Explicații la Biblie

Acasă » Comentariu » GALATENI

GALATENI

„O galateni nechibzuiţi! Cine va fermecat pe voi? … Copilaşii mei, pentru care iarăşi simt durerile naşterii, pînă ce va lua Cristos chip în voi!” – Galateni 3:1; 4:19

Luther a spus că epistola către galateni este cea mai bună carte a Bibliei. ,,Aceasta este epistola mea. Sunt însurat cu ea“. Experiența lui Luther, care dorea să iasă de sub tutela autorității religioase legaliste a Romei s-a mulat perfect peste experiența apostolului Pavel căre a ales să depindă direct de Dumnzeu ca sursă de autoritate apostolică și de mesaj evanghelic și nu s-a supus nici o singură clipă ,,elitelor religioase“ dela Ierusalim. Luther s-a făcut un ecou al acestor declarații solemne radicale ale lui Pavel:

,, … noi nu ne-am supus şi nu ne-am potrivit lor nicio clipă măcar, pentru ca adevărul Evangheliei să rămână cu voi. Cei ce sunt socotiţi ca fiind ceva – orice ar fi fost ei, nu-mi pasă: Dumnezeu nu caută la faţa oamenilor …“ (Gal. 2:5-6).

John Bunyan, autorul celebrei cărți ,,Călătoria creștinului“, a mărturisit că apistola către Galateni a avut un efect profund asupra sa: ,,Cu exceția Sfintei Scripturi, prefer comentariul scris de Luther la epistola către Galateni tuturor cărților pe care le știu. Este cel mai bun tratament pentru un om chinuit de conștiință.“

Titlul: În originalul grec, cartea poartă numele: „Pros Galatas” – „Către Galateni”. Numele ,,galateni“, vine de la un cuvânt germanic dat celților migratori și înseamnă ,,străinii“. El identifică mișcarea unor popoare migratoare pe teritoriul de astăzi al Europei. Galatenii (sau galii) s-au stablit și în sudul Franței și în insulele britanice în ceea ce se numește astăzi Țara Galilor. Galii au venit în Asia Mică după ce au colonizat Tracia (mai multe amănunte puteți găsi aici și aici).

Pe teritoriul României, urme ale migrației acestui popor au rămas în numirea orașului ,,Galați“ și în numirea Mănăstirii ,,Galata“ din Iași. Numele se mai păstrează și astăzi în Turcia, unde chiar și o formație de fotbal se numește ,,Galatasarai“.

Apostolul Pavel a vizitat această regiune a galilor (galatenilor) din Asia Mică în toate cele trei călătorii misionare:

calatoriil-lui-pavel

Imperiul roman a dus o seamă de războaie cu galii consemnate în lucrarea lui Iulius Cezar Commentarii de Bello Gallico

Autorul şi data: Prima vizită a lui Pavel în ţinuturile Galatiei a avut loc într-un timp de grea suferinţă fizica pentru apostol. Iată ce găsim scris:

„Ştiţi că, în neputinţa trupului v-am propovăduit Evanghelia pentru întîia oară. Şi n-aţi arătat nici dispreţ, nici dezgust pentru ceea ce era o ispită pentru voi în trupul meu; dimpotrivă, m-aţi primit ca pe un înger al lui Dumnezeu, ca pe însuşi Cristos Isus… vă mărturisesc că, dacă ar fi fost cu putinţă, v-aţi fi scos pînă şi ochii şi mi i-aţi fi dat” (Gal. 4:13-15).

Se prea poate ca boala lui Pavel să fi fost o suferinţă cronică a ochilor care l-a făcut neplăcut la vedere. În ciuda acestui fapt, galatenii l-au îndrăgit şi probabil că apostolul şi-a petrecut convalescenţa de cîteva luni în mijlocul lor, predicîndu-le mîntuirea prin credinţa în jertfa lui Cristos.

A doua vizită a lui Pavel n-a fost nici pe departe aşa de plăcută pentru apostol. Credinţa celor din Galatia se alterase şi îndreptările cerute de Pavel nu au fost primite de loc cu entuziasm:

„Mă mir că treceţi aşa de repede de la Cel ce v-a chemat prin harul lui Cristos, la o altă Evanghelie…” Voi alergaţi bine, cine v-a tăiat calea ca să n-ascultaţi de adevăr? „„M-am făcut eu oare vrăjmaşul vostru, pentru că v-am spus adevărul?” (Gal. 1:6; 5:7; 4:16).

Pe fondul acestor stări, după plecarea apostolului dintre ei, apare această scrisoare (anul 56 d.Cr.). Ea este mai mult o lucrare polemică decît o scrisoare obişnuită. Este pus în discuţie felul de creştinism pe care l-au dezvoltat galatenii după ce Pavel a plecat din mijlocul lor. Un foarte potrivit început la studiul epistolei către Galateni este textul din l Cor. 3:10-15:

„După harul lui Dumnezeu, care mi-a fost dat, eu, ca un meşter zidar înţelept, am pus temelia, şi un altul clădeşte deasupra. Dar fiecare să ia bine seama cum clădeşte deasupra… lucrarea fiecăruia va fi dată pe faţă…”

Contextul scrierii: Cînd Pavel a scris această scrisoare a fost plin de o sfîntă indignare. Inima lui de lucrător al Evangheliei era sfîşiată de durere. Ca şi în cazul Corintenilor, Pavel tremura pentru credincioşia celor convertiţi faţă de Mîntuitorul lor:

„Căci sînt gelos de voi cu o gelozie după voia lui Dumnezeu, pentru că v-am logodit cu un bărbat, ca să vă înfăţişez înaintea lui Cristos ca pe o fecioară curată” (2 Cor. 11:2).

Galatia, ca şi Corintul fuseseră vizitate de „tulburători” veniţi din Iudeea. Aceşti iudaizatori răspîndiseră pretutindeni otrava lor, răstălmăcind Evanghelia şi transformînd-o în ceva ce Domnul Isus nu a intenţionat niciodată să spună sau să facă. Atacul lor se îndrepta în două direcţii: împotriva lui Pavel însuşi şi împotriva mesajului propovăduit de el.

Vorbele lor sunau cam aşa: „Cine este la urma urmei acest Pavel? El nu a fost cu cei doisprăzece. S-a făcut „apostol” el însuşi. Nu-i de mirare că mesajul lui este ciuntit, lăsînd afară părţi esenţiale ale Evangheliei. Haideţi să vă spunem noi cum stau lucrurile…”

Care era mesajul iudaizatorilor? La prima vedere, ei păreau că adaugă numai cîte puţin la mesajul mîntuirii. „Credeţi în Cristos”, spuneau ei, că doar se considerau creştini, „dar să faceţi bine să vă şi tăiaţi împrejur”. Argumentul lor era că şi Pavel, la început a recomandat şi practicat acest ritual pentru cei nou convertiţi. Într-adevăr, în Fapte ni se aminteşte că după ce l-a luat cu sine pe Timotei, „l-a tăiat împrejur, din pricina iudeilor, care erau în acele locuri; căci toţi ştiau că tatăl lui era grec” (Fapte 16:1-3).

Acum, tăierea împrejur nu ar fi fost un lucru aşa de mare ca să se facă o rupere în Biserică din cauza ei, dar Pavel a văzut puţin mai departe. Dacă cei din Galatia acceptau să fie tăiaţi împrejur, aceasta nu va fi decît primul pas pe un drum fără întoarcere înspre revenirea la ţinerea întregii Legi (Gal. 5:3). Aceasta însemna „pierderea libertăţii” (Gal.4:9), „robie spirituală” (Gal. 5:1), părăsirea Evangheliei.

Evanghelia este vestea bună despre mîntuirea dată în dar prin harul lui Dumnezeu. Dacă adaugi ceva harului, mîntuirea nu mai este gratuită, ci se capătă prin fapte.

Nu-i de mirare că Pavel era furios. Iată cîteva exclamaţii categorice pe care nu ne-am fi aşteptat să le găsim în gura apostolului:

„Mă tem să nu mă fi ostenit degeaba pentru voi” (Gal. 4:11).

„Iată, eu, Pavel, vă spun că, dacă vă veţi tăia împrejur, Cristos nu vă va folosi la nimic” (Gal. 5:2).

„Şi schilodească-se odată cei ce vă tulbură!” (Gal. 5:12).

Pentru cititorul modern s-ar putea să pară că Pavel a exagerat în reacţia lui contra învăţătorilor veniţi din Iudeea. La urma urmei, credeau şi ei în Domnul Isus şi erau fraţi cu toţi credincioşii! Dilema era însă cu mult mai adîncă. La ceasul disputei, problema era dacă noua religie a creştinilor are caracter universal sau dacă mîntuirea adusă de Cristos este numai pentru cei din neamul iudeilor. Ca să fii mîntuit, era suficient să crezi în Jertfa de la Golgota, sau trebuia mai întîi să accepţi să devii iudeu? Trebuia să accepţi şi să-ţi însuşeşti toate obiceiurile evreieşti? Trebuia să te îmbraci ca un evreu şi să împlineşti ritualurile religiei evreilor (cum predicau „iudaizatorii” veniţi pe urmele lui Pavel)?

Dacă aceşti „iudaizatori” ar fi fost lăsaţi să-şi facă jocul, probabil că noua învăţătură adusă de Domnul Isus, „Calea cea nouă” cum o numeşte Pavel, ar fi murit de la sine în perimetrul primului secol. Dar n-a fost aşa. Istoria ni-l arată pe Pavel triumfînd. Biserica a înaintat cucerind întregul imperiu roman de atunci. Evanghelia nu a fost legată de Templu, de sacrificii sau de Legea lui Moise, lucruri despre care neamurile păgîne nu ştiau nimic şi nici nu vroiau să ştie. Prin străduinţele lui Pavel, ale lui Ştefan şi ale altor lucrători ca ei, creştinismul a ieşit din găoacea evreiască, patronată de Biserica din Ierusalim, devenind o religie transculturală cu caracter universal. Acesta i-a fost destinul trasat de însuşi întemeietorul ei:

„Duceţi-vă în toată lumea, şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură. Cine va crede şi se va boteza, va fi mîntuit” (Marcu 16:15).

Conţinutul cărţii: Scrisoarea se desfăşoară în trei mişcări distincte, fiecare acoperind cîte două capitole. Primele două capitole sînt „narative” şi se ocupă de Pavel însuşi, autoritatea lui apostolică şi natura dumnezeiască a Evangheliei propovăduite de el. Următoarele două capitole sînt o „dispută” privitoare la natura şi mesajul Evangheliei creştine, iar ultimele două capitole sînt „îndemnuri” adresate direct galatenilor. Cu alte cuvinte, primele două capitole sînt „personale”, următoarele două sînt „doctrinale”, iar cele două de la urmă sînt „practice”.

De curând, David Pawson m-a ajutat să văd epistola apostolului Pavel către Galateni într-o lumină nouă. El spune, pe drept cuvânt, că apostolul combate nu numai legalismul, ci și libertinajul. Pavel așează libertatea ca pe o cale îngustă, ca pe un drum montan de înălțime, având de o parte și de alta două prăpăstii: legalismul și libertinajul.

galatians

Astfel, epistola conține nu numai șocul apostolului la aflarea veștii că galatenii se întorceau la elemente ale Legii lui Moise, ci și teama lui ca nu cumva ei să creadă că pot trăi în firea pământească. Acesta este motivul pentru care partea finală a epistolei pune în contrast roada Duhului și roadele firii pământești. Evanghelia nu este nici legalism, nici libertinaj! Evanghelia este o viață nouă, care izvorăște din Duhul lui Dumnezeu. Ea nu are nevoie de scutecele Legii, dar n-are voie nici, odată scăpată din chingile străvechi, să o ia razna pe câmpurile rodirii în firea pământească.

Creștinismul nu este o ,,religie a regulilor“, dar nici un pretext pentru libetinaj. Creștinismul este, nici mai mult nici mai puțin decât, … Christos. El urmărește nașterea lui Christos în fiecare ființă umană și maturizarea fiecărei ființe umane în asemănarea cu Christos.

,, … până vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos; ca să nu mai fim copii, plutindîncoace şi încolo, purtaţi de orice vânt de învăţătură, prin viclenia oamenilor şi prin şiretenia lor în mijloacele de amăgire, ci, credincioşi adevărului, în dragoste, săcreştem în toate privinţele, ca să ajungem la Cel ce este Capul, Hristos“ (Efes. 4:13-15).

Acest ,,Christos în voi nădejdea slavei“ (Col. 1:27) n-are nevoie de Lege ca să trăiască sfințenia divină. El însuși este sfințenia lui Dumnezeu venită să ne poarte în biruința de după răstignirea de sine:

,,În ceea ce mă priveşte, departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine şi eu, faţă de lume!“ (Galateni 6:14).

Cuvinte cheia şi teme caracteristice:

1. Poziţia lui Pavel între apostoli

Iudaizatorii veniţi în Galatia contestau cu tărie autoritatea lui Pavel. Atacul era îndreptat asupra calităţii lui de apostol şi asupra calităţii Evangheliei vestite de el.

Întradevăr, Pavel a fost o figură controversată în mişcarea creştină de la începutul primului secol. Faptul că el nu a fost de la început cu Domnul Isus şi că nu a fost martor al învierii Domnului îl descalificau în ochii multora ca „apostol autentic”. El nu-i însoţise pe apostoli „în toată vremea în care a trăit Domnul Isus…  cu începere de la botezul lui Ioan pînă în ziuă cînd s-a înălţat la cer”. În Faptele Apostolilor l:16-26 ni se spune că Matia a fost ales „apostol” în locul vînzătorului Iuda, exact pentru calităţile care-i lipseau lui Pavel şi astfel cercul de 12 „martori ai învierii” (Fapte 1:22) fusese reîntregit.

Pe cine reprezenta atunci acest Pavel?

Capitolele 1 şi 2 sînt apărarea lui Pavel împotriva acuzaţiilor aduse. În acest text găsim temelia apostolici lui Pavel şi specificul misiunii încredinţate lui de Domnul.

În capitolul 1, Pavel îşi numeşte mesajul său „Evanghelia propovăduită de mine”(Gal. 1:11) recunoscînd că ea se deosebeşte în unele aspecte de „Evanghelia propovăduită la Ierusalim”.

Într-adevăr, în dezvoltarea Bisericii, Dumnezeu a hotărît ca Pavel să fie acela care să depăşească graniţele Iudaismului şi să ducă vestea mîntuirii înspre marginile pămîntului. Ucenicii Domnului s-au concentrat la început mai ales asupra „oilor pierdute ale casei lui Israel” şi numai împotriva voinţei şi încredinţării lor au acceptat uneori să meargă la neamuri (vezi vizita lui Petru în cetatea Samariei şi vizita lui Petru în casa sutaşului Corneliu – Fapte 8 şi 10-11).

A trebuit ca Dumnezeu să-l aleagă pe Pavel şi să-l trimeată ca „apostol al neamurilor”. Recrutat pe drumul Damascului şi învăţat direct de Cristosul cel înviat, probabil în pustiul Arabiei, acest Pavel a stîrnit la început tulburare oriunde şi-a propovăduit mesajul numit atît de semnificativ „Evanghelia mea” (Rom. 2:16). Tulburarea a fost suficient de mare pentru a provoca adunarea unui Consiliu al Bisericii la Ierusalim (Fapte 15).

Spre surprinderea noastră aflăm din textul care consemnează lucrările adunării din Ierusalim că în sînul Bisericii erau „unii din partida fariseilor, care crezuseră… şi care ziceau că neamurile trebuie să fie tăiate împrejur, şi să li se ceară să păzească Legea lui Moise” (Fapte 15:5). Nu-i de mirare că înfruntarea dintre ei şi Pavel şi Barnaba a dat naştere la „multă vorbă” (Fapte 15:7). A trebuit ca Petru şi Iacov, „care sînt priviţi ca stîlpi” (Galat. 1:9) să ia cuvîntul şi să lămurească lucrurile. Ce au spus ei?

În primul rînd, Petru şi-a amintit cu acest prilej ceea ce ar fi trebuit să nu uite şi anume că de fapt chemarea pe care i-o dăduse Dumnezeu fusese să facă tocmai slujba pentru care era acuzat acum Pavel:

„Fraţilor, ştiţi că Dumnezeu, de o bună bucată de vreme, a făcut o alegere între voi ca, prin gura mea, neamurile să audă cuvîntul Evangheliei, şi să creadă” (Fapte 15:7).

Apoi Petru le aduce aminte că în cazul lui Corneliu:

„Dumnezeu, care cunoaşte inimile, a mărturisit pentru ei, şi le-a dat şi lor Duhul Sfint ca şi nouă. N-a făcut nici o deosebire între noi şi ei, întrucît le-a curăţit inimile prin credinţă” (Fapte 15:8-9).

Concluzia lui Petru şi îndemnul lui au fost:

„Acum dar, de ce ispitiţi pe Dumnezeu, şi puneţi pe grumazul ucenicilor un jug, pe care nici părinţii nostrii, nici noi nu l-am putut purta? Ci credem că noi, ca şi ei, sîntem mîntuiţi prin harul Domnului Isus” (Fapte 15:10-11).

Nu-i de mirare că după astfel de vorbe rostite de Petru „toată adunarea a tăcut” şi că au ascultat cu mai multă atenţie rapoartele misionare aduse de Pavel (Fapte 15:12).

Ultimul care a vorbit a fost Iacov. Cuvîntarea lui este deosebit de importantă. Cu maturitatea care-l caracteriza, Iacov explică din profeţii cum Dumnezeu a hotărît o vreme în care neamurile să fie în centrul atenţiei divine în detrimentul Israelului, întărind cuvintele lui Petru, Iacov spune:

„Simon a spus cum mai întîi Dumnezeu Şi-a aruncat privirile peste neamuri, ca să aleagă din mijlocul lor un popor, care să-i poarte Numele. Şi cu faptul acesta se potrivesc cuvintele proorocilor, după cum este scris: „După aceea, (după ce anume?- n.n.) Mă voi întoarce, (nu te poţi întoarce decît dacă te-ai depărtat! – n.n.), şi voi ridica din nou cortul lui David din prăbuşirea lui, îi voi zidi dărîmăturile, şi-l voi înălţa din nou; pentru ca rămăşiţa deoameni să caute pe Domnul, ca şi toate neamurile peste care este chemat numele Meu, zice Domnul, care face aceste lucruri, şi căruia îi sînt cunoscute din veşnicie” (Fapte 15:14-18).

Sînt convins că foarte puţini dintre evrei se gîndiseră cum trebuie la profeţia aceasta, după cum tot foarte puţini o bagă astăzi în seamă în sînul Bisericii. Importanţa ei este dublă: ea i-a anunţat pe evrei că Dumnezeu se va întoarce pentru o vreme înspre neamuri şi anunţă neamurile că în final Dumnezeu va ridica din prăbuşirea lui, cortul lui David!

Concluzia şi îndemnul lui Iacov au fost:

„De aceea, eu sînt de părere să nu se mai pună greutăţi acelora dintre neamuri care se întorc la Dumnezeu…” (Fapte 15:19).

Cînd Pavel îşi scrie scrisoarea către galateni, problemele nu erau încă atît de clare. Ierusalimul şi „fariseii” din Biserică îşi trimeteau încă „misionarii” să „convertească adunările creştine născute de Pavel”. Tulburarea şi confuzia domneau pretutindeni. Iată de ce apostolul simte nevoia să se apere şi să apere adevărul mesajului Evangheliei sale:

„Fraţilor, vă mărturisesc că Evanghelia propovăduită de mine nu este de obîrşie omenească; pentru că n-am primit-o, nici n-am învăţat-o de la vreun om, ci prin descoperirea lui Isus Cristos…”(Galateni 1:11-23)

Pavel mărturiseşte că, deşi independent de apostolii de la Ierusalim, el n-a lucrat fără cunoştinţa şi încuviinţarea lor (Galateni 2:1-9). Această recunoaştere a Evangheliei lui Pavel fusese pusă la îndoială de atitudinea lui Petru în Antiohia:

„Dar cînd a venit Petru în Antiohia, i-am stătut împotrivă în faţă, căci era de osîndit” (Galateni 3:1).

Deosebirea pe care a făcut-o Petru între creştinii dintre evrei şi creştinii dintre neamuri trebuia osîndită pe faţă şi Pavel nu a ezitat să o facă. Era în joc mîntuirea mulţimilor care primiseră credinţa:

„Nu vreau să fac zadarnic harul lui Dumnezeu; căci dacă neprihănirea se capătă prin Lege, degeaba a murit Cristos” (Galateni 2:21).

Pentru iudaizatori, ca să fii un bun creştin trebuia mai întîi să crezi în Cristos şi apoi să ajungi să împlineşti toată Legea. Cu alte cuvinte, pentru a deveni pe deplin creştin, trebuia să devii de asemenea „iudeu”; să accepţi tăierea împrejur, Sabatul şi toate celelalte ceremonii iudaice. Pentru Pavel, aşa ceva era exact contrariul creştinismului. Mîntuirea s-ar fi putut obţine atunci, nu prin har, ci prin ceea ce putea face un om, printr-un semn în carne şi prin abilitatea cuiva de a ţine Legea. Pavel ştia însă că mîntuirea se primea prin har şi numai prin credinţă. Toate strădaniile omului nu puteau duce nicăieri. Ceea ce era necesar era nu împlinirea Legii, ci declararea unui faliment total, abandonarea de sine la picioarele crucii lui Cristos şi aruncarea în braţele iubitoare ale Mîntuitorului. iudeul era înclinat să spună: „Doamne uite lucrările pe care le-am făcut. Iată semnul tăierii mele împrejur. Dă-mi acum mîntuirea pe care mi-am cîştigat-o.” Pavel privea aşa ceva drept o blasfemie la adresa sacrificiului ispăşitor al lui Cristos.

„Dar, spuneau iudeii, cel mai mare lucru din viaţa noastră ca popor al lui Dumnezeu este Legea dată nouă prin Moise. Fără ea n-am fi ştiut ce înseamnă să trăieşti după placul lui Dumnezeu. Cum să renunţăm acum la ea? Cum să renunţăm la trecutul nostru de popor al Domnului?”

„Foarte bine, răspundea Pavel în capitolul 3:1-29, să vedem atunci cine este strămoşul nostru: Moise sau Avraam? Avraam cu siguranţă. Şi cum a căpătat Avraam trecere înaintea lui Dumnezeu, prin faptele Legii sau prin credinţă?

„Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi credinţa aceasta i-a fost socotită neprihănire” (Gal. 3:6)

„Scriptura, de asemenea, fiindcă prevedea că Dumnezeu va socoti neprihănite pe neamuri, prin credinţă, a vestit mai dinainte lui Avraam această veste bună: „Toate neamurile vor fi binecuvîntate în tine.” Şi că nimeni nu este socotit neprihănit prin Lege, este învederat, căci „cel neprihănit va trăi prin credinţă”.

Însă Legea nu se întemeiază pe credinţă; ci ea zice: „Cine va face aceste lucruri, va trăi prin ele”. Cristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii… pentru ca binecuvîntarea vestită lui Avraam să vină peste neamuri, în Cristos Isus” (Gal. 3:8-14)

Într-adevăr, „sămînţa” lui Avraam este acest Isus Cristos în care sînt binecuvîntaţi toţi credincioşii (Gal. 3:16).

Pentru Pavel, Legea a funcţionat ca un „pedagog spre Cristos” (Gal. 3:24). Pedagogul era pe atunci sluga ce ducea elevul la şcoala maestrului său. Rolul pedagogului înceta odată cu apariţia profesorului:

„După ce a venit credinţa, nu mai sîntem sub îndrumătorul acesta… Nu mai este nici iudeu, nici grec, nu mai este nici rob, nici slobod… fiindcă toţi sînteţi una în Cristos Isus. Şi dacă sînteţi ai lui Cristos, sînteţi „sămînţa” lui Avraam, moştenitori prin făgăduinţă” (Gal. 3:25-29).

Se poate spune că Iudaismul a fost „leagănul creştinismului” şi noi am putea adăuga „şi era gata, gata să-i fie şi mormîntul!”

A trebuit ca Dumnezeu să-l ridice pe Pavel, acest Moise al Bisericii, pentru ca prin el să fim eliberaţi din robia „învăţăturilor începătoare” ale Legii. Cu entuziasmul cu care Moise a ridicat înaintea poporului tablele Legii, Pavel ridică steagul Crucii lui Cristos. Moise venise să ne dea „mărturia” şi ne-a făcut „robi ai păcatului care clocoteşte în noi”. Pavel ne prezintă un Cristos al Crucii care a venit să ne facă „cu adevărat slobozi” (Ioan 8:36). El are „toată puterea în cer şi pe pămînt” şi poate face acest lucru!

2. Roada Duhului Sfînt

Pavel scrie unei colectivităţi de oameni care se ocupau cu agricultura. Din această pricină el îşi alege termeni corespunzători, dovedind o mare flexibilitate în exprimare şi o deosebită pricepere în adaptarea mesajului la puterile şi vocabularul ascultătorilor. Vorbind despre rezultatele produse de lucrarea Crucii în viaţa celor credincioşi, el le numeşte „ROADA” şi le prezintă în contrast cu „faptele firii pămînteşti” (Gal. 5:16-26). Cele 17 fapte ale firii sînt contrastate cu cele 9 rodiri ale Duhului. Să nu credeţi cumva că această exprimare simplă este şi simplistă! Roada Duhului, aşa cum o prezintă aici Pavel, este aşezată în trei grupe distincte de cîte trei şi cuprinde într-o minunată aşezare transformarea totală pe care o face Duhul lui Dumnezeu atunci cînd pătrunde în viaţa cuiva.

Rodire către Dumnezeu: „Dragostea, bucuria, pacea,
Rodire către alţii: îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine,
Rodire faţă de noi înşine: credincioşia, blîndeţea, înfrinarea poftelor.”

Concluzia acestei prezentări este cuprinsă în Gal. 6:7-9. Acest pasaj ne arată că nu-l putem „duce” pe Dumnezeu. Fiecare îşi va primi răsplata după alegerea pe care a făcut-o:

„Cine seamănă în firea pămîntească, va secera din firea pâmîntească putrezirea; dar cine seamănă în Duhul, va secera din Duhul viaţa veşnică” (Gal. 6:8).

Secerişul nu se va face după cît de mult am ştiut, ci după cît de mult am semănat!

3. „Semnele Domnului Isus Cristos”

Acestea sînt semne pe care le purta Pavel pe trupul lui şi pentru care îl batjocoreau unii (Gal. 6:17). Cuvîntul grec folosit aici este„stigmata”şi se poate traduce prin: sigiliu, semnul de proprietate aşezat uneori pe spatele, pe faţa sau pe braţul unui sclav şi pe pielea unor animale.

Care să fi fost „stigmata” lui Pavel?

Erau semnele bătăilor şi loviturilor primite pentru mărturia lui creştină!

„…arătăm că sîntem vrednici slujitori”…„în lovituri fără număr… De cinci ori am căpătat de la iudei patruzeci de lovituri fără una; de trei ori am fost împroşcat cu pietre; de trei ori s-a sfărîmat corabia cu mine…” (2 Cor. 6:4; 11:23-25)

Mîinile bătătorite ale unui lucrător îi arată osteneală, cicatricile lui Pavel, pentru care unii îl puneau în rînd cu „tulburătorii” şi cu făcătorii de rele, dovedeau credincioşia lui în slujirea creştină. Faţa arsă de soare a căpitanului de marină, rănile unui soldat şi ridurile de pe fruntea unei mame nu sînt semne de dispreţuit. „Semnele Domnului Isus” purtate de Pavel pe trupul lui nu erau temei de batjocură! „Iudaizatorii” aveau scrisori de acreditare de la Ierusalim, Pavel purta pe trupul său semnele unei acreditări mult mai înalte. Ce suferinţe înduraseră „iudaizatorii” pentru Evanghelie? Niciuna. Ei au ştiut să-şi păzească pielea. Pavel în schimb devenise „dizgraţios” la privit pentru că se făcuse una cu „Omul durerii”!

SCHIŢA CĂRŢII

„Eliberare prin Evanghelie”

Cuvînt de salut (1:1-5)

1. Autenticitatea Evangheliei lui Pavel (1 şi 2) 
Veritabilă în ce priveşte originea ei (cap. 1)
Veritabilă în ce priveşte natura ei (cap. 2)

2. Superioritatea Evangheliei creştine (3 şi 4) 
În noile relaţii pe care le produce (cap.3)
În privilegiile pe care le aduce (cap. 4)

3. Adevărata slobozenie prin Evanghelie (5 şi 6) 
Slujba iubirii pune capăt robiei Legii (5:1-15)
Duhul pune capăt robiei în firea pămăntească (5:16-6:10)
Cuvînt de încheiere (6:11-18)

+++

Un studiu aplicativ:

Imposibila întoarcere!

„Dar acum, după ce ați cunoscut pe Dumnezeu, sau mai bine zis, după ce ați fost cunoscuți de Dumnezeu, cim vă mai întoarceți iarăși la acele învățături începătoare, slabe și sărăcăcioase, cărora vreți să vă supuneți din nou? “ – Gal 4:9

Introducere:

În primăvara anului 2002, una din temele de la Școala Duminicală a fost bazată pe texte din epistola lui Pavel către Galateni. La sfârșitul acestei serii am simțit că este de datoria mea să trag un fel de concluzie.

Primul lucru pe care l-am spus a fost că „galatenii” au fost una din problemele spinoase din biserica primară. Problema din bisericile Galatiei a iscat o dezbatere aprinsă asupra autorității apostoliei lui Pavel și asupra conținutului Evangheliei predicate de el. Tot conflictul a pornit de la convingerea lui Pavel că toți creștinii trebuie să treacă dincolo de specificul rânduielilor Legii evreiești pentru a se întâlni cu Christos la nivelul superior al harului.

Cine citește cu atenție capitolele 1 și 2 ale epistolei observă foarte repede că în Biserica primară a existat o ,,diviziune a muncii“ prin care anumiți apostoli au stăruit să vestească Evanghelia printre „cei tăiați împrejur”, în timp ce alții au primit încredințarea de a lucra „printre Neamuri”:

„Ba dimpotrivă, când au văzut că mie îmi fusese încredințată Evanghelia pentru cei netăiați împrejur, după cum lui Petru îi fusese încredințată Evanghelia pentru cei tăiați împrejur, – căci Cel ce făcuse din Petru apostolul celor tăiați împrejur, făcuse și din mine apostolul Neamurilor – și când au cunoscut harul care-mi fusese dat, Iacov, Chifa și Ioan, care sunt priviți ca stâlpi, mi-au dat mie și lui Barnaba mâna dreaptă de însițire, ca să mergem să propovăduim: noi la Neamuri, iar ei la cei tăiați împrejur” (Gal. 2:7-9).

Libertatea față de ritualurile și reglementările Legii iudaice aparuse atunci ca o „noutate” ciudată. O minoritate dintre Neamuri îl primise pe Christos și moștenise darul „făgăduinței” făcute lui Avraam și seminței lui. În virtutea acestei „făgăduințe” despre care Pavel vorbește pe larg în capitolul 3, oamenii care cred în „sămânța lui Avraam” (la singular, ea îl identifică pe Christos, vezi Gal 3:16) devin „fii ai lui Dumnezeu” (Gal. 3:26).

Apostolul Pavel este foarte categoric în această privință, majoritatea Bisericii primare, convertită la Christos din sânul iudaismului, trebuie să accepte poziția noii „minorități” convertite din rândul Neamurilor. Aceasta este esența legământului celui nou, prevestit de legămintele iudaice, dar nerealizat prin ele:

„Toți care ați fost botezați pentru Christos, v-ați îmbrăcat cu Christos. Nu mai este nici Iudeu, nici Grec; nu mai este nici rob, nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toți sunteți una în Christos Isus. Și dacă sunteți ai lui Christos, sunteți „sămânța” lui Avraam, moștenitori prin făgăduință.” (Gal. 3:27-29).

Al doilea lucru pe care l-am spus a fost că acești „galateni” n-au dispărut complet din istorie, nu numai la propriu, dar și la figurat. La propriu, existența orașului Galați, a Galiei medievale și a manastirii Galata din dealul Iașului ne vorbesc despre capacitatea de supraviețuire și de răspândire a acestui grup etnic. La figurat, oameni de soiul galatenilor există azi în toate ramurile familiei creștine. Ei sunt „legaliștii” poruncilor omenești, rigizii moralizatori și închistații „doctrinari” ai formelor și ai ritualurilor care „în adevăr, au o înfățișare de înțelepciune, într-o închinare voită, o smerenie și o asprime față de trup, dar nu sunt de nici un preț împotriva gâdilării firii pământești” (Col. 2:23).

Problema spinoasă din primul secol este deci și astăzi prezentă în viața bisericii creștine, numai că, de data aceasta, o „minoritate” a bisericii convertite dintre Neamuri încearcă să schimbe direcția „majorității” care trăiește sub har. Ea caută să-i convingă pe toți ceilalți că trebuie să țină Legea mozaică.

Istoric, astazi nu mai există o Biserică „a celor tăiați împrejur”. Strădaniile lui Iacov, Chifa și Ioan s-au lovit de împietrirea evreilor, iar Evanghelia a fost trimisă „la Neamuri.” În locul „iudeilor” de altă dată, o fracțiune foarte mică a bisericii creștine contemporane continuă conflictul străvechi, încercând să răstălmăcească mesajul divin al harului și contestând esența mesajului propovăduit de Pavel. Este în joc libertatea creștină și viețuirea la nivelului harului adus și dăruit nouă prin Christos.

Dacă viața creștină este, în metaforele pauline, „o alergare înainte”, ceea ce se întâmplase în Galatia era o păguboasă și imposibilă „întoarcere” prin care credincioșii de acolo erau în pericol de a fi declarați „descalificați”:

„Voi alergați bine: cine v-a tăiat calea ca să n-ascultați de adevăr?” (Gal.5:7)

Scrisoarea lui Pavel trebuie văzută și citită ca o serie de cinci avertismente succesiv progresive pe care marele apostol, întemeietorul bisericii creștine din Galatia, îl dă neînțelepților și neinspiraților legaliști de acolo.

I. Tendința de a te întoarce înapoi de la Evanghelie este … de mirare!

,,Mă mir că treceţi aşa de repede de la Cel ce v-a chemat prin harul lui Hristos la o altă Evanghelie“ (1:6)

Fără nici o îndoială, este mai lesne să mergi de la ceva greu la ceva ușor și totuși, acești galateni aveau tendința acum să meargă de la ceva ușor, la ceva foarte greu, Lega lui Moise.

Harul adus prin Christos a simplificat extraordinar de mult îndatoririle noastre față de Dumnezeu. Faptul că avem acum libertatea Duhului care ne-a fost dăruit prin nașterea din nou, faptul că am fost ridicați de la nivelul poruncilor la ascultarea de principiile divine ale sfințeniei, ne-a eliberat de un „jug” pe care l-au purtat o mulțime de oameni înaintea noastră. Nu-i de mirare că Pavel socoteșțe „de mirare”, tendința lor de a se întoarce la înrobitoarele rânduieli mozaice.

Vreau să vă fac aici o mărturisire personală. Toata viața mea mi-am petrecut-o în biserici creștine, printre frați și surori. Am remarcat și eu ceea ce a remarcat Pavel și am ajuns să mă mir și eu, ca și marele apostol. Am fost în adunări de toate nuanțele și pretutindeni am observat că există tendința aceasta păguboasă de a ne coborâ de la înălțimea libertății spirituale pe care ne-a adus-o harul pentru a coborâ în robia unor învățături începătoare, pentru a ne face iarăși robi unor porunci omenești și pentru a ne încadra și noi într-o „datină a bătrânilor” confesională.

Pretutindeni pe unde te duci ți se va spune: „Dacă vii la noi, va trebui să faci cutare sau cutare lucru. Dacă vrei să fii membru la noi va trebui să te porți așa sau să te îmbraci așa.”

„Dacă deci ați murit împreună cu Christos față de învățăturile începătoare ale lumii, de ce, ca și cum ați trăi încă în lume, vă supuneți la porunci ca acestea: „Nu lua, nu gusta, nu atinge cutare lucru! Toate aceste lucruri, care pier odată cu întrebuințarea lor, și sunt întemeiate pe porunci omenești, au într-adevăr o înfățișare de înțelepciune, într-o închinare voită, o smerenie și asprime față de trup, dar nu sunt de nici un preț împotriva gâdilării firii pământești” (Col. 2:20-23)

Foarte mulți încearcă și azi să „răstoarne Evanghelia” și să instaureze în locul ei niște „porunci omenești” legaliste care ne dau astăzi specificul „ortodox, catolic, baptist, pentecostal, creștin după evanghelie, etc.

Deosebirile dintre noi și specificul local nu sunt neapărat și inevitabil rele în ele însele. Pentru a nu le face însă rele să ne dăm seama de la înălțimea Evangheliei că „se poate și altfel” și să nu căutăm să-i facem pe ceilalți robii propriilor noastre gusturi și păreri.

Thoamas Jefferson scria pe la începuturile Americii: „În materii de stiluri, forme și preferințe schimbătoare, mergi cu mulțimea; în materii de principii fii însă neclintit ca o stâncă!”

În timp ce majoritatea creștinilor sunt de acord cu partea a doua a acestei maxime a lui Jefferson, foarte puțini sunt în acord cu prima ei jumătate. Trebuie însă spus apăsat că, această primă jumătate, această „flexibilitate” a celui gata să se adapteze la stiluri și forme schimbătoare, această mobilitate interioră tolerantă a lui Washington este una din caracteristicile fundamentale care au format și garantat libertatea americană. Ea este o umbră a strategiei misionare a marelui misionar născut în Tarsul Ciliciei:

„Cu Iudeii, m-am făcut ca un Iudeu, ca să câștig pe Iudei; cu cei ce sunt sub Lege, m-am făcut ca și când aș fi fost sub Lege (măcar că nu sunt sub Lege), ca să câștig pe cei ce sunt sub Lege; cu cei ce sunt fără Lege, m-am făcut ca și cum aș fi fost fără lege (măcar că nu sunt fără o lege a lui Dumnezeu, ci sunt sub legea lui Christos), ca să câștig pe cei fără lege. Am fost slab cu cei slabi, ca să câștig pe cei slabi. M-am făcut tuturor totul, ca, oricum, să mântuiesc pe unii din ei” (1 Corinthians 9:20-22).

II. Tendința de a te întoarce înapoi de la Evanghelie este … deandoaselea !

„Sunteți așa de nechibzuiți? După ce ați început prin Duhul, vreți acum să sfârșiți prin firea pământească? … Astfel, Legea ne-a fost un îndrumător spre Christos, ca să fim socotiți neprihăniți prin credință” (Gal. 3:3, 24)

Nu este de mirare că în primul capitol, Pavel numește tendința Galatenilor de a se întorce la Legea lui Moise drept o „răsturnare” a Evangheliei:

„Nu doar că este o altă Evanghelie; dar sunt unii oameni care vă tulbură și voiesc să răstoarne Evanghelia lui Christos” (Gal.1:7).

III. Tendința de a te întoarce înapoi de la Evanghelie este … semn de imaturitate !

„Dar câtă vreme moștenitorul este nevârstnic, eu spun că nu se deosebește cu nimic de un rob, măcar că este stăpân pe tot” (Gal. 4:1).

Părinții înțelepți i-au din mâna copiilor lucrurile periculoase momindu-i în schimb cu alte lucruri atrăgătoare. Primii exploratori ai Americii luau de la indienii baștinași podoabe de aur în schimbul unor cioburi de sticlă și de oglindă. Aceste două realități au fost și sunt posibile din cauza „copilăriei” imature a unei anumite categorii. Ceva asemănător se întâmplase și în Galatia.

Credincioșii de acolo nu înțelegeau încă progresul revelației și progresul din scurgerea planului lui Dumnezeu cu lumea. Vechiul Testament și Legea fuseseră o etapă „pregătitoare” pentru venirea lui Christos „la plinirea vremii” ca să împlinească ceea ce fusese vestit până atunci doar în tip și simbol.

„Legea” a fost un Pedagog (sclavul care ducea copilul la școala maestrului), un „îndrumător“ spre Christos:

„Înainte de venirea credinței, noi eram sub paza Legii, închiși pentru credința care trebuia să fie descoperită. Astfel, Legea ne-a fost un îndrumător spre Christos, ca să fim socotiți neprihăniți prin credință. După ce a venit credința, NU MAI SUNTEM SUB ÎNDRUMĂTORUL ACESTA” (Gal.3:23-25)

Pavel definește tendința galatenilor de a se întoarce la Lege drept un semn de imaturitate:

„Dar cât moștenitorul este nevârstnic, eu spun că nu se deosebește cu nimic de un rob, măcar că este stăpân pe tot. Ci este sub epitropi și îngrijitori, până la vremea rânduită de tatăl său. Tot așa și noi, când eram nevârstnici, eram sub robia învățăturilor începătoare ale lumii. Dar când a venit împlinirea vremiii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca să răscumpere pe cei ce erau sub Lege, ca să căpătăm înfierea. Și pentru că sunteți fii, Dumnezeu ne-a trimis în inimă Duhul Fiului Său, care strigă: „Ava” adică: „Tată!”

Așa că nu mai ești rob, ci fiu; și dacă ești fiu, ești și moștenitor, prin Dumnezeu.  Odinioară, când nu cunoșteați pe Dumnezeu, erați robiți celor ce din firea lor, nu sunt dumnezei. Dar acum, după ce ați cunoscut pe Dumnezeu sau mai bine zis, după ce ați fost cunoscuți de Dumnezeu, cum vă mai întoarceți iarăși la acele învățături începătoare, slabe și sărăcăcioase, cărora vreți să vă supuneți din nou? Voi păziți zile, luni, vremuri și ani. Mă tem să nu mă fi ostenit degeaba pentru voi.” (Gal. 4:1-7)

IV. Tendința de a te întoarce înapoi de la Evanghelie este … fără profit !

Tendința de a se întoarce la Lege reprezenta o pierdere nu numai pentru eforturile lui Pavel, ci și o pierdere pentru cei din Galatia. Eșecul nu era atât al apostolului care suferea ca un tată pentru niște copii care au luat-o razna (Gal. 4:19-20), cât al celor care se îndepărtau acum de Evanghelie:

„Iată , eu, Pavel, vă spun că, dacă vă veți tăia împrejur, Christos nu vă va folosi la nimic. Și mărturisesc iară și încă o dacă oricărui om care primește tăierea împrejur că este dator să împlinească toată Legea. Voi, care voiți să fiți socotiți neprihăniți prin Lege, v-ați despărțit de Christos; ați căzut din har” (Gal. 5:2)

Există două adevăruri fundamentale în această afirmație a lui Pavel:

  1. Întoarcerea la Lege nu se poate face doar parțial. Nu poți alege doar o anumită parte a Legii și să o neglijezi pe cealaltă. Nu există o împlinire „parțială” a Legii. „Și mărturisesc iar și încă o dacă oricărui om care primește tăierea împrejur că este dator să împlinească toată Legea.”
  2. Cei care vor să fie socotiți neprihăniți prin ascultare de un anumit fragment al Legii sunt la fel de vinovați ca și aceia care ar încerca să împlinească toată Legea: „Voi, care voiți să fiți socotiți neprihăniți prin Lege, v-ați despărțit de Christos; ați căzut din har”.

Unii întreabă: Se poate pierde mântuirea? Iată aici o situație în care apostolul Pavel le spune unora: „V-ați despărțit de Christos; ați căzut din har”. Ce tragic! Cine sunt aceștia? Cei care au tendința de a se întoarce de la Evanghelie la o păgubitoare încercare de a trăi sub Lege.

Un păstor bătrân a vizitat o doamnă aflată pe patul morții, vrând să fie sigur că are o credință clară pentru salvarea sufletului. El a întrebat-o cu blândețe:

,,Te vei înfățișa curând înaintea lui Dumnezeu. Ce vei face? Ce-I vei spune?“

Ridicându-și mâinile deformate de reumatism, doamna i-a răspuns: ,,Am crescut din greu cinci copii. Asta am făcut. Mă voi duce și-i voi arăta mâinile acestea.“

Bătrânul s-a încruntat puțin, dar a continuat să-i spună blând:

,,Știi s-a mai dus Unul înaintea ta să-Și arate mâinile înaintea lui Dumnezeu. Erau străpunse de semnele cuielor. Eu zic să te bazezi pe mâinile Lui, nu pe mâinile tale. Ce zici?“

Rușinată, femeia a lăsat privirea în jos și … a înțeles.

V. Tendința de a te întoarce înapoi de la Evanghelie este … imposibilă !

Apostolul Pavel păstrează cel mai puternic argument pentru încheierea scrisorii. Acolo el le spune celor din Galatia că o întoarcere la Lege este „o imposibilitate”, pentru că nimeni n-a putut vreodată să trăiască neprihănirea cerută de ea:

„Căci nici ei, care au primit tăierea împrejur, NU PĂZESC LEGEA; ci voiesc doar ca voi să primiți tăierea împrejur, pentru ca să se laude ei cu trupul vostru (Gal. 6:13)

În toamna lui 1999, mă aflam împreună cu un grup de americani în studioul postului de radio „Vocea Evangheliei” din București. Cei de acolo au avut amabilitatea să ne ia căteva interviuri despre activitatea noastră și despre impresiile pe care le aveau vizitatorii la sfârșitul acelei vizite. Ca un favor special, domnișoara Huțanu mi-a îngăduit să rămân încă o oră în emisie pentru o sesiune de întrebări și răspunsuri cu ascultatorii. Una dintre ascultatoarele care au sunat atunci a fost o credincioasă adventistă, pusă mai mult pe predicat și convertit decât pe un dialog frățesc. M-am străduit din răsputeri să țin nivelul discuției la înălțimea familiei lui Christos. M-aș fi întristat dacă ascultătorii necreștini ar fi avut ocazia să asiste la o dispută în care amândoi „să ne dăm în spectacol.” Am îndreptat-o mai ales spre textul din Romani 14: 1-14, care conține recomandarea apostolului Pavel la toleranță și îngăduință creștină:

„Primiți bine pe cel slab în credință, și nu vă apucați la vorbă asupra părerilor îndoelnice. Unul crede că poate să mănânce de toate; pe când altul, care este slab, nu mănâncă decât verdețuri. Cine mănâncă să nu disprețuiască pe cine nu mănâncă; și cine nu mănâncă, să nu judece pe cine mănâncă, fiindcă Dumnezeu l-a primit. Cine ești tu, care judeci pe robul altuia? Dacă stă în picioare sau cade, este treaba stăpânului său; totuș, va sta în picioare, căci Domnul are putere să-l întărească pentru ca să stea.

Unul socotește o zi mai pe sus decât alta; pentru altul, toate zilele sunt la fel. Fiecare să fie deplin încredințat în mintea lui.

Cine face deosebire între zile, pentru Domnul o face. Cine nu face deosebire între zile, pentru Domnul n-o face. Cine mănâncă, pentru Domnul mănâncă; pentru că aduce mulțumiri lui Dumnezeu. Cine nu mănâncă, pentru Domnul nu mănâncă; și aduce și el mulțumiri lui Dumnezeu.

În adevăr, nici unul din noi nu trăiește pentru sine, și nici unul din noi nu moare pentru sine. Căci dacă trăim, pentru Domnul trăim; și dacă murim, pentru Domnul murim. Deci, fie că trăim, fie că murim, noi suntem ai Domnului. Căci Hristos pentru aceasta a murit și a înviat ca să aibă stăpânire și peste cei morți și peste cei vii. Dar pentru ce judeci tu pe fratele tău? Sau pentru ce disprețuiești tu pe fratele tău? Căci toți ne vom înfățișa înaintea scaunului de judecată al lui Hristos. Fiindcă este scris: „Pe viața Mea Mă jur, zice Domnul, că orice genunchi se va pleca ânaintea Mea, și orice limbă va da slavă lui Dumnezeu.”

Așa că fiecare din noi are să dea socoteală despre sine însuși lui Dumnezeu. Să nu ne mai judecăm, deci, unii pe alții. Ci mai bine judecați să nu faceți nimic, care să fie pentru fratele vostru o piatră de poticnire sau un prilej de păcătuire.

Eu știu și sunt încredințat în Domnul Isus, că nimic nu este necurat în sine, și că un lucru nu este necurat decât pentru cel ce crede că este necurat.”

Această recomandare a lui Pavel n-a mulțumit-o pe interlocuitoarea mea, care-i dădea înainte cu necesitatea ca toți creștinii să țină Legea veșnică a lui Dumnezeu. M-am grăbit să închei acest dialog „frățesc”, dar am rugat pe tehnicianul de studiou să-mi păstreze legătura telefonică cu sora noastră adventistă, cu care doream să am o lămurire „în particular.”

I-am spus: „Soră dragă, nu este frumos ce ai făcut. Acesta este un post de radio evanghelic, nu adventist, și matale ai sunat numai ca să-ți trâmbițezi superioritatea față de toți aceia care nu cred ca matale. Dă-mi voie să-ți spun ceva: „Nici matale și nici un adventist din lume nu țineți Legea și Sabatul. Nu există nici un președinte de comunitate adventistă, nici un președinte de cult adventist care să țină Legea și Sabatul. Ți-o spun eu, care sunt evreu după mamă, care am trăit printre evrei și care m-am întors nu de mult dintr-o vizită în Israel, țara Legii”.

Dânsa a încercat să mă întrerupă, dar eu eram prea pornit ca să mă mai poată opri. I-am spus:

,,Ascultă-mă întâi și răspunde-mi numai după aceea. Nu există nimeni în viață și n-a existat nimeni vreodată care să poată ține Legea. Dumneavoastră vă îmbătați cu apă de ploaie și-i năuciți de cap și pe alții.

Uite ce mi s-a întâmplat în Israel. În prima noastră seară acolo, o seară de vineri, am lăsat bagajele la hotel și ne-am dus curioși să vedem orașul Tiberia. Erau puțini oameni pe stradă, iar cei pe care-i întâlneam erau îmbrăcați parcă de sărbătoare și mergeau solemn cu familia spre câte un loc de întâlnire. Am descoperit că se îndreptau spre o sinagogă, plasată foarte aproape de clădirea hotelului nostru. Ca niște americani îmbrăcați dezordonat, ne uitam la bărbații aceia îmbrăcați în haine negre și lungi pâna la pământ și care purtau pe cap niște turbane de blană, foarte nepotrivite pentru temperatura și aspectul acelor zile toride de vară.

Ne-am luat curioși după ei și ne-am oprit la ușa sinagocii. Cel de la ușa nu ne-a lăsat să intrăm înăuntru: Ne-a făcut doar semn categoric cu mâna să plecăm mai departe. A fost un fel de : „Sinagoga noastră nu-i un loc pentru turiști și pentru gură cască …”

Doamnele noastre, mai șirete, au apucat-o repede sus pe scara exterioară a clădirii și s-au suit la balcon, singurul loc unde aveau acces femeile. Le-am așteptat puțin, iar apoi am dat să plecăm resemnați mai departe. Numai că ne-a oprit un tinerel, îmbrăcat și el în negru și ne-a rugat, într-o engleză foarte corectă, să-i dăm o mâna de ajutor. L-am lăsat pe Iosif Românu, conducătorul grupului nostru, să se ducă după el în anexele sinagogii, iar noi am rămas să-l așteptăm în stradă.

S-a întors după numai două minute, purtând pe față un zâmbet năuc și contrariat: „Să vedeți ce mi s-a îmtâmplat, zice el. M-am dus după el și l-am văzut că intră într-o sală întunecată de la demisol. Mi-a fost teamă să intru pe întunerec după el, dar s-a întors după mine și m-a rugat să intru. Pe bâjbâite, am trecut și eu pragul și am așteptat în întuneric. Tinerelul mi-a spus: „Întinde, te rog, mâna și aprinde tu lumina.” Așa am și facut și … am văzut așezați la o masă încă patru, cinci tineri care stăteau pe întunerec la masă în fața unor cărți din care aveau probabil de gând să citească. Mi-au zis: „Mulțumesc” și m-au condus înapoi în stradă, nu înainte de a-mi spune că intraseră în Sabat și ei nu aveau voie să mai facă nici un fel de muncă fizică, de aceea avuseseră nevoie de un „păgân creștin” care să le aprindă lumina.

Bineânțeles că am izbucnit toți într-un râs inocent și ilar. Fusese primul nostru contact cu „legalismul iudaic” care-L condamnase pe Fiul lui Dumnezeu la moarte. Evreii de astăzi, evreii ortodocsi, au făcut o întoarcere de 360 de grade, un cerc complet, și s-au întors acolo de unde li s-a întrerupt istoria, la vremea în care „blestemul Legii” și „năframa de pe ochii lor” i-a făcut să n-aibă de parte de venirea și jertfirea lui Christos.

Ca și copil de evrei, mi-am adus aminte de atâtea alte „obiceiuri” inventate de neamul meu, în încercarea lor nebună de a continua să împlinească Legea. Există unii care lipesc un bețișor de butonul aparatului de radio si, în Sabat, ca din „întâmplare”, îl lovesc cu cotul ca să pornească aparatul. Vedeți, ei n-au voie să facă astfel de lucruri în … Sabat.

Alții, care știu că n-au voie să meargă mai mult decât „un drum de Sabat” în ziua de odihnă, au inventat o șmecherie. Rabinii au scris că singura excepție este o călătorie cu corabia, pe apă. Cei ce doreau deci să mergă în Sabat la mari departări, au cocoțat în căruță și un butoi cu apă și s-au așezat deasupra, ca să nu calce porunca, dar să-și poată și împlini dorințele.

Doamnă dragă, daca vreți să vedeți ce înseamnă „ținerea Sabatului”, nu mai dați telefoane la posturi de radio, ci duceți-vă direct la sursă, mergeți la neamul meu în Israel. Vă spun deschis însă, vă vor ucide cu pietre. Nimeni, nici dumneavoastră și nici un alt adventist care a trăit vreodată pe pământ nu ține nici Legea și nici Sabatul. Matale aprinzi lumina în Sabat ? Mergi cu tramvaiul? Pui mâna pe telefon ? Faci mâncare ? Te rog acuma să-mi răspunzi. E rândul matale.”

De la celalalt capat s-a auzit mai întâi un oftat, iar apoi un mormăit împiedicat: „Pai farte, nu-l țin chiar așa cum trebuie, dar … ne rămâne sângele Domnului Isus pentru ceea ce nu putem face …”

„Asta-i doamnă, m-am grăbit să-i răspund eu, tocmai asta este esența: sângele Domnului Isus. Eu zic să nu așteptăm până nu mai putem face nimic și numai după aceea să alergăm la sângele Domnului Isus, ci să începem chiar de la început cu El. Dacă Dumnezeu ar fi știut că există și o altă cale pentru mântuirea noastră, nu L-ar mai fi jertfit pe Domnul Isus. Nici un tată nu și-ar da fiul dacă ar mai exista și o altă cale! Să mergem dintr-o dată la sângele Domnului Isus și să nu mai încercăm să repetăm greșeala evreilor care nu I-au primit nici viața, nici moartea și nici mântuirea. Nu încercați să-i imitați pe evrei pentru că ei sunt încă în orbire și sub blestemul Legii. Și mai ales, nu mai dați telefoane ca să-i zăpăciți și pe alții de cap. Dacă ați fi în Israel, v-ar omorâ evreii cu pietre.”

Gazdele mele din studioul radio s-au grăbit să-mi spună: „De ce n-ai spus asta pe post ?! Trebuia s-o spui ca s-o audă toată lumea. Ăștia ne tot dau telefoane ca să ne tulbure programele și să-și facă lor publicitate. Trebuia să o spui pe post!”

„Nu trebuia să spun nimic pe post. Astea sunt probleme de discutat între frați, „frățește”, iar„ăștia” sunt frați cu noi dacă și ei cred în jertfa Domnului Isus. Citiți și voi Romani 14. Și noi avem nevoie de toleranță.”

Apostolul Pavel păstrează ultimul și cel mai zdrobitor argument pentru finalul scrisorii. Este „IMPOSIBIL” să te întorci la ținerea Legii. Nu poți să te întorci pentru că nu ai la ce. „Nici ei nu păzesc Legea.” N-a putut s-o facă nimeni, nicăieri și niciodată.

Ar fi bine să înțelegem și să acceptăm toți această explicație apostolică .

Af fi bine și ar fi o mare eliberare și un semn de cuvenită maturitate duhovnicească să putem spune împreună cu marele apostol:

„În ce mă privește, departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită față de mine, și eu față de lume! Căci în Hristos Isus nici tăierea împrejur, nici netăierea împrejur nu sunt nimic, ci a fi o făptură nouă. Și peste toți cei ce vor umbla după dreptarul acesta și peste Israelul lui Dumnezeu să fie pace și îndurare!

Fraților, harul Domnului nostru Isus Hristos să fie cu duhul vostru! Amin. (Galateni 6:14-18)

Reclame

2 comentarii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

Răspundem aici cererii uriașe de explicații la Biblie. Tipărite, aceste studii au fost vândute odată cu sutele de mii de exemplare ale “Bibliei cu explicații“ (aceasta poate fi comandată și azi de la Christian Aid Ministries, Ohio, USA – tel. 330-893-2428)

Tirajele foarte mari n-au reușit însă să satisfacă interesul generat de aceste studii și n-au ajuns nici pe departe “peste tot“. La solicitarea multora, le oferim pe acest blog, unde avem avantajul că le putem completa și îmbunătății continuu.

Preluați și folosiți parțial sau total.

No copyright! Just spread the Light!

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 121 de urmăritori

%d blogeri au apreciat asta: