Abel şi Cain sînt primii oameni despre care găsim scris că au adus Domnului jertfe (Gen. 4:1-4). Înaintea lor, Dumnezeu a ucis primele animale, din pieile cărora a făcut haine pentru Adam şi Eva (Gen. 3:21).
Patriarhii Vechiului Testament – Avraam, Isaac şi Iacov – au clădit şi ei altare pretutindeni pe unde au ajuns şi au adus Domnului jertfe (Gen. 12:7, 8; 26:25; 28:18). Noe a adus şi el jertfe de mulţumire după potop (Gen. 8:20). Majoritatea acestor jertfe au implicat vărsare de sînge, o metodă tipologică folosită de Dumnezeu pentru a-i pregăti pe oameni ca să înţeleagă marea jertfă a Domnului Isus.
Biblia menţionează cîteva tipuri de jertfe. Ele subliniază insuficienţa umană şi abundenţa de har iertător pe care o găsim la Dumnezeu.
„Arderea de tot” consta în arderea completă a unui animal de parte bărbătească (Lev. 1:1-17). Înainte de incendiere, animalul era junghiat de preot, iar sîngele era stropit pe altar (Num. 28:1-8). Arderea completă simboliza dorinţa omului de a fi curăţit complet de vinovăţia sa. Acest tip de jertfă a fost antetipul morţii ispăşitoare a lui Cristos (2 Cor. 5:21).
„Jertfa de mîncare”, descrisă pe larg în Leviticul 2:1-10, era identică în scop cu arderea de tot. Mîncarea era adusă la preot, care lua o parte din ea şi o ardea în foc, împreună cu tămîie. Acest tip de jertfă simboliza închinarea a ceea ce este mai bun în vieţuirea omenească pentru Dumnezeu (Evrei 10:5-10)..
„Jertfa de mulţumire” (Lev. 3:1-17), era un fel de masă ceremonială în care mîncarea era împărţită cu Dumnezeu, cu preoţii şi chiar cu alţi oameni veniţi la închinare. Un animal jertfit de bună voie reprezenta o laudă adusă lui Dumnezeu şi o ocazie de a sărbători prietenia cu ceilalţi. Iacov şi Laban au participat împreună la un asemenea ritual cînd au definitivat o înţelegere (Gen. 31:43-55). Acest tip de jertfă este simbolul „Mesei Domnului”, la care a fost instituit Noul Legămînt şi vesteşte în acelaşi timp masa din veşnicie la care vom sta alături de Domnul Isus, de Avraam, Isaac şi Iacov.
„Jertfa pentru ispăşire” (Lev. 4, 5), era practicată atunci cînd restituirea sau repararea răului făcut nu mai era posibilă.
„Jertfa pentru vină” (Lev. 5:14-19), era necesară pentru ofense minore şi neintenţionate, ca o adăugire la restituirea făcută.
,,Aceasta este legea arderii-de-tot, a darului de mâncare, și a jertfei pentru păcat, și a jertfei pentru vină … și a jertfei de pace“ (Levitic 7:37).
Există cinci tipuri diferite de jertfe în Lege, descrise în primele șapte capitole din Levitic. Aceste jertfe pot fi împărțite în două mari categorii: jertfele de un miros plăcut și jertfele pentru păcat.
Arderea-de-tot vorbește despre felul în care Domnul Isus a împlinit voia lui Dumnezeu prin moartea Sa, aducându-Se pe Sine jertfă fără pată lui Dumnezeu, pentru gloria și plăcerea Lui. Darul de mâncare vorbește despre perfecțiunea Domnului Isus ca Om lipsit de păcat, întotdeauna ascultător de voia Tatălui Său în viața Sa.
Jertfa de pace Îl prezintă pe Domnul Isus ca fiind Cel care l-a împăcat pe om cu Dumnezeu, după ce a făcut pace prin sângele Său la cruce, oferind astfel posibilitatea celor păcătoși de a intra în părtășie cu Dumnezeu. Aceasta este singura jertfă din care închinătorul primea o parte.
Prin contrast, jertfa pentru păcat și jertfa pentru vină erau jertfe obligatorii, pentru a se face ispășire pentru cei care păcătuiseră, iar ele Îl prezintă pe Hristos ca fiind Cel care a purtat păcatul (2 Corinteni 5.21; 1 Petru 2.24). Ele vorbesc despre suferințele lui Hristos atunci când El a îndurat pedeapsa pentru păcatele noastre și, ca atare, nu sunt jertfe de o mireasmă plăcută pentru Domnul. Jertfa pentru păcat accentuează eliberarea judiciară de pedeapsa pentru păcatele noastre, privită prin prisma naturii sfinte a lui Dumnezeu. Jertfa pentru vină pune accentul pe restituirea făcută pentru paguba cauzată de păcatele noastre, privită din punctul de vedere al guvernării Lui drepte.
În cazul jertfelor de o mireasmă plăcută, atunci când închinătorul își punea mâinile pe capul jertfei, acest lucru însemna că se bucura de aceeași primire (acceptare) ca jertfa însăși. În cazul jertfei pentru păcat, în loc ca închinătorul să fie identificat cu mireasma plăcută a jertfei, jertfa era identificată cu păcatul lui, care era transferat asupra ei. Ce imagini minunate ne oferă aceste jertfe cu privire la lucrarea binecuvântatului nostru Domn Isus!
Şi Vechiul şi Noul Testament ne spun că jertfele au fost simboluri profetice temporare. Evreii erau învăţaţi astfel că pentru vinovăţia lor trebuia plătit ceva. De cele mai multe ori, o altă viaţă trebuia curmată pe altar. Toate aceste realităţi prevesteau Jertfa cea mare”, oferirea Domnului Isus ca substitut pentru noi în plătirea vinovăţiei (Evrei 10:1-18). Autorul epistolei către evrei II prezintă pe Domnul Isus ca Mare Preot, venit să înlocuiască sistemul de nesfîrşite jertfe, aducîndu-Se pe Sine însuşi drept jertfă, o singură dată, pentru păcat (Evrei 9:11-28). În lumina harului adus prin Cristos, apostolul Pavel nu mai practică aducerea de jertfe mozaice, dar mai foloseşte limbajul sacerdotal în sens spiritual, îndemnîndu-i pe cei credincioşi să-şi aducă „trupurile voastre ca o jerfta vie, plăcută lui Dumnezeu. Aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească” (Rom. 12:1).
Reblogged this on Hickory Romanian Baptist Church.
Reblogged this on Blogul lui yon nitoiu.
[…] https://scripturile.wordpress.com/2013/01/19/jertfele/ […]