Punerea mâinilor

 Oamenii comunică între ei nu numai prin cuvinte, ci şi prin gesturi. O strîngere de mînă arată încredere, învoială şi tovărăşie. Un semn cu pumnul strîns înseamnă ameninţare. Unul dintre cele mai întîlnite gesturi din paginile Bibliei este „punerea mîinilor”. Care este semnificaţia acestui gest?

Mesajul primordial al „punerii mîinilor” asupra cuiva sau asupra a ceva este „identificarea”. Cel mai clar text despre aceasta se găseşte în avertismentul dat de apostolul Pavel lui Timotei: „Să nu-ţi pui mîinile peste nimeni cu grabă: şi să nu te faci părtaş păcatelor altora: pe tine însuţi păzeşte-te curat” (1 Tim. 5:22). Ideea textului este că cine-şi pune mîinile peste altul, se identifică cu el şi cu evoluţia lui viitoare.

Identificarea dintre două persoane poate fi în multe domenii: identificare în binecuvîntare, identificare în destin, identificare în slujire, identificare în părtăşia la aceeaşi atitudine din partea lui Dumnezeu. Ţinînd cont de aceste realităţi, trebuie să înţelegem că „punerea mîinilor” din Biblie are şi ea semnificaţii diferite.

Avraam şi ceilalţi patriarhi şi-au pus mîinile asupra urmaşilor lor pentru a-i binecuvînta şi a-i face părtaşi aceleiaşi chemări şi aceloraşi promisiuni primite din partea lui Dumnezeu (Gen. 27:27). Ajuns în Egipt, bătrînul Iacov nu s-a sfiit să-l binecuvinteze pe Faraon (Gen. 47:7). Acelaşi Iacov şi-a aşeazat mîinile pe capetele copiilor născuţi lui Iosif în Egipt pentru a-i identifica cu sine şi pentru a-i înfia (Gen. 48:8-20).

La „Sărbătoarea Ispăşirii”, Aaron, ca Mare Preot, făcea un transfer simbolic de vinovăţie. El trebuia să pună mîinile pe capul ţapului de Azazel, să mărturisească peste el toate păcatele lui Israel, şi apoi să-l alunge în pustie (Lev. 16:20-34). Tot o astfel de identificare este descrisă şi în procesul aducerii jertfei de ardere de tot (Lev. 1:4).

Leviţii au fost acceptaţi ca reprezentanţi ai evreilor în slujirea preoţească atunci cînd toţi cei din poporul lui Israel şi-au pus mîinile asupra lor, identificîndu-se astfel cu ei (Lev. 8:10).

În Noul Testament, liderii bisericii din Antiohia şi-au pus mîinile peste Pavel şi Barnaba, dîndu-le astfel autoritatea lor în slujirea la care-i chemase Domnul (Fapte 13:2, 3). Cei dintîi diaconi au fost promovaţi în slujire alături de presbiteri şi apostoli prin punerea mîinilor (Fapte 6:6). Apostolul Pavel îi aminteşte lui Timotei că printr-o procedură asemănătoare fusese şi el promovat în lucrare alături de presbiterii Bisericii (1 Tim. 4:14).

La înălţarea Sa la cer, Domnul Isus şi-a ridicat mîinile asupra ucenicilor şi i-a trimis în marea lor misiune de răspîndire a Evangheliei (Luca 24:50-51). Din mîinile Lui, pe care se aflau semnele cuielor, a venit asupra ucenicilor puterea şi autoritatea în lucrare. Cu această autoritate apostolică, cei doisprez/ece au săvîrşit lucrări asemănătoare cu acelea ale Domnului: „Prin mîinile apostolilor se făceau multe semne şi minuni în norod” (Fapte 5:12; 12:12).

Punerea mîinilor se mai practică şi ca un simbol al iertării şi al vindecării celui neputincios (Mat. 9:18; Fapte 9:17; 28:8; Iacov 5:14; Marcu 16:18).

Punerea mîinilor s-a mai folosit şi pentru primirea noilor convertiţi în sînul Bisericii (Fapte 8:16-17; 9:17; 19:6).