Explicații la Biblie

Acasă » Comentariu » TIT

TIT

Titlul: În originalul grec, cartea poartă numele: „Pros Titon” – „Către Tit”. În limba engleză, titlul cărții este Titus. Dacă nu există coincidențe, ci toate sunt ,,rânduite de sus”, istoria primului veac creștin menționează doi oameni cu acest nume care L-au slujit pe Dumnezeu: Titus, generalul roman care a distrus Templul din Ierusalim în anul 70 d.Ch. și Titus, ucenicul lui Pavel, care a zidit Biserica lui Christos printre Neamuri. Există specialiști care cred într-o filosofie a istoriei. Eu cred într-o teologie a istoriei și sunt convins că până la zidirea celui de al treilea Templu înaintea împărăției milenare, Dumnezeu a decretat pe pământ o altfel de închinare:

Nu ştiţi că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt care locuieşte în voi şi pe care L-aţi primit de la Dumnezeu? Şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ. Proslăviţi dar pe Dumnezeu în trupul şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu“ (1 Cor. 6:19-20).

Destinatarul acestei epistole este unul dintre convertiţii apostolului Pavel (Tit 1:4) şi în acelaşi timp unul dintre colaboratorii săi mai tineri. Importanţa lui Tit în dezvoltarea Bisericii creştine din primul veac este adesea trecută cu vederea. Totuşi, omul acesta a fost unul dintre pilonii lucrării misionare între neamuri. Lucrarea lui misionară s-a întins până în Dalmaţia, Yugoslavia de astăzi. Tit este menţionat de 13 ori în cărţile Noului Testament. El a fost primul convertit dintre neamuri, pe care Pavel l-a dat exemplu în adunarea Consiliului Bisericii din Ierusalim:

„Nici chiar Tit, care era cu mine, măcar că era grec, n-a fost silit să se taie împrejur, din pricina fraţilor mincinoşi, furişaţi şi strecuraţi printre noi, ca să pândească slobozenia, pe care o avem în Christos Isus” (Gal. 2:1-4).

După ce a fost încercat în alte misiuni în care şi-a dovedit râvna, maturitatea şi credincioşia, Tit a primit din partea lui Pavel una dintre cele mai importante şi dificile însărcinări: să rămână în Creta ca să pună „în rânduială ce mai rămâne de rânduit şi să aşeze presbiteri în fiecare cetate” (Tit 1:5).

Numele lui Tit apare de 13 ori în Noul Testament. El nu este menționat în Faptele Apostolilor, dar apare printre colaboratorii apostolului Pavel în epistola către Galateni:

,,După paisprezece ani, m-am suit din nou la Ierusalim împreună cu Barnaba și am luat cu mine și pe Tit. M-am suit, în urma unei descoperiri, și le-am arătat Evanghelia pe care o propovăduiesc eu între neamuri, îndeosebi celor mai cu vază, ca nu cumva să alerg sau să fi alergat în zadar. Nici chiar Tit, care era cu mine, măcar că era grec, n-a fost silit să se taie împrejur din pricina fraţilor mincinoși, furișaţi și strecuraţi printre noi ca să pândească slobozenia pe care o avem în Christos Isus, cu gând să ne aducă la robie” (Gal. 2:1-4).

El a fost trimis apoi la Corint să aplaneze conflictul care apăruse între cei de acolo și marele apostolul, care fondase biserica (2 Cor. 7 și 8).

Tit a fost unul din convertiții lui Pavel dintre Neamuri (Tit 1:4). Acest ,,netăiat împrejur“ l-a însoțit pe Pavel în cea de a doua și cea de a treia călătorie misionară. Tit a fost lăsat în urmă de Pavel să facă rânduială în bisericile din insula Creta. Mai târziu, după ce Tihic sau Antema au venit în Creta, Tit s-a reîntâlnit cu Pavel la Nicopole și a fost trimis după aceea în Dalmația, Croația de azi (2 Tim. 4:10).

Eusebiu din Cezarea scrie că Tit a fost la bătrânețe episcop în Creta și că fost înmormântat la Cortina. Capul lui ar fi fost dus mai târziu la Veneția, când saracenii au invadat Creta (832 d.Ch.), și așezat în clădirea bisericii Sfântul Marcu, după cultul morților care infectase creștinismul catolic din Italia.

Autorul: Epistola este un manual de buzunar pentru teologia pastorală. Prin el, apostolul Pavel vorbește tuturor păstorilor de-a lungul veacurilor.

Într-o formă condensată, găsim aici toată învățătura lui Pavel despre comportamentul unui lucrător cu Evanghelia. Apostolul a trimis un om să facă o lucrare monumentală, ,,să pună în rânduială viața bisericilor și să așeze presbiteri în fiecare biserică“. Pentru așa ceva, astăzi se cheltuiesc milioane de dolari în școli teologice, se scrie o carte, mai bine zis se scriu o mulțime de cărți, se fac studii istorice, demografice, psihologice, eclesiastice. etc. Prin ceea ce a scris Pavel acum două mii de ani s-a încreștinat insula Creta. Prin ceea ce se face azi se produce, vorba lui Shakespeare, ,,mult zgomot pentru nimic“. Diferența dintre ce s-a făcut atunci și ce se face astăzi se poate explica doar prin extraordinara putere a Duhului Sfânt care l-a inspirat pe Pavel și care l-a susținut pe Tit în lucrarea lui Dumnezeu.

Această epistolă este, citind un titlu al lui Stott, ,,creștinismul redus la esențe“, adică dezlegat din fanfaronada sforăitoare care l-a înzorzonat în diferitele tradiții bisericești. Studierea acestei scrisori este o binevenită ,,întoarcere la izvor“, o cură de ,,sănătate“ cum este menționat de două ori în ultimul verset al scrierii.

În Tit 1:9, apostolul spune despre unii creștini evrei că sunt învățători mincinoși și tulbură bisericile înființate printre Neamuri. Ei pretind că știu Legea, dar nici nu știu despre ce vorbesc:

,,Mărturia aceasta este adevărată. De aceea mustră-i aspru, ca să fie sănătoși în credinţă și să nu se ţină de basme evreiești și de porunci date de oameni, care se întorc de la adevăr.
Totul este curat pentru cei curaţi, dar, pentru cei necuraţi și necredincioși, nimic nu este curat: până și mintea și cugetul le sunt spurcate.
Ei se laudă că-L cunosc pe Dumnezeu, dar cu faptele Îl tăgăduiesc, căci sunt o scârbă: nesupuși și netrebnici pentru orice faptă bună” (Tit 1:13-16).

Calvin vede în această epistolă și un instrument polemic pus la dispoziția lui Tit de autoritatea apostolică a lui Pavel cu scopul contracarării ,,pălăvrăgelilor evreiești” și al înlocuirii lor cu vorbirea despre învățăturile sănătoase.

Data: Pavel scrie această epistolă în aceeaşi perioadă în care scrie şi cea dintâi epistolă către Timotei (63 d.Cr.), adică în intervalul de timp cuprins între cele două întemnițări în închisoarea Romei. Scrisoarea i-a fost adusă lui Tit probabil de Zena și Apolo:

,,Ai grijă de legiuitorul Zena şi Apolo să nu ducă lipsă de nimic din ce le trebuie pentru călătoria lor“ (Tit 3:15).

Contextul scrierii: Insula Creta este o fâșie de pământ lungă de 260 de kilometri și lată de 56 km ieşită deasupra nivelului apelor acolo unde Marea Mediterană se uneşte cu Marea Egee. Este un teren calcaros. În limba română, bucățile albe cu care se scrie pe tablele și tăblițe sunt din ,,cretă“.

Cartea Faptele Apostolilor ne spune că Evanghelia a ajuns la cretani în ziua de Cincizecime:

,,Cum dar îi auzim vorbind fiecăruia din noi în limba noastră, în care ne-am născut? Parţi, mezi, elamiţi, locuitori din Mesopotamia, Iudeea, Capadocia, Pont, Asia, Frigia, Pamfilia, Egipt, părţile Libiei dinspre Cirene, oaspeţi din Roma, iudei sau prozeliţi, cretani şi arabi, îi auzim vorbind în limbile noastre lucrurile minunate ale lui Dumnezeu!” (Fapte 2:8-11).

Duhul Sfânt a dat unora dintre ucenici darul de a le vorbi creatanilor despre salvarea prin Isus Christos, dându-le astfel ,,pașaportul“ către viitorul lor câmp de lucru. Acești ucenici împreună cu convertiții care au primit atunci credința s-au întors în Creta și au răspândit Vestea Bună printre cei de pe insulă. Activitatea lor a fost binecuvântată dacă apostolul Pavel spune că existau biserici ,,în fiecare cetate“. Homer numește Creta ,,insula celor o sută de cetăți“.

A doua oară când citim în Faptele Apostolilor despre insula Creta este în finalul cărții, când corabia care-l purta pe deținutul Pavel a poposit peste iarnă în insula Creta (Fapte 27:7-9,12,13,21). Chiar și astăzi, după atâtea înfruntări cu invadatorii islamici, cetățenii insulei Creta se declară în proporție de 90% creștini. Chiar dacă este vorba mai degrabă de un creștinism ceremonial și cultural, cifra este impresionantă.

După eliberarea sa din închisoarea de la Roma, deci după încheierea celor relatate în Faptele Apostolilor, apostolul Pavel s-a întors pe insulă să evanghelizeze și l-a lăsat în urma sa pe Tit să continue lucrarea, la fel cum l-a lăsat pe Timotei în Efes (1 Tim. 1:3) când a plecat spre Macedonia. Tit, a primit de la apostol sarcina, deloc uşoară, de a colinda bisericile din oraşele Cretei şi de a supraveghea instalarea „presbiterilor”. Dincolo de aceasta, Pavel îi cere lui Tit să-i înveţe pe toţi credincioşii că fiecare are o lucrare de făcut pentru Domnul. Bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni, toţi trebuie să trăiască printre oameni ca o mărturie vie a credinţei lor creştine. Răspândirea Evangheliei trebuia să fie făcută pe baza acestei mărturii colective a Bisericii.

La vremea lui Pavel, cultura populaţiei de pe acele meleaguri era plină de mitologii şi curente filosofice păgâne. Tradiţional, insula fusese desemnată ca loc de naştere al lui Zeus, patronul panteonului grecesc, şi ca rezidenţă a minotaurului, făptură jumătate om, jumătate bou, căruia regele Minos îi aducea sclavi ca jertfă de mâncare.

Conţinutul cărţii: Epistola către Tit este foarte asemănătoare în conţinut cu prima epistolă trimisă lui Timotei: amândouă prezintă rânduială care trebuie instaurată în Biserici, amândouă prezintă caracterul şi caracteristicile pe care trebuie să le aibă cei ce vor să fie promovaţi ca presbiteri sau diaconi ai Bisericii şi tot amândouă accentuează frumuseţea relaţiilor care trebuie să existe între membrii adunării creştine. Există însă o deosebire între cele două epistole: 1 Timotei scoate în relief „învăţătura” despre organizarea Bisericii, iar Tit accentuează importanţa „faptelor” membrilor Bisericii. Una vorbeşte despre „teorie”, iar cealaltă despre „practică” (Tit 2:14; 3:8, 14).

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Versetul care rezumă elocvent întreaga epistolă este:

„Adevărat este cuvântul acesta, şi vreau să spui apăsat aceste lucruri, pentru ca cei ce au crezut în Dumnezeu, să caute să fie cei dintâi în fapte bune. Iată ce este bine şi de folos pentru oameni!” (Tit 3:8).

Teme mai importante din conţinutul cărţii sunt: calităţile şi responsabilităţile pastorale (Tit 1:5-9), norme de etică în viaţa celor credincioşi (Tit 2:1-10), revenirea Domnului Isus (Tit 2:11-14) şi procesul de mântuire (Tit 3:3-7).

SCHIŢA CĂRŢII

Introducere, 1:1-4

I. Cum trebuie să fie presbiterii Bisericii? Tit:1 
a. Ca slujitori ai Bisericii – supraveghetori, 1:5, 6
b. Ca oameni – fără prihană, 1:6-9
c. Ca lucrători – sănătoşi în credinţă, 1:10-16

II. Cum trebuie să fie credincioșii Bisericii? Tit:2 
a. Bărbaţii şi femeile în vârstă, 2:2-3
b. Slujirea femeilor în vârstă, 2:4
c. Pentru femeile tinere, 2:5
d. Pentru tineri, 2:6
e. Importanţa exemplului personal, 2:7-8
f. Pentru cei ce sunt robi, 2:9-14
g. Importanţa autorităţii apostolice, 2:15

III. Care trebuie să fie influența Bisericii asupra lumii? Tit:3 
a. Șapte virtuții de comportament creștin, 3:1 -2
b. Șapte vicii ale celor nemântuiți, 3:3
c. Șapte etape ale salvării noastre, 3:4-8
d. Relații cu dușmanii și cu prietenii, 3:9-15

+++

Scurt comentariu

Introducere – Tit 1:1-4

Iată o frază lungă și oficioasă pe care nu ne-am aștepta să o găsim în debutul unei scrisori între doi prieteni! Este o lungă afirmație fără punct, o salutare mult mai cuprinzătoare decât cele adresate lui Timotei  de fapt, aceste patru versete conțin una din cele mai lungi fraze din Noul Testament. Ea este complexă, contorsionată și, pentru foarte mulți, confuză. De ce și-a început apostolul epistola astfel?

Putem da un răspuns în trei părți: fraza este contorsionată, este ne-necesară, dar devine necesară și, supusă unei analize atente, fraza este o extraordinară sursă de informații.

Introducerea aceasta este greu de citit dintr-o suflare, și mai greu de înțeles și aproape cu neputință de memorat. Întreaga epistolă adresată lui Tit este echivalentul unui rezumat al celorlalte epistole pastorale. Cuvintele sunt înghesuite, iar apostolul se silește să spună foarte mult în cât mai puțin spațiu.

Introducerea pare la prima vedere nenecesară. Tit îl cunoștea foarte bine pe apostolul Pavel. Fusese cu el la Ierusalim, cu ocazia marilor ,,lămuriri“ care au avut loc cu privire la Evanghelia propovăduită de Pavel și relația lui cu liderii bisericii dintre ,,cei tăiați împrejur“. Fusese cu Pavel în călătoriile sale misionare și cei doi erau suficient de cunoscuți unul altuia ca apostolul șă-i încredințeze lui Tit misiuni pe câmpul Evangheliei. Tit cunoștea persoana lui Pavel, învățătura lui Pavel și autoritatea lui Pavel. O asemenea introducere la o scrisoare între ei pare la prima vedere de-a dreptul inutilă.

Asta până înțelegem că epistola nu este doar ,,către Tit“, ci și ,,pentru Tit“. Ea a funcționat ca un document de acreditare apostolică. Anticipând că Tit va fi contestat și atacat de dușmanii Evangheliei, apostolul i-a pus la îndemână o ,,legitimație“ a unui trimis apostolic. Fără nici o îndoială, Tit a păstrat-o și a arătat-o celorlalți (mai ales iudaizatorilor veniți  de la Ierusalim). Așa s-a făcut că o scrisoare personală a ajuns să se păstreze și să facă parte din canonul Scripturii. Necesitatea ei a fost imediată, dar valabilitatea și valoarea ei au făcut-o vrednică să ajungă până la noi astăzi.

Obiceiul de a așeza în introducerea scrisorilor ,,oficiale“ o astfel de introducere a existat dintotdeauna, există și astăzi și va exista cât va ține lumea. Orice ambasador trebuie să-și prezinte în primele zile de la sosirea lui într-o țară străină ,,scrisorile de acreditare“, scrise în tiparul unei structuri diplomatice. Pentru exemple din istorie, este suficient să citim cu atenția prescurtările ,,ironice“ făcute de Ezra oridecâte ori a citat din scrisori oficiale trimise între demnitari regionali și capitala imperiului persan:

,,Iată cuprinsul scrisorii pe care au trimis-o împăratului Artaxerxe: „Robii tăi, oamenii de dincoace de Râu, şi aşa mai departe“ (Ezra 4:11).

,,Iată răspunsul trimis de împărat dregătorului Rehum, logofătului Şimşai şi celorlalţi tovarăşi ai lui de slujbă, care locuiau la Samaria şi în alte locuri de cealaltă parte a Râului. „Sănătate şi aşa mai departe“ (Ezra 4:17).

„Artaxerxe, împăratul împăraţilor, către Ezra, preotul şi cărturarul iscusit în Legea Dumnezeului cerurilor, şi aşa mai departe“ (Ezra 7:12).

Acel ,,și așa mai departe“ mă face să zâmbesc de fiecare dată când citesc cartea cărturarului Ezra. Cu bun discernământ spiritual, el trece sub tăcere toate titlurile și onorurile grandioase cuprinse în introducerile scrisorilor citate. Parcă-l aud spunându-mi: ,,Daniele, am vrut să scriu despre Dumnezeu, nu despre oameni! Dacă copiam toate frazele sforâitoare și lăudăroase ar fi trebuit să mai adaug câteva capitole bune la cartea scrisă de mine. Le-am trecut sub tăcere pentru ca lumea să înțeleagă ce este important și ce nu, ce are valoare eternă și ce ține doar de ,,diplomația firii pământești“.

Dacă înțelegem că introducerea așezată de apostolul Pavel este echivalentul unei ,,scrisori de acreditare apostolică“, conținutul ei încetează să fie inutil și confuz, căpătând dintr-o dată caracterul unei adevărate mine de informații, nu pentru caracterul ei istoric, ci pentru aplicațiile practice ale propriei noastre slujiri. Fiecare expresie din această frază, fiecare cuvânt al ei, conține încărcătură de sens adânc și înalt totodată. Înțelegem din ele cum se vedea apostolul Pavel pe sine, cum își vedea lucrarea și cum îi vedea pe credincioșii cu care colabora.

Perspectiva deschisă de apostolul pavel în această introducere scurtă este o adevărată fereastră spre eternitatea lucrării lui Dumnezeu, din care slujirea noastră este doar un fragment. Dacă am privi cu atenție această perspectivă am descoperi lucruri care-ți taie respirația. Să luăm ca exemplu doar o expresie din Tit 1:2:

,, … în nădejdea vieţii veşnice, făgăduite mai înainte de veşnicii de Dumnezeu, care nu poate să mintă,…“

Orice făgăduință se face între două persoane, una care promite și alta care este beneficiara promisiunii. Cui a făgăduit Dumnezeu viața veșnică înainte de veșnicii“? Eu nu eram acolo, tu nu erai acolo, Adam și Eva nu erau acolo și nici un reprezentant al omenirii n-a fost acolo … Este clar că avem de-a face cu una din tainele descoperite de Dumnezeu despre acele șapte lucruri făcute de Dumnezeu ,,mai înainte de veșnicii“ (Mat. 13:34-35; Mat. 25:34; Ioan 17:24; Efes. 1:4-6; 2 Tim. 1:9; 1 Petru 1:18-21; Apoc. 13:8; Apoc. 17:8).

Fără pretenția  de a epuiza acest subiect în acest spațiu restrâns, să încercăm totuși să extragem măcar câteva informații din această introducere:

Cine este Pavel?

,,Pavel, rob al lui Dumnezeu şi apostol al lui Isus Christos potrivit cu credinţa aleşilor lui Dumnezeu şi cunoştinţa adevărului, care este potrivit cu evlavia, în nădejdea vieţii veşnice, făgăduite mai înainte de veşnicii de Dumnezeu, care nu poate să mintă …“ (Tit 1:1-2).

Apostolul Pavel clădește pe credința existenței celor două veacuri: veacul prezent și veacul viitor. El pleacă de la existența timpului și a eternității, făcând din viața actuală doar un fragment dintr-o dramă începută ,,mai înainte de veșnicii“ în realmul existenței eterne a lui Dumnezeu. Spre deosebire de bâjbâielile celor care trăiesc doar în timp, Pavel se prezintă în contextul ,,aleșilor“ pe care Dumnezeu a binevoit să-i aleagă pentru răspândirea adevărului. Asta nu face din el un supra om, ci, dimpotrivă, îl reduce la statutul de ,,rob și ambasador“ al lui Dumnezeu și al lui Isus Christos. După cum Tatăl L-a trimis ca ambasador al Său în lume pe Fiul Său, Acesta poate acum să trimită pe apostoli ca pe  proprii Săi ,,ambasadori“. Despre aceasta, Pavel a mai scris solemn și credincioșilor contestatari din Corint:

,,Noi dar, suntem trimişi împuterniciţi ai lui Christos; şi, ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, în Numele lui Christos: Împăcaţi-vă cu Dumnezeu!“ (2 Cor. 5:20).

Care este deci lucrarea lui Pavel?

,, …ci Şi-a descoperit Cuvântul la vremea Lui prin propovăduirea care mi-a fost încredinţată după porunca lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, …“ (Tit 1:1-3).

Este interesant și ironic să observăm că apostolul alege intenționat să folosească pentru Christos titlul consacrat în Imperiul Roman pentru Cezar. Împăratul Romei se numea pe sine ,,mântuitorul“ care a scos lumea din haos și o ține în ordine. Din acest orgoliu s-a tras intenția Romei de a ,,civiliza“ popoarele cucerite și, în mare parte, trebuie să recunoaștem că așa a și fost. Pavel alege să-L proclame pe Fiul lui Dumnezeu ca ,,mântuitor“ destinat să facă aceleași lucruri de providența lui Dumnezeu. Pavel se proclamă ,,purtător de cuvânt“ al Mântuitorului lumii și își asumă sarcina de a lămuri prin propovăduirea sa lucrarea făcută de Dumnezeu prin Christos:

,,Slujitorul ei am fost făcut eu, după isprăvnicia pe care mi-a dat-o Dumnezeu pentru voi, ca  întregesc Cuvântul lui Dumnezeu“ (Col. 1:25).

Cum îl vedea apostolul pe Tit și implicit pe toți ceilalți colaboratori apostolici?

,, … către Tit, adevăratul meu copil în credinţa noastră, a amândurora: Har şi pace de la Dumnezeu Tatăl şi de la Isus Cristos, Mântuitorul nostru! “ (Tit 1:4).

Expresia ,,a amândorura“ îl așează pe Tit pe același palier de existență și de valoare cu Pavel. Și marele apostol și mai tânărul său colaborator au nevoie de același ,,har“ și de aceeași ,,pace“ care poate veni numai de la Dumnezeu Tatăl și de la Isus Christos“. Expresia din final, ,,Mântuitorul nostru“ este, așa cum am spus deja, o aluzie la titulatura celui mai important om din Imperiul aflat în existență atunci, dar și o ofertă făcută de Dumnezeu tuturor oamenilor.

I. Cum trebuie să fie presbiterii Bisericii? – Tit cap. 1

Orice mișcare sau grupare umană urcă sau coboară în funcție de calitatea liderilor ei. Este important ca cei aleși să vegheze asupra adunărilor creștine să fie oameni de o mare calitate.

Cine-i alege pe unii creștini să fie liderii unei adunări locale? Răspunsul ni-l dă apostolul Pavel în dialogul cu presbiterii din Efes:

,,Luaţi seama dar la voi înşivă şi la toată turma peste care v-a pus Duhul Sfânt episcopi, ca să păstoriţi Biserica Domnului, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său“ (Fapte 20:28).

Presbiterii nu pot fi promovați printr-un vot de popularitate democratic bazat pe principiul majorității. Dacă ar fi fost așa, apostolul Pavel n-ar fi trebuit să-l lase în urma sa pe Tit ca să facă această lucrare. Ar fi putut simplu și repede să-i învețe pe cei din bisericile locale cum se ține o adunare generală sau le-ar fi putut ține apostolul sub puterea prezenței sale. Interesant însă, în nici o epistolă de a lui Pavel nu ni se spune nimic despre un asemenea proces! Nu, Pavel nu l-a lăsat în urma sa pe Tit ca să facă adunări generațe în fiecare biserică. Ținând seama de ceea ce se întâmplă la unele adunări generale ale bisericilor locale de astăzi, unde o singură adunare generală anuală este un coșmar pentru păstorul local, misiunea lui Tit ar fi fost una din cele mai grele din toată istoria creștină. Biserica este o teocrație condusă de Duhul Sfânt, nu o democrație a oamenilor!

De ce a trebuit ca Tit să rămână în urma lui Pavel pentru această lucrare? Pentru că ea cere timp și observare atentă. Fiecărui credincios i se dau daruri ale Duhului Sfânt. El le dă fiecăruia ,,cum voiește“:

,,Sunt felurite daruri, dar este acelaşi Duh; sunt felurite slujbe, dar este acelaşi Domn; sunt felurite lucrări, dar este acelaşi Dumnezeu, care lucrează totul în toţi. Şi fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folosul altora. De pildă, unuia îi este dat, prin Duhul, să vorbească despre înţelepciune; altuia, să vorbească despre cunoştinţă datorită aceluiaşi Duh;  altuia, credinţa prin acelaşi Duh; altuia, darul tămăduirilor prin acelaşi Duh; altuia, puterea să facă minuni; altuia, proorocia; altuia, deosebirea duhurilor; altuia, felurite limbi; şi altuia, tălmăcirea limbilor. Dar toate aceste lucruri le face unul şi acelaşi Duh, care dă fiecăruia în parte cum voieşte“ (1 Cor. 12:4-11).

Tit a trebuit să rămână în urmă ca să vadă care sunt bărbații cărora Duhul Sfânt le-a încredințat ,,darul cârmuirii“ și al învățării“. Aceasta s-a făcut împreună cu bisericile locale care i-au recunoscut pe cei care aveau o astfel de abilitate. Prezența lui Tit a fost necesară pentru ca în procesul de așezare a presbiterilor să nu se manifeste preferințele firești ale oamenilor, ci alegerea suverană a lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt.

Apostolul Pavel îi dă lui Timotei o ,,grilă“ de calități ale celor ce se pot califica la o astfel de slujire. Ea cuprinde patru aspecte distincte ale candidatului. Pasajul din Tit 1:5-9 ne spune despre moralitatea personală, despre viața lui de familie, despre caracterul lui în societate și despre abilitatea de a mânui Cuvântul lui Dumnezeu.

Ironic, majoritatea CV-urilor celor ce candidează la slujirea pastorală în biserici cuprinde tot felul de  ,,realizări“ scolastice și manageriale, de parcă bisericile și-ar angaja funcționari, nu păstori! Ce bine este când ne întoarcem la înțelepciunea din epistolele pastorale și căutăm să-i descoperim împreună cu Tit pe cei care sunt ,,robi“ ai lui Dumnezeu, ,,trimiși“ ai lui Isus Christos și oameni fără prihană în caracterul lor duhovnicesc. Dumnezeu nu are nevoie de ,,competența“ noastră, ci de caracterul nostru. El poate face ,,orice“, ,,oricând“, dar nu va lucra niciodată prin ,,oricine“.

La o citire atentă, enumerarea de calități din epistola adresată lui Tit nu se suprapune perfect peste lista pe care o găsim în 1 Timotei. N-am găsit pe nimeni care să dea o explicație satisfăcătoare a acestui fapt, așa că ne rămâne să înțelegem că lista nu este nici exaustivă (completă) și nici absolută. Ea ne duce însă cu gândul la o desăvârșire în procesul de maturizare și de creștere spre statura de ,,om mare“ care este asemenea lui Isus Christos (Efes. 4:4-15).

Cei ce păstoresc bisericile locale trebuie promovați și păstrați în slujire după această listă prezentată de apostolul Pavel. Orice abatere de la aceste calități, mai ales în domeniul moralității sexuale, îl descalifică pentru totdeauna pe un presbiter. El poate și trebuie să fie recuperat prin pocăință și iertare în părtășia credincioșilor, dar nu va mai putea niciodată să fie pus ca exemplu în fruntea poporului lui Dumnezeu.

Un presbiter trebuie să aibă o moralitate personală fără reproș:

,,Dacă este cineva fără prihană, bărbat al unei singure neveste …“ (Tit 1:6a).

Textul nu vorbește despre monogamie într-un context poligam, nici de divorț dinaintea convertirii, nici despre bărbații necăsătoriți încă și nici de recăsătorirea după decesul soției. Expresia folosită în limba greacă de apostolul Pavel este ,,omul unei singure femei“, ca opus al unui Don Juan care cochetează și este drăguț cu toate femeile. Sexualitatea este un foc și trebuie păstrată strict în cadrul relației cu femeia pe care ți-a dat-o Dumnezeu.

Un presbiter trebuie să aibă o viață de familie exemplară:

,, … având copiii credincioşi, care să nu fie învinuiţi de destrăbălare sau neascultare.“ (Tit 1:6b).

Convertirea unei familii întregi este un har și unii o văd ca pe o confirmare a chemării unui presbiter. Alții văd în cuvintele lui Pavel doar o autoritate familială prin care cei vârstnici sau nevârstnici să fie ținuți în decență și rânduială. Aceștia spun că până și Dumnezeu a avut un fiu risipitor, conform binecunoscutei pilde, dar aceasta nu l-a descalificat ca părinte (Luca 15:11-32). Cunosc mari oameni ai lui Dumnezeu care au trecut temporar prin această tristă experiență. Dacă poziția de presbiter în adunare ar garanta salvarea tuturor copiilor unei familii, toți tații tineri s-ar înghesui spre asemenea poziții. Rămâne la călăuzirea bisericilor locale pe care dintre aceste două poziții le preferă.

Cu titlul de observație, pot spune că sunt intrigat de lipsa oricărei referințe despre soția presbiterului. Nici aici și nici în 1 Timotei, apostolul Pavel păstrează tăcere asupra acestui aspect. De ce? Vă las pe voi să vă gândiți la implicațiile posibile …

Tatăl meu, vasile Brânzei, spunea că sunt trei posibilități cu soția păstorului. Cel mai important lucru, spunea el, este ca ea să nu-l încurce. Au existat soții care s-au băgat peste soții lor, pretinzându-se un fel de ,,păstorițe“, și-au descalificat soții de la slujire înaintea oamenilor și i-au dat jos de la amvon. A doua alternativă este ca ea să stea total deoparte de lucrare și să-și vadă numai de viața lor de familie. Iar a treia alternativă este când soția îi este păstorului ,,un ajutor potrivit“ pentru această lucrare, un suporter necondiționat, o binecuvântare din umbră pentru lucrarea surorilor, un sprijin puternic în rugăciune și o mamă exemplară pentru copiii lui.

Un presbiter trebuie să fie un exemplu de comportament în adunarea creștină locală și în societate:

,,Căci episcopul, ca econom al lui Dumnezeu, trebuie să fie fără prihană, nu încăpăţânat, nici mânios, nici dedat la vin, nici bătăuş, nici lacom de câştig mârşav, ci să fie primitor de oaspeţi, iubitor de bine, cumpătat, drept, sfânt, înfrânat, …“ (Tit 1:7-8).

În vremea lui Pavel, ,,economul“ era administratorul averii stăpânului său. Nu numai atunci, ci din cele mai vechi timpuri. ,,Econom“ este poziția la care s-a ridicat Iosif în Egipt, atât în casa lui Potifar și în închisoare, cât și în toată împărăția Egiptului (Gen. 39:4; 21-23; 41:39-44).

Un presbiter trebuie să se deosebească de ceilalți printr-o recunoscută abilitate de a citi, înțelege, explica și aplica Cuvântul lui Dumnezeu:

,, … să se ţină de Cuvântul adevărat, care este potrivit cu învăţătura, pentru ca să fie în stare să sfătuiască în învăţătura sănătoasă şi să înfrunte pe potrivnici“ (Tit 1:9).

Observați că predicarea, atât de prețuită în adunările de astăzi, este citată la urmă. Apostolul arată că un presbiter trebuie promovat pentru caracter, nu pentru cunoștințe. Predica are putere doar când este rostită de cineva care o trăiește. Influența lui trebuie să se simtă înainte de a fi auzită.

Într-una din vizitele noastre în bisericile româno-americane, un tânăr a spus în rugăciunea de cerere dinaintea predicării: ,,Doamne binecuvintează-i și pe acești frați vorbăreți care sunt în mijlocul nostru“. Greșeala lui ne-a făcut pe toți să zâmbim, dar mie mi-a sunat ca un avertisment venit indirect din partea Domnului.

Cuvântul este o sursă de binecuvântare pentru credincioșii din adunare și o sabie pentru cei care atacă adunarea locală din afară. Restul capitolului întâi este o pledoarie militantă în care presbiterii sunt chemați ,,să lupte“ cu cei ce provocau tulburări și dezbinări în bisericile din insula Creta (Tit 1:10-16).

Prin intermediul păstorilor locali, Păstorul cel bun își hrănește și apară și astăzi turmele:

,,Domnul este Păstorul meu: nu voi duce lipsă de nimic.
El mă paşte în păşuni verzi
şi mă duce la ape de odihnă;
îmi înviorează sufletul
şi mă povăţuieşte pe cărări drepte
din pricina Numelui Său.
Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morţii,
nu mă tem de nici un rău, căci Tu eşti cu mine.
Toiagul şi nuiaua Ta mă mângâie.
Tu îmi întinzi masa în faţa potrivnicilor mei,
îmi ungi capul cu untdelemn
şi paharul meu este plin de dă peste el.
Da, fericirea şi îndurarea mă vor însoţi
în toate zilele vieţii mele
şi voi locui în Casa Domnului până la sfârşitul zilelor mele“ (Psalmul 23).

+++

Presbiterii – gardieni ai disciplinei bisericești – Tit 1:9-16

,,Semnele unui apostol le-aţi avut printre voi în toată răbdarea, prin semne, puteri şi minuni care au fost făcute între voi“ (2 Cor. 12:12).

Observați că ,,răbdarea“ este pusă înaintea semnelor și minunilor în această listă a virtuților apostolice. Cum atunci se explică folosirea unor expresii atât de dure și necaracteristice unui apostol în scrisoarea către Tit?

Pavel spune că unor oameni din Creta ,,trebuie să li se astupe gura“ (1:11), trebuie ,,mustrați aspru“ (1:13), pentru că ,,mintea și cugetul (le) sunt spurcate“ (1:15) și ,,sunt o scârbă: nesupuși și netrebnici pentru orice faptă bună“ (1:16).

Răspunsul la orice nedumerire a noastră este că și răbdarea și disciplina sunt la fel de importante și necesare în activitatea presbiterilor bisericii creștine. Un păstor trebuie să fie blând cu oile și aspru cu lupii, altfel el nu-și împlinește bine slujba. Vai de cel ce face invers, fiind aspru cu oile și tolerant cu lupii. Orice păstor are ,,în dotare“ un fluier și o bâtă strașnică. Fluierul este pentru oi, iar bâta. .. știți voi pentru cine este.

Disciplina este o problemă de sănătate spirituală a bisericii. Lipsa ei este una din semnele că biserica de azi a intrat în epoca Laodicea. Se aud glasuri care scuză neglijarea disciplinei cu texte biblie. Iată doar trei dintre ele:

Unii citează cazul lui Anania și Safira din Faptele Apostolilor 5:1-11, arătând că Cel care aplică disciplina în biserică este Dumnezeu, nu sunt oamenii. O lectură mai atentă însă va scoate la iveală că disciplina divină a fost proclamată și aplicată prin apostolii care erau acolo prezenți în carne și oase:

,,Atunci, Petru i-a zis: „Cum de v-aţi înţeles între voi să ispitiţi pe Duhul Domnului? Iată picioarele celor ce au îngropat pe bărbatul tău sunt la uşă şi te vor lua şi pe tine.” (Fapte 5:9).

Alții pretind că disciplina nu este recomandabilă acum și că se va face numai la finalul istoriei, când Dumnezeu însuși o va aplica. Ei citează ca suport Pilda Neghinei din Matei 13:24-30. Acolo, Dumnezeu le interzice robilor să smulgă neghina din grâu:

,,Nu“, le-a zis el, ,,ca nu cumva, smulgând neghina, să smulgeţi şi grâul împreună cu ea. Lăsaţi-le să crească amândouă împreună până la seceriş; şi, la vremea secerişului, voi spune secerătorilor: ,,Smulgeţi întâi neghina şi legaţi-o în snopi, ca s-o ardem, iar grâul strângeţi-l în grânarul meu”. (Mat. 13:29-30)

Oricine citește ,,întreg“ capitolul 13 află că această pildă a fost tâlcuită ucenicilor de însuși Domnul Isus. În interpretarea Lui, ,,țarina“ nu este Biserica, ci ,,lumea“, iar pilda reprezintă programul escatologic al lui Dumnezeu cu judecata de la finalul istoriei, când pământul va fi curățat de nelegiuire pentru a intra în binecuvântata vreme a Împărăției (vezi Mat. 13:36-43).

În sfârșit, există și alții care susțin că Dumnezeu ne interzice în mod expres să facem judecată și disciplină în Biserică. Ei citează acest text ca dovadă:

,,De aceea să nu judecaţi nimic înainte de vreme, până va veni Domnul, care va scoate la lumină lucrurile ascunse în întuneric şi va descoperi gândurile inimilor. Atunci, fiecare îşi va căpăta lauda de la Dumnezeu“ (1 Cor. 4:5).

Cine studiază contextul acestei afirmații descoperă însă repede că acolo nu este vorba de păcat, ci despre o problem alimentară! În capitolul următor din aceeași epistolă, apostolul Pavel subliniază obligativitatea de a aplica disciplina în Biserică:

,,În adevăr, ce am eu să judec pe cei de afară? Nu este datoria voastră să judecaţi pe cei dinăuntru? Cât despre cei de afară, îi judecă Dumnezeu. Daţi afară dar din mijlocul vostru pe răul acela.“ (1 Cor. 5:12-13).

Toate aceste păreri ale celor care neglijează să aplice disciplina în biserica locală sunt de fapt scuze care acuză și foarte proaste interpretări ale textului biblic.

Din mesajul lui Pavel către Tit este clar că apostolul se aștepta să-i vadă pe Tit și pe presbiterii așezați în biserici punându-i la punct pe cei ce tulbură adunarea sfinților. Această activitate era inclusă în îndemnul generic: ,,Te-am lăsat în Creta ca să pui în rânduială ce mai rămâne de rânduit“ din Tit 1:5.

Să nu uităm că râvna de păstor pornit să pedepsească lupii și să-și apere oile a mai fost manifestată de marele apostol și față de cei din provincia Galatia:

,,Şi schilodească-se odată cei ce vă tulbură!“ (Gal. 5:12).

O traducere ,,neaoșă“ ar suna asemenea urării: ,,Oameni ca voi să se nască, dar să nu se-înmulțească“, apostolul folosind în original verbul a ,,scopi, a emascula, a face famen“. S-ar putea ca expresia folosită de Pavel să aibă o tentă ironică, un fel de ,,dacă tot se taie împrejur, să taie tot ce este acolo, să se scopească singuri“.

Presbiterii trebuie să vegheze asupra turmei Domnului și să aplice disciplina ori de câte ori este nevoie. Aduceți-vă aminte ce le-a spus Pavel presbiterilor din Efes:

,,Luaţi seama dar la voi înşivă şi la toată turma peste care v-a pus Duhul Sfânt episcopi, ca să păstoriţi Biserica Domnului, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său.  Ştiu bine că, după plecarea mea, se vor vârî între voi lupi răpitori, care nu vor cruţa turma, şi se vor scula din mijlocul vostru oameni care vor învăţa lucruri stricăcioase, ca să tragă pe ucenici de partea lor. De aceea vegheaţi şi aduceţi-vă aminte că, timp de trei ani, zi şi noapte, n-am încetat să sfătuiesc cu lacrimi pe fiecare din voi“ (Fapte 20:28-31).

+++

Cum trebuie să fie membrii unei biserici locale? – Tit cap. 2

Aspectul cel mai interesant din acest capitol este că apostolul Pavel aduce în discuție un concept nou: comunitatea credincioșilor este o familie creștină în care relațiile sunt o necesitate organică.

Biserica locală nu este o organizație, iar presbiteri nu este președinte; ea nu este o companie și păstorul nu-i este patron. Biserica nu este un club, iar păstorul nu este un maestru de ceremonii; nu este un spital și păstorul nu este un doctor. Biserica locală nu este o societate esoterică, iar păstorul ei nu este un mag inițiat în incantații și taine cu puteri speciale oculte, pe care nu le înțelege nimeni. Ea nu este nici o filială politică și păstorul nu poate deveni un propagandist de partid. Biserica este familia copiilor lui Dumnezeu. Dumnezeu le este Tată (Mat. 23:9), iar ei sunt între ei frați și surori în familia divină.

Mărturia unei biserici locale nu se poate reduce doar la performanța oratorică și la sfințenia unui predicator! Ea trebuie să se coboare de la amvon și să se reverse în viața fiecărui membru (mădular) al bisericii.

Predicarea Evangheliei fără practicarea ei este zarvă fără ispravă! Oamenii vor sesiza imediat ipocrizia unei astfel de ,,mărturii“. Apostolul Pavel identifică trei motivații pentru care umblarea în excelență trebuie să caracterizeze viața celor din adunarea creștină:

,,Ca să nu se vorbească de rău Cuvântul lui Dumnezeu“ – Tit 2:5

,,Ca potrivnicul să rămână de rușine și să nu poată să spună nimic rău despre noi“ – Tit 2:8

,,Că să facă în totul cinste învățăturii lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru“ – Tit 2:10

Cu titlu de observație, din categoriile de vârstă cărora li se aplică sfaturile lui Pavel prin Tit lipsește cea numită acum a ,,adulților“. Societatea de atunci era împărțită în doar două vârste: ,,bătrâni“ sau oameni în vârstă și ,,tinerii“.

Tot cu titlul de observație, lucrarea de ,,sfătuire“ pe care trebuia să o înceapă Tit trebuia să pornească printr-un dialog cu bărbații bătrâni și femeile în vârstă (nu există femei bătrâne!).  Ei sunt cei care dau stabilitate vieții comunitare. Tinerii sunt adesea doar un foc de paie și, ,,copii la minte“ fiind, se lasă prea adesea purtați încoace și încolo de orice vânt de învățătură. O adunare creștină locală poate fi asemuită cu o corabie cu pânze. Catargul și pânzele nu trebuie să fie prea înalte ca să nu răstoarne corabia! Echilibrul ei este dat de greutatea ,,calei“ în care este așezat centrul ei de greutate. Tinerii pot fi pânzele purtate de vânt, dar cei în vârstă trebuie să fie oamenii cu greutate.

Un păstor neînțelept spunea nu de mult: ,,Vreau o biserică doar din tineri“. Așa ceva este direct și evident în contrast cu învățătura apostolului Pavel pentru o biserică locală. Ca orice familie normală, o adunare de creștini trebuie să aibe toate vârstele reprezentate, altfel ne trezim cu o biserică asemănătoare cu ,,mișcarea hippy“ din anii 60 ai secolului trecut. Deviza lor a fost ,,Să n-aveți încredere în nimeni peste treizeci de ani!“ adulții au fost considerați rămășițe ale unui trecut demodat și o piedică în calea progresului. Ce s-a ales din mișcarea ,,hippy“ se știe. Ce nu se știe este că reprezentanții ei dezechilibrați ajunși la vârsta jocurilor politice sunt noua generație de politicieni liberali debusolați care fac azi ravagii în Partidul Democrat din America … și nu numai.

Conceptul bisericii ca familie normală a fost revoluționar pentru vremea aceea și continuă să fie revoluționar și astăzi. De aceea apostolul Pavel își încheie acest capitol de sfaturi cu îndemnul:

,,Spune lucrurile acestea, sfătuieşte şi mustră cu deplină putere. Nimeni să nu te dispreţuiască“ (Tit 2:16).

În Imperiul Roman, familia nu era nici pe departe ,,normală“, iar filosofia greacă alterase tragic conceptul de familie.

1. Mărturia textului din 1 Corinteni 5:1-5

Cum trebuie să fi fost societatea din Corint dacă până și în adunarea creștină de acolo curvia cu mama adoptivă trecea drept un prilej de laudă ???

2. Mărturia textului din faptele Apostolilor 13:50;17:12

Cronicarul amintește de ,,femeile cu vază“, care aveau mare influență la conducătorii cetății. Aceste femei (matroanele) erau rezultatul unui ciclu nefast al viciului. Bărbații bătrâni, dar bogați, își luau neveste tinerele. După moartea lor, aceste neveste ajunse acum la maturitate își ,,cumpărau“ soți tineri și frumoși. Aceștia erau ,,trofeele“ bătrâneții lor, funcționând doar simbolic, adevărata autoritate rămânând în mâna ,,femeilor cu vază“. După moartea acestora, tinerii care moșteneau bogăția luau ciclul de la început … Cine privește atent în lumea artiștilor și a oamenilor politici va recunoaște repede aceeași realitate și astăzi.

3. Mărturia textului din 1 Corinteni 6:9-11

Apostolul Pavel enumeră diferite păcate ale corintenilor, majoritatea distrugătoare pentru viața normală de familie.

4.  Mărturia textului din Romani 1:24-31 și descoperirile de la Pompei

Ascunse sub cenușa ucigașă a vulcanului Vezuviu, casele romanilor din Pompei dezvăluie astăzi celor care le scot la suprafață o imoralitate care i-ar face să roșească până și pe cei din las Vegas. Apostolul Pavel cunoștea foarte bine această depravare pe care o descrie în primul capitol al epistolei lui către Romani.

5. Mărturia textului Efeseni 5:10-11

Bunul simț și decența ne opresc și pe noi să spunem mai clar ce imoralitate degradantă se practică acum, ca și atunci, sub vălul ipocrit de respectabilitate afișat în societate:

,,Cercetaţi ce este plăcut înaintea Domnului şi nu luaţi deloc parte la lucrările neroditoare ale întunericului, ba încă mai degrabă osândiţi-le. Căci e ruşine numai să spunem ce fac ei în ascuns“ (Efes. 5:10-12).

În contextul imoral care exista atunci și în insula Creta, vă dați seama ce greu era să le vorbești oamenilor despre familie. Apostolul Pavel îl îndeamnă pe Tit să nu lase ,,batjocora“ unor declasați să-l oprească să spună adevărul. Dumnezeu a vorbit și vocea Lui trebuie să răsune prin toate bisericile locale. Valorile divine nu-și pierd valabilitatea pentru că sunt aruncate în noroiul societății. Dimpotrivă! Ele străluceasc și acolo asemenea unor diamante din minele de cărbuni.

În ce fel influențează valorile familiei viața unei comunități creștine?

Conceptul de familie normală în biserica locală ne transformă pe toți în ,,frați“ și ,,surori“ și ne leagă dincolo de vârstă în relații asemănătoare cu cele din familie. Aceasta a fost ,,rânduiala“ pe care a așezat-o apostolul Pavel în toate bisericile. Aduceți-vă aminte de ceea ce i-a scris și lui Timotei:

,,Nu mustra cu asprime pe un bătrân, ci sfătuieşte-l ca pe un tată; pe tineri sfătuieşte-i ca pe nişte fraţi; pe femeile bătrâne, ca pe nişte mame; pe cele tinere, ca pe nişte surori, cu toată curăţia“ (1 Tim. 5:1-2).

Aduceți-vă aminte că apostolul Pavel a practicat și el valorile familiei în relația lui cu credincioșii. Dacă veți citi cu atenție salutările trimise de apostolul Pavel la finalul epistolei către Romani 16:1-15 veți găsi perle ca acestea: ,,Spuneţi sănătate lui Ruf, cel ales în Domnul, şi mamei lui, care s-a arătat şi mama mea“ (Rom. 16:13).

Lui Tit, apostolul îi spune să ,,vorbească lucruri care se potrivesc cu învățătura sănătoasă“ (Tit 2:1), o aluzie limpede la societatea nesănătoasă care exista în jur.

Așa cum am arătat deja, Tit trebuie să înceapă dialogul cu persoanele în vârstă și să-i determine să fie model pentru tinerii din adunare. Celor tineri, spune Pavel, trebuie doar să le recomande ,,să fie cumpătați“ (Tit 2:6). La prima vedere, este cam puțin pentru câte am avea să le spunem noi tinerilor de azi. La o privire mai atentă, termenul folosit de apostolul Pavel este suficient și foarte cuprinzător. El este un manifest împotriva exceselor de tot felul. De altfel, Pavel recomandă cumpătare tuturor (Tit 2:2; 5, 6 și 3:2).

Dicționarul definește un om cumpătat drept ,,cu măsură, stăpânit, sobru, așezat, cuminte“. Termenul are aceeași rădăcină ca și ,,cumpăna“ fiind o ilustrație pentru un trai echilibrat, lipsit de excese.

Surprinzător este că Pavel îi vorbește lui Tit despre pericolul beției, o practică la care nu ne-am fi așteptat la o comunitate creștină:

,,Spune că cei bătrâni trebuie să fie treji, vrednici de cinste … Spune că femeile în vârstă trebuie să aibă o purtare cuviincioasă, să nu fie nici clevetitoare, nici dedate la vin“ (Tit 2:2-3).

Cei în vârstă trebuie să fie ,,vrednici de cinste“. Această vrednicie se câștigă nu se pretinde. ,,Înțelepciunea vine adeseori cu vârsta, dar uneori vârsta vine singură“, spune un proverb.

Celelalte calități recomandate de apostolul Pavel sunt clare și nu cer explicații. Surprinde însă îndatorirea femeilor în vârstă de ,,a învăța pe femeile mai tinere să-și iubească bărbații și copiii“. Este un echilibru binevenit pentru cei care pretind că Pavel nu le dă voie femeilor să vorbească. Învățătura se dă nu numai de la amvon, în adunarea publică, ci și în case, iar acolo ,,femeile cu experiență“ sunt de neînlocuit!

Dincolo de valorile vieții de familie normală pentru viața unei adunări locale, apostolul Pavel pomenește în capitolul doi de motivația, de temelia pe care sunt așezate aceste valori. Ea este ,,lucrarea harului lui Dumnezeu“:

,,Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi oamenii, a fost arătat  şi ne învaţă …“ (Tit 2:11).

Lucrarea harului nu trebuie îngrădită doar la primirea mântuirii, ci extinsă la toate trăirile noastre creștine. Ea acoperă totul: trecutul, prezentul și viitorul. Iată cum o definește Pavel:

,, … s-o rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti (trecut) şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie (prezent), aşteptând fericita noastră nădejde şi arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor, Isus Hristos (viitor)“ (Tit 2:12-13).

Iată ce spunea C. H. Mackintosh despre ,,cumpătare“:

Stăpânirea de sine (cumpătarea) este un har rar și admirabil, care își răspândește influența sfințitoare peste tot cursul vieții unui om, peste caracterul și purtarea lui. El nu are aplicație asupra a unul, două sau douăzeci de obiceiuri rele, ci asupra eului în toată lungimea și lățimea acestui termen cuprinzător și cu totul odios. Mulți dintre cei care ar privi cu un dispreț mândru la un om mâncăcios sau bețiv, pot ei înșiși falimenta în fiecare ceas în a arăta harul stăpânirii de sine. Este adevărat că lăcomia la mâncare și la băutură trebuie să fie încadrate în rândul celor mai rele forme de exprimare ale sinelui. Însă eul, așa cum am spus, este un pom, nu doar o ramură sau un rod, iar noi trebuie nu numai să-l judecăm atunci când lucrează, ci să-l ținem sub stăpânire, ca să nu acționeze.

Stăpânirea de sine este inclusă în mântuirea pe care o avem în Hristos. Ea este un rezultat al acelei sfințiri practice cu care harul divin ne-a înzestrat. Trebuie să fim în gardă împotriva obiceiului de a privi mântuirea într-un fel îngust. Să căutăm mai degrabă să pătrundem în toată plinătatea ei. Ea se întinde din veșnicie în veșnicie și cuprinde toate amănuntele practice ale vieții zilnice.

Nu am niciun drept să vorbesc despre mântuirea sufletului meu în viitor, în timp ce refuz să cunosc și să arăt efectul ei practic asupra purtării mele în prezent. Suntem mântuiți nu numai de vina și de osânda păcatului, ci la fel de mult de puterea, de practicarea și de iubirea lui. Aceste lucruri nu trebuie niciodată separate și nimeni nu le va separa dintre cei care au fost învățați în mod divin să cunoască însemnătatea, întinderea și puterea acestui cuvânt prețios, „mântuire“.

În definiția pe care i-a dat-o un teolog american, harul este ,,dorința și puterea de a face voia lui Dumnezeu cu bucurie!“ Harul este coborârea firii dumnezeiești în ființa umană ca să-l readucă la starea de dinaintea căderii în păcat. Harul definește natura nouă pe care am primit-o în urma nașterii din nou și toate manifestările ei supranaturale.

,,Prin harul lui Dumnezeu sunt ce sunt. Şi harul Lui faţă de mine n-a fost zadarnic, ba încă am lucrat mai mult decât toţi, totuşi nu eu, ci harul lui Dumnezeu, care este în mine“ (1 Cor. 15:10).

Cine pierde această perspectivă, pierde bucuria trăirii în Christos. Viața în plinătatea harului a fost cea mai folosită salutare creștină din Noul Testament. Toate epistolele și chiar Apocalipsa conțin această urare. Nu există un conflict între har și fapte bune, cum vor unii să scoată dintr-un alt text scris de Pavel:

,,Şi dacă este prin har, atunci nu mai este prin fapte, altminteri, harul n-ar mai fi har. Şi dacă este prin fapte, nu mai este prin har, altminteri, fapta n-ar mai fi faptă“ (Rom. 11:6).

Aici este vorba despre condiția mântuirii, pe care unii ar vrea să o extindă la toată viețuirea creștină. Șmecheri! Ei își justifică lenea cu cuvintele apostolului Pavel!

Faptele bune nu sunt, într-adevăr, necesare pentru mântuirea noastră, dar sunt absolut necesare pentru mântuirea altora, făcând parte intrinsecă din mărturia noastră creștină! ,,Semnul“ care dovedește apartenența noastră la poporul lui Christos sunt tocmai … ,,faptele bune“. Iată care este adevărata învățătură a lui Pavel ca un corolar al pasajului care definește lucrarea harului în cei credincioși:

,,El S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi, ca să ne răscumpere din orice fărădelege şi să-Şi curăţească un norod care să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune“ (Tit 2:14).

Treaba asta este fundamentală și trebuie reașezată pe frontispiciul tuturor bisericilor locale:

,,Adevărat este cuvântul acesta, şi vreau să spui apăsat aceste lucruri, pentru ca cei ce au crezut în Dumnezeu să caute să fie cei dintâi în fapte bune. Iată ce este bine şi de folos pentru oameni!“ (Tit 3:8).

Care trebuie să fie influența Bisericii asupra lumii? Tit, cap.3 

Răspunsul pe care-l dă apostolul Pavel se află în pasajul din Tit  3:1-8.

Înainte de a analiza acest text se cuvine să spunem că ultimul capitol al acestei epistole se împarte ideatic în trei secțiuni. Mai întâi, Pavel enumeră cele șapte trăsături de caracter pe care trebuie să-l manifeste creștini în lume (Tit 3:1-2), apoi el enumeră șapte catacteristici ale comportamentului păgânilor (Tit 3:3-4), subliniind lucrarea prin care Dumnezeu ne-a izbăvit dintr-un astfel de existență, iar în final apostolul face două recomandări practice, spunându-ne de ce trebuie să ne ferim și în ce trebuie să mergem în relațiile noastre cu oamenii. Capitolul 3 este astfel o aplicare practică, o transpunere în viață a învățăturii din primele două capitole.

Trebuie însă să o luăm ,,ca evreii“ de la sfârșit spre început“ și, răsturnând întregul pasaj, să începem de a expresia ,,Iată ce este  bine și de folos pentru oameni!“ (Tit 3:8). Care sunt aceste lucruri? Despre ce vorbește aici Pavel?

El pare că ne spune cam așa: ,,Dacă trăiți astfel veți afecta în mod pozitiv pe toți cei ce vă înconjoară. Este foarte important să aveți un comportament corespunzător.“ Pasajul din Tit 3:1-8 poate fi redus la patru realități de care cititorii lui trebuie ,,să le țină minte“, Prima este să țină minte care le este acum felul de purtare în lume (Tit 3:1-2). A doua este să țină minte cum au fost ,,altă dată“, când erau ca ceilalți oameni (Tit 3:3-4). A treia este să țină minte cum au fost salvați de Dumnezeu (Tit 3:4-7), iar a patra este să țină minte care le este misiunea în lume (Tit 3:8).

Dacă ții minte aceste patru lucruri vei fi suficient de motivat ca să ,,strălucești ca niște lumini în lume“:

,,Faceţi toate lucrurile fără cârtiri şi fără şovăieli, ca să fiţi fără prihană şi curaţi, copii ai lui Dumnezeu, fără vină, în mijlocul unui neam ticălos şi stricat, în care străluciţi ca nişte lumini în lume“ (Filipeni 2:14-15).

Șapte trăsături de caracter creștin în societate (Tit 3:1-2).

Vă aduceți aminte că locuitorii din insula Creta, erau așa cum îi descria unul din profeții lor: ,,Cretanii sunt întotdeauna niște mincinoși, niște fiare rele, niște pântece leneșe“ (Tit 1:12). Societatea era plină de idolatrie și imoralitate, ambele îmbrăcate în aparența falsă a ,,respectabilității“ și a culturii. Apostolul Pavel privește spre bisericile locale și le vede ca pe niște insule de neprihănire într-un ocean de perversitate, și le spune cum trebuie să supraviețuiască acolo. Mai mult, el îi îndeamnă pe creștini să trăiască într-un asemenea fel încât traiul lor să-i aducă la Dumnezeu și pe cei din jurul lor. Nu era prima dată că Pavel le spunea aceasta cretanilor, așa că textul din pasajul nostru începe cu o atenționare:

,,Adu-le aminte să fie …“

Iată cele șapte trăsături de caracter creștin enumerate de Pavel:

  • supuși stăpânirilor și dregătorilor
  • să-i asculte
  • să fie gata să facă orice lucru bun
  • să nu vorbească de rău pe nimeni
  • să nu fie gata de ceartă
  • cumpătați
  • plini de blândețe față de toți oamenii

Șocantă la prima vedere, această listă care descrie comportamentul creștin în societate a dat naștere la doctrina non-violenței și a ne-implicări comunităților neoprotestante în luptele din arena politică. Nu poți fi credincios acestor recomandări și în același timp să te să contești, să te împotrivești, să vorbești de rău pe rivali, să te cerți în campanii electorale și să lași cumpătarea și blândețea laoparte!

John MacArthur, unul din cei mai buni învățători de Biblie din America, insistă pentru neimplicarea politică și i-a șocat pe mulți cu recomandările pe care le-a făcut celor din generația lui:

,,Am auzit pe mulți vorbind despre modul în care biserica trebuie să afecteze cultura. Venind de la Atlanta, unde am fost la Convenția de Carte Creștină, am citit pe avion două cărți care vorbeau amândouă despre felul în care biserica trebuie să confrunte cultura din jur. Dar, sincer, oameni buni, nu acesta este scopul nostru principal. Nu-i neapărat treaba noastră. Știu, sună ca un scop nobil, și sunt sigur că există oameni care pot vedea anumite aspecte nobile în astfel de preocupări și probabil că există unele beneficii, dar nu-i treaba bisericii să se preocupe să schimbe valorile morale ale culturii. Nu este scopul nostru primordial să afectăm cultura prin crearea unor ,,valori tradiționale“ și ale vieții de familie prin procesul legislativ sau judiciar.

Scopul nostru principal nu este să veghem ca Statele Unite ale Americii să practice un cod moral echivalent cu moralitatea biblică. Noi nu suntem aici ca să influențăm moralitatea societății. Nu trăim ca să ridicăm cultura la nivel înalt de moralitate. Noi existăm ca să salvăm oameni de le pieire prin credința în Domnul Isus Christos! Acesta este scopul și agenda existenței noastre. Dacă vom afecta într-un fel cultura o vom face ,,dinăuntru spre afară“ prin transformarea vieții celor care s-au întors la Dumnezeu.

Fundamental, Biserica are o singură misiune: suntem o seminție aleasă, o preoție împărătească. Iar un preot are o singură lucrare de făcut: să-i aducă pe oameni la Dumnezeu, să le faciliteze intrarea în prezența Lui. Aceasta este singura menire pe care o avem noi în lume.

Sincer, că oamenii mor sub o guvernare comunistă sau într-o democrație nu are nici o importanță atâta vreme cât de acolo ei merg direct în iad. Nu este nici o diferență dacă ei ajung în iad dintr-o dictatură sau dintr-o societate binevoitoare. Nu are nici o importanță dacă ajung în iad crezând că homosexualitatea este un păcat sau dacă ajung acolo practicând-o. În iad asta nu are nici o importanță. N-are importanță dacă în cultura noastră a fost un polițist sau a fost o prostituată, fără Christos. Amândoi vor ajunge în același loc de chin. Faptul că au trăit o viață morală sau imorală nu influențează în nici un fel destinația lor eternă.

N-are importanță dacă oamenii au stat pe un trotuar cu grupul care susținea dreptul la avort și au țipat pentru păstrarea drepturilor lor legale sau dacă au stat pe trotuarul celălalt cu pancarde care condamnau avorturile și și-au spart plămânii strigând să se oprească pruncuciderile. Dacă nici unii nici ceilalți n-au venit la Christos vor ajunge în iad și vor împărtăși împreună aceeași soartă. Înțelegeți? Nu asta este adevărata problemă. Problema este salvarea de la pierzarea veșnică, iar tărăboiul pe care este tentată biserica să-l facă în arena publică ieșind la scandal o face să pară o țață certăreață, un demagog moralist implicat în politica lumii, iar asta îi diminuează foarte mult misiunea ei de a evangheliza lumea. Biserica trebuie să folosească metodele lui Dumnezeu și numai atunci va împlini scopurile lui Dumnezeu. N-avem voie să ne purtăm ca dușmani ai societăți în loc să ne comportăm ca prietenii ei plini de milă și iubire.

Dacă vom schimba vreodată națiunea noastră o vom realiza doar ,,dinăuntru spre afară“,  lucrând nu la sistem, ci la inimile oamenilor. Aceasta este agenda noastră. Suntem aici ca să-l propovăduim pe Christos și spunem împreună cu apostolul Pavel ,,Căci n-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Isus Hristos şi pe El răstignit (1 Cor. 2:2).

Același John MacArthur a zis: ,,Sincer, este un mare privilegiu că ne-am născut și trăim în America, unde influența creștinilor a fost așa de mare în ultimi o sută și ceva de ani. În general, este un privilegiu să te naști în lumea occidentală, în contextul iudeo-creștin de civilizație … Nu trebuie să uităm încă că nu peste tot în lume este așa și n-a fost cu siguranță așa pentru primele biserici creștine care erau pe vremea aceea în Creta. Nu este ușor să fi creștin într-o societate păgână. Iar schimbările pe care este chemată să le facă biserica nu sunt politice sau legislative, ci personale și lăuntrice.“

Șapte catacteristici ale comportamentului păgânilor (Tit 3:3-4)

Ca să știi cum să te porți în mijlocul unei culturi păgâne trebuie să-ți aduci aminte cum eram și noi altădată. Așa începe versetul 3: ,,Căci și noi eram …“ Urmează o listă de vicii. Șapte calități în versetul 2 și șapte vici în versetul 3. Iată lista pe care ne-o dă Pavel:

  • fără minte
  • neascultători
  • rătăciți
  • robiți de tot felul de pofte și de plăceri
  • trăind în răutate și pizmă
  • vrednici să fim urâți
  • urându-ne uni pe alții

Este una din acele liste descriptive pe care i-a plăcut lui Pavel să le facă pentru a zugrăvi depravarea generală din lume. Alte asemenea liste sunt în Romani 1, 1 Corinteni 6, Galateni 5 și Efeseni 4.

Apostolul Pavel mărturisește că și el a fost printre cei care au lucrat în neștiință:

,, … mai înainte eram un hulitor, un prigonitor şi batjocoritor. Dar am căpătat îndurare, pentru că lucram din neştiinţă, în necredinţă!“ (1 Tim. 1:13).

El are acum înțelegere pentru alții care sunt în această stare:

,, … să nu mai trăiţi cum trăiesc păgânii, în deşertăciunea gândurilor lor, având mintea întunecată, fiind străini de viaţa lui Dumnezeu, din pricina neştiinţei în care se află în urma împietririi inimii lor.  Ei şi-au pierdut orice pic de simţire, s-au dedat la desfrânare şi săvârşesc cu lăcomie orice fel de necurăţie“ (Efes. 4:17-18).

Sinceritatea cu trecutul nostru duce la smerenia necesară îngăduinței față de cei păcătoși.

Cum au fost salvați de Dumnezeu ? (Tit 3:4-7)

Ca să ai o perspectivă corectă asupra societății păgâne trebuie să ți minte neapărat cum ai fost salvat din ea de Dumnezeu. După ce ne-a arătat șapte caracteristici ale sfințeniei și șapte vicii ale omenirii păcătoase, apostolul rezumă toată teologia despre mântuire în șapte afirmații scurte. Pavel îi dă lui Tit șapte aspecte ale lucrării lui Dumnezeu pentru noi.

  • Inițiată de Dumnezeu – v. 4 – ,,Dar când sa arătat …“
  • Izvorâtă din dragostea lui Dumnezeu – v.5
  • Nemeritată – v. 5 ,,nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire“
  • Spălarea nașterii din nou – v.5
  • Prin înnoirea lucrată de Duhul Sfânt – v.5-6
  • Întreținută de harul Lui – v.7
  • Împlinită în moștenirea eternă – v.7

Textul acesta este o mină de aur pentru teologi! El merită dezvoltat prin comparația cu alte pasaje în care Pavel vestește lucrarea harului lui Dumnezeu. Nu este locul și nici rațiunea să facem așa ceva în acest mic studiu.

Care este misiunea noastră în lume? (Tit 3:8)

Suntem mântuiți ca să fim martori! Apostolul spune că Dumnezeu a ales să se manifeste și să se mărturisească azi în lume prin viețile noastre. În acest final de scrisoare Pavel pune punctul pe ,,i“. Cuvintele lui iau o înfățișare solemnă și se îmbracă în puterea autorității divine:

,,Adevărat este cuvântul acesta, şi vreau să spui apăsat aceste lucruri, pentru ca cei ce au crezut în Dumnezeu să caute să fie cei dintâi în fapte bune. Iată ce este bine şi de folos pentru oameni!“ (Tit 3:8).

Într-o convorbire dintre doi doi creștini ajunși în toamna vieții, unul îi mărturisea trist celuilalt: ,,Despre Domnul Isus e scris că ,,mergea din loc în loc făcând bine oamenilor“. Din păcate, despre mine se va putea spune doar că am mers din loc în loc …

Nimic de-a lungul istoriei nu se compară cu ceea ce au realizat misionarii creștini. Cu peste o sută de ani în urmă, un cercetător și scriitor care se întorcea dintr-o călătorie în jurul lumii, a descoperit că în ziarele londoneze, misiunile și misionarii erau bombardați de critici. Așa că a trimis o scrisoare ziarelor în apărarea misiunilor. El a spus că transformarea triburilor sălbatice din insulele din Pacificul de Sud a fost un lucru de netăgăduit și că a nu face lumină în această privință este o crimă îngrozitoare: „Este o mare absurditate ca un călător să uite aceste lucruri; căci dacă se întâmplă să fie pe cale să naufragieze pe o coastă necunoscută, se va ruga cu cea mai mare ardoare ca misionarii să fi trecut pe acolo.” Autorul acelei scrisori nu a fost nimeni altul decât Charles Darwin. Și după întoarcerea sa din călătoria în jurul lumii, a fost transformat.

Să ne gândim la papuași, unul dintre triburile aborigene din Noua Guinee. Misionarii din Olanda au început să lucreze cu ei și în 1860, primele roade ale Noii Misiuni Olandeze au fost văzute când un bărbat, pe nume Nathanael Pepper, unul dintre aborigeni, l-a primit pe Hristos. Câțiva ani mai târziu, când s-au convertit sute de aborigeni, școala papuașilor a câștigat premiul întâi la competițiile academice dintre cele o mie două sute de școli coloniale din Noua Olandă. Asta da, iscusință!

Scepticii au construit câteva leprozerii, spitale și orfelinate, dar urmașii lui Isus Hristos sunt oamenii cu cel mai mare impact asupra lumii!

Pasiunea noastră pentru fapte bune măsoară cât de mult Îl lăsăm pe Dumnezeu să trăiască prin noi, cât de mult Îi îngăduim Duhlui Sfânt să rodească în țarina inimi noastre și care este starea relației noastre în trupul bisericii cu Capul ei, Isus Christos:

,,Din El, tot trupul, bine închegat şi strâns legat prin ceea ce dă fiecare încheietură, îşi primeşte creşterea potrivit cu lucrarea fiecărei părţi în măsura ei şi se zideşte în dragoste“ (Efes. 4:16).

Două îndemnuri finale – Tit 3:9-15

Relații, relații, relații … Activitatea cu oamenii este măsurată în calitatea și natura relațiilor cu oamenii din jur. Pasajul final al epistolei lui Pavel către Tit gravitează în jurul a două expresii, ambele sunt verbe și îndeamnă la acțiune: ,,depărtează-te“ și ,,ai grijă să nu ducă lipsă de nimic“. Primul îndemn definește atitudinea față de oameni cu care nu trebuie să ai nimic în comun, iar a doua definește atitudinea pe care trebuie să o ai față de cei care se află ca și tine în lucrarea Domnului.

Lucrarea lui Tit s-a făcut în relațiile cu oamenii, iar aceste relații trebuiau să fie clare pentru toată lumea. Este vorba de relații cu patru categorii de oameni: 

  • relația cu falșii lideri
  • relația cu cei ce fac dezbinări
  • relația cu alți predicatori
  • relația cu prieteni credincioși

Ca responsabil în lucrarea atâtor biserici locale, Tit primește această scrisoare din partea unui lucrător cu mai multă experiență. Pavel scrie acest mesaj aranjat apoi de exegeți în trei capitole distincte și încheiat cu  o concluzie foarte practică. Ea este aplicația învățăturii din toată epistola, urmarea ei firească și necesară. Lucrarea în biserici se reduce la relațiile pe care le avem cu oamenii, relațiile cu pretinși lideri netrimiși de Dumnezeu, relații cu înfumurați închipuiți plini de orgoliu, niște ,,Gică contra“ care nu vor decât așa cum văd ei, relații dintre diferite grupe de vârstă și de origine socială, relații cu colegi de lucrare pe care trebuie să-i ajutăm așa cu am dori să fim și noi ajutați și relații cu prieteni credincioși care ne întrețin starea de săntate spirituală.

Viața este scurtă și lucrarea este mare, așa că Pavel îl sfătuiește pe Tit să nu se împotmolească lăsându-se înfățurat în conflicte nesfârșite cu oamenii problemă. Astfel de legături trebuie tăiate repede și categoric. Pe de altă parte, există oameni cu care este bine și trebuie să păstrăm relații foarte bune, foarte intense. ,,Să știi de cine să te ferești și să știi spre cine să alergi“. Iată secretul unei vieți bine rânduite.

 

 

Reclame

3 comentarii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Răspundem aici cererii uriașe de explicații la Biblie. Tipărite, aceste studii au fost vândute odată cu sutele de mii de exemplare ale “Bibliei cu explicații“ (aceasta poate fi comandată și azi de la Christian Aid Ministries, Ohio, USA – tel. 330-893-2428)

Tirajele foarte mari n-au reușit însă să satisfacă interesul generat de aceste studii și n-au ajuns nici pe departe “peste tot“. La solicitarea multora, le oferim pe acest blog, unde avem avantajul că le putem completa și îmbunătății continuu.

Preluați și folosiți parțial sau total.

No copyright! Just spread the Light!

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 137 de urmăritori

%d blogeri au apreciat asta: