-28), ceea ce plasează întâmplările relatate nu departe de începuturile epocii Judecătorilor. Ne vom întâlni aici cu ,,Marea rătăcire din Mica“, cu migrația seminției lui Dan și cu războiul purtat de întreaga națiune contra seminției lui Beniamin.

Ne aflăm, spune Samuel, în perioada în care Israelul nu mai asculta de Dumnezeu. „În vremea aceea, nu era împărat în Israel. Fiecare făcea ce -i plăcea.“ (Jud. 17:6).

Samuel ne prezintă procesul prin care ia ființă o „religie la purtător“, o iluzie de spiritualitate determinată de rătăcirea de la adevărata ascultare de Dumnezeu. Lumea actuală este plină de astfel de înșelări pseudo-creștine. Tocmai de aceea episodul care urmează ne interesează în mod direct și personal. Totul a început cu Mica, un efraimit care a furat o mare sumă de bani de la mama sa, motiv pentru care a ajuns ţinta unui blestem din partea ei:

„Era un om din muntele lui Efraim, numit Mica. El i-a zis mamei sale: «Cei o mie o sută de sicli de argint, care ţi s-au luat şi pentru care ai blestemat chiar în auzul urechilor mele, argintul acesta este în mâinile mele, eu îl luasem.»“ (Jud. 17:1-2a).

Acest blestem consta în pronunțarea unei formule semi-magice pentru protecția lucrurilor materiale. Se pare că superstițiosul Mica s-a speriat aşa de tare de acest blestem, încât a adus înapoi tot argintul furat ca să încerce o contracarare a efectului blestemului prin puterea unei binecuvântări. Este evident că mama își iubea fiul mai mult decât bani, în ciuda faptului că el se dovedise a fi un hoț:

„Şi mama sa a zis: «Binecuvântat să fie fiul meu de Domnul!» El i-a dat înapoi mamei sale cei o mie o sută de sicli de argint; şi mama sa a zis: «Închin cu mâna mea argintul acesta Domnului, ca să fac cu el fiului meu un chip cioplit şi un chip turnat; şi astfel ţi-l voi da înapoi.» El i-a dat argintul înapoi mamei sale. Mama sa a luat două sute de sicli de argint şi a dat argintul la argintar, care a făcut din el un chip cioplit şi un chip turnat.  Chipurile au fost aduse în casa lui Mica.“ (Jud. 17:2b-4).

Gestul femeii este total contrar uneia dintre Cele Zece Porunci („Să nu-ți faci chip cioplit …nici o înfățișare …și să nu te închini lor“ – Exod 20:4-5). Neascultarea de  Dumnezeu a mamei este dusă mai departe printr-o inițiativă aparent nobilă, dar, în realitate şi ea total contrară prevederilor Legii. Femeia face acasă un templu privat și își ordinează provizoriu fiul ca preot. Legea prevedea că numai la santuarul național putea fi făcută slujba și puteau fi aduse jertfele (Lev. 1 – 7), iar preoții trebuiau să provină exclusiv din seminția lui Levi (Num. 3 – 4). Poate că și aceste „lucruri religioase“ au fost făcute de mamă şi fiu din pricina panicii, precum și a dorinței de a îndepărta efectele blestemului inițial:

„Chipurile au fost aduse în casa lui Mica. Mica acesta avea o casă a lui Dumnezeu; a făcut un efod şi terafimi şi a sfinţit pe unul dintre fiii lui ca preot.“ (Jud. 17:4b-5).

Cei doi au încercat „s-o dreagă“ cât de cât atunci când întâmplarea le-a scos în cale un preot adevărat:

„Era un tânăr în Betleemul lui Iuda, din familia lui Iuda; era levit şi locuia pentru o vreme acolo. Omul acesta a plecat din cetatea Betleemul lui Iuda, să-şi caute o locuinţă potrivită. Urmându-şi drumul, a ajuns pe muntele lui Efraim la casa lui Mica. Mica i-a zis: «De unde vii?» El i-a răspuns: «Eu sunt levit, din Betleemul lui Iuda, şi merg să-mi caut o locuinţă potrivită.» Mica i-a zis: «Rămâi la mine, tu să-mi fii tată şi preot, şi eu îţi voi da zece sicli de argint pe an, hainele de care vei avea nevoie şi mijloace de trai.» Şi levitul a intrat la el. S-a hotărât astfel să rămână la omul acesta, care l-a privit pe tânăr ca pe unul dintre fiii lui. Mica a sfinţit pe levit, şi tânărul acesta i-a slujit ca preot şi a locuit în casa lui. Şi Mica a zis: «Acum, ştiu că Domnul îmi va face bine, fiindcă am ca preot pe levitul acesta.»“ (Jud. 17:7-13).

Samuel ne spune că nici levitul acesta nu-și păstrase locul și, în neascultarea lui, plecase să-și făurească o soartă mai bună. Coincidența întâlnirii lui cu Mica nu venea de la Domnul, ci din cu totul altă parte. O neascultare plus altă neascultare nu pot duce la nimic bun, cu toate că eroii întâmplării noastre se credeau în sfârșit în voia Domnului și binecuvântați de El.

Vai, câți oameni de pe fața pământului trăiesc azi această înșelătoare iluzie! Vai, câte odoare făcute din aur și argint s-au transformat în idoli în inventate „Temple“ creștine, și câți oameni neascultători de voia lui Dumnezeu îşi închipuie că duc o viaţă pe placul Lui, în vreme ce ei, sărmanii, sunt absolut străini de adevărata ascultare!

Limbajul folosit de Mica este specific oamenilor din Orient. Când el zice: „Tu să-mi fii tată și preot“ (v. 10), Mica folosește termeni care exprimă autoritatea. Un „fiu“ era cineva inferior celui care vorbea. Un „frate“ îți era un egal, iar un „tată“ era considerat unul superior celui care i se adresa așa. Mica îi spune tânărului levit că este gata să i se așeze sub autoritatea spirituală. Halal autoritate a unui levit care îşi părăsise locul şi chemarea şi se sustrăsese în mod deliberat autorităţii lui Dumnezeu!

Migrația unei părți din seminția lui Dan 

Celor două neascultări, ne spune Samuel, le-a fost dat să se întâlnească cu o a treia; de data aceasta a unei fracturi din semințiiile așezate după voia lui Dumnezeu în țară:

„În vremea aceea, nu era împărat în Israel; şi seminţia daniţilor îşi căuta o moşie ca să se aşeze în ea, căci până în ziua aceea nu-i căzuse la sorţi nicio moştenire în mijlocul seminţiilor lui Israel. Fiii lui Dan au luat dintre ei toţi, din familiile lor, cinci oameni viteji, pe care i-au trimis din Ţorea şi din Eştaol să iscodească ţara şi s-o cerceteze. Ei le-au zis: «Duceţi-vă şi cercetaţi ţara.»

Ei au ajuns pe muntele lui Efraim, la casa lui Mica, şi au rămas peste noapte acolo. Când erau aproape de casa lui Mica, au cunoscut glasul tânărului levit, s-au apropiat şi i-au zis: «Cine te-a adus aici? Ce faci tu în locul acesta? Şi ce ai aici?» El le-a răspuns: «Mica face cutare şi cutare lucru pentru mine, îmi dă o simbrie, şi eu îi sunt preot.» Ei i-au zis: «Întreabă pe Dumnezeu, ca să ştim dacă vom avea noroc în călătoria noastră.» Şi preotul le-a răspuns: «Duceţi-vă în pace; călătoria pe care o faceţi este sub privirea Domnului.»“ (Jud. 18:1-6).

La așa cap așa căciulă!, spune zicala românească. Un popă apostat minte fără rușine împotriva legii moștenirii stabilite de Dumnezeu pentru fiecare seminție din Israel.  Expresia ,,sub privirea Domnului“ sugera aprobarea Domnului, nu faptul că nimeni şi nimic n-ar putea să se ascundă de privirile Celui ce a făcut ochiul! Încredințați de un asemenea mesaj, reprezentanții daniților se întorc acasă și se pun cu toate ale lor în mișcare:

„Cei cinci oameni au plecat şi au ajuns în Lais. Au văzut poporul de acolo trăind la adăpost, în felul sidoniţilor, liniştit şi fără grijă; în ţară nu era nimeni care să le facă cel mai mic neajuns, stăpânind peste ei; erau departe de sidoniţi şi n-aveau nici o legătură cu alţi oameni. S-au întors la fraţii lor în Ţorea şi Eştaol, şi fraţii lor le-au zis: «Ce veste ne aduceţi?” «Haidem», au răspuns ei, «să ne suim împotriva lor; căci am văzut ţara şi iată că era foarte bună. Ce! Staţi şi nu ziceţi nimic? Nu fiţi leneşi şi porniţi să puneţi stăpânire pe ţara aceasta. Când veţi intra în ea, veţi da peste un popor care stă fără frică. Ţara este mare, şi Dumnezeu a dat-o în mâinile voastre; este un loc unde nu lipseşte nimic din tot ce este pe pământ.» Şase sute de oameni din familia lui Dan au pornit din Ţorea şi Eştaol, încinşi cu armele lor de război. S-au suit şi au tăbărât la Chiriat-Iearim, în Iuda; de aceea locul acesta, care este înapoia lui Chiriat-Iearim, a fost chemat până în ziua de azi Mahane-Dan (Tabăra lui Dan). Au trecut de acolo pe muntele lui Efraim şi au ajuns până la casa lui Mica.“ (Jud. 18:7-13).

Nici o înșelare nu este mai mare și mat tragică decât înșelarea de sine. Sub ambalajul unor fapte aparent religioase și sub minciuna unui limbaj religios, cei șase sute de inşi din seminția lui Dan au plecat în bejenie. De ce un număr aşa de mic câtă vreme la intrarea în Canaan, seminția lui Dan număra 64.000 de oameni de război? Acum ar exista cel puţin două explicaţii: ori seminția aceasta trecuse printr-o tragedie care îi micșorase foarte mult numărul, ori numai șase sute de persoane s-au implicat în această acţiune de neascultare.

„Atunci cei cinci oameni, care se duseseră să iscodească ţara Lais, au luat cuvântul şi au zis fraţilor lor:  «Ştiţi că în casele acestea este un efod, terafimi, un chip cioplit şi un chip turnat? Vedeţi acum ce aveţi de făcut.» Ei s-au abătut pe acolo, au intrat în casa tânărului levit, în casa lui Mica, şi l-au întrebat de sănătate. Cei şase sute de oameni din fiii lui Dan, încinşi cu armele lor de război, stăteau la intrarea porţii. Şi cei cinci oameni, care se duseseră să iscodească ţara, s-au suit şi au intrat în casă; au luat chipul cioplit, efodul, terafimii şi chipul turnat, în timp ce preotul era la intrarea porţii cu cei şase sute de oameni, încinşi cu armele lor de război. Când au intrat în casa lui Mica şi au luat chipul cioplit, efodul, terafimii şi chipul turnat, preotul le-a zis: «Ce faceţi?»“ (Jud. 18:14-18).

Ironia situației este că „hoțul“ de Mica a ajuns acum să fie „furat“ de neascultătorii oameni din Dan! Primul furase din interese personale meschine, cei de pe urmă o fac acum din motive „strict religioase“(!) Cum de nu le-a atras atenția tânărul preot asupra greșelii lor grosolane? „Mercenarul“ plecat după „mai bine“ este cântărit rapid de oameni la fel de firești ca el și atras cu vorbe dulci care-l fac părtaș la o „afacere mai bună“:

„Ei au răspuns: «Taci, pune-ţi mâna la gură şi vino cu noi; să ne fii părinte şi preot. Mai bine este să fii preot la casa unui singur om sau să fii preotul unei seminţii şi unei familii din Israel?» Preotul s-a bucurat în inima lui; a luat efodul, terafimii şi chipul cioplit şi s-a unit cu ceata poporului. Au pornit iarăşi la drum şi au plecat, punând înaintea lor copiii, vitele şi calabalâcurile.“ (Jud. 18:19-21).

Comedia erorilor continuă prin încercarea zadarnică a lui Mica de a-și recupera posesiunile: „religia, idolii și preotul“.

„După ce se depărtaseră bine de casa lui Mica, oamenii care locuiau în casele vecine cu a lui Mica s-au strâns şi au urmărit pe fiii lui Dan. Au strigat după fiii lui Dan, care s-au întors şi au zis lui Mica: «Ce ai, şi ce înseamnă gloata aceasta de oameni?» El a răspuns: «Dumnezeii mei, pe care mi-i făcusem, mi i-aţi luat împreună cu preotul şi aţi plecat: ce-mi mai rămâne? Cum puteţi dar să-mi spuneţi: ««Ce ai?»» Fiii lui Dan i-au zis: «Să nu-ţi auzim glasul; căci altfel nişte oameni amărâţi se vor arunca asupra voastră, şi te vei pierde şi pe tine şi pe cei din casa ta.» Şi fiii lui Dan şi-au văzut mai departe de drum. Mica, văzând că sunt mai tari decât el, s-a întors şi a venit acasă.“ (Jud. 18:22-26).

Lamentările lui Mica ni-l arată ca pe un om sincer în felul său. Perspectiva lipsirii de cele religioase îl face să se simtă brusc fără valoare și fără sens în viață: „Ce-mi mai rămâne? Cum puteți dar să-mi spuneți: «Ce ai?»“

Un aspect evident care poate fi descifrat din relatarea proorocului Samuel este că poți fi foarte sincer și totuşi foarte greșit în același timp. Oamenii de atunci și din toate timpurile trebuie să facă bine să citească și să înțeleagă! Iluziile strădaniilor noastre religioase, făcute în neascultare de Dumnezeu, au două cusururi de fond: nu ne aduc binecuvântarea și ne lasă la sfârșit cu mâinile goale. Înarmați cu odoare sfinte făcute alandala și cu un preot cumpărat pe bani, cei 600 de neascultători din seminția lui Mica și-au continuat drumul, și Dumnezeu i-a lăsat să-și ducă înstrăinarea până la capăt:

„Au ridicat, dar, ce făcuse Mica şi au luat pe preotul care era în slujba lui şi s-au năpustit asupra Laisului, asupra unui popor liniştit şi în pace; l-au trecut prin ascuţişul sabiei şi au ars cetatea. Nimeni n-a izbăvit-o, căci era departe de Sidon, şi locuitorii ei n-aveau nici o legătură cu alţi oameni: ea era în valea care se întinde spre Bet-Rehob.  Fiii lui Dan au zidit din nou cetatea şi au locuit în ea; au numit-o Dan, după numele lui Dan, tatăl lor, care se născuse lui Israel; dar cetatea se chema mai înainte Lais. Au înălţat pentru ei chipul cioplit; şi Ionatan, fiul lui Gherşom, fiul lui Moise, el şi fiii lui au fost preoţii seminţiei daniţilor până pe vremea robirii ţării. Au aşezat pentru ei chipul cioplit pe care-l făcuse Mica, în tot timpul cât a fost casa lui Dumnezeu la Silo.“ (Jud. 18:27-31).

Cei din seminția daniților au ajuns să trăiască într-un loc „unde nu lipseşte nimic din tot ce este pe pământ“ (Jud. 18:10), dar s-au lipsit singuri de tot ceea ce Dumnezeu ar fi dorit să le dăruiască din cer. Falsa lor prosperitate le-a dat un fals sentiment de siguranță, dar aceasta n-avea să dureze prea mult…

Mesajul acestor două capitole este clar. În epoca Judecătorilor, cunoștința despre Dumnezeu și ascultarea de voia Lui s-au pierdut încetul cu încetul, fiind alterate de influența corozivă a conceptelor idolatre ale canaaniților care au pătruns treptat în credința și practica poporului lui Dumnezeu. Mica și apoi cei din seminția lui Dan au procedat „aşa cum le-a plăcut“ și „cum le-a trecut prin cap“, ajungând la o formă de sincretism religios, în ciuda faptului că, exact în același timp,  adevărata credință și practica cea dreaptă existau la „casa lui Dumnezeu la Silo“.

Samuel ne pregătește pentru prăpădul descris la finalul cărții. Neascultarea în materie de credinţă duce în mod inevitabil la depravarea cea mai dezumanizantă în domeniul moral. Omul nu poate rămâne om decât în ascultare de voia Creatorului. Acesta a fost și acesta este rostul revelației propovăduite atunci și acum printre oameni. Toți am face bine să ascultăm de avertismentul lui Isaia:

„«La lege şi la mărturie!» Căci dacă nu vor vorbi aşa, nu vor mai răsări zorile pentru poporul acesta.“ (Isaia 8:20).

14. Sodomiții din seminţia lui Beniamin

Ultimul palier atins în spirala decadentă a evreilor ni-i așază la nivelul cel mai de jos posibil, la starea la care nici sodomiții n-au mai putut fi scutiți de mânia lui Dumnezeu. Înstrăinați de Dumnezeu și contaminați de idolatria demonică din jur, cei din seminția lui Beniamin ajung să facă ceea ce făcuseră odinioară locuitorii Sodomei. Aduceți-vă aminte de două lucruri spuse de Dumnezeu despre locuitorii Canaanului preisraelit:

„Să știi că sămânța ta va fi străină într-o țară, care nu va fi a ei (Egipt); acolo va fi robită și o vor apăsa greu, timp de patru sute de ani…  În al patrulea neam se va întoarce aici; căci nelegiuirea amoriților nu și-a atins încă vârful.“ (Gen. 15:13-16).

„Şi Domnul a zis: «Strigătul împotriva Sodomei şi Gomorei s-a mărit, şi păcatul lor într-adevăr este nespus de greu. De aceea Mă voi pogorî acum să văd dacă în adevăr au lucrat în totul după zvonul venit până la Mine; şi dacă nu va fi aşa, voi şti.» Bărbaţii aceia s-au depărtat, şi au plecat spre Sodoma.“ (Gen. 18:20-22a).

Samuel păstrează pentru finalul cărții atingerea punctului culminant de posibilă decădere morală şi spirituală. Unii israeliți sunt acum contaminați de homosexualitatea altădată pedepsită cu asprime în Sodoma și Gomora.

Un levit cu inima și țiitoarea împărțite

Capitolul 20 este o continuare firească a actelor de neascultare şi  apostazie redate în capitolul anterior. Un alt levit este focosul care detonează o revărsare de răutate și un război fratricid.

„Pe vremea când nu era împărat în Israel, un levit, care locuia la marginea muntelui lui Efraim, şi-a luat ca ţiitoare o femeie din Betleemul lui Iuda. Ţiitoarea nu i-a fost credincioasă şi l-a părăsit, ca să se ducă în casa tatălui ei în Betleemul lui Iuda, unde a rămas timp de patru luni. Bărbatul ei s-a sculat şi s-a dus la ea, ca să-i vorbească inimii şi s-o aducă înapoi. Avea cu el pe sluga lui şi doi măgari.  Ea l-a adus în casa tatălui ei; şi când l-a văzut tatăl femeii aceleia tinere, l-a primit cu bucurie. Socrul său, tatăl femeii aceleia tinere, l-a ţinut la el trei zile. Au mâncat şi au băut, şi au rămas noaptea acolo. A patra zi, s-au sculat dis-de-dimineaţă, şi levitul se pregătea să plece. Dar tatăl tinerei femei a zis ginerelui său: «Ia o bucată de pâine, ca să prinzi la inimă; şi apoi veţi pleca.»  Şi au şezut de au mâncat şi au băut amândoi. Apoi tatăl tinerei femei a zis bărbatului: «Hotărăşte-te, dar, să rămâi aici la noapte, şi să ţi se înveselească inima.»  Bărbatul se scula să plece; dar, în urma stăruinţelor socrului său, a rămas acolo şi noaptea aceea.“ (Jud. 19:1-7).

Levitul din capitolele anterioare era măcar preocupat cu slujirea. Cel cu care ne face cunoștință acum Samuel este un om abandonat cu totul plăcerilor carnale. Iată, ne spune Samuel, un levit căruia îi plăcea viața. Nesătul în plăcerile trupeşti, avea o țiitoare, un surogat de soție, care nici aia nu l-a mai suferit și s-a întors la tatăl ei. Ducându-se s-o readucă acasă, levitul nostru anonim (așa îi tratează Biblia pe cei al căror nume nu merită să fie consemnat în arhivelele sfinte. Samuel va proceda la fel cu omul care refuză responsabilitatea de rudă apropiată a Naomei din cartea Rut, care va fi menționat doar cu apelativul „cutare“ – Rut 4:1), s-a tot poticnit în capcana mâncării și a băuturii pe care i-a întins-o socrul lui. Sex, mâncare și băutură, iată pasiunile pe care nu te-ai fi așteptat să le găsești la un …levit. Peștele se împute de la cap și Samuel începe prin a ilustra decăderea preoției levitice din Israel. Cu așa călăuze nu-i de mirare că întreg poporul a trecut de la idolatrie la imoralitate și apoi la incidente tragice de război fratricid.

Levitul acesta nici pe departe n-a putut fi un exemplu pozitiv pentru poporul său. Dacă ar fi fost caracterizat de cumpătare, stăpânire de sine și chibzuință n-ar fi făcut ceea ce a ajuns să facă și nu s-ar mai fi întâmplat ceea ce avea să se întâmple. Hotărârea lui de a ieși din capcana ospitalității întinsă de socrul său a venit tardiv și a avut consecințe dezastruoase. De plecat a plecat, dar a făcut-o după-amiaza, fără un plan bine gândit, așa că noaptea l-a găsit acolo unde n-ar fi trebuit să îl găsească:

„În ziua a cincea, s-a sculat dis-de-dimineaţă să plece. Atunci tatăl tinerei femei i-a zis: «Întăreşte-ţi mai întâi inima, te rog; şi rămâi până ce se va pleca ziua spre seară.» Şi au mâncat amândoi. Bărbatul se scula să plece cu ţiitoarea şi sluga lui, dar socrul său, tatăl tinerei femei, i-a zis: «Iată că ziua a trecut, e târziu, rămâi, dar, peste noapte aici; iată că ziua se pleacă spre noapte, rămâi aici peste noapte, şi să ţi se înveselească inima; mâine vă veţi scula dis-de-dimineaţă ca să porniţi la drum, şi te vei duce la cortul tău.»

Bărbatul n-a vrut să mai rămână şi în noaptea aceea, ci s-a sculat şi a plecat. A ajuns până în faţa Iebusului, adică Ierusalimul, cu cei doi măgari înşeuaţi şi cu ţiitoarea lui. Când s-au apropiat de Iebus, ziua se plecase mult spre seară. Sluga a zis atunci stăpânului său: «Haidem să ne îndreptăm spre cetatea aceasta a iebusiţilor şi să rămânem în ea peste noapte.»  Stăpânul său i-a răspuns: «Nu putem să intrăm într-o cetate străină, unde nu sunt copii de ai lui Israel, ci să mergem până la Ghibeea.»  A mai zis slugii sale: «Haidem să ne apropiem de unul din locurile acestea, Ghibeea sau Rama, şi să rămânem acolo peste noapte.»  Au mers mai departe, şi apunea soarele când s-au apropiat de Ghibeea, care este a lui Beniamin.“ (Jud. 19:8-14).

Iebusul, adică Ierusalimul, se afla la vreo nouă kilometri nord de Betleem şi era locuit din nou de străvechii lui stăpâni idolatri, astfel că levitul l-a socotit drept un loc periculos pentru înnoptare. Iebusul avea să fie cucerit definitiv de evrei sub conducerea lui David (2 Sam. 5:6-9). Levitul a socotit că nu era indicat să stea peste noapte într-un loc plin de oameni străini de Legea lui Dumnezeu. Între „nelegiuiți“, s-o fi gândit el, i s-ar fi putut întâmpla orice. Așa că a ales să meargă mai departe, încă aproximativ trei kilometri, până ce va ajunge printre copiii lui Dumnezeu din seminția lui Beniamin. Nu știa săracul că tocmai alesese să sară din lac în puț! Ghibeea avea să se dovedească a fi o nouă …Sodomă.

Comentatorii remarcă faptul că levitul a plecat de la ospitalitatea socrului său din Betleemul Iudeii la inospitalitatea oamenilor din Ghibeea lui Beniamin. Din prima cetate avea să vină David, iar din cea de a doua,  Saul. Vă invit să urmăriți cu atenție măiestria scriitoricească cu care descrie Samuel acest episod presărându-l cu amănunte șocant de asemănătoare cu ceea ce li se întâmplaseră îngerilor care s-au dus la Sodoma (Gen. 11:1-11).

„S-au îndreptat într-acolo ca să se ducă să rămână peste noapte în Ghibeea. Levitul a intrat şi s-a oprit în piaţa cetăţii. Nu s-a găsit nimeni care să-i primească în casă să rămână peste noapte. Şi iată că un bătrân se întorcea seara de la munca câmpului; omul acesta era din muntele lui Efraim, locuia pentru o vreme la Ghibeea, şi oamenii din locul acela erau beniamiţi.“ (Jud. 19:15-16).

Aceeași lipsă de ospitalitate ca în Sodoma, același om străin de localnici care se îndură să-i primească în casă (Gen. 19:1-3).

„El a ridicat ochii şi a văzut pe călător în piaţa cetăţii. Şi bătrânul i-a zis: «Încotro mergi şi de unde vii?» El i-a răspuns: «Venim din Betleemul lui Iuda şi mergem până la marginea muntelui lui Efraim, de unde sunt. Mă dusesem la Betleemul lui Iuda, şi acum mă duc la Casa Domnului. Dar nu se găseşte nimeni să mă primească în casă. Avem însă paie şi nutreţ pentru măgarii noştri; avem şi pâine şi vin pentru mine, pentru roaba ta şi pentru băiatul care este cu robii tăi. Nu ducem lipsă de nimic.»

Bătrânul i-a zis: «Pacea să fie cu tine! Toate nevoile tale le iau asupra mea, numai să nu rămâi în piaţă peste noapte.» L-a dus în casa lui şi a dat nutreţ măgarilor. Călătorii şi-au spălat picioarele; apoi au mâncat şi au băut.“ (Jud. 19:17-21).

Omul acesta a făcut pentru micul grup de călători ceea ce a făcut Lot pentru cei veniți să cerceteze Sodoma. Păstrând intenționat simetria cu cartea Genezei (Gen. 19:4-5), Samuel descrie asaltul păcătoșilor asupra casei unde era găzduit levitul:

„Pe când se înveseleau ei, iată că oamenii din cetate, nişte fii ai lui Belial, oameni stricaţi, au înconjurat casa, au bătut la poartă şi i-au zis bătrânului, stăpânul casei: «Scoate pe omul acela care a intrat la tine, ca să ne împreunăm cu el.»  Stăpânul casei a ieşit la ei şi le-a zis: «Nu, fraţilor, vă rog să nu faceţi un lucru aşa de rău; fiindcă omul acesta a intrat în casa mea, nu săvârşiţi mişelia aceasta. Iată că am o fată fecioară, şi omul acesta are o ţiitoare; vi le voi aduce afară: necinstiţi-le şi faceţi-le ce vă va plăcea. Dar nu săvârşiţi cu omul acesta o faptă aşa de nelegiuită.»“ (Jud. 19:22-24).

Expresia „fii ai lui Belial“ (Jud. 19:22) era echivalentul expresiei „niște oameni de nimic“, o perifrază folosită pe vremea aceea pentru identificarea celor căzuți în idolatrie (Deut. 13:13), beție (1 Sam. 1:16), răscoală (1 Sam. 2:12) și sodomie (ca în acest caz).

Observăm la acești „fii ai lui Belial“ aceeași obraznică cerere ca a celor din Sodoma, iar la bărbații asediați din casă aceeași năucitoare ofertă de a sacrifica o fată și o femeie nevinovată ca în cartea Genezei (Gen. 19:6-8).

Ca tată a două fete, n-am să înțeleg niciodată cum a putut Lot și cum a putut acest om din Efraim să-și dea odraslele pe mâinile acestor nestăpâniți focoși. Eu mi-aș fi dat mai degrabă viața în luptă de martir cu mulțimea nebună, decât să fac o asemenea grozăvie! Gestul laș și nerușinat al levitului nu este cu nimic mai bun decât depravarea homosexualilor din cetate. Ambele arată cât de adânc căzuse națiunea din idealul de comunitate sfântă și iubitoare a Legământului.

„Oamenii aceia n-au vrut să-l asculte. Atunci omul şi-a luat ţiitoarea şi le-a adus-o afară. Ei s-au împreunat cu ea şi şi-au bătut joc de ea toată noaptea până dimineaţa; şi i-au dat drumul când se lumina de ziuă. Către ziuă, femeia aceasta a venit şi a căzut la uşa casei omului la care era bărbatul ei şi a rămas acolo până la ziuă. Şi dimineaţa, bărbatul ei s-a sculat, a deschis uşa casei şi a ieşit ca să-şi urmeze drumul mai departe. Dar iată că femeia, ţiitoarea lui, era întinsă la uşa casei, cu mâinile pe prag.“ (Jud. 19:25-27).

M-am cutremurat întotdeauna când am citit acest amănunt strecurat cu atâta dibăcie de Samuel în istorisirea sa: „ţiitoarea lui, era întinsă la uşa casei, cu mâinile pe prag“. Cu mâinile pe prag! Pe pragul unei uși pe care fusese aruncată fără milă și care nu i s-a mai deschis niciodată, în ciuda strigătelor ei disperate!…

Scârbit și revoltat dincolo de orice rațiune, levitul a făcut atunci apel la conștiința națiunii, iar națiunea s-a trezit parcă dintr-un somn care născuse între timp monștri:

„El i-a zis: «Scoală-te şi haidem să mergem!» Ea n-a răspuns. Atunci bărbatul a pus-o pe măgar şi a plecat acasă. Când a ajuns acasă, a luat un cuţit, a apucat pe ţiitoarea lui şi a tăiat-o mădular cu mădular în douăsprezece bucăţi, pe care le-a trimis în tot ţinutul lui Israel. Toţi cei ce au văzut lucrul acesta au zis: «Niciodată nu s-a întâmplat şi nu s-a văzut aşa ceva, de când s-au suit copiii lui Israel din Egipt până în ziua de azi; luaţi aminte, dar, la lucrul acesta, sfătuiţi-vă şi vorbiţi!»“ (Jud. 19:28-30).

Realistă sugestie, numai că, în loc să se sfătuiască în pocăință adâncă cu Dumnezeu, copiii lui Israel s-au sfătuit cu ei înșiși și au făcut-o lată de tot. Ceea ce urmează este o bună ilustrație la principiile spirituale descrise în Noul Testament (de exemplu, la Iacov 3:13-18). Ori de câte ori procedăm în virtutea înțelepciunii noastre omenești facem greșeală după greșeală. S-ar cuveni să ne oprim puțin și să cerem sfatul lui Dumnezeu ca să avem înțelepciunea divină, pe care El este gata să ne-o dea cu inimă largă. Israeliții n-au avut nici spiritualitatea și nici bunul simț să facă așa ceva, iar aceasta i-a dus la tragedia cu care Samuel își încheie cartea. Păcătoșenia oamenilor din Ghibeea va rămâne în istoria lui Israel un punct de referință profetică:

„S-au afundat în stricăciune, ca în zilele Ghibei; Domnul Îşi va aduce aminte de nelegiuirea lor, le va pedepsi păcatele… Din zilele Ghibei ai păcătuit, Israele!“  (Osea 9:9; 10:9).

Războiul fratricid

Capitolul 20 ne arată că păcatul levitului din capitolul 19 ajunge să coste viața a 65.000 de oameni din Israel (conform cifrelor din Iosua 7). Samuel ne spune că întregul Israel a fost scandalizat de mesajul primit și s-au pus în mișcare:

„Toţi copiii lui Israel au ieşit de la Dan până la Beer-Şeba şi ţara Galaadului, şi adunarea s-a strâns ca un singur om înaintea Domnului, la Miţpa.“ (Jud. 20:1).

Expresia „de la Dan  până la Beer-Șeba“ face parte din limbajul lui Samuel și avea să ajungă pe vremea împăraților o descriere a „întregului“ Israel. Samuel îi menţionează chiar și pe cei din „Galaad“, adică pe cei care locuiau dincolo de Iordan. Formal, evreii au răspuns bine la evenimente, dar spiritual n-au mai știut să stea de vorbă cu Dumnezeu. Adunarea era solemnă, dar nu şi spirituală, fiindcă oamenii au fost curioși să afle ce se întâmplase, dar nu și curioși să afle ce dorea Dumnezeu de la ei în această situație. Consternaţi, da, însă consacraţi, nu! Au fost și alte situații în care copiii lui Israel s-au grăbit să acționeze fără să ceară mai întâi un sfat din partea Domnului (Jud. 5:15-17; 8:1-3; 12:1-6; 15:11).

Înstrăinați de Dumnezeu, cei adunaţi la Miţpa s-au grăbit să acționeze. Însă, bunele intenţii nu sunt totdeauna insuficiente, și asta avea să se vadă atunci când Dumnezeu a îngrijit ca înflăcărarea lor să se întâlnească cu înfrângerea:

„Căpeteniile întregului popor, toate seminţiile lui Israel, au venit în adunarea poporului lui Dumnezeu: erau patru sute de mii de oameni pedeştri, care scoteau sabia. Şi fiii lui Beniamin au auzit că se suiseră copiii lui Israel la Miţpa. Copiii lui Israel au zis: «Spuneţi cum s-a întâmplat această nelegiuire?»  Atunci levitul, bărbatul femeii care fusese ucisă, a luat cuvântul şi a zis: «Ajunsesem, împreună cu ţiitoarea mea, la Ghibeea lui Beniamin, ca să rămânem peste noapte acolo. Locuitorii din Ghibeea s-au sculat împotriva mea şi au înconjurat noaptea casa în care eram. Aveau de gând să mă omoare; au siluit pe ţiitoarea mea până când a murit. Mi-am luat ţiitoarea şi am tăiat-o în bucăţi, pe care le-am trimis în tot ţinutul moştenirii lui Israel; căci au săvârşit o nelegiuire şi o mişelie în Israel. Iată-vă pe toţi, copii ai lui Israel; sfătuiţi-vă şi luaţi o hotărâre aici!»“ (Jud. 20:2-7).

Levitul folosește aici doi termeni descriptivi: „nelegiuire“ (în ebr., zimma) folosit adeseori în Biblie pentru a numi o perversiune vrednică de moarte (Lev. 18:17; 19:29) și „mișelie“ (în ebr., nebala), un termen puternic care identifică împotrivirea deliberată față de standardele lui Dumnezeu. El a fost folosit în alte pasaje pentru descrierea violului (2 Sam. 13:14), a actelor homosexuale (Jud. 19:23-24) sau a unei stări generale de promiscuitate (Deut. 22:21).

Levitul trece sub tăcere faptele sale. Oricum, ceea ce făcuseră beniamiții din Ghibeea era vrednic de pedeapsa cu moartea:

„Tot poporul s-a sculat ca un singur om şi a zis: «Nici unul dintre noi să nu se ducă în cortul lui şi nimeni să nu se întoarcă acasă. Iată acum ce vom face cetăţii Ghibeea: să mergem împotriva ei după cum vom ieşi la sorţi. Să luăm din toate seminţiile lui Israel zece oameni din o sută, o sută dintr-o mie şi o mie din zece mii; ei să se ducă să caute merinde pentru popor pentru ca, la întoarcerea lor, să facem cetăţii Ghibeea din Beniamin, potrivit cu toată mişelia pe care a făcut-o ea în Israel.»  Astfel toţi bărbaţii lui Israel s-au strâns împotriva cetăţii, uniţi ca un singur om. Seminţiile lui Israel au trimis nişte oameni în toate familiile lui Beniamin, ca să-i spună: «Ce înseamnă nelegiuirea aceasta care s-a făcut între voi? Scoateţi afară acum pe oamenii aceia stricaţi din Ghibeea ca să-i omorâm şi să curăţăm răul din mijlocul lui Israel.»“ (Jud. 20:8-13a).

Răspunsul celor din Beniamin, graba cu care au ales să nu se smerească în pocăință înaintea Domnului, ne arată încă o dată decăderea lor morală, lipsa lor de sensibilitate spirituală, precum și lipsa de coeziune națională. Gestul lor a atras pedepsirea întregii seminții.

„Dar beniamiţii n-au vrut să asculte glasul fraţilor lor, copiii lui Israel.“ (Jud. 20:13b).

Râvna fără pricepere a unora și răzvrătirea fără pricină a celorlalţi care au dovedit o încăpățânare vinovată au făcut ca Israelul să se scindeze în două tabere, aşezate în linie de bătaie:

„Beniamiţii au ieşit din cetăţile lor şi s-au strâns la Ghibeea ca să lupte împotriva copiilor lui Israel. Numărul beniamiţilor ieşiţi în ziua aceea din cetăţi a fost de douăzeci şi şase de mii de oameni care scoteau sabia, fără să se mai socotească şi locuitorii din Ghibeea, care alcătuiau şapte sute de oameni aleşi. În tot poporul acesta, erau şapte sute de oameni aleşi care nu se slujeau de mâna dreaptă; toţi aceştia, aruncând o piatră cu praştia, puteau să ochească un fir de păr şi nu dădeau greş. S-a făcut şi numărătoarea bărbaţilor lui Israel, afară de ai lui Beniamin, şi s-au găsit patru sute de mii care scoteau sabia, toţi bărbaţi de război.“ (Jud. 20:14-17).

„Există comentatori care au stârnit o controversă în problema cifrelor pomenite aici. Termenul evreiesc «elef» poate fi tradus prin «o mie», dar și prin «familie, trib, un detașament de luptă» (alcătuit de obicei din opt până la douăzeci de luptători). Nu există, însă, motive serioase ca să ne îndoim că cifrele menționate în text sunt de ordinul miilor, ca și în Numeri 26:41“ (Monson, p. 119. See also The New Bible Dictionary, 1962 ed., s.v. “Number,” by R. A. H. Gunner).

„Prăștiașii“ amintiți în text erau o forță specială considerabilă, iar „praștia“ în sine nu trebuie confundată cu jucăriile copiilor din vremea modernă. Praștia din vechime putea arunca o piatră de până la o jumătate de kilogram cu o viteză de aproape 140 de kilometri pe oră!

Prin tragerea la sorți, Iuda a fost desemnat să meargă în fruntea tuturor celorlalte seminții împotriva seminției lui Beniamin:

„Şi copiii lui Israel s-au sculat, s-au suit la Betel şi au întrebat pe Dumnezeu, zicând: «Cine din noi să se suie întâi ca să lupte împotriva fiilor lui Beniamin?» Domnul a răspuns: «Iuda să se suie întâi.»“ (Jud. 20:18).

Samuel folosește aici pentru „Dumnezeu“ numele  „Elohim“ (Dumnezeul creației), şi nu „Iehova“ (Dumnezeul Legământului), pentru a scoate și mai  mult în evidenţă înstrăinarea evreilor de Dumnezeul Legământului. Însă, enormă avea să le fie surpriza constatând că prea marea lor încredere în ei înșiși a fost umilită până la înfrângere:

„Copiii lui Israel au pornit dis-de-dimineaţă şi au tăbărât la Ghibeea. Şi bărbaţii lui Israel au înaintat ca să înceapă lupta împotriva bărbaţilor lui Beniamin şi s-au aşezat în linie de bătaie împotriva lor, înaintea cetăţii Ghibeea. Fiii lui Beniamin au ieşit din Ghibeea şi în ziua aceea au culcat la pământ douăzeci şi două de mii de oameni din Israel. Poporul, bărbaţii lui Israel, s-au îmbărbătat şi s-au aşezat din nou în linie de bătaie în locul unde se aşezaseră în ziua întâi. Şi copiii lui Israel s-au suit şi au plâns înaintea Domnului până seara; au întrebat pe Domnul şi au zis: «Să mă mai sui la luptă împotriva fiilor fratelui meu Beniamin?» Domnul a răspuns: «Suiţi-vă împotriva lui.» Copiii lui Israel au înaintat împotriva fiilor lui Beniamin, în ziua a doua.  Şi în aceeaşi zi, beniamiţii le-au ieşit înainte din Ghibeea şi iarăşi au culcat la pământ optsprezece mii de oameni din copiii lui Israel, toţi în stare să poarte armele.“ (Jud. 20:19-25).

Înregistrarea faptului că evreii „au plâns înaintea Domnului“ (v. 23) este foarte semnificativă. Cartea Judecători începe cu o altă referință similară: evreii „au plâns înaintea Domnului pentru că n-au fost credincioși Legământului și au îmbrățișat idolatria popoarelor din Canaan (Jud. 2:4-5). În mijlocul cărții, Samuel plasează un alt pasaj în care se plânge din greu pentru soarta fetei lui Iefta (Jud. 11:37-38). În felul acesta, Samuel așază plânsul amar în coperțile cărții și în mijlocul conținutului ei. Un comentator chiar a denumit cartea Judecătorilor o carte «a lucrurilor vrednice de plâns», asemenea Plângerilor lui Ieremia.“ (Marvin E. Tate,  From Promise to Exile: The Former Prophets. Macon, Ga.: Smyth & Helwys, 1998).

Probabil că Dumnezeu a îngăduit aceste prime două înfrângeri pentru două scopuri: (1) ca să scoată în evidență greutatea cu care Își pedepsește El copiii vinovați în contrast cu ușurința cu care s-au apucat cele unsprezece seminții să-și măcelărească frații; și (2) ca să le aducă aminte bărbaţilor din cele unsprezece seminții că ei nu călcaseră cu dreptul repezindu-se „să facă voia Domnului“ fără să stea mai întâi de vorbă cu El!

Profetul Osea a exprimat cel mai bine zbuciumul care este în inima lui Dumnezeu atunci când trebuie să-Şi sancţioneze (de evitat construcţii ca aceasta: pedepsească copiii!!!) copiii vinovați. El n-o face nici în pripă și nici cu plăcere. La fel ar trebui să procedăm și noi!

„Sabia va năvăli peste cetăţile lor, va nimici, va mânca pe sprijinitorii lor, din pricina planurilor pe care le-au făcut. Poporul Meu este pornit să se depărteze de Mine; şi dacă sunt chemaţi înapoi la Cel Preaînalt, nici unul din ei nu caută să se ridice. Cum să te dau, Efraime? Cum să te predau, Israele? Cum să-ţi fac ca Admei? Cum să te fac ca Ţeboimul? (aceste amândouă cetăți au fost nimicite odată cu Sodoma și Gomora – n.a.) Mi se zbate inima în Mine şi tot lăuntrul Mi se mişcă de milă!“ (Osea 11:6-8).

O pocăință sub pedeapsă

Înfrângerea suferită din partea beniamiţilor i-a readus pe oştenii din cele unsprezece seminții înaintea lui Dumnezeu, dar de data aceasta într-o stare de smerenie:

„Toţi copiii lui Israel şi tot poporul s-au suit şi au venit la Betel; au plâns şi au rămas acolo înaintea Domnului, au postit în ziua aceea până seara şi au adus arderi-de-tot şi jertfe de mulţumire înaintea Domnului.“ (Jud. 20:26).

Aceste jertfe de arderi-de-tot și de mulțumire au reprezentat o totală supunere și dedicare (Lev. 1:1-17). Ele au fost un semn de pocăință și rededicare. Pregătiți astfel, Dumnezeu i-a trimis înapoi la luptă, garantându-le, de data aceasta, victoria:

„Şi copiii lui Israel au întrebat pe Domnul – acolo se găsea atunci chivotul legământului lui Dumnezeu, şi Fineas, fiul lui Eleazar, fiul lui Aaron, stătea pe vremea aceea înaintea lui Dumnezeu – şi au zis:  «Să mai pornesc la luptă împotriva fiilor fratelui meu Beniamin sau să mă las?»  Domnul a răspuns: «Suiţi-vă, căci mâine îi voi da în mâinile voastre.»“ (Jud. 20:27-28).

Precizarea „Fineas, fiul lui Eleazar, fiul lui Aaron, stătea pe vremea aceea înaintea lui Dumnezeu“ (ca și precizarea din Jud. 18:30) datează aceste evenimente foarte timpuriu în vremea judecătorilor, nu mult după moartea lui Iosua. Autorul le plasează la sfârșitul cărții Judecători nu din motive de cronologie, ci din motive de logică a narațiunii. Iată cum ne spune Samuel că s-au desfășurat ostilitățile:

„Atunci Israel a pus nişte oameni la pândă în jurul cetăţii Ghibeea. Copiii lui Israel s-au suit împotriva fiilor lui Beniamin, a treia zi, şi s-au aşezat în linie de bătaie înaintea cetăţii Ghibeea, ca şi în celelalte dăţi. Şi fiii lui Beniamin au ieşit înaintea poporului şi au fost traşi departe de cetate. Au început să lovească de moarte în popor, ca şi în celelalte dăţi, pe drumurile cele mari, care suie: unul la Betel şi altul la Ghibeea prin câmpie, şi au ucis aproape treizeci de bărbaţi din Israel. Fiii lui Beniamin ziceau: «Iată-i bătuţi înaintea noastră ca şi mai înainte!» Dar copiii lui Israel ziceau: «Să fugim şi să-i tragem departe de cetate, la drumul mare.» Toţi bărbaţii lui Israel şi-au părăsit locurile şi s-au înşiruit de bătaie la Baal-Tamar; şi oamenii lui Israel, care stăteau la pândă, s-au aruncat din locul în care erau, din Maare-Ghibeea. Zece mii de oameni aleşi din tot Israelul au ajuns înaintea cetăţii Ghibeea. Lupta a fost aprigă, şi beniamiţii nu-şi închipuiau prăpădul prin care aveau să treacă.“ (Jud. 20:29-34).

Samuel subliniază încă o dată că de data aceasta Însuși Dumnezeu venise ca să-i pedepsească pe cei din Beniamin:

„Domnul a bătut pe Beniamin înaintea lui Israel, şi copiii lui Israel au ucis în ziua aceea douăzeci şi cinci de mii o sută de oameni din Beniamin, toţi în stare să poarte armele. Fiii lui Beniamin credeau că bărbaţii lui Israel sunt bătuţi, căci aceştia făceau loc beniamiţilor şi se bizuiau pe oamenii pe care-i puseseră la pândă împotriva cetăţii Ghibeea. Oamenii de la pândă s-au aruncat repede asupra cetăţii Ghibeea, au pornit înainte şi au trecut toată cetatea prin ascuţişul sabiei. După un semn asupra căruia se învoiseră cu bărbaţii lui Israel, cei de la pândă aveau să facă să se înalţe din cetate un fum gros.

Atunci bărbaţii lui Israel s-au întors în luptă. Beniamiţii le omorâseră aproape treizeci de oameni şi ziceau: «Negreşit, iată-i bătuţi înaintea noastră ca în cea dintâi luptă!»  Dar un fum gros începea să se înalţe atunci din cetate. Beniamiţii s-au uitat înapoi; şi iată că flăcările se ridicau din cetatea întreagă spre cer. Bărbaţii lui Israel se întorseseră; şi bărbaţii lui Beniamin s-au înspăimântat, văzând prăpădul care avea să-i ajungă. Au dat dosul înaintea bărbaţilor lui Israel şi au fugit pe calea care duce în pustiu. Dar năvălitorii s-au luat după ei, iar pe cei ce ieşiseră din cetate i-au culcat la pământ, căci îi prinseseră la mijloc. Au înconjurat pe Beniamin, l-au gonit şi l-au zdrobit de îndată ce voia să se odihnească, până în faţa cetăţii Ghibeea înspre soare-răsare. Optsprezece mii de bărbaţi au căzut din Beniamin, toţi voinici.  Din cei ce au dat dosul ca să fugă spre pustiu, la stânca Rimon, bărbaţii lui Israel au nimicit cinci mii pe drumuri; i-au urmărit până la Ghideom şi au ucis din ei două mii. Întreg numărul beniamiţilor care au pierit în ziua aceea a fost de douăzeci şi cinci de mii de oameni în stare să poarte armele, toţi voinici. Şase sute de oameni erau cei ce dăduseră dosul şi fugiseră spre pustiu, la stânca Rimon; acolo au rămas patru luni.“ (Jud. 20:35-47).

Mânia lui Dumnezeu este aspră, dar mânia oamenilor este absurdă! Foarte rar lucrează mânia oamenilor neprihănirea lui Dumnezeu! Apostolul Iacov declară aproape exclusiv:

,,Orice om să fie…, zăbavnic la mânie;căci mânia omului nu lucrează neprihănirea lui Dumnezeu.“ (Iacov 1:19b-20).

Aprinși de mânie şi de o furie oarbă împotriva fraților lor din Beniamin, ostaşii celorlalte unsprezece seminții au transformat războiul punitiv într-unul total distructiv, încălcând astfel principiile Legii care le fusese dată:

„Să nu te răzbuni, şi să nu ţii necaz pe copiii poporului tău. Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Eu sunt Domnul.“ (Lev. 19:18).

Iată continuarea relatării proorocului Samuel:

„Bărbaţii lui Israel s-au întors la fiii lui Beniamin şi i-au trecut prin ascuţişul sabiei, de la oamenii din cetăţi până la dobitoace şi tot ce au găsit. Au pus de asemenea foc tuturor cetăţilor pe care le-au găsit în cale.“ (Jud. 20:48).

Nu s-a găsit nici unul care să-i oprească. Pe atunci, ne spune Samuel, „fiecare făcea ce-i plăcea, căci nu era împărat în țară“ (Jud. 20:1).

Capitolul 20 ilustrează consecințele imense pe care le-au generat păcatul şi poftele unui singur om (Jud. 19:1). De asemenea, scoate în evidență răsturnarea de valori în conştiinţa unor oamenii care nu-L au ca Împărat peste viața lor pe Dumnezeu. Refuzul de a-i face bine aproapelui înlocuiește dragostea pentru Dumnezeu în inimile unei națiuni aplecate spre individualism și fragmentare. Loialitatea exagerată față de o familie dintr-o anumită  seminție ajunge să prevaleze asupra loialităţii față de voia lui Dumnezeu. Răzbunarea și cruzimea furioasă înlocuiesc bunătatea care izvorăşte din harul divin. Ascultarea de înțelepciunea lui Dumnezeu este dată la o parte de către pripita și puțina înțelepciune omenească.

O șmecherie evreiască fără Dumnezeu

Declanşarea unui exces de mânie necontrolată şi vinovată i-a făcut pe bărbaţii lui Israel să se confrunte cu o mare criză. Biruința lor i-a pus în fața unei adevărate tragedii. În cartea Geneza, Iosif se temea că frații lui erau în stare să-l omoare pe Beniamin, fratele lor (Gen. 42:36).  Teama lui era cât pe ce să se împlinească în cartea Judecători.

Jurământul neîncuscririi cu beniamiţii pe care l-au făcut la Mițpa (Jud. 20:8-11; 21:1) ar fi putut avea ceva de-a face cu porunca lui Dumnezeu împotriva încuscririi cu canaaniții (Deut. 7:1-3). Israeliții trebuiau să-i distrugă cu desăvârșire și să nu se căsătorească cu ei. Însă, interdicția îi viza pe străini, nu pe frații lor din celelalte seminții. Rămășiței din Beniamin îi trebuiau numaidecât câteva sute de neveste pentru cei șase sute de supraviețuitori ai măcelului:

„Bărbaţii lui Israel juraseră la Miţpa, zicând: «Nici unul dintre noi să nu-şi dea fata după un beniamit.» Poporul a venit la Betel şi a stat înaintea lui Dumnezeu până seara. Au ridicat glasul, au vărsat multe lacrimi şi au zis: «Doamne Dumnezeul lui Israel, pentru ce s-a întâmplat aşa ceva în Israel: să lipsească astăzi o seminţie întreagă din Israel?»“ (Jud. 21:1-3).

La fel ca Adam și Eva în rai, copiii lui Israel s-au grăbit să dea vina pe Dumnezeu pentru cele întâmplate. Cu lecția învățată în ajun, în impasul în care ajunseseră, în ziua următoare s-au smerit, s-au pocăit și s-au rededicat Domnului:

„A doua zi, poporul s-a sculat dis-de-dimineaţă; au zidit acolo un altar şi au adus arderi-de-tot şi jertfe de mulţumire.“ (Jud. 21:4).

Însă, bărbaţii lui Israel n-au avut răbdare ca să aștepte o soluție de la Dumnezeu, ci au procedat iarăşi, așa cum făcuseră și altă dată, după cum i-a tăiat capul. Soluțiile Domnului sunt desăvârșite. Soluțiile noastre sunt simple șmecherii menite să salveze pe moment situația și să producă suferință și necaz. Dacă i-ar fi pedepsit numai pe cei vinovați din seminţia lui Beniamin, așa cum prevedea Legea lui Moise, nu s-ar fi confruntat cu această tragedie. În cartea Deuteronomul, Dumnezeu vorbește despre pedeapsă ca despre „plivirea“ unui ogor de buruienile care vor apărea, dar nu le spune să dea foc întregii recolte! De nouă ori li se dă acolo evreilor această poruncă:

„Să scoți astfel răul din mijlocul tău“ (Deut. 13:5; 17:7; 19:19, 20; 21:21; 22:21,22, 24; 24:7).

„Interpretarea narațiunii biblice este uneori dificilă pentru cineva care este lipsit de simțul ironiei și umorului. Autorul redă doar evenimentele într-o anumită manieră, fără a emite judecăți de valoare sau a face comentarii proprii. Ești lăsat parcă intenționat să tragi singur concluziile de rigoare. Judecători 21 este un astfel de pasaj, iar Samuel este un maestru al umorului negru, încheindu-și cartea cu un pasaj de pură șmecherie umană evreiască“ (Davis, Dale Ralph. ,,Comic Literature ‒ Tragic Theology: A Study of Judges“ 17-18.Westminster Theological Journal 46 (1984):156-63. și John J. Davis, A History of Israel de John J. Davis and John C. Whitcomb. 1970, 1980).

Iată soluția-șmecherie la care s-au gândit reprezentanții celor unsprezece seminții ale lui Israel. Mai întâi au căutat un grup de evrei căruia să-i omoare bărbații și să facă astfel rost de neveste pentru rămășița lui Beniamin:

„Copiii lui Israel au zis: «Cine dintre toate seminţiile lui Israel nu s-a suit la adunare înaintea Domnului?» Căci făcuseră un jurământ mare împotriva oricui nu s-ar sui la Domnul, la Miţpa, şi ziseseră: «Să fie pedepsit cu moartea.» Copiilor lui Israel le părea rău de fratele lor Beniamin şi ziceau: «Astăzi a fost nimicită o seminţie din Israel. Cum să le  facem rost de neveste celor ce au rămas cu viaţă, fiindcă am jurat pe Domnul să nu le dăm fetele noastre de neveste?»

Ei au zis deci: «Este cineva dintre seminţiile lui Israel care să nu se fi suit la Domnul, la Miţpa?» Şi nimeni din Iabes, din Galaad, nu venise în tabără, la adunare. Au făcut numărătoarea poporului, şi nu era acolo niciunul din  locuitorii din Iabes, din Galaad. Atunci adunarea a trimis împotriva lor douăsprezece mii de ostaşi, dându-le porunca aceasta: «Duceţi-vă şi treceţi prin ascuţişul sabiei pe locuitorii din Iabes, din Galaad, cu femeile şi copiii. Iată ce să faceţi: să nimiciţi cu desăvârşire orice bărbat şi orice femeie care a cunoscut împreunarea cu bărbat.»“ (Jud. 21:5-11).

Samuel istoriseşte cum au decurs lucrurile în continuare:

„Au găsit între locuitorii din Iabes, din Galaad, patru sute de fete fecioare, care nu se culcaseră cu bărbat, şi le-au adus în tabără la Silo, care este în ţara Canaanului. Toată adunarea a trimis soli să vorbească fiilor lui Beniamin care erau la stânca Rimon şi să le vestească pacea. În timpul acela beniamiţii s-au întors şi li s-au dat de neveste acelea pe care le lăsaseră cu viaţă din femeile din Iabes, din Galaad. Dar nu erau destule.“ (Jud. 21:12-14)

Rea cum a fost, prima soluție aleasă de ei pentru rezolvarea problemei s-a dovedit a mai avea încă un cusur: era insuficientă. Le mai trebuiau încă două sute de neveste pentru rămășița celor din Beniamin:

„Poporului îi părea rău de Beniamin, căci Domnul făcuse o spărtură în seminţiile lui Israel?“ (Jud. 21:15).

Cea de a doua soluție a fost o șmecherie. Este mult mai ușor să ocolești litera legii, decât spiritul ei. Israeliții au găsit o metodă prin care să nu-și dea fetele lor după beniamiți, dar să facă în așa fel încât aceștia să vină să și le ia singuri:

„Bătrânii adunării au zis: «Cum să facem rost de neveste pentru cei rămaşi, căci femeile lui Beniamin au fost nimicite?» Şi au zis: «Cei ce au mai rămas din Beniamin să-şi păstreze moştenirea, ca să nu se şteargă o seminţie din Israel. Dar noi nu putem să dăm pe fetele noastre după ei, căci copiii lui Israel au jurat, zicând: ««Blestemat să fie cine va da o nevastă unui beniamit!»» Şi au zis: «Iată, în fiecare an este o sărbătoare a Domnului la Silo, care este la miazănoapte de Betel, la răsăritul drumului care suie din Betel la Sihem, şi la miazăzi de Lebona.»  Apoi au dat următoarea poruncă fiilor lui Beniamin: «Duceţi-vă şi staţi la pândă în vii. Uitaţi-vă, şi când veţi vedea pe fetele din Silo ieşind să joace, să ieşiţi din vii, să vă luaţi fiecare câte o nevastă din fetele din Silo şi să vă duceţi în ţara lui Beniamin. Dacă părinţii sau fraţii lor vor veni să se plângă la noi, le vom spune: «Daţi-ni-le nouă, căci n-am luat câte o nevastă de fiecare în război. Nu voi li le-aţi dat: numai atunci aţi fi vinovaţi.»“ (Jud. 21:16-22).

Privită de la înălțimea unei recapitulări istorice, această succesiune de întâmplări este o cascadă de tragedii. Prin ironia situației, beniamiții și-au amplificat asaltul asupra unor femei care nu i-au vrut neapărat ca soți. Necinstirea (violul) unei singure femei s-a transformat în necinstirea a șase sute de femei, de data aceasta ca „rețetă“ nevinovată recomandată de mai-marii lui Israel!

„Dacă părinţii sau fraţii lor vor veni să se plângă la noi, le vom spune: «Daţi-ni-le nouă, căci n-am luat câte o nevastă de fiecare în război. Nu voi li le-aţi dat: numai atunci aţi fi vinovaţi.»  Fiii lui Beniamin au făcut aşa: şi-au luat neveste, după numărul lor, dintre jucătoarele pe care le-au răpit; apoi au plecat şi s-au întors în moştenirea lor; au zidit iarăşi cetăţile şi au locuit acolo. Şi, în acelaşi timp, copiii lui Israel au plecat de acolo fiecare în seminţia lui şi în familia lui şi s-a întors fiecare în moştenirea lui.“ (Jud. 21:15-24).

Cele două soluții pentru rezolvarea omenească a crizei create au fost un amestec de consistență și confuzie. Israeliții erau îndreptățiți să se supere pe locuitorii din Iabeșul Galaadului care nu li s-au alăturat la luptă, dar nicidecum n-a fost justificată măcelărirea lor. Atitudinea de milă şi compătimire a bărbaţilor lui Israel faţă de frații lor din seminţia lui Beniamin, dar metoda aleasă a fost un compromis care a produs multă durere și multe vise sfărâmate. Mulți părinți din Israel și-au văzut fetele furate și luate de neveste fără să-și primească despăgubirea de socri de la ginerii lor.

Acest amestec de bine și rău este caracteristic atmosferei pe care vrea Samuel s-o creeze la sfârșitul cărții.

„Judecători 19-21 ne prezintă una din cele mai urâte întâmplări din Biblie. Taina acestei urâțenii este exprimată în tragedia autonomiei vinovate față de Dumnezeu și de Legea Lui. Oamenii făceau tot ceea ce le plăcea și ce credeau ei că este bine. Pentru cei din Ghibeea, homosexualitatea era bună. Pentru țăranul din Betleem și pentru musafirul lui, un levit, ea era o urâciune, dar violul era ceva acceptabil. Pentru bărbații din seminţia lui Beniamin a fost bine să treacă cu vederea un păcat pentru ca să se solidarizeze cu frații lor animalizați.  Pentru ceilalți din Israel, răzbunarea și răutatea nemăsurată au fost justificabile chiar dacă a fost vorba despre frații lor de sânge, mai întâi cei din seminția lui Beniamin, iar apoi oamenii liniștiți din Iabeşul din Galaad. Scandalizați de abuzurile celor din Beniamin, ei au sfârșit prin a face și a recomanda ei înșiși abuzuri asupra altor nevinovați și a altor femei socotite «de pradă».  Interesant este că nici una din aceste abateri grosolane de la sfințenia divină nu s-a produs din cauza idolatriei sau a lui Baal. Ele s-au născut din îndepărtarea unor indivizi de Legea lui Dumnezeu, ajungând fiecare «să facă ce-i plăcea» și s-a amplificat prin înstrăinarea întregii națiuni care a colapsat spiritual și moral“ (Gary Inrig, Hearts of Iron, Feet of Clay. Chicago: Moody Press, 1979).

Israeliții n-au avut nevoie de judecător sau împărat ca să-i conducă înspre apostazie și război sinucigaș. La asta s-au priceput de minune și ei singuri!

Întreaga întâmplare cu seminția lui Beniamin aruncă o lumină nefavorabilă asupra familiei din care se va ridica Saul și aprinde o rază de lumină asupra familiei din Betleem, de unde va veni împăratul David. Concluzia repetată ca o pecete la sfârșitul cărții este o constatare, un verdict și o pregătire pentru acceptarea dinastiei davidice:

„Pe vremea aceea, nu era împărat în Israel, fiecare făcea ce-i plăcea“ (Jud. 21:25).

Lecția d istorie pe care le-o dă Samuel evreilor este plină de învățăminte. Ea cuprinde cel puţin următoarele elemente:

1. Răutatea și depravarea inimii omeneşti, inimă care este „nespus de înșelătoare şi de deznădăjduit de rea“ (Ier. 17:9; Jud. 2:11-13, 17,19; 8:33-35; 10:6; 13:1).

2. Plăcerea lui Dumnezeu de a Se folosi de lucruri slabe:

– Ehud, un infirm stângaci (3:15);

– Şamgar, bărbatul înarmat cu un otig de plug (Jud. 3:31);

– Debora, o femeie (Jud. 4:2,9,21; vezi și Jud. 9:53);

– Ghedeon, cel mai mic dintr-o familie săracă (Jud. 6:15);

– ceata mică de ostași cu ulcioarele în mâini (Jud. 7:16);

– falca de măgar din mâna lui Samson (Jud. 15:15).

3. Duhul Sfânt este Cel ce acordă tărie și biruință:

– în viața lui Otniel (Jud. 3:10);

– în viața lui Ghedeon (Jud. 6:34);

– în viața lui Iefta (Jud. 11:29);

– în viața lui Samson (Jud. 13:25; 14:6; 15:14),

şi, de asemenea, în viața tuturor copiilor lui Dumnezeu (Zah. 4:6).

Însă, mesajul principal al cărții trebuie căutat în ultimul discurs ținut de Samuel în fața poporului:

„Nu vă temeţi! Aţi făcut tot răul acesta; dar nu vă abateţi de la Domnul şi slujiţi Domnului din toată inima voastră. Nu vă abateţi de la El; altfel, aţi merge după lucruri de nimic, care n-aduc nici folos, nici izbăvire, pentru că sunt lucruri de nimic. Domnul nu va părăsi poporul Lui, din pricina Numelui Lui celui mare, căci Domnul a hotărât să facă din voi poporul Lui.

Departe iarăşi de mine să păcătuiesc împotriva Domnului, încetând să mă rog pentru voi! Vă voi învăţa calea cea bună şi cea dreaptă. Temeţi-vă numai de Domnul şi slujiţi-I cu credincioşie din toată inima voastră; căci vedeţi ce putere desfăşură El printre voi.“ (1 Sam. 12:20-24).

Cartea Judecători se termină într-un dezastru total și generalizat. Stricăciunea morală, civică și spirituală este prezentă pretutindeni. Asta nu înseamnă că poporul nu avea totuși o lege. Falimentul oamenilor nu anulează standardul lui Dumnezeu, tot așa cum disprețul contemporanilor noştri față de Cele Zece Porunci și față de învățăturile lui Cristos nu înseamnă că acestea nu există.

Cartea Judecători este o dovadă că, lăsat de capul lui, omul nu merge în sus pe calea progresului, ci coboară vertiginos în abisurile păcatului. Lumea are nevoie de izbăvire. La fel ca în trecut, oriunde există pocăință sinceră izbăvirea nu va întârzia deloc.

.

JUDECĂTORII LUI ISRAEL
MENŢIONAŢI ÎN CARTEA JUDECĂTORILOR

NUMELE	TRIBUL	IDENTIFICAREA	DUŞMANI	ANI DE OPRIMARE	ANI DE PACE	TRIMITERI
1. OTNIEL	IUDA	NEPOTUL LUI CALEB	MESOPOTAMIENI (ÎMP. CUŞAN)	8	40	3:9-11
2. EHUD	BENIAMIN	STÎNGACI UN ASASIN	MOABIŢI (ÎMP. EGLON)	18	80	3:12-30
3. ŞAMGAR	NEFTALI?	A FOLOSIT UN OTIG DE PLUG	FILISTENI	?	?	3:31
4. DEBORA	EFRAIM	SINGURA FEMEIE JUDECĂTOR	CANAANIŢI (ÎMP.IABIN)	20	40	4:4-5:31
5. GHEDEON	MANASE	FAMILIE NECUNOSCUTĂ	MADIANIŢI	7	40	6:11-8:35
6. TOLA	ISAHAR	23	10:1-2
7. IAIR	GALAAD	30 FII, 30 ORAŞE	22	10:3-5
8. IEFTA	GALAAD	JURĂMÎNT PRIPIT	AMONIŢI	18	6	11:1-12:7
9. IBŢAN	BETLEEM	30 FII, 30 FETE	7	12:8-10
10. ELON	ZABULON	10	12:11-12
11. ABDON	EFRAIM	8	12:13-15
12. SAMSON	DAN	NAZIREAT DE LA NAŞTERE	FILISTENI	40	20	13:2-16:31

.

.