Secte şi instituţii iudaice

Cînd s-a ridicat cortina pentru a lăsa să înceapă actul doi al lucrărilor lui Dumnezeu cu oamenii, decorul pregătit pentru întemeierea Noului Testament era schimbat profund. De la vremea lui Maleahi se scurseseră aproximativ 400 de ani. Ţara trecuse succesiv sub dominarea sirienilor, asirienilor, babilonienilor, egiptenilor, grecilor şi, la data cînd începe acţiunea Evangheliilor, se afla sub stăpînirea romanilor. Cei întorşi din robia Babiloniană s-au dezvoltat într-o naţiune numeroasă, cu tradiţii specifice noi. Evreii se numeau acum iudei, iar religia lor se instituţionalizase, cristalizîndu-se sub numele de „Iudaism”. Pe lângă preoţi şi leviţi au apărut noi secte şi grupări: saducheii, cărturarii, fariseii, irodianii şi ziloţii. „Sinagoga”, născută departe de Templu în robia Babilonului, s-a aşejat definitiv în viaţa religioasă devenind centrul de închinăciune şi de studiere a Legii. În Stat, sub autoritatea politică şi religioasă a Romei, a luat fiinţă un corp de autoritate iudaic numit „Sinedriu”.

Dacă ar fi să sintetizăm Iudaismul în numai două cuvinte acestea ar fi: „ataşamentul” faţă de Lege şi „aşteptarea” mesianică. Nu toţi iudeii aveau însă aceste două trăsături în aceiaşi măsură. Pentru a înţelege climatul în care a venit Domnul Isus este bine să descriem fiecare dintre noile aşezăminte şi grupări religioase din Israel.

1. SINAGOGA. Deşi a apărut în timpul robiei babiloniene, numele ei nu apare nicăieri în cărţile Vechiului Testament. Nici măcar ultimul dintre profeţi nu o pomeneşte. Cum trecem însă în Noul Testament, sinagoga este întîlnită pretutindeni. Aşezămintele ei sînt comune în fiecare localitate din Israel, dar le întîlnim şi dincolo de graniţe, în comunităţile evreieşti stabilite în „diaspora”. Ideea de bază a existenţei Sinagogii era „studiul şi educaţia religioasă în textul Scripturii” (Matei 4:23; 9:35; Luca 4:15, 44; Fapte 13:5, 15; 14:10; 23:19). Interesant este faptul că forma de autoritate exercitată în Sinagogă era congregaţională. Nu preotul, ci adunarea avea ultimul cuvînt în hotărîrile luate. Cînd erau prezenţi, preoţi se bucurau de cinste, dar nu şi de privilegii speciale. Funcţia lor era privită ca fiind legată mai mult de Templu, acolo unde slujirea lor era ereditară. Conducătorii sinagogii nu-şi puteau transmite autoritatea urmaşilor lor, funcţiile erau hotărîte prin alegerea şi votul adunării. Numele celor care conduceau era de „fruntaşi” (Marcu 5:22; Fapte 13:15). Pe lîngă aceştia funcţionau „diaconi” care se ocupau cu lucrările materiale. Unul dintre ei se numea „cazan” şi slujba lui era să urmărească citirea corectă a textelor. Erau apoi alţii care se ocupau cu îngrijirea sulurilor sfinte, cu sunarea din trîmbiţă pentru a anunţa intrarea în Sabat, cu aprinderea candelelor, cu curăţenia şi cu aplicarea pedepselor corporale. Aceşti lucrători ai Sinagogii mai sînt numiţi în Biblie şi: „îngrijitori” (Luca 4:20) sau „flăcăii” (Fapte 5:6).

Oricîte defecte au avut şi oricît de nevrednici au fost cei ce le-au condus, Sinagogile au avut o contribuţie foarte pozitivă la păstrarea credinţei în popor. Faptul că acolo se citea cu regularitate Legea şi se explica poporului voia lui Dumnezeu, le-a transformat în făclii spirituale care luminau în noaptea de întunerec spiritual din jur.

2. CĂRTURARII. Deşi apar ca unele dintre cele mai neatractive personaje ale Evangheliilor, cărturarii au îndeplinit una dintre cele mai importante slujbe spirituale din Israel. Datoria lor era să multiplice prin copiere exemplarele scrierilor sfinte. Cu timpul ei au ajuns să cunoască extraordinar de bine „litera” Scripturii şi treceau în popor drept o clasă chemată să informeze şi să corecteze în probleme de învăţături Biblice. Luca îi numeşte: „învăţători ai Legii” (Luca 7:30). Orgoliul lor scolastic i-a pus repede în conflict cu Domnul Isus, care deşi nu studiase în nici una din şcolile lor, îşi permitea să interpreteze Scriptura în faţa poporului într-un fel nou şi nemaiîntîlnit în „tradiţie”. Popularitatea „învăţătorului” din Nazaret era veşnic o pricină de invidie pentru clasa cărturarilor (Matei 7:28-29).

3. SADUCHEII. Potrivit tradiţiei, numele acestei grupări se trage de la preotul Ţadoc, care a funcţionat ca Mare Preot pe vremea lui David şi Solomon (2 Cron. 31:10; Ezec. 40:46; 44:15; 48:11). În vremea Domnului Isus, numele de „saducheu” acoperea întreaga clasă a preoţimii lui Israel. Ei au deţinut puterea politică şi a fost grupul care a condus viaţa civilă din Iudaism în timpul dinastiei irodiene.

Ca specific religios, saducheii aderau cu stricteţe la interpretarea literală a Legii, dar nu credeau în existenţa îngerilor şi spiritelor (Fapte 23:8). Pare curios, dar această fracţiune religioasă din poporul evreu nu credea nici în nemurirea sufletului, nici în existenţa de după moarte. Ei simbolizează în grup, decadenţa celor chemaţi să călăuzească spiritual poporul. Opoziţia lor faţă de Domnul Isus a fost fioroasă. Ana şi Caiafa şi-au dat mîna în noapte ca să-L răstignească, iar după înălţarea la cer, preoţimea a continuat să stăruiască în necredinţă şi au dezlănţuit o cruntă persecuţie împotriva Bisericii: „Însă marele preot şi toţi cei ce erau cu el, adică partida Saducheilor, s-au sculat plini de pizmă, au pus mîinile pe apostoli, şi i-au aruncat în temniţa de obşte” (Fapte 5:17-18). Necredinţa lor în veşnicie i-a făcut să fie „oportuniştii” vremii. Compromisurile lor cu stăpînirea romană i-au ajutat să-şi menţină poziţiile şi puterea. Urîţi în taină de popor, ei au dispărut de îndată ce, după distrugerea Ierusalimului, a încetat şi suportul lor din partea autorităţilor imperiale. Printr-o providenţială potrivire, preoţia ca grup a încetat în Israel tocmai în ceasul în care „Marele Preot” – Isus Cristos şi-a început misiunea în slavă (evrei 4:14-16). Spre fericirea lor, nu toţi preoţii au stăruit în greşelile saducheilor. În cartea Faptele Apostolilor citim următoarele: „Cuvîntul lui Dumnezeu se răspîndea tot mai mult, numărul ucenicilor se înmulţea mult în Ierusalim, şi o mare mulţime de preoţi veneau la credinţă” (Fapte 6:7).

4. FARISEII. Aceasta a fost cea mai mare şi mai influeuntă grupare din vremea Noului Testament. Numele lor este derivat de la verbul „paraş” „a separa”. Dorinţa cea mai mare a fariseilor era să trăiască separaţi de rău. Ei trăiau o existenţa plină de restricţii şi se abţineau de la contactul cu lumea şi cu persoanele sau lucrurile „necurate”. De dimineaţa şi pînă seara, fariseii treceau prin nenumărate ceremonii de curăţire. Ritualul spălării fusese ridicat de ei la acelaşi nivel cu practicarea rugăciunii. A fi fariseu însemna a avea un anumit punct de vedere asupra vieţii. Un iudeu putea fi cărturar şi fariseu în acelaşi timp, deoarece a fi cărturar însemna a avea o anumită meserie, în timp ce a fi fariseu însemna a adera la un anumit punct de vedere. Deşi cărturarii şi fariseii sînt pomeniţi aproape întotdeauna împreună, nu toţi cărturarii au fost farisei. Acelaşi lucru se poate spune şi despre farisei şi preoţi. Puteai să fii preot şi să fi fariseu, dar realitatea a fost că prea puţini preoţi au avut spiritul fariseilor, majoritatea dintre ei au aderat la partida saducheilor.

Spre deosebire de saduchei, fariseii aderau la o interpretare foarte alegorică a Legii. Dincolo de textul scris, ei au adăugat o sumedenie de reguli şi rînduieli care au format în timp „tradiţia” religioasă a lui Israel. Esenţa învăţăturii fariseilor a fost o îmbinare paradoxală între îngustimea ascetică a celor care voiau să ţină cu credincioşie Legea şi monumentala mîndrie orgolioasă a firii pămînteşti. Singura cale pentru împăcarea acestor două extreme a fost făţărnicia” (Matei 15:1, 7; 16:1-3; Matei 23:13-36). Fariseii ţineau morţiş la respectarea „formelor” care le ascundeau trista realitate a goliciunii spirituale interioare.

Dintre toate grupările religioase, fariseii au fost cei mai aprigi duşmani ai Mîntuitorului. În rîvna lor nebună, ei îl pîndeau la fiecare pas să-l prindă călcînd prevederile Legii. Domnul Isus i-a înfruntat de multe ori în public scoţîndu-le la iveală superficialitatea, făţărnicia şi lipsa de înţelegere spirituală a Scripturilor. După înălţarea Domnului Isus la cer, un alt fariseu, crescut „în cea mai îngustă partidă” a acestui ordin, a persecutat furibund Biserica. Dumnezeu a avut însă har şi pentru duşmanii Lui. Pe drumul Damascului, Saul din Tars a fost trîntit în praful pămîntului şi a fost mîntuit printr-o totală prăbuşire lăuntrică (Fapte 7:58; 8:1; 9:1-6; 26:4-11; Filip. 3:4-6).

5. IRODIANII. Această gardă numită după numele dregătorului Irod era un fel de poliţie neoficială a Templului. Sub ochiul îngăduitor al stăpînirii romane, irodienii patrulau prin curţile Templului şi prin oraş căutînd să impună norodului hotărîrile dregătorului. Romanii nu aveau acces în Templu şi nici nu erau prea interesaţi în disputele religioase interne ale iudeilor, aşa că ei au îngăduit existenţa acestei forţe poliţieneşti independente (Mat. 22:16; Marcu 3:6).

6. ZILOŢII. Membrii acestei grupări erau naţionaliştii fundamentalişti şi fanatici ai vremii. Activînd ca o mişcare de guerilă sau ca o ceată de haiduci, aceşti evrei erau gata să-şi dea viaţa pentru eliberarea Israelului de sub stăpînirea romană. Virtutea lor supremă era „răscoala” şi uciderea unui număr cît mai mare de romani. Modelul lor suprem de inspiraţie era Iuda Macabeul, sub care se răsculaseră evreii cu cîteva sute de ani înainte şi, în ciudă forţei militare nesemnificative, reuşiseră să scuture jugul asupririi străine. În cartea Faptele Apostolilor aflăm că mulţi alţi patrioţi evrei au încercat să repete isprava Macabeilor şi că răscoalele lor erau privite cu simpatie şi nădejde de tot poporul (Fapte 5:35-39). Domnul Isus şi-a ales din această partidă pe unul dintre cei doisprezece ucenici ai Săi: Simon Zilotul (Luca 6:15).

7. SINEDRIUL. În timpul Domnului Isus, sinedriul era tribunalul suprem şi forul care reglementa şi conducea treburile civile şi religioase ale naţiunii (Mat. 26:59; Marcu 14:55; l5:1; Fapte 4:15; 5:21; 22:30; 24:20). Pe lîngă Sinedriul Central funcţionau a serie întreagă de sinedrii locale (Mat. 5:22). Deşi membrii Sinedriului pretindeau că se trag din astfel de organizaţii fondate încă de pe timpul lui Moise, este greu să trasăm istoria acestui organism mai devreme de revenirea din robia babiloniană. Sinedriul a luat fiinţă numai după acel eveniment şi numai din cauză că poporul nu a mai avut un împărat sau o preoţie care să asigure unitatea şi identitatea neamului. Sinedriul este sinonim cu ceea ce înţelegem astăzi prin „sinod” sau „senat”. În Faptele Apostolilor 5:21 acestui organism al puterii i se spune: „Sobor”.

Ca organizare, sinedriul era constituit dintr-un număr de 71 de persoane. Mişna şi Gemara, două culegeri de tradiţii iudaice, ne spun că în acest total intrau: (1) marele preot, (2) douăzeci şi patru de „căpetenii preoţeşti”, care reprezentau cele 24 de cete ale preoţimii (1 Cron. 24:4, 6), (3) douăzeci şi patru de „bătrîni”, ca reprezentanţi ai populaţiei civile (aceştia mai erau numiţi şi „bătrînii norodului” -Mat. 21:23; Fapte 4:8), (4) douăzeci şi doi de „cărturari”, experţi cunoscători ai prevederilor civile şi religioase ale Legii. Ori de cîte ori se aminteşte despre Sinedriu se presupune adunarea la un loc a tuturor acestor reprezentanţi ai diferitelor fracţiuni din Israel. Domnul Isus se referă la Sinedriu atunci cînd îi anunţă pe ucenici că: „El trebuie să meargă la Ierusalim, să pătimească mult din partea bătrînilor, din partea preoţilor celor mai de seamă şi din partea cărturarilor; că are să fie omorît şi că a treia zi are să învieze” (Mat. 16:21). Se prea poate ca Domnul Isus să fii avut în vedere structura Sinedriului, cu un preşedinte şi 70 de membrii, atunci cînd Şi-a ales 70 de ucenici pe care i-a trimis înaintea Lui prin satele lui Israel (Luca 10:1). S-ar putea ca, în chip simbolic, această activitate să fi anunţat trecerea autorităţii naţionale în mîinile Lui şi ale reprezentanţilor Săi.