Explicații la Biblie

Acasă » Comentariu » 2 TIMOTEI

2 TIMOTEI

Această epistolă este „cântecul de lebădă” al apostolului Pavel.

Titlul: În originalul grec, cartea poartă numele: „Pros Timotheon B” – „Către Timotei B”. Pentru descrirea raportului dintre Pavel şi Timotei vă rugăm să citiţi introducerea la „1 Timotei”.

Autorul: Cel ce scrie aceste rînduri duioase este Pavel, „tatăl spiritual” al lui Timotei şi al atîtor altora. Bătrîn, obosit, bolnav şi aflat aproape de clipa plecării lui la Domnul, apostolul se mai apleacă încă o dată asupra foii şi scrie cu „lacrimi de suflet” o epistolă de dragoste creştină.

În a doua sa epistolă, Pavel îi amintește lui Timotei că datoria lui este să păstreze darul lui Dumnezeu în el, proaspăt și folositor. Să nu fie fricos ci puternic. Să nu-i fie niciodată rușine de Hristos sau de orișicine Îl slujește. Să păstreze și să păzească adevărul. Să aibă un caracter puternic, să facă ucenici tari în credință, să fie gata să sufere dificultatea și persecuția, făcând în același timp totul pentru Hristos. Să-și ațintească mereu privirea la Hristos. Să conducă cu autoritate.

Să interpreteze și să aplice corect Scriptura. Să se ferească de vorbăriile goale care necinstesc pe Dumnezeu. El trebuie să fie un vas de cinste, despărțit de păcat și folositor Domnului. Trebuie să fugă de poftele tinereții, să urmărească dreptatea, credința și dragostea. Să refuze să intre în dispute filozofice și teologice. Trebuie să nu fie certăreț, ci bun, în stare să învețe pe alții, blând și răbdător chiar și când este nedreptățit. El trebuie să înfrunte vremurile grele și periculoase având o bună cunoaștere a Cuvântului lui Dumnezeu.

El trebuie să înțeleagă faptul că Scriptura este cheia maturității lui și a poporului său. Trebuie să predice Cuvântul la timp și ne la timp. Să mustre, se certe și să îndemne cu toată blândețea și învățătura. Trebuie să cunoască prioritățile vieții, să îndure greutățile și să facă lucrul unui evanghelist.

În toate aceste afirmații este sumarizată natura slujirii. Nimic nu indică spre o filozofie comună. De fapt, unele din acele îndemnuri sunt absolut imposibil de armonizat cu teoriile populare azi. Pentru a rezuma totul în cinci categorii: unu, Pavel l-a îndemnat pe Timotei să fie credincios în învățăturile sale; doi, să fie îndrăzneț în expunerea și respingerea neadevărului; trei, să fie un exemplu de evlavie; patru, să fie harnic și să muncească, și cinci, să fie gata să sufere greul și persecuția.

Dacă ar fi trebuit să-ți faci timp, și nu e nevoie să faci aceasta, dar dacă ar fi trebuit să citești o duzină din cele mai recente cărți despre slujire și creșterea bisericii, ai căuta mult și bine să găsești ceva în ele din aceste două epistole. În citirea acestor cărți recente, în oricare dintre ele, oriunde, nu era nici o referire la învățăturile care Pavel le-a dat lui Timotei. De fapt, nici una din ele nu a atras vreun element al filozofiei slujirii lor din epistolele pastorale noi testamentale.

Data: După eliberarea lui Pavel din prima lui detenţie în închisoarea din Roma (Fapte 28:30), apostolul călătoreşte prin Efes (1 Tim 1:3), Creta (Tit 1:5), Nicopoli (Tit 3:12), Milet (2 Tim 4:20) şi Troa (2 Tim. 4:13). Pavel avea însă de împlinit o profeţie (Fapte 21:11-13), aşa că drumurile vieţii lui îl duc iarăşi în închisoarea Romei (2 Tim. l:16-17), unde îşi aşteaptă judecata şi execuţia (2 Tim. 4:6-8). Datele acestea fixează timpul scrierii celei de a doua epistole către Timotei cam prin anul 66 d.Cr. spre sfîrşitul domniei împăratului roman Nero.

Contextul scrierii: Închisoarea este ultimul loc din care ne-am putea aştepta să primim o scrisoare de încurajare, iar condamnatul la moarte este ultimul om din lume de la care te aştepţi să auzi cuvinte de îmbărbătare. Totuşi, situaţiile acestea paradoxale s-au petrecut întocmai cu Timotei şi cu Pavel.

Conţinutul scrierii: Această ultimă epistolă scrisă de Pavel este un mesaj de întărire şi încurajare din partea apostolului pentru mai tînărul şi mai timidul său colaborator aflat în continuare la Efes. Departe de a se considera un învins, Pavel, ca un veritabil soldat al crucii, îi mai face ultima instrucţie lui Timotei. Veteranul predă armele recrutului înainte de lăsarea sa la vatră (2 Tim. 4:6, 18).

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Tema întregii cărţi poate fi luată din expresia: „un bun ostaş al lui Cristos” (2 Tim. 2:3). Alte teme importante din epistolă sînt: „Inspirarea Scripturilor” (2 Tim. 3:16-17), credincioşie pînă la capăt (2 Tim. 8-9), „cununa neprihănirii” (2 Tim. 4:6-8), mîntuirea finală (2 Tim. 4:18). Nicăieri în altă carte a Noului Testament nu găsim o descriere mai amănunţită a stării caracteristice a omenirii la vremea sfîrşitului (2 Tim. 3:1-9; 4:3-4).

SCHIŢA CĂRŢII
Chemare la credincioşie

Introducere, 1:1-2

I. Adevăratul lucrător şi încercările prezente 1-2

Chemări personale:
a. „înflăcărează”, 1:6
b. „Să nu-ţi fie ruşine de mărturisirea Domnului”, 1:8
c. „întăreşte-te”, 2:1
d. „sufere”, 2:3
e. „adu-ţi aminte de Domnul”, 2:8
f. „adu-ţi aminte de exemplul meu”, 1:12; 2:9-10; 4:5-8

Chemări pastorale:
a. „adu-le aminte”, 2:14
b. „roagă-i fierbinte”, 2:14
c. „împarte drept Cuvîntul adevărului”, 2:15
d. „fereşte-te de vorbăriile goale”, 2:16
e. „fereşte-te de întrebările nebune”, 2:23

II. Adevăratul lucrător şi încercările viitoare 3-4

Chemări personale:
a. „fereşte-te de relele lumii”, 3:1-13
b. „rămâi în Cuvîntul Domnului”, 3:14-15
c.„adu-ţi aminte de pilda mea”, 3:10-11
d. „adu-ţi aminte de Scriptură”, 3:16-17

Chemări pastorale:
a. „propovăduieşte Cuvîntul”, 4:2
b. „rabdă suferinţele”, 4:5
c. „fă lucrul unui evanghelist”, 4:5
d. „împlineşte-ţi bine slujba”, 4:5
e. „adu-ţi aminte de judecata şi de împărăţia viitoare”, 4:1
f. „adu-ţi aminte de cununa răsplătirii”, 4:8

Încheiere, 4:9-22

+++

Comentariu la text

Testamentul apostolului Pavel

Circumstanțele scrierii:

Ce-ați zice dacă v-aș spune că apostolul Pavel a murit în persecuția dezlănțuită de romani din cauza răscoalei din Ierusalim?

La aproximativ 100 de ani după ce evreii au scuturat jugul robiei grecești sub conducerea Macabeilor, s-au găsit niște zeloși să încerce același lucru cu romanii (anul 66 d.Ch.). ,,La urma urmei, își ziceau ei, Dumnezeul nostru poate să ne dea victoria și printr-un număr mic, ca și printr-unul mare, iar înaintea Lui nu contează cât de puternic este dușmanul.“ Numai că Dumnezeul lor fusese răstignit chiar de ei, iar mâinile Lui fuseseră pironite pe lemnul belstemat. Ca altădată când au crezut că prezența chivotului le va garanta biruința în luptă, evreii au crezut că pot forța soarta și s-au ales cu o înfrângere catastrofală. Roma a trimis împotriva lor legiunile romane sub conducerea temutului Titus. Ierusalimul a fost dărâmat, iar Templul a fost făcut ruine (anul 70 d.Ch.). Pe drumuri și la răscruci, au fost înălțate mii și mii de cruci de pe care urletele și gemetele învinșilor umpleau văzduhul. Era primul act dintr-o dramă care avea să se întindă apoi peste douăzeci de secole, după un scenariu pe care ucigașii lui Isus din Nazaret l-au scris sinucigaș pentru ei înșiși:

,,Şi tot norodul a răspuns: „Sângele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri” (Mat. 27:25).

Philostratus, un istoric din secolul III, scrie că Titus a refuzat să primească cununa de învingător, spunând că n-a fost vorba despre puterea lui, el fiind doar un instrument al răzbunării divine (Philostratus, The Life of Apollonius of Tyana 6.29).

Unii dintre creștini au fost gata să fie atrași în revolta evreiască, crezând-o un debut al instaurării împărăției lui Dumnezeu pe pământ, dar apostolii i-au potolit, spunându-le că așa ceva se va realiza nu prin puterea omului, ci doar la cea de a doua venire a Domnului Isus. Simțind în aer războiul, ei i-au îndemnat pe creștini să părăsească Israelul și să se plece în cele patru vânturi. Împărăția lui Christos va veni doar ca rezultat al pocăinței evreilor, nu ca urmare a râvnei lor lipsite de pricepere. Acesta a fost mesajul clar al apostolilor:

,,Pocăiţi-vă dar şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele, ca să vină de la Domnul vremurile de înviorare şi să trimită pe Cel ce a fost rânduit mai dinainte pentru voi: pe Isus Hristos, pe care cerul trebuie să-L primească, până la vremurile aşezării din nou a tuturor lucrurilor – despre aceste vremuri a vorbit Dumnezeu prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime (Fapte 3:19-21).

Mânia Romei nu s-a dzlănțuit astfel asupra evreilor pentru prima oară. Antisemitismul își mai ridicase odată capul, așa cum citim în Faptele Apostolilor:

,,După aceea, Pavel a plecat din Atena şi s-a dus la Corint. Acolo, a găsit pe un iudeu numit Aquila, de neam din Pont, venit de curând din Italia, cu nevastă-sa Priscila, deoarece Claudiu poruncise ca toţi iudeii să plece din Roma“ (Fapte 18:1-2).

În anul 64 d.Ch., într-un acces de nebunie, Nero a dat foc Romei și a aruncat vina asupra unui grup declarat ,,subversiv“: creștinii. Mulți dintre ei au fost aruncați la fiare în arenele romane, iar alții au fost arși de vii ca să ilumineze spectacolele nocturne.

Nu trecuseră prea mulți ani de la prima detenție a lui Pavel în Roma (57-59) și marele apostol este arestat din nou. De fapt, 25% din anii de slujire creștină a lui Pavel au fost petrecuți în închisori. Unii comentatori spun că între cele două detenții, apostolul Pavel ar fi vizitat Spania și insula Creta, iar întemnițarea lui s-ar fi datorat denunțului făcut de Alexandru, căldărarul (2 Tim. 4:14). Numai Dumnezeu știe dacă așa s-au petrecut lucrurile.

De data aceasta, Roma nu-i mai este binevoitoare și nu i se mai îngăduie să stea cu chirie într-o casă. Pavel este aruncat de-a valma cu deținuți de tot felul în închisoarea Mamertină. Este greu de găsit, dar o familie de creștini din Efes îl caută și-l identifică:

,,Domnul să-şi verse îndurarea peste casa lui Onisifor, căci de multe ori m-a mângâiat şi nu i-a fost ruşine de lanţul meu. Nu numai atât, dar, când a fost în Roma, m-a căutat cu multă grijă şi m-a găsit. Dea Domnul să capete îndurare de la Domnul „în ziua aceea”. Tu ştii foarte bine cât ajutor mi-a dat el în Efes“ (2 Tim. 1:16-18).

După Onisifor, vin pe la Pavel Tihic, Dima, Tit și Crescens (2 Tim. 4:10-12).

De acolo și din acele condiții îi scrie apostolul cea de a doua epistolă lui Timotei, care se afla, nu uitați, în Efes (1 Tim. 1:3). În oraș venise și apostolul Ioan, fugind probabil de prăpădul din Ierusalim. Contactul cu decadența Efesului și contaminarea creștinismului cu elementele gnosticismului grec îl determină pe Ioan să scrie propria lui Evanghelie, ca pe o lucrare apologetică prin care să dovedească faptul că ,,Isus este Christosul, Fiu lui Dumnezeu (Ioan 20:31).

Pe lângă Evanghelie, Ioan scrie cele trei epistole prin care combate ereziile și-i îndeamnă pe creștinii tăiați împrejur din Imperiu să nu se asocieze cu cei care poartă învățături greșite. Cuprinzător și complet, cele trei epistole sunt adresate, ca niște medicamente, pe rând unei biserici (1 Ioan), unei familii (2 Ioan) și unei persoane (3 Ioan).

Militantismul apostolului Ioan îi va atrage mânia Romei și va fi exilat, așa cum știm, în insula Patmos. Acolo, când ușa celulei i-a fost închisă, Dumnezeu i-a arătat o altă ușă deschisă în cer, i-a spus ,,Suie-te aici!“ și i-a dăruit Apocalipsa.

Tot cam prin aceeași vreme își scrie și apostolul Petru epistolele. Marele pescar preferase și el să părăsească Ierusalimul și predica printre Neamuri. Îl folosea ca traducător pe Ioan Marcu, cel care avea să scrie mai târziu din memorie evanghelia care-i poartă numele. Cine citește epistolele lui Petru vede repede că ele vorbesc despre suferința persecuției și sunt adresate creștinilor evrei refugiați de peste tot:

,,Petru, apostol al lui Isus Hristos, către aleşii care trăiesc ca străini, împrăştiaţi prin Pont, Galatia, Capadocia, Asia şi Bitinia, …“ (1 Petru 1:1).

Mai ales din cauza revoltei de la Ierusalim și a represaliior care le-a urmat, în Imperiu nu era ,,la modă“ să fi prieten cu un evreu. Roma își pierduse răbdarea cu evreii și nu mai era dispusă să despice firul în patru ca să-i deosebească pe evreii buni de evreii răi. Orice evreu care producea tulburare trebuia stârpit ca un gândac sub teribila sanda imperială. Nu-i de mirare că unii din cei netăiați împrejur îl părăsesc pe Pavel:

,,Știi că cei ce sunt în Asia toți m-au părăsit; între alții și Figel și Ermogen “(2 Tim. 1:15).

Nu-i de mirare că apostolul Pavel îl cheamă pe Timotei să i se alăture la Roma. Scrisoarea doua este trimisă prin Tihic, rânduit să-l înocuiască pe Timotei în Efes (2 Tim. 4:12).

Natura scrisorii

,,Către Timotei, copilul meu prea iubit“ (12 Tim. 2:2).

Epistola aceasta are accentele unui intimități neobișnuite. Se pare că Timotei a fost singura persoană care a însemnat cât de cât ,,familie“ pentru apostolul Pavel. Textul acesta este o punte între două inimi și are căldura duhovnicească a unei relații frumoase de dragoste creștină.

Cea de a doua epistolă a lui Pavel către Timotei are un aspect interesant. La prima impresie stai și te întrebi: ,,Ce rost a avut să-i mai scrie atâtea dacă, prin aceeași scrisoare, îl îndeamnă să lase tot și să vină cât poate de repede la Roma?“

Cred că, pe vremea aceea, plecările și venirile nu se făceau așa de ușor și rapid ca și astăzi, așa că Pavel a scris ceea ce a scris anticipând că Timotei va petrece un timp în biserica din Efes. Și mai cred că Pavel n-a fost absolut sigur că nu va fi executat înainte de venirea lui Timotei la Roma, așa că s-a așternut să-i scrie ceva ce seamănă cu ,,un testament“ apostolic. Se pare că Nero intenționase deja să-l execute, dar s-a ivit o amânare a procesului: ,,Și am fost izbăvit din gura leului“ (2 Tim. 4:17).

Tema generală a epistolei este ,,Pregătiri pentru slujirea in zilele din urmă“, așa că ne privește direct și pe noi, peste care au venit ,,sfârșitul veacurilor“.

Versete cheie sunt în capitolul întâi și sunt acestea:

,,Dreptarul învăţăturilor sănătoase pe care le-ai auzit de la mine ţine-l cu credinţa şi dragostea care este în Hristos Isus. Lucrul acela bun care ţi s-a încredinţat păzeşte-l prin Duhul Sfânt, care locuieşte în noi“ (2 Tim. 1:13-14).

Iată ce scrie John MacArthur despre 2 Timotei:

,,În a doua sa epistolă, Pavel îi amintește lui Timotei că datoria lui este să păstreze darul lui Dumnezeu în el, proaspăt și folositor. Să nu fie fricos ci puternic. Să nu-i fie niciodată rușine de Hristos sau de orișicine Îl slujește. Să păstreze și să păzească adevărul. Să aibă un caracter puternic, să facă ucenici tari în credință, să fie gata să sufere dificultatea și persecuția, făcând în același timp totul pentru Hristos. Să-și ațintească mereu privirea la Hristos. Să conducă cu autoritate.“

,,Să interpreteze și să aplice corect Scriptura. Să se ferească de vorbăriile goale care necinstesc pe Dumnezeu. El trebuie să fie un vas de cinste, despărțit de păcat și folositor Domnului. Trebuie să fugă de poftele tinereții, să urmărească dreptatea, credința și dragostea. Să refuze să intre în dispute filozofice și teologice. Trebuie să nu fie certăreț, ci bun, în stare să învețe pe alții, blând și răbdător chiar și când este nedreptățit. El trebuie să înfrunte vremurile grele și periculoase având o bună cunoaștere a Cuvântului lui Dumnezeu.“

,,El trebuie să înțeleagă faptul că Scriptura este cheia maturității lui și a poporului său. Trebuie să predice Cuvântul la timp și ne la timp. Să mustre, se certe și să îndemne cu toată blândețea și învățătura. Trebuie să cunoască prioritățile vieții, să îndure greutățile și să facă lucrul unui evanghelist.“

,,În toate aceste afirmații este sumarizată natura slujirii. Nimic nu indică spre o filozofie comună. De fapt, unele din acele îndemnuri sunt absolut imposibil de armonizat cu teoriile populare azi. Pentru a rezuma totul în cinci categorii: unu, Pavel l-a îndemnat pe Timotei să fie credincios în învățăturile sale; doi, să fie îndrăzneț în expunerea și respingerea neadevărului; trei, să fie un exemplu de evlavie; patru, să fie harnic și să muncească, și cinci, să fie gata să sufere greul și persecuția.“

,,Dacă ar fi trebuit să-ți faci timp, și nu e nevoie să faci aceasta, dar dacă ar fi trebuit să citești o duzină din cele mai recente cărți despre slujire și creșterea bisericii, ai căuta mult și bine să găsești ceva în ele din aceste două epistole. În citirea acestor cărți recente, în oricare dintre ele, oriunde, nu era nici o referire la învățăturile care Pavel le-a dat lui Timotei. De fapt, nici una din ele nu a atras vreun element al filozofiei slujirii lor din epistolele pastorale noi testamentale.“

Structura scrisorii

Cei care au împărțit frumos această epistolă au separat cum se cuvine cela patru apeluri pe care i le face apostolul Pavel lui Timotei:

Cap. 1 – apel pastoral

Cap. 2 – apel practic

Cap. 3 – apel profetic

Cap. 4 – apel personal

Analiza scrisorii

În frumosul comentariu făcut la 2 Timotei, Tom Write, episcopul bisericii anglicane din Durham, așează în prefață o duioasă amintire din copilărie:

,,Afară ninsese, în sufragerie era frig, iar eu coborâsem din dormitor. Nu știu de ce mă trezisem așe de devreme, dar tremuram înfiorat oricât de mult mă înfășuram în păturica de pe canapea. Cred că aveam șase sau șapte ani pe atunci. Primul a apărut tatăl meu și a început să trebăluiască prin șemineu. S-a aplecat cu niște bucăți de ziar în mână, a adăugat câteva surcele și a înconjurat totul cu cărbuni. L-am văzut cum se pleacă apoi pe genunchi și suflă încetișor la baza mormanului. N-a trebuit să aprindă nici un chibrit, pentru că observase în jarul rămas din ajun câteva bucățele care m-ai licăreau încă. Când sufla, semăna cu un magician care săvârșea o minune. Jarul a devenit mai încins, mai luminos și, dintr-o dată a apărut din el o flacără zglobie. Într-u singur minut, surcelele s-au aprins și ele, focul s-a întețit și în sufragerie a început să se încălzească. Această amintire din vremea copilăriei este o metaforă pentru ceea ce a făcut apostolul Pavel pentru Timotei în această a doua epistolă.

,,De aceea îţi aduc aminte să înflăcărezi darul lui Dumnezeu care este în tine prin punerea mâinilor mele“ (2 Tim. 1:6)

Ceva din inima lui Timotei trebuia ,,înflăcărat“. Jarul era încă acolo, iar apostolul suflă încetișor ca să aducă la viață flacăra vioaie de altădată. ,,Darul“ amintit de apostolul Pavel era autoritatea și abilitatea de conducător al adunării copiilor lui Dumnezeu.

În cea dintâi epistolă, Pavel îi scrisese lui Timotei să nu se lase disprețuit de nimeni din cauza tinereții lui (1 Tim. 4:12). Apostolul le spusese și celor din Corint să nu-l disprețuiască pe mai tânărul său colaborator (1 Cor. 16:10-11). Acum, Pavel i se adresează direct lui Timotei și-i spune că duhul în care Dumnezeu i-a dat darul lucrării în biserică ,,nu este un duh de frică, ci de putere, de dragoste și de chibzuință“ (2 Tim. 1:7).  Pentru ca Timotei să fie credincios chemării pe care a primit-o el trebuie să acționeze în toate aceste trei direcții.

Timotei trebuie să acționeze cu putere. Când este vorba de putere, oamenii din adunările creștine sunt suspicioși, și au tot dreptul să fie. Am auzit toți de zicala: ,,Puterea corupe, iar puterea absolută corupe în mod absolut“. Puterea poate fi la fel de dăunătoare celor care conduc ca și celor ce trebuie să fie conduși. Totuși, exercitarea puterii este strict necesară oriunde și oricând există o colectivitate umană. Cineva trebuie să ia decizii. Cineva trebuie să ia apărarea celor vulnerabili. Cineva trebuie să pună mâinile pe pârghile care reglementează complexul mecanism social al comunității. Cineva trebuie să insufle celorlalți un sentiment de direcție. Asta este la fel de adevărat pentru adunările creștine ca și pentru cele din lume. Nu existăm ca indivizi singurateci care își duc viața într-o totală izolare de ceilalți, ci interacționăm cu ceilalți. Anarhia și dezordinea nu fac bine nici celor din biserică și nici celor din lume. Noul Testament insistă asupra faptului că Dumnezeu a rânduit ca oameni așezați în poziție de autoritate să conducă pentru instaurarea ordinii și armoniei sociale.

Dumnezeu dă unor anumiți oameni darul de a fi de folos bunăstării celorlalți. Acest lucru este valabil și în biserică, unde anumite persoane sunt destinate să ,,conducă“ și să facă lucrurile să se întâmple în viața de părtășie a bisericii. Puterea aceasta de influență este tainică, dar trainică. Ea nu vine din cauză că cineva ocupă o anumită poziție oficială sau pentru că are o personalitate mai puternică decât alții. Dacă ar fi așa, ar fi foarte rău și primejdios. Darul conducerii vine din abilitatea și capacitatea de a spune sau de a face ceva care schimbă o anumită circumstanță, dă o anumită direcție pe care ceilalți doresc dintr-o dată să o urmeze. Omul care are darul acesta funcționează ca o ,,cloșcă“, ca un ,,cioban de oi“ care îi fac pe ceilalți să se simtă dintr-o dată în siguranță și dornici să asculte. Cuvintele unor astfel de conducători aduc vindecare, alinare și nădejde atunci când este cel mai mult nevoie de ele.

Tânăr și timid, Timotei a fost ceea ce am numi astăzi un ,,introvert“, un om dispus să se retragă repede în carapacea lui de melc și să facă ulcer acolo. Apostolul Pavel îi atrage atenția că Dumnezeu i-a dat un dar de conducător și că trebuie să-l exercite cu puterea necesară unei astfel de lucrări.

Îi mai spune că trebuie să-și manifeste puterea într-o atitudine de dragoste. Puterea fără dragoste ajunge repede destructivă, chiar demonică. Dragostea fără putere degenerează foarte repede într-un sentimentalism fără discernământ siritual. Când cel ce conduce adunarea este o persoană plină de dragoste, de jertfire de sine, de amabilitate și compasiune, ceilalți îi acordă imediat autoritatea necesară pentru a-și duce până la capăt slujirea. Cei slujiți ascultă în măsura în care sunt convinși că cei ce-i conduc o fac din iubire. De fapt, puterea Evangheliei izvorăște ea însăși din faptul că Dumnezeu L-a jertfit pe Fiul Lui pentru noi. Dragostea Lui trezește în noi un răspuns nesilit de supunere și credincioșie.

Același duh care dă conducătorilor din biserică putere și dragoste îi înarmează și cu chibzuință. Această calitate le dă posibilitatea de a vedea o situație din punctul lui Dumnezeu de vedere și de a oferi soluțiile venite din partea Lui. Un om cu chibzuință nu trebuie să fie neapărat cel ce vorbește întotdeauna primul, dar trebuie să fie cel din urmă, adică să le dea celor din jur sentimentul că nu mai trebuie nimic de adăugat. Apostolul Pavel este foarte grijuliu să nu lase deschisă poarta pentru dictatura unuia ca Diotref, care-și impunea voia sa peste toți cei din adunare. El așează peste tot în text limitele activității lui Timotei în marginile ,,inițiativelor“ lui Dumnezeu din viața acestui tânăr: voia lui Dumnezeu și făgăduința lui Dunezeu (1:1) har, îndurare și pace de la Dumnezeu (1:2) suportul rugăciunilor înălțate pentru el la Dumnezeu (1:3).

În apelul pastoral din primul capitol, Pavel observă și tratează cinci deficiențe pe care le-a observat la Timotei. Din cauza condițiilor grele de slujire, scrie Pavel, ele nu trebuie lăsate să crească, pentru că ar deveni piedici în lucrare. Iată-le pe rând:

Autocompătimire (v.4).

,,Căci mi-aduc aminte de lacrimile tale şi doresc să te văd, ca să mă umplu de bucurie“.

În ciuda dificultăților din Efes Timotei a fost rugat de Pavel să rămână acolo (1 Tim. 1:3). Poate că acesta a fost motivul lacrimilor lui. Ca toți ceilalți slujitori ai lui Dumnezeu din toate timpurile, Timotei a trebuit să învețe că ,,noi nu facem ce ne place, ci ce trebuie“. Aceasta nu este niciodată ușor și se învață greu.

Delăsare (v.6).

,,De aceea îţi aduc aminte să înflăcărezi darul lui Dumnezeu care este în tine prin punerea mâinilor mele“.

Cumva, apostolul Pavel a aflat că Timotei nu s-a preocupat de starea lui (1 Tim. 4:14), așa că flacăra de pe altarul consacrării se micșorase. Trebuia neapărat să practice evlavia (1 Tim. 4:7–8)!

Timiditate (v.7).

,,Căci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste şi de chibzuinţă“.

Pavel știa că, prin natura sa, Timotei era un introvertit fără prea mult entuziasm. Dar mai știa și că acest tânăr își putea depăși aceast handicap prin ceea ce a adus nou Duhul Sfânt în viața sa.

Rușine (8, 12, 16).

Pavel nu s-a rușinat de Evanghelie (Rom. 1:16), nici de Domnul. Onisifor nu s-a rușinat să stea alături de Pavel (v. 16). În vremuri grele ca acelea, apostolul îi spune lui Timotei să țină fruntea sus în luptă.

,,Să nu-ţi fie ruşine dar de mărturisirea Domnului nostru, nici de mine, întemniţatul Lui. Ci suferă împreună cu Evanghelia, prin puterea lui Dumnezeu. …“

,,Şi din pricina aceasta sufăr aceste lucruri, dar nu mi-e ruşine, căci ştiu în cine am crezut. Şi sunt încredinţat că El are putere să păzească ce i-am încredinţat până în ziua aceea. …“

,,Domnul să-şi verse îndurarea peste casa lui Onisifor, căci de multe ori m-a mângâiat şi nu i-a fost ruşine de lanţul meu“ (2 Tim. 1:8,12,16).

Neglijență (13–14).

,,Dreptarul învăţăturilor sănătoase pe care l-ai auzit de la mine ţine-l cu credinţa şi dragostea care este în Hristos Isus. Lucrul acela bun care ţi s-a încredinţat păzeşte-l prin Duhul Sfânt, care locuieşte în noi“ (2 Tim. 1:13-14).

,,Dreptarul“ era mugurele canonului Noului Testament în forma lui primară. Pavel era conștient de valoarea lui (Colos. 1:25). Acest document trebuie păstrat (1 Tim. 6:20) și transmis altora (2 Tim. 2:2). Expresia ,,păzește-l prin Duhul Sfânt“ pare dificilă la prima vedere, dar trebuie să ne aducem aminte că ,,slova omoară, dar Duhul dă viață“ (2 Corinteni 3:6). Un text, oricât de inspirat ar fi el, nu ne poate scuti de eroare. Duhul Sfânt este Cel ce ne călăuzește în tot adevărul.

Capitolul 2 – Apel practic

Orice predicator priceput știe că un mesaj fără ilustrații este ca o cameră fără ferestre. Sigur, se poate trăi și într-o celulă de închisoare care are doar o fereastră zăbrelită, dar oaenii nu se bucură să stea în ea, ci preferă o sufragerie cu ferestre mari, prin care să poată vedea până departe.

Cel despre care s-a spus ,,nimeni n-a vorbit vreodată ca omul acesta“ (Ioan 7:46), în loc să ni se adreseze într-un limbaj academic complicat și impresionant, a ales să ne spună o sumedenie de pilde și povestiri cu tâlc. Multe din predicile Lui n-ar trece probabil baremul de acceptare pentru tezele de masterat sau doctorat la instuțiile de educație ridicate în Numele Său. Iar aceasta este una din cele mai mari ironii ale creștinismului.

Ideile abstracte, chiar și atunci când sunt distilate până la nivelul prinsipiilor nu ne rămân în memorie dacă nu sunt îmbrăcate în haina unor exemple practice, în conținutul unor metafore sau comparații din viața noastră cotidiană.

În apelul practic din capitolul 2 al epistolei sale, apostolul Pvel îi explică lui Timotei ceea ce se pare că n-a priceput și n-a aplicat din cea dintâi epistolă. Găsim aici câteva ilustrații acre ne arată ce înseamnă practic ,,caută să fii evlavios“ și ,,nu fi nepăsătorde darul care este în tine“. Revenind asupra unor sfaturi pe care i le-a dat deja lui Timotei, Pavel ilsutrează acum ce înseamnă:

,,Pune-ţi pe inimă aceste lucruri, îndeletniceşte-te în totul cu ele, pentru ca înaintarea ta să fie văzută de toţi. Fii cu luare-aminte asupra ta însuţi şi asupra învăţăturii pe care o dai altora; stăruieşte în aceste lucruri, căci, dacă vei face aşa, te vei mântui pe tine însuţi şi pe cei ce te ascultă“ (1 Tim. 4:15-16).

Apostolul Pavel folosește șapte imagini ca să arate cum trebuie să se manifeste evlavia în slujirea lui Timotei. Le trecem în revistă cu speranța că fiecare lucrător creștin va învăța ceva din ele.

Învățătorul

Prima imagine pentru ilustrarea evlaviei este aceea a unui învățător. Un lucrător creștin este un învățător prin grai și prin trai. Remarcați introducerea din primul verset:

,,Tu dar, copilul meu, întăreşte-te în harul care este în Hristos Isus“ (2 Tim. 2:1).

Apostolul îi spune mai tânărului său colaborator: ,,Hai, Timotei, treci la treabă. Dumnezeu are lucruri mari pregătite pentru tine! Ești lider și un lider face parte dintr-un lanț neîntrerupt de lucrători care trebuie să învețe unii de la alții“.

,,Şi ce-ai auzit de la mine în faţa multor martori încredinţează la oameni de încredere, care să fie în stare să înveţe şi pe alţii“ (2 Tim. 2:2).

Putem identifica patru generații de lucrători în acest verset: Pavel, Timotei, oameni de încredere, care să învețe pe alții. Nu există succes fără sucesori, dar nici ucenici fără ucenicie! Un slujitor al lui Dumnezeu trebuie să identifice în mulțimea credincioșilor câțiva oameni cu care să petreacă timp împreună ca să-i formeze. Aceasta este cea dintâi prioritate a lui. Predicarea în fața mulțimii cade pe planul doi din acest punct de vedere.

Mi-a plăcut ce spune Richard Wurmbrand despre necesitatea de a avea învățători:

,,Eu nu admit să existe francționări în creştinism. Creştinii sunt nişte ostaşi care aparţin unei armate. Ei au superiori de care trebuie să asculte. Cristos însuşi „a dat pe unii apostoli… păstori şi învăţători” (Ef. 4:11).

Nimeni nu poate fi creştin şi să declare, în acelaşi timp, că Domnul Isus este singurul lui păstor după cum nici un soldat nu poate să asculte de general fără a se supune căpitanului sau chiar sergentului, deşi aceştia sunt mai puţin pregătiţi, din punct de vedere militar, decât comandantul suprem.

Noi ne-am obişnuit să trăim într-un sistem de individualism și liberă iniţiativă şi am aplicat Bisericilor noastre principii şi idei specifice acestui sistem. Dar creştinismul nu este originar din lumea aceasta şi, de aceea, el nu cunoaşte principiul individualismului și a liberei iniţiative. Caracteristicile sale sunt: organizarea, ierarhia şi, repet, ascultarea. Nu numai o ascultare faţă de Dumnezeu dar şi faţă de fraţii săi creştini pe care Biblia îi numeşte ,,mai-mari” sau căpetenii (Evr. 13:7).

Credincioşii protestanţi consideră că nu au nevoie de nimeni să-i conducă în materie de credinţă. Ei l-au respins pe papa pentru că fiecare dintre ei se consideră un papă. O asemenea atitudine nu este nici biblică, nici creştinească.

Dar, odată pusă problema, avem dreptul să ne întrebăm: care este păstorul în care să avem încredere? Sarcina lui este de a mă aduce la perfecţiune până la sfinţenie, dar există atâţia şarlatani şi impostori. Unii oameni care sunt numiţi păstori nu au măcar intenţia de a conduce pe alţii la sfinţenie. Iar mulţi dintre cei ce cred că au vocaţia aceasta spun atâtea lucruri ciudate şi dau, prin viaţa lor, exemple contradictorii încât rămâi blocat şi perplex văzându-i şi ascultându-i.

Care este adevăratul învăţător? Aici este o problemă care vă frământă nu numai pe dumneavoastră, dar şi pe Cristos însuşi când El întreabă: „Care este robul credincios şi înţelept pe care 1-a pus stăpânul său peste ceata slugilor sale, ca să le dea hrana la vremea hotărâtă?” (Mt. 24:45).

Avem aici un mare semn de întrebare. Şi Domnul nu adaugă nimic, nu dă răspunsul. El nu a dat indicaţii precise cu privire la locul unde se află adevăratul păstor. El nu a spus că ar fi destul să te încredinţezi Bibliei pentru că Biblia însăşi ne învaţă că există robi credincioşi care ne vor aduce Cuvântul lui Dumnezeu. A da oamenilor Biblia şi a-i asigura că ea singură îi va conduce, fiind singurul lor ghid, este ca şi cum am pune în mâna unor şcolari toate manualele fără să le asigurăm şi profesorii care să-i înveţe. Nevoile lor nu pot fi acoperite numai prin intermediul cărţilor, ei au trebuinţă şi de profesori“ (R.W. –Dacă zidurile ar putea vorbi, p. 118).

Ostașul

A doua imagine folosită de Pavel pentru evlavie este cea a unui ostaș.

,,Suferă împreună cu mine, ca un bun ostaş al lui Hristos. Nici un ostaş nu se încurcă cu treburile vieţii, dacă vrea să placă celui ce l-a înscris la oaste“ (2 Tim. 2:3-4).

N-am să uit niciodată o frază repetată des de tatăl meu, atunci când mă vedea înclinat să plec din slujirea mea din Los Angeles spre alte meleaguri: ,,Dane, de când facem noi ce ne place? Noi facem ce trebuie!“ Implicațiile practice ale metaforei folosite de apostolul Pavel este că noi ne aflăm într-un război, nu într-un timp de pace. ,,Suferă împreună cu mine“ este o chemare la consacrare adâncă și totală, la abandonarea comfortului personal și la acceptarea suferinței alături de toți cei ce sunt persecutați pentru că luptă de partea lui Christos.

Un lider creștin este sortit să sufere. Nu există nici o excepție de la această regulă sau cum spunea altcineva: ,,Dacă nu te întâlnești din când în când frontal cu diavolul, s-ar putea să mergeți în aceeași direcție“. Mulți lideri creștini urmăresc pacea și comfortul, dar așa ceva nu este posibil pe vreme de război. Iată de ce ei dau bir cu fugiții de îndată ce se simt atacați de diavol.

Orice lucrător simte din când în când dezamăgiri și descurajare. Ele nu-i descalifică însă, ci sunt doar dovada că sunt acolo unde trebuie și că fac ceea ce trebuie. Dezamăgirile și descurajarea sunt parte din suferințele pe care le îndurăm alături de Christos. Nu uitați că El a pierdut la un moment dat totul, dar asta nu-L va împiedica în final să biruiască totul și să ne poarte și pe noi ,,în carul Său de biruință“. Dacă ai primit ,,ordinul de recrutare“ și ești un soldat al lui Christos, nu căuta popularitatea și prosperitatea, ci caută să placi ,,celui ce te-a înscris la oaste“.

Atletul

A treia imagine folosită de apostolul Pavel pentru evlavie este a unui atlet care excelează în sport. Pavel nu simte nevoia să lămurească viața unui atlet. Și el și cititorii lui erau foarte familiari cu subiectul. Deviza vremii era ,,Mente sana in corpore sano“ și sportul era foarte la modă.

,,Şi cine luptă la jocuri nu este încununat, dacă nu s-a luptat după rânduieli“ (2 Tim. 2:5).

Metafora vorbește despre perseverență și disciplină. Un atlet este obligat să ducă ,,o viață sportivă“ și să se supună la ,,tot felul de înfrânări“:

,,Toţi cei ce se luptă la jocurile de obşte se supun la tot felul de înfrânări. Şi ei fac lucrul acesta ca să capete o cunună care se poate veşteji: noi să facem lucrul acesta pentru o cunună care nu se poate veşteji“ (1 Corinteni 9:25).

Este ceva paradoxal în lucrarea unui păstor de biserică. El nu are un program fix, ca ceilalți angajați la o companie, dar el trebuie să-și facă un program chiar mai fix decât ei. Ziua lui de lucru nu este de opt ore, ci de douăzeci și patru de ore. Se cere înțelepciune să te disciplinezi singur și să așezi prioritățile corect ca să ai vreme și pentru studiu și pentru rugăciune și pentru vizite și pentru familiile altora, dar și pentru propria ta familie. Realitatea de pe teren arată că nu cei mai talentați au succes, ci cei perseverenți. Talentul este necesar și măsoară porția de har pe care ne-a dat-o Dumnezeu prin Duhul. Dar talentul  este insuficient dacă nu este însoțit de o viață disciplinată, trăită după niște ,,rânduieli“ precise, pe care unii le numesc și ,,discipline spirituale“.

Nu poți da altora apă dacă n-ai scos-o mai întâi tu însuți din fântână. Uitându-mă la propria mea viață, dimineața fug la computer și noaptea târziu sunt de multe ori tot acolo. Mi s-a spus că cel mai bun profesor este cel care studiază toată viața.

O altă implicație a metaforei cu atletul este în zona moralității. ,,Rânduielile“ sunt foarte necesare și aici. În lupta cu diavolul, mulți au căzut în ispite pentru că n-au știut să se apere. De la Billy Graham și până la vicepreședintele Pence, America a cunoscut lideri creștini cre s-au angajat să nu stea niciodată singuri cu o femeie în situații care ar putea deveni periculoase. Banii și faima îi pot face pe liderii creștini să creadă că nu mai sunt oameni obișnuiți și că-și pot permite libertăți pe care le-ar critica imediat la alții. Descalificările din sport sunt tragice, dar cele din lucrarea lui Dumnezeu sunt și mai păgubitoare.

Plugarul

Cea de a patra imagine folosită de Pavel pentru a ilustra evlavia este a unui fermier. El spune:

,,Plugarul trebuie să muncească înainte ca să strângă roadele“ (2 Tim. 2:6).

În original verbul folosit este sinonim cu acela folosit pentru munca presbiterilor:

,,Prezbiterii care cârmuiesc bine să fie învredniciţi de îndoită cinste, mai ales cei ce se ostenesccu propovăduirea şi cu învăţătura, pe care o dau altora“ (1 Tim. 5;17).

Agricultura este sectorul celor harnici, obișnuiți cu oboseala. Pe vremea când eram la Seminarul teologic Baptist de la București, fratele Bunaciu ne vorbea despre ,,fericirea sub povară“. Este o realitate paradoxală a lucrătorilor din agricultură. Cu cât sunt sacii pe care-i are de cărat acasă toamna mai mulți și mai grei, cu atât țăranul este mai fericit. Cu cât stupii pe care-i duce în spinare după sezon sunt mai grei cu atât stuparul este mai bucuros.

Pentru recoltă trebuie risipă de energie. În pasajul imediat următor, apostolul dezvoltă acest subiect arătând legătura directă dintre osteneală și onoare, dintre suferință și slavă:

,,Înţelege ce-ţi spun; Domnul îţi va da pricepere în toate lucrurile. Adu-ţi aminte de Domnul Isus Hristos din sămânţa lui David, înviat din morţi, după Evanghelia mea, pentru care sufăr până acolo că sunt legat ca un făcător de rele. Dar Cuvântul lui Dumnezeu nu este legat. De aceea rabd totul pentru cei aleşi, pentru ca şi ei să capete mântuirea care este în Hristos Isus, împreună cu slava veşnică. Adevărat este cuvântul acesta: Dacă am murit împreună cu El, vom şi trăi împreună cu El. Dacă răbdăm, vom şi împărăţi împreună cu El. Dacă ne lepădăm de El, şi El Se va lepăda de noi. Dacă suntem necredincioşi, totuşi El rămâne credincios, căci nu Se poate tăgădui singur“ (2 Tim. 2:7-13).

Lucrătorul calificat

A cincea metaforă a evlaviei este prezentată în 2 Tim. 2:15-19 și ne vorbește despre distincția dintre ,,teoreticienii sterili“ și adevărații lucrători, dintre cei ce doar vorbesc și cei ce pun în practică, dintre cei ce știu și cei ce fac. Nu orice agitație este însă slujire și orice activitate duce la roade. Trebuie să semănăm duhovnicește, ca să secerăm roade duhovnicești:

,,Adu-le aminte de aceste lucruri şi roagă-i fierbinte înaintea lui Dumnezeu să se ferească de certurile de cuvinte, care nu duc la alt folos decât la pieirea celor ce le ascultă“ (2 Tim. 2:14).

Când a aflat că vreau să devin păstor, Simion Cure, un decan al credinței pe vremea aceea, m-a întrebat: ,,Dănilă, ce vrei să te faci: priveghetor sau privighetor? Că sunt unii care se fac predicatori doar pentru că tare le mai place să-și audă glasul cum sună … Priveghetor înseamnă osteneală, nesomn și sacrificiu. Tu ce vrei să fii?“

Nicolae Iorga a spus: ,,Dacă vrei să vezi calitatea unei semințe, nu te lua la ceartă cu limbutul, ci pune-o în pământ!“

,,Caută să te înfăţişezi înaintea lui Dumnezeu ca un om încercat, ca un lucrător care n-are de ce să-i fie ruşine şi care împarte drept Cuvântul adevărului.
Fereşte-te de vorbăriile goale şi lumeşti; căci cei ce le ţin vor înainta tot mai mult în necinstirea lui Dumnezeu. Şi cuvântul lor va roade ca cangrena. Din numărul acestora sunt Imeneu şi Filet, care s-au abătut de la adevăr. Ei zic că a şi venit învierea şi răstoarnă credinţa unora“ (2 Tim. 2:15-18).

Nu suntem într-un concurs de popularitate. Nu trebuie să fim preocupați de aprobarea oamenilor. La urma urmei, ceea ce contează este ce ne va spune Dumnezeu în ziua în care ne vom înfățișa înaintea scaunului Său de judecată. Atestatul lui Dumnezeu va fi dat doar acelora care au umblat în lumină cu viața lor și au răspândit în jur lumina prin vorbirea lor. Dumnezeu nu spune ,,după vorbele lor îi veți cunoaște“, ci ,,după faptele lor îi veți cunoaște“! Cine dorește să afle dacă un altul este sau nu creștin adevărat poate să se uite atent la faptele pe care le face. Nimeni nu culege ,,struguri din spini sau smochine din mărăcini“ (Mat. 7:16).

Nașterea din nou este o realitate nevăzută pe care, exclusiv, numai Dumnezeu o cunoaște, dar realitatea ei este evidentă dintr-o radicală schimbare a vieții:

,,Totuşi temelia tare a lui Dumnezeu stă nezguduită, având pecetea aceasta: „Domnul cunoaşte pe cei ce sunt ai Lui” şi „Oricine rosteşte Numele Domnului să se depărteze de fărădelege!” (2 Tim. 2:15-19).

La întrebarea: ,,Care este semnul primirii Duhului Sfânt?“ nu există decât un singur răspuns corect: ,,O viață de sfințenie!“

Vasul de cinste

A șasea ilustrație a evlaviei este cea a unui vas din gospodărie.

,,Într-o casă mare nu sunt numai vase de aur şi de argint, ci şi de lemn şi de pământ. Unele sunt pentru o întrebuinţare de cinste, iar altele, pentru o întrebuinţare de ocară. Deci, dacă cineva se curăţă de acestea, va fi un vas de cinste, sfinţit, folositor stăpânului său, destoinic pentru orice lucrare bună“ (2 Tim. 2:20).

Ce trebuia să facă practic Timotei? Iată ce-i spune Pavel:

,,Fugi de poftele tinereţii şi urmăreşte neprihănirea, credinţa, dragostea, pacea, împreună cu cei ce cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată. Fereşte-te de întrebările nebune şi nefolositoare, căci ştii că dau naştere la certuri“ (2 Tim. 2:22-23).

Un om evlavios trăiește în curăția morală, în adevărul învățăturii creștine și este întotdeauna la dispoziția stăpânului său. Toate acestea la un loc îl fac să aibe parte de ,,cinste“ în adunarea copiilor lui Dumnezeu.

,,Voia lui Dumnezeu este sfinţirea voastră: să vă feriţi de curvie; fiecare din voi să ştie să-şi stăpânească vasul în sfinţenie şi cinste, nu în aprinderea poftei, ca neamurile, care nu cunosc pe Dumnezeu“ (1 Tesal. 4:3-5).

Robul

Ultima imagine folosită de apostolul Pavel ca să descrie evlavia este aceea a unui rob.

,,Şi robul Domnului nu trebuie să se certe; ci să fie blând cu toţi, în stare să înveţe pe toţi, plin de îngăduinţă răbdătoare, să îndrepte cu blândeţe pe potrivnici, în nădejdea că Dumnezeu le va da pocăinţa ca să ajungă la cunoştinţa adevărului, şi, venindu-şi în fire, să se desprindă din cursa Diavolului, de care au fost prinşi ca să-i facă voia“ (2 Tim. 2:24-26).

Chiar dacă are poziția de ,,administrator peste casa lui Dumnezeu“, Timotei trebuie să-și însușească atitudinea umilă a unui rob al Stăpânului.

,,Căci episcopul, ca econom al lui Dumnezeu, trebuie să fie fără prihană, nu încăpăţânat, nici mânios, nici dedat la vin, nici bătăuş, nici lacom de câştig mârşav …“ (Tit 1:7).

Management sau ucenicie? Ce este de preferat: priceperea planificării sau disciplina unei totale ascultări în totală dependență de Stăpânul ceresc.

S-ar putea să avem prea multe cursuri de management și mult prea puține exemple de adevărată ucenicie. La împlinirea vârstei de 100 de ani, la Atlanta, Petru Popovici ne-a împărtășit ,,secretul“ rodirii lui în lucrare: ,,Eu n-am decis nimic. Totul a fost decis de Tatăl înainte ca eu să mă fi născut. Nu mi-am făcut planuri ,,cincinale“. Am fost doar un rob care se uită atent la mâna stăpânului său. Există o foarte mare deosebire între un slujitor și un rob: Slujitorul lucrează pentru simbrie și, dacă nu-i convine, pleacă la altul. Un rob lucrează fără simbrie, nu doar dacă-i place, ci pentru că trebuie. El este la totala dispoziție și discreție a stăpânului său. Eu, frații mei, am fost rob, nu slugă. Faptele pe care le-am făcut n-au fost ale mele, ci au fost lucrările pe care Domnul mi le-a dat să le fac“.

,,Evlavia“ este un cuvânt grecesc a cărui însemnătate a ajuns într-adevăr o ,,taină“ pentru lume. Apostolul Pavel s-a văzut silit să i-l explice lui Timotei ca să se știe despre ce este vorba. Bine a făcut. Pentru că o astfel de tălmăcire practică ne trebuia și nouă.

Capitolul 3 – Apel profetic

Iată un capitol cu o temă clară și clarificatoare! Începutul și finalu lui ne dau elementele necesare identificării acestei teme:

,,Să ştii că în zilele din urmă vor fi vremuri grele“ (2 Tim. 3:1)

,, … pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună“ (2 Tim. 3:17).

Formulată în cuvintele mele, tema capitolului este: ,,Nici o scuză!“ Circumstanțele nu pot fi niciodată o scuză pentru defetism sau mediocritate. Desăvârșirea și destoinicia sunt posibile oricui, oriune și oricând.

Epistola aceasta este unul din argumentele majore pentru cei ce nu cred în progresul societății și nici în perspectiva unui creștinism triumfalist. Din temnița romană, apostolul Pavel îi scrie lui Timotei că viitorul nu va fi roziu, ci tragic.

,,Să ştii că în zilele din urmă vor fi vremuri grele“ (2 Tim. 3:1).

În original, Pavel folosește termenul ,,cumplite“ care mai apare și în cazul demonizaților din Gadara:

,,Erau aşa de cumpliţi, că nimeni nu putea trece pe drumul acela“ (Matei 8:28).

În sensul foarte strict al cuvântului, în capitolul 3 al epistolei avem de-a face cu un pasaj profetic. De unde știa apostolul Pavel caracterul vremurilor care aveau să vină? Aceasta este o întrebare grea la care numai Dumnezeu ne-ar putea da un răspuns. Cert este că suferințele din vremurile de pe urmă nu vor fi datorate crizelor ecologice sau economice, ci crizelor de caracter. Cineva spunea că ne facem în mare măsură raiul sau iadul prin ceea ce suntem deja în viața aceasta în noi înșine și între noi, în relațiile interumane. Cea mai mare decadență terestră nu este a mediului înconjurător, ci a mediului interior. Pavel spune că lumea va fi rea pentru că oamenii vor fi răi. Cum vor putea supraviețui creștini într-o astfel de lume? Apostolul îi dă lui Timotei trei îndemnuri:

Anticipează-le (3:1–9).

Cei care se așteaptă să vadă venind paradisul pe pământ se autoprogramează pentru o mare dezamăgire. De fapt, toate deziluziile noastre sunt întotdeauna pe măsura iluzilor cu care ne-am hrănit. Un cunoscător al Scripturii nu este un pesimist, ci un realist ancorat în punctul lui Dumnezeu de vedere. Citiți cu atenție descrierea făcută oamenilor din vremurile de pe urmă și veți observa foarte repede că este vorba despre o proastă plasare a dragostei. Ei nu-L mai iubesc pe Dumnezeu și nu-i iubesc pe oameni, ci se iubesc pe ei înșiși și iubesc lucrurile materiale din jur. Dumnezeu ne-a dat lucruri pe care să le folosim și oameni pe care să-i iubim. Noi am ajuns să facem invers! Iubim lucrurile și-i folosim pe oameni!

,,Căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără evlavie, fără dragoste firească, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, neîmblânziţi, neiubitori de bine, vânzători, obraznici, îngâmfaţi; iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu, având doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea. Depărtează-te de oamenii aceştia“ (2 Tim. 3:2-5).

Peștele se împute de la cap și lumea de la creștinismul fals! Decadența vremurilor din urmă nu va ocoli biserica. Pavel își continuă profeția vorbind despre imoralitatea celor aparent super-spirituali. Ființa umană este într-așa făcută că goana după supra-săiritualitate este soră cu senzualitatea. Setea după senzații tari naște foamea după senzualitate. Foarte multe femei fascinate de falși profeți au simțit-o pe propria lor piele

,,Sunt printre ei unii care se vâră prin case şi momesc pe femeile uşuratice îngreuiate de păcate şi frământate de felurite pofte, care învaţă întotdeauna şi nu pot ajunge niciodată la deplina cunoştinţă a adevărului. După cum Iane şi Iambre s-au împotrivit lui Moise, tot aşa şi oamenii aceştia se împotrivesc adevărului, ca unii care sunt stricaţi la minte şi osândiţi în ceea ce priveşte credinţa. Dar nu vor mai înainta căci nebunia lor va fi arătată tuturor, cum a fost arătată şi a celor doi oameni“ (2 Tim. 3:6-9)

Iane și Iambre despre care amintește Pavel au fost doi vrăjitori de la curtea lui faraon. Ei au imitata până la o vreme minunile pe care i le-a dat Dumnezeu lui Moise să le facă înaintea lui faraon ca să-I lase poporul să plece. Asta este un avertisment teribil de important pentru toți naivii care cred că tot ce zboară se mînâncă și tot ce este supranatural este neapărat dumnezeiesc. Supranaturalul poate fi, și chiar este de multe ori, demonic. Pavel știe despre ce vorbește! În Filipi, o roabă care avea duh de ghicire s-a ținut o vreme de el și de însoțitorii lui. Ca să evite orice confuzie, Pavel a scos duhul demonic din ea, chiar dacă a trebuit pentru aceasta să plătească un mare preț de suferințe personae (Fapte 16:16-34). În Efes, predicarea lui Pavel a dus la clarificarea lucrurilor din sfera supranaturalului și mulți din oamenii care fuseseră prinși în rătăciri demonice s-au lepădat de ele (Fapte 19:11-20).

Urmează exemplele oamenilor lui Dumnezeu (3:10–12).

Ajungem întotdeauna ca cei pe care-i admirăm! De aceea, nu vă lăsați îmbătați cu apă chioară de ,,celebritățile“ meteorice care străbat fascinant bolta creștinismului contemporan. Așteptați să vedeți ,sfârșitul felului lor de viețuire“ și numai după aceea urmați-le pilda. Într-o lumea a minciunii, adevărul stă de multe ori cu cei puși în lanșuri, iar firea pământească umblă după strălucirea ,,laodiciei“, fugind de lepădarea de sine, cacdracul de tămâie. În loc de pocăință, în vremurile din urmă oamenii vor umbla după ,,pace și prosperitate“. În loc să ia jugul alături de Christos și să aibă parte de suferințele Lui, oameni se vor împopoțâna cu bijuteriile și jucăriile măscăricilor acestei lumi păcătoase. Însemnul pe care i-l dă Pavel lui Timotei este să stea alături de cei care trăiesc în adevăr, în credință și au parte de suferință pentru evanghelie:

,,Tu, însă, ai urmărit de aproape învăţătura mea, purtarea mea, hotărârea mea, credinţa mea, îndelunga mea răbdare, dragostea mea, răbdarea mea, prigonirile şi suferinţele care au venit peste mine în Antiohia, în Iconia şi în Listra. Ştii ce prigoniri am răbdat, şi totuşi Domnul m-a izbăvit din toate. De altfel, toţi cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Isus vor fi prigoniţi“ (3:10-12).

Pocăința și popularitatea n-au făcut niciodată casă bună împreună.

Ancorează-te în Biblie (3:13–17).

Crede din toată inima că te poți încrede în Cuvântul lui Dumnezeu pentru mântuire (v. 15), pentru maturizare din copilărie până la sfârșitul vieții (vv. 15, 17), și te poate echipa pentru slujirea Domnului (v. 17). Amăgirile Satanei fac prăpăd în adunările creștine (v. 13), iar unicu medicament și metodă de lucru împotriva lui este Cuvântul inspirat pe care ni l-a lăsat Dumnezeu.

Fii vigilent împotriva unor oameni cu puteri supranaturale ca Iane și Iambre (v. 8). Ei pot imita lucrarea lui Dumnezeu ca și Simon magul din Samaria (Exod. 7:8–13; Fapte 8:9-11). Satan poate falsifica minuni și poate falsifica creștini! (vv. 5, 13; 2 Cor. 11:13–15) Ei pătrund în adunări și dezbină. Este nevoie de foarte mult discernământ spiritual.

Capitolul 4 – Apel personal

Capitolul acesta este probabil cel mai plin de încărcătură emoțională din toate epistolele apostolului Pavel. El clădește pe două alternative: pe de o parte speră că Timotei va ajunge la el și vor continua împreună lucrarea și părtășia, pe de altă parte ia în considerare posibilitatea ca acestea rânduri să fie utimele cuvinte pe care i le spune ,,fiului“ său în credință.  Fiecare cuvânt este serios și solemn, ceea ce dă întregii epistole caracterulul unui ,,testament“ spiritual. Acestea sunt ultimele cuvinte care ne-au rămas de la marele apostol.

Ceea ce avem în față este un Manual de Teologie Pastorală în miniatură! În acest capitol, apostolul Pavel îi dă lui Timotei trei porunci:

I. Privește în Cuvântul Domnului și împlinește-ți bine slujba!

Pentru a pătrunde în adâncimile acestui pasaj este bine să remarcăm că în primele cinci versete ale capitolului, Pavel folosește nouă verbe care definesc portretul unui lucrător creștin. Fiecare dintre ele sunt o dorință a apostolului Pavel și, toate împreună, creionează portretul unui slujitor adevărat al lui Dumnezeu în Biserică.

Te rog fierbinte …, (1) propovăduiește Cuvântul, (2) stăruiește asupra lui la timp și nelatimp, (3) mustră, (4) ceartă, (5) îndeamnă cu toată blândețea și învățătura“  …

Dar tu (6) fii treaz în toate lucrurile, (7) rabdă suferințele, (8) fă lucrul unui evanghelist și (9) împlineșteți bine slujba“ (2 Tim. 4:1-2).

Aceste nouă verbe nu exprimă nouă sugestii, nouă idei sau nouă dorințe. Ele sunt nouă porunci clare și limpezi, cuprinzând acțiunile oricărui predicator care vrea să-i fie credincios lui Dumnezeu și vrea să știe ce se așteaptă de la o astfel de persoană.

Caracterul serios și solemn este dat de motivația pe care i-o așează înainte Pavel lui Timotei. Orice creștin veritabil trebuie să țină seama de ea:

,,Te rog fierbinte, înaintea lui Dumnezeu şi înaintea lui Hristos Isus, care are să judece viii şi morţii, şi pentru arătarea şi Împărăţia Sa …“ (2 Tim. 4:1).

Pavel aflase că situația din Efes se deteriorase mult și știa că Timotei nu are ,,stamina“ lăuntrică să fie un luptător ca el. Pe deasupra, situația din Imperiu  devenise nefavorabilă tuturor grupărilor religioase evreiești. Roma începuse să-i vâneze și pe creștini, iar un anume ,,Alexandru căldărarul“ îl turnase pe el la autorități și era un pericol potențial pentru Timotei. În aceste condiții, apostolul își încheie epistola cu un apel ,,fierbinte“. El îl face conștient pe ucenicul lui de seriozitatea chemării pe care i-a făcut-o Dumnezeu.

Cineva a spus: ,,Mă interesează puțin ce spun oamenii despre mine astăzi, pentru că mă interesează mult mai mult ce va spune Dumnezeu în ziua în care mă voi afla înaintea Lui!“

Am observat în biserici două ,,job descriptions“, două „fișe de lucru“ pe care i le oferă unii membrii păstorului local.

Prima și cea mai rea dintre cele două este concepția ,,clientul nostru este stăpânul nostru“ care-l descrie pe păstorul local într-o stridentă asemănare cu un ospătar sau cel  mult cu un șef de sală de restaurant. În așteptările unor astfel de membrii, păstorul trebuie să le zâmbească mieros tuturor, indiferent de starea lor morală sau spirituală, să îi așeze pe un loc cât mai confortabil și să se îngrijească să fie serviți cu ,,ceea ce le place“, adică cu ceea ce comandă. Clienții-membri sunt dispuși să achite nota de plată, ba chiar și un mic bacșiș, dacă păstorul-ospătar și-a îndeplinit bine slujba.

Cea de a doua variantă este cea în care „Dumnezeu este stăpânul nostru“, iar păstorul este doar un reprezentant al Lui, un fel de ,,supraveghetor-coordonator“, adică un ,,episcopos“. Păstorului îi revine responsabilitatea să vegheze ca ,,stăpânul turmei“, Păstorul cel mare al oilor, să fie mulțumit că ține oile sănătoase și roditoare. Spre deosebire de ospătar, care are pe mână un fel de prosop, ciobanul acesta poartă în mână un toiag de cârmuire, care se poate transforma la nevoie în bâtă sau ciomag, când lucrurile nu merg așa cum trebuie și, mai ales, când apar lupii îmbrăcați în piei de oaie.

Un astfel de păstor trebuie să spună ca și apostolul Pavel:

„Caut eu oare, în clipa aceasta, să capăt bunăvoinţa oamenilor sau bunăvoinţa lui Dumnezeu? Sau caut să plac oamenilor? Dacă aş mai căuta să plac oamenilor, n-aş fi robul lui Hristos.“ (Gal. 1:10).

Cam așa ceva vrea să-i insufle lui Timotei apostolul aflat în închisoarea din Roma. Pentru aceasta,

,,Iată cum trebuie să fim priviţi noi: ca nişte slujitori ai lui Hristos şi ca nişte ispravnici ai tainelor lui Dumnezeu.  Încolo, ce se cere de la ispravnici este ca fiecare să fie găsit credincios în lucrul încredinţat lui. Cât despre mine, prea puţin îmi pasă dacă sunt judecat de voi sau de un scaun omenesc de judecată. Ba încă nici eu însumi nu mă mai judec pe mine. Căci n-am nimic împotriva mea, totuşinu pentru aceasta sunt socotit neprihănit: Cel ce mă judecă este Domnul. De aceea să nu judecaţi nimic înainte de vreme, până va veni Domnul, care va scoate la lumină lucrurile ascunse în întuneric şi va descoperi gândurile inimilor. Atunci, fiecare îşi va căpăta lauda de la Dumnezeu“ (1 Cor. 4:1-5).

Pavel îl așează pe Timotei ,,înaintea lui Dumnezeu şi înaintea lui Christos Isus, care are să judece viii şi morţii“ și înaintea lui Hristos care va veni ,,în Împărăția Sa“.

Fiecare an din viața noastră, fiecare lună, fiecare zi și fiecare secundă trăim sub privirea lui Dumnezeu! Motivația noastră în lucrare trebuie să fie această umblare cu Dumnezeu în Hristos prin călăuzirea Duhului Sfânt. Ce facem astăzi va fi evaluat de Dumnezeu în perspectiva Împărăției care va veni. ,,Arătarea“ Domnului Isus este nădejdea noastră, dar poate fi și necazul nostru, dacă vom fi făcuți de rușine înaintea lui Hristos:

,,Te îndemn, înaintea lui Dumnezeu, care dă viaţă tuturor lucrurilor, şi înaintea lui Hristos Isus, care a făcut acea frumoasă mărturisire înaintea lui Pilat din Pont, să păzeşti porunca, fără prihană şi fără vină până la arătarea Domnului nostru Isus Hristos, care va fi făcută la vremea ei de fericitul şi singurul Stăpânitor, Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor, singurul care are nemurirea, care locuieşte într-o lumină de care nu poţi să te apropii, pe care niciun om nu L-a văzut, nici nu-L poate vedea şi care are cinstea şi puterea veşnică! Amin“ (1 Tim. 6:13-16).

,,De acum mă aşteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da în „ziua aceea” Domnul, Judecătorul cel drept. Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui“ (2 Tim. 4:8).

,,Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi oamenii, a fost arătat şi ne învaţă s-o rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie, aşteptând fericita noastră nădejde şi arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor, Isus Christos“ (Tit. 2:11-13).

Revenind la unele din cele 9 verbe folosite de apostolul Pavel, trebuie să spunem că ,,primordialitatea predicării Cuvântului“ care-i scoate pe oameni din lumea iluziilor istorisirilor închipuite care le gâdilă urechile, este caracterizată astfel:

Predicarea trebuie să urmărească aceste trei scopuri: condamnarea, avertizarea și îndreptarea (mustră, ceartă, îndeamnă). Firea pământească se împotrivește și o astfel de predicare nu va fi populară. Nu trebuie să urmărim însă popularitatea, ci propășirea în sfințire. Ca să-l cităm pe unul care a găsit o exprimare fericită: ,,Predicatorul trebuie să-i tulbure pe cei confortabili și să le dea confort celor tulburați“.  El trebuie să le spună ascultătorilor ceea ce au nevoie să audă, nu ce le-ar place să audă.

II. Privește la exemplul meu

Pavel îl îndeamnă pe Timotei ,,să-și împlinească bine slujba“, dându-se pe sine însuși drept exemplu. Situația în care se găsește apostolul Pavel îi dă ocazia să vorbească despre două situații dificile în viața oricărei persoane: moartea și singurătatea.

,,Căci eu sunt gata să fiu turnat ca o jertfă de băutură şi clipa plecării mele este aproape. M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa. De acum mă aşteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da în „ziua aceea” Domnul, Judecătorul cel drept. Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui“ (2 Tim. 4:6-8).

Când folosește expresia ,,ca o jertfă de băutură“, apostolul Pavel folosește o metaforă a finalului. Această jertfă de băutură era pentru evrei jertfa de la urmă care, turnată pe altar, încheia procesiunea pentru jertfa ca dar de mâncare și arderea de tot (Num. 15:1-10). ,,Ca o jetfă de băutură“ însemna în vernacularul evreiesc ,,pentru ultima fază“.

Ca și Pavel, când ne aflăm în fața morții putem avea trei atitudini; îngrozirea, resemnarea sai anticiparea.

Un exemplu de groază în fața morții este, surprinzător în viața patriarhului Iov (Iov 9:34; 10:18-22) și în împăratului David (Psalmul 88).

Un exemplu de resemnare în fața morții se găsește în meditațiile lui Iov (Iov. 14:1-2) și în meditațiile lui Solomon din cartea Eclesiastul:

,, … până nu se întoarce ţărâna în pământ, cum a fost, şi până nu se întoarce duhul la Dumnezeu, care l-a dat“ (Eclesiastul 12:7).

Un exemplu de anticipare a morții este în mărturia apostolului Pavel despre revelațiile cerești (2 Cor. 12:1-5) și despre dorul de a ajunge iar acolo:

,,Mă aştept şi nădăjduiesc cu tărie că nu voi fi dat de ruşine cu nimic, ci că acum, ca totdeauna, Hristos va fi proslăvit cu îndrăzneală în trupul meu, fie prin viaţa mea, fie prin moartea mea. Căci, pentru mine, a trăi este Hristos şi a muri este un câştig. Dar, dacă trebuie să mai trăiesc în trup, face să trăiesc; şi nu ştiu ce trebuie să aleg. Sunt strâns din două părţi: aş dori să mă mut şi să fiu împreună cu Hristos, căci ar fi cu mult mai bine, dar, pentru voi, este mai de trebuinţă să rămân în trup“ Filipeni 1:20-24).

Pasajul imediat următor din scrisoarea apostolului Pavel către Timotei vorbește despre singurătate. Dacă viața este definită ca ,,existența relațiilor cu mediul înconjurător“, singurătatea poate fi definită și ca o moarte incipientă. Tema  singurătății ocupă în întregime finalul scrisorii (2 Tim. 4:9-22). Apostolul o prezintă ca pe o tovarășă de drum pentru el și pentru mulți dintre colaboratorii lui. Distingem câteva cauze ale singurătății:

Singurătatea pierderii unui ucenic (4:10. Este cazul lui Dima, un om în care s-a investit Pavel. Plecarea lui spre atracțiile lumii din cosmopolitul Tesalonic i-a lăcat apostolului un gol în inimă. Un ,,părinte spiritual“ nu renunță ușor la niciunul din fii lui în credință.

Singurătatea lucrătorului este amintită pe locul al doilea. Pavel pomenește numele câtorva lucrători care au plecat singuri în diferite ținuturi. Crescens s-a dus în galatia (4:10), Tit a plecat în Dalmatia (4:10), Tihic a fost trimis de Pavel la Efes (4:12). Singurătatea n-a fost numai tovarășa de drum a lui Pavel și Timotei. Toți ceilalți colaboratori ai lor au plecat singuri. Pentru că n-avem epistole adresate lor nu le știm nici durerile și nici problemele, dar au fost cu siguranță destule.

Pe locul al treilea este pomenită singurătatea trădării (4:14-15). Eram în vizită la Richard Wurmbrand și ne ținea o prelegere împotriva publicității făcute celor răi care fac fapte rele. Ne-a citat cazul acestui ,,Alexandru Căldăraru“ care i-a făcut apostolului Pavel mult rău. ,,Nu ni se dau amînunte, a remarcat nenea Richard. De două mii de ani curioșii ar crea să afle ce i-a făcut Alexandru lui Pavel, dar nu ni se spune. Apostolul Pavel a pus un punct după numele lui. Este destul. Nici nu se merită mai mult!“

Cea de a patra amintită de Pavel este singurătatea tribunalului (4:16-19). Fie că a fost vorba despre procesul intentat în Cezareea, fie că a fost vorba despre o primă înfățișare la procesul din Roma, apostolul Pavel a trebuit să calce pe urmele Domnului său și să rămână singur în fața dușmanilor.

Cea de a cincea enumerată de Pavel este singurătatea bolii (4:20). Trofim fusese lăsat în urmă în Milet din cauza bolii. Era acum singur cu foarte multe întrebări în inima lui: Cum de nu l-a vindecat și pe el Pavel? Cum de nu l-a vindecat și pe el Dumnezeu? Trofim n-avea nici un răspuns la aceste întrebări și nu le avea nici Pavel. Singurătatea bolii este una din cele mai grele singurătăți umane. Aflat pe patul morții, cineva a scris pe un petec de hârtie: ,,Trăim și luptăm împreună, dar de murit murim fiecare singuri“.

Boala nu l-a ocolit nici pe Pavel și nici pe colaboratorii lui. Din mai multe epistole reiese că apostolul a suferit de o boală de ochi (pe care unii o cred o rămășiță a pierderii vederii pe drumul Damascului).  Cu boala s-a luptat și Epafrodit, trimisul bisericii din Filipi să-l ajute pe Pavel în lucrare (Filipeni 2:25-30). Deși s-a pus la dispoziția Domnului ,,pentru lucrul lui Christos“, Epafras a ajuns aproape de moarte. Asta l-a întristat pe Pavel, dar mai ales i-a întrestat pe cei din Filipi. Vindecarea lui Epafras a fost un act de suveranitate divină. Pavel n-a avut puteri de vindecare discreționare, ci a depins de deciziile discreționare ale lui Dumnezeu. Iată cum formulează el această pziție în problema vindecării lui Epafras:

,,Ce-i drept, a fost bolnav şi foarte aproape de moarte, dar Dumnezeu a avut milă de el. Şi nu numai de el, ci şi de mine, ca să n-am întristare peste întristare“ (Filipeni 2:27).

Singurătatea, de orice natură ar fi ea,  este o încercare prin care trebuie să trecem, nu o condiție în care trebuie să rămânem! Chiar și când trec prin ,,valea umbrei morții“, copiii lui Dumnezeu au la îndemână resurse extraordanare:

,,Când străbat aceştia Valea Plângerii, o prefac într-un loc plin de izvoare şi ploaia timpurie o acoperă cu binecuvântări“ (Psalmul 84:6).

Care sunt leacurile pe care le-a aplicat apostolul Pavel? Scrisoarea adresată lui Timotei ne recomandă trei:  și Dumnezeu însuși (4:17-18).

a. Cărțile (4:13). Cititul este pentru minte ceea ce este gimnastica pentru trup.. Adevarata valoare a unei carti nu este data de pretul ei, ci de folosul pe care-l aduce. Ar trebui sa ne alegem cartile la fel de atent cum ne alegem prietenii.

b. Oamenii (4:9). Suntem fosrte rara așa de singuri cum ne simțim. Dumnezeu are grijă să ne trimită mereu pe cineva care să ne fie aproape. Apostolul Pavel îi trimite lui Timotei salutpri de la Eubul, Pudens, Linus, Claudia și … toți frații (4:21). Toți aceștia erau în Roma, nu departe de inima marelui apostol.

c. Dumnezeu însuși (4:17-18). ,,Dumnezeu este adăpostul şi sprijinul nostru, un ajutor care nu lipseşte niciodată în nevoi“ (Psalm 46:1). În ciuda gravității situației, Pavel face un joc de cuvinte amuzant. Parafrazând, el spune: ,,Și dacă cezarul acesta nu mă vrea în împărăția lui pământească, nu-i nimic! Se va deschide o ușă și voi trece dincolo în împărăția cerească a lui Dumnezeu!“

O concluzia la finalul acestui studiu

La finalul studierii celor două scrisori ale lui Pavel către Timotei se cuvine să ne întrebăm: ,,Oare și-au atins ele scopul? A reușit Timotei să-și depășească timiditatea, frica, tendința de a ceda mai degrabă decât să se lupte și să sufere pentru credință? Între-un cuvânt, a reușit apostolul să- l determine pe mai tânărul lui ucenic să-i calce pe urme?

Răspunsul se găsește într-un verset obscur din finalul epistolei către Evrei, unde citim:

,,Să știţi că fratelui Timotei i s-a dat drumul. Dacă vine curând, voi veni împreună cu el să vă văd” (Evrei 13:23).

Avem aici confirmarea eficacități celor două epistole. Cuvintele lui Pavel sau transformat în faptele lui Timotei. Ele și-au împlinit menirea dăltuind într-un om slab un caracter mare. Dacă le citim cu atenție și le ascultăm și noi, aceeași transformate se poate produce în fiecare dintre noi.

+++

Anexăm acestui studiu una din cele mai frumoase poezii scrise de Costache Ioanid, o adevărată analiză psihologică a relației dintre apostolul Pavel și Timotei,

SCRISOARE CATRE TIMOTEI

E ceas tarziu de noapte. In jilava incapere
doi oameni stau alaturi, doi vulturi in tacere.
Unul din ei, un medic, cu inima viteaza,
incearca sa adoarma, dar duhul sau vegheaza.

Celalalt e-un apostol, legat in lanturi grele,
el sta proptit de-o piatra, cu ochii catre stele.
Ce vina-l urmareste, ce neagra far’delege,
daca ostasii Romei au trebuit sa-l lege?
pentru ce jaf sau crima, el, Pavel, el, stegarul
lui Crist, asteapta-n lanturi sa-l judece Cezarul?

O, vina lui e mare, ea rascoleste firea,
e vina neiertata de-a fi vestit Iubirea,
e crima-nfricosata de-a fi rostit in lume
cuvintele salvarii si-al Lui Mesia nume.
Cum poate duhul mortii sa-ngaduie urgia
de-a se vesti o jertfa ce-aduce vesnicia?
De-a se vorbi de-un sange ce da oricui iertare,
de-a redeschide Raiul pierdut prin neascultare?

Nu. Nimeni n-are dreptul s-aduca o speranta,
sa-mparta o putere ce cugetul inalta
s-aprinda o lumina ce catre cer indruma.
O, Pavele, batrane, tu esti un foc, o ciuma!…
ai vrut s-arunci in lume peste pacat izbanda.

*

E ceas tarziu de noapte. Stau ingerii de paza.
alaturea de Luca, apostolul vegheaza.
Din uliti, din cetate, se-aud din vreme-n vreme
crampeie vagi de cantec, de chiot, de blesteme.

Din praguri de taverne vin spasme de chimvale,
vin mugete de oameni ce scot din san pumnale.
Apostolul asculta. O, cu ce dor, batrane,
dar cum sa-nvingi tu, unul, sagetile aprinse,
cohortele de demoni de mii de ani ne’invinse?
Cum tu, un fir de floare, sa-nfrangi toti maracinii?
O singura scanteie sa faca loc luminii?

*

Sta  intre somn si veghe apostolul-parinte.
Si sute de icoane ii vin si-i trec prin minte.
Sunt frati iubiti, tovarasi de dragoste si lupta,
care il cer la Tatal in ruga ne’ntrerupta.

Sunt sfintii din Iudeea, traind sub grea prigoana,
sunt ucenici din Cipru, din Asia romana…
Barnaba…Iust… Apolo… Arhip… Fortunat… Sila…
Eprafa din Colose… Priscila si Acuilla…
Pastori fruntasi, biserici, atatea sarcini grele…
Atatea aspre lupte cu spirite rebele…
O, cine-i slab, sau cine e gata sa se piarda
si inima-n apostol de grija sa nu arda?

Dar, printre toti, el vede in Efes o fiinta,
odrasla preaiubita, nascuta prin credinta,
un ucenic de care il prinde-un dor fierbinte,
dintr-o iubire sfanta de-apostol si parinte

E Timotei, un tanar cu inima zeloasa
un mugur de lumina in noaptea-ntunecoasa.
In inima de-apostol un duh de sus patrunde
in care Insusi Tatal cu Fiul Sau Se-ascunde.
Iar Pavel se apleaca, un brat spre zid intinde
si, scapara amnarul, o candela aprinde.
Apoi, cu ochii turburi si sangerand sub geana,
el cauta-ntr-o lada sa scoata-un sul si-o pana.
In zarea de opit genunchii-n colb si-i pune,
cu bratele-naltate spre Cer, in rugaciune.

– O, Doamne, din adancuri Te caut! Da-mi putere,
si-n pace, si-n furtuna, sa fiu o mangaiere!
Din vasul ce e gata din nou sa fie tina,
sa dau si cea din urma scanteie de lumina!

Se-aseaza iar batranul. Apoi, cu dulce soapta,
pe scumpul sau prieten din somnu-i il desteapta.
Spre-o polita se-nalta opaitul sa-l aseze.
Si iar pe pat se lasa si-ncepe sa dicteze:
– Pavel, prin har, apostol al Lui Isus Mesia,
prin voia Celui care da lumii vesnicia,
lui Timotei, odrasla si rod al batranetii,
har de la Tatal slavei si de la Domnul vietii.

Ma-nalt cu multumire pe a credintei cale
cand imi aduc aminte de lacrimile tale;
o, fiul meu, pastreaza cu-nflacarari nestinse
comoara cea primita prin bratele-mi intinse!

Du lumii Vestea Buna, rabdand in vremuri grele,
Si nu privi cu sila spre lanturile mele!
Caci Salvatorul nostru a biruit mormantul
si-acum a Lui e viata si cerul si pamantul.

Tu, dar, te intareste, copilul meu, vegheaza1
Tot ce ti-am spus, ia seama, la altii-ncredinteaza!
Indura fara sila cu mine impreuna
si, ca atlet al vietii, vei capata cununa.

Fugi de dorinti murdare, de pofta tineretii,
urmand iubirea sfanta si curatia vietii.
De intrebari nebune si de pareri desarte
ce n-aduc decat certuri, tu sa te tii departe.

Imprastie Cuvantul, grabind invatatura,
caci va veni o vreme cand, parasind Scriptura,
se va intoarce lumea, ca-n bezna cea straveche,
spre tot ce-ncanta ochiul si zumzaie-n ureche.
Si, iata, eu sunt gata. Si vremea e aproape
sa fiu turnat ca jertfa, ca un prinos de ape,.
Am dus lupta cea buna, sfarsita-i alergarea.
Am privegheat credinta. M-asteapta-ncununarea…

Luind in mana pana, apostolul se-apleaca
si iscalind scrisoarea, o-ntinde ca sa treaca
in mainile lui Luca. Apoi, privind in zare,
el lasa de pe buze un cantec sfant sa zboare…

*

Iar cand in zori, o nava pe apele desarte,
va duce-n larg scrisoarea spre Timotei, departe,
lumina de pe bolta, urcand peste genune,
il va gasi pe-apostol veghind in rugaciune.

AMIN

Reclame

2 comentarii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Răspundem aici cererii uriașe de explicații la Biblie. Tipărite, aceste studii au fost vândute odată cu sutele de mii de exemplare ale “Bibliei cu explicații“ (aceasta poate fi comandată și azi de la Christian Aid Ministries, Ohio, USA – tel. 330-893-2428)

Tirajele foarte mari n-au reușit însă să satisfacă interesul generat de aceste studii și n-au ajuns nici pe departe “peste tot“. La solicitarea multora, le oferim pe acest blog, unde avem avantajul că le putem completa și îmbunătății continuu.

Preluați și folosiți parțial sau total.

No copyright! Just spread the Light!

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 137 de urmăritori

%d blogeri au apreciat asta: